138386607-Legumicultura-generala

5

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE ŞI MEDICINĂ

VETERINARĂ BUCUREŞTI

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Prof.univ. dr. Hoza Gheorghiţa

LEGUMICULTURĂ

GENERALĂ

Bucureşti 2011

6

© Copyright 2011: Hoza Gheorghiţa

Reproducerea integrală sau parţială a textului sau a ilustraţiilor din această carte prin orice mijloace

este posibilă numai cu acordul scris al autoarei. Toate drepturile rezervate.

Tehnoredactare şi grafică: Prof. Dr. Hoza Gheorghiţa

7

CUPRINS Unitatea de învăţare nr. 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

5

1.1.Importanţa legumiculturii 6

1.1.1.Importanţa alimentară a legumelor 6

1.1.2.Importanţa terapeutică a legumelor 13

1.1.3.Importanţa legumelor în industria cosmetică 15

1.1.4.Importanţa economică a legumelor 16

1.1.5. Rolul decorativ al plantelor legumicole 17

1.1.6.Tendinţele dezvoltării legumiculturii 19

Unitatea de învăţare nr.2

BAZELE BIOLOGICE ALE CULTIVĂRII PLANTELOR LEGUMICOLE

20

2.1. Evoluţia plantelor legumicole 20

2.2.Particularităţile creşterii şi dezvoltării 25

2.3.Substanţele bioactive folosite în legumicultură 26

2.3.1.Substanţe stimulatoare 26

2.3.2.Substanţe retardante 29

2.3.3.Substanţe inhibitoare 31

2.3.4.Substanţe adjuvante 32

2.4.Clasificarea plantelor legumicole 33

2.4.1.Clasificarea după familia botanică 33

2.4.2.Clasificarea după partea comestibilă 34

2.4.3.Clasificarea după durata vieţii 35

2.4.4.Clasificarea după tehnologia de cultură 37

Unitatea de învăţare nr. 3.

ÎNMULŢIREA PLANTELOR LEGUMICOLE

39

3.1. Înmulţirea generativă (sexuată) 36

3.1.1.Controlul calităţii seminţelor 40

3.1.2. Pregătirea seminţelor pentru semănat 45

3.2. Înmulţirea vegetativă (asexuată) 50

Unitatea de învăţare nr.4.

RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU FACTORII DE MEDIU

59

4.1. Relaţiile plantelor legumicole cu temperatura 59

4.1.1. Cerinţele plantelor legumicole faţă de temperatură pe fenofaze 64

4.1.2. Clasificarea speciilor legumicole după pretenţiile faţă de temperatură 65

4.1.3. Dirijarea temperaturii în culturile legumicole 66

4.1.4. Corelarea temperaturii cu ceilalţi factori de vegetaţie 68

4.1.5. Surse de căldură 70

4.2.Relaţiile plantelor legumicole cu lumina 72

4.2.1.Cerinţele plantelor legumicole faţă de fotoperioadă 73

4.2.2.Cerinţele plantelor legumicole faţă de intensitatea luminii 74

4.2.3.Cerinţele plantelor legumicole faţă de calitatea luminii 75

4.2.4.Cerinţele plantelor legumicole faţă de lumină pe fenofaze 76

4.2.5.Dirijarea luminii în culturile legumicole 77

8

4.3. Relaţiile plantelor legumicole cu apa 80

4.3.1. Consumul de apă al plantelor legumicole 81

4.3.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă pe fenofaze 84

4.3.3.Gruparea plantelor legumicole în funcţie de cerinţele faţă de umiditate 86

4.3.4.Dirijarea regimului de umiditate la culturile legumicole 86

4.4. Relaţiile plantelor legumicole cu solul 91

4.4.1.Însuşirile solului 92

4.4.2.Măsuri de menţinere şi îmbunătăţire a caracteristicilor solului pentru

cultura legumelor

96

4.5. Relaţiile plantelor legumicole cu elementele nutritive 98

4.5.1.Rolul elementelor nutritive în viaţa plantelor 99

4.5.2.Cerinţele plantelor legumicole faţă de elementele nutritive 102

4.6.Relaţiile plantelor legumicole cu aerul şi alte gaze 103

4.6.1.Cerinţele plantelor legumicole faţă de oxigen 103

4.6.2.Cerinţele plantelor legumicole faţă de CO2 104

4.6.3.Relaţiile plantelor legumicole cu alte gaze 105


ZONAREA LEGUMICULTURII ŞI BAZA MATERIALĂ PENTRU

PRODUCEREA LEGUMELOR

109

5.1.Zonarea legumiculturii 109

5.2.Dezvoltarea intensivă a legumiculturii 111

5.3.Concentrarea, profilarea şi specializarea producţiei legumicole 112

5.4. Organizarea producătorilor de legume 114

5.5.Baza tehnico-materială pentru producerea legumelor 119

5.5.1.Construcţii legumicole 119

5.5.2.Maşini şi utilaje folosite în legumicultură 130

5.5.3.Materiale 130


PRODUCEREA RĂSADURILOR DE LEGUME

132

6.1.Importanţa producerii răsadurilor de legume 132

6.2.Pregătitrea spaţiilor 132

6.3. Pregătirea amestecurilor de pământuri 137

6.4.Semănatul 143

6.5.Repicatul 144

6.6.Lucrări de îngrijire 148

6.7.Pregătirea răsadurilor pentru plantare 153

Unitatea de învăţare nr. 7

SISTEME DE CULTURĂ

156

7.1.Sisteme de cultură a plantelor legumicole 156

7.2.Sisteme de cultură a plantelor legumicole fără sol 159

7.3.Alegerea şi amenajarea terenului pentru cultura legumelor 161

7.4.Folosirea raţională a terenului 162

7.4.1.Asolamente legumicole 162

7.4.2.Culturi succesive 166

9

7.4.3.Culturi asociate 169

7.4.4.Culturi intercalate 171

7.4.5.Culturi duble 173

7.5.Irigarea culturilor legumicole 174

7.5.1.Tipuri de irigare 174

7.5.2.Regimul de irigare 176

7.5.3.Metode de irigare 179

7.6.Fertilizarea culturilor legumicole 186

7.6.1.Calcularea dozei de îngrăşăminte 189

7.6.2.Metode de fertilizare a culturilor legumicole 190

7.7.Erbicidarea culturilor legumicole 199


TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTURĂ A LEGUMELOR ÎN CÂMP

205

8.1.Pregătirea terenului 205

8.2.Înfiinţarea culturilor legumicole 210



TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTURĂ A LEGUMELOR ÎN ÎN SOLARII

231


9.2.Pregătirea solariilor 232

9.3.Producerea răsadurilor 233

9.4.Înfiinţarea culturilor 233



TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTURĂ A LEGUMELOR ÎN SERE

241


10.2.Pregătirea serelor 244

10.3.Producerea răsadurilor 244

10.4.Înfiinţarea culturilor 244



TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTURĂ A CIUPERCILOR

255

11.1.Tehnologia generală de cultură a ciupercii albe (Agaricus bisporus) 255

11.2.Tehnologia generală de cultură a bureţilor Pleurotus spp. 262


RECOLTAREA, CONDIŢIONAREA, AMBALAREA, TRANSPORTUL

ŞI PĂSTRAREA LEGUMELOR

266

12.1. Momentul optim de recoltare 266

12.2. Metode de recoltare 266

12.3. Condiţionarea legumelor 269

12.4. Ambalarea legumelor 269

12.5. Transporul legumelor 269

12.6. Păstrarea legumelor 271

Bibliografie 274

10


NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Obiective:

Cunoaşterea importanţei legumiculturii din punct de vedere alimentar

Utilizări terapeutice ale legumelor

Utilizarea plantelor legumicole în industria cosmetică

Importanţa economică a legumelor

Rolul decorativ al plantelor legumicole

Efectele benefice ale consumului de legume asupra organismului

Legumicultura reprezintă una dintre cele mai străvechi ocupaţii ale poporului român, iar

legumele cele mai utilizate la prepararea hranei zilnice.

Etimologia cuvântului legumicultură provine de la cuvintele de origine latină: legumer =

plante ce se pot folosi în hrana omului şi cultura = modul de cultivare şi îngrijire al plantelor. Are

diverse denumiri în limbile străine: engleză – Vegetable growing, franceză - Cultures maraîcheres,

italiană - Orticoltura, germană - Gemusibau etc.

Este o ştiinţă de sine stătătoare prin sortimentul foarte bogat şi variat de specii, diversitatea

sistemelor de cultură şi perfecţionarea tehnologiilor de cultură. Se află în strânsă legătură cu multe

alte ştiinţe ca: botanica, fiziologia, genetica, pedologia, ameliorarea, agrochimia, agrotehnica,

istoria, fitopatologia, entomologia, mecanizarea, biochimia, agrometeorologia, marketingul,

managementul, prelucrarea şi valorificarea produselor horticole etc.

Legumicultura este o ştiinţă care se ocupă cu studiul particularităţilor botanice şi biologice

ale speciilor legumicole, relaţiile acestora cu factorii de mediu, particularităţile tehnologice în

scopul atingerii potenţialului productiv al soiului sau hibridului, obţinerea unor producţii de înaltă

calitate şi cu profit cât mai mare.

Cuprinde două părţi distincte şi anume:

partea generală, care se ocupă cu studiul particularităţilor biologice, relaţiilor cu

factorii de mediu, precum şi elaborarea unor tehnologii generale pentru cultura

legumelor în câmp, solarii şi sere.

partea specială care tratează în detaliu fiecare specie legumicolă în parte din punct

de vedere al tehnologiei de cultură, atât în câmp cât şi spaţii de cultură special

amenajate.

11

Legumicultura este o

ştiinţă cu caracter

practic foarte

important şi se

caracterizează prin:

diversitatea speciilor legumicole cultivate, de la cele cunoscute

(tomate, ardei, vinete, fasole, morcov, ceapă, pătrunjel etc.) la

cele puţin cunoscute şi consumate (anghinare, batat, fenicul,

brocoli, nap, brojbă, varză de Bruxelles, cicoare);

practicarea celor mai diverse tehnologii de cultură, ca urmare a

numărului foarte mare de specii;

acordarea unei atenţii deosebite fiecărei plante, în funcţie de

specie şi sistemul de cultură practicat (tomate, castraveţi în

special la cultura în spaţiu protejat, unde fiecare plantă se

palisează, se copileşte, se defoliază, se ciupeşte sau se

cârneşte);

cultivarea plantelor legumicole atât în câmp, cât şi în spaţii

protejate, dar pe suprafeţe mult mai mici, comparativ cu alte

plante agricole;

posibilitatea consumării părţilor comestibile atât în stare crudă

(tomate, ardei, castraveţi, pepeni verzi, pepeni galbeni, salată,

andive, varză albă, varză chinezească etc.), cât şi conservată şi

prelucrată (majoritatea legumelor);

dificultatea menţinerii calităţii părţilor comestibile o perioadă

mai mare de timp, datorită gradului de perisabilitate ridicat

(salată, castraveţi, ridichi, mărar, pătrunjel de frunze, mazăre

verde, fasole verde, pepeni galbeni etc.).

investiţii mari în special pentru cultura plantelor legumicole în

spaţii protejate.

1.1. Importanţa legumiculturii

Legumicultura prezintă o importanţă deosebită în viaţa omului, fiind o sursă inepuizabilă de

vitamine, substanţe minerale, acizi organici etc.

1.1.1. Importanţa alimentară a legumelor

Legumele, alături de fructe, constituie principala sursă de aprovizionare a organismului cu

vitamine şi săruri minerale naturale. Consumul de legume constituie şi un important indicator de

apreciere calităţii vieţii. Astfel, în UE (Franţa, Italia, Spania, Olanda, Belgia etc.) consumul de

legume este cuprins între 150 şi 200 kg/an/cap de locuitor. Din statistici reiese faptul că, în

România consumul de legume se situează între 150 - 200 kg/an/cap de locuitor, în perioada 2000 –

2007, ceea ce ne situează pe un loc destul de bun (tabelul 1.1).

Necesarul zilnic de legume este de 200-250 g/cap de locuitor.

Legumele se caracterizează printr-un conţinut foarte ridicat în apă, fiind cuprins între 96% la

castraveţi şi 74% la mazăre. Cantitate mare de apă se găseşte şi în salată, 95%, ţelină şi ridichi 94%,

varză 92-93% etc.

Vitaminele se găsesc în cantităţi mari în legume, acestea, împreună cu fructele şi strugurii,

constituind sursa principală pentru organismul uman (tabelul 1.2).

Vitaminele au un rol esenţial în viaţa omului. J.Valnet, (1992) afirma că o viaţă normală nu

poate fi menţinută dacă organismul uman nu primeşte vitaminele necesare.

12

Vitamina C are un rol deosebit, se găseşte în cantitatea cea mai mare în legume, variind

între câteva miligrame (sfeclă, morcov, ceapă) şi 150-160 mg/100 g p.p. la ardei, chiar mai mult la

ardeiul iute. Cele mai bogate legume în vitamina C sunt ardeiul, pătrunjelul, vărzoasele, spanacul

etc. Consumul zilnic de vitamina C, pentru o persoană, este de 30 mg şi acesta poate fi asigurat prin

consumarea unei tomate de 100-120 g sau a 100 g de ridichi sau 23 g de ardei (Jorge 1998,

OMS/FAO).

Vitamina C este un puternic antioxidant, stimulează absorbţia fierului, neutralizează toxinele

din sânge etc. Carenţa sau lipsa acestei vitamine determină anemie, oboseală fizică şi intelectuală,

predispoziţie la infecţii etc. Este expusă procesului de degradare rapidă fie prin fierbere, fie prin

prelungirea perioadei de păstrare la lumină.

Vitamina A are rol în formarea pigmenţilor în retină, formarea şi menţinerea celulelor care

acoperă pielea, ochii, gura şi organele interne.

Lipsa acesteia duce la scăderea vederii, mai ales pe timp de noapte, dar poate duce şi chiar la

pierderea vederii. Vitamina A ajută la prevenirea tumorilor canceroase, sporeşte densitatea şi

elasticitatea pielii, protejează limfa şi împiedică transpiraţia în exces. Usturoiul este bogat în

vitamina A, siliciu, cu rol important în reînnoirea măduvei osoase şi producerea globulelor roşii

tinere. Tot în usturoi se găseşte un element foarte rar, germaniul, care favorizează formarea

ţesutului muscular. Vitamina A se găseşte în plante sub formă de provitamină (betacaroten) şi este

transformată de organismul uman în vitamina A sau retinol.

Legumele cu conţinut mai ridicat de vitamina A sunt: tomatele, spanacul, morcovul, pepenii,

ardeiul, salata etc.

Necesarul zilnic de vitamina A este de 300-400 µg la copii şi 700-750 µg la adulţi.

Vitaminele din complexul B se găsesc în cantităţi mici în legume, având rol în

metabolismul hidraţilor de carbon, în funcţionarea globulelor roşii etc. În legume se găsesc vitamina

B1 (boabele de mazăre, conopidă, spanac, dovlecel etc.), B2 (păstârnac, pătrunjel de rădăcină,

spanac, dovlecel, ciuperci), B6 (ardei) şi B12 (conopidă).

Vitamina E are rol important în protecţia organismului împotriva cancerului, previne

îmbătrânirea prematură, ajută la buna funcţionare a sistemului nervos şi al hipofizei, are rol

antihemoragic, fiind implicată în sinteza proteinelor necesare coagulării sângelui. Se găseşte în

cantitate mai mare în varza albă, varza de Bruxelles, salată, spanac, mazăre, ardei.

Alte vitamine necesare bunei funcţionări a organismului prezente în legume sunt: vitamina

PP, care se găseşte în fasolea pentru păstăi, mazărea pentru boabe, conopidă, spanac, păstârnac,

pătrunjel de rădăcină, şi acidul folic, care împreună cu vitamina B12, favorizează producerea

globulelor roşii în măduva oaselor.

13

Tabelul 1.1.

Consumul de legume, fructe şi struguri în câteva ţări

(kg/cap locuitor/an)

Ţara Produsul Anul

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Bulgaria

Struguri 7,9 16,72 15,73 13,24 7,05 3,88 6,15 21,14

Fructe 51,56 50,65 44,55 44,6 41,5 33,75 12,8 16,7

Legume 141,99 116,73 104,65 134,83 108,56 69,11 62,5 50,6

China

Struguri 1,57 1,81 2,37 2,77 3,05 3,05 3,3 3,5

Fructe 43,25 46,27 47,66 50,89 55,93 57,99 25,4 25,1

Legume 223,94 237,4 257,34 260,98 264,92 270,58 244 246

Franţa

Struguri 6,23 3,82 5,06 2,44 2,35 2,64 1,9 3,9

Fructe 97,21 96,51 100,95 95,98 106,17 107,91 37,7 39,2

Legume 145,25 135,66 144,34 142,64 148,01 140,92 70,9 71,1

Germania

Struguri 8,22 8,22 7,88 7,90 6,99 11,16 9,7 10,7

Fructe 120,18 107,71 108,02 94,18 90,19 98,82 24,8 24,5

Legume 90,55 92,76 91,97 90,52 92,83 87,68 68,7 71,3

Grecia

Struguri 36,45 42,52 35,09 41,15 36,95 38,92 28,7 30

Fructe 164,22 169,81 165,41 156,83 149,69 188,85 46,4 46,2

Legume 288,31 281,71 263,33 287,77 301,23 260,56 132,2 131,5

Italia

Struguri 20,12 14,86 17,58 19,01 13,96 16,73 15,7 14,4

Fructe 145,26 133,37 142,92 132,19 153,32 152,43 47,8 45,6

Legume 192,14 160,67 148,12 174,76 194,57 181,74 99,8 92,3

Japonia

Struguri 1,81 1,56 1,66 1,77 1,98 1,92 2,3 2,4

Fructe 49,93 52,03 54,95 54,05 56,32 58,96 10,3 10,6

Legume 11,58 110,48 106,43 101,38 104,56 106,97 86,6 86,1

Moldova

Struguri 33,66 31,09 33,76 39,26 39,62 22,42 13,6 4,6

Fructe 73,13 69,95 66,88 69,82 69,74 54,67 15,4 12,6

Legume 72,68 95,16 85,27 94,13 79,40 97,68 91,6 48,3

Olanda

Struguri 10,97 11,56 11,15 11,41 10,08 9,23 13,2 18,1

Fructe 120,56 121,73 151,07 172,05 162,43 146,83 25,9 25,5

Legume 94,71 100,12 84,55 74,58 105,23 86,51 77,3 81,2

Polonia

Struguri 3,40 3,79 3,17 3,15 3,38 4,01 3,8 3,9

Fructe 47,02 53,85 48,93 47,44 49,25 49,77 17,8 13,6

Legume 127,10 118,50 99,87 107,37 119,88 114,79 83,9 93,7

România

Struguri 6,58 4,91 5,80 5,27 5,84 5,09 3,4 4,5

Fructe 52,18 52,86 50,41 69,76 74,87 78,32 21,4 19,2

Legume 149,93 164,98 163,16 199,90 202,28 198,40 127,6 96,9

Spania

Struguri 6,54 3,81 4,13 1,34 1,56 2,02 6 4,5

Fructe 114,44 112,49 119,92 109,50 92,28 104,46 27,3 27,5

Legume 164,80 155,67 163,26 154,66 161,09 155,80 88,9 89,6

14

Tabelul 1.2

Valoarea alimentară a principalelor legume

(date medii)

Specia Valoarea

energetică

(kcal/100 g)

Apă

%

Substanţe organice

(g/100 g s.p.)

Substanţe minerale

(mg/100 g s.p.)

Vitamine

(mg/100 g)

Prote-

ine

Gră-

simi

Hidraţi

de

carbon

Ca P Fe Na K A

UI

B1

B2

B3

C

Ardei gras 31 91 1,4 0,3 7,1 13 30 0,6 - - 4450 0,08 0,08 0,5 204

Ardei iute 65 80 2,3 0,4 15,8 16 49 1,4 25 563 21600 0,10 0,20 2,9 369

Bame 36 89 2,4 0,3 7,6 92 51 0,6 3 249 520 0,17 0,21 1,0 31

Barba

caprei

13 78 2,9 0,6 18,0 47 66 1,5 - 380 10 0,04 0,04 0,3 11

Brocoli 32 89 3,6 0,3 5,9 103 78 1,1 15 382 2500 0,10 0,23 0,9 113

Brojba 46 87 1,1 0,1 11,0 66 39 0,4 5 239 580 0,07 0,07 1,1 43

Catraveţi 15 95 0,9 0,1 3,4 25 27 1,1 6 160 250 0,03 0,04 0,2 -

Ceapă 38 89 1,5 0,1 8,7 27 39 0,5 10 157 40 0,03 0,04 0,2 10

Conopidă 27 91 2,7 0,2 5,2 25 56 1,1 13 295 60 0,11 0,10 0,7 78

Dovlecel 26 92 1,0 0,1 6,5 21 44 0,8 1 340 1600 0,05 0,11 0,6 9

Fasole

păstăi

27 91 1,9 0,2 6,5 56 42 0,8 7 190 450 0,08 0,11 0,5 20

Fenicul 28 90 2,8 0,4 5,1 100 51 2,7 - 397 3500 - - - 31

Gulie 29 90 2,0 0,1 6,6 41 51 0,5 8 372 20 0,06 0,04 03 66

Mazăre 84 78 6,3 0,4 14,4 26 116 1,9 2 316 640 0,65 0,14 2,9 27

Morcov 42 88 1,1 0,2 9,7 37 36 0,7 47 641 11000 0,06 0,05 0,6 8

Păstârnac 76 79 1,7 0,5 17,5 50 77 0,7 12 541 30 0,08 0,09 0,2 15

Pătrunjel 45 85 2,6 0,2 5,2 203 63 6,2 45 727 8500 0,12 0,26 1,2 172

15

continuare tabelul 1.2

Pepene

galben

30 91 0,9 0,3 7,3 14 16 0,4 12 251 3500 0,4 0,03 0,6 30

Pepene

verde

26 93 0,5 0,2 6,4 7 10 0,5 1 100 590 0,03 0,03 0,2 7

Porumb

zaharat

96 73 3,5 1,0 22,1 3 111 0,7 urme 280 410 0,15 0,12 1,7 2

Praz 52 85 2,2 0,3 11,2 52 50 1,1 5 347 40 0,11 0,06 0,5 17

Revent 15 95 0,4 0,1 3,3 65 35 - - 140 10 0,03 0,03 0,3 26

Ridichi 31 95 1,0 0,1 3,6 30 35 0,75 45 322 - 0,05 0,04 - 20

Salată 13 96 0,9 0,1 2,9 20 22 0,5 9 175 330 0,06 0,06 0,3 6

Scorţoneră 42 80 1,0 2,1 10,0 60 50 1,5 - - - 0,07 0,02 0,4 5

Sfeclă 43 87 1,6 0,1 9,9 16 33 0,7 60 335 20 0,03 0,05 0,4 10

Spanac 26 91 3,2 0,3 4,3 93 51 3,1 71 470 8100 0,10 0,20 0,6 51

Sparanghel 15 95 1,6 0,2 2,0 20 60 1,0 - - - 0,03 0,17 1,2 30

Tomate 22 94 1,1 0,2 47 13 2,7 0,5 3 244 900 0,06 0,04 0,7 23

Ţelină de

peţiol

17 94 0,9 0,1 3,9 39 27 0,3 126 341 240 0,03 0,03 0,3 9

Varză 24 92 1,3 0,2 5,4 49 29 0,4 20 233 130 0,05 0,05 0,3 47

Vinete 25 92 1,2 0,2 5,6 12 26 0,7 2 214 10 0,05 0,05 0,6 5

16

Test de autoevaluare nr.1

a) Care sunt particularităţile legumiculturii?

b) Care sunt vitaminele necesare organismului uman care se găsesc

în cantitate mai mare în legume?

c) Ce rol are vitamina C şi care sunt legumele mai bogate în vitamina

C?

d) Ce rol are vitamina A şi care sunt legumele cu conţinutul cel mai

ridicat?

e) Care sunt legumele care conţin vitaminele din complexul B?

Sărurile minerale împreună cu vitaminele asigură vitalitatea organismului.

Calciul contribuie la formarea scheletului şi danturii, asigură menţinerea ritmului cardiac,

reglează echilibrul acido-bazic al sângelui etc. Deficitul de calciu produce palpitaţii, osteoporoză,

iritare nervoasă. Calciul se găseşte în spanac, andive, pătrunjel de rădăcină, morcov,

păstârnac, ceapă verde, praz etc. Consumul zilnic de calciu este de 500 mg pentru o persoană

adultă şi se poate asigura prin consumul a circa 400 g spanac sau 735 g andive, comparativ cu circa

62 g brânzeturi.

Fierul se găseşte în produsele vegetale sub formă de săruri ferice şi se absoarbe în proporţie

de 10-20%. Necesarul zilnic de fier este de 10-15 mg. Fierul se găseşte în spanac, salată,

pătrunjel, ridichi de iarnă, mazăre, bob, varză etc.

Magneziul reprezintă principalul component al clorofilei, dar alături de calciu şi fier, face

parte din structura oaselor. Necesarul zilnic de magneziu este de 300 mg, necesar ce se poate

acoperi prin consumul a 500 g spanac, 180 g de bob sau 21 g de seminţe de floarea soarelui.

Magneziul este un bun catalizator al unor reacţii chimice, reglează activitatea nervilor periferici.

Lipsa magneziului asociată cu lipsa de calciu conduce la palpitaţii accentuate, crampe musculare şi

oboseală. Se găseşte în salată, spanac, vărzoase etc.

Fosforul are influenţă asupra echilibrului calciului în organism, reglează funcţiile

paratiroidiene, participă la formarea oaselor, în circulaţia sanguină, în echilibrul nervos şi

intelectual. Se găseşte în cantitate mai mare în conopidă, gulie, morcov, păstârnac, pătrunjel,

mazăre şi fasole verde etc. Se recomandă consumul legumelor bogate în fosfor când organismul

este afectat de astenie fizică şi intelectuală, oboseală musculară, spasmofilie, deficienţe cardiace etc.

Necesarul zilnic este de circa 800 mg.

Iodul este indispensabil funcţionării tiroidei. Administrat prin medicamente poate fi greu

tolerat de organism (produce dureri de cap, ameţeli), de aceea se recomandă consumul de legume

bogate în iod. Legume bogate în iod: ceapa, usturoiul, morcovul, prazul, tomatele, varza,

spanacul etc.

17

Potasiul joacă un rol important în echilibrul apei în ţesuturi, este tonic cardiac şi muscular,

reglează activitatea glandelor suprarenale. Legumele mai bogate în potasiu sunt: pătrunjelul de

rădăcină, păstârnacul, morcovul, mazărea, vinetele, spanacul, conopida, gulia, tomatele,

ardeiul etc.

Hidraţii de carbon se găsesc în cantităţi mari în ceapă, usturoi, păstârnac, gulie, pepeni

verzi, mazăre, morcov etc.

Proteinele se găsesc în cantităţi mai mici în legume comparativ cu alte alimente (carne,

lapte, ouă). Legumele cele mai bogate în proteine sunt: ciupercile, mazărea, bobul, usturoiul,

pătrunjelul, spanacul, conopida etc.

Acizii organici armonizează gustul legumelor şi ajută la digestia hranei. Se întâlnesc în

cantităţi mai mari în: măcriş, revent, ştevie etc.

Uleiurile eterice se găsesc numai în anumite legume, sub forma unor compuşi cu sulf,

jucând rol de antibiotice naturale. Se întâlnesc în legume ca: ceapă, usturoi, praz, hrean, fenicul,

ţelină, mărar, pătrunjel, varză etc.

Test de autoevaluare nr. 2

a. Care sunt elementele minerale cele mai importante pentru organism?

a) Ce rol are calciul şi fosforul şi care sunt legumele ce conţin aceste

elemente?

b) Ce rol are fierul şi magneziul? Daţi exemple de legume bogate în aceste

elemente.

c) Care este rolul potasiului şi iodului? Exemple de legume bogate în

potasiu şi iod.

d) Ce mai conţin legumele pe lângă vitamine şi săruri minerale?

18

1.1.2. Importanţa terapeutică a legumelor

Pe lângă rolul alimentar, legumele joacă un rol terapeutic deosebit asupra organismului

uman. Din vremuri foarte îndepărtate este cunoscut faptul că, folosirea medicamentelor era foarte

rară, multe afecţiuni fiind prevenite sau tratate pe cale naturală prin consumul de legume, fructe şi

ierburi, proaspete sau preparate.

Consumul de legume

are următoarele

efecte asupra

organismului:

hidratarea, datorită conţinutului ridicat în apă;

stimularea activităţii sistemului nervos, muscular şi

circulator;

stabilirea unui echilibru între diverse săruri minerale;

creşterea capacităţii de apărare a organismului prin aportul de

vitamine, săruri minerale şi alte componente;

alcalinizarea plasmei sanguine;

stimularea apetitului;

blocarea activităţii bacteriilor de fermentaţie;

reglarea metabolismului;

creşterea numărului de globule roşii şi a conţinutului în

hemoglobină.

Specii legumicole cu importanţă terapeutică:

Morcovul reînnoieşte sângele, contribuind la creşterea numărului de globule roşii şi a

conţinutului în hemoglobină, vindecă icterul şi tuberculoza; se recomandă contra constipaţiei

datorită celulozei care curăţă intestinele; se recomandă în bolile de ficat, creşte cantitatea de lapte la

femeile care alăptează, se foloseşte sub formă de cataplasme pentru furuncule. Dr. Carton afirma că

"este cea mai mineralizantă şi plină de putere dintre toate rădăcinile".

Varza se recomandă în bolile de stomac sub formă de suc, datorită efectului cicatrizant

deosebit; frunzele de varză puse direct pe răni le vindecă, iar durerile scad în intensitate. Se

recomandă în acnee (loţiuni cu suc de varză proaspăt sau frunze aplicate direct pe faţă), în anemie

(suc de varză), de asemenea în arterită, arsuri, astenie, constipaţie, stări depresive, boli ale ficatului,

contra beţiei (zeama de varză murată).

Salata, prin compoziţia sa biochimică, este un aliment de întreţinere şi de vitalizare a

organismului, cu efect liniştitor, calmant, fiind recunoscută contra insomniilor, constipaţiei, calmant

al tusei, regulator al digestiei etc.

Spanacul are efect mineralizant şi eliberează bine căile digestive, mai ales când frunzele

sunt în stadiu foarte tânăr. Ceaiul de frunze de spanac se foloseşte în bolile de ficat şi vezică,

mărind cantitatea de urină. Spanacul este uşor laxativ, se digeră foarte uşor, contribuie la creşterea

intensă a hemoglobinei din sânge datorită conţinutului ridicat în fier şi clorofilă, se recomandă

convalescenţilor şi anemicilor datorită conţinutului foarte ridicat în săruri minerale. Spanacul se mai

foloseşte în depresiile nervoase şi fizice (un pahar de suc extras din spanac şi creson, în fiecare

dimineaţă), cataplasme contra arsurilor după ce frunzele s-au fiert în ulei de măsline etc.

Tomatele sunt legume răcoritoare, determină alcalinizarea sângelui, deschid pofta de

mâncare; se recomandă bolnavilor de scorbut (datorită cantităţii ridicate de vitamina C), sunt

energetice, posedă proprietăţi antiinflamatoare, joacă un rol important în afecţiunile vasculare,

litiază urinară şi biliară, constipaţie, înţepături de insecte, acnee etc.

Ceapa este considerată un factor de sănătate şi longevitate, care stimulează activitatea

sistemului nervos hepatic şi renal. Ceapa fiartă în apă sau lapte este un diuretic puternic. Folosită de

2-3 ori pe zi câte 3-4 linguri de soluţie, are proprietăţi vermifuge, antiinfecţioase, se foloseşte contra

tusei (zeama de ceapă amestecată cu miere). Îmbunătăţeşte calitatea sângelui, ceea ce determină

ameliorarea evidentă a stării generale, ajută la evitarea îngroşării arterelor sangvine etc.

Usturoiul posedă proprietăţi stimulatoare, antiseptice şi vermifuge. Este o legumă

vasodilatatoare ca si ceapa şi este recomandat bolnavilor cu afecţiuni cardiace, reduce tensiunea

arterială, deschide pofta de mâncare, are rol antisclerotic etc. Se foloseşte contra gripei şi

19

guturaiului. După unii medici americani, usturoiul are acţiune asupra bacilului Kock, de aceea se

recomandă bolnavilor de tuberculoză, în înţepăturile de insecte etc.

Ţelina este apreciată pentru stimularea activităţii glandelor suprarenale, pentru efectul tonic

asupra sistemului nervos şi al întregului organism. Este răcoritoare, diuretică, regeneratoare a

sângelui, se foloseşte contra retenţei de urină. Prin conţinutul în celuloză, ajută la prevenirea

constipaţiei, îndepărtează viermii intestinali, este un bun cicatrizant, redă pofta de mâncare etc.

Fasolea, pe lângă utilizarea ei în alimentaţie, este apreciată şi din punct de vedere

terapeutic. Ceaiul de flori de fasole se foloseşte contra pietrelor de rinichi, făina de fasole se

recomandă pentru curăţarea pielii, iar extractul pentru tratarea bolilor de ochi. Ceaiul din păstăi se

foloseşte contra coşurilor de pe faţă, curăţă sângele de diferite toxine, păstăile fiind bogate în siliciu.

Fasolea ajută la scăderea zaharinei din sânge, reglează funcţiile inimii şi datorită faptului că este o

legumă uşoară (fasolea verde) se recomandă diabeticilor.

Ridichea este o legumă stimulatoare a celulei hepatice, consumul fiind indicat în cazul

insuficienţei hepatice. Datorită conţinutului ridicat în rafanol, ridichea, în special cea neagră, se

recomandă în afecţiunile pulmonare, astm, bronşite cronice, tuse convulsivă. De asemenea, se

recomandă în litiaza biliară şi urinară, reumatism, iritaţie nervoasă etc. Este şi un tonic respirator,

are efect diuretic, antialergic etc. Se consumă crudă în amestec cu alte legume sau se face un sirop

astfel: se taie ridichea în rondele, se pune în straturi alternative cu zahăr şi se lasă până a doua zi. Se

beau 4-5 linguri pe zi pentru tuse accentuată sau pentru fortificare, în special la copii.

Vinetele posedă proprietăţi antianemice, laxative, diuretice şi sunt stimulente pentru funcţia

ficatului şi pancreasului.

Pătrunjelul se recomandă în anemie, contra rahitismului, este stimulent general şi nervos,

antiseptic al sângelui, al tubului digestiv şi căilor urinare, vasodilatator, vermifug, diuretic etc. De

asemenea, se mai recomandă în lipsa poftei de mâncare, în infecţii, leucoree, pistrui, contra

înţepăturilor de insecte, împotriva mirosului neplăcut al cavităţii bucale etc.

Anghinarea, cunoscută mai mult ca plantă medicinală decât alimentară, are proprietăţi de

stimulare a digestiei prin stimularea secreţiei biliare. Reduce nivelul colesterolului şi facilitează

arderea grăsimilor, înlătură constipaţia şi stimulează activitatea rinichilor, regenerează şi protejează

celula hepatică. Este o legumă folosită foarte des în alimentaţie în Italia, Grecia şi Franţa.


a) Care sunt efectele terapeutice ale consumului de legume asupra

organismului?

b) Cum influenţează consumul de morcov sănătatea organismului?

c) Care sunt efectele terapeutice ale verzei?

d) Ce efecte are consumul de ceapă, usturoi, praz şi ridichi?

e) Care sunt efectele terapeutice ale salatei, spanacului şi anghinarei?

20

1.1.3. Importanţa legumelor în industria cosmetică

Pe lângă valoarea alimentară şi terapeutică, legumele constituie un izvor nesecat de materii

prime pentru industria cosmetică. Extractele din plantele legumicole se folosesc pentru prepararea

diferitelor produse destinate îngrijirii pielii (săpunuri, geluri, creme), produse pentru mascara, măşti

pentru faţă, produse pentru păr, pentru igiena cavităţii bucale etc.

Ceapa, usturoiul şi prazul se folosesc în cosmetică datorită conţinutului ridicat în uleiuri

esenţiale şi mai ales a conţinutului în sulf, flavone, fructoză, vitaminele B1, B2 şi C, acid

pantothenic, caroten, cu rol deosebit asupra nutriţiei şi regenerării organismului. Sulful extras din

ceapă se foloseşte pentru prepararea produselor pentru păr, combate mătreaţa; vitaminele

îmbunătăţesc circulaţia la nivelul pielii capului; tunicile uscate se folosesc pentru colorarea părului

(30 g se fierb în 200 ml apă, se filtrează, se adaugă 5 ml glicerină şi se folosesc zilnic până la

obţinerea culorii dorite).

Hreanul Sucul de hrean regenerează, purifică şi dezinfectează tenul gras. Folosirea pe

termen lung sau în concentraţie mare determină înroşirea pielii sau inflamarea acesteia. Adăugat în

apa de baie, favorizează circulaţia sângelui.

Castraveţii posedă o capacitate bună de curăţare, chiar şi a tenului mai sensibil, care nu

suportă nici apa şi nici săpunul. Cel mai folosit este sucul de castraveţi, dar se poate prepara o

loţiune astfel: se curăţă de coajă cu un cuţit inoxidabil, se pun într-un vas, se toarnă alcool diluat şi

se lasă la macerat o săptămână. Se filtrează, se adaugă apă distilată şi 2 linguri de glicerină.

Curăţarea tenului se face şi prin aplicarea directă a feliilor de castravete foarte subţiri, aplicarea unei

creme hidratante specifice tipului de ten.

Anghinarea intră în compoziţia loţiunilor de faţă, a măştilor, a cremelor regenerative etc.,

datorită substanţelor bioactive, a complexului vitaminic, a sărurilor minerale şi a substanţelor

colorate din plantă.

Morcovul constituie o materie primă de importanţă majoră în domeniul cosmetic, datorită

conţinutului său în provitamina A, în vitaminele B1, B2 şi C, în uleiuri esenţiale, zahăr şi pectine,

fiind antiinflamator. Este cicatrizant al rănilor sau inflamaţiilor. Extractul de morcov intră în

compoziţia cremelor de faţă, a loţiunilor şi măştilor pentru faţă, a cremelor solare, care activează

funcţiile fiziologice ale pielii, readuce supleţea şi previne îmbătrânirea.

O mască foarte simplă este următoarea: se curăţă pielea feţei foarte bine, apoi se acoperă cu

felii de morcov, se lasă pentru 20 de minute, apoi se îndepărtează şi se foloseşte o cremă grasă sau

semigrasă. Uleiul esenţial de morcov intră în formula unor parfumuri.

Feniculul se foloseşte pentru curăţarea tenului gras. Se pregăteşte o infuzie de fenicul din

10 g de plantă uscată, care se fierbe în 100 ml de apă timp de 20 minute şi se foloseşte pentru

curăţarea tenului. De asemenea, foarte eficientă este şi pentru spălarea părului gras care devine

strălucitor. Uleiul esenţial din fenicul şi din mărar intră în compoziţia pastelor de dinţi, a săpunului

sau a loţiunilor după ras.

Reventul, datorită antocianilor, se poate utiliza pentru colorarea părului. Astfel, se amestecă

150 g de rizomi cu 1/2 l vin alb sec şi se fierbe până când lichidul se reduce la jumătate. Se aplică

pe păr ca orice vopsea sau şampon redându-i acestuia reflexe roşiatice foarte plăcute. De asemenea,

reventul se foloseşte în curele de slăbire, luând zilnic, de 2-3 ori câte 2-3 g de plantă uscată, sub

formă de pulbere.

Cartoful se foloseşte pentru reducerea uscăciunii mâinilor, pregătind o pastă astfel: se coc

cartofii, se curăţă, se sfărâmă şi se adaugă puţin lapte şi făină de grâu şi se amestecă până când se

obţine o pastă. Se aplică pe mâini, se lasă câteva minute, apoi se spală şi se aplică o cremă

semigrasă.

Cimbrul are propietăţi bactericide deosebite, de aceea uleiurile esenţiale intră în compoziţia

pastelor de dinţi, spray-urilor, loţiunilor după ras, cremelor pentru piele, produselor pentru baie etc.

Extractul de cimbru pus în apa de baie are un efect calmant şi dezinfectant. Se foloseşte şi în măşti,

dar în cantităţi mici, pentru a nu produce iritaţii.

Ridichiile, folosite sub formă de suc, dau rezultate în combaterea mătreţii şi a secreţiilor

grase ale pielii. Contribuie la regenerarea celulelor şi se folosesc la prepararea diferitelor produse

21

cosmetice.

Tomatele sunt cunoscute de foarte multă vreme datorită efectului sucului proaspăt pentru

purificarea epidermei. Se recomandă o mască foate simplă şi anume: se curăţă faţa în prealabil

foarte bine, se aplică un strat subţire de cremă hidratantă, se acoperă faţa cu un tifon peste care se

aplică comprese de vată îmbibate cu pulpă şi suc de tomate zdobite în prealabil şi se lasă circa 15

minute. Se îndepărtează masca şi se aplică din nou un strat de cremă, iar apoi faţa se curăţă cu un

tampon îmbibat în suc de tomate. Această mască se foloseşte atât pentru întreţinere, cât şi pentru

revigorarea feţei obosite. Sucul de tomate intră în compoziţia multor creme de faţă.


a) Care sunt întrebuinţările legumelor în industria cosmetică?

b) Care sunt legumele cu utilizare mai mare în industria cosmetică?

c) Exemplificaţi câteva legume şi modul lor de folosire în industria

cosmetică.

1.1.4. Importanţa economică a legumelor

Legumele prezintă o importanţă deosebită şi din punct de vedere economic.

Elementele

care

accentuează

importanţa

economică a

legumelor sunt

următoarele:

posibilitatea cultivării legumelor tot timpul anului, în diferite sisteme de

cultură, cu implicaţii directe asupra folosirii forţei de muncă o perioadă

mai lungă, comparativ cu alte ramuri din agricultură;

asigurarea unui loc de muncă pentru un număr mai mare de persoane,

având în vedere caracterul intensiv şi specificul activităţii în

legumicultură, reducând într-o oarecare măsură numărul şomerilor;

repartizarea veniturilor pe o perioadă lungă de timp;

crearea de noi locuri de muncă prin dezvoltarea unor ramuri industriale

(industria chimică, industria producătoare de maşini şi utilaje agricole,

de mase plastice, industria prelucrătoare de produse legumicole etc.);

obţinerea de producţii ridicate la unitatea de suprafaţă, comparativ cu

alte ramuri ale agriculturii;

obţinerea de venituri ridicate şi eşalonate în timpul anului, prin aplicarea

unei tehnologii adecvate, cu soiuri şi hibrizi valoroşi, într-o perioadă de

timp relativ scurtă;

posibilitatea exportării unei părţi din producţie, prin creşterea cantităţii

de legume şi sporirea veniturilor producătorilor;

folosirea producţiei secundare în hrana animalelor de la multe specii

legumicole (sfeclă, varză, conopidă, salată);

valorificarea superioară a terenului prin practicarea sistemului de culturi

asociate, succesive şi intercalate;

îmbunătăţirea însuşirilor fizico-chimice ale solului prin practicarea

corectă a asolamentului;

folosirea intensivă a terenului:

1 ha de legume cultivate în câmp este echivalent cu 12 ha

cultivate cu grâu;

1 ha de legume în solar este echivalent cu 150 ha de grâu;

1 ha de legume în seră este echivalent cu 200 ha de grâu.

22

1.1.5 Rolul decorativ al plantelor legumicole

Elementele prin care aceste specii horticole îşi manifestă însuşirile ornamentale sunt:

Portul plantei;

Gradul de ramificare a plantelor;

Culoarea frunzelor;

Aspectul frunzei

Culoarea florilor;

Culoarea fructelor;

Parfumul florilor;

Portul plantei poate fi sub formă de :

Tufă: ardei, vinete, unele soiuri de dovlecei şi tărtăcuţe, fasole pitică, salvie, rozmarin, etc.

Rozetă de frunze: salată, spanac, ceapă şi usturoi, mărar, morcov, păstârnac, pătrunjel,

ţelină, varză albă, varză roşie, conopidă, brocoli, măcriş, ştevie ş.a.

Vertical sau orizontal, cu una sau mai multe tulpini: tomate, castraveţi, lufă, tărtăcuţe,

pepeni etc.

Port urcător: lufa, castravetele ţepos, castravetele amar, dovleacul, unele soiuri de dovlecel,

fasolea urcătoare etc.

Port târâtor: dovleac, dovlecel, batat, castraveţi, tărtăcuţe, pepeni etc.

Gradul de ramificare al plantelor

Este caracter de specie şi diferă de la o specie la alta. Plantele legumicole precum unele specii

de cucurbitacee (castravetele ţepos, castravetele amar, lufa, tigva, tâlvul, unele tărtăcuţe) formează

în mod natural un număr mare de lăstari, ceea ce permite utilizarea acestora pentru realizarea

„gardurilor verzi”, bolţilor etc. cu un consum redus de forţă de muncă manuală. Asigură decorul o

perioadă destul de lungă, respectiv mai-iunie şi până la căderea brumei. Aceste specii se remarcă

printr-o rezistenţă deosebită la boli, ceea ce asigură un decor foarte atractiv pe toată perioada de

vegetaţie.

Culoarea frunzelor

Este un element prezent de primăvara devreme, până toamna târziu, având efect maxim în

anumite perioade de timp, în funcţie de specie. Primăvara, culoarea verde a frunzelor este dătătoare

de viaţă, trezeşte natura şi are efect de bine dispunere. Speciile legumicole se remarcă printr-un

colorit foarte diferit al frunzelor, ceea ce permite asocierea acestora pentru asigurarea efectului

decorativ în spaţiul de cultură.

Astfel, la salată există soiuri cu frunze de culori diferite şi anume: verde–gălbui, verde

închis strălucitor, roşu–violaceu cu intensitate diferită.

Batatul, prezintă frunze de culoare verde închis, verde deschis uşor gălbui şi frunze roşii-

rubinii, care se folosesc fie separat, fie grupate, direct în grădină sau în jardiniere.

Mangoldul, prin culorile diferite ale peţiolului frunzelor (alb, roşu-vişiniu şi portocaliu)

este deosebit de decorativ, intrând în asociere cu alte plante legumicole sau cu diferite specii

floricole din decorul de vară.

Aspectul frunzei Este foarte important, la unele specii, fiind elementul de decor cel mai evident. Astel, la

salată există soiuri cu frunza întreagă, cu frunza ondulată, cu frunza încreţită sau cu frunză de „

stejar”, etc. Printr-o simplă asociere între soiurile cu aspect diferit şi frunze de diferite culori, se

asigură un decor deosebit de plăcut. De asemenea, varza creaţă are frunze gofrate asociate cu

culoarea verde foarte intensă este deosebit de atractivă, varza de frunze are frunzele încreţite şi

culoarea verde deschis, acoperite cu ceară, care se găsesc către partea superioară a plantei, dând

aspect de palmier. Frunzele foarte mult sectate cum sunt cele de morcov, pătrunjel, ţelină sunt

plăcute ochiului mai ales dacă sunt asociate şi cu luciul care se întâlneşte la ţelină, pătrunjel.

23

Culoarea florilor

La plantele legumicole frumuseţea florilor este mai evidentă la unele specii de ceapă, care

prezintă flori de culoare violacee, cum este ceapa de tuns care înfloreşte în luna aprilie şi durează

cca o lună, o lună şi jumătate de zile; ceapa de iarnă care prezintă inflorescenţe de culoare crem, pe

fondul frunzelor verzi lucioase, fiind foarte frumoase; inflorescenţele de revent, care la început au o

tentă verde deschis-roşiatică, apoi devin albicioase. De asemenea, inflorescenţa foarte viguroasă

care apare dintr-o rozetă mare de frunze, imprimă un aspect de măreţie şi dominanţă în grădină. Mai

târziu apar flori de culoare albă la ardei, de culoare galbenă la tomate, tigva, lufa şi castraveţi,

violacee la vinete, anghinare şi cardon ş.a.

Posibilităţi de

utilizare a speciilor

legumicole în scop

ornamental

Pentru realizarea covoarelor decorative, se folosesc specii de

talie mică cum este salata cu frunze divers colorate şi aspect diferit,

spanacul în asociere cu salata sau singur;

Pentru acoperirea unei porţiuni de teren, sau mascarea unui

obiect de talie mică inestetic (gura de aerisire a fosei septice, capac de

canalizare etc.), se folosesc plantele cu port târâtor (gazonante) cum

este batatul, asociind diverse soiuri cu freunze colorate diferit,

castravete amar, castravete ţepos, tigva, tărtăcuţele etc.

Pentru mascarea gardurilor şi a zidurilor inestetice, se folosesc

fasolea urcătoare, castravete amar, castravete ţepos, lufa etc.

Culoarea fructelor

Reprezintă un element decorativ important în perioada de maturare a acestora. Se remarcă

tomatele, în special cele de tip cireaşă, care prezintă fructe de culoare roşie, roşie-vişinie, galbenă,

albă, bicolore; ardeiul cu fructe de culoare roşie, portocalie, galbenă, violacee închisă; vinetele cu

fructe de culoare violacee de diverse nuanţe, verde şi albă; tărtăcuţele cu fructe divers colorate

folosite în aranjamentele de toamnă- iarnă, asociate cu specii floricole imortele; tigva cu fructe de

culoare verde sau pestriţe în nuanţe de verde; castravetele ţepos şi castravetele amar, cu fructe

portocalii, foarte atrăgătoare, mai ales în contrast cu frunzişul de culoare verde închis etc.

Parfumul florilor

În general plantele legumicole prezintă flori cu un parfum discret. Totuşi, sunt unele specii

la care acet caracter este mai pregnant, cum este scorţonera, ceapa, salvia, rozmarin, busuiocul.


a) Care sunt elementele prin care plantele legumicole sunt decorative?

b) Dati exemple de specii legumicole care decorează prin port, culoarea

şi aspectul frunzelor.

c) Dati exemple de specii legumicole care decorează prin culoarea

florilor şi a fructelor.

d) Care sunt posibilităţile de utilizare a speciilor legumicole în scop

ornamental?

24

1.1.6. Tendinţele dezvoltării legumiculturii

Practicarea

unei

legumiculturi

moderne, cu

tehnologii

performante,

cu soiuri şi

hibrizi de

înaltă

calitate, este

posibilă decât

în anumite

condiţii şi

anume:

o comasarea suprafeţelor cultivate cu legume şi specializarea producţiei

legumicole;

o cultivarea speciilor legumicole în sistemul fără sol, ca o alternativă foarte

eficientă la sistemul tradiţional;

o folosirea soiurilor şi hibrizilor cu rezistenţă genetică la boli şi dăunători şi cu

potenţial productiv ridicat;

o cultivarea unui număr mare de specii care să contribuie pe de o parte la

realizarea unei surse de germoplasmă, dar şi la diversificarea sortimentului

plantelor legumicole cultivate;

o folosirea îngrăşămintelor şi a pesticidelor prietenoase cu mediul, pentru

obţinerea recoltelor mari la unitatea de suprafaţă;

o introducerea pe scară largă a mecanizării, folosind maşini specifice,

complexe, care să permită efectuarea la o singură trecere a 3-4 lucrări. În

acest fel se reduce tasarea accentuată a solului şi consumul de energie;

o perfecţionarea sistemului de cultură a plantelor legumicole în sere, prin

înlocuirea solului, ca suport pentru creşterea plantelor, cu substraturi de

natură organică sau anorganică şi cu soluţii nutritive;

o dezvoltarea conceptului de combatere integrată şi biologică, în special la

culturile din sere;

o utilizarea bondarilor pentru polenizarea florilor în sere, renunţându-se la

stimularea fructificării pe cale chimică;

o extinderea suprafeţelor cultivate cu legume în adăposturi acoperite cu mase

plastice, fiind mai economice decât serele, deoarece se reduc costurile

aferente energiei termice;

o aplicarea pe scară largă a irigării prin picurare, care duce la un consum

scăzut de apă comparativ cu alte metode, apa ajungând la plante la

momentul optim, prin sistemul automatizat. Odată cu irigarea se pot

administra şi îngrăşămintele uşor solubile prin procedeul de fertirigare;

o cultivarea legumelor pe teren modelat şi mulcit (acoperit) cu paie, frunze sau

folie de plastic de culoare închisă.

Rezumat

Unitatea intitulată „Noţiuni introductive” cuprinde informaţii cu privire la

importanţa cultivării plantelor legumicole din mai multe perspective. Legumele au o

importanţă deosebită asupra organismului, deoarece, alături de fructe şi struguri,

reprezintă principalele surse de vitamine. Furnizează organismului o serie de săruri

minerale indispensabile bunei funcţionări, acizi organici, proteine, hidraţi de carbon,

uleiuri eterice etc. Toate acestea contribuie la asigurarea unei stări de sănătate mai bune,

ştiind din vremuri străvechi că legumele şi alte plante au capacităţi deosebite de prevenire

şi vindecare a unor afecţiuni.

Plantele legumicole sunt folosite în industria cosmetică la prepararea unor produse

destinate îngrijirii şi înfrumuseţării corpului. Extractele din plantele legumicole se folosesc

pentru parfumuri, produse pentru îngrijirea părului, a corpului (săpun, gel de duş), a

cavităţii bucale etc. Pot asigura un decor deosebit în grădină, fie peisageră, fie utilitară,

crescând atracţia către zonele unde se află aceste specii prin port, gradul de ramificare,

aspectul şi culoarea frunzelor, culoarea florilor şi a fructelor la maturitatea deplină. Pe

lângă toate acestea, plantele legumicole au o importanţă economică deosebită, prin

producţiile obţinute, posibilitatea cultivării tot timpul anului prin diverse sisteme de cultură,

valorificarea inclusiv a producţiei secundare, folosirea intensivă a terenului, posibilitatea

exportării producţiei, eşalonarea veniturilor etc.

25


BAZELE BIOLOGICE ALE CULTIVĂRII PLANTELOR LEGUMICOLE

Obiective

Cunoaşterea originii şi variabilităţii speciilor legumicole

Însuşirea etapelor evoluţiei ontogenetice şi importanţa acestora pentru practică

Importanţa cunoaşterii particularităţilor de creştere şi dezvoltare a plantelor

legumicole, în relaţie cu tehnologia de cultură

Clasificarea plantelor legumicole după diverse criterii şi caracterizarea grupelor de

plante

Cultivarea legumelor în cele mai diverse sisteme, nu este posibilă decât în condiţiile

cunoaşterii temeinice a biologiei speciei, a cerinţelor faţă de factorii de mediu şi de cultură. Un rol

deosebit de important în fundamentarea particularităţilor biologice ale speciilor, l-a avut originea şi

evoluţia plantelor legumicole de-a lungul timpului.

Originea plantelor legumicole reprezintă un punct de plecare foarte important pentru

studierea speciilor legumicole, atât din punct de vedere biologic cât şi ecologic. În decursul

timpului plantele au evoluat continuu, ca răspuns al interacţiunii dintre organism şi mediul

înconjurător şi a selecţiei de către om, a celor mai valoroase forme. Un exemplu foarte concludent

privind evoluţia speciilor pornind de la formele sălbatice, se întâlneşte la varză. Pornind de la mai

multe specii sălbatice care formau o rozetă de dimensiuni mici (Brassica rupestris, B. cretica, B.

insularis) au apărut 7 forme cultivate de Brassica oleracea (fig. 2.1.) printr-un proces nu foarte

simplu, în care s-au îngroşat anumite părţi din plante, care au denumit partea comestibilă.

O variabilitate accentuată prezintă şi ridichiile, care de la o greutate de 20-30 g a rădăcinilor

îngroşate, s-a ajuns la 30 kg/rădăcină; de asemenea, la această specie, foarte diferită este lungimea

rădăcinilor, care variază de la câţiva zeci de centimetri, la peste un metru lungime.

La castraveţi sunt soiuri şi hibrizi cu fructe mici (tip Cornişon, lungime până la 10-12 cm şi

greutatea de 50-60 g) şi soiuri sau hibrizi cu fructe mari (lungime 30-40 cm şi greutatea 200-300 g);

la dovleci variabilitatea este foarte evidentă, pornind de la fructele de dovlecei de 50-60 g până la

fructele de dovleac care ating câteva zeci de kilograme, chiar sute.

Originea plantelor legumicole este în mare măsură stabilită printr-un complex de studii

aprofundate, cercetările stabilind 12 centre genice pentru plantele de cultură (fig. 2.2. şi tabelul

2.1.).

În funcţie de zona climatică (temperată sau tropicală) şi de partea de plantă care se consumă,

numărul speciilor legumicole cultivate este diferit (tabelul 2.2.).

2.1. Evoluţia plantelor legumicole

Evoluţia plantelor legumicole

este privită sub 2 aspecte:

evoluţia filogenetică;

evoluţia ontogenetică.

Evoluţia filogenetică se referă la etapele evoluţiei plantelor de-a lungul generaţiilor şi este

influenţată de succesiunea condiţiilor de mediu din timpul fiecărei generaţii. Dacă condiţiile de

mediu în care plantele s-au format se schimbă, apare un nou mod de manifestare, apar însuşiri şi

caractere noi.

Schimbări ale modului de manifestare se întâlnesc la unele soiuri de ceapă care s-au format

în condiţii de zi lungă. Dacă acestea sunt cultivate în condiţii de zi scurtă, plantele nu formează

bulb. Această manifestare este folosită pentru practică, pentru obţinerea cepei de stufat, care se

cultivă toamna sau primăvara devreme, când zilele sunt scurte. Salata, spanacul, cultivate în condiţii

26

de zi lungă, formează o rozetă de frunze şi trec rapid la stadiul de înflorire şi fructificare. Dacă se

cultivă în perioadele cu zile scurte, plantele formează o rozetă foarte bogată de frunze, nu înfloresc,

şi acest lucru se valorifică în practică pentru obţinerea masei vegetative (a frunzelor) care se

consumă. Intervenţia omului este evidentă în schimbarea condiţiilor de mediu prin tehnologia de

cultură, ameliorarea plantelor, extinderea ariei de cultivare etc., mai ales dacă schimbarea

succesiunii condiţiilor de mediu apare cât mai aproape de începutul vieţii organismului. Omul prin

intervenţiile sale, pe măsura aprofundării cercetărilor de biologie moleculară şi ingineriei genetice,

a făcut posibilă crearea de soiuri şi hibrizi cu calităţi şi însuşiri superioare, la care se manifestă

fenomenul heterozis, în prezent în legumicultură acest fenomen se întâlneşte la circa 20 de specii

(tomate, castraveţi, varză, ceapă etc.).

Fig. 2.1 Schema evoluţiei speciilor vărzoase, pornind de la specii sălbatice: 1 – specia

sălbatică, 2 – formă ramificată, 3, 4 – varza de Bruxelles, 5 – varza de frunze, 6 – varza de cocean,

7- ridiche, 8- gulie, 9 – varză roşie, 10 – varză creaţă, 11 – broccoli, 12 – broccoli, 13 – conopidă

(Wien, 1977)

27

Fig. 2.2 Centrele de origine ale speciilor legumicole

Tabelul 2.1.

Centrele de origine a speciilor legumicole

(Zhukovsky, 1968)

Centrul Specii legumicole

Chino-japonez

vinete, fasole, varză chinezească, varza de Pekin, castraveţii

cu fructul mic, buretele de baie, ceapa de iarnă, pepenele galben etc.

Indo-malaiezian basella, Benincasa, fasolea (Vigna), vinete, castraveţi

Australia spanacul de Noua-Zeelandă

Indo-birmanez vinete, castraveţi, lufa, ridichi,

Asia centrală usturoi, sfeclă, morcov, spanac, ceapă, bob, pepene galben

Orientul apropiat usturoi, bob, mazăre, pepene galben, praz

Mediteranean anghinare, cardon, ţelină, fenicul, salată, ceapă, ridichi, praz,

sparanghel, cicoare, scorţoneră, pătrunjel, revent

African vinete, castraveţi,

Euro-siberian usturoi, sparanghel, sfeclă, lobodă, cicoare, varză, creson de

fântână, ridichi

Sud-american fasole, cartof, tomate, ardei

Centro-american dovlecei, fasole, tomate, ardei, cartof

Nord-american topinambur

28

Tabelul 2.2.

Frecvenţa speciilor legumicole cultivate în funcţie de zona climatică

Partea comestibilă a plantei % speciei din total

Zona temperată Zona tropicală

Rădăcina şi/sau axul

hipocotilului

21 5

Rizomi, tuberculi,

bulbi

13 22

Tulpini tinere şi lăstari 5 11

Tulpini mature 1 2

Frunze şi muguri 29 19

Inflorescenţe 4 9

Fructe 17 21

Seminţe 10 9


a) Care sunt speciile legumicole care reflectă cel mai bine fenomenul de

evoluţie de-a lungul timpului?

b) Ce înseamnă evoluţie filogenetică?

c) Ce înseamnă evoluţie ontogenetică?

d) Care sunt centrele de origine ale speciilor legumicole?

Evoluţia ontogenetică se referă la etapele de evoluţie a organismelor în cursul unei

generaţii şi înregistrează 3 perioade de viaţă:

1. Perioada de sămânţă, care cuprinde 3 faze:

- faza embrionară - se desfăşoară din momentul fecundării până la maturarea seminţelor.

Noile organisme sunt foarte sensibile în această fază, prezintă cea mai mare plasticitate ecologică şi

sunt strâns legate de planta mamă;

- faza de repaus - durează din momentul în care seminţele devin mature din punct de vedere

fiziologic, până când se declanşează procesul de germinare al acestora. În această fază procesele

biochimice sunt mult încetinite, de aceea unele condiţii de mediu mai precare din perioada de

păstrare, nu afectează viabilitatea seminţelor. Cu cât temperatura din perioada de păstrare este mai

scăzută (4-5°C) şi umiditatea relativă mai mică, cu atât perioada de păstrare a seminţelor este mai

mare.

În această fază, seminţele trec prin 2 subfaze de repaus: repausul profund şi repausul forţat.

Repausul profund începe imediat după recoltare şi se menţine o anumită perioadă de timp în

funcţie de specie. Asigurarea unor condiţii optime de germinare nu pot duce la declanşarea

procesului de germinare, întrucât repausul este considerat o necesitate biologică, iar germinarea

seminţelor este posibilă după satisfacerea repausului.

Repausul forţat urmează repausului profund şi apare datorită lipsei sau insuficienţei apei şi

29

căldurii.

- faza de germinare - începe din momentul crăpării tegumentului seminal şi ţine până la

formarea primei frunze adevărate. În această fază plantele manifestă cerinţe deosebite faţă de

umiditate (apa având rol esenţial în hidratarea seminţelor şi plesnirea tegumentului), temperatură

(trebuie atins cel puţin plafonul minim de temperatură de la care se declanşează germinarea

seminţelor) şi oxigenul care este indispensabil, lipsa acestuia în substrat ducând la putrezirea

seminţelor, asociat şi cu alte cauze (umiditate excesivă, temperatură scăzută etc.). După răsărire

plantele sunt foarte sensibile, firave şi supuse unui proces de selecţie naturală foarte riguros. În

această fază supravieţuiesc plantele viguroase care provin din seminţe sănătoase, mari, cu substanţe

de rezervă suficiente pentru hrănirea embrionului.

2. Perioada de creştere vegetativă, care cuprinde 3 faze:

- faza de răsad care durează de la apariţia primei frunze adevărate şi până la începerea

depunerii substanţelor de rezervă în organele specializate. În această fază, hrana sintetizată de

plante este folosită în exclusivitate pentru creşterile vegetative, iar raportul între procesele de

asimilaţie şi dezasimilaţie este aproape unitar (se consumă atât cât se produce). Pentru asigurarea

creşterii normale în această fază, un rol important îl joacă factorii de vegetaţie (temperatura, lumina,

umiditatea, hrana şi solul sau substratul) care trebuie să atingă valori apropiate de cerinţele speciei

respective.

- faza de acumulare a substanţelor de rezevă - începe din momentul în care surplusul de

hrană sintetizat de plante, se depune în organe specializate. Acestea îşi modifică forma,

dimensiunile şi devin părţi comestibile ale plantelor legumicole. Depunerea substanţelor de rezervă

se face în frunze, acestea cresc în dimensiuni (salată, spanac, sfeclă de frunze, ţelină pentru frunze,

basela etc.), în tulpini subterane (cartof), în tulpini aeriene (gulie), în fructe (tomate, ardei, vinete,

bame, fasole etc.), în primordii de inflorescenţă, (conopidă, brocoli), în muguri (vărzoase) etc.

- faza de repaus - este specifică plantelor bienale, trienale şi multianuale şi începe din

momentul în care metabolismul plantei se reduce foarte mult datorită factorilor de mediu

nefavorabili (temperatură scăzută, zile scurte). În această fază frunzele şi rădăcinile active mor, cu

excepţia plantelor multianuale la care rădăcinile rămân active, însă procesele metabolice se

desfăşoară într-un ritm foarte scăzut. Faza de repaus este şi o metodă de adaptare a plantelor perene

la condiţiile de mediu, specifice ţării noastre, perenitatea fiind asigurată de către organele subterane

în care se depozitează substanţele de rezervă. Intrarea în repaus mai este influenţată şi de

acumularea acidului abscisic (Burzo, 1992) şi este controlată genetic.

Ieşirea din repaus diferă cu specia şi este determinată de scăderea concentraţiei acidului

abscisic în muguri, de temperatura scăzută care stimulează biosinteza giberelinelor, fapt care duce

la întreruperea repausului .

3. Perioada de reproducere, care cuprinde 3 faze:

- faza de îmbobocire care începe odată cu apariţia bobocilor florali şi se încheie cu

maturarea celulelor sexuale (a gameţilor). Această fază se caracterizează prin creşterea suprafeţei de

asimilaţie, schimbarea compoziţiei chimice a organelor vegetative, iar recoltarea părţilor

comestibile trebuie să se facă înaintea apariţiei tulpinilor florifere.

- faza de înflorire - durează din momentul maturării gameţilor până în momentul fecundării

şi coincide cu deschiderea florilor la unele specii legumicole, dar se poate desfăşura şi înaintea

deschiderii florilor; se impune alegerea corectă a momentului hibridării pentru obţinerea unor

rezultate bune.

- faza de fructificare - ţine din momentul fecundării şi până când seminţele devin mature din

punct de vedere fiziologic şi independente de planta mamă. Aceasta este faza care încheie ciclul

ontogenetic al plantelor dintr-o generaţie şi faza care începe noua generaţie. Plantele mamă de la

speciile anuale, bienale şi trienale se epuizează, iar embrionii se fortifică şi aceştia vor forma noua

generaţie. La speciile multianuale, în faza de maturare a seminţelor, în organele specializate se

depun substanţele de rezervă asigurând perenitatea speciei.

30

Parcurgerea acestor perioade diferă cu specia şi anume:

- la plantele legumicole anuale: faza embrionară - faza de repaus - faza de germinaţie, faza

de răsad - faza de îmbobocire - faza de înflorire - faza de fructificare, suprapunerea fazelor fiind

evidentă;

- la plantele legumicole bienale: faza embrionară - faza de repaus - faza de germinaţie - faza

de răsad (plantele în primele faze) - faza acumulării substanţelor de rezervă - faza de repaus - faza

de îmbobocire - faza de înflorire - faza de fructificare;

- la plantele legumicole multianuale se trece prin perioada de sămânţă şi a creşterii

vegetative cu fazele aferente în primii doi ani, iar apoi în fiecare an planta înfloreşte şi fructifică

normal.

2.2.Particularităţile creşterii şi dezvoltării

Creşterea este un proces cantitativ, ireversibil, care contribuie la mărirea dimensiunilor

plantelor (creşterea în înălţime, apariţia lăstarilor, creşterea frunzelor etc.). Acest proces este

controlat genetic, dar foate mult influenţat de condiţiile de cultură (hrană, apă, căldură, lumină) şi

determină apariţia tulpinii, frunzelor şi rădăcinilor.

Dezvoltarea reprezintă un proces calitativ care conduce la apariţia organelor de reproducere.

Florile din punct de vedere morfologic pot fi hermafrodite (solanacee, fasole, mazăre) şi unisexuate

(cucurbitaceele). Majoritatea plantelor prezintă organele de reproducere bărbăteşti (staminele) şi

organele femeieşti (pistilele) în aceeaşi floare (plante cu flori hermafrodite. Florile unisexuate (au

un singur sex) pot fi pe plante monoice (flori unisexuate pe aceeaşi tulpină) sau pe plante dioice

(flori bărbăteşti pe o plantă şi flori femeieşti pe altă plantă). Plante dioice sunt: spanacul,

sparanghelul etc.

Polenizarea florilor la plantele legumicole poate fi:

- autogamă (autopolenizare) - când polenizarea are loc cu polen de la aceeaşi floare sau de la

alte flori de pe aceeaşi plantă (polen propriu). Se întâlneşte la tomate, ardei, vinete, fasole,

mazăre etc.

- alogamă (încrucişată) - când polenizarea se face cu polen de la alte plante. Dacă polenizarea

se face cu ajutorul insectelor procesul se numeşte polenizare alogamă entomofilă şi se

întâlneşte la varză, ceapă, sparanghel etc. Dacă polenizarea se face cu ajutorul vântului,

polenizarea este numită alogamă anemofilă (la spanac, sfeclă, lobodă).

Plantele legumicole prezintă o serie de particularităţi privind creşterea şi dezvoltarea.

La cucurbitacee întâlnim pe aceeaşi plantă atât flori bărbăteşti cât şi femeieşti, dar

proporţia este diferită. Astfel, la unele soiuri, pe tulpina principală şi pe ramificaţiile de ordin

inferior, se află mai multe flori bărbăteşti, iar pe ramificaţiile de ordin superior predomină florile

femeieşti. Florile femeieşti se recunosc prin forma ovarului care este asemănătoare cu a fructului.

Pentru a obţine un număr mai mare de flori fermele, deci un potenţial productiv mai mare, se

efectuează ciupiri repetate care stimulează ramificarea. De asemenea, fructele apar şi cresc

concomitent cu formarea de noi flori, frunze şi cu creşterea plantei. Există soiuri care formează

fructe fără fecundare, procesul fiind denumit partenocarpie, iar fructele partenocarpice. De

asemenea, există hibrizi care formează, atât pe tulpina principală, cât şi pe lăstari, numai flori

femele, sunt foarte productivi şi se numesc numiţi hibrizi ginoici. La hibrizii ginoici nu este

necesară ciupirea repetată a plantei pentru stimularea ramificării şi formarea florilor femele,

făcându-se astfel economie de forţă de muncă la lucrările de întreţinere.

La tomate, fasole şi mazăre există două tipuri de soiuri: cu creştere nedeterminată (prezintă

în vârf un mugure vegetativ, fructele apar şi cresc concomitent cu creşterea tulpinii) şi cu creştere

determinată (în vârf la un moment dat, mugurele vegetativ se transformă în mugure florifer şi se

limitează creşterea în înălţime a plantei).

La ardei, la punctul de ramificare al tulpinii apare de obicei o floare, care la culturile din

sere se recomandă să fie îndepărtată încă din faza de boboc, pentru ca ramificaţiile să crească cât

mai uniforme, dând posibilitatea alegerii a 3-4 mai viguroase, pentru conducerea plantelor.

La conopidă, spanac, salată, ceapă verde etc., zilele scurte şi temperaturile mai scăzute

31

determină obţinerea părţilor comestibile de calitate şi cu perioadă mai lungă de menţinere în acest

stadiu. Din contră, zilele lungi şi temperatura ridicată favorizează trecerea rapidă a plantelor din

faza de creştere vegetativă în faza de fructificare, iar calitatea părtilor comestibile scade simţitor.

Păstrarea usturoiului la temperaturi ridicate (peste 20°C) face ca plantele să nu formeze bulb;

răsadul de ceapă plantat întârziat (la începutul îngroşării bulbului) nu mai formează bulb; arpagicul

păstrat la 3-5°C sau la 15-18°C nu formează bulbi, doar tulpini florifere (fuşti).


a) Care sunt cele 3 perioade ale evoluţiei ontogenetice?

b) Ce faze cuprinde perioada de sămânţă?

c) Ce faze cuprinde perioada de creştere vegetativă?

d) Ce faze cuprinde perioada de reproducere?

e) Care sunt particularităţile creşterii şi dezvoltării la unele specii

legumicole şi ce importanţă au acestea pentru practică?

2.3. Substanţe bioactive folosite în legumicultură

Substanţele bioactive în mare parte sunt sintetizate de plante, dar sunt obţinute şi pe cale

chimică, prin sinteză, cu efecte foarte asemănătoare cu a celor naturale.

Aceste substanţe se

împart în următoarele

grupe:

substanţe stimulatoare;

substanţe retardante;

substanţe inhibitoare;

substanţe antitranspirante.

2.3.1. Substanţe stimulatoare

În grupa substanţelor stimulatoare sunt cuprinse:

- auxinele;

- giberelinele;

- citochininele.

Auxinele sunt substanţe care controlează în principal procesul de creştere al plantelor.

Acestea pot fi endogene (naturale), sintetizate de către plante şi acumulate în organele tinere

(muguri, vârfuri de creştere). Pe baza auxinelor endogene au fost obţinute pe cale chimică o serie

de compuşi asemănători ca structură şi ca mod de acţiune cu acestea.

Rolul auxinelor este de a stimula creşterea în înălţime prin diviziunea şi elongaţia celulelor,

formarea rădăcinilor şi creşterea capacităţii de absorbţie a apei şi elementelor minerale, creşterea

fructelor, îngroşarea membranelor celulare, stimularea înrădăcinării butaşilor la speciile legumicole

care se înmulţesc prin butaşi (batat), germinarea seminţelor şi stimularea fructificării.

Dintre auxinele sintetizate pe cale artificială, o folosire mai largă au următoarele: ANA

(acidul naftil acetic), AIA (acidul indolil acetic), IBA (acidul indolil butiric), BIB (beta indolil

butiric),. Aceste substanţe se folosesc în doze foarte mici pentru a avea efectul de stimulare a unor

32

procese, în concentraţii mari pot deveni toxice. Astfel, AIA şi BIB se folosesc în concentraţie de 1-

200 mg/l, ANA 1-10 mg/l etc.

Giberelinele sunt substanţe cu acţiune stimulatoare, descoperite şi izolate din ciuperca

Gibberella fujikuroi. Giberelinele au fost depistate şi în seminţele şi rădăcinile speciilor

leguminoase (mazăre, fasole), în tuberculii de cartof şi în seminţele imature de pepene verde. Pe

cale artificială s-au creat până în prezent 23 de gibereline, cu acţiune asemănătoare celor sintetizate

de către plante şi au fost notate cu GA de la 1 la 23, însă cele mai folosite sunt GA3, GA1, GA4 şi

GA2. Acţiunea giberelinelor se manifestă prin accelerarea unor procese metabolice, contribuie la

sintetizarea şi acumularea de auxine endogene, stimulează germinarea seminţelor, creşterea

aparatului foliar, inducerea partenocarpiei la vinete, schimbarea raportului între florile femele şi

florile mascule la cucurbitacee, provoacă înflorirea unor specii bienale (morcov, pătrunjel etc.) în

primul an de cultură, determină modificări ale metabolismului plantelor (scade conţinutul în

amidon, azot total şi proteine şi creşte conţinutul în acizi nucleici), se intensifică unele fenomene

fiziologice (fotosinteza, respiraţia) ca urmare a creşterilor active şi a sporirii suprafeţei foliare etc.

În urma tratării plantelor cu gibereline, consumul de apă creşte, iar plantele înregistrează o

sensibilitate mai mare la secetă.

Citochininele sunt substanţe stimulatoare sintetizate în rădăcini. Prima citochinină a fost

identificată de Letham (1964) în seminţele imature de porumb şi a fost numită zeatină. Rolul

citochininelor este de a preveni sau întârzia îmbătrânirea ţesuturilor, stimularea creşterii prin

extensie şi diviziune celulară, formarea florilor şi a fructelor partenocarpice, înlăturarea dominanţei

apicale, creşterea rezistenţei plantelor la stres (termic, hidric), la atacul bolilor şi dăunătorilor. Pe

cale artificială s-au obţinut citochinine sintetice cu acţiune foarte asemănătoare cu a kinetinei. Cele

mai folosite citochinine sunt: 1-2 difenilurea, 1-benzil-adenina, 8-a azochinetina etc.

Acţiune stimulatoare manifestă şi vitaminele asupra germinării seminţelor, absorbţiei apei şi

elementelor minerale, creşterii rezistenţei plantelor în condiţii de mediu mai precare, creşterii

producţiei şi îmbunătăţirii calităţii fructelor etc. Dintre vitamine un rol mai important joacă

vitaminele din complexul B, vitamina C şi PP.

Produsele comerciale

Biostimulatori de înrădăcinare

Sprintene se foloseşte pentru stimularea creşterii sistemului radicular, prin înrădăcinarea

mai profundă a plantelor şi creşterea capacităţii de ramificare, reducerea stresului transplantării prin

formarea rapidă de rădăcini noi, adaptarea mai uşoară la noile condiţii de sol. Se aplică radicular şi

foliar, în diferite fenofaze şi anume: înainte de semănat prin umectarea seminţelor timp de 2–4 ore,

în soluţie cu concentraţia de 0,1 %, după răsărire pentru a stimula creşterea frunzelor şi a rădăcinilor

în primele faze 0,1 %, după plantare, odată cu prima udare, folosind 3–5 l /ha, iar dacă aplicarea nu

s-a realizat în condiţii optime, tratamentul se repetă după o săptămână. Când plantele sunt afectate

de stres termic, datorat fie de temperatura ridicată şi insolaţia puternică, fie de temperatura scăzută (

îngheţ), se aplică 3 tratamente săptămânale, folosind 5 l / ha, stimulând refacerea acestora.

Radifarm este un extract vegatal care conţine polizaharide, proteine şi polipeptide,

îmbogăţit cu aminoacizi, vitamine şi kelaţi de fier şi zinc. Are rol stimulator în formarea şi

ramificarea sistemului radicular prin stimularea sintezei hormonilor de la nivelul rădăcinilor,

activează metabolismul plantelor prin acţiunea vitaminelor şi microelementelor, plantele suportă

mai uşor stresul transplantării, stimulează fructificarea şi întregul proces de dezvoltare al plantelor.

Se recomandă să se aplice două tratemente, cu condiţia ca soluţia să ajungă în zona rădăcinilor.

Primul se aplică la repicat prin scufundarea rădăcinilor sau udarea ghivecelor cu o soluţie de

Radifarm 0,3 %, iar al doilea prin distribuire odată cu apa de irigat ( 500 ml Radifarm / 1000 mp)

sau prin udare locală, cu o soluţie în concentraţie de 0,25 %. Se foloseşte la tomate şi ardei, dar nu

numai.

33

Radistim 1 este un stimulator de înrădăcinare folosit pentru butaşii erbacei ( tomate, batat,

tarhon etc.), a cărui reacţie se manifestă prin creşterea procentului de butaşi înrădăcinţi, numărul şi

lungimea rădăcinilor, protejarea de diferiţi agenţi patogeni, vigoare mai mare a plantelor. Se

prezintă sub formă de pudră, în care se introduce baza butaşilor, dar pentru a avea efect, punerea

butaşilor în substrat trebuie să se facă cu atenţie, pentru ca produsul să rămână cât mai mult pe baza

acestuia. Poate fi şi sub formă lichidă.

Razormin este un biostimulator pentru înrădăcinare, conţine macro şi microelemente,

aminoacizi, polizaharide, care determină o creştere foarte bună a sistemului radicular, cu implicaţii

pozitive asupra creşterii vegetative şi a fructificării plantelor. Induce absorbţia la nivelul sistemului

radicular a nutrienţilor din sol, protejează plantele când se află în stare de fitotoxicitate sau de stres,

are efect revitalizant şi prelungeşte perioada de vegetaţie, îmbunătăţeşte calitatea fructelor prin

culoare şi conţinut în zaharuri, accelerează activitatea microbiologică a solului. Se aplică pe

întreaga perioadă de vegetaţie, în concentraţie de 0,05 – 0,1 %.

Biorootz stimulează creşterea numărului de microorganisme din sol, care provoacă o

absorbţie mult mai mare a nutrienţilor, precum şi protecţia la diverse boli ale solului; mai mult,

acest produs are efect inhibitor asupra mucegaiurilor, limitează răspândirea virusurilor, reduce

poluarea, creşte capacitatea de absorbţie a îngrăşămintelor de către plantă cu cca 40%.

Revital se foloseşte pentru stimularea formării rădăcinilor şi trecerea mai uşoară peste

stresul transplantării la tomate, ardei şi vinete. Produsul se foloseşte în concentraţie de 0,05 % - 0,1

%.

Aplicat în faze timpurii de vegetatie, accelerează şi intensifică creşterea rădăcinilor

secundare care au rol important în procesul de absorbţie a apei şi substanţelor minerale, asigură o

mai bună prindere a răsadurilor după repicat şi plantare, plantele sunt mai viguroase, fructificarea

este mai abundentă, creşte rezistenţa la boli şi la diferiţi factori de stres, în special temperatura

excesivă.

Tecamin raiz

Prin conţinutul în macroelemente, microelemente, aminoacizi şi alge marine îmbunătăţeşte

procesele de germinare şi răsărire a plantelor, stimulează ramificarea rădăcinilor şi formarea

perişorilor absorbanţi. Aplicarea produsului se face prin instalaţia de picurare sau prin procedeul de

fertirigare la 5–7 zile după ce plantele au răsărit, cu o soluţie în concentraţie de 0,1–0,2 %. La

plantare răsadurile se imersează într-o soluţie de 1 %, asigurând o prindere foarte bună şi o

uniformitate ridicată a culturii din primele faze.

Biostimulatori de creştere

Cropmax este stimulator de creştere natural, care poate fi folosit la culturile din câmp, sere

şi solarii. Conţine macroelemente, microelemente, vitamine, aminoacizi, hormoni şi enzime

vegetale. Se foloseşte atunci când în sol este un conţinut scăzut de NPK şi microelemente, ph

ridicat, temperatură scăzută şi activitate slabă a rădăcinilor, dezechilibru în sol între K, Ca, şi Mg

sau când solul este slab aerat. Se aplică prin pulverizare fină, recomandat pe ambele feţe ale frunzei

pentru o mai bună absorbţie şi în perioada din zi când activitatea fotosintetică este optimă. Se

recomandă 1–3 tratamente în timpul perioadei de vegetaţie, folosind 500 ml–1000 ml / ha la fiecare

tratament. Se poate aplica şi săptămânal, în concentraţie de 0,2 %, obţinând importante sporuri de

producţie. Este compatibil cu majoritatea pesticidelor, mai puţin cu cele pe baza de cupru.

Atonik este un stimulator de creştere care se absoarbe şi se translocă foarte rapid în plantă,

intensifică translocarea sevei brute şi asimilatelor, creşte conţinutul în clorofilă, determină creşterea

lăstarilor, înflorirea şi fructificarea, stimulează înrădăcinarea butaşilor, germinarea seminţelor,

multiplicarea microorganismelor din sol şi contribuie la descompunerea materiei organice,

ameliorând fertilitatea solului. Se foloseşte pentru umectarea seminţelor, tratarea bazei butaşilor

pentru o mai bună înrădăcinare şi pentru stimularea înfloririi şi fructificării. Plantele tratate cu

Atonik dau producţii mai mari, mai timpurii şi de calitate foarte bună. Se aplică de 2–4 ori în cursul

unei perioade de vegetaţie, în funcţie de specie şi sistemul de cultură, în concentraţie de 0,025 % –

34

0,05 %.

Mai concret, se aplică la ardeiul cultivat în solarii, pentru stimularea creşterii sistemului

radicular, în concentraţie de 0,025 %; la cartof, pentru stimularea înfloririi, 0,5 l / ha; la castraveţi,

pentru obţinerea de producţii timpurii în concentraţie de 0,05 % - 0,025 % (2,5 l / ha); la tomatele

timpurii şi cultivate în solar, pentru creşterea producţiei, în concentraţie de 0,025 % ( 2,5 l / ha) .

Maxicrop start conţine chelaţi Mg,Mn,Fe,Zn şi substanţe active selecţionate din extracte

vegetale şi alge marine (100% Ascophyllum nodosum destinat stimularii creşterii vegetative). Se

aplica numai foliar, de 2 ori, de la repicat până la înflorire, în concentraţie de 0,15–0,2 %.

Kendal este un biostimulator care are în compoziţie extracte naturale, oligozaharide, săruri

de potasiu şi glutation cu acţiune de autoapărare a plantelor şi de nutriţie, care creşte mecanismul de

apărare natural al plantelor, stimulează procesele de creştere şi dezvoltare a plantelor, previne şi

reduce atacul de ciuperci şi bacterii patogene. Se aplică foliar, la interval de 10–15 zile, în cantitate

de 1,5-2 l /ha. Se poate aplica şi local în concentraţie de 0,3 -0,4 %, cca 100–200 ml soluţie / plantă.

Biostimulatori de legare a fructelor

Auxigib este un fitoregulator sub formă de pulbere umectabilă, folosit pentru a stimula

înflorirea rapidă şi concentrată, fructificarea şi partenocarpia. De asemenea, contribuie la revenirea

plantelor afectate de temperaturi scăzute şi diminuarea pagubelor. Se aplică la tomate, în mod

repetat, în timpul înfloririi, prin pulverizări asupra plantelor, cu soluţii în concentraţie de 0,6 – 0,65

%. Pentru revenirea plantelor afectate de ger ( cele care iernează sub formă de rozetă), imediat după

îngheţ, dar înaintea începerii dezgheţului, se aplică stropiri cu soluţii în concentraţie de 0,75 – 0,85

%, cu efecte benefice asupra acestora.

36 c tipo b este fitoregulator de legare, favorizează fecundarea florilor, reduce căderea

prematură a florilor şi nu determină deformarea fructelor. Se foloseşte la tomate şi vinete, prin

pulverizare foarte fină pe flori, când sunt deschise, în cantitate de 1–5 ml / l , la pepenele galben 1–

2 ml/l, prin pulverizarea întregii plante, dar fără exces. Când se aplică la hibrizi, cantitatea de

produs trebuie să fie mai mică.

Adrop este un fitoregulator cu acţiune de legare a fructelor, stimulator şi cicatrizant.

Produsul, bazat pe trei substante active de natură auxinică, poate fi folosit la o gamă largă de

culturi, determinând precocitatea, creşterea şi uniformizarea fructificării, creşterea fructelor, reduce

avortarea florilor, stimulează creşterea vegetativă şi productivă a culturii, are o acţiune cicatrizantă

asupra ţesutelor vegetale lezate. Reduce pagubele datorate gerului, prin aplicarea unui tratament

preventiv cu 24 ore înaintea apariţiei gerului şi se repetă dacă fenomenul persistă, sau imediat după

apariţia acestuia. Se aplică sub formă de soluţii în concentraţie de 0,5 – 0,7 %.

Stimolante 66 F este un stimulator vegetal care conţine activatori ai funcţiilor metabolice,

provocând dezvoltarea plantelor şi îmbunătăţirea caracteristicilor calitative şi cantitative ale

producţiei. Ajută la parcurgerea mai uşoară a fenofazelor de creştere şi fructificare, când plantele

sunt în stare de stres şi stagnare fiziologică datorită îngheţului, aplicării tratamentelor fitosanitare în

exces sau când acestea nu s-au aplicat.

Betagib LG este un fitoregulator folosit pentru legarea florilor la vinete. Se foloseşte sub

formă de soluţie, care se aplică când floarea este deschisă, prin pulverizare fină, în concentraţie de

0, 9 –1 %.

Maxicrop SET conţine chelaţi de B şi Zn şi substanţe active selecţionate din extracte

vegetale si alge marine (100% Ascophyllum nodosum), este destinat stimulării proceselor de

înflorire şi legare a fructelor. Se aplică numai foliar, în perioada cuprinsă între înflorire şi legarea

fructelor, de 1– ori, în concentraţie de 0,15 – 0,2 %.

2.3.2. Substanţele retardante

Spre deosebire de substanţele stimulatoare care sunt naturale şi artificiale, substanţele

retardante sunt în exclusivitate substanţe chimice. Acestea se produc la scară industrială, rolul lor

asupra plantelor fiind de încetinire o anumită perioadă de timp a creşterii în înălţime, fără să

35

afecteze frunzele, florile sau fructele. Substanţele retardante acţionează asupra procesului de

elongaţie a celulelor, stopând alungirea tulpinilor. Se aplică întotdeauna înaintea alungirii plantelor,

deci preventiv, şi în general la speciile cu un ritm accelerat de creştere, predispuse alungirii. În

practica legumicolă se aplică pe scară largă la tomate.

Produse comerciale

Cycogan se aplică la tomate în faza de răsad, odată sau de două ori, primul tratament

efectându-se când plantele au 3-4 frunze bine formate. Concentraţia soluţiei de Cycogan este de

0,1% -0,15 %, se distribuie pe plante prin pulverizare foarte fină, cu aparate de stropit portabile. În

urma tratării tomatelor cu Cycogan, plantele sunt mai viguroase, cu tulpina mai scurtă şi mai

groasă, internodurile mai scurte şi cu o rezistenţă mult mai bună la temperaturi scăzute. Ridichiile

de lună în faza de 2 frunze, tratate cu produse similare ( Cycocel) în concentraţie de 1000-2000 ppm

au realizat un spor de producţie de 130%, la varză s-au obţinut căpăţâni mai îndesate şi o producţie

mai mare, la pepenele galben o creştere a numărului de flori femele, sporuri de producţie la

rădăcinoase, (Stan N., 1999) etc.

Cycogan 40 LC în concentraţie de 0,05-0,1% folosit la tomate şi ardei asigură stimularea

creşterii răsadurilor şi maturarea fructelor.

Stabilan este un produs omologat pentru grâu, rapiţă şi tomate care se aplică prin

pulverizare fină şi acţionează asupra taliei plantelor. Absorbţia produsului este destul de rapidă, cca

2-4 ore şi este condiţionată de umiditatea ridicată. La tomate, se aplică la răsaduri, având ca efect

obţinerea de răsaduri de calitate mai bună, cu tulpini şi internoduri mai scurte, cu capacitate mai

bună de fructificare şi fructe de calitate superioară. Se aplică preventiv, în concentraţie de 0,1 %,

câte 1 l / 1 mp.

Alar se foloseşte la culturile de tomate, ardei şi vinete în perioada de răsad, în concentraţie

de 0,3% când acestea au 3-4 frunze, prin pulverizare fină pe frunze, prevenind alungirea acestora.

Se poate aplica şi în cultură, în concentraţie de 0,25%, efectuând 3 tratamente, primul la 2-3

săptămâni de la plantare şi mai ales în perioada intrării fructelor în pârgă, la interval de 2-3

săptămâni, pentru stimularea înfloririi, creşterii procentului de legare a fructelor şi maturarea

concentrată a acestora.

Biostimulatori pentru maturarea fructelor

Maxicrop quality conţine chelaţi de B, Mn, Fe, Ca şi substanţe active selecţionate din

extracte vegetale si alge marine (100% Ascophyllum nodosum), destinat stimulării maturării

fructelor şi obţinerii de fructe calitativ superioare, în ceea ce priveşte gustul, culoarea şi consistenţa.

Se aplică foliar, la interval de 7–10 zile, începând de la formarea fructelor, până la recoltare, în

concentraţie de 0,15 – 0,2 %.

Brixer este folosit pentru a concentra şi a uniformiza maturarea, reducând numărul de

treceri de recoltare. Are şi efect uşor desicant asupra resturilor vegetale, când recoltarea se face o

singură dată. Conţine substanţe naturale (metianină, polizaharide, extrase de alge şi yucca) care

accelerează procesele de maturare a fructelor, favorizează anticiparea coloraţiei şi determină

acumularea zaharurilor. Aplicat pe cale foliară, prin pulverizare, îmbunătăţeşte substanţial nivelul

calitativ al fructelor. Se recomandă două tratamente, primul cu 30 de zile înainte de recoltare, iar al

doilea după 15 zile de la primul, în concentraţie de 0,2 – 0,3 %.

Gerephon SL este un fitoregulator de sinteză pe baza de etefon, care după ce este absorbit

în plantă, eliberează etilena, gaz produs în mod normal de către plantă, determinând stimularea

maturarii fructelor. Se foloseşte în special la tomate, atât pentru industrializare, cât şi pentru

consumul în stare proaspătă, cu scopul anticipării şi uniformizării maturării fructelor.

Administrarea produsului se face atunci când 40 – 60 % din fructe s-au maturat, iar cele din ultima

inflorescenţă au atins mărimea caracteristică cultivarului şi au culoarea verde, în cantitate de 3–4 l /

ha. Când se doreşte concentrarea maturării, condiţionată de eliberarea terenului, pentru recoltarea

fructelor mari şi mici, se aplică pulverizarea întregii plante, cu o soluţie în concentraţie de 0,2 –

0,25 %.

36

2.3.3. Substanţele inhibitoare

Sunt substanţele chimice sau naturale care stopează acţiunea substanţelor stimulatoare,

mergând până la oprirea creşterii plantelor şi intrarea acestora în repaus.

Substanţe inhibitoare naturale Substanţe inhibitoare sintetice

o Abscisin

o Cumarina

o Acidul cinamic

o Inhibitor β

o Hidrazida maleică

o Puromicina

o Cloramfenicol

Substanţele inhibitoare se folosesc pentru a stopa încolţirea tuberculilor de cartof sau a

bulbilor de ceapă şi usturoi.

La cartof, după parcurgerea repausului, are loc încolţirea, când tuberculii îşi pierd însuşirile

pentru consum, pierd în greutate, de aceea pentru prelungirea consumului în stare proaspătă trebuie

să se intervină cu produse care inhibă încolirea.

Hidrazida maleică se poate aplica atât în cursul perioadei de vegetaţie, cât şi în depozit

(Sparenberg, 1981). Aplicată pe frunze, se absoarbe şi se translocă foarte repede în tuberculi,

inhibând încolţirea pe o perioada de 6–8 luni (Zukel, 1957; 1963), iar culturile de cartof tratate cu

hidrazidă maleică nu au fost influenţate în mod semnificativ, nici în ceea ce priveşte producţia la

unitatea de suprafaţă, nici numărul de tuberculi. În schimb, încolţirea a fost foarte diferită, fiind

evident efectul produsului, aplicat în cantitate de 10 l /ha, în 400 l apă, la care s-a adăugat o

substanţă tensioactivă, Facet 0,05 %. De remarcat că, aplicarea produsului s-a efectuat la 84 zile de

la plantare, uscarea frunzelor s-a produs după 39 de zile de la aplicare, iar recoltarea la 11 zile de la

uscarea acestora. Foarte important de apreciat că, nivelul reziduurilor din tuberculii trataţi cu

hidrazidă maleică, 10 l / ha, au fost cuprinse între 10 -18 ppm ( Caldiz et al, 1999), faţă de 20 ppm,

la o doză de 12 l / ha (Caldiz et al., 1997), doza maximă admisă fiind de 50 ppm.

Hidrazida maleică, se poate aplica şi la ceapă şi usturoi în concentraţie de 0,3-0,4% cu 3-4

săptămâni înainte de recoltare, grăbind maturarea bulbilor şi sporind capacitatea de păstrare a

acestora;

Antak se poate folosi pentru copilitul pe cale chimică la tomate în concentraţie de 5%, când

copilii au 2-3 cm lungime;

Keim stop este inhibitor al încolţirii cartofilor, preveni şi reduce încolţirea pe durata

păstrării. Se aplică numai la tuberculii sănătoşi şi zvântaţi, care se aşează în straturi de 5–10 cm

grosime, se pudrează cu Keim Stop, 1 kg / tonă şi se acoperă cu hârtie. Are o acţiune sistemică şi

efect de blocare a sintezei de proteine şi acizi nucleici, stopează formarea şi/sau creşterea

epicotilelor şi a rădăcinilor.

Solenid se aplică numai în depozite, în vederea prevenirii încolţirii cartofilor de sămânţă.

Solenid determină creşterea rezistenţei la boli a cartofilor, reduce pierderile de apă şi substanţă

uscată, creşte perioada de păstrare, se menţine aspectul comercial al cartofilor. Se aplică în doză de

2 kg/tonă. Se găseşte sub formă de pulbere sau lichid.

Cartofin se aplică pentru prevenirea încolţirii cartofilor de consum depozitaţi în spaţii

obişnuite, în cantitate de 2 kg/tonă. Pentru o bună pătrundere a pulberii în masa de cartofi, aceştia se

aşează în straturi de cca 10 cm grosime, peste care se aplică produsul. Pentru a creşte efectul

produsului, ultimul strat se acoperă cu hârtie sau alte materiale.

Soluţiile de substanţe bioactive trebuie pregătite foarte corect, cu o mare responsabilitate

pentru a preîntâmpina unele efecte nedorite. Pentru aceasta este necesară alegerea unei concentraţii

corespunzătoare conform datelor din literatura de specialitate, măsurarea atentă a cantităţii de

produs la balanţa de precizie sau în cilindri gradaţi (pentru lichide), amestecarea foarte bună până la

dizolvarea produselor şi obţinerea unei suspensii omogene, măsurarea cantităţii de apă pentru a

obţine concentraţia dorită şi aplicarea imediată, pentru a evita precipitarea unor substanţe. Se aplică

prin pulverizare fină sau prin îmbăierea inflorescenţelor (stimularea fructificării) în vase cu soluţie

37

stimulatoare.

De asemenea, asupra plantelor se aplică şi alte substanţe, care acţionează asupra proceselor

de creştere şi dezvoltare. Se cunosc produsele din gama Corona, cu specificitatea "Factorul PRX",

microelemente chelate, cu aplicarea foliară. Factorul PRX, stimulează coeficientul de absorbţie al

elementelor nutritive la nivelul frunzei, intensifică fotosinteza şi prelungeşte viaţa cloroplastelor şi a

frunzelor. Stimulează producerea de fitoregulatori în plantă şi au actiune sistemică.

Produsele Corona determină absorbţia rapidă la nivel foliar şi menţinerea frunzelor verzi,

stimularea fotosintezei, stimularea producerii de către plante a unei cantităţi mai mari de

fitoregulatori, stimularea procesului de tuberizare, prin aportul de potasiu, stimularea creşterii

vegetative, a înfloririi, legării fructelor şi creşterii acestora.

Produsele KSC au acţiune de restabilire a proceselor fiziologice la nivelul sistemului

radicular, determină creşterea acestuia, măreşte capacitatea de absorbţie a apei şi elementelor

nutritive, creşte rezistenţa la boli, cantitatea şi calitatea producţiei, plantele sunt mai protejate

contra stresului hidric şi osmotic.Gama KSC

Produsele Fertiactyl stimulează demarajul culturilor printr-o bună înrădăcinare, creşte

disponibilitatea elementelor nutritive din sol, favorizând o absorbţie bună a elementelor nutritive,

creşte rezistenţa plantelor la stresul termic, hidric şi osmotic, protejează plantele contra îmbătrânirii

premature, stimulează apariţia de noi organe şi acumularea substanţelor nutritive de rezervă în

organele specializate.

Fitohormonii se folosesc şi în lucrările de multiplicare in vitro a plantelor, aceştia având un

rol esenţial în obţinerea de noi plante. Se folosesc singuri sau în combinaţie, în concentraţii foarte

mici şi bine stabilite, pentru faza la care se folosesc.

Vtaminele un rol important la culturile in vitro, fiind folosite în toate mediile de cultură,

deoarece ţesuturile cultivate in vitro nu sunt capabile de sinteza vitaminelor. Vitaminele sunt

temolabile (distruse odată cu sterilizarea mediului de cultură), dar reziduurile rămase au rol pozitiv

asupra culturii. Vitaminele folosite sunt: tiamina care determină creşterea biomasei celulare şi a

ţesuturilor; riboflavina, piridoxina, acidul nicotic, acidul pantotenic, acidul ascorbic, biotina şi

tocoferolul.

Etilena a fost acceptată mai târziu ca fitoregulator şi are rol în prosesele metabolice ale

plantelor, cu rol în stimularea maturării fructelor, creşterea permeabilităţii membranelor plasmatice,

intensificării proceselor oxidative, biodegradarea clorofilei etc. Inhibă extensia celulară, stimulează

transportul auxinei, induce senescenţa ţesuturilor, stimulează căderea frunzelor şi fructelor.

Alte produse comerciale cum sunt: Bionat 2, Bionex, Elstim, Elrom. Acestea,

folosite în combinaţie cu Fosfertil, în cultura ardeiului gras, au contribuit la creşterea greutăţii

medii a fructelor şi a producţiilor medii la unitatea de suprafaţă ( Berar V., Poşta Gh, 2008).

Rezultate similare s-au obţinut şi la tomate.

2.3.4. Substanţe adjuvante

Substanţele adjuvante sunt produse auxiliare cu rol important asupra creşterii acţiunii

pesticidelor, mai ales când condiţiile de mediu sunt nefavorabile, şi prevenirii pierderii producţiei

(mazăre). Îmbunătăţesc absorbţia produselor foliare la nivelul stomatelor, prin reducerea tensiunii

active a soluţiilor apoase. Soluţia în care se adăugă aceste produse, pătrunde mult mai uşor şi mai

repede în interiorul părţilor aeriene ale plantelor, ceea ce face ca efectul produselor din amestec să

fie mai bun şi mai rapid.

Silwet Gold este un adjuvant de ultimă generaţie din categoria organosiliconilor numiţi

“superspreaders”, recomandat pentru aplicare în concentraţii cuprinse între 0,01-0,15% în funcţie de

culturi, volumul de soluţie şi produsele din amestec. Pentru culturile de câmp, doza uzuală este de

0,1 l/ha în 100-200 l apă. Concentraţiile de 0,15% se folosesc pentru amestecurile cu produse

sistemice sau erbicide totale neselective. Pentru amestecul cu produse de contact, se recomandă

folosirea în concentraţii cuprinse între 0,01-0,1%,în funcţie de culturi.

La culturile legumicole, concentraţia este de 0,025 – 0,05 %. Se mai folosesc Trend 90 şi Lido 90

S.

38


a) Câte grupe de substanţe bioactive cunoaşteţi?

b) Care sunt substanţele stimulatoare şi ce rol au?

c) Cum caracterizaţi substanţele retardante?

d) Ce rol au substanţele inhibitoare?

2.4. Clasificarea plantelor legumicole

Numărul foarte mare de plante care se pot consuma (peste 250 de specii) a impus la un

moment dat o împărţire a acestora după anumite criterii, pentru a putea fi mai uşor urmărite şi

studiate. În România, în prezent, se cultivă în jur de 40 de specii de plante legumicole care deţin

ponderea suprafeţelor ocupate cu legume şi circa 25-30 de specii care se cunosc mai puţin şi care

ocupă suprafeţe foarte mici (scorţoneră, barba caprei, fenicul, ţelină şi sfeclă de peţiol, sparanghel,

andive, asmăţui, batat, varză de Bruxelles, broccoli etc.).

Plantele legumicole se pot clasifica

după mai multe criterii astfel:

după familia botanică;

după partea comestibilă;

după durata de viaţă;

după tehnologia de cultură.

2.4.1. Clasificarea după familia botanică

Plantele legumicole aparţin unui număr mare de familii botanice, acestea fiind grupate după

unele particularităţi comune. Acest criteriu de clasificare are un puternic caracter ştiinţific, întrucât

permite încheierea unor acorduri, proiecte de colaborare cu specialişti din străinătate, pornind de la

denumirea ştiinţifică a speciei, pentru a nu crea confuzii. Nu prezintă importanţă practică.

Familia botanica Plante legumicole

Solanaceae tomate, ardei, vinete

Cucurbitaceae castraveţi, pepeni, dovlecei

Umbeliferae morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, mărar

Cruciferae varză, conopidă, ridichi, gulie

Liliaceae ceapă, usturoi, praz, sparanghel

Leguminoasae mazăre, fasole, bob

Chenopodiaceae sfeclă, spanac, lobodă

Compositae salată, cicoare, anghinare

Malvaceae bame

Polygonaceae ştevie, măcriş, revent

Labiatae cimbru, cimbrişor

Aizoaceae spanac de Noua Zeelandă

Agaricaceae ciuperca albă

Coprinaceae Coprinus comatus Mull ex Fr. grax

Polyporaceae Pleurotus ostreatus, P. florida, P. cornucopiae, P. sajor-caju

Strophariaceae Stropharia rugosa Farlow Kuhner

Gramineae porumbul zaharat

39

2.4.2. Clasificarea după partea comestibilă

După partea comestibilă plantele legumicole se împart în:

plante legumicole de la care se consumă rădăcina: morcov, pătrunjel, păstârnac,

ţelina pentru rădăcină, scorţoneră, nap etc. La aceste specii rădăcina creşte în dimensiuni datorită

hipertrofierii ţesutului parenchimatic, se îngroaşă şi capătă forme diferite: cilindrice, ovale, sferice

etc.

În ţesutul conducător, se acumulează apa şi substanţele minerale de rezervă, de tipul

amidonului, inulinei, zaharurilor, care asigură supravieţuirea speciilor mai mulţi ani, majoritatea

dintre ele fiind bienale sau perene. Plantele mai puţin cunoscute şi cultivate la noi în ţară din această

grupă sunt: scorţonera, barba caprei, napul, brojba, care nu necesită o tehnologie specială de cultură.

Se consumă de obicei sub formă de salată, garnituri etc. Pentru aceasta rădăcinile se spală, se aleg

cele mai sănătoase, se îndepărtează epiderma şi se fierb. Se taie cubuleţe, se amestecă cu maioneză

sau diverse sosuri şi apoi se consumă. Batatul se poate folosi în cofetărie şi patiserie la prepararea

diverselor creme sau se taie felii subţiri, se prăjeşte în ulei şi se obţin chipsuri.

plante legumicole de la care se consumă tulpina: gulia, ceapa, usturoiul, prazul.

Depunerea substanţelor de rezervă are loc fie în partea aeriană a acesteia, deasupra coletului (gulie),

în părţile terminale ale lăstarilor subterani (stoloni) unde se depune în special amidon (cartof), fie în

partea subterană denumită şi bulb (ceapă, usturoi etc.). La această ultimă grupă de plante, tulpina

este comprimată şi are forma unui disc pe care sunt prinşi mugurii vegetativi şi frunzele cărnoase

sau tunicile în care se depozitează zaharuri, uleiuri eterice, fitoncide, substanţe albuminoide etc.

De la usturoiul verde, ceapa de Egipt, ceapa de tuns, ceapa de iarnă, praz, se

consumă tulpina falsă reprezentată de părţile bazale ale frunzelor verzi în formă de tunici suprapuse

şi etiolate, care cresc în dimensiuni prin acumularea substanţelor nutritive de rezervă.

plante legumicole de la care se consumă peţiolul şi teaca frunzei îngroşată: revent,

sfecla de peţiol (mangold), ţelina de peţiol, cardon, fenicul, etc. Aceste specii se caracterizează prin

aceea că, substanţele nutritive de rezervă se depun în peţiolul frunzei, acesta creşte în dimensiuni,

capătă însuşiri oganoleptice specifice fiecărei specii şi devine fraged. Astfel, peţiolii de revent au

gust acrişor şi se folosesc la prepararea compoturilor, dulceţurilor, peltelelor etc.; gust dulce şi

aromă foarte plăcută prezintă teaca îngroşată a frunzei la fenicul, care se consumă atât în stare

crudă, în salate de crudităţi asortate, cât şi fiartă şi amestecată cu maioneză sau sosuri albe,

constituind o garnitură foarte gustoasă.

plante legumicole de la care se consumă frunzele verzi şi etiolate: salata de frunze,

spanacul, basella, ceapa şi usturoiul, scarola, spanacul de Noua Zeelandă, varza de frunze, mărarul,

pătrunjelul de frunze, leuşteanul, măcrişul etc. Aceste legume mai poartă denumirea şi de verdeţuri.

În această grupă practic pot intra toate acele plante ale căror frunze nu sunt toxice şi care posedă

însuşiri organoleptice acceptabile. Limbul fruzelor are forme şi mărimi diferite în funcţie de specie,

dar în funcţie de cantitatea de asimilate depozitate, poate avea o consistenţă pieloasă (basella,

spanacul de Noua Zeelandă) sau fină (loboda, salata de frunze, mărarul), conţinut în uleiuri eterice

(pătrunjel, mărar, ţelină, rosmarin) care duc la creşterea valorii condimentare, alimentare şi

terapeutice a legumelor precum şi alte elemente nutritive (vitamine, compuşi pe bază de Fe, Mg).

Aceste legume se recomandă să se consume cu preponderenţă primăvara devreme, pentru refacerea

necesarului de vitamine şi săruri minerale a organismului, privat în timpul iernii de aceste elemente

esenţiale ale vieţii.

Aceste specii nu necesită tehnologii speciale de cultură, nu sunt pretenţioase faţă de

condiţiile de mediu, se înmulţesc în mod obişnuit prin seminţe.

plante legumicole de la care se consumă lăstarii: sparanghelul. Aceştia cresc în

fiecare an din mugurii de pe rizomi şi se consumă fie etiolaţi (deci se recoltează imediat ce au

apărut la suprafaţa solului), fie verzi de la soiurile şi hibrizii care îşi păstrează turgescenţa şi

frăgezimea acestora, în condiţii de lumina.

plante legumicole de la care se consumă mugurii terminali sau axilari cu creştere

activă şi închisă: varză albă, varză creaţă, varză roşie, varză de Bruxelles, salata de căpăţână,

40

andivele. Ca urmare a selecţiei repetate, aceşti muguri s-au hipertrofiat, şi-au modificat forma şi

dimensiunile avute anterior depunerii substanţelor de rezervă, poartă denumirea de căpăţână şi au

cerinţe relativ reduse faţă de factorii de mediu. Din această grupă mai puţin cunoscută este varza de

Bruxelles care prezintă în vârful tulpinii un mugure activ şi deschis, ceea ce conduce la o tulpină

înaltă de peste 1 m, iar lateral, la axila fiecărei frunze apar verzişoarele de mărimea unei nuci,

aşezate în spirală pe tulpină. Se consumă de regulă preparată ca sufleu, pane, cu maioneză, cu sos

de tarhon etc.

plante legumicole de la care se consumă inflorescenţa: anghinare, conopidă, brocoli.

Substanţele de rezervă se depun în primordiile de inflorescenţă, pedicelii florali, baza receptacului

sau în bractei, rezultând în final nişte căpăţâni false. Anghinarea şi brocolii pe lângă proprietăţile

terapeutice, au şi o serie de însuşiri organoleptice care fac să fie apreciate de consumatorii din

vestul Europei şi nu numai. Astfel, anghinarea este cunoscută din timpuri foarte vechi la popoarele

din bazinul mediteranean (Italia, Spania, Franţa) unde se cultivă pe suprafeţe întinse şi face parte

din sortimentul de bază al acestor ţări. Anghinarea este o plantă perenă, care prezintă frunze mari,

lung peţiolate, puternic sectate, de culoare cenuşie, are capacitate bună de lăstărire, fiecare lăstar

purtând în vârf o inflorescenţă.

Partea comestibilă se poate consuma în moduri foarte diferite şi anume: ca murătură,

la cuptor, anghinare umplută, sufleu etc. Brocoli este foarte asemănătoare cu conopida, se consumă

la fel ca şi aceasta. Deosebirea între cele două specii constă în aceea că broccoli prezintă butonii

florali într-un stadiu mai avansat de dezvoltare decât conopida, are culoare verde şi este mai fină la

gust. Nu se pretează la conservare prin murare.

plante legumicole de la care se consumă fructele: tomate, ardei, castraveţi, pepeni

verzi, pepeni galbeni, fasole pentru păstăi, mazăre pentru păstăi etc. De-a lungul timpului, fructele

aparţinând speciilor acestei grupe, au devenit mai mari, mai suculente şi mai aromate, decât atunci

când plantele au început să fie cultivate.

plante legumicole de la care se consumă seminţele: mazăre, fasole, bob şi

majoritatea plantelor aromatice şi condimentare (mărar, anason, coriandru, fenicul, chimen etc.). La

aceste specii acumularea substanţelor de rezervă se face numai în seminţe, care la maturitatea

tehnică prezintă un volum mai mare, creşte concentraţia în uleiuri eterice şi capătă un gust specific.

2.4.3. Clasificarea după durata vieţii

Plantele legumicole au durata de viaţă şi perioada de vegetaţie diferită în funcţie de

particularităţile botanice, biologice şi morfologice.

REŢINE!!!

Durata de viaţă reprezintă perioada de timp care trece de la

perioada de sămânţă a unei generaţii, până la perioada de sămânţă

a generaţiei următoare.

Perioada de vegetaţie reprezintă perioada de timp de la

răsărirea plantelor, până la recoltarea primelor părţi comestibile

tipice.

După durata de viaţă, plantele legumicole se împart astfel:

plante anuale,

plante bienale;

plante trienale;

plante perene.

Plantele anuale sunt plantele care parcurg întreg ciclul de viaţă în cursul unui singur an.

Apartenenţa speciilor la diferite familii botanice, determină pretenţii diferite faţă de factorii de

mediu şi prezintă particularităţi de creştere şi dezvoltare specifice fiecărei specii. Unele plante

41

anuale (castraveţi, tomate), dacă se cultivă în condiţii cât mai apropiate de cele în care s-au format

(regiunile sudice ale globului) sau în sere, pot creşte şi fructifica mai mulţi ani la rând,

comportându-se ca plante perene. Sunt plantele anuale: tomatele, ardeiul, vinetele, castraveţii,

dovleceii, mazărea, fasolea, spanacul, loboda, salata, mărarul, bamele, ridichiile de lună, conopida

etc.

Plantele bienale îşi desfăşoară ciclul de viaţă pe parcursul a doi ani de zile. Din această

categorie fac parte: morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina, ceapa ceaclama şi de apă, varza etc.

În primul an de cultură se porneşte de la sămânţă, se întreţine cultura după tehnologia specifică, iar

la sfârşitul perioadei de vegetaţie, se obţin părţile comestibile (bulbi, rădăcini îngroşate, căpăţâni

etc.), din care o parte se folosesc pentru consum, iar o parte (cele tipice soiului sau hibridului) se

folosesc ca plante mamă, în vederea obţinerii seminţelor.

În anul al doilea, se înfiinţează culturi semincere cu material sortat şi păstrat în acest scop,

iar la sfârşitul perioadei de vegetaţie se obţin seminţele.

Schematic ciclul de viaţă al plantelor bienale este următorul:

o anul I - sămânţă - perioada de vegetaţie - obţinerea părţii comestibile, o parte

destinată consumului şi o parte ca plante mamă;

o anul II - plante mamă - perioadă de vegetaţie - sămânţă.

În general, plantele bienale se caracterizează printr-o rezistenţă mai mare la temperaturi

scăzute, culturile înfiinţându-se primăvara foarte devreme, când în sol temperatura este de 3-4°C (la

speciile care se seamănă direct) şi ceva mai târziu la plantele la care se foloseşte răsad (vărzoase).

În general, plantele bienale nu sunt pretenţioase faţă de tehnologia de cultură, necesitând lucrări de

îngrijire obişnuite. Cele cu răsărire greoaie (umbelifere) necesită terenuri curate de buruieni şi care

nu formează crustă, pentru a nu împiedica răsărirea uniformă a plantelor.

Plantele trienale sunt reprezentate de ceapa de arpagic, care necesită 3 ani pentru

parcurgearea tuturor etapelor. Astfel, în primul an, se înfiinţează cultura pornind de la sămânţă,

obţinându-se arpagicul, după o tehnologie specifică. În anul al II-lea, cultura se înfiinţează prin

plantarea arpagicului, iar la sfârşitul perioadei de vegetaţie se obţin bulbii de ceapă. Din aceştia o

parte se folosesc pentru consum, sau se păstrează, iar o altă parte se folosesc pentru înfiinţarea

culturilor semincere. În anul al III-lea, se plantează bulbii de ceapă, se execută lucrările de îngrijire

specifice semincerilor de ceapă şi se obţin seminţele.

Schematic, ciclul agrobiologic al cepei de arpagic este următorul:

Plantele perene sunt plante legumicole care au o durată de viaţă de câţiva ani. Se

caracterizează prin aceea că, în fiecare primăvară îşi reiau creşterea, fructifică, iar la sfârşitul

perioadei de vegetaţie partea aeriană piere, perenitatea speciei fiind asigurată prin intermediul

organelor subterane, în care se depozitează substanţele de rezervă. Plante perene sunt: sparanghelul,

anghinarea, hreanul etc.

În general, sunt plante rezistente la temperatură scăzută (pot suporta temperaturi de -20°C şi

Anul II: arpagic -

perioada de vegetaţie -

bulbi

Anul III: bulbi (plante mamă) - perioada de

vegetaţie - sămânţă

Anul I: sămânţă –

perioada de vegetaţie -

arpagic

42

chiar mai mult), vegetează primăvara foarte devreme, fiind folosite în cura de verdeţuri (ştevia,

măcrişul, urzica etc.) şi se prelungeşte perioada de vegetaţie până toamna târziu. Se cultivă după

tehnologii diferite, unele (sparanghelul) necesitând lucrări de îngrijire cu totul speciale.

2.4.4. Clasificarea după tehnologia de cultură

Acest criteriu de clasificare are la bază elementele comune mai multor specii legumicole,

privind modul de înfiinţare şi întreţinere al culturii. Are un pronunţat caracter practic, întrucât oferă

informaţii precise privind cultura uneia sau altei dintre specii.

Plantele legumicole se împart în mai multe grupe:

rădăcinoase (morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină de rădăcină, sfeclă roşie, ridichi,

scorţoneră, barba caprei). Aceste specii se cultivă prin semănat direct (cu excepţia ţeliei), prezintă

seminţe mici (excepţie sfecla şi ridichiile), necesită o pregătire foarte bună a patului germinativ şi o

umiditate corespunzătoare în sol, mai ales la umbelifere. La acestea, datorită conţinutului ridicat în

uleiuri eterice, hidratarea seminţelor este mai greoaie, de aceea pentru o răsărire uniformă şi optimă

apa are un rol esenţial. Aceste specii se seamănă primăvara devreme.

bulboase (ceapa, usturoiul şi prazul). Aceste specii se pretează la înfiinţarea

culturilor toamna, înainte de venirea îngheţului (ceapă, usturoi pentru stufat) sau primăvara foarte

devreme, nefiind pretenţioase faţă de căldură. Înfiinţarea culturilor se face prin semănat direct

(ceapa ceaclama) prin răsad (ceapa de apă şi praz) şi prin plantarea arpagicului (ceapa de arpagic)

sau a bulbililor (usturoi, ceapă eşalotă). Necesită o bună pregătire a terenului atât pentru semănat cât

şi pentru plantat, se cultivă după o tehnologie simplă, dar cu respectarea tuturor verigilor

tehnologice.

vărzoase (varza albă, varza roşie, varza chinezească, varza de Bruxelles, conopida,

brocoli, gulia etc.). Toate aceste specii se cultivă prin plantarea răsadului, în cultură de primăvară

sau de toamnă (varza albă, conopida, brocoli) sau într-un singur ciclu (varza roşie, varza de

Bruxelles, gulia etc.). Nu sunt pretenţioase faţă de căldură, unele se pretează la cultura succesivă

(varza albă, conopida), altele la cultura asociată (gulia, varza albă) cu rezultate foarte bune. Sunt

pretenţioase faţă de apă, de aceea trebuie să se ţină cont de amplasarea culturilor în apropierea

surselor se apă.

păstăioase (mazăre, fasole, bob, bame). Se caracterizează printr-o capacitate foarte

bună de fixare a azotului din atmosferă, prin bacteriile fixatoare de azot care îmbogăţesc solul în

acest element, de aceea sunt considerate cele mai bune plante premergătoare pentru toate celelalte

specii legumicole. Se cultivă prin semănat direct, primăvara foarte devreme (mazărea şi bobul) şi

ceva mai târziu fasolea, deoarece este mai pretenţioasă faţă de căldură (temperatura minimă de

germinare este de 8-10°C). Se pretează la succesiuni de culturi. Bamele sunt foarte pretenţioase la

căldură, de aceea se seamănă după 15 mai în zona de sud a ţării.

solano-fructoase (tomate, ardei, vinete) - Sunt specii legumicole pretenţioase la

căldură, se pretează la toate sistemele de cultură (câmp, spaţii protejate, sere, răsadniţe), se

înfiinţează preponderent prin plantarea răsadului, după trecerea pericolului brumelor târzii de

primăvară, dar şi prin semănat direct (tomatele de vară-toamnă). Prezintă cea mai mare importanţă

economică, se cultivă pe cea mai mare suprafaţă şi în toate zonele de cultură a plantelor legumicole.

bostănoase (castraveţi, dovlecei, pepeni galbeni, pepeni verzi). Aceste specii

manifestă pretenţii ridicate faţă de factorii de vegetaţie, în special faţă de temperatură, se cultivă atât

prin semănat direct cât şi prin răsad (pepenii verzi numai pentru cultura timpurie). Se caracterizează

printr-un ritm accelerat de creştere, răsărirea are loc la câteva zile, dacă temperatura şi umiditatea

sunt la parametrii optimi. Se pretează la cultura în câmp, solarii şi sere (cu excepţia pepenilor verzi).

verdeţuri (salată, spanac, pătrunjel, mărar, ţelină şi sfeclă de peţiol, cicoare, basella

etc.). Se cultivă prin semănat direct sau prin răsad (salată, cicoare etc.). Au perioadă de vegetaţie

diferită, ceea ce permite folosirea acestora în succesiuni de culturi, culturi asociate etc. Se cultivă

toamna şi primăvara devreme.

tuberculifere (cartof, batat). Sunt specii care se înmulţesc în exclusivitate pe cale

vegetativă. La temperaturi sub 0°C partea aeriană piere. Necesită soluri uşoare, bine aprovizionate

43

cu apă şi elemente nutritive, necesită bilonare.

aromatice şi condimentare. Sunt specii care se cultivă pe suprafeţe foarte mici, prin

semănat direct, conţin uleiuri eterice, necesită un pat germinativ foarte bine pregătit şi umiditate

suficientă în sol pentru asigurarea unei răsăriri uniforme. Dintre acestea amintim: anasonul,

coriandrul, cimbrul, chimenul, feniculul etc.

perene (sparanghel, ştevie, măcriş, revent). Se caracterizează prin accea că ocupă

terenul câţiva ani, nu intră în asolamentul legumicol, se înmulţesc de obicei pe cale vegetativă, se

cultivă după o tehnologie destul de simplă (la sparanghel se aplică unele lucrări specifice).

ciuperci şi porumb zaharat sunt o grupă aparte. Se cultivă după tehnologii

specifice şi foarte diferite, prezintă importanţă economică foarte diferită.


a) Care sunt criteriile de clasificare a plantelor legumicole?

b) Care sunt grupele de plante legumicole stabilite după partea

comestibilă?

c) Care sunt grupele de plante legumicole stabilite după durata vieţii?

d) Care sunt grupele de plante legumicole stabilite după tehnologia

aplicată?

Rezumat

Cunoaşterea biologiei speciilor legumicole prezintă o importanţă majoră în viaţa acestora,

deoarece aplicarea tehnologiei de cultură trebuie să fie în concordanţă cu particularităţile speciei,

cu condiţiile în care aceasta s-a format şi evoluat de-a lungul timpului. În cadrul speciilor

legumicole, s-au înregistrat o evoluţie şi o variabilitate mare de-a lungul timpului, ceea a condus la

cultivarea a peste 250 de specii. Acest aspect este foarte evident la grupa legumelor vărzoase, unde

pornind de la specia sălbatică, au fost obţinute mai multe varietăţi, respectiv varza albă, conopida,

gulia, varza de frunze, varza de Bruxelles, broccoli, varza de cocean etc. Acest lucru s-a realizat

prin selectarea acelor forme la care depunerea substanţelor nutritive de rezervă s-a făcut în diferite

organe ale plantei, care au devenit părţi comestibile. De asemenea, alte exemple sunt la ridichi,

castraveţi, dovleci şi dovlecei, tomate, ardei etc.

Originea speciilor legumicole şi cunoaşterea centrelor genice sunt foarte importante,

deoarece, în funcţie de originea acestora, plantelor trebuie să li se asigure condiţiile de mediu

corespunzătoare. Fiecare specie legumicolă se caracterizează printr-o evoluţie ontogenetică ce

cuprinde 3 perioade, fiecare perioadă având 3 faze, în care plantele se comportă diferit, iar

cunoaşterea acestora influenţează măsurile ce se impun în fiecare dintre acestea. Pentru

asigurarea creşterii şi dezvoltării optime a plantelor, în tehnologia de cultură se folosesc diferite

produse cu rol de stimulare, cum sunt auxinele, giberelinele şi citochininele, cu rol de întârziere a

proceselor de creştere la speciile cu ritm rapid (ex. tomatele), în vederea prevenirii fenomenului de

alungire, în special în faza de răsad, produse cu rol de inhibare, în vederea prevenirii încolţirii

cartofilor, cepei şi usturoiului, asigurând prelungirea perioadei de păstrare şi implicit a

consumului. Un loc aparte îl ocupă clasificarea plantelor legumicole, care se face după 4 criterii:

partea comestibilă, durata vieţii, familia botanică şi tehnologia aplicată, toate corelate cu

44

tehnologia de cultură, mai puţin familia botanică, care prezintă caracter pur ştiinţific.

45


ÎNMULŢIREA PLANTELOR LEGUMICOLE

Obiective

Cunoaşterea importanţei înmulţirii prin seminţe a plantelor legumicole şi a

particularităţii de răsărire a plantelor, în corelaţie cu aplicarea primelor lucrări de

îngrijire

Cunoaşterea avantajelor şi dezavantajelor înmulţirii prin seminţe

Controlul calităţii seminţelor

Însuşirea lucrărilor de pregătire a seminţelor în vederea semănatului

Cunoaşterea avantajelor şi dezavantajelor înmulţirii pe cale vegetativă

Cunoaşterea metodelor de înmulţire, în vederea alegerii metodei celei mai adecvate

scopului urmărit

Înmulţirea speciilor legumicole se realizează pe 2 căi şi anume:

pe cale generativă, prin seminţe (înmulţire sexuată);

pe cale vegetativă, prin porţiuni de plantă (înmulţire asexuată).

3.1. Înmulţirea generativă (sexuată)

Înmulţirea prin seminţe se practică la un număr mare de specii legumicole care prezintă

seminţe propriu-zise (tomate, ardei, vinete, mazăre, fasole, varză, gulie, conopidă, castraveţi,

pepeni, etc.) sau fructe uscate indehiscente de tip nuculă (ştevie, măcriş, revent), glomerul (sfeclă

roşie), dicariopsă (morcov, păstârnac, ţelină, fenicul, mărar etc), achenă (salată, anghinare, cardon).

Avantaje Dezavantaje

coeficient mare de înmulţire (de la o

singură plantă se pot obţine sute şi mii de

plante);

posibilitatea păstrării seminţelor în

condiţii obişnuite o perioadă lungă de timp

(câţiva ani) datorită conţinutului scăzut în

apă al acestora;

mecanizarea lucrării de însămânţare,

folosind maşini speciale, executând

semănatul de precizie;

ocupă un spaţiu restrâns la depozitare,

iar lucrările specifice de manevrare a

seminţelor se pot realiza mecanizat;

nu necesită condiţii de mediu speciale

pentru păstrare, cheltuielile în acest sens

fiind mult diminuate;

este metoda folosită pentru înfiinţarea

culturii la majoritatea speciilor legumicole.

costul foarte ridicat al seminţelor

hibride (ex. la tomate, sămânţa hibridă F1

obţinută în străinătate este de 100-120

milioane lei/kg) cu toate că producţia

obţinută atât calitativ cât şi cantitativ este

net superioară soiurilor;

se poate produce cu uşurinţă

impurificarea soiurilor având în vedere

faptul că, între soiurile aceleiaşi specii

legumicole nu există diferenţe prea mari

între seminţe (excepţie face fasolea,

pepenii verzi, etc).

În ceea ce priveşte germinarea seminţelor de legume, există o serie de particularităţi şi

anume: la unele specii (tomate, ardei, vinete, castraveţi, varză) tegumentul seminal se îmbibă destul

de uşor cu apă, ceea ce permite încolţirea seminţelor în câteva zile. La alte specii legumicole,

îmbibarea tegumentului seminal este greoaie, acesta fiind mult mai tare sau sămânţa conţine

importante cantităţi de uleiuri eterice, care îngreunează hidratarea (sparanghel, morcov, pătrunjel,

46

ţelină), încolţirea având loc în 20-21 de zile.

De asemenea, există specii legumicole la care în urma germinării seminţelor, cotiledoanele

ies la suprafaţa solului (tomate, castraveţi, fasole, varză, pepeni, etc.) aceste specii având germinaţie

epigee, în timp ce, la altele, cotiledoanele rămân în sol (mazăre, bob), având germinaţie hipogee.

Cunoaşterea acestor particularităţi are o importanţă deosebită pentru practică, în sensul executării la

timp a semănatului şi a efectuării cu atenţie a primelor praşile în culturile legumicole.

3.1.1. Controlul calităţii seminţelor

Calitatea seminţelor are un rol deosebit de important în reuşita unei culturi legumicole.

Asociată cu asigurarea factorilor de vegetaţie şi aplicarea unor tehnologii specifice, duce la

obţinerea de rezultate spectaculoase în cultura legumelor. Controlul calităţii se impune ca fiind

obligatoriu pentru toate seminţele care circulă în reţeaua de comercializare, dar se poate face şi la

cerere. Pentru aceasta, în fiecare judeţ şi la nivelul Municipiului Bucureşti există laboratoare de

determinare a însuşirilor seminţelor de legume, care aparţin Inspectoratului Judeţean de Controlul

Calităţii Seminţelor şi a Materialului Săditor, unde se determină principalele însuşiri ale seminţelor

pe baza normelor prevăzute de STAS şi se emit buletine de analiză.

Principalele însuşiri de calitate a seminţelor sunt: autenticitatea, puritatea, facultatea

germinativă, energia germinativă, valoarea culturală (sămânţa utilă), masa a 1000 de seminţe,

umiditatea, etc.

Autenticitatea reprezintă însuşirea seminţelor de a aparţine în exclusivitate speciei, soiului

şi se mai numeşte şi puritate biologică. Se determină în perioada de vegetaţie de către inspectorii

aprobatori de stat, care efectuează controale repetate în culturile semincere, în scopul purificării

acestora. Autenticitatea seminţelor se determină după caracterele morfologice şi organoleptice a

acestora (mărime, formă, culoare, luciu, aspectul suprafeţei, miros şi gust). La speciile legumicole

la care seminţele se aseamănă foarte mult între ele (vărzoase, ceapa şi prazul) sau cu seminţele altor

plante (muştar negru, rapiţă), determinarea autenticităţii se bazează pe analizarea plăntuţelor tinere,

la câteva zile de la răsărire. Determinarea autenticităţii se poate face şi pe cale anatomică, prin

studiul mărimii şi modului de aşezare a celulelor tegumentului seminal sau pe cale chimică

(crucifere) prin tratarea seminţelor cu o serie de reactivi, rezultând coloraţii diferite în funcţie de

specie.

Puritatea reprezintă totalitatea seminţelor care aparţin speciei sau soiului analizat, întregi,

capabile să germineze. Se exprimă procentual din greutatea probei de analiză şi se determină după

următoarea formulă:

masa seminţelor pure

P% = -----------------------------x 100

masa probei de analiză

Determinarea purităţii este necesară întrucât printre seminţele speciei analizate, se

găsesc diferite impurităţi (seminţe de buruieni, seminţe ale altor specii de cultură, materiale inerte,

etc.).

Facultatea germinativă reprezintă procentul de seminţe pure, care puse în condiţii optime

de temperatură, umiditate şi aeraţie, germinează într-un număr de zile caracteristic fiecărei specii

legumicole şi dau germeni normali. Se exprimă procentual din numărul de seminţe puse la

germinat. În prezent, în lume există norme legale privind nivelul minim acceptat al facultăţii

germinative pentru speciile legumicole (tabelul 3.1.). Germinaţia seminţelor depinde pe de o parte

de temperatura din timpul germinării, dar şi de momentul recoltării seminţelor şi modul de uscare şi

păstrare al acestora.

47

Tabelul 3.1.

Procentul minim de germinaţie acceptat pentru unele

specii legumicole

(Chaoux, Foury, 1994)

Specia Germinaţia (%) Specia Germinaţia (%)

Vinete 65 Fasole 75

Sfeclă

roşie

70 Salată 75

Morcov 65 Pepene galben 75

Ţelină 70 Ceapă 70

Cicoare 65 Pătrunjel 65

Varză 75 Mazăre 80

Castraveţi 80 Ardei 65

Creson 80 Praz 65

Andive 65 Ridichi 70

Spanac 75 Scorţonera 70

Bob 80 Tomate 75

Pierderea facultăţii germinative este determinată de caracterele biologice ale speciei, de

umiditate şi temperatură. Există specii legumicole la care seminţele îşi păstrează facultatea

germinativă 1-2 ani (ceapă, scorţoneră, barba caprei, păstârnac), 2-3 ani (pătrunjel, asmăţui, praz

etc.), 3-5 ani (vinete, sparanghel, morcov, tomate, ardei, varză, conopidă, spanac, ridichi, fasole,

etc.) sau 5-10 ani (anghinare, sfeclă roşie, ţelină, cicoare, castraveţi, pepeni, etc.).

Umiditatea influenţează considerabil păstrarea seminţelor, stabilindu-se un echilibru bine

definit între umiditatea atmosferică şi conţinutul în apă al seminţelor. Astfel, pentru cele mai multe

specii, durata de păstrare a facultăţii germinative creşte în raport invers proporţional cu

higroscopicitatea aerului, până la un nivel de 20-30%; sub acest nivel uscarea seminţelor devine

excesivă, durata facultăţii germinative descreşte mai mult sau mai puţin în funcţie de specie (fig.

3.1.).

Fig. 3.1 Influenţa umidităţii relative asupra longevităţii medii a seminţelor (Touzard, 1994)

Temperatura din timpul păstrării influenţează facultatea germinativă (fig.3.2.). La o

temperatură mai redusă, perioada de păstrare a facultăţii germinative este mai mare. Nu sunt

capabile să germineze seminţele şiştave, sparte, bolnave, senescente (pe cale naturală sau

provocată).

Încadrarea seminţelor în diferite clase prevăzute de STAS, se face de către laboratoarele de

controlul calităţii seminţelor, pe baza rezultatelor obţinute la probele analizate.

48

Fig. 3.2 Influenţa temperaturii asupra longevităţii medii a seminţelor

la două nivele de umiditate relativă

Energia germinativă reprezintă procentul de seminţe germinate în prima treime sau

jumătate din perioada de timp caracteristică speciei analizate (tabelul 3.2). S-a constatat că

seminţele care răsar mai repede, din cadrul aceleiaşi specii sau soi, prezintă o energie germinativă

mai ridicată, comparativ cu cele care germinează mai greu. În practică se preferă utilizarea la

semănat a seminţelor omogene, cu energie germinativă apropiată, în scopul obţinerii unei răsăriri

uniforme, reducând la minim fazele critice ale răsăririi şi accidentele ce pot surveni în această

perioadă.

Tabelul 3.2.

Timpul de determinare a energiei şi facultăţii germinative a

seminţelor, la unele specii legumicole (zile)

(Chaoux, Foury, 1994)

Specia Energia

germinativă

Facultatea

germinativă

Raport

EG/FG

Vinete, morcov 7 14 1/2

Spanac 7 21 1/3

Bob 5 10 ½

Ceapă 6 12 ½

Valoarea culturală (sămânţa utilă) reprezintă un indicator deosebit de important, având

rol în stabilirea cantităţii reale de sămânţă folosită la unitatea de suprafaţă. Valoarea culturală este

dependentă de puritatea şi facultatea germinativă a seminţelor. Cu cât aceste însuşiri au o valoare

mai ridicată, cu atât cantitatea de sămânţă folosită este mai mică, bineînţeles în limitele specifice

speciei de referinţă şi invers.

49

Se determină după formula:

P x G

Vc (Su) = ------------, în care:

100

P - puritatea seminţelor

G - germinarea seminţelor

Norma de sămânţă la hectar se stabileşte după formula:

Ns cal I x Vcs cal I

Ns/ha = -------------------------- , în care:

Vcss

- Ns/ha – norma de sămânţă la hectar, kg/ha;

- Ns cal I - norma de sămânţă de calitatea I-a (standard);

- Vcs cal I - valoarea culturală a seminţelor de calitatea I-a;

- Vcss - valoarea culturală a seminţelor folosite la semănat.

Masa a 1000 de seminţe se exprimă în două moduri:

a) masa relativă, reprezintă greutatea seminţelor exprimată în grame, la umiditatea pe care

acestea o au în momentul determinării;

b) masa absolută, reprezintă greutatea seminţelor exprimată în grame, raportată la substanţa

uscată şi se calculează în funcţie de umiditatea acestora în momentul determinării. Masa a 1000 de

seminţe intră în calculul normei de sămânţă la unitatea de suprafaţă, folosind formula:

D x MMS

Ns/ha = -----------------, unde:

Vc

- Ns/ha - norma de sămânţă la hectar, kg/ha;

- D - desimea culturii;

- MMS - masa a 1000 de seminţe;

- Vc - valoarea culturală a seminţelor.

Seminţele care sunt mai mari, mai grele, au o putere de străbatere mai mare, dau plante mai

viguroase, cu un potenţial productiv mai ridicat şi invers.

Pentru a stabili calitatea unui lot de seminţe, pe lângă facultatea germinativă, energie

germinativă, puritate, valoare culturală, MMS, un rol important îl joacă şi puterea de străbatere,

umiditatea, viabilitatea, vechimea seminţelor, numărul de seminţe la gram, etc.

Principalele însuşiri de calitate a seminţelor de legume sunt redate în tabelul 3.3.

50

Tabelul 3.3.

Însuşirile seminţelor de legume Specia Puri-

tatea

(%)

Facul-tatea

germi-nativă

(%)

Durata

facultă-ţii

germi-native

(ani)

Vechime

a opti-

mă

(ani)

M.M.S.

(g)

Număr de

seminţe

la un gram

T°C

minimă de

încolţire

T°C

optimă de

încol-ţire

Durata

încolţirii

în câmp

(zile)

Durata

încolţirii în

spaţii încălzite

(zile)

Anghinare 97 70 7 1-3 44-51 19-23 10 20 20 14

Ardei 97 75 4-5 1-2 5-8 135-250 14-15 25-30 27 20

Bame 99 85 5 1-2 65-85 12-15 15-16 25-30 10 -

Bob 99 95 4-5 1-2 800-1200 0,5-1 1-2 18-20 6 -

Ceapă 99 85 3 1 2-3,5 350-400 2-5 15-20 14-18 8-10

Castraveţi 99 90 4-5 2-3 16-33 60-70 14 25-30 5-8 4-6

Cicoare 97 80 4-5 1-2 1-1,3 770-900 3-4 15-20 12 -

Conopidă 98 80 4-5 1-2 2,5-3 300-350 2-3 20-25 4-6 3-5

Dovlecei 99 95 5-8 2-3 140-200 7-12 14 20-30 5-8 4-6

Fasole 98 95 3-5 1-2 200-700 2-6 9-10 20-25 6-10 4-5

Gulii 98 90 4-5 1-2 3-3,3 260-350 2-3 20-25 4-6 3-5

Lobodă 97 70 1-2 1 2,6-6 200-350 3-4 18-20 8 -

Mărar 95 60 2-3 3 1,2-1,6 600-700 8-10 20-25 10-15 7-10

Măcriş 97 70 3-4 1-2 0,8-1 950-1100 2-3 18-20 12 -

Mazăre 99 95 3-4 1-2 140-360 3-5 1-2 18-20 4-6 3-5

Morcov 95 70 2-3 1-2 1-1,5 500-600 4-5 20-25 15-25 9-12

Păstârnac 97 70 1-2 1 2,2-4,7 180-250 2-3 20-25 14-16 10-11

Pătrunjel 96 70 2-3 1 1,2-1,8 700-850 3-4 20-25 15-20 12-15

Pepeni galbeni 99 90 6-8 2-3 30-35 20-30 14-15 25-30 7-10 5-7

Pepeni verzi 99 90 4-5 2-3 60-140 10-15 14-15 25-30 10-15 7-10

Vinete 98 85 4-5 1-2 3,8-4,4 200-300 14-15 20-30 20-22 12-20

Praz 97 80 3 2-3 2,3-2,6 270-420 3-6 15-20 14-16 8-10

Ridichi 96 90 3-4 1-2 7-10 100-150 1-2 18-20 5-7 3-5

Salată 95 85 3-4 1-2 0,6-1,2 900-1000 2-3 15-20 4-5 6-9

Spanac 97 70 4-5 1-2 9-11 85-130 2-3 15-20 6-8 4-5

Sfeclă 97 90 3-4 1-2 20-40 20-50 5-6 18-20 10-14 7-10

Sparanghel 99 80 3-4 1-2 720 50-60 8-10 20-25 20 -

Tomate 98 85 4-5 1-2 2,7-3,3 200-350 12-13 20-30 15-20 5-9

Ţelină 95 75 5 2-3 0,3-0,6 2000-3000 4-5 18-24 18-22 12-14

Varză 98 90 4-5 1-2 3-4 250-300 2-3 18-20 4-6 3-5

51

3.1.2. Pregătirea seminţelor pentru semănat

Pregătirea seminţelor pentru semănat cuprinde o serie de lucrări la care sunt supuse

seminţele, în scopul asigurării unei răsăriri uniforme şi într-un timp mai scurt, asigurarea unei

densităţi optime la unitatea de suprafaţă, prevenirea transmiterii bolilor, dăunătorilor precum şi

obţinerea unor plante mai viguroase.

Lucrările care se aplică seminţelor de legume înainte de semănat sunt: sortarea şi calibrarea,

umectarea, încolţirea forţată, stratificarea, drajarea, stimularea seminţelor, îndepărtarea ţepilor,

perilor, etc., amestecarea seminţelor mici cu diverse materiale, dezinfecţia, călirea, etc.

Sortarea şi calibrarea seminţelor se execută în vederea separării seminţelor sănătoase,

întregi şi viabile de diferite impurităţi şi se execută în funcţie de mărimea şi greutatea acestora.

Folosirea la semănat a seminţelor mari, asigură importante sporuri ale producţiei şi o oarecare

timpurietate a acesteia faţă de seminţele mai mici din cadrul aceleiaşi specii.

Sortarea şi calibrarea seminţelor se execută folosind diferite tipuri de selectoare, când sunt

cantităţi mari de seminţe. Când cantitatea de seminţe este mică, lucrarea se execută manual, prin

alegeri la masă, cu ajutorul sitei sau prin scufundare în apă. Pentru scufundare se foloseşte o soluţie

de apă cu sare în concentraţie de 5% sau o soluţie de azotat de amoniu 2%. Seminţele seci, şiştave,

mici se ridică la suprafaţă şi se elimină prin scurgerea apei, iar cele grele, mari, se lasă la fundul

vasului.

Umectarea se aplică seminţelor cu tegumentul tare (sparanghel, ceapă, praz), la cele care

germinează mai greu (ardei, vinete) sau la cele care se folosesc pentru completarea golurilor şi

constă în îmbibarea seminţelor cu apă, pentru a declanşa germinarea acestora.

Umectarea se face cu apă călduţă, iar timpul de umectare este diferit în funcţie de specie:

48-60 ore la ceapă, praz, sparanghel, ţelină, morcov;

24-48 ore la tomate, ardei, vinete, sfeclă roşie;

12-20 ore la castraveţi, dovlecei, fasole, mazăre;

2-4 ore la salată, ridichi, etc.

Seminţele care se menţin în apă mai mult de 24 de ore, se scot din apă o dată pe zi, se

aerisesc 10-15 minute, după care se introduc din nou. Prelungirea perioadei de umectare şi

neaerisirea seminţelor, poate favoriza respiraţia anaerobă şi pierderea viabilităţii acestora.

Umectarea se execută diferit, în funcţie de cantitatea de seminţe. Astfel, pentru cantităţi mici

de seminţe, acestea se introduc în săculeţi de pânză sau tifon şi se scufundă în apă 1-3 ore, după

care, se ţin la aer 1-3 ore, schimbând de fiecare dată apa.

Când cantitatea de seminţe ce trebuie umectată este mare, acestea se aşează pe o suprafaţă

plană netedă, în straturi de 30 cm grosime, se pulverizează şi se lopătează de 2-4 ori pe zi, timp de

2-3 zile.

ATENŢIE!!!

Seminţele umectate se seamănă

imediat într-un teren reavăn

Încolţirea forţată se aplică la seminţele destinate completării golurilor, înfiinţării culturilor

timpurii şi culturilor succesive.

Seminţele se aşează într-un strat gros de 5-6 cm, se acoperă cu prelate umede şi se menţin la

o temperatură de 22-25o C, până când apare radicula la cca 70 % din seminţe.

ATENŢIE!!!

Seminţele încolţite se seamănă imediat, într-un

teren reavăn, în caz contrar se deshidratează foarte

uşor Stratificarea se aplică la speciile legumicole la care maturarea seminţelor are loc eşalonat

(ceapă, morcov, mărar, varză, ridichi, etc.).

Seminţele se ţin în apă 1–1,5 ore la o temperatură de 15-20o C, se întind în straturi de 3-5 cm

grosime şi se acoperă cu pânze umede sau cu pământ umed, timp de 2-3 zile la o temperatură de 15-

20o C. Stratificarea se poate face şi cu nisip, pentru o durată de 10-40 zile.

52

ATENŢIE!!! Semănatul se face obligatoriu în teren umed. Călirea seminţelor se practică pentru culturile timpurii (varză, conopidă, salată, tomate) în

scopul creşterii rezistenţei la frig a tinerelor plăntuţe. Răsadurile obţinute din seminţe călite, rezistă

mai bine la temperaturile scăzute din primăvară şi dau producţii mai timpurii.

Călirea se realizează prin menţinerea seminţelor timp de 24 ore la temperatura camerei şi

apoi 24 de ore la frig (1-4o C).

După câteva zile de şocuri termice, seminţele se seamănă în teren reavăn.

Drajarea seminţelor constă în acoperirea seminţelor mici şi foarte mici, cu un amestec

organo-mineral, rezultând o sămânţă sferică cu diametrul de 2-3 mm. Aceasta permite semănatul de

precizie, distribuirea uniformă a seminţelor, asigurarea unor condiţii mai bune de lumină a

plantelor, eliminarea răritului. Schematic, drajarea seminţelor se prezintă în fig. 3.3.

Fig. 3.3 Drajarea seminţelor: E – embrion, P – pericarp, I – membrană protectoare

externă,

2 – peliculă de insecticide, 3 – peliculă cu fungicide.

Învelişul seminţei este alcătuit dintr-un material organo-mineral, respectiv lianţi şi produse

organo-farmaceutice. Ca material organo-mineral se foloseşte o pudră care conţine argilă, nisip

foarte fin, turbă, silicaţi de sinteză în diferite proporţii. Lianţii permit realizarea învelişului

seminţelor şi pot fi: insolubili, dar permeabili şi care cedează presiunii seminţelor îmbibate

(hidratate) şi solubili (diferite tipuri de argile cu utilizare în mediile nu prea umede sau prea uscate).

De asemenea, se folosesc substanţe stimulatoare, fitosanitare, îngrăşăminte, etc. Se practică la

seminţele foarte mici şi mici: ţelină, salată, morcov, pătrunjel, cicoare, etc.

Peliculizarea constă în acoperirea seminţelor cu o membrană protectoare, cu o grosime de

câţiva microni care păstrează forma seminţelor, reduce asperităţile şi asigură o protecţie fitosanitară

mai bună şi o îmbunătăţire a execuţiei semănatului.

Această acoperire se poate face prin 2 procedee:

prin pulverizarea materialului de acoperire cu ajutorul unui atomizor asupra

seminţelor aflate într-un tambur rotativ, în prezenţa unui flux de aer cald;

în mediu lichid, când materialul de acoperire se pulverizează cu atomizorul la

presiune ridicată pe seminţele existente într-un agitator cu flux de aer cald

(fig. 3.4.).

53

Fig. 3.4 Peliculizarea: sus – sămânţă peliculizată, mijloc – cu sistem rotativ, în care at este

atomizorul, iar ca este circulaţia aerului,

jos – pe pat fluidizant: 1 – aspiraţie prin filtru, 2 – coloană de tratare, 3 – seminţe în flux de

aer, 4 – atomizor de înaltă presiune, 5 – reglare presiune aer.

Stimularea seminţelor se face în scopul scoaterii acestora din repaus şi accelerarea

procesului de germinare.

Stimularea seminţelor se poate face pe două căi: fizică şi chimică.

Stimularea fizică constă în tratarea seminţelor de legume cu ultrasunete, unde

electromagnetice, şocuri termice, izotopi radioactivi, obţinând rezultate bune în ceea ce priveşte

scurtarea perioadei de vegetaţie, grăbirea germinaţiei acestora.

Cercetările efectuate de Pelaghia Chilom (2000) folosind seminţe de castraveţi, hibridul

Brucona, tratate cu raze X în concentraţie de 500-3000 Rx (optimul fiind 1000-3000 Rx) au dus la

obţinerea unor sporuri de producţie timpurie de 41,2 % la doze de 1500 Rx şi 5,25 % la doza de

1000 Rx, iar producţia totală a crescut cu 7,6 % respectiv, 5,3 % în funcţie de variantă. La 3000 Rx

efectul este inhibitor asupra producţiei.

Tratarea cu unde electromagnetice la castraveţi (Elena Florescu, 1968) şi ridichi de lună

(Albu, 1974) a dus la accelerarea germinării seminţelor, scurtarea perioadei de vegetaţie a plantelor

şi obţinerea de sporuri de producţie de 11-17 %.

Tratarea seminţelor de castraveţi cu raze gama în doză de 500-3000 Kr, a avut efecte

diferite, dar rezultatele bune au fost obţinute la doze de 1500-2000 Kr. Producţia timpurie realizată,

a înregistrat un spor de 6,6 t/ha la 1500 Kr şi 5,4 t/ha la 2000 Kr, producţia totală fiind mai mare cu

6,2 şi respectiv 5,2 t/ha.

Acelaşi autor a făcut experienţe şi cu unde laser. Creşterea răsadurilor şi intensitatea

activităţii enzimatice a fost direct proporţională cu durata expunerii seminţelor, crescând de la 5

minute la 20 minute. Cele mai bune rezultate au fost obţinute la expunerea seminţelor pe ambele

feţe, câte 20 minute şi 10 minute. Producţia timpurie a crescut cu 2,4 t/ha, iar cea totală cu 3,6 t/ha

la expunerea seminţelor 20 minute la unde laser.

Stimularea chimică

Cercetările efectuate cu diferite substanţe chimice, au scos în evidenţă efectul pozitiv asupra

germinării seminţelor. Acidul giberelic 0,01 % şi procaina 0,01 %, au determinat grăbirea

germinării seminţelor. Tratarea seminţelor de ardei cu 2,4 D a dus la o inhibare parţială a

germinării, în timp ce ANA 200 ppm a stimulat creşterea conţinutului în substanţă uscată,

intensificarea fotosintezei la răsaduri şi creşterea rădăcinilor.

54

Tratarea seminţelor cu MgSO4 duce la reducerea perioadei de obţinere a răsadurilor bune de

plantat, iar kinetina, AIA şi vitamina B îmbunătăţesc în bună măsură germinarea seminţelor, mai

ales la speciile legumicole la care acest proces se desfăşoară mai lent.

Rezultate bune s-au obţinut şi prin tratarea seminţelor cu acid nicotinic 0,01 %, acid succinic

0,1 %, diferite microelemente sau extracte de plante.

Pentru creşterea rezistenţei seminţelor la temperatură mai mică a solului şi pentru grăbirea

germinaţiei, la tomate au fost făcute tratamente cu soluţii de glycerol, manitol şi polietilenglicol, la

temperatură de 15-20C (Argenich şi colab., 1989).

Stimularea seminţelor de ardei cu GA3 50-100 ppm a dus la creşterea în înălţime a

răsadurilor, a numărului de frunze (Abdul şi colab., 1987). Tratamentele cu GA3 0,01 mg/l anticipă

procesul de germinaţie a seminţelor de ardei cu 3-4 zile faţă de seminţele netratate, iar procentul de

germinare a crescut cu 5-10% (Gheorghiţa Hoza, 1993).

La ardei, pentru scoaterea seminţelor din repaus, acestea se pot trata cu temperaturi de 24C

timp de 2-3 săptămâni sau se întârzie extragerea din fructe cu circa 10 zile (Randle şi Honma,

1981).

Îndepărtarea ţepilor se practică la speciile legumicole care prezintă ţepi pe suprafaţa

seminţei (morcov) cu scopul distribuirii uniforme a seminţelor şi evitarea înfundării semănătorilor.

Se execută mecanizat, folosind instalaţii speciale, cu valţuri sau cilindri rotativi.

Amestecarea seminţelor cu diverse materiale (nisip, rumeguş) se practică la morcov,

pătrunjel, salată, atunci când semănatul se execută manual, în scopul asigurării distribuirii uniforme

a seminţelor în teren.

La speciile legumicole care răsar greu (ceapă, morcov, pătrunjel, etc.) se procedează la

amestecarea acestora cu specii cu răsărire rapidă (salată, ridichi), folosind 30-40 g de sămânţă

indicatoare, la 1 kg de sămânţă.

Dezinfecţia seminţelor se execută cu scopul prevenirii şi combaterii bolilor şi dăunătorilor

care se transmit prin seminţe. Dezinfecţia seminţelor se poate face termic şi chimic.

Dezinfecţia termică (tabelul 3.4.) se execută atât pe cale umedă cât şi uscată, însă cere

foarte multă atenţie asupra timpului de tratament cât şi a temperaturii. Se aplică la tomate, ţinând

seminţele în apă timp de o oră, la o temperatură de 52 - 55oC, cu răcire în apă pentru combaterea

cancerului bacterian şi a altor ciuperci patogene, sau tratament uscat la 80oC timp de 24 ore, pentru

virusul mozaicului tutunului. La vinete, seminţele se tratează în mediu umed la 50oC, timp de 30

minute, iar la ardei seminţele se ţin la 58oC, 6 ore pentru VMT şi bacterii şi ciuperci.

La castraveţi, pentru viroze se fac tratamente umede la temperatură de 53 - 55oC timp de o

oră, cu răcire în apă, sau tratament termic uscat la 70oC timp de 72 ore. La crucifere, seminţele se

tratează umed la 50oC timp de 30 minute, cu răcire naturală, în special pentru ciuperci

(Xanthomonas, Phoma şi Alternaria).

Dezinfecţia chimică se execută cu diferite produse, prin prăfuire sau pe cale umedă. Astfel,

la tomate se foloseşte TMT 3g/1 kg prin prăfuire, pentru căderea plăntuţelor şi pătări, iar pentru

cancerul bacterian, seminţele se ţin la înmuiat în acid acetic 0,6 %, timp de 24 ore, la o temperatură

de 20-22oC. La ardei şi vinete, se foloseşte fosfat trisodic 1 kg/45 l apă, seminţele se ţin în soluţie

15-20 minute şi apoi se spală, tratamentul fiind recomandat pentru VMT. Pentru ciuperci se

foloseşte TMTD, 3g/1 kg prin prăfuire cu 2-3 zile înainte de semănat. La crucifere se foloseşte

Vitavax, Plantavax 3-5 g/1 kg prin prăfuire, cu 2-3 zile înainte de semănat precum şi TMTD 3 g/1

kg.

55

Tabelul 3.4.

Dezinfecţia termică a seminţelor

(prelucrarea după Costache M.,Roman Tr., 1998)

Specia Agenţii

patogeni

Metode de tratare Timpul şi

temperatura

Observaţii

Tomate VTM, bacterii,

ciuperci

Termic -

uscat

80o , 24 ore

sau 70o , 72 ore

Ventilarea

aerului

Bacterii şi

ciuperci

Termic -

umed

53oC , o oră Răcire în apă şi

uscare

Ardei VTM, bacterii,

Ciuperci

Termic uscat 58oC, 4-6 ore

80o C, 24 ore

Ventilarea aerului

Vinete Aschochyta

hortorum

Termic uscat 50o C, 30 min Răcire în apă, uscare

Castraveţi Virusul

mozaicului

verde, ciuperci

Termic uscat 70o C, 72 ore Ventilarea aerului

Bacterii,

ciuperci

Termic umed 53o C, o oră Răcire, uscare

Varză,

conopidă

Bacterii,

ciuperci

Termic umed 50o C, 30 min Răcire la

30-32o

Fasole Colletotrichum

lindemuthianu

Termic umed 60 o

C, 5 min

54,5o C, 15 min

-

Ceapă

(bulbi)

Botrytis allii Termic umed 45o C, 8-12 ore

-

Morcov Bacterii,

ciuperci

Termic umed 50o C, 25 min -

Salată Virusul

mozaicului

Termic umed 40o C, 6-10 zile Se imersează în PRG,

spălare după

tratament, uscare

Spanac Ciuperci Termic umed 50o C, 25 minute -

Ţelină Septoria

apicola

Termic umed 48o C, 30 minute -


a) Care sunt avantajele înmulţirii prin seminţe?

b) Care sunt principalele însuşiri de calitate a seminţelor de legume?

c) Care sunt lucrările care se execută în vederea pregătirii seminţelor

pentru semănat?

56

3.2. Înmulţirea vegetativă (asexuată)

Înmulţirea vegetativă se practică la speciile legumicole care în condiţiile din ţara noastră nu

formează seminţe (cartof, usturoi, batat) sau nu sunt apte pentru germinare (hrean). De asemenea, se

practică la unele specii care răspund mai bine la înmulţirea vegetativă, decât prin seminţe

(anghinare, tarhon, cardon, revent etc.). La înmulţirea vegetativă, se folosesc porţiuni de plantă din

care va rezulta o nouă plantă, cu aceleaşi caracteristici ca planta mamă.


transmiterea fidelă a caracterelor la

descendenţi;

obţinerea mai timpurie a producţiei;

creşterea producţiei la unitatea de

suprafaţă;

prevenirea impurificării soiurilor etc.

păstrarea greoaie a materialului

vegetal, fiind necesară asigurarea

unor condiţii speciale de depozitare;

înregistrarea unor pierderi mai mari

de material decât la seminţe, pe

perioada păstrării;

manipularea cu dificultate a

materialului;

coeficient mic de înmulţire, cu

excepţia înmulţirii plantelor "in

vitro", care prezintă cea mai mare

rată de multiplicare;

volumul mare al materialului, ceea

ce necesită spaţii mari de depozitare;

consumul ridicat de forţă de muncă;

Metode de înmulţire

o înmulţirea prin bulbi se practică la ceapa de arpagic şi se execută toamna

sau primăvara devreme, folosind bulbi (arpagic) uniformi ca mărime şi

sănătoşi:

o înmulţirea prin bulbili este specifică la usturoi şi ceapa eşalotă (vlaşiţă,

hajmă), se execută toamna sau primăvara şi constă în desprinderea bulbililor

de pe discul comun şi plantarea separată a acestora. La usturoiul şi ceapa de

Egipt se folosesc pentru înmulţire bulbilii aerieni, care se formează pe

tulpinile florifere.

o înmulţirea prin tuberculi se practică la cartof. Se folosesc tuberculi de

mărime mijlocie, obţinuţi din culturi speciale, destinate acestui scop, întregi

sau fragmente de tuberculi, cu 1-2 muguri (fig. 3.5.);

Fig.3.5 Înmulţirea prin tuberculi

57

o înmulţirea prin rizomi se practică la revent, măcriş, sparanghel, hrean,

având grijă să se folosească porţiuni de rizom cu mugure terminal, cu excepţia hreanului la

care se pot utiliza orice fragmente de rizom (fig. 3.6.);

o înmulţirea prin drajoni se practică la tarhon, anghinare, care formează

lăstari din mugurii de pe rădăcină (drajoni). Înmulţirea se face prin detaşarea acestora de la

planta mamă şi plantarea separată şi imediată. Dacă aceştia nu au un sistem radicular bine

dezvoltat, se pun la înrădăcinat şi apoi se plantează la locul definitiv (fig. 3.7.);

Fig. 3.6 Înmulţirea prin rizomi

Fig. 3.7 Înmulţirea prin drajoni: 1 – detaşarea drajonului, 2 – fasonarea drajonului

o înmulţirea prin miceliu se practică la ciuperci, folosind miceliu granulat pe

boabe de cereale, produs în unităţi specializate, de la tulpini valoroase;

o înmulţirea prin despărţirea tufelor se execută primăvara la tarhon,

anghinare, ştevie, leuştean, cardon, revent, etc., şi constă în divizarea tufelor în mai

multe bucăţi şi plantarea acestora separată, primăvara înainte de pornirea în vegetaţie

(fig. 3.8);

58

Fig.3.8 Înmulţirea prin despărţirea tufelor

o înmulţirea prin altoire reprezintă o metodă de înmulţire a plantelor

legumicole, ca o alternativă în principal faţă de atacul foarte agresiv de fuzarioză şi

nematozi în sol, în scopul obţinerii de plante rezistente. Metoda se practică la un

număr restrâns de specii legumicole: tomate, vinete, ardei, castraveţi şi pepeni şi în

ţări cu legumicultură avansată (Belgia, Olanda, Grecia, Turcia, etc.), după diverse

metode (fig. 3.9). Primele lucrări de altoire a legumelor pe plan mondial, s-au

realizat la pepenii verzi în 1931, apoi la vinete 1950, castraveţi 1960, tomate 1970 şi

ardei 1985.

În România aceasta problemă s-a pus la nivelul anilor 1965-1970, fără obţinerea unor

rezultate, reluându-se după anul 2000. Printre cei care desfăşoară activitate de altoire a plantelor

legumicole sunt specialiştii de la Institutul Horting din Bucureşti, Staţiunea legumicolă Buzău şi

Staţiunea de cercetare dezvoltare a plantelor pe nisipuri Dăbuleni, care produc anual cca 20000 –

30000 plante. Ca specii la care se practică această metodă de înmulţire sunt: pepenii verzi, pepenii

galbeni, castraveţii, tomatele, ardeiul şi vinetele.

Avantajele altoirii speciilor legumicole Dezavantajele altoirii speciilor legumicole

obţinerea de plante cu rezistenţă

deosebită la bolile de sol, dăunători şi la

diferite tipuri de stres;

reducerea numărului de plante la

unitatea de suprafaţă, cu cca 20 %;

capacitate mai mare de absorbţie a apei

şi elementelor nutritive, chiar şi la

temperaturi mai scăzute;

reducerea numărului de tratamente

fitosanitare şi reducerea poluării

fructelor şi solului;

creşterea producţiei cu cca 30 %, faţă

de plantele nealtoite, fructe mai mari şi

de calitate mai bună;

obţinerea de venituri mai mari la

unitatea de suprafaţă.

costul mai mare al răsadurilor altoite;

scăderea cu câteva zile a timpurietăţii

producţiei;

investiţie mare pentru realizarea unei

dotări speciale care să asigure

parcurgerea tuturor fenofazelor din

fluxul tehnologic;

problema incompatibilităţii dintre altoi

şi portaltoi care poate duce la obţinerea

de plante debile sau la afectarea

gustului fructelor;

necesitatea forţei de muncă specializată.

59

Metode de altoire

La speciile legumicole se practică:

altoirea în copulaţie simplă sau alipire;

copulaţie perfecţionată;

altoirea în despicătură.

La tomate, cea mai răspândită metodă de altoire este prin alipire (fig. 3.9.a), efectuată în

stadiul de 3-5 frunze adevărate şi înălţimea de 10-15 cm. La portaltoi, între cotiledoane şi prima

frunză se face o tăietură oblică către bază, cu o înclinaţie de 45º, iar la altoi la aceeaşi lungime şi

aceeaşi înclinaţie. Cele 2 suprafeţe se unesc şi se fixează cu cleme de diferite tipuri sau staniol.

Sudarea are loc în 7-10 zile, dacă temperatura este de 20-25°C şi umiditatea relativă ridicată, după

care se îndepărtează vârful portaltoiului deasupra punctului de altoire şi altoiul sub punctul de

altoire.

La castraveţi, pepeni verzi, pepeni galbeni, metoda cea mai folosită este în despicătură

(fig. 3.9.b), prin care se taie vârful portaltoiului, iar capătul se despică longitudinal. Se taie altoiul

sub formă de pană dublă şi se introduce în despicătură. Se prinde cu un cleşte de plastic.

Prin această metodă se asigură un procent de prindere de peste 95 % şi se poate aplica şi de

către producătorii care nu dispun de spaţii special amenajate, cu posibilitatea dirijării

microclimatului (Toma V., 2009).

Fig.3.9 Altoirea: a - la tomate, b– la castraveţi,

P– portaltoi, A - altoi

Altoirea se execută în momentul în care portaltoiul are frunzele cotiledonale bine

dezvoltate, în timp ce castravetele trebuie să aibă prima frunză adevărată. Se poate face în

despicătură sau prin alipire. Se asigură o temperatură minimă nocturnă de 20°C, umiditatea relativă

ridicată şi după 10-12 zile se taie vârful portaltoiului, iar la castravete tulpina, sub punctul de

altoire.

60

Portaltoi utilizaţi

La tomate se folosesc ca portaltoi hibrizi F1 rezultaţi din încrucişarea speciei Lycopersicon

hirsutum şi Lycopersicon esculentum, rezultând hibrizi rezistenţi notaţi cu diferite litere. Cu litera K

se notează portaltoii rezistenţi la Pyrenochaeta lycopersici şi Dydinella lycopersici, cu KN cei

rezistenţi la nematozi, cu KV cei rezistenţi la Verticilium, iar cu KVF cei rezistenţi la Verticilium şi

Fusarium.

La vinete şi ardei se pot folosi ca portaltoi hibrizi de tomate KVF sau Solanum

integrifolium, Solanum tovum şi Solanum melongena.

La ardei, se pot folosi selecţii din Capsicun annuum rezistente la Phytophtora capsici.

Primele încercări de altoire la ardei au fost făcute în Italia de Garibaldi (1974), care a arătat

că se execută greu, iar prinderea altoiului este mult mai greoaie, comparativ cu tomatele şi vinetele.

La pepenii verzi, pepenii galbeni şi castraveţi, se folosesc Lagenaria syceraria,

Curcubita ficifolia, Benincasa hispida, Cucurbita spp., care au o rezistenţă sporită la Fusarium, în

special Cucurbita ficifolia, imprimind vigoare plantelor altoite. Această specie poate fi atacată de F.

solani var. cucurbitae, dar poate fi uşor controlată folosind seminţe sănătoase şi spaţii dezinfectate.

Pepenele galben se altoieşte pentru a imprima rezistenţă la Fusarium şi Verticilium, folosind

ca portaltoi specia Benincasa hispda, de origine orientală şi de vigoare mare. Se seamănă portaltoiul

cu 7-8 zile mai devreme decât pepenele pentru că germinează şi creşte mai greu. Se altoiesc prin

alipire şi după circa 10 zile sudarea este realizată. La plantare punctul de altoire trebuie să fie

deasupra solului pentru a evita trecerea pe rădăcini proprii.

Alţi portaltoi folosiţi sunt:

Pepeni galbeni, pepeni verzi şi castraveţi:

1. Azman Rz F1, hibrid între C. Maxima şi C moschata, rezistent la Fusarium

oxyisporum şi temperatură mai scăzută;

2. Ferro Rz F1, hibrid între C. maxima şi C moschata, recomandat pentru

altoirea pepenilor deoarece asigură o creştere echilibrată a plantelor. Imprimă o capacitate

de producţie mai mare şi chiar timpurietate, comparativ cu alţi portaltoi. Are o foarte bună

rezistenţă la Fusarium ozysporum;

3. Pelops Rz, F1, hibrid tip Lagenaria, care se caracterizează prin rezistenţă

mare la Fusarium oxzsporum. Imprimă timpurietate şi asigură producţii mari.

4. Grupa Ergon (ES 113 F1, ES 101 F1, Es 30900 F1), folosiţi pentru pepenii

verzi, asigură o rezistenţă bună la boli, toleranţă la temperaturi scăzute, creşte vigoarea şi

productivitatea plantelor, gustul fructelor nu este afectat.

5. UG 29 A prezintă o afinitate foarte bună, imprimă vigoare plantelor şi

rezistenţă la nematozi, Fusarium, Rizochtonia, fără schimbarea gustului fructelor.

6. Macis F1, folosit la altoirea pepenilor verzi cu rezultate foarte bune, care

influenţează pozitiv timpurietatea producţiei ( Toma V. 2009).

Tomate şi vinete:

1. Kemerit RzF1, este un portaltoi care imprimă plantelor altoite rezistenţă la

toţi factorii de stres. Când se foloseşte la vinete, se recomandă o fertilizare optimă care să

evite acumularea de nitraţi care sensibilizează plantele; nu are rezistenţă la F.o..sp. radici;

2. Yedi Rz F1, adaptat în special pentru zona mediteraneană, folosit foarte mult

în Turcia. Are rezistenţă la Fusarium şi Verticillium, nematozi, ToMV, însă cu înrădăcinare

mai superficială. Asigură producţii ridicate atât la vinete, cât şi la tomate.

3. King Kong Rz F1, foarte viguros şi cu o rezistenţă remarcabilă la F.o. sp.

radici. Rezistenţă mare şi la nematozi, Tom MVm;

4. Emperador Rz F1, de asemenea foarte rezistent la principalii agenţi patogeni.

Reuşita altoirii se bazează pe alegerea altoiului şi portaltoiului pe baza compatibilităţii

acestora, celei mai bune metode de altoire, asigurarea condiţiilor de vascularizare la punctul de

altoire şi suprapunerea perfectă a celor două zone.

Condiţiile de mediu joacă un rol foarte important în asigurarea prinderii. După altoire,

plantele se trec în tunele de calusare unde temperatura minimă trebuie se fie 23–25 ºC, iar cea

61

maximă 28–29 ºC şi umiditatea relativă 98–100 %, cu aerisire şi iluminare treptată începând din

ziua a 4-a. Plantele nu se expun direct razelor solare. Perioada de timp este de 7 zile, după care

răsadurile sunt trecute în condiţii obişnuite de mediu, conform tehnologiei de producere a acestora,

iar după cca. 10 zile de la altoire se pot transplanta în ghivece mai mari, în funcţie de specie şi cu

atenţie sporită, pentru a evita dezbinarea celor doi parteneri.

o înmulţirea prin butaşi este puţin practicată, însă se poate aplica la speciile care au

capacitatea de a emite rădăcini adventive pe tulpini (tomate, batat, tarhon, rozmarin). Butaşii sunt

porţiuni de tulpină de 7-10 cm lungime care se tratează sau nu cu substanţe stimulatoare (auxine),

se pun la înrădăcinat în spaţii încălzite, în apă, nisip sau perlit şi se umbresc în primele zile, pentru

a evita deshidratarea acestora. Este principala metodă de înmulţire a batatului. Pentru aceasta se

confecţionează butaşi de vârf de lăstari sau de fragmente de lăstari, cu 2 frunze şi tăietura

obligatoriu sub nod. Înrădăcinarea cea mai rapidă se face în apă, care se schimbă zilnic, în locuri

călduroase, fără curenţi de aer. Apariţia rădăcinilor are loc în 3-4 zile, iar plantarea la locul

definitiv se poate executa după 2 săptămâni, când plantele au format un sistem radicular puternic.

Rezultate bune se obţin şi la tomate, în scopul valorificării prelungite a hibrizilor. Pentru aceasta se

îndepărtează lăstarii laterali, respectiv copilii, din care se confecţionează butaşi de cca 10-12 cm

lungime şi 2 frunze, se tratează baza butaşului cu fitoregulatori de înrădăcinare, se pun într-un

substrat bine aerat şi cu capacitate bună de reţinere a apei (perlit, turbă cu pH-ul 5,5-6) şi se asigură

o temperatură de cca. 20– 2 ºC şi o umiditate corespunzătoare.

o înmulţirea prin culturi de ţesuturi "in vitro" este una dintre cele mai

reprezentative metode de înmulţire pe cale vegetativă, care asigură obţinerea unui material săditor

de înaltă calitate. Culturile "in vitro" au căpătat extindere după 1980, astfel că în SUA, în 1979 s-

au obţinut peste 100 milioane de plante, iar în Olanda în 1983, 10 milioane de plante.

Speciile legumicole care se înmulţesc prin această metodă sunt: conopida, sparanghelul,

prazul, anghinarea, feniculul, brocolii, varza, etc. La cartof, se practică culturi de protoplaşti, astfel

că, în Franţa, circa 90% din materialul săditor este obţinut în acest mod.

Avantajele înmulţirii "in vitro" Dezavantajele înmulţirii "in vitro"

obţinerea unui material liber de viroze şi

micoplasmoze;

asigurarea unei rate de multiplicare net

superioare altor metode (de la o singură plantă,

în decurs de 6 luni, se pot obţine teoretic un

milion de plante);

folosirea ca material iniţial, orice tip de organ

sau porţiune de organ (rădăcină, tulpină, frunze,

flori, muguri);

obţinerea de plante rezistente la stres, boli şi

dăunători;

obţinerea de hibrizi între plante îndepărtate

genetic prin fecundarea "in vitro";

reîntinerirea plantelor şi conservarea speciilor

în bănci de gene;

asigurarea şi îmbunătăţirea schimbului de

material între unităţile de profil din ţară şi

străinătate;

posibilitatea efectuării înmulţirii plantelor pe tot

parcursul anului, eliminând caracterul sezonier,

întâlnit la alte metode de înmulţire;

menţinerea materialului valoros prin selecţie

somaclonală sau prin culturi de embrioni.

necesitatea unei dotări adecvate şi

spaţii special amenajate;

utilizarea unor produse scumpe şi mai

greu de procurat (fitohormoni,

vitamine);

necesită personal calificat, cu

cunoştinţe solide de biochimie,

biologie, fiziologie, etc:

există riscul apariţiei mutaţiilor

negative şi a gemenilor genetici;

există riscul sărăcirii bazei genetice a

speciilor.

62

Înmulţirea prin culturi "in vitro" se execută în laboratoare specializate care cuprind 2 zone:

o zona nesterilă (laboratorul pentru pregătirea mediului de cultură, spălătorul,

magazia, grupul social, etc.);

o zona sterilă (camera de prelevare şi camera de creştere).

În zona nesterilă, se depozitează sticlăria, substanţele chimice şi toate celelalte materiale

care se utilizează. Tot aici, se pregătesc mediile de cultură, se dezinfectează materialul vegetal şi se

autoclavează mediul de cultură.

În zona sterilă, se execută trecerea materialului din "vivo" “in vitro” (inocularea) în condiţii

de asepsie totală, sub hotă, pe mediile de cultură şi se asigură condiţii optime de temperatură,

umiditate, lumină şi fotoperioadă, în camera de creştere.

Înmulţirea "in vitro" cuprinde 5 faze:

faza pregătitoare (faza 0), este faza în care are loc alegerea şi pregătirea

plantelor de la care se vor preleva explante (sursele de explante = donator), pregătirea

materialului recoltat şi sterilizarea lui;

faza de iniţiere şi stabilizare a culturii (faza 1), constă în detaşarea

explantelor şi trecerea lor pe mediul de cultură, specific fiecărei specii sau grupă de

specii (inocularea). Se folosesc vase mici, de obicei eprubete cu câte 5 mm de mediu,

în care se inoculează câte un explant. Este o fază dificilă, deoarece o parte din

material se infectează sau nu creşte.

faza de multiplicare (faza 2), are drept scop multiplicarea materialului vegetal

obţinut în faza de stabilizare, până la atingerea numărului dorit. Numărul de

subculturi care se pot face este dependent de specie, iar durata unei subculturi este de

circa 4 săptămâni.

faza de înrădăcinare (faza 3), constă în înrădăcinarea lăstarilor obţinuţi în

faza de multiplicare. Se folosesc lăstari cu lungimea de peste 5 cm, care pot fi

înrădăcinaţi atât în vase de cultură, cât şi direct în substrat odată cu aclimatizarea.

Pentru înrădăcinare, în mediu, trebuie să existe auxine, acestea fiind responsabile de

înrădăcinare. Se practică şi varianta de inducere a înrădăcinării în soluţii nutritive, cu

glucide şi concentraţii mai mari de auxine, dar de durată scurtă (până la o săptămână)

şi trecerea materialului direct în substrat în condiţii de ceaţă artificială.

faza de aclimatizare (faza 4), constă în obişnuirea treptată a tinerelor plăntuţe

cu condiţiile din seră sau solar. Aclimatizarea se face treptat pe o perioadă de 2-4

săptămâni, în condiţii de ceaţă artificială, timp în care se scade treptat umiditatea şi se

apropie temperatura de cea a mediului ambiant. În această perioadă, plăntuţele se

fertilizează cu soluţii nutritive, deoarece rădăcinile în prima fază nu au perişori

absorbaţi, şi se asigură o bună protecţie fitosanitară. În funcţie de sensibilitatea

speciei, pierderile în faza de aclimatizare pot fi de la câteva procente, la speciile puţin

pretenţioase, la pierderi mai mari, pierderi de care trebuie să se ţină seama în faza de

multiplicare.

63

Metodele de

microînmulţire sunt

mai multe, în funcţie

de scopul urmărit şi

tipul de explant

folosit, după cum

urmează:

cultura de meristeme, folosită pentru obţinerea plantelor

libere de virusuri, foloseşte meristemele din muguri, cu

lungimea de 0,2-0,4 mm;

cultura de apexuri (vârfuri de creştere), este una din cele mai

uşoare şi folosite metode, explantele având 1-2 cm lungime;

cultura de butaşi sau minibutaşi de nod, foloseşte ca explante

porţiuni de tulpină cu un mugure şi se bazează pe evoluţia

acestuia cu formarea de noi lăstari;

cultura de embrioni imaturi, folosită în special în lucrările de

ameliorare, pentru obţinerea de soiuri noi;

cultura de antere şi polen, pentru a obţine plante haploide de

importanţă mare pentru ameliorare;

cultura de calus, pentru selecţia plantelor rezistente la stres,

boli şi dăunători, prin inducerea unor factori stresanţi pe

perioada selecţiei;

organogeneza directă sau indirectă din frunze, folosită pentru

stimularea variabilităţii genetice şi selecţia unor genotipuri

noi şi valoroase, rezistente la stres şi boli.

De asemenea, sunt o serie de preocupări de a obţine “seminţe sintetice” prin înmulţire

vegetativă “in vitro”, pornind de la porţiuni de organe (embrioni somatici, apexuri şi minibutaşi) cu

scopul de a asigura acestor explante o durată mai mare de păstrare. Se încearcă obţinerea unui

“tegument sintetic” pentru protecţia explantelor încapsulate, folosind o serie de substanţe de

protecţie, cu rol nutritiv şi stimulator.

Există cercetări pentru rezolvarea aspectelor tehnice, care survin pe fluxul de obţinere a

seminţelor sintetice, la universităţile de profil agricol din lume. Dintre acestea, la Universitatea din

Perugia, Italia sub îndrumarea prof. A. Standardi s-au obţinut rezultate foarte bune.

Ca rezultat al colaborării dintre Universitatea de Ştiinţe Agricole din Perugia şi

Universitatea de Ştiinţe Agronomice din Bucureşti, au fost publicate articole în care s-au prezentat

rezultatele unor cercetări în acest domeniu (Gheorghiţa Hoza şi colab., 1997).

Deoarece este un domeniu relativ nou, ramân încă de rezolvat o serie de probleme, care

necesită studii aprofundate privind cunoaşterea reacţiei plantelor la încapsulare şi de asemenea,

probleme legate de compoziţia “tegumentului seminal artificial”.


a) Care sunt metodele de înmulţire vegetativă a plantelor legumicole?

b) De ce se altoiesc plantele legumicole, care sunt speciile legumicole

care se pretează la acestă metodă de altoire şi ce portaltoi se

folosesc?

c) Care sunt avantajele înmulţirii „ in vitro”?

d) Ce metode de înmulţire „ in vitro” cunoaşteţi?

64

Rezumat Înmulţirea plantelor legumicole prezintă o importanţă foarte mare în practica legumicolă, deoarece

aplicarea uneia sau alteia dintre metode poate influenţa pozitiv sau negativ rezultatele de producţie. Se

cunosc două metode de înmulţire, respectiv înmulţirea prin seminţe şi înmulţirea pe cale vegetativă. Ambele

metode au avantaje şi dezavantaje, se folosesc la majoritatea speciilor legumicole sau numai la unele specii,

în funcţie de specificul biologic al acestora.

Înmulţirea prin seminţe este cea mai folosită metodă, deoarece se poate aplica la majoritatea

speciilor legumicole, lucrarea de semănat în vederea înfiinţării culturilor se poate mecaniza, ducând astfel

la creşterea productivităţii muncii, seminţele nu necesită condiţii speciale pentru depozitare şi păstrare, o

serie de lucrări în depozite se pot mecaniza, coeficientul de înmulţire este ridicat. Înaintea efectuării

semănatului, asupra seminţelor se efectuează o serie de lucrări (operaţiuni) de verificare a calităţii

acestora, care constă în determinarea purităţii fizice, biologice, facultăţii germinative, energiei germinative,

masei a 1000 de seminţe, calcularea valorii culturale şi a normei de sămânţă la unitatea de suprafaţă etc.,

care conduc la o apreciere corectă a calităţii materialului de pornire, în vederea realizării culturii. De

asemenea, seminţele sunt supuse unor operaţiuni de pregătire în vederea încolţirii în condiţii cât mai bune şi

asigurării uniformităţii culturii de la începutul acesteia, cum sunt: umectarea, încolţirea forţată,

stratificarea, drajarea, peliculizarea, dezinfecţia, călirea etc.

Înmulţirea pe cale vegetativă se aplică în exclusivitate la speciile legumicole care, în climatul ţării

noastre, nu produc seminţe cu capacitate de germinare (cartof, batat, hrean), dar se poate aplica şi la alte

specii ca: tomate, anghinare, leuştean, tarhon, ştevie, măcriş, etc. Materialul vegetal folosit pentru

înfiinţarea culturilor necesită spaţii de depozitare şi condiţii optime de păstrare, ceea ce conduce la costuri

suplimentare. Spre deosebire de păstrarea seminţelor, pierderile sunt mult mai mari, se execută mai multe

lucrări manuale; înfiinţarea culturilor de obicei se face manual, dar producţia este mai timpurie, iar

transmiterea caracterelor la descendenţi este foarte bine asigurată.

Se practică mai multe metode de înmulţire pe cale vegetativă: prin bulbi şi bulbili, despărţirea

tufelor, drajoni, butaşi, miceliu, altoire şi altele. Un loc aparte îl ocupă înmulţirea „in vitro”, care se poate

practica la toate speciile legumicole, în vederea obţinerii de material necesar înfiinţării culturilor, material

care poate fi liber de boli, în funcţie de metoda folosită.

65


RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU

FACTORII DE MEDIU

Obiective

Cunoşterea rolului factorilor de mediu în viaţa plantelor legumicole şi elementele

care au implicaţie directă asupra acestora

Însuşirea cerinţelor faţă de factorii de mediu ale plantelor legumicole şi implicaţiile

acestora în practica legumicolă

Corelarea factorilor de vegetaţie în funcţie de cerinţele plantelor legumicole

Cunoaşterea modalităţilor de dirijare a factorilor de mediu în situaţii de exces sau

deficit în diverse sisteme de cultură

Evoluţia plantelor legumicole a avut loc sub influenţa mai multor factori, dintre care:

factorii climatici, factorii edafici şi socio-economici, pe de o parte, care acţionează direct asupra

plantelor, şi altitudinea, latitudinea, expoziţia etc., pe de altă parte, care au dus la modificări ale

altor factori, cu efecte indirecte asupra cursului evoluţiei plantelor.

Cunoaşterea condiţiilor ecologice în care plantele legumicole s-au format şi au evoluat

prezintă un interes major pentru cultura legumelor, întrucât prin dirijarea tehnologiei de cultură,

trebuie asigurate condiţii de mediu cât mai apropiate de cele în care plantele au evoluat. Dacă

schimbările apar când organismele sunt foarte tinere şi foarte sensibile la factorii de mediu, acestea

pot influenţa evoluţia, prin scurtarea sau prelungirea perioadei de vegetaţie, obţinerea plantelor

rezistente la boli şi dăunători, la stres termic, hidric etc.

Omul joacă un rol determinant în apariţia unor modificări la nivelul plantelor, pornind de la

cel mai simplu mod de cultivare a legumelor, până la realizarea celor mai performante sisteme de

cultură a acestora. Aceste sisteme necesită cunoaşterea temeinică a particularităţilor biologice ale

speciilor legumicole, a relaţiilor cu factorii de mediu şi a interdependenţei dintre aceştia, a reacţiei

plantelor la un anumit mod de asigurare a hranei, având un grad de intensivizare extrem de ridicat.

4.1. Relaţiile plantelor legumicole cu temperatura

Temperatura reprezintă un factor de mediu limitativ în cultura legumelor, deoarece de

nivelul temperaturii depinde declanşarea sau stoparea proceselor biologice din plante. Temperatura

influenţează începutul recoltării părţilor comestibile (Indrea, 1992), perioada de vegetaţie a

culturilor şi zonarea acestora. Astfel, în nordul ţării, la tomatele cultivate în solar, fructele se

maturează cu 5 săptămâni mai târziu, la fasolea verde în câmp cu 4 săptămâni mai târziu, iar la

varză şi ridichi cu 2-3 săptămâni mai târziu faţă de zonele sudice.

Temperatura înregistrează variaţii atât în timpul zilei (variaţii diurne) cât şi în timpul unui an

(variaţii anuale) şi se prezintă sub forma unei curbe simple (fig. 4. 1)

În cursul unei zile, în ţara noastră, maximul termic se înregistrează în jurul orei 14, iar

minimul puţin înaintea răsăririi soarelui. Anual, maximul de temperatură este în luna iulie iar

minimul în luna ianuarie.

66

Fig 4.1 Variaţia diurnă si anuală a temperaturii aerului

(Bucureşti, Ileana Săndoiu, 2000)

Declanşarea proceselor metabolice se face când temperatura este egală sau mai mare cu

pragul biologic al speciei. Acesta este de: 5-6°C la salată, spanac, varză, morcov, ţelină etc., 10°C la

tomate, fasole, ardei, vinete, 14°C - 15°C la pepeni şi castraveţi.

Pentru cultura legumelor, foarte importantă este cunoaşterea sumei anuale a gradelor de

temperatură peste 15°C. Astfel, în Câmpia Română sunt 2800-3000°C, în zona dealurilor

subcarpatice, sudul şi centrul Moldovei 2400-2600°C, în Câmpia Transilvaniei şi Podişul Moldovei

2000-2200°C.

Ultimul îngheţ se produce între 29 martie şi 5 aprilie în Dobrogea şi Lunca Dunării, 1-20

aprilie în Câmpia Română, 10-20 aprilie în Câmpia de Vest şi Podişul Moldovei.

Numărul de zile cu îngheţ este 80-90 pe litoral, 90-100 în Câmpia Română şi de Vest, 100-

110 în Podişul Transilvaniei şi 110-120 în Podişul Moldovei (partea de sud).

Primul îngheţ apare la 1 noiembrie pe litoral, după 25 octombrie în Câmpia Română şi de

Vest, după 15 octombrie în Moldova şi la începutul lunii octombrie în Podişul Transilvaniei.

Data apariţiei primului îngheţ (fig.4.2) influenţează durata perioadei de vegetaţie a

culturilor, iar data ultimului îngheţ influenţează epoca de înfiinţare a culturilor (fig.4.3.).

Fig. 4.2. Data apariţiei primului ingheţ

(Ileana Săndoiu, 2000)

67

Fig. 4.3. Data apariţiei ultimului ingheţ


Fiecărei specii legumicole îi este caracteristică o temperatură minimă, o temperatură optimă

şi o temperatură maximă de creştere şi dezvoltare (tabelul 4.1a., 4.1.b. ).

Temperatura minimă reprezintă nivelul de temperatură la care procesele biochimice din

plantă se desfăşoară, dar cu intensitate redusă. De această temperatură depinde stabilirea epocii de

înfiinţare a culturilor legumicole timpurii, temperatura sub acest nivel determinând stagnarea

tuturor proceselor şi pieirea plantelor.

Temperatura minimă este de:

1°C -5°C la bob, mazăre, ceapă, varză, morcov, pătrunjel,

păstârnac etc.;

5°C - 6°C la mărar, sfeclă roşie;

9°C - 12°C la fasole, tomate;

14°C - 16°C la vinete, ardei, castraveţi, pepeni şi bame.

La tomate, temperaturile critice sunt cuprinse între 0°C şi 10°C şi determină apariţia

simptomelor de pierdere a turgescenţei, datorită pierderii controlului asupra procesului de închidere

a stomatelor (Guie şi Wesm, 1987).

Temperatura optimă este temperatura la care toate procesele de creştere şi dezvoltare a

plantelor se desfăşoară cu intensitate maximă, raportul între substanţele sintetizate şi cele

consumate de plante este supraunitar, surplusul acumulându-se în organele specializate (rădăcini,

tulpini, frunze, muguri, inflorescenţe, fructe etc.).

Temperatura optimă este de:

25-35°C la cucurbitacee;

25-30°C la tomate, ardei, vinete;

20-25°C la rădăcinoase;

15-18°C la verdeţuri.

Cercetările efectuate la ardei au arătat dependenţa procesului de legare a fructelor de

temperatură şi de amplitudinea acesteia între zi şi noapte. Cele mai bune rezultate s-au obţinut la

16-21°C ziua şi 10°C noaptea (Rylski, 1973). Temperaturile peste 37,5°C şi sub 5°C limitează

procesul de germinare a polenului şi este afectată semnificativ producţia (Dempsy, 1970). La

tomate, germinarea polenului are loc după o oră la 20°C, după 5 ore la 10°C şi după 30 de ore la

5°C (Dempsy, 1970). La 18-25°C, polenul florilor de tomate îşi menţine viabilitatea 2-5 zile după

înflorit, iar stigmatul florii este receptiv timp de 6 zile. La plantele tinere de tomate s-a constatat că

68

temperaturile mai ridicate favorizează creşterea şi întârzie maturarea fructelor, numărul de frunze

formate până la prima inflorescenţă fiind de 8 la o temperatură de 15°C şi de 14 la 27°C (Calvet,

1957), ceea ce scoate în evidenţă măsurile ce trebuie luate pentru a preveni acest aspect.

Cercetările lui Hansen şi colab. (1994) au arătat că la o creştere a temperatrurii de la 10°C la

30°C se obţine şi o creştere exponeţială a fotosintezei. Amplitudinea termică dintre zi şi noapte de

circa 10°C, respectiv de la 28°C la 18°C, a dus la o creştere mai bună a tomatelor (Wien, 1997).

Creşterea plantelor este cu atât mai intensă, cu cât temperatura medie creşte până la

atingerea valorii optime, după care intensitatea scade (fig. 4.4).

Temperatura maximă reprezintă temperatura la care, deşi procesele metabolice se

desfăşoară cu intensitate ridicată, raportul dintre fotosinteză şi respiraţie este în echilibru. Dacă

temperatura continuă să crească peste limita maximă, planta consumă mai mult decât produce,

asimilaţia scade, deoarece şi intensitatea fotosintezei scade, şi în final plantele pier.

Temperatura maximă este de:

40°C la castraveţi;

35-38°C la tomate, ardei şi vinete;

30°C la rădăcinoase;

28°C la verdeţuri.

Fig. 4.4. Corelaţia dintre viteza de creştere a plantelor si temperatură

La castraveţi, a fost pusă în evidenţă corelaţia directă dintre creşterea vegetativă a plantelor

şi creşterea temperaturii în intervalul 19°C - 26°C (Krug şi Liebig, 1980), temperatura optimă fiind

considerată de 25°C - 28°C (Patron, 1992).

69

Tabelul 4.1.a

Temperatura solului pentru germinarea seminţelor la unele specii legumicole

(°C, Dumitrescu, Stoian, 1998)

Specia Temperatura

minimă

Zona optimă Temperatura

optimă

Temperatura

maximă

Ardei 15,6 18,3-35 29,4 35

Castraveţi 15,6 15,6-35 35 40,5

Ceapă 1,7 10-35 23,9 35

Conopidă 4,4 7,2-29,4 26,7 37,8

Dovleac alb 15,6 21,1-35 35 37,8

Dovlecel 15,6 21,1-32,2 35 37,8

Fasole de

grădină

15,6 15,6-29,4 26,7 35

Mazăre de

grădină

4,4 4,4-23,9 23,9 29,4

Păstârnac 1,7 10-21,2 18,3 29,4

Pătrunjel 4,4 10-29,4 23,9 32,2

Pepeni

galbeni

15,6 23,9-35 32,2 37,8

Pepeni verzi 15,6 21,1-35 35 40,5

Porumb

dulce

10 15,6-35 35 40,5

Ridichi 4,4 7,2-32,5 29,4 35

Sfeclă roşie 4,4 10-29,4 29,4 35

Salată 1,7 4,4-26,7 23,9 29,4

Spanac 1,7 7,2-23,9 21,1 29,4

Sparanghel 10 15,6-29,4 23,9 35

Sfeclă de

frunze

4,4 10-29,4 29,4 35

Ţelină 4,4 15,6-21,1 21,1 29,4

Tomate 10 15,6-29,4 29,4 35

Vinete 15,6 23,9-32,2 29,4 35

Varză 4,4 7,2-35 29,4 37,8

Morcov 4,4 7,2-29,4 26,7 35

Tabelul 4.1.b.

Temperatura minimă şi intervalul optim pentru germinarea

seminţelor la unele specii legumicole (°C)

(Wien, 1997)

Specia Temperatura minimă Intervalul optim

Tomate 8,7 13-25

Vinete 12,1 15-25

Ardei 10,9 15-25

Varză albă 1 3-17

Varză creaţă 1,9 3-17

Varză de frunze 1,2 3-17

Varză de Bruxelles 1,3 3-17

Conopidă 1,3 3-17

Ceapă 1,4-3,5 20-25

70

4.1.1. Cerinţele plantelor legumicole faţă de temperatură pe fenofaze Temperatura influenţează procesele fiziologice şi biometrice la nivelul plantelor, cerinţele

pentru acest factor fiind diferite în funcţie de specie, dar diferenţiată pe faze de vegetaţie (tabelul

4.2.).

Astfel, în faza de germinare a seminţelor, temperatura trebuie să fie ridicată şi asociată cu o

umiditate mai mare, pentru hidratarea seminţelor şi declanşarea procesului de germinare. Cu cât

temperatura din această fază este mai apropiată de temperatura optimă, cu atât această fază este

parcursă într-un timp mai scurt, caracteristic fiecărei specii. Dacă temperatura este sub limita

optimă, germinarea seminţelor se prelungeşte şi poate conduce la putrezirea acestora, în special

când se asociază cu umiditate mare. Astfel, seminţele de morcov au germinat în procent de 50%

după 87 de zile la 5°C şi în numai 6 zile la 25°C (Thomas, 1996).

Germinarea seminţelor la temperaturi mai scăzute a fost stimulată cu o serie de tratamente.

Astfel, tratarea seminţelor de ceapă la temperatura de 10°C, timp de 24 ore, cu o soluţie de

polietilenglicol cu o presiune osmotică de -10 bari, a mărit ritmul de germinare, apariţia radiculei

fiind observată după o zi, faţă de 9,3 zile la seminţele netratate (Heydecker, 1974, citat de Burzo,

2000). Prin păstrarea seminţelor la temperatura de 7,5°C, se grăbeşte procesul de germinare,

comparativ cu temperaturile mai mari sau mai mici de păstrare (Messiaen şi colab., 1994).

Efectul temperaturilor ridicate asupra germinării au fost puse în evidenţă la morcov. La

35°C germinaţia a fost foarte greoaie, iar la 40°C seminţele nu au germinat (Burzo, 2000). De

asemenea, s-a constatat că temperaturile de 30°C în timpul imbibiţiei seminţelor la vedeţuri întârzie

germinarea, faţă de temperaturile de 15-20°C (Cantlife şi colab., 1984). Menţinerea seminţelor de

salată la 30°C mai mult de 8 ore, în timpul imbibiţiei, determină intrarea lor în ecodormanţă, iar

germinaţia este mult întârziată.

După răsărire, temperatura trebuie să scadă cu câteva grade, deoarece temperatura ridicată,

asociată cu umiditatea mare din sol şi lumina insuficientă, determină alungirea plantelor; acestea se

etiolează, devin firave şi pier.

La repicat, plantele legumicole necesită o temperatură mai ridicată faţă de faza anterioară,

temperatură care să asigure cicatrizarea rănilor produse pe rădăcini în timpul transplantării şi

asigurarea prinderii răsadului.

După prinderea răsadurilor, temperatura scade din nou cu câteva grade, în scopul obţinerii

unui răsad viguros, cu tulpina scurtă, groasă, cu frunze colorate în verde închis, caracteristice

soiului sau hibridului. Răsadurile produse în condiţii de temperatură prea ridicată, cu umiditate

ridicată şi intensitate luminoasă ridicată, cresc foarte repede, prezintă internoduri lungi, iar tulpina

este subţire şi firavă. Creşterea răsadului la temperaturi mai coborâte, la tomate, conduce la

creşterea numărului de flori în inflorescenţă şi la apariţia primei inflorescenţe după un număr mai

redus de frunze, creşte conţinutul răsadului în substanţă uscată, precum şi rezistenţa la temperaturi

mai scăzute.

După plantarea la locul definitiv, de asemenea, temperatura creşte până la temperatura

optimă, pentru a asigura prinderea plantelor şi uniformitatea culturii. La înflorit, temperatura scade

cu 2-3°C pentru a nu afecta germinabilitatea polenului, iar în faza de fructificare, temperatura creşte

din nou, până la atingerea valorii superioare a temperaturii optime.

Markov şi Haev (1953) au constatat că există o temperatură favorabilă pentru fiecare specie

legumicolă, pe fenofaze, şi au stabilit o formulă pentru calcularea acestei temperaturi:

T optimă = t ± 7°C, în care:

T optimă - temperatura optimă;

t - temperatura pe fenofază şi are următoarele valori: 25°C la castraveţi şi pepeni, 22°C la

tomate, ardei şi vinete, 19°C la ceapă, salată şi spanac, 16°C la morcov şi pătrunjel şi 13°C la varză,

ridichi şi conopidă.

Pentru a afla temperatura optimă, se adună sau se scad cele 7°C, în funcţie de nivelul de

temperatură care trebuie asigurat pentru fiecare fenofază în parte, iar regimul optim de temperatură

71

pe fenofaze este redat în tabelul 4.2.

Tabelul 4.2.

Temperatura optimă de creştere şi fructificare pe fenofaze

(V. Voican, 1984)

Specia

Tempe-

ratura

optimă

Fenofaze

Ger-

minare

Cotile-

donală

Plan-

tare

Creştere

vegetativă

Fructi-

ficare Timp

însorit

Timp noros

Castraveţi,

pepeni

25 32 18 32 25 18 25

Tomate,

ardei,

vinete

22 29 15 29 22 15 22

Ceapă

verde

19 26 12 26 22 19 19

Salată,

spanac,

pătrunjel

16 23 9 23 16 9 16

Morcovi 16 23 9 13 16 9 16

Varză,

conopidă,

guile,

ridiche

13 20 6 20 13 6 13

Mod de

apreciere

t°C t+7 t-7 t+7 t±7

t-7 t±7

La temperaturi prea ridicate, scade cantitatea şi calitatea producţiei de tomate, fructele

rămân mici şi cu pieliţa groasă. La castraveţi, se formează fructe mici care îmbătrânesc prematur,

iar la conopidă se formează inflorescenţe mici şi lipsite de frăgezime. La temperaturi prea scăzute

(sub limita minimă), pagubele sunt foarte ridicate, provocând moartea plantelor, mai ales dacă

survin în primele faze de vegetaţie, când sensibilitatea acestora la frig este accentuată.

Dacă asupra seminţelor se aplică tratamente cu diferiţi stimulenţi sau prerăcirea, unele specii

devin mai puţin pretenţioase la căldură. Seminţele de tomate prerăcite încolţesc la 5-8°C, faţă de 12-

14°C, cât este temperatura minimă de germinare (Dumitrescu M., Scurtu I, 1998).

4.1.2. Clasificarea speciilor legumicole după pretenţiile faţă de temperatură

Plantele legumicole, după pretenţiile faţă de temperatură, se clasifică astfel (Maier I., 1969):

plante legumicole foarte rezistente la frig - suportă temperaturi mult sub 10 °C,

cum sunt plantele perene (hreanul, reventul, ştevia, măcrişul, sparanghelul, ceapa de

tuns, ceapa de iarnă, salvia, menta, etc). Acestea se caracterizează printr-o rezistenţă

deosebită la frig, rezistenţă care depinde de cantitatea şi calitatea substanţelor de

rezervă acumulate în organele subterane. Temperaturile negative de -15°C, chiar -

20°C, nu afectează prea mult aceste plante. Sparanghelul, măcrişul, ştevia ş.a., pot

rezista la temperaturi chiar mai coborâte, de -25°C.

plante legumicole rezistente la frig - sunt acele plante care se pot cultiva toamna

sau primăvara foarte devreme şi care suportă temperaturi de 0°C. Acestea sunt:

salata, spanacul, ceapa, usturoiul, morcovul, pătrunjelul, ţelina, varza, conopida,

gulia, mazărea, bobul etc. Aceste specii au temperatura minimă de germinare de 1-

72

5°C şi temperatura optimă de 15-20°C.

plante legumicole semirezistente la frig - se caracterizează prin aceea că nu suportă

temperaturi sub 0°C, temperatură la care este afectată partea aeriană, provocând

moartea plantelor. Cresc şi se dezvoltă bine la temperaturi de 16-18°C. Din această

grupă face parte cartoful.

plante legumicole pretenţioase la căldură - se caracterizează prin aceea că au o

temperatură minimă de încolţire de peste 10°C (10-14°C), iar temperatura optimă din

perioada de vegetaţie este de 20-25°C. Cresc şi se dezvoltă bine şi la 25-30°C.

Temperaturile de câteva grade duc la moartea plantelor (3-5°C), cu excepţia

tomatelor, care sunt mai rezistente. Din această grupă fac parte: tomatele, ardeiul,

vinetele, dovlecelul, dovleacul. Se cultivă în general prin răsad (tomatele se pot

semăna direct), iar înfiinţarea culturilor se face după trecerea pericolului brumelor

târzii de primăvară şi a temperaturilor scăzute care survin accidental.

plante legumicole rezistente la căldură - sunt acele plante legumicole care suportă

temperaturi de peste 35°C. Acestea sunt: pepenii galbeni, pepenii verzi, castraveţii şi

bamele. La aceste specii, procesele metabolice se declanşează la o temperatură în sol

de 14-16°C, iar temperatura optimă din perioada de vegetaţie este de 28-32°C.

Temperatura de 10-11°C, pe o perioadă mai lungă de timp, poate duce la moartea

plantelor, de aceea înfiinţarea culturilor în câmp se efectuează la începutul lunii mai

pentru zona I de cultură şi ceva mai târziu pentru celelalte zone.

4.1.3. Dirijarea temperaturii în culturile legumicole

Menţinerea unei temperaturi optime în culturile legumicole, în funcţie de cerinţele acestora

pe fenofaze, se face prin diverse măsuri şi procedee, întrucât atât excesul de temperatură cât şi

deficitul de temperatură sunt foarte dăunătoare.

Excesul de temperatură apare în special la culturile protejate (sere, solarii), unde nu există

curenţi de aer, şi se instalează atunci când intensitatea luminoasă este ridicată şi aerisirea deficitară.

În câmp, excesul de temperatură este mai rar şi se poate instala când temperatura creşte foarte mult,

pe fondul lipsei de precipitaţii.

Măsuri de prevenire a excesului de temperatură

în spaţii protejate în câmp

aerisirea puternică a spaţiilor de cultură prin

ferestrele de la acoperiş şi pereţii laterali (sere,

solarii) şi ridicarea foliei de polietilenă de pe solarii

de la bază până la partea superioară, pentru unele

tipuri de solarii, unde se menţine ca mijloc de

protecţie contra grindinei;

folosirea instalaţiei de ventilaţie;

reducerea intensităţii luminoase prin diferite

mijloace de umbrire (cretizare, jaluzele, plase de

umbrire de culoare verde din material plastic, de

tip Rachael);

irigarea plantelor pe durate foarte scurte de timp

(câteva minute), pentru răcorirea plantelor şi

aerului;

folosirea ca materiale pentru mulcire a materialelor

reflectorizante, care nu absorb căldura şi deci

conduc indirect la scăderea temperaturii;

alegerea momentului optim de înfiinţare a

culturilor, ţinând seama de perioadele foarte

călduroase;

folosirea de soiuri şi hibrizi cu capacitate ridicată de

adaptare în sere şi solarii etc.

cultivarea legumelor pe terenuri cu

expoziţie nordică;

modelarea terenului pe direcţia est-vest,

cu taluzuri inegale;

plantarea răsadurilor pe partea nordică a

biloanelor;

irigarea pe brazde şi prin aspersiune,

pentru răcorirea solului şi a plantelor;

respectarea epocii de înfiinţare a

culturilor; nu se admit întârzieri care pot

determina compromiterea culturilor, în

special a celor timpurii.

73

Deficitul de temperatură

Se înregistrează atât în câmp cât şi în spaţii protejate, atunci când temperatura este sub

limita inferioară a intervalului optim.

Măsuri de creştere a temperaturii

în spaţii protejate în câmp

asigurarea funcţionării normale a tuturor

instalaţiilor din sere, în special a instalaţiei

de încălzire;

asigurarea etanşeităţii construcţiilor (sere,

solarii, răsadniţe), pentru evitarea

pierderilor de căldură;

suplimentarea căldurii prin alte surse

(electrică) când temperatura scade foarte

mult, iar culturile se află la limita de

rezistenţă;

udarea cu cantităţi mai mici de apă şi local,

pentru a nu răci solul;

folosirea gunoiului de grajd proaspăt, pe

poteci şi pe la capete, care prin fermentaţie

degajă căldură şi poate contribui la

creşterea temperaturii cu câteva grade

(solarii, răsadniţe);

compartimentarea suprafeţei cultivate în

mai multe zone, cu folie de polietilenă

pentru o conservare mai bună a

temperaturii;

amenajarea anticamerelor la intrarea în

seră şi solarii sau folosirea uşilor cu burduf

la solarii, pentru a evita pătrunderea la

nivelul plantelor a curenţilor reci de aer;

dubla sau tripla protejare cu tunele de

diferite dimensiuni, la speciile cu pretenţii

mari faţă de temperatură;

folosirea pentru acoperirea solariilor a

foliei de polietilenă cu efect termic, tratată

IR, care are capacitatea de a împiedica

pierderea căldurii acumulate în timpul

zilei; această folie asigură o temperatură cu

3-5°C mai mult pe timpul nopţii decât folia

obişnuită.

utilizarea ecranelor termice cu ajutorul

cărora, pe timpul nopţii, căldura se

conservă mai bine.

alegerea terenului cu expoziţie sudică, cu

textură mijlocie;

folosirea la fertilizarea de bază a unei

cantităţi mai mari de gunoi de grajd, în

special pe solurile mai grele şi reci;

executarea din toamnă a arăturii adânci,

pentru a favoriza încălzirea mai devreme a

solului în profunzime;

evitarea terenurilor reci cu apa freatică la

suprafaţă;

mulcirea solului cu materiale organice

(mraniţă) sau materiale plastice de culoare

fumurie şi albă;

respectarea epocii de înfiinţare a culturilor;

fertilizarea locală, la înfiinţarea culturii, cu

îngrăşăminte organice bine descompuse

(mraniţă);

acoperirea cu tunele din material plastic a

culturilor mai pretenţioase faţă de căldură;

folosirea foliei microporoase de tip Agril,

care poate proteja culturile de temperaturi

de -5°C;

călirea răsadurilor cu 2-3 săptămâni

înaintea plantării la locul definitiv (culturi

timpurii, culturi în solarii, răsadniţe);

formarea perdelelor de protecţie contra

curenţilor de aer.

Cercetările efectuate în seră, la tomate (Narcisa Sindile, 1997), au arătat că scăderea

temperaturii de la 20°C la 10°C determină reducerea respiraţiei la 80%; fotosinteza scade cu 30-

35% la scăderea temperaturii nocturne de la 14 la 7°C, în timp ce transpiraţia se reduce puţin, odată

cu scăderea temperaturii.

74

4.1.4. Corelarea temperaturii cu ceilalţi factori de vegetaţie

Plantele legumicole cresc şi se dezvoltă normal atunci când toţi factorii de mediu se află în

corelaţie directă.

Corelarea temperaturii cu lumina

Temperatura şi lumina trebuie să fie în raport direct proporţional. Astfel, la o intensitate

luminoasă ridicată, procesele fiziologice, în special fotosinteza, se desfăşoară în ritm accelerat, ritm

susţinut şi de o temperatură ridicată. La scăderea intensităţii luminoase (pe timp noros), se iau

măsuri de reducere a temperaturii cu câteva grade, în vederea prevenirii alungirii plantelor. De

asemenea, noaptea, temperatura se reduce, pentru a se consuma cât mai puţin din produsele

asimilate, rezultate în urma fotosintezei din timpul zilei, acestea fiind folosite în creşterea şi

dezvoltarea plantelor.

La tomate, s-a constatat că inducţia florală este stimulată de intensitatea luminoasă mare,

asociată cu zile calde şi nopţi mai reci. Astfel, acest proces se desfăşoară în condiţii optime la 26°C

ziua şi la 18°C noaptea (Wien, 1997). La ceapă, s-a constat că, temperatura şi lumina stimulează

creşterea bulbilor, corelaţia fiind directă, în intervalul de 6-20°C, iar pentru frunze începând cu 2°C

(Brewster şi colab., 1977).

Cercetările efectuate la cucurbitacee (castraveţi şi dovlecei) au arătat că temperatura,

intensitatea luminii şi fotoperioada, influenţează formarea sexelor florilor, chiar dacă acest caracter

este determinat genetic: temperaturile mai mici determină formarea florilor femeieşti, iar nopţile

calde pe cele bărbăteşti (Nitsch şi colab., 1952).

Corelarea temperaturii cu umiditatea

Temperatura şi umiditatea solului, la culturile legumicole, trebuie să fie în corelaţie directă.

La temperaturi ridicate, în spaţiile de cultură, capacitatea de absorbţie a rădăcinilor este mare,

evapotranspiraţia este ridicată, consumul de apă al plantelor creşte. De aceea, odată cu creşterea

temperaturii, creşte progresiv şi cantitatea de apă administrată prin irigare, în funcţie de fenofaza de

dezvoltare.

Când temperatura este scăzută şi umiditatea ridicată, absorbţia este scăzută, iar plantele au

rezistenţă slabă la temperatură scăzută şi la unele boli (căderea plăntuţelor). În câmp, în aceste

condiţii, apare seceta fiziologică, care constă în imposibilitatea absorbţiei apei de către plante, chiar

dacă apa din sol este suficientă, aceasta fiind datorată temperaturilor scăzute (ferestrele iernii,

primăvara devreme).

Când temperatura este ridicată şi umiditatea scăzută, metabolismul plantelor legumicole

este dereglat. Acestea se îngălbenesc, se ofilesc, iar dacă lipsa apei este accentuată, mor. De

asemenea, umiditatea scăzută favorizează îmbătrânirea prematură a plantelor, trecerea mai rapidă

în faza de fructificare, iar cantitatea şi calitatea producţiei scade simţitor.

Când temperatura şi umiditatea au valori extreme, plantele legumicole sunt afectate foarte

mult. Astfel, la temperatură şi umiditate foarte scăzută, creşterea plantelor este foarte încetinită,

îmbătrânirea este prematură, iar prelungirea acestei perioade determină moartea acestora. La

temperatură şi umiditate foarte ridicate, plantele cresc vegetativ foarte mult, fructificarea este

întârziată şi slăbeşte rezistenţa la boli.

Corelarea temperaturii cu concentraţia de dioxid de carbon

Parcurgerea în condiţii optime a tuturor fenofazelor este legată şi de concentraţia aerului în

CO2, care în spaţiile protejate este mai ridicată decât în câmp. De aceea, în sere se execută

îmbogăţirea aerului cu CO2, care determină obţinerea unor sporuri importante de producţie. La o

creştere a concentraţiei în CO2, temperatura şi intensitatea luminoasă trebuie să aibă valori ridicate,

pentru atingerea obiectivului propus.

Temperatura solului. Un rol important în viaţa plantelor îl are şi temperatura solului.

Aceasta influenţează germinarea seminţelor şi răsărirea plantelor, creşterea rădăcinilor, absorbţia

75

elementelor nutritive şi apei din sol etc. Există specii legumicole care reacţionează foarte bine la o

temperatură a solului mai mare cu câteva grade (3-4°C) faţă de temperatura aerului (castraveţi,

pepeni galbeni, tomate, ardei, vinete), precum şi specii legumicole care cresc mai bine când

temperatura în sol este mai mică cu 2-3°C decât în aer (varză, conopidă, gulie, salată etc.).

Temperatura solului înregistrează variaţii anuale, dar şi zilnice, în funcţie de adâncime (fig.

4.5, fig. 4.6.). Cea mai mare variaţie se înregistrează la adâncime mai mică (până la 10 cm), iar la

50 de cm temperatura este aproape constantă .

Fig. 4.5. Variaţia zilnică a temperaturii solului

(Dragomirescu, Enache, 1998)

Fig. 4.6. Variaţia anuală a temperaturii solului

(Dragomirescu, Enache, 1998)

Scăderea temperaturii solului sub 16°C inhibă creşterea rădăcinilor de castraveţi, iar

absorbţia apei şi a elementelor minerale este mult redusă (Tachibana, 1987). De asemenea,

temperatura scăzută a solului determină reducerea absorbţiei apei prin rădăcină, determină deficitul

hidric în tulpină, scade intensitatea transpiraţiei etc.

76

4.1.5. Surse de căldură

Radiaţia solară reprezintă principala sursă de energie pentru Pământ, unde ajunge sub

formă de căldură şi lumină

Cantitatea de energie

care ajunge de la Soare

la Pământ depinde de:

cantitatea de energie radiată de Soare;

distanţa de la Pământ la Soare;

lungimea zilei, respectiv durata de strălucire a Soarelui;

unghiul de incidenţă al razelor solare;

gradul de nebulozitate.

Radiaţia solară care ajunge la nivelul solului prezintă variaţii în funcţie de latitudine; pentru

ţara noastră, aceste variaţii se prezintă sub forma unor curbe (oscilaţii) simple (fig.4.7.)

Fig. 4. 7. Variaţia zilnică şi anuală a energiei radiante solare


Cea mai mare cantitate de radiaţie solară se înregistrează, în ordine, în zona litoralului, zona

de câmpie din sudul şi vestul ţării şi zona colinară.

În spaţiile protejate, radiaţia este mai redusă cu cca 25-30%, datorită materialelor de

acoperire. Acest procent de reflecţie poate fi şi mai mare datorită gradului avansat de acoperire a

construcţiilor cu depuneri de praf, anotimpului (noiembrie, decembrie şi ianuarie), amplasamentului

şi orientarea construcţiilor etc. În condiţii de seră, se apreciază că nivelul de radiaţie în lunile de

toamnă şi iarnă este de 100 Wh/m2, în timp ce vara, în câmp, se înregistrează 5000-6000 Wh/m

2

(Indrea, 2007).

Cantitatea de radiaţie solară este influenţată de:

altitudine; pentru zonele cu latitudine mijlocie, intensitatea radiaţiei solare

incidente creşte cu 5-15% la fiecare 1000 m altitudine, datorită reducerii

grosimii masei de aer;

expoziţia terenului şi panta acestuia; pantele cu expoziţie sudică primesc o

cantitate mai mare de energie solară decât cele nordice, influenţând şi durata

de iluminare de care depinde perioada de vegetaţie.

Un rol important îl are efectul de seră asupra încălzirii spaţiilor de cultură (sere, solarii).

Efectul de seră depinde de proprietăţile de transmisie selective ale materialelor de acoperire (tabelul

4.3) şi constă în proprietatea unor materiale de a absorbi radiaţiile termice şi de a lăsa să treacă o

parte din radiaţia solară.

77

Tabelul 4.3

Coeficienţii de transmisie pentru principalele materiale de acoperire

(Boulard şi colab.,1995)

Specificaţie Sticlă PVC Polietilenă

Radiaţia solară 0,85 0,80 0,80

Radiaţia termică 0 0,30 0,80

Energia solară este singura sursă de încălzire pentru solarii, sere reci şi răsadniţe şi sursa

suplimentară pentru toate construcţiile dotate cu instalaţii de încălzire. Captarea acesteia se face în

colectoare solare, în care, în perioada de insolaţie, agentul termic ajunge la 86-89°C, asigurând un

spor de producţie de 10-12% la castraveţi şi verdeţuri şi posibilitatea înfiinţării culturilor cu 15-20

de zile mai devreme, faţă de serele şi solariile neîncălzite (Stan N., 1996). Instalarea colectoarelor

necesită o suprafaţă mare (echivalentă cu suprafaţa care trebuie încălzită) şi sunt greu de folosit.

Căldura biologică provine din fermentarea gunoiului de grajd proaspăt. Pe cale biologică,

se încălzesc răsadniţele cu una sau două pante, solariile în care se produc răsaduri şi solul serelor

pentru culturile de castraveţi, pepeni galbeni (cultura pe baloţi sau pale de paie). Căldura biologică

mai este folosită sub forma biogazului obţinut din dejecţiile animalelor. Cantitatea de biogaz

obţinută zilnic, după o fermentaţie de 40 de zile, este de 1,58 m3/cap de vacă şi 0,18 m

3/cap de porc

Biogazul are un conţinut de bioxid de carbon de 60-70 % şi are o valoare calorică de 5000-6000

kcal/m3. Se foloseşte pentru producerea energiei termice, electrice, mecanice etc. Echivalenţa

biogazului cu alte surse este redată în tabelul 4.4

Tabelul 4.4.

Echivalenţa biogazului cu alte surse energetice

(Toma D. 1983)

Produsul U M Echivalarea unui m3 de biogaz

brut epurat

Benzină litru 0,73 1,17

Motorină litru 0,65 1,07

Alcool litru 1,10 1,82

Gaz natural m3 0,61 0,99

Energie

electrică

kwh 6,20 10,00

Cărbune kg 0,82 1,34

Energia eoliană poate fi folosită la producerea energiei electrice, poate acţiona pompe cu

piston care să permită ridicarea şi stocarea apei în rezervoare la înălţime, pentru a fi folosită la

irigarea culturilor. Stocarea apei se face pe timp liniştit. La o intensitate a vântului de peste 3 m/sec,

pe o perioadă de 3000 de ore, se asigură o energie potenţială de 400 kwh/km2/an (Toma D., 1983).

Căldura tehnică se

foloseşte pentru încălzirea

serelor prin:

centrale termice proprii cu combustibil lichid (păcura), gazos

(gazul metan) sau solid (cărbune);

centrale de termoficare ce livrează agentul termic la peste

100°C;

energia industrială reziduală (apa, ca agent de răcire în

industrie, se poate folosi la încălzirea serelor; cea răcită este

trimisă înapoi).

Energia electrică se foloseşte rar ca sursă de încălzire a serelor, doar ocazional, în

perioadele când prin instalaţia de încălzire şi celelalte metode nu se asigură pragul de temperatură

78

pentru supravieţuirea plantelor. Pe suprafeţe foarte mici, nu este exclusă posibilitatea folosirii ca

sursă de încălzire.

Apele termale reprezintă o sursă de încălzire deosebită a culturilor legumicole în zonele

unde există (Oradea, Băile Felix), temperatura atingând valori destul de ridicate în anumite locuri

(90°C). Reprezintă o sursă de încălzire foarte ieftină, investiţia constând în captarea izvoarelor de

apă termală şi realizarea sistemul de conducte până în spaţiile de producţie. Se folosesc pe scară

largă în Ungaria, Islanda, Japonia etc.


a) Care sunt grupele de plante legumicole în funcţie de cerinţele faţă de

temperatură?

b) Care este temperatura mimină la principalele specii legumicole şi ce

importanţă are pentru practică?

c) Care sunt măsurile de dirijare a excesului de temperatură?

d) Care sunt măsurile de dirijare a deficitului de temperatură?

e) Cum se corelează temperatura cu alţi factori de vegetaţie?

f) Care sunt sursele de căldură?

4.2. Relaţiile plantelor legumicole cu lumina

Lumina este indispensabilă în viaţa plantelor. Procesul prin care plantele sintetizează

substanţele organice (fotosinteza) se desfăşoară numai în prezenţa luminii, iar în acest proces se

consumă dioxid de carbon şi se eliberează oxigen, plantele contribuind la menţinerea concentraţiei

normale în atmosferă a celor 2 gaze şi nu numai.

Cerinţele plantelor legumicole faţă de lumină sunt legate de condiţiile în care acestea s-au

format şi au evoluat, cunoaşterea acestora contribuie la conducerea corespunzătoare a culturii

(alegerea soiurilor şi hibrizilor, alegerea terenului, întocmirea programului de folosire intensivă a

terenului prin culturi asociate, succesive, intercalate, îmbunătăţirea însuşirilor organoleptice ale

părţilor comestibile la unele plante legumicole prin împiedicarea pătrunderii luminii etc.).

Condiţiile de lumină din ţara noastră sunt prielnice pentru cultura legumelor, atât în câmp

cât şi în spaţii protejate. Cea mai mare cantitate de lumină se înregistrează vara, iar cea mai mică

iarna, fiind influenţată de: durata de strălucire a soarelui, gradul de nebulozitate, unghiul de

incidenţă a razelor solare. La culturile legumicole efectuate în sere, când cantitatea de lumină este

insuficientă, se asigură suplimentarea acesteia prin diverse mijloace pentru a asigura desfăşurarea

proceselor metabolice.

Durata de strălucire a soarelui este de 2280-2500 ore pe litoral şi în Delta Dunării, 2000 ore

79

în Câmpia Română şi de Vest şi sub 2000 ore în Podişul Transilvaniei, ceea ce influenţează direct

numărul zilelor senine (fig.4.8.).

Fig. 4.8 Durata anuală de strălucire a soarelui

Nebulozitatea înregistrează o variaţie zilnică şi una anuală, specifică unei anumite zone, şi

influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor legumicole (fig. 4.9).

Fig. 4.9. Variaţia anuală (stânga) şi zilnică (dreapta) a nebulozităţii în zona Bucureşti

( Dragomirescu, Enache, 1998)

4.2.1. Cerinţele plantelor legumicole faţă de fotoperioadă

Durata zilei prezintă o variaţie anuală, în funcţie de anotimp, cea mai mică zi fiind iarna (8-9

ore), iar cea mai lungă zi, vara (15-16 ore). Plantele legumicole, în funcţie de locul de origine,

reacţionează diferit la lungimea zilei, iar pentru obţinerea unor rezultate foarte bune, trebuie

respectate aceste cerinţe. Cultivatorul de legume poate cultiva plantele legumicole şi în alte condiţii

de lumină decât cele în care acestea s-au format, dirijând plantele spre scopul urmărit de acesta.

Astfel, unele plante de zi lungă (salata, spanacul) se cultivă în condiţii de zi scurtă (toamna şi

primăvara), pentru a obţine o masă vegetativă bogată, rozeta de frunze fiind partea comestibilă.

Ridichiile de lună se cultivă în condiţii de zi scurtă pentru a obţine rădăcini cu însuşiri organoleptice

superioare, deoarece în condiţii de zi lungă trec repede în faza de reproducere.

80

După durata zilei, plantele legumicole se împart în:

- plante de zi lungă (salata, spanacul, ridichiile de lună, mărarul, morcovul, ceapa, varza,

plantele perene). Aceste plante au nevoie de 14-16 ore de lumină pe zi.

Sunt originare din zona temperată, iar condiţiile prielnice pentru înflorire

şi fructificare sunt vara, când ziua este lungă.

- plante de zi scurtă (tomate, ardei, vinete, castraveţi, fasole). Necesită 8-12 ore de

iluminare. Îşi au originea în zonele sudice, unde înflorirea şi fructificarea

au loc primăvara şi toamna, vara înregistrându-se temperaturi extrem de

ridicate, care sunt dăunătoare pentru plante, asociate cu seceta accentuată.

- plante indiferente (neutre). Sunt acele plante legumicole care nu manifestă pretenţii

faţă de lungimea zilei, creşterea şi fructificarea acestora nu este afectată de

condiţiile diferite de lumină. Plantele de zi scurtă pot fi considerate neutre

din punct de vedere fotoperiodic, datorită procesului de selecţie din

climatul temperat (Burzo I., 2000). Din această categorie fac parte unele

soiuri de salată, în special cele noi, ca urmare a unor lucrări de ameliorare

şi selecţie riguroase, tomate, ardei, fasole, mazăre, sparanghel.

REŢINE!!! Modificarea duratei zilei de lumină afectează atât plantele de zi

scurtă, cât şi pe cele de zi lungă.

La tomate, zilele scurte determină apariţia mai devreme a inflorescenţelor, iar producţia este

mai timpurie. Acest fenomen este strâns legat de temperatură, care trebuie să fie la limita minimă a

temperaturii optime. Cultivate în condiţii de zi lungă, când temperatura este mai ridicată,

inflorescenţele apar mai târziu, rezultatele economice obţinute din producţia timpurie fiind mult

diminuate.

Conopida şi varza, cultivate primăvara şi toamna, asigură producţii foarte bune, căpăţânile

sunt de calitate, fragede şi suculente. În condiţii de zi lungă, aceste specii formează părţi

comestibile aţoase, teioase, fără suculenţă, iar la conopidă apar brunificări care depreciază foarte

mult aspectul comercial.

Fotoperioadele lungi la vărzoase determină alungirea tulpinilor florifere şi creşterea

numărului de flori pe plantă (Heide, 1970).

Cercetările efectuate de Athertan şi colab. (1984) arată că fotoperioadele scurte din timpul

vernalizării, întârzie înflorirea la unele soiuri de morcov, iar fotoperioadele lungi o stimulează.

4.2.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de intensitatea luminii

Cantitatea de lumină, ca şi durata zilei, manifestă variaţii în funcţie de anotimp şi distanţa de

la Pământ la Soare. Este cunoscut faptul că, vara intensitatea luminoasă are valori foarte ridicate

(până la 100 klx), iar iarna valori foarte mici (de la 4 la 10 klx, în funcţie de gradul de nebulozitate);

asimilaţia optimă se realizează la 20–30 klx. Se mai cunoaşte faptul că, fotosinteza se desfăşoară

într-un ritm accelerat până la o intensitate luminoasă de 50 klx şi rămâne relativ constantă până la

100 klx (Voican V., 1984). Cunoscând aceste aspecte, se pot lua măsuri de creştere a intensităţii

luminoase la plantele cultivate în sere, pentru ca procesele vitale să se desfăşoare normal.

În funcţie de pretenţiile speciilor legumicole faţă de intensitatea luminoasă, acestea se

împart astfel:

plante legumicole pretenţioase la care procesele de creştere şi dezvoltare au loc la o

intensitate luminoasă de cel puţin 8000 lucşi, dar tomatele reacţionează bine şi la intensităţi

mai mici (4000-5000 lucşi). Se cultivă în zona I de favorabilitate, dar se pretează foarte bine

şi la cultura în sere. Pentru cultura în spaţii protejate, au fost creaţi hibrizi cu pretenţii

scăzute faţă de lumină. Din această grupă fac parte: ardeiul, vinetele, castraveţii, tomatele,

pepenii, fasolea, bamele etc.

plante legumicole puţin pretenţioase necesită 4000-6000 lucşi pentru buna desfăşurare a

proceselor metabolice din plantă. Acestea sunt: morcovul, pătrunjelul, ţelina, varza,

conopida, mărarul, salata, spanacul etc. Se pretează la înfiinţarea culturilor devreme, când şi

81

temperatura este mai scăzută, întâlnind condiţii foarte bune.

plante legumicole nepretenţioase au nevoie de o intensitate luminoasă foarte scăzută, până

la 3000 lucşi. Din această grupă fac parte ceapa şi usturoiul verde, care pot fi plantate din

toamnă, precum şi plantele perene.

plante legumicole care necesită lumină în perioada de creştere vegetativă, iar pentru

definitivarea însuşirilor organoleptice ale părţilor comestibile, acestea se protejează de

acţiunea luminii. Din acestă categorie fac parte: andivele, ţelina de peţiol, cardonul,

feniculul, prazul, sparanghelul, ciupercile, conopida.

Cercetările efectuate asupra reacţiei plantelor la intensitatea luminii au arătat că, la tomate,

florile au o evoluţie pozitivă la o intensitate luminoasă de peste 4-5 klx, până la 25 klx, determinând

o sporire a ratei de creştere de 17% (Voican V., 1972). Acelaşi autor (1976) afirmă că la, tomatele

tinere, se menţine capacitatea de fructificare la o intensitate a luminii de 3000 lx şi o fotoperioadă

de 9 ore, dacă temperatura este cel puţin de 18°C ziua şi 14°C noaptea.

La ardeiul gras, s-a constatat că, la producerea răsadurilor, cantitatea de lumină influenţează

pozitiv însuşirile răsadurilor, iar timpul de obţinere este mai scăzut la o durată a zilei de 14,4 ore şi

o intensitate luminoasă de 20 klx (57 de zile), faţă de 7,8 ore şi 3000 lucşi (fiind necesare 107 zile,

Popescu V., 1978). De asemenea, fructificarea ardeiului gras evoluează pozitiv la peste 5000 lucşi

şi se obţin corelaţii pozitive între vigoarea răsadurilor şi cantitatea de lumină. La varza albă,

producţia este influenţată evident de cantitatea de lumină care ajunge la nivelul plantelor

(Dumitrescu şi colab. 1998)

Intensitatea luminoasă condiţionează calitatea fructelor de tomate, ardei şi vinete. Creşterea

intensităţii luminoase de la 0,9 mj/m2/zi la 1,8 mj/m

2/zi a dus la dublarea producţiei timpurii,

creşterea masei fructelor şi creşterea cantităţii de fructe comerciabile cu 196% (Demers şi colab.,

1991).

Fotoperioadele scurte şi intensitatea luminoasă ridicată stimulează formarea florilor

femeieşti la cucurbitacee (Wien, 1991).

Expunerea plantelor de salată la 16, 20 şi 24 de ore lumină şi o intensitate de 50 şi 100

mol/m2 a evidenţiat rolul favorabil al luminii suplimentare în creşterea biomasei (270%), a

fermităţii căpăţânilor şi în reducerea perioadei de vegetaţie cu 30% (Gaudreani colab., 1995).

Ryder (1988) afirmă că soiurile timpurii de salată sunt indiferente la fotoperioadă, în timp ce

plantele de spanac în faza de rozetă, dacă sunt expuse la fotoperioade lungi, se alungesc şi încep

inducţia florală.

Cercetările lui Hurd (1973) arată că fotoperioadele lungi şi intensitatea luminoasă scăzută au

o eficacitate mai mare asupra creşterii plantelor de tomate, comparativ cu intensitatea luminoasă

mare şi fotoperioada scurtă. Aceasta se explică prin faptul că suprafaţa foliară şi conţinutul în

clorofilă al frunzelor este mai mare în primul caz, ceea ce ar putea stimula fotosinteza şi cantitatea

de asimilate produsă.

4.2.3. Cerinţele plantelor legumicole faţă de calitatea luminii

Lumina acţionează pozitiv asupra plantelor, atât prin durată şi intensitate, cât şi prin

compoziţia acesteia. Din totalul radiaţiilor luminoase care ajung la nivelul plantelor, numai unele

sunt folosite de plante şi în proporţii diferite, înregistrând variaţii foarte mari de la un anotimp la

altul, de la o zi la alta şi în cadrul aceleiaşi zile.

Pentru practica legumicolă, este foarte importantă cunoaşterea reacţiei plantelor la diferite

radiaţii şi cunoaşterea tipurilor de radiaţii care produc efecte pozitive în creşterea şi dezvoltarea

plantelor.

Dintre cele şapte componente ale spectrului vizibil (ROGVAIV), cele mai importante pentru

plantele legumicole sunt următoarele:

radiaţiile roşii şi portocalii au un efect benefic asupra plantelor legumicole

de la care se consumă fructele (tomate, ardei, vinete, castraveţi), în special în procesul de

creştere. Influenţează procesul de asimilare a CO2, creşterea şi acumularea substanţelor de

rezervă. Prelungirea fotoperioadei cu o oră, cu radiaţii roşii, la ardei, nu a condus la

82

modificări semnificative de producţie (Graham şi Decocteau, 1995, citaţi de Burzo, 2000).

Valoarea scăzută a raportului dintre radiaţiile roşii şi roşii îndepărtat stimulează o formare şi

o creştere a bulbilor de ceapă şi usturoi (C. Brewster, 1994);

radiaţiile albastre-violet sunt necesare la plantele mai puţin pretenţioase faţă

de intensitatea luminii, determinând sinteza substanţelor proteice şi formarea unor organe.

Reacţionează pozitiv salata, spanacul, varza, ridichea, formând organe comestibile mari,

turgescente şi de calitate;

radiaţiile ultraviolete sunt necesare pentru sinteza unor vitamine, în special a

vitaminei C, dar în cantitate mică. În cantitate mare sunt dăunătoare, deoarece determină

distrugerea celulelor şi a ţesuturilor.

Radiaţiile ultraviolete (280-320 nm) au determinat reducerea cu aproximativ 50% a creşterii

hipocotilului plantelor de tomate, după circa 3 ore de expunere (Hurd, 1973).

La ceapă, procesul de formare a bulbilor este influenţat şi de raportul dintre radiaţiile roşii şi

roşu îndepărtat recepţionate de frunze. Mondal şi colab. (1983) au arătat că, la un indice mai mare

al suprafeţei foliare, frunzele reţin o cantitate mai mare de radiaţii roşii, valoarea raportului dintre

radiaţiile roşii şi roşu îndepărtat scade, ceea ce a stimulat procesul de formare a bulbilor. Ca urmare,

toate măsurile agrotehnice care determină creşterea suprafeţei foliare, şi respectiv a indicelui

suprafeţei foliare, vor conduce la intensificarea ritmului de creştere al bulbilor.

Cantitatea de radiaţii care ajunge la nivelul plantelor este mai mare la culturile de câmp şi

mai mică la culturile protejate, datorită materialelor de acoperire a construcţiilor (sticlă, polietilenă,

plexiglas, policarbonat etc.). Sticla reţine radiaţiile ultraviolete în proporţie mare, iar materialele

plastice rigide reduc penetrarea radiaţiilor roşu îndepărtat şi infraroşii. Polietilena este mai

transparentă pentru aceste radiaţii, având şi o capacitate de izolare termică mai slabă, comparativ cu

sticla.

Materialele fotoselective pot influenţa unele fenofaze şi producţia la spanac (tabelul 4.5.,

Indrea, 2007).

Tabelul 4.5.

Creşterea şi producţia la spanac prin folosirea peliculelor fotoselective

(Favili, 1960, citat de Indrea, 2007)

Specificare Culoarea peliculelor

transparentă roşie violetă galbenă

Nr. de zile până la apariţia

primordiilor florale

14

8,7

17

30,7

Producţia timpurie % 100 67,0 193,0 58,0

Producţia totală % 100 140,0 151,0 112,0

4.2.4 Cerinţele plantelor legumicole faţă de lumină pe fenofaze

Cerinţele plantelor legumicole faţă de lumină sunt diferite în funcţie de fenofază.

În faza de germinare a seminţelor, plantele legumicole, în general, nu au nevoie de lumină,

acest proces având loc la întuneric. Există însă unele specii legumicole denumite fotoblastice

(morcov, ţelină), care în faza de germinare a seminţelor au nevoie de lumină. Cercetările efectuate

de Thomas (1996) au arătat că seminţele de salată pot să germineze atât la lumină cât şi la întuneric,

în funcţie de soi, seminţele de ţelină sunt fotoblastice, iar cele de pătrunjel au germinat mai bine la

lumină decât la întuneric (fig. 4.10.).

83

Fig.4.10. Selectivitatea pigmenţilor în funcţie de lungimea de undă a radiaţiilor solare

(Elena Dragomirescu, L. Enache, 1998)

Cercetările efectuate de Hoza Gheorghiţa (2008) au demostrat că germinarea seminţelor de

morcov, pătrunjel, salată şi ridichi au capacitatea de a germina la lumină. Experimentarea s-a făcut

în trei etape şi anume: începutul lunii decembrie, jumătatea lunii martie şi sfârşitul lunii martie.

Procesul de germinare a fost diferit în funcţie de specie, dar şi de etapa de semănat. Astfel, în prima

etapă, seminţele de salată şi ridichi au germinat după 3 zile în proportie de 43% şi respectiv 75%,

iar la celelalte după 5 zile, 46% la morcov, 1% la ţelină şi 3% la pătrunjel. În etapele 2 şi 3,

procentul de germinare a fost mai ridicat, date fiind condiţiile de mediu mai bune din luna martie.

Astfel, ridichiile şi salata au răsărit în proporţie de 77– 8% după 2 zile de la semănat, iar procesul s-

a încheiat după 5 zile, ajungând la un procent de 95,2 % la salată şi 88,4 % la ridichi. Seminţele de

morcov au germinat după 4 zile în proporţie de 28,9 %, ceea ce demonstrează că reacţionează foarte

bine la lumină. De remarcat este faptul că, la morcov, după 7 zile seminţele au germinat în proporţie

de cca 60% şi după 11 zile 85,5%.

Cercetările efectuate de Lovato (1965) la ceapă au arătat că în prezenţa luminii, germinaţia

seminţelor este inhibată.

După răsărirea a circa 50% din plăntuţe, nevoia de lumină devine indispensabilă. Lipsa

luminii în această fenofază, asociată şi cu temperatura şi umiditatea ridicată în sol, duc la etiolarea

şi alungirea plăntuţelor. Prelungirea acestei situaţii duce la pieirea plantelor. Se impune îndepărtarea

materialelor de acoperire a semănăturii şi asigurarea unor condiţii cât mai bune de lumină, toate

procesele metabolice desfăşurându-se cu intensitate destul de mică.

În perioada de creştere a răsadurilor, lumina trebuie să fie dirijată în raport direct

proporţional cu temperatura şi umiditatea. La producerea răsadurilor pentru ciclul I de cultură din

seră, pentru solarii şi chiar pentru culturile timpurii, cantitatea de lumină în anumite perioade

trebuie să se asigure prin iluminare suplimentară, în vederea obţinerii unor răsaduri de calitate,

precum şi aplicarea tuturor măsurilor tehnologice specifice acestei fenofaze.

După repicarea răsadurilor şi după plantarea acestora la locul definitiv, se recomandă o

uşoară scădere a intensităţii luminoase prin umbrire (la culturile din spaţii protejate), pentru a crea

un echilibru între cantitatea de apă absorbită de sistemul radicular şi cea pierdută prin

evapotranspiraţie, în scopul prinderii răsadurilor în proporţie cât mai mare.

În perioada de creştere vegetativă şi fructificare, plantele legumicole necesită o cantitate

mare de lumină, atât din punct de vedere al intensităţii, cât şi al fotoperioadei şi compoziţiei

acesteia.

În fenofaza de repaus nu necesită prezenţa luminii.

4.2.5. Dirijarea luminii în culturile legumicole

Desfăşurarea normală a proceselor de creştere şi dezvoltare a plantelor are loc în condiţiile

dirijării factorilor de mediu în limite optime, în funcţie de cerinţele plantelor. La fel ca şi

temperatura, lumina poate fi în exces în culturile legumicole sau în deficit, ambele având efecte

84

negative asupra plantelor.

Excesul de lumină se întâlneşte în spaţiile protejate, în special în sere, în timpul verii, când

intensitatea luminoasă este foarte ridicată (mijlocul zilei). Excesul de lumină determină şi creşterea

excesivă a temperaturii, ambele producând efecte negative asupra plantelor cum sunt:

intensificarea transpiraţiei;

creşterea consumului de apă;

afectarea germinabilităţii polenului;

capacitate slabă de fructificare etc.

Măsurile de prevenire a creşterii intensităţii luminoase în spaţiile protejate

aplicarea pe ferestrele de la acoperişul serelor a unei soluţii de humă, care împiedică

în bună măsură pătrunderea radiaţiilor solare în seră, lucrarea purtând numele de cretizare;

folosirea jaluzelelor montate pe acoperişul serelor, la exterior, care de asemenea

reduc intensitatea luminoasă. Această metodă permite derularea jaluzelelor când trebuie redusă

intensitatea luminoasă şi rularea la coamă când trebuie crescută intensitatea luminii. Este o

lucrare dificil de realizat, necesitând prea multe operaţii de manevrare. Se mai pot folosi plase

de umbrire din material plastic de culoare verde, precum şi poliesteri coloraţi. Indiferent de

materialele folosite, acestea pot fi acţionate manual sau automat cu celule fotoelectrice;

folosirea sticlei fotosensibile, care se închide sau se deschide la culoare în funcţie de

intensitatea luminii;

folosirea de hibrizi specializaţi pentru cultura de seră;

aplicarea pe sticlă a unei soluţii Temperzon T-74, sub formă de emulsie, care după

uscare rămâne ca o depunere, care reduce cantitatea de lumină ce pătrunde în seră. Se aplică la

exterior sau interior, în funcţie de forma serelor şi tipul utilajelor folosite pentru aplicare (tije

lungi tip lance de stropit). Serele moderne sunt echipate cu acest sistem, dar este foarte scump.

Soluţia se poate aplica şi cu elicopterul pe suprafaţă de minim 4 hectare, pentru a fi economică

(Dry Olivier, 2000). Soluţia se spală la sfârşitul fiecărui sezon, cu jet de apă şi perii;

folosirea ecranelor interioare din polietilenă, poliesteri sau acril, de culoare verde,

neagră sau albă, care absorb o parte din radiaţii;

folosirea ecranelor exterioare, ce reduc cu 5-15% nivelul de radiaţii, dar se utilizează

pe scară destul de redusă (în Olanda şi Anglia);

scurgerea unui film de apă pe pereţii construcţiei, prin recircularea unei pelicule

continue de apă colorată, cu ajutorul pompelor. Sistemul nu este răspândit, datorită costului

foarte ridicat, a consumului de curent electric, evaporării apei, neetanşeizării perfecte a

construcţiei etc.;

circularea unui lichid între doi pereţi dubli, cu efect asupra absorbţiei selective a

radiaţiilor de către lichid, sistem pus la punct la INRA CEA (Franţa), folosind clorura de cupru.

În Maroc, s-a folosit albastru de metilen ca lichid fotoselectiv, care a determinat o scădere a

temperaturii mediului cu 7°C ziua şi cu 6°C noaptea (Dry Olivier, 2000).

Măsurile de prevenire a creşterii intensităţii luminoase în câmp:

înfiinţarea culturilor primăvara foarte devreme sau toamna (cele care se pretează),

pentru ca perioada de vegetaţie să se încheie înaintea apariţiei excesului de lumină;

muşuroirea plantelor pentru a împiedica pătrunderea luminii la nivelul părţilor

comestibile (fenicul, ţelină de peţiol, sparanghel);

împiedicarea pătrunderii luminii la nivelul rozetei de frunze la cicoarea creaţă,

scarolă şi inflorescenţelor de conopidă, prin acoperirea cu propriile frunze (conopidă) sau cu

diverse materiale (plastic negru), în vederea asigurării unei etiolări cât mai bune, care contribuie

la îmbunătăţirea calităţilor organoleptice.

85

Deficitul de lumină se înregistrează de obicei în sere.

Plantele legumicole (răsaduri sau

plante mature) crescute în condiţii de

intensitate luminoasă scăzută şi o

durată scurtă a zilei, suferă o serie de

modificări ca:

alungirea şi etiolarea plantelor;

frunze mici, slab dezvoltate;

avortarea florilor;

întârzierea fructificării;

obţinerea de fructe mici şi de calitate slabă.

În spaşiile protejate, pentru suplimentarea luminii în perioadele cu nebulozitate ridicată,

când intensitatea luminoasă are valori sub pretenţiile speciei, pentru buna desfăşurare a fotosintezei,

se recomandă:

creşterea artificială a intensităţii acesteia prin iluminarea artificială. Creşterea

duratei de iluminare se realizează numai prin iluminare suplimentară, dimineaţa foarte devreme

sau la sfârşitul zilei, pentru a respecta fotoperiodismul plantelor. Se folosesc diferite tipuri de

lămpi: cu vapori metalici, cu descărcare în xenon, tuburi fluorescente, incandescente etc.

Iluminarea suplimentară, aplicată la producerea răsadurilor, determină obţinerea unor plante

viguroase, sănătoase, cu potenţial productiv mai mare cu 20-30%, la o fotoperioadă de 12 ore

lumină şi 4000-5000 lucşi intensitate luminoasă (Voican V., 1984). La ardeiul gras, iluminarea

suplimentară a dus la creşterea numărului de frunze, a suprafeţei foliare şi a greutăţii totale.

Insuficienţa luminii afectează creşterea plantelor, conţinutul în substanţă uscată, precum şi

dinamica acumulării substanţei uscate (Viorica Voican, V. Voican, 1995);

sticla folosită la acoperirea serelor trebuie să fie de foarte bună calitate şi foarte

curată în perioada cu intensitate luminoasă scăzută (noiembrie-februarie), pentru a pătrunde în seră

cât mai multă lumină. Sticla se împregnează cu particule de praf sau fum, ce reduc considerabil

transparenţa acesteia; de aceea se recomandă spălarea sticlei la 3-4 ani cu o soluţie de acid sulfuric

5%, acid fluorhidric 3% şi detergent;

orientarea pe direcţia nord-sud a serele şi răsadniţele cu 2 pante pentru o mai bună

captare a luminii, cu excepţia răsadniţelor cu o pantă, care se orientează pe direcţia est-vest.

La culturile din câmp, se pot aplica unele măsuri de asigurare a unor condiţii optime de

lumină prin:

alegerea terenului cu expoziţie sudică, în special pentru speciile foarte pretenţioase la

lumină;

alegerea schemelor de înfiinţare a culturilor cu distanţe mai mari între plante;

efectuarea la momentul optim a lucrărilor de rărit, în culturile înfiinţate prin semănat

direct (morcov, sfeclă);

combaterea buruienilor pentru a nu concura cu plantele de cultură pentru lumină;

stabilirea corectă a schemelor de cultură asociate şi intercalate, în aşa fel încât

plantele să nu fie afectate de o cantitate mai redusă de lumină;

orientarea rândurilor pe direcţia nord-sud etc.

86


a) Cum se grupează plantele legumicole după pretenţiile faţă de fotoperioadă?

b) Cum se grupează plantele legumicole după pretenţiile faţă de intensitatea

luminoasă?

c) Care sunt măsurile de prevenire a creşterii intensităţii luminoase în spaţiile

protejate?

d) Care sunt măsurile care se aplică în cazul scăderii intensităţii luminoase în

spaţiile protejate?

4.3. Relaţiile plantelor legumicole cu apa

Apa este absolut necesară în viaţa plantelor; fără apă nu există viaţă.

Speciile legumicole sunt unele dintre cele mai răspândite plante de cultură, asupra cărora

omul a intervenit din cele mai vechi timpuri, pentru asigurarea nevoilor hidrice, cu excepţia zonelor

recunoscute ca fiind umede. Aceasta are la bază următoarele:

o selecţia făcută empiric şi apoi pe baze ştiinţifice, pentru a scoate în evidenţă ritmul

de creştere foarte rapid şi consumul mare de apă la unitatea de suprafaţă şi de

produs;

o comportamentul ontogenetic, ciclul de viaţă majoritar anual, adesea foarte scurt,

dezechilibrul care tinde să se instaleze între rădăcină şi partea aeriană în favoarea

celei din urmă, fac ca plantele legumicole să fie foarte vulnerabile la deficitul hidric

al solului;

o în ciclul fiziologic al numeroaselor specii legumicole cultivate pentru frunze,

rădăcini sau bulbi, stresul hidric determină declanşarea procesului de înflorire,

antagonist cu procesele de formare a rozetelor, bulbilor sau de îngroşare a

rădăcinilor;

o majoritatea speciilor legumicole sunt heliofile, necesitând pentru cultura lor zone cu

insolaţie mare, ceea ce implică şi un consum mare de apă.

Rolul apei în creşterea

plantelor este pus în

evidenţă prin:

asigurarea circulaţiei substanţelor minerale în plantă;

menţinerea turgenscenţei celulelor;

asigurarea mediului pentru desfăşurarea reacţiilor

biochimice şi de biodegradare;

participarea la procesul de fotosinteză;

dizolvarea sărurilor minerale din sol, formând soluţia

solului;

menţinerea unei temperaturi relativ constantă a

plantelor.

87

Plantele legumicole se caracterizează printr-un conţinut foarte ridicat în apă, pentru

sintetizarea unei unităţi de substanţă uscată folosind 300-800 unităţi de apă.

Conţinutul de apă al plantelor variază cu:

specia, cel mai mare conţinut în apă îl au castraveţii, dovleceii, salata, ridichiile de

lună, tomatele, ardeii, vinetele (93-96%), urmate de varză, conopidă, pepeni, sfeclă (90-92%).

Conţinut mai scăzut în apă îl au legumele rădăcinoase (morcov, păstârnac, 81%) şi mazărea pentru

boabe (74%). Cercetările efectuate de Hartmann (1986) arată că evapotranspiraţia la morcov este

de 6-7 mm/zi, ceea ce implică un consum de apă de circa 600-900 mm pe perioada de vegetaţie. La

ţelină, consumul de apă este mai mic, pentru un g de biomasă sintetizată fiind nevoie de 23-34 l

apă consumată (Shih şi Rahi, 1985);

vârsta plantelor, cu cât plantele sunt mai tinere, cu atât conţinutul în apă este mai

ridicat şi invers;

locul de cultură, plantele legumicole cultivate în sere au un conţinut mai ridicat în

apă decât cele din câmp;

organele plantei, în aceeaşi plantă, cea mai mare cantitate de apă se găseşte în

organele foarte tinere (vârfuri de creştere - 98%), frunze tinere (peste 80-85%), frunze mature (60-

65%), tulpină (40-45%), iar cel mai mic conţinut în apă îl au seminţele (12-14%).

Cantitatea şi calitatea producţiei la plantele legumicole este influenţată atât de umiditatea

din sol, cât şi de umiditatea relativă, umiditate care înregistrează variaţii zilnice şi anuale (fig. 4.11.)

Fig. 4.11. Variaţia anuală (stânga) şi zilnică (dreapta) a umidităţii aerului

(Elena Dragomirescu, L. Enache, 1998)

4.3.1. Consumul de apă al plantelor legumicole

Consumul de apă al plantelor legumicole se exprimă prin evapotranspiraţia potenţială, care

se compune din apa folosită de plante şi cea pierdută prin evaporaţie. După cercetările efectuate de

Vl. Ionescu-Siseşti (1982), consumul total de apă, (evapotranspiraţia-ET), este egal cu cantitatea de

apă extrasă din sol prin transpiraţia plantelor şi evaporaţia directă a apei de la suprafaţa solului. Este

foarte variabil, atât între specii cât şi între soiurile aceleiaşi specii, fiind influenţat de o multitudine

de factori.

Pleşa I., Jinga I., Ene Al. (1990) clasifică consumul de apă, după modul de aprovizionare, în

trei categorii: ETR (evapotranspiraţia reală), ETRO (evapotranspiraţia optimă), ETP

(evapotranspiraţia potenţială) :

ETR este apa consumată de către o suprafaţă cu o anumită cultură, într-un timp dat, în

condiţii obişnuite de aprovizionare cu apă.

ETRM (evapotranspiraţia maximă) este apa consumată de către o suprafaţă cu o anumită

cultură, aprovizionată cu apă în optimum, cu efect optim asupra producţiei, pentru obţinerea unei

producţii maxime în condiţii economice.

În lunile de vârf, ETP = ETRM, iar în mod obişnuit, ETR < ETRM < ETP.

Evapotranspiraţia optimă este considerată cea care conduce la cea mai bună folosire a apei

sub raportul eficienţei, înţelegându-se prin aceasta obţinerea unei producţii maxime, cu un consum

minim de apă. Prin ETP optim, trebuie înţeles consumul de apă al culturilor irigate, obţinut prin

menţinerea rezervei de apă din sol între capacitatea de câmp pentru apă şi plafonul minim al

88

umidităţii solului.

Factorii care

influenţează consumul de

apă sunt:

o climatici;

o specia, stadiul de dezvoltare;

o aprovizionarea cu apă a solului;

o tehnologia de cultură;

o pedologici;

o metoda de udare.

Peterfi St. şi colab., (1972), Burzo şi colab (1993) grupează factorii care influenţează

absorbţia apei din sol de către plante şi pierderea acesteia prin plantă, în două grupe:

Factori interni:

caracteristicile speciei ( plantele acoperite cu pruină transpiră mai puţin;

la frunzele cu peri epidermici morţi, intensitatea transpiraţiei este redusă;

perii epidermici vii de pe frunzele tinere măresc intensitatea transpiraţiei)

vârsta plantei (plantele tinere au transpiraţia mai intensă decât cele mature);

faza de vegetaţie;

temperatura frunzelor;

intensitatea proceselor metabolice;

secreţiile radiculare;

pigmenţii clorofilieni (frunzele etiolate transpiră mai puţin la lumină, decât

cele verzi);

pigmenţii antocianici (intensitatea transpiraţiei este redusă faţă de frunzele

verzi);

Factori externi:

lumina, prin intensitate şi lungimea de undă (în funcţie de intensitatea

luminii, stomatele sunt deschise mai mult sau mai puţin; la întuneric sunt închise, se deschid

mai intens în lumină albastră decât la lumina roşie; la lumină, transpiraţia este de sute de ori

mai mare decât la întuneric şi este cu atât mai intensă, cu cât frunzele sunt iluminate mai

puternic; frunzele absorb o proporţie relativ mare din energia luminii căzută asupra lor, dar

ele folosesc în fotosinteză numai o proporţie mică din aceasta, 1-2%; restul energiei

luminoase absorbite este transformată în căldură, care se elimină în cea mai mare parte prin

transpiraţie);

temperatura aerului (la temperatură ridicată, transpiraţia se măreşte; la 42-

48°C, protoplasma celulelor coagulează şi transpiraţia încetează);

umiditatea aerului (la umiditate mică, intensitatea transpiraţiei este mare;

transpiraţia are loc şi într-un aer saturat cu vapori cu apă, însă la valori mai scăzute);

presiunea atmosferică (dacă este scăzută, intensitatea transpiraţiei creşte);

precipitaţiile, prin cantitatea şi uniformitatea lor;

curenţii de aer măresc transpiraţia cel mult de două ori faţă de cea din aerul

liniştit, în timp ce viteza evaporaţiei apei dintr-un bazin creşte de 10, şi chiar de mai multe

ori. Spre deosebire de acţiunea vântului asupra evaporaţiei care creşte direct proporţional cu

viteza sa, transpiraţia creşte în intensitate numai până la viteza de aproximativ 1 metru pe

secundă, peste care ea nu mai creşte aproape deloc. La stomatele deschise, intensitatea

transpiraţiei creşte când bate vântul aproape direct proporţional cu gradul deschiderii

stomatelor;

umiditatea solului (dacă este scăzută, intensitatea transpiraţiei este redusă.

Transpiraţia plantelor de pe terenurile irigate este mai mare decât aceea de pe terenurile

neirigate, din cauza aprovizionării mai bune a acestora cu apă);

soluţia solului, concentraţia soluţiei de sol în săruri, pH-ul (pe un sol bine

aprovizionat cu elemente nutritive, plantele transpiră mai puţin);

89

temperatura solului (este mai mică la solurile umede, cu expoziţie nordică, de

culoare deschisă, cu textură lutoasă);

gradul de aerisire al solului (oxigenul din sol);

substanţele toxice din sol;

conţinutul de materie organică;

porozitatea solului;

însuşirile hidrofizice ale solului;

nivelul apei freatice.

Văduva I. (1977) şi Grumeza N. (1989) clasifică aceiaşi factori în 3 grupe (tabelul 4.6.).

Cercetările efectuate de Apahidean A. (1996), în condiţiile din Podişul Transilvaniei, cu

privire la consumul de apă şi regimul de irigare al culturilor de ceapă semănată direct, au

demonstrat că, la un plafon minim al umidităţii solului de 50%, consumul total de apă este de 4494

m3/ha, iar cel zilnic de 22,5 m

3/ha. La un plafon minim de 80%, consumul total de apă a fost de

5019 m3/ha, iar cel zilnic 32,8 m

3/ha (tabelul 4.7)

Tabelul 4.6.

Factorii de care depinde consumul de apă al plantelor

Factori meteorologici Factori pedologici Factori biologici

radiaţia solară

umiditatea aerului

presiunea vaporilor de apă în

atmosferă

umiditatea solului

textura şi structura

culoarea, panta,

expoziţia

conţinutul de materie

organică

porozitatea

însuşirile hidrofizice

nivelul de fertilizare

o gradul de dezvoltare a

rădăcinilor, a modului

de răspândire a acestora

în sol

o perioada de vegetaţie

o faza de vegetaţie

o agenţii patogeni şi

dăunătorii

o temperatura frunzelor

o absorbţia radiaţiei

solare de către frunze

o concentraţia de vapori

în imediata apropiere a

frunzelor

o vârsta plantelor

o agrotehnica aplicată

precipitaţiile

vântul

temperatura aerului

Tabelul 4.7.

Consumul de apă al cepei semănate direct ( Apahidean Al.S. 1996)

Specificare Ceapă semănată direct Plafonul minim al umidităţii solului 50% 80% Consumul total de apă 4494 m

3/ha 5019 m

3/ha

Consumul lunar maxim 1302 m3/ha-iunie 1799 m

3/ha

Consumul mediu zilnic 22,5 m3/ha 32,8 m

3/ha

Norma de udare 300-400 m3/ha 300-500 m

3/ha

Număr de udări 3 4 Producţia obţinută 30,8 t/ha 32,2 t/ha Consum specific de apă 4,1 l/pl;

99,8 l/kg bulbi -

Din consumul total, s-a pierdut prin

evaporaţie

34,5% -

Coeficientul de valorificare a apei

(l/kg)

164,5 -

Indicele de eficienţă al valorificării

apei (kg/mm apă)

75,4 -

90

Consumul de apă al plantelor legumicole este determinat şi de alţi factori ca: soiul

(soiurile timpurii necesită o umiditate mai mare faţă de cele târzii, Stan N., 1992), producţia

planificată (la o producţie mai ridicată, consumul de apă este mai mare decât la o producţie mai

mică la aceeaşi cultură), sistemul radicular etc. La varză, consumul de apă, la o producţie de 60

t/ha, este de 4400 m3/ha, iar la fasolea verde, la o producţie de 30 t/ha 2800 m

3/ha (Apahidean Al.S,

2004). Gradul de împânzire a unui anumit strat de sol, cât şi adâncimea la care pătrund rădăcinile,

influenţează foarte mult cerinţele plantelor legumicole faţă de apă. Plantele legumicole cu sistem

radicular superficial (ceapa, usturoiul, castraveţii) au pretenţii ridicate faţă de apă, de aceea udările

la aceste plante se fac mai des şi cu cantităţi mai mici de apă. La plantele legumicole la care

sistemul radicular este mai profund (pepeni galbeni, pepeni verzi, dovleac, morcov), pretenţiile faţă

de apă sunt mai mici, deoarece rădăcinile pătrund la adâncime mare în sol, de unde se

aprovizionează cu apa necesară.

Cu cât sistemul radicular al unei specii împânzeşte un volum mai mare de sol, cu atât

capacitatea de absorbţie a apei şi hranei creşte (sfeclă, dovleac, pepeni). La speciile cu sistem

radicular slab dezvoltat (ceapă, usturoi), volumul de sol în care acestea se află este mai mic şi

capacitatea de absorbţie din profunzime este slabă. Astfel, dovlecelul explorează 100 m3 de sol,

sfecla roşie 10-16 m3 de sol, iar ceapa 0,3 m

3 de sol (Petrov, citat de Indrea, 1992).

De asemenea, un rol important în aprecierea plantelor legumicole din punct de vedere al

consumului de apă îl are şi modul de înfiinţare a culturilor. Plantele legumicole semănate direct au

sistemul radicular mai bine dezvoltat în profunzime, ceea ce le permite să reziste mai bine la

insuficienţa apei din sol, pe perioade limitate. Dacă cultura se înfiinţează prin plantarea răsadurilor,

cerinţele faţă de apă vor fi mai ridicate, deoarece odată cu repicatul, vârful rădăcinilor (pivotul) se

rupe, stimulând ramificarea rădăcinilor şi creşterea acestora mai mult în plan orizontal decât în

profunzime.

Capacitatea de pierdere a apei este determinată de numărul şi dimensiunile stomatelor, de

mărimea frunzelor; frunze mari, cu evapotranspiraţie mare, au castraveţii, dovleceii, varza, salata,

iar frunze cu evapotranpiraţie mai mică au ceapa, tomatele, morcovii. La unele specii există adaptări

xeromorfe: forma frunzelor, stratul de ceară la ceapă şi usturoi, segmentarea frunzelor la morcovi şi

pepene verde, pufozitatea la tomate, morcovi. Spirescu C. şi Marinică Gh. (1981), pe solurile

nisipoase de la Dăbuleni, au obţinut producţii de 35-40 t/ha la ceapa de arpagic, soiul Stuttgart, la

irigarea la un plafon minim de 50% din IUA, pe adâncimea de 50 cm, cu 4-5 udări şi norme de

udare de 400-450 m3/ha. Norma de irigare a fost de 1800-2300 m

3/ha. Valorile evapotranspiraţiei

maxime (ETM) au fost de 2,7 mm/ha/zi în aprilie, 5,7 mm/ha/zi în mai, 6,7 mm/ha/zi în iunie şi 3,8

mm/ha/zi în 20 iulie, la recoltare.

4.3.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă pe fenofaze

De-a lungul perioadei de vegetaţie, consumul de apă al plantelor este diferit (tabelul 4.8.),

după cum urmează:

la germinarea seminţelor, necesarul de apă este foarte ridicat, de la 40 la

150%, faţă de greutatea seminţelor (Dumitrescu, Scurtu, 1998), pentru hidratarea

tegumentului. Neasigurarea apei necesare duce la o germinare slabă şi un procent de răsărire

scăzut;

după răsărire, plantele necesită o umiditate în sol mai ridicată, respectiv 90%

din capacitatea pentru apă a solului, deoarece sistemul radicular este slab dezvoltat şi

capacitatea de absorbţie foarte slabă. Lipsa apei în această fenofază determină reducerea

ritmului de creştere, până la moartea plantelor, dacă nu se iau măsuri de înlăturare a

deficitului de apă din sol;

în faza de răsad, necesarul de apă este de 80-90%, pentru că plantele au un

sistem radicular slab dezvoltat;

în perioada de creştere vegetativă, plantele consumă din ce în ce mai multă

apă, acesta fiind corelat şi cu consumul mai mare de elemente minerale, temperatura mai

ridicată şi lumina mai intensă;

91

Tabelul 4.8

Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă în diferite perioade de vegetaţie (Dumitrescu şi

colab. 1998)

Cultura Faza de vegetaţie Cerinţele faţă de apă

Varză, conopidă, gulie Plantare-formarea căpăţânii

Formarea căpăţânii (tulpinii)

Moderată

Mare

Tomate

Ardei

Plantare-formarea fructelor

Creşterea fructelor

După plantare

Înrădăcinare-formarea

fructelor


Moderată

Mare

Redusă

Moderată

Mare

Vinete Plantare-recoltarea fructelor Mare

Castraveţi Toate fazele Mare

Pepeni verzi Semănat-răsărire

Răsărire-formarea fructelor


Maturarea fructelor

Moderată

Redusă

Moderată

Redusă

Morcov, pătrunjel,

păstârnac

Semănat-răsărire

Răsărire-îngroşarea rădăcinilor

Îngroşarea rădăcinilor

Îngroşarea rădăcinilor-

recoltare

Mare

Moderată

Moderată

Redusă

Ceapă de apă, Ceapă de

arpagic, usturoi

Plantare-formarea bulbilor

După formarea bulbilor

Mare

Redusă

Ţelină Plantare-recoltare Mare

Fasole păstăi Semănat-răsărire

Răsărire-înflorire

Înflorire-recoltare

Mare

Moderată

Mare

în fenofaza de înflorire şi maturare a fructelor, plantele legumicole se

caracterizează printr-un consum mai redus de apă. Desfăşurarea normală a proceselor de

creştere şi dezvoltare are loc la o umiditate de 70-80%, atât în sol cât şi în aer, excepţie fac

culturile din sere (castraveţi, pepeni galbeni, ardei), unde umiditatea relativă trebuie să fie de

85-92%. La varză, consumul mediu de apă a crescut de la începutul perioadei de vegetaţie,

luna mai, până în iulie (fig. 4.12).

92

Fig. 4.12. Evoluţia consumului mediu diurn de apă

(Apahidean Al S, 1997)

4.3.3. Gruparea plantelor legumicole în funcţie de cerinţele faţă de umiditate

După cerineţele faţă de umiditatea

solului

După cerinţele faţă de umiditatea relativă

plante legumicole cu cerinţe mari:

vărzoase, morcov, ţelină,

castraveţi etc;

plante legumicole cu cerinţe

moderate: mazăre, salată, spanac,

pătrunjel, tomate, ardei, vinete,

ceapă, fasole, ridichi etc;

plante legumicole cu cerinţe

reduse: cicoare de vară,

sparanghel, revent, ştevie, măcriş,

sfeclă roşie etc.

o plante legumicole care necesită o umiditate relativă

de 85-95% : ţelină, spanac, castraveţi;


de 70-80%: mazăre, fasole, varză, morcov,

pătrunjel, cartof;


de 55-70%: tomate, ardei, vinete, fasole (însă spre

limita superioară);


de 45-55%: pepeni galbeni, pepeni verzi, dovlecei,

care rezistă mai bine la secetă faţă de alte specii,

deoarece au sistemul radicular profund, care

aprovizionează planta cu apă din straturile mai

profunde, şi frunze sectate sau acoperite cu

perişori, adaptate pentru a rezista la secetă.

4.3.4. Dirijarea regimului de umiditate la culturile legumicole

În culturile legumicole, dirijarea umidităţii se face pe baza bilanţului hidric (BH), care

reprezintă raportul dintre apa pierdută prin transpiraţie şi cea absorbită de către plantă, care în

condiţii normale este egal cu 1, şi se calculează după formula:

T

BH = ----- = 1.

A

În practică, acest fenomen este greu de realizat şi de aceea apare adesea excesul sau deficitul

de umiditate, ambele fiind foarte dăunătoare plantelor, întrucât produc o serie de dereglări care pot

conduce la moartea acestora.

93

Excesul de umiditate se întâlneşte atunci când valoarea bilanţului hidric este mai mică de 1.

T

BH = ----- < 1.

A

Aceasta înseamnă că transpiraţia este redusă, iar consumul de apă este mai mic decât

absorbţia.

Factorii care determină

apariţia excesului de

umiditate

Efectele excesului de umiditate Măsuri de prevenire a

excesului de umiditate

o cantitatea de apă din

precipitaţii este foarte

mare într-un interval

relativ scurt de timp, iar

capacitatea de infiltrare

în sol este mică. În acest

caz, locul oxigenului este

luat de către apă,

plantele se află în stare

de hidratare maximă şi

se produce fenomenul de

băltire, cu modificarea

însuşirilor fizico-chimice

ale solului;

o reducerea considerabilă a

transpiraţiei plantelor,

când umiditatea relativă

este foarte ridicată;

o tasarea excesivă a solului

şi reducerea vitezei de

infiltrare a apei;

o alegerea

necorespunzătoare a

terenului pentru cultura

legumelor, respectiv

terenuri cu conţinut

ridicat în argilă, terenuri

cu pânza de apă freatică

la suprafaţă sau

fluctuantă;

o defecţiuni ale sistemului

de irigare şi

nesupravegherea

acestuia

degradarea solului, dacă

băltirea apei este de durată;

plantele au creştere

vegetativă slabă şi

fructificarea este mult

întârziată;

pieirea sistemului

radicular, prin fenomenul

de asfixiere a rădăcinilor,

datorat în special lipsei de

oxigen;

favorizarea atacului de boli

criptogamice;

eroziunea de suprafaţă a

solului, cu afectarea

plantelor prin

dezrădăcinare sau

distrugere;

se diminuează procentul de

legare a fructelor, afectând

producţia;

scăderea perioadei de

păstrare a legumelor;

scăderea conţinutului în

substanţă uscată a părţilor

comestibile.

alegerea terenurilor cu

textură uşoară şi mijlocie

pentru cultura legumelor,

pentru a nu permite

stagnarea apei;

evitarea luncilor râurilor

cu risc crescut de

inundaţii;

irigarea raţională a

culturii cu cantităţi

optime de apă şi în

momentele critice, în

funcţie de speciile

cultivate;

executarea drenurilor pe

terenurile pe care se

instalează frecvent

excesul de umiditate;

creşterea suprafeţei de

evaporare a apei prin

bilonarea culturii sau

muşuroirea, ce au rol şi

în susţinerea plantelor

sau etiolarea părţii

comestibile;

alegerea speciilor.

Deficitul de umiditate se întâlneşte atunci când valoarea bilanţului hidric este mai mare de 1.

T

BH = ----- >1.

A

În această situaţie, cantitatea de apă consumată prin transpiraţie este mai mare decât

94

cantitatea de apă absorbită de rădăcină.

Factorii care determină

deficitul de umiditate

Efectele deficitului de

umiditate

Măsuri de prevenire a deficitului

de umiditate

- lipsa apei din

precipitaţii pe o

perioadă mai lungă şi

imposibilitatea

completării necesarului

de apă prin irigare;

- lipsa rezervelor de apă

din lacuri, râuri, bazine,

pânza freatică sau

scăderea considerabilă a

acestora, datorită

secetei prelungite;

- slaba funcţionare a

sistemelor de irigare

sau lipsa acestora;

- creşterea temperaturii,

asociată cu vânturi

uscate, care

accentuează fenomenul

de transpiraţie al

plantelor etc.

creşterea vegetativă

slabă, avortarea florilor şi

reducerea procentului de

legare a fructelor;

îmbătrânirea prematură a

plantelor;

fructele rămân mici,

deformate şi slabe

calitativ, iar producţia

este foarte scăzută;

îngălbenirea frunzelor

începând cu cele de la

bază, veştejirea şi ofilirea

plantelor, prin pierderea

turgescenţei.

aprovizionarea solului cu apă

după un plan bine stabilit, în

funcţie de sistemul de cultură

şi specie;

asigurarea rezervelor de apă

şi a bunei funcţionări a

sistemului de irigare, cu mult

timp înaintea apariţiei

deficitului de umiditate;

irigarea prin aspersiune,

pentru creşterea umidităţii

relative, dar şi pentru

reducerea temperaturii

plantei;

reducerea pierderilor de apă

din sol prin: combaterea

buruienilor, mulcirea solului,

prăşitul pentru distrugerea

crustei, micşorarea

evaporaţiei apei, respectarea

schemei de înfiinţare a

culturilor, evitând densitatea

prea mare a culturilor;

alegerea judicioasă a

speciilor şi soiurilor, alegând

pe cele mai puţin

pretenţioase la umiditate, în

zonele unde se înregistrează

frecvent lipsa apei.

Ofilirea plantelor este un fenomen care apare după o perioadă mai lungă a lipsei de apă. Ea

poate fi diurnă sau de lungă durată.

Ofilirea diurnă apare la mijlocul zilei, dar plantele îşi recapătă turgescenţa pe timpul nopţii.

Ea este determinată atât de lipsa apei, dar şi de temperatura prea ridicată şi intensitatea luminoasă

mare. Ofilirea temporară poate să apară şi la speciile legumicole care iernează sub formă de rozetă

(salată, spanac), când solul îngheaţă, sau la speciile pretenţioase la căldură, când temperatura scade

brusc, încetinind semnificativ procesul de absorbţie. Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de

secetă fiziologică.

Ofilirea de lungă durată este mai periculoasă decât cea diurnă, pentru că poate determina

blocarea proceselor metabolice şi moartea plantelor. Este determinată de lipsa apei din sol pe o

perioadă îndelungată, de temperatura scăzută în sol, care face ca absorbţia apei să fie foarte lentă,

sau de excesul de săruri minerale, care duce la concentrarea soluţiei solului, micşorând foarte mult

capacitatea sistemului radicular de absorbţie a apei. Irigarea culturilor legumicole prin aspersiune cu

apă rece este foarte dăunătoare, deoarece solul şi plantele se răcesc brusc şi capacitatea de absorbţie

scade foarte mult.

Rezultate bune privind reţinerea apei la nivelul solului se obţin prin folosirea unor aditivi

sintetici de tipul Stockosorb, Agrosoke, Ecogel, Agrogel, Aquasorb etc. Prin folosirea produsului

95

Stockosorb, la producerea răsadurilor, prin încorporare la nivelul rădăcinilor, s-a obţinut o bună

reţinere a apei şi sărurilor minerale prin formarea unui gel hidratat, înregistrând o creştere mai bună

a plantelor după repicat, a crescut rezistenţa acestora la stresul hidric şi greutatea răsadurilor (

Gabriela Booz 1997).

Rezultate bune s-au obţinut la germinarea seminţelor, imprimând o bună uniformitate, o

creştere bună a răsadurilor şi a plantelor în cultură, un număr mai mare de flori în inflorescenţă şi de

fructe legate, creşterea producţiei cu 18,8 t/ha prin folosirea granulelor de Ecogel şi cu 6,14 t/ha

folosind pudră Ecogel.

Un alt produs folosit pentru îmbunătăţirea regimului hidric al solului este Fitpol CA. În

concentraţie de 0,75%, Fitpol aplicat la tomatele timpurii a dus la creşterea producţiei timpurii cu

24% şi a celei totale cu 16%, iar la vinete, în concentraţie de 0,5%, a determinat un spor la

producţia timpurie de 29%, iar la cea totală de 34%. Fitpol C, aplicat în concentraţie de 0,5%, la

varză, a dat un spor de producţie de 26% (Chivulete şi colab., 1998). Aceiaşi autori, studiind

efectele produsului Polivit GT1, în concentraţie de 0,1% la morcov, prin efectele favorabile care le

are asupra solului, au arătat ca produsul a determinat creşterea producţiei cu 30-34% faţă de martor.

Plantele legumicole sunt pretenţioase şi faţă de umiditatea aerului. Există situaţii, în câmp,

când datorită temperaturii şi intensităţii luminoase foarte mari şi a vântului uscat, coeficientul de

transpiraţie să fie foarte ridicat. Se produce o dereglare rapidă între transpiraţie şi absorbţie, care

conduce la deshidratarea plantelor, în special a organelor tinere şi supraîncălzirea frunzelor.

Prevenirea sau remedierea acestui fenomen se face prin irigări prin aspersiune, de scurtă

durată, dimineaţa sau seara, pentru ca plantele să fie turgescente, bine aprovizionate cu apă şi să

reziste peste zi factorilor climatici neprielnici, iar pentru plantele din spaţiile protejate este necesar

să se facă o aerisire optimă.

Se întâlnesc situaţii frecvente în câmp de scădere a cantităţii de apă atât în sol, cât şi în

atmosferă, situaţie în care producţia scade foarte mult cantitativ, dar şi calitativ. Părţile comestibile

sunt lipsite de turgescenţă, se accentuează acumularea de uleiuri eterice, capătă consistenţă fibroasă,

datorită dezvoltării ţesuturilor mecanice, gustul este afectat (morcov, gulie, ridichi etc.).

Alternanţa dintre perioadele secetoase şi cele cu cantităţi mari de apă sunt foarte dăunătoare,

deoarece determină crăparea rădăcinilor la morcov şi ridichi, a fructelor la tomate, acăpăţânilor la

varză, ceea ce duce la o valorificare slabă şi o perioadă de păstrare scurtă.

Cantitatea de apă consumată pe parcursul perioadei de vegetaţie este influenţată şi de:

Coeficientul de transpiraţie reprezintă cantitatea de apă consumată de către o plantă pentru

a sintetiza un gram de substanţă uscată şi se exprimă în grame. Este diferit în funcţie de specie

(tabelul 4.9.), dar este influenţat şi de alţi factori. O stare foarte bună de aprovizionare a solului cu

elemente nutritive determină scăderea coeficientului de transpiraţie. În perioadele cu intensitate

luminoasă foarte ridicată, coeficientul de transpiraţie creşte, aceste elemente fiind în raport direct

proporţional. În condiţii de umiditate atmosferică ridicată, coeficientul de transpiraţie scade. Atât

coeficientul de transpiraţie, cât şi consumul de apă al plantelor depind de particularităţile

morfofiziologice şi anatomice ale speciilor, mai ales de capacitatea de absorbţie (forţa de sucţiune)

şi de pierdere a apei. Acestea sunt determinate, pe de o parte, de gradul de dezvoltare al sistemului

radicular şi pe de altă parte de mărimea, structura morfologică şi anatomică a frunzelor, numărul şi

dimensiunile stomatelor.

Este de asemenea influenţat de vânt sau de curenţii de aer din spaţiile protejate, în sensul că

la o viteză a vântului mai mare, transpiraţia creşte, însă pe timp liniştit, pierderea apei este foarte

slabă, chiar dacă stomatele sunt deschise.

Cercetările întreprinse de Spirescu C. şi Marinică Gh. (1981), pe solurile nisipoase de la

Dăbuleni, la ardei, arată o valoare a coeficientului de transpiraţie de 313 + 17 g apă/1 g substanţă

uscată, o valoare a coeficientului de valorificare a apei de 200-250 t apă pentru o tonă produs şi

clasifică ardeiul ca o specie cu cerinţe moderate faţă de apă.

Productivitatea transpiraţiei reprezintă cantitatea de substanţă uscată pe care o sintetizează

şi acumulează plantele pentru fiecare litru de apă consumată prin transpiraţie, şi se exprimă în

grame. În plante, se găseşte în raport invers proporţional cu coeficientul de transpiraţie şi are valori

96

diferite în funcţie de specie (tabelul 4.9.).

Coeficientul de valorificare al apei consumate reprezintă raportul dintre cantitatea de apă

consumată în timpul perioadei de vegetaţie şi recolta biologică utilă pentru consum. Se exprimă în

tone de apă consumată/tonă produs. Coeficientul de valorificare a apei la legume este de circa 0,1

m3/Kg, spre deosebire de culturile agricole, unde are valori mult mai ridicate, de la 0,36 la 1,45

m3/Kg.

Înregistrează valori destul de diferite între specii şi anume: tomate 90-150, ardei 200-250,

varză 50-160, ceapă, vinete 150-200 etc.

Tabelul 4.9.

Valori ale coeficientului de transpiraţie şi ale productivităţii acesteia la unele specii

legumicole (Ceauşescu I. şi colab., 1984)

Specia Coeficientul de

transpiraţie, g apă/g s.u.

Productivitatea

transpiraţiei, g s.u./1 l apă

Ardei 313 17 3,19 0,18

Bob 794 1,26

Cartof 636 29 1,57 0,20

Castravete 713 1,40

Ceapă 265 25 3,77 0,36

Dovlecel 791 25 1,26 0,07

Fasole 727 46 1,37 0,10

Mazăre 788 1,27

Pepene galben 621 1,61

Pepene verde 600 1,67

Porumb 364 51 2,74 0,32

Sfeclă de masă 397 1,57

Tomate 306 29 3,26 0,35

Bilanţul apei din plantă reprezintă raportul dintre apa pierdută prin transpiraţie şi cea

absorbită de către plantă. Menţinerea acestui raport în echilibru este foarte greu de realizat,

deoarece vara, când temperatura şi intensitatea luminoasă au valori foarte mari, asociate cu

umiditate scăzută, transpiraţia se intensifică, pierderea apei este accentuată, raportul este subunitar

şi plantele se ofilesc. În schimb iarna, când intensitatea luminoasă şi temperatura au valori scăzute,

însă umiditatea atât în aer, dar mai ales în sol, are valori ridicate, pierderile de apă sunt foarte mici,

raportul este supraunitar şi are loc fenomenul de băltire a apei.


a) Care sunt elementele care influenţează conţinutul în apă al

plantelor?

b) Cum se grupează plantele legumicole după cerinţele faţă de

umiditatea solului? Dar după umiditatea relativă?

c) Care sunt efectele excesului de umiditate?

d) Care sunt măsurile de prevenire a excesului de umiditate?

e) Care sunt efectele deficitului de umiditate?

f) Care sunt măsurile de prevenire a excesului de umiditate?

97

4.4. Relaţia plantelor legumicole cu solul

Solul este principalul mijloc de producţie în legumicultură şi suportul în care cresc şi se

dezvoltă plantele. Din sol, acestea extrag apa şi sărurile minerale

Pentru cultura legumelor, se aleg solurile cu fertilitate naturală ridicată, uşoare, cu grad

scăzut de îmburuienare, situate în apropierea surselor de apă sigure şi a căilor de comunicaţie

permanente.

Solul este alcătuit din:

o parte solidă, constituită din substanţe organice şi minerale

o parte lichidă, reprezentată de soluţia solului

o parte gazoasă, reprezentată de atmosfera solului

microorganisme

Substanţele organice şi minerale

Solul conţine materie organică provenită din resturile vegetale şi animale, în diferite grade

de descompunere. O sursă importantă de materie organică este şi microflora solului (bacterii,

ciuperci, actinomicete), precum şi fauna şi microfauna solului. În urma procesului de descompunere

se formează humusul, care reprezintă materia organică transformată în diferite stadii.

Humusul este foarte important în aprecierea stării de fertilitate a unui sol. Se află în

proporţie de 3-4% în câmp, iar în spaţiile protejate, unde aportul de materie organică este foarte

mare, ajunge la 7 - 10%.

Conţine 3-4% azot, 45-60% carbon, 34-45% oxigen, 0,3-5,5% hidrogen şi sub 1% săruri

minerale, fiind o importantă sursă de azot pentru microorganisme şi plante.

Humusul reprezintă principala sursă de elemente nutritive pentru plante, deoarece prin

formarea acestuia sunt reţinute şi acumulate substanţele minerale, iar prin mineralizare, acestea sunt

eliberate către plante, sub formă uşor accesibilă. Contribuie la ameliorarea însuşirilor fizice ale

solului, precum permeabilitatea pentru apă şi aer, care la solurile argiloase creşte, iar la cele

nisipoase scade, îmbunătăţeşte activitatea microorganismelor, intensifică procesele biochimice,

îmbunătăţeşte regimul aerohidric al solurilor etc.

Cercetătorii apreciază că anual se mineralizează cca. 1% din humusul prezent în sol, ceea ce

înseamnă circa 700 kg/ha/an (L. Stoian şi colab., 1998).

Descompunerea resturilor vegetale se produce diferenţiat, în funcţie de compoziţia chimică

a materiei organice, de condiţiile de mediu (aerob sau anaerob), reacţie, temperatură etc. Astfel,

descompunerea este mult mai accelerată la resturile vegetale ierboase şi cu conţinut ridicat în

proteine, decât la cele lemnoase, în condiţii de aerobioză, temperatură ridicată şi reacţie neutră, pe

soluri cu textură nisipoasă.

Clasificarea solului după conţinutul în materie organică este redat în tabelul 4.10.

Tabelul 4.10.

Aprecierea conţinutului de materie organică a solului

(Stoian şi colab., 1998)

Aprecierea

aprovizionării cu

materie organică

Conţinutul de materie organică în funcţie

de textură, %

Necesarul de

îngrăşământ organic

grosieră medie fină

Săracă Sub 1 Sub 2 Sub 2,5 Foarte ridicat

Medie 1-1,5 2-2,5 2,5-3 Ridicat

Bună

Peste 1,5 Peste 2,5 Peste 3 Depinde de cerinţele

speciilor

98

Soluţia solului este alcătuită din apă şi substanţele minerale dizolvate în aceasta, făcând

posibilă absorbţia hranei de către sistemul radicular.

Atmosfera solului este constituită din aerul atmosferic şi alte gaze, rezultate în urma

proceselor de descompunere a materiei organice.

Microorganismele au rolul de a descompune materia organică din sol, de a fixa azotul

atmosferic, de a preveni sărăcirea excesivă a solului datorită cultivării repetate şi de a ameliora

structura acestuia.

4.4.1. Însuşirile solului

Aprecierea unui sol se face

prin:

o însuşiri fizice;

o însuşiri chimice;

o însuşiri biologice.

Cele mai importante însuşiri ale solului, pentru cultura legumelor sunt: structura, textura,

pH-ul (reacţia solului), soluţia solului, capacitatea de tamponare, gradul de permeabilitate,

capacitatea de reţinere a apei etc.

Structura solului este dată de modul de aglomerare a particulelor şi reunirea în agregate de

sol, de diferite mărimi. Determină porozitatea solului. Structura glomerulară a solului are un rol

bine definit, deoarece de ea depinde circulaţia apei, a elementelor nutritive şi a gazelor în sol, cu

implicaţii benefice asupra creşterii sistemului radicular, activitatea microorganismelor, care

determină mineralizarea şi humificarea materiei organice, absorbţia minerală etc. La culturile

legumicole, se recomandă solurile care au o structură grăunţoasă sau glomerulară, cu particule de

sol de 1-3 mm în diametru. La această structură reacţionează foarte bine castraveţii, pepenii, varza,

conopida, brocolii, tomatele, ardeiul, vinetele.

Solurile structurate sunt mai rezistente la procesele de eroziune, se lucrează mai uşor şi au

un grad de fertilitate mai ridicat.

Menţinerea nealterată a

structurii solului este foarte dificilă,

deoarece cauzele care duc la

degradarea acesteia sunt multiple.

Dintre acestea amintim:

o tasarea solului, datorită lucrărilor repetate ce se

impun în cultura legumelor;

o executarea lucrărilor mecanice, când solul este

prea umed sau prea uscat, rezultând felii sau se

mărunţeşte excesiv;

o excesul de umiditate, care duce la distrugerea

agregatelor de sol;

o aplicarea iraţională a îngrăşămintelor, în special a

celor cu azot;

o scăderea accentuată a conţinutului în materie

organică.

Textura solului este determinată de proporţia particulelor care intră în componenţa solului

şi este una dintre cele mai importante însuşiri ale acestuia.

Textura solului influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor şi este un criteriu hotărâtor în

alegerea speciilor, pe anumite tipuri de sol. Influenţează aplicarea diferenţiată a măsurilor

agrotehnice. Astfel, pe solurile cu textură fină, mobilizarea trebuie efectuată la adâncime mai mare,

cantitatea de îngrăşăminte aplicată este mai mare, administrarea la intervale mai mari şi norma de

irigare mai mare.

După textură, solurile se împart în mai multe categorii în funcţie de conţinutul în argilă, lut

şi nisip (tabelul 4.11.).

Pentru cultura legumelor, se recomandă soluri cu textură nisipo-lutoasă şi luto-nisipoasă, al

căror conţinut în argilă nu depăşeşte 30%, o cerinţă foarte importantă pentru plantele legumicole.

Solurile cu textură nisipoasă sunt soluri uşoare, cu conţinut ridicat de nisip (80-90%), cu

capacitate foarte mică de reţinere a apei. Au conţinut scăzut în materie organică, de aceea la

pregătirea terenului se aplică importante cantităţi de îngrăşăminte organice (gunoi de grajd,

99

îngrăşăminte verzi). Se încâlzesc uşor primăvara foarte devreme, fiind foarte bune pentru înfiinţarea

culturilor timpurii, levigarea apei şi a elementelor nutritive este accentuată. Necesită irigări dese, cu

cantităţi mici de apă. Se pretează pentru cultura legumelor cu sistemul radicular profund (pepeni

verzi). În sudul Olteniei, pe nisipuri, s-a înfiinţat staţiunea de la Dăbuleni, unde s-au elaborat

tehnologii speciale de cultură a plantelor legumicole pe nisipuri. Suprafaţa cultivată cu pepeni verzi

în sudul ţării este de 73% din total (circa 30000 ha), iar producţia obţinută este mai timpurie cu 8-10

zile.

Plantele legumicole indicate pentru cultura pe nisipuri sunt: pepenii galbeni şi verzi, cartoful

timpuriu, rădăcinoasele ş.a.

Tabelul 4.11.

Textura solului recomandată pentru diferite specii legumicole

Textura Conţinutul în Plante indicate

Argilă, % Lut, % Nisip, %

Nisipoasă 0-5 0-5 90-100 Pepeni, rădăcinoase,

cartofi

Nisipo-lutoasă

10-20

10-30

50-80

Cartofi, bulboase, rădă-cinoase,

tomate, castraveţi, dovlecei

Luto-nisipoasă

15-30

10-35

35-75

Tomate, vinete, ardei, ţelină,

ridichi, spanac, salată, mazăre,

sfeclă

Lutoasă

25-35

15-40

25-60

Varză, conopidă, gulii, tomate,

mazăre, fasole, sfeclă

Luto-argiloasă 35-40 20-45 15-45 Varză, conopidă, sfeclă, praz,

hrean, tomate

Argiloasă Peste 50 35-45 5-15 Specii perene, varză, praz,

tomate

Solurile cu textură argiloasă sunt soluri cu conţinut ridicat de argilă (>50%) şi conţinut

scăzut de nisip (5-15%). Sunt în general soluri reci, cu capacitate redusă de drenaj, ceea ce

favorizează excesul de apă. Se tasează uşor. De regulă, nu se recomandă pentru cultura legumelor,

totuşi se pot cultiva numai după aplicarea unei cantităţi mari de îngrăşăminte organice. Nu se

pretează pentru culturile timpurii.

Solurile cu textură mijlocie (nisipo-lutoase şi luto-nisipoase) sunt soluri cu o compoziţie

echilibrată şi răspund cel mai bine cerinţelor plantelor legumicole. Se recomandă pentru majoritatea

speciilor legumicole şi permit efectuarea tuturor tipurilor de culturi. Prezintă capacitate bună de

reţinere a apei şi de tamponare, au un conţinut mediu în substanţe hrănitoare, se încălzesc relativ

uşor, capacitatea de drenare este bună, nu favorizează excesul de umezeală, primăvara se svântă

repede, ceea ce permite înfiinţarea culturilor mai devreme.

Densitatea aparentă sau greutatea volumetrică are importanţă în aprecierea compoziţiei şi

gradului de tasare a solului, a porozităţii acestuia. Are valori de 1, 2, fiind mai mică la solurile

bogate în humus, faţă de cele sărace în humus, mai mică la solurile structurate decât la cele

nestructurate.

Porozitatea solului reprezintă totalitatea porilor dintre agregatele sau particulele de sol.

Porii solului au dimensiuni diferite şi anume: cei sub 1 mm sunt pori capilari, care reţin apa,

alcătuiesc porozitatea capilară şi caracterizează capacitatea pentru apă a solului, iar cei peste 1 mm

sunt pori necapilari şi caracterizează capacitatea pentru aer a solurilor, care se exprimă prin

porozitatea de aeraţie. Porozitatea solurilor depinde de textura şi structura acestora. La solurile

nisipoase, porozitatea totală şi capilară au valori mici, iar la solurile argiloase valorile cresc; în

schimb, porozitatea de aeraţie scade de la solurile nisipoase spre cele argiloase. Porozitatea totală şi

de aeraţie cresc de la solurile nestructurate la solurile structurate, fiind influenţate de mărimea

100

agregatelor de sol.

Reacţia solului (pH-ul) este dată de proporţia dintre ionii de hidrogen (H) şi cei de oxidril

(OH) din soluţia solului. Se exprimă prin simbolul pH. Plantele legumicole, în general, cresc şi se

dezvoltă normal la un pH cuprins între 6 şi 7. pH-ul solurilor se modifică datorită aplicării

îngrăşămintelor, irigării culturilor, lucrărilor solului etc., iar comportarea plantelor este diferită.

Reacţia solurilor poate fi acidă, bazică şi neutră (tabelul 4.12), iar cerinţele plantelor

legumicole faţă de pH-ul solului sunt redate în tabelul 4.13

Tabelul 4.12

pH-ul şi reacţia solului

pH Reacţia solului pH Reacţia solului

4,5 Foarte acidă 7,0 Neutră

5,0 Acidă 7,25 Uşor alcalină

5,5 Mijlociu acidă 7,5 Mijlociu alcalină

6,0 Uşor acidă 7,75 Puternic alcalină

6,5 Foarte uşor acidă 8,0 Foarte puternic

alcalină

Tabelul 4.13

pH-ul optim pentru cultura legumelor

Specia pH-ul

5,0 5,5 6,0 6,5 7,0 7,5 8,0

Sparanghel, sfeclă roşie, varză,

pepene galben

---------------------------

Mazăre, spanac, dovlecel, ţelină,

andive, arpagic, ridichi de lună

---------------------

Salată, ceapă, ridichi de vară-

toamnă, conopidă

---------------

Patison, tomate, fasole, morcov,

castraveţi

------------------------------------

Păstârnac, ardei, dovleac, vinete,

pătrunjel

----------------

Pepeni verzi, batat -------------

Soluţia solului este alcătuită din apă şi substanţe minerale şi organice care se dizolvă în

aceasta. Are o compoziţie chimică foarte complexă, conţine toate elementele care intră în alcătuirea

plantelor (azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, fier etc) şi reprezintă mediul nutritiv pentru plante.

Un aspect important este compoziţia şi concentraţia soluţiei solului, care poate varia de la un

sol la altul, dar şi în cadrul aceluiaşi sol, în funcţie de conţinutul în humus şi alte substanţe organice,

felul, natura şi gradul de solubilitate al subtanţelor nutritive, gradul de aprovizionare a solului cu

apă, calitatea măsurilor agrotehnice, activitatea microorganismelor din sol etc.

Solurile la care soluţia solului este foarte bogată în substanţe nutritive şi în corelaţie cu

cerinţele plantelor asigură o creştere şi fructificare optimă a acestora şi sunt considerate soluri

fertile şi invers. Sunt şi situaţii când soluţia solului este dăunătoare plantelor şi anume când are un

conţinut foarte ridicat de săruri solubile, pe solurile cu reacţie puternic acidă sau puternic alcalină.

Concentraţia sărurilor din soluţia solului este suportată diferit de către plante şi, în funcţie de

aceasta, plantele legumicole se împart în:

plante legumicole cu toleranţă slabă (fasole, ridichi);

101

plante legumicole cu toleranţă medie (tomate, ardei, varză, conopidă,

castraveţi, morcov, ceapă);

plante legumicole cu toleranţă ridicată (spanac, sfeclă, sparanghel, ţelină).

Concentraţia optimă de săruri din soluţia solului este de:

o 1500-2000 ppm la speciile cu toleranţă scăzută;

o 2000-4000 ppm la speciile cu toleranţă medie (conopidă, ardei, tomate,

varză);

o > 4000 ppm la speciile cu toleranţă ridicată.

Creşterea concentraţiei sărurilor este influenţată şi de calitatea apei de irigat, care are un

conţinut ridicat în ioni de Na, Cl, Mg, Ca. Pericolul creşterii concentraţiei sărurilor este evident la

culturile din sere, unde cantitatea de apă administrată prin udări este mare, cantitatea de

îngrăşăminte aplicată la unitatea de suprafaţă este de asemenea ridicată, cu efecte negative asupra

absorbţiei apei şi hranei de către plante, scăzând productivitatea şi activitatea microorganismelor

din sol etc.

La seminţele de ceapă, germinarea seminţelor în soluţie salină de 20 dS/m a afectat puţin

procesul, după 10 zile procentul de germinare fiind de 80% (Miyamoto, 1989).

Capacitatea de tamponare reprezintă însuşirea solurilor de a preveni modificarea pH-ul

solului, în intervale scurte de timp şi cu valori mari. Acest fenomen determină o activitate susţinută

a microorganismelor şi o creştere corespunzătoare a plantelor. Capacitatea de tamponare este

aproape inexistentă pe solurile nisipoase, datorită conţinutului foarte slab în materie organică.

Solurile mijlocii prezintă o capacitate tampon foarte bună şi este influenţată de conţinutul în argilă

şi humus din sol (cu cât solul este mai bogat în humus şi are un conţinut de argilă mai mare, cu atât

modificarea pH-ului este mai slabă).

Cunoaşterea capacităţii de tamponare a solurilor are importanţă în alegerea îngrăşămintelor,

stabilirea dozelor, aplicarea amendamentelor. Astfel, pe solurile care nu au capacitate de tamponare

pentru acizi, nu se aplică îngrăşăminte cu reacţie acidă, iar pe solurile fără capacitate de tamponare

pentru baze, se evită administrarea îngrăşămintelor cu reacţie bazică. Pe solurile nisipoase, se aplică

doze mici de îngrăşăminte şi la intervale scurte de timp, iar pe cele argiloase, doze mai mari şi la

intervale mai mari, având o capacitate de tamponare mai bună decât cele nisipoase. Amendamentele

folosite pentru corectarea reacţiei solului se aplică ţinând cont de capacitatea de tamponare a

solului. Pe solurile puternic acide se foloseşte carbonatul de calciu sau oxidul de calciu, iar pentru

cele puternic alcaline se foloseşte sulfatul de calciu sau alte produse, care au în compoziţie această

substanţă.

Gradul de permeabilitate reprezintă viteza de infiltrare a apei în sol. Pentru cultura

legumelor, sunt considerate soluri bune cele pe care nu bălteşte apa, cu capacitate de câmp pentru

apă ridicată (22-24% din greutatea solului) şi un coeficient de ofilire redus (10,7-12,9% din

greutatea solului, L. Stoian şi colab., 1998).

Indicii hidrofizici ai solurilor sunt diferiţi în funcţie de textura solului (tabelul 4.14.)

Tabelul 4.14.

Valori ai indicilor hidrofizici ai solurilor (valori maxime, % volum)

Tipul de sol CH CO CC CU

Nisipos 1 2 6 4

Lutos 8 12 32 20

Argilos 14 24 42 18

Solurile nisipoase sunt foarte permeabile, iar cele argiloase au permeabilitatea foarte

scăzută; solurile nestructurate sunt puţin permeabile, faţă de cele cu structură glomerulară. Cu cât

un sol este mai afânat, cu atât permeabilitatea este mai mare şi cu cât este mai tasat, cu atât

permeabilitatea este mai mică.

Cunoaşterea gradului de permeabilitate are o deosebită importanţă practică. În cazul

solurilor cu permeabilitate mică şi la ploi abundente, apare excesul de apă şi deficitul de aeraţie;

102

intensitatea ploii la irigaţia prin aspersiune trebuie corelată cu viteza de infiltraţie a apei în sol.

Modelarea terenului se execută diferit, pentru irigarea pe brazde şi anume: pe solurile nisipoase,

modelarea se execută în brazde înguste, iar pe solurile cu textură mijlocie, modelarea se execută în

brazde late.

Capacitatea de reţinere a apei reprezintă cantitatea maximă de apă reţinută de sol după o

stare de saturaţie (irigare sau precipitaţii). Diferă cu tipul de sol. Solurile nisipoase au cea mai slabă

capacitate de reţinere a apei, iar cele argiloase cea mai mare. Cu cât capacitatea de reţinere este mai

mare, cu atât cantitatea de apă şi îngrăşăminte aplicate o singură dată poate fi mai mare. Pe solurile

cu capacitate mică, apa şi îngrăşămintele se spală în profunzime, de aceea o singură dată se aplică

cantităţi mai mici, pentru a fi utilizate eficient de plante şi la intervale mai mici de timp.

4.4.2. Măsuri de menţinere şi îmbunătăţire a caracteristicilor solurilor pentru cultura

legumelor

Menţinerea sau îmbunătăţirea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solurilor depinde de

modul de executare a lucrărilor solului, de cantitatea de amendamente şi îngrăşăminte aplicate şi de

tehnica de irigare.

Lucrările solului

Acestea trebuie executate la momentul optim şi la un nivel de umiditate care să nu afecteze

structura şi textura solului, indiferent de perioadă (toamna, primăvara sau în cursul perioadei de

vegetaţie). Executarea lucrărilor solului (arat, desfundat) pe terenuri cu umiditate mare, nezvântate,

determină o tasare accentuată a acestora, o eficienţă slabă a utilajelor şi o calitate slabă a lucrărilor

(arătură în curele). În cursul perioadei de vegetaţie, la umiditate mare în sol, pe lângă tasare,

distrugerea buruienilor este slabă, iar roţile utilajelor se încarcă cu pământ.

Amendamentele

Amendamentul este definit ca o substanţă care, dată în mod corect pe sol, modifică favorabil

proprietăţile fizico-chimice. Este deci un corector al solului din punct de vedere fizic, fiind diferit

de îngrăşăminte, care sunt destinate nutriţiei plantelor. Cantitatea de amendamente este mult mai

mare decât cea de îngrăşăminte.

Îngrăşămintele şi amendamentele pot să aibă funcţii complementare în sol şi nu numai,

pentru scopul principal pentru care au fost aplicate, după cum urmează:

- amendamentele organice aplicate au şi rol nutritiv prin elementele nutritive pe care le

conţin;

- îngrăşămintele acţionează asupra pH-ului.

Amendamentele pot fi de natură minerală şi organică.

Amendamentele minerale pot fi:

nisipoase (nisip de râu, nisip marin, marne nisipoase, cu conţinut scăzut în

calciu), care se aplică pe terenurile grele, pentru ameliorarea texturii, structurii şi pH-ului.

argiloase, folosite pe terenurile uşoare, în vederea creşterii capacităţii de

reţinere a apei. Ca amendamente argiloase se folosesc: pământul cu un conţinut mare de argilă,

peste 50%, marne argiloase, nămoluri de iaz etc. Pentru a creşte cu 1% conţinutul în argilă, trebuie

aplicate 80-100 t/ha, ceea ce este destul de greu din punct de vedere economic.

calcaroase, se aplică pentru creşterea sau menţinerea pH-ului, scăderea

permeabilităţii solurilor uşoare, reducerea gradului de compactare a solurilor grele. Se folosesc

amendamente cu calcar şi magneziu. Pentru a ridica pH-ul cu o unitate, dozele de amendamente

sunt de:

- 1500-2000 kg/ha CaO pe solurile nisipoase;

- 2000-3000 kg/ha CaO pe solurile lutoase;

- 3000-4000 kg/ha CaO pe solurile argiloase.

Amendamentele cu calcar îmbunătăţesc structura solului, cresc capacitatea de absorbţie a

plantelor şi activitatea microorganismelor din sol. Evită excesul de Al, Zn şi Cu din sol, ioni cu

efect nociv asupra plantelor. Nu se recomandă intervenţia brutală asupra solului, prin aplicarea de

cantităţi mari de calciu, ci se recomandă aplicarea cantităţilor necesare pentru corecţia cu 0,5 unităţi

103

anual. Amendamentele se aplică toamna şi se încorporează odată cu arătura.

Experienţele efectuate de Bhella şi Wilcox (1989) cu amendamente calcaroase, asociate cu

îngăşăminte cu azot la castraveţi, au arătat că acestea determină creşterea conţinutului de P, Ca şi

Mg din frunze şi scad conţinutul de Mn şi Zn.

Amendamentele organice

Pentru a fi considerat amendament organic, o substanţă (produs) trebuie să aibă o acţiune

durabilă asupra proprietăţilor fizice ale solului. Poate să joace numai rol de amendament (turba) sau

şi rol nutritiv (gunoiul de grajd), fiind vorba de un amendament-îngrăşământ.

Numai componentele de origine vegetală contribuie la creşterea conţinutului de humus din

sol; cele de origine animală (făină de coarne, sânge uscat etc.) contribuie exclusiv în nutriţie şi sunt

puţin folosite în legumicultură.

Ca amendamente organice se folosesc:

o gunoiul de grajd;

o gunoiul artificial (paie + îngrăşăminte azotoase);

o composturile vegetale;

o tescovina;

o compostul urban;

o îngrăşămintele verzi (tabelul 4.15).

Tabelul 4.15

Plante folosite ca îngrăşăminte verzi

Specia Tipul de sol Cantitatea de sămânţă

(kg/ha)

Momentul

încorporării

Floarea soarelui Lutos, sărăturat 40 – 50 Formarea capitulelor

Hrişcă Sărăturat, lutos 120 – 140 La înflorit

Lupin alb Lutos, sărăturat 200 – 220 La formarea păstăilor

Lupin albastru Lutos, argilos 200 La formarea păstăilor

Lupin galben Nisipos 200 – 250 La formarea păstăilor

Lupin peren Argilos 40 – 50 La formarea păstăilor

Măzăriche Nisipos, sărăturat 150 – 160 La înflorit

Muştar Nisipos, lutos, argilos 14 – 16 La înflorit

Rapiţă Lutos, argilos 14 – 16 La înflorit

Secară Lutos, nisipos 150 – 160 La înspicat

Sorg Lutos umed 40 -50 La înflorit

Sulfină Nisipos, sărăturat 15- 20 Înflorire deplină

Trifoi Lutos, argilos 15 - 20 La înflorit


a) Care sunt cauzele degradării structurii solului?

b) Care sunt însuşirile fizice ale solului?

c) Care sunt însuşirile chimice ale solului?

d) Care sunt măsurile de menţinere şi îmbunătăţire a caracteristicilor

solului?

e) Care sunt solurile cele mai bune pentru cultura legumelor?

104

4.5. Relaţiile plantelor legumicole cu elementele nutritive

Hrana plantelor o constituie elementele nutritive existente în sol. Acestea sunt:

o macroelementele esenţiale (N, P, K) şi secundare (Ca, Mg, S);

o microelementele: Cu, B, Mn, Zn, Cu etc.

o oligoelementele.

Plantele folosesc elementele chimice sub formă de ioni, de aceea îngrăşămintele sunt sub

formă de săruri. Elementele chimice au un rol deosebit în viaţa plantelor pentru buna desfăşurare a

tuturor proceselor biochimice şi fiziologice.

Cercetările recente arată că

s-au obţinut îngrăşăminte

complexe cu microelemente,

supergranulate (Apostol G. şi

colab, 2008), cu proprietăţi

fizice şi agrochimice deosebite

pentru plante şi anume:

o granule mai mari;

o concentraţii mai mari în substanţă activă;

o conţin microelemente sub formă de săruri anorganice

solubile în apă, uşor accesibile plantelor;

o prezintă o mai bună stabilitate termică şi rezistenţă

mecanică;

o higroscopicitate mică;

o levigarea în sol este redusă.

Aprecierea gradului de aprovizionare a solului cu elemente nutritive este diferită în funcţie

de sol, forma sub care se află elementele (tabelul 4.16).

Tabelul 4.16

Indici agrochimici pentru aprecierea gradului de aprovizionare

a solului cu elemente nutritive (Stoian L. şi colab., 1998)

Forme totale (soluri cu textură mijlocie)

Gradul de

aprovizionare

%

N P K

Scăzut Sub 0,10 Sub 0,15 Sub 1,0

Mediu 0,11-0,16 0,16-0,20 1,1-1,5

Normal 0,17-0,25 0,21-0,25 1,6-2,0

Ridicat Peste 0,25 Peste 0,25 Peste 2,0

Forme potenţial asimilabile (soluri cu textură mijlocie)

Gradul de

aprovizionare

Indice de azot

%

ppm

Extract acetat Lactat de calciu

Scăzut Sub 2,0 Sub 70 Sub 60

Mediu 2,1-3 71-90 61-100

Normal 3,1-4 91-120 101-140

Ridicat Peste 4 Peste 120 Peste 140

Forme hidrosolubile (soluri cu textură mijlocie)

Gradul de

aprovizionare

ppm

Extract apos 1:2,5

N-NO3 P K

Scăzut Sub 9 Sub 3,5 Sub 14

Normal 10-27 4-12 15-20

Ridicat Peste 27 Peste 12 Peste 20

Absorbţia elementelor nutritive din soluţia solului este influenţată de mai mulţi factori,

dintre care: selectivitatea sistemlui radicular (dependent de specie şi soi), concentraţia soluţiei

solului, temperatură etc.

Cercetările efectuate de Narcisa Sindile şi colab. (1997), la cultura de tomate în seră, arată

105

dependenţa vitezei de absorbţie a elemtelor nutritive de temperatură (tabelul 4.17).

Tabelul 4.17

Absorbţia elementelor minerale în seră

Elementul Temperatura 21 de zile Elementul Temperatura 21 de zile

considerat 12°C 21°C considerat 12°C 21°C

NO3- 31,0 70,4 NH4

+ 4,1 13,4

POH2- 2,0 6,4 Anioni 33,0 76,8

K+ 15,5 36,7 Cationi 41,5 87,0

Ca++

16,0 30,9 C/A 1,26 1,13

Mg++

5,9 13,4

4.5.1. Rolul elementelor nutritive în viaţa plantelor

Azotul reprezintă elementul esenţial în viaţa plantelor, deoarece intră în alcătuirea

enzimelor, aminoacizilor, proteinelor, acizilor nucleici, clorofilei şi a unor alcaloizi.

Carenţa de azot are ca efecte încetinirea

creşterii plantelor prin diminuarea formării

substanţelor proteice, frunze mici, slab

dezvoltate, cu limbul îngust, scăderea

numărului de flori pe plantă, iar fructele sunt

mici şi slabe calitativ.

Excesul de azot determină o creştere

vegetativă exagerată a plantelor, întârzie

înflorirea şi frutificarea, scade rezistenţa la boli

criptogamice, părţile comestibile au capacitate

slabă de păstrare şi însuşiri organoleptice

inferioare. De asemenea, se prelungeşte

perioada de vegetaţie şi scade rezistenţa la

temperaturi scăzute (la speciile perene).

Fosforul intră în alcătuirea codului genetic, are rol în formarea ţesuturilor, a unor enzime, a

substraturile fosfatidice şi fosfoprotidice a organelor de reproducere. Fosforul favorizează creşterea

rezistenţei plantelor la ger şi secetă, reducerea stresului de transplantare, formarea florilor şi

fructelor, timpurietatea producţiei şi calitatea legumelor.

Carenţa de fosfor duce la încetinirea creşterii plantelor, frunzele rămân mici, peţiolul se

alungeşte, capătă culoare violacee, iar pe limb apar pete de culoare roşie-violacee. Manifestări

asemănătoare apar datorită blocării fosforului, fenomen determinat de temperaturile scăzute sau

atacul de boli sau dăunători (musca şi buha verzei).

Carenţa de fosfor mai determină: creşterea rezistenţei la fierbere a boabelor de mazăre,

crăparea căpăţânilor la varză, crăparea fructelor la tomate (aceasta poate fi determinată şi de excesul

de apă după o perioadă de secetă) etc.

Potasiul este un macroelement prezent în toate ţesuturile şi organele, cu excepţia

grăunciorilor de clorofilă. La un conţinut optim de potasiu, plantele legumicole sunt mai rezistente

la ger, secetă, boli şi dăunători, se reduce consumul de apă, este stimulată germinarea seminţelor,

creşte calitatea producţiei, fructele se maturează timpuriu.

Carenţa de potasiu produce dereglarea activităţii enzimatice, dereglarea metabolismului

glucidelor şi protidelor. Se recunoaşte după culoarea frunzelor, care devin verde-închis, însă la bază

apar pete albicioase la început, care apoi devin brune, marginile frunzelor se decolorează, se

necrozează şi apoi se brunifică.

106

Magneziul se găseşte în componenţa clorofilei şi este prezent în toate ţesuturile tinere şi

organele de reproducere. Contribuie la asimilarea şi transportul fosforului în plantă, la sinteza

vitaminelor A şi C, acumularea glucidelor etc.

Carenţa de magneziu determină scăderea

conţinutului în clorofilă a plantelor, încetinirea

fotosintezei, dereglarea metabolismului azotului.

Frunzele încep să se îngălbenească, dar nervurile rămân

verzi, iar marginile se curbează în sus, are loc căderea

prematură a fructelor. Sistemul radicular este slab

dezvoltat.

Excesul de magneziu duce la

moartea plantelor, dar prezenţa

calciului într-un anumit raport cu

magneziul, evită acest fenomen.

Sulful intră în compoziţia unor aminoacizi esenţiali şi participă la formarea nodozităţilor pe

rădăcini la plantele leguminoase, intensifică sinteza clorofilei, participă la procesele de oxido-

reducere.

Carenţa de sulf se manifestă prin decolorarea frunzelor până la îngălbenire, nervurile fiind

mai deschise, asemănându-se cu carenţa de azot, dar frunzele nu cad foarte repede. La tomate, se

produce alungirea exagerată a tulpinii.

Calciul are rol în menţinerea echilibrului între diferiţi ioni, fiind antagonist cu ionii de

magneziu, potasiu şi sodiu. Contribuie la formarea perişorilor absorbanţi, formarea cloroplastelor,

sinteza protidelor, creşterea reacţiei solului etc.

Excesul de calciu determină o reacţie bazică

a solului, dăunătoare pentru speciile care

necesită o reacţie slab acidă spre neutră, şi

modificări în procesul de absorbţie a

elementelor nutritive din sol de către plante.

Carenţa de calciu duce la o scădere a

reacţiei solului, se modifică raportul între calciu şi

magneziu, în favoarea magneziului care, în

cantitate mare, este foarte dăunător. Raportul

optim Ca/Mg este egal cu 3.

Lipsa calciului provoacă răsucirea

frunzelor tinere, care îşi pierd elasticitatea, se

decolorează până devin galben-cafenii sau apar

pete brune (fasole, salată).

Microelementele joacă un rol esenţial în metabolismul plantelor, participă la activitatea

enzimatică, influenţează fotosinteza şi depunerea substanţelor de rezervă în organele specializate,

reglează consumul de apă al plantei etc.

Fierul intră în compoziţia unor enzime, influenţează procesele de oxidoreducere,

metabolismul acizilor nucleici, fixarea pe cale simbiotică a azotului atmosferic, respiraţia plantelor,

stimulează diviziunea celulară.

Excesul de fier, la

castraveţi, dublează cantitatea de

calciu din tulpini, reduce

acumularea potasiului cu 40%

(Ratchovschi şi colab., 1988).

Carenţa de fier provoacă dereglări în sinteza clorofilei,

încetinirea creşterii plantelor, frunzele tinere se îngălbenesc pe

margine, cuprinzând întreaga frunză. Nervurile rămân verzi şi

nu apar pete necrotice. La castraveţi, carenţa de fier duce la

creşterea conţinutului în potasiu cu 25% (Ratchovschi şi

colab., 1988). Carenţa de fier apare când solul are un conţinut

prea ridicat în calciu activ şi reacţie bazică.

Manganul acţionează în strânsă legătură cu fierul, cu care se află într-un raport de 1,5-2,5.

Intră în componenţa unor enzime respiratorii, iar împreună cu Cu, Fe şi Zn activează indirect

formarea clorofilei, participă la reacţiile de oxidare şi de carboxilare, micşorează transpiraţia, ceea

ce face ca plantele să fie mai rezistente la secetă, sporeşte rezistenţa plantelor la săruri, fiind în

antagonism cu Ca, Mg, Fe, Cu, Mo.

107

Carenţa de mangan se manifestă pe frunze, care devin galben-cenuşii, cu numeroase pete

necrotice, sistemul radicular se dezvoltă foarte slab, plantele au înrădăcinare slabă. Apare mai

frecvent la leguminoase şi pe solurile cu reacţie bazică.

Lipsa manganului din soluţia nutritivă folosită la cultura castraveţilor pe substrat sau excesul

(10 mg/l) a dus la dereglarea acumulării de N, P, şi K, faţă de cei cultivaţi cu 0,1 mg/l. Carenţa

manganului la aceeaşi specie a dus la acumulări mai mari de Cu, Fe şi Zn (Burzo, 2000).

Cuprul intră în compoziţia unor enzime, participă la reacţiile de oxido-reducere,

influenţează sinteza clorofilei.

Plantele legumicole afectate de carenţa de cupru se manifestă prin albirea vârfurilor

frunzelor tinere, răsucirea şi veştejirea acestora. Creşterea plantelor este încetinită sau oprită,

fructificarea este foarte slabă. Apare pe soluri cu conţinut ridicat în materie organică.

Zincul acţionează asupra unui număr mare de enzime, are rol în sinteza aminoacizilor,

amidonului şi proteinelor, reduce conţinutul de nitraţi din plante.

Carenţa de zinc se manifestă prin scăderea cantităţii de auxine sintetizate de plante, care se

răsfrânge negativ asupra creşterii acestora, scurtarea internodiilor şi apariţia aspectului de tufă al

plantei. Plantele prezintă decolorări între nervuri, iar frunzele nu mai cresc. Apare mai ales pe soluri

cu pH sub 6.

La speciile vărzoase, carenţa de zinc duce la creşterea grosimii stratului de ceară a limbului

foliar şi a gradului de suculenţă, dar se reduce potanţialul hidric şi intensitatea transpiraţiei şi se

micşorează gradul de deschidere a stomatelor (Wien, 1997).

Borul participă în procesul de respiraţie, în metabolismul hidraţilor de carbon, activează

unele enzime (dehidrogenaza, zaharaza, pectaza) în formarea compuşilor aromatici, diviziunea şi

extensia celulară, biosinteza acizilor nucleici, formarea şi acumularea auxinelor, maturarea

fructelor, stimulează creşterea rădăcinilor. De asemenea, influenţează procesele de fructificare a

plantelor, prin stimularea germinării rapide a polenului.

Carenţa de bor se manifestă prin apariţia unor pete de culoare verde închis pe peţiolul

frunzelor, care se continuă cu decolorarea frunzelor, deformarea, răsucirea şi înnegrirea acestora.

Insuficienţa borului afectează ţesuturile în creştere producând dereglări respiratorii, vârfurile de

creştere se înnegresc şi se usucă, datorită acumulării auxinelor şi compuşilor fenolici, apar crăpături

pe peţioli, decolorarea organelor tinere. Dintre plantele legumicole cele mai sensibile la insuficienţa

borului sunt rădăcinoasele care se deformează şi putrezesc. De asemenea, lipsa borului determină

crăparea rădăcinilor, putrezirea la varză, conopidă, sfeclă, decolorarea şi uscarea fructelor la tomate

etc.

Cercetările efectuate pe solurile nisipoase de la Dăbuleni, care se caracterizează prin

conţinut scăzut în bor, au arătat că, la pepenii verzi fertilizarea cu produse complexe naturale cu bor

şi numărul de fertilizări, au efect favorabil asupra producţiei (Toma V. şi colab, 2008). Astfel,

produsele Folibor, 5 l/ha, Cupribor, 5 l /ha şi Borcomplex 5 l /ha, aplicate fiecare de patru ori, au

dus la obţinerea unor sporuri de recoltă de peste 9 t /ha, în timp ce aceleaşi produse aplicate de două

ori, au dat sporuri cuprinse între 3,3 şi 5,8 t /ha.

Molibdenul intră în compoziţia unor enzime care influenţează fixarea azotului atmosferic.

Insuficienţa molibdenului determină acumularea nitraţilor în plantă, căderea florilor şi fructelor,

capacitate slabă de fixare a azotului molecular. Frunzele capătă culoare galbenă, asemănătoare cu

cele cu carenţă de Fe sau N.

108

4.5.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de elementele nutritive

Plantele legumicole, în general, sunt mari consumatoare de substanţe minerale, datorită

densităţii mari la unitatea de suprafaţă, producţiei foarte ridicate comparativ cu alte plante de

cultură, irigarea cu cantităţi mari de apă etc.

După consumul de

elemente nutritive, speciile

legumicole se împart în 4

grupe :

specii legumicole cu consum mare şi foarte mare: varză,

ţelină, gulie;

specii legumicole cu consum mijlociu: tomate, ceapă,

sparanghel;

specii legumicole cu consum mic: salată, spanac;

specii legumicole cu consum foarte mic: ridichea de lună,

castraveţii.

Factorii care influenţează consumul de elemente nutritive sunt:

o specia şi producţia (tabelul 4.18);

o locul de cultură; la aceeaşi specie, la cultura efectuată în seră, consumul este mai mare,

deoarece şi producţia este mai mare şi perioada de vegetaţie mai lungă, spre deosebire de cultura

în câmp;

o perioada de vegetaţie; cu cât perioada de vegetaţie este mai lungă, cu atât consumul de

elemente nutritive creşte şi invers;

o fenofaza; în primele fenofaze, consumul de elemente este mic, crescând simţitor în perioada

acumulării substanţelor de rezervă şi fructificării;

o condiţiile climatice; temperatura influenţează evident absorbţia elementelor minerale. Cu cât

temperatura este mai ridicată (în jurul valorii optime cerute de specie), cu atât absorbţia este mai

mare şi invers. La lumină intensă, procesele fiziologice se desfăşoară cu intensitate mare, ceea ce

determină şi o intensificare a absorbţiei. Umiditatea solului intensifică sau reduce absorbţia

elementelor minerale, prin concentrarea soluţiei solului.

Tabelul 4.18

Consumul specific de elemente nutritive la principalele

culturi legumicole Cultura Producţia t/ha Consumul specific kg/t produs

N P2O5 K2O CaO MgO

Ardei 25 4-5,3 0,6-1,4 5,7-7 2,3 0,7

Tomate câmp 40 2,6– 3,8 0,4-1 3,6-4 4 0,6

Tomate seră 100 3-3,6 0,4-0,8 5,2-7,6 4 0,7

Varză albă 40 3-4 0,8-1,7 4-5 4 0,7

Varză roşie şi

creaţă

30 5-6 1,7-2 6,8-8 6,5 0,8

Conopidă 25 4-7,5 0,9-2 8,5-9 6 0,4

Gulie 20 5-8,2 2,2-3,6 8,8-11 3,5 1,5

Morcov 30 3-4 1-1,7 4,5-6 5,5 1

Pătrunjel 20 3-5 0,6-2,2 4-6,4 5,2 0,8

Ţelină de rădăcină 25 6-6,5 2,3-3 8,5-9,5 7,5 1,2

Ridichi de lună 10 5 0,9-2,5 4,3-5 3 1,5

Ridichi de iarnă 20 6 1,2-3 4-6 3 1,2

Ceapă 25 3,4-4 1-1,5 4-4,8 2,4 0,8

Praz 30 3,6-4 1-1,8 5-5,5 2,5 0,8

Fasole verde 5-12 7-9 2,3-2,5 6,5-7 10 1,7

Mazăre verde 4 12-14 2,5-5 13-20 10 2

Castraveţide câmp 15 1,7-3 1,2-1,5 2,6-3,7 1,5 0,7

Castraveţi seră 250 1,4-2 0,4-1 2-3 1,3 0,4

Salată 15 2-3 0,4-0,8 3,5-5 1,3 0,4

Spanac 10 3,7-5 1,7-3 5,2-7 2,1 1,3

Hrean 10 4-4,5 1-2,3 7-10 2 0,7

Sparanghel 5 30 0,8-0,9 25 - 3

Sfeclă roşie 40 3,5-4 1,5 5,5-6 - 1

109

Speciile legumicole manifestă un grad diferit de sensibilitate faţă de lipsa macroelementelor

sau microelementelor (tabelul 4. 19,Lăcătuş, 2008).

Tabelul 4.19

Sensibilitatea plantelor legumicole la diferite elemente nutritive (Lăcătuş V, 2008)

Sensibilitatea plantelor legumicole la lipsa macroelementelor

N P K Ca Mg S

Castraveţi,

vinete, ardei

gras, tomate

protejate,

varză,

conopidă,

ţelină,

ridichi de

iarnă, sfeclă

roşie

Culturile

extratimpurii

şi timpurii,

castraveţi,

tomate,

conopidă,

ridichi de

iarnă, sfeclă

roşie, varză

Castraveţi,

ardei,

tomate,

sfeclă roşie,

vinete,

rădăcinoase

Varză,

conopidă,

leguminoase,

rădăcinoase,

solano-

fructoase,

castraveţi

Ardei

gras,

castraveţi,

ceapă

ceaclama,

tomate,

conopidă,

sfeclă

roşie,

ţelină,

varză,

vinete

Sfeclă roşie, varză,

conopidă, spanac,

gulie, ceapă,

pătrunjel, tomate,

leguminoase,

castraveţi, dovlecei

Sensibilitatea plantelor legumicole la lipsa microelementelor

Fe Mn B Zn Mo Cu

Sfeclă roşie,

varză,

conopidă,

spanac,

gulie, ceapă,

pătrunjel,

tomate,

leguminoase,

castraveţi,

dovlecei

Sfeclă roţie,

gulie,

leguminoase,

varză,

conopidă,

ţelină,

castraveţi,

dovlecei,

spanac,

ridichi,

tomate

Sfeclă roşie,

rădăcinoase,

conopidă,

brocoli,

gulie, varză,

spanac,

salată,

ridichi,

tomate

Fasole, bob,

usturoi,

salată ceapă,

tomate

Varză,

conopidă,

sfeclă

roşie,

castraveţi,

salată,

spanac,

tomate,

pepeni

galbeni,

ceapă,

usturoi

Ceapă, usturoi,

spanac, mazăre

4.6. Relaţiile plantelor legumicole cu aerul şi alte gaze

Aerul este indispensabil creşterii plantelor. Din aer, plantele îşi iau oxigenul, necesar în

procesul de respiraţie şi CO2, pentru procesul de fotosinteză. În atmosferă se găseşte 78% azot, 21%

oxigen, 0,03% dioxid de carbon şi alte gaze, cantităţi suficiente pentru întreţinerea vieţii pe pământ.

Compoziţia aerului în sol este asemănătoare celei atmosferice, cu unele diferenţe. Astfel,

aerul din straturile superioare ale solului conţine 10-20 % O2, 78,5-80 % azot şi 0,2-3,5 % CO2.

Aerul din sol mai conţine în cantitate mai mare vapori de apă şi amoniac, iar uneori metan sau

hidrogen sulfurat (solurile bogate în resturi vegetale şi foarte umede).

4.6.1. Cerinţele plantelor legumicole faţă de oxigen

Cantitatea de oxigen din atmosferă (21%) se consideră a fi suficientă pentru creşterea şi

dezvoltarea plantelor legumicole în toate fenofazele. Aceeaşi importanţă o prezintă şi oxigenul din

sol, care se află în cantitate mult mai mică decât în aer, şi care influenţează simţitor absorbţia apei

de către plante. În sol, conţinutul de aer depinde de porozitatea acestuia.

Conţinutul de oxigen din sol este mai scăzut deoarece:

în procesul de respiraţie al rădăcinilor se consumă oxigen şi se elimină bioxid de

carbon;

110

descompunerea substanţelor organice, precum şi procesele de alterare chimică a

unor componenenţi minerali, se fac cu consum de oxigen.

conţinutul de materie organică din sol influenţează regimul de oxigen din sol. Într-

un sol bogat în materie organică şi cu activitate microbiologică intensă, conţinutul în

oxigen este mai scăzut, comparativ cu un sol mai sărac în materie organică.

solurile grele, nestructurate, prea umede, conţin mai puţin oxigen.

Cantitatea de oxigen din sol este suficientă în solurile cu textură mijlocie, bine structurate,

afânate, permeabile şi lucrate în mod corespunzător. Pe solurile grele, tasate, pe care bălteşte apa,

cantitatea de oxigen este foarte mică, pentru că locul aerului din sol este luat de apă. Pe aceste

soluri, se recomandă administrarea unor cantităţi mari de gunoi de grajd pentru creşterea

permeabilităţii acestora, executarea drenurilor pentru scurgerea apei, care iarna îngheaţă, reducând

mult oxigenul la culturile înfiinţate toamna (spanac, salată, ceapă verde etc.), afânarea solului în

profunzime etc. Plantele crescute în soluri cu conţinut scăzut de oxigen sunt slab dezvoltate, firave,

cu capacitate foarte slabă de absorbţie, din cauza numărului scăzut de perişori absorbanţi.

4.6.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de CO2

Dioxidul de carbon este gazul esenţial în procesul de fotosinteză. În atmosferă, se menţine la

nivel aproape constant, înregistrând uneori şi variaţii determinate de intensificarea activităţii

microorganismelor şi metabolismului plantelor, care determină o scădere a concentraţiei de CO2

ziua, în urma consumului în procesul de fotosinteză, şi o creştere în timpul nopţii, fiind eliberat prin

respiraţie.

În sol, conţinutul în CO2 este mai ridicat vara şi mai scăzut iarna, mai mare când solul este

prea umed şi mai mic în solurile afânate, mai mic în partea superioară a solului decât în profunzime

etc.

Absorbţia dioxidului de carbon este influenţată de o serie de factori şi anume:

deschiderea completă a stomatelor frunzelor;

aprovizionarea cu apă şi substanţe nutritive la nivel optim a plantelor, ştiind

că o frunză absoarbe CO2 necesar pentru a sintetiza 1 g glucoză din 2500 l aer (Voican V.,

1984);

prezenţa curenţilor care produc mişcări ale aerului şi o bună repartizare a

dioxidului de carbon în atmosferă. În lipsa curenţilor de aer, se consumă numai dioxidul de

carbon din jurul frunzelor, care este în cantitate foarte mică. Această situaţie se întâlneşte la

culturile din sere, unde curenţii de aer lipsesc, însă, pentru a asigura un consum uniform al

CO2, se procedează la aerisirea serelor natural sau forţat, cu ajutorul ventilatoarelor, creând

curenţi de aer. La culturile înfiinţate în câmp nu se întâlneşte această situaţie, întrucât aerul

este în continuă mişcare, existând curenţi chiar şi la o adiere de vânt.

temperatura şi intensitatea luminoasă. Cu cât temperatura şi intensitatea

luminoasă au valori mai ridicate (valori optime), cu atât absorbţia CO2 este îmbunătăţită,

plantele reacţionând pozitiv şi la creşterea CO2 în anumite limite (la cultura din sere).

Amplitudinea concentraţiei de CO2 dintre zi şi noapte este foarte mare la culturile din sere.

Astfel, în timpul nopţii, concentraţia de CO2 ajunge la 0,5%, datorită respiraţiei plantelor şi

activităţii microorganismelor, care descompun materia organică. În timpul zilei, concentraţia

de CO2 scade simţitor din primele ore ale dimineţii, deoarece în prezenţa luminii se

desfăşoară fotosinteza, în urma căreia se consumă CO2 şi se eliberează oxigen; această

scădere poate ajunge la 0,01% la castraveţi, 0,02% la tomate (Daunicht 1966, citat de Voican,

1984).

Ţinând seama de această capacitate extraordinară a plantelor de a absorbi CO2, s-au făcut

numeroase cercetări pentru îmbogăţirea aerului cu CO2 (fertilizare cu CO2) în timpul zilei, în

diferite concentraţii, la culturile din sere, observând că se obţin sporuri foarte însemnate de

producţie, când concentraţia dioxidului de carbon este de 0,3-0,4%.

Cercetările au demonstrat că la tomate, o concentraţie de CO2 de 0,18% a determinat un spor

111

de producţie de 22%, la castraveţi, o concentraţie de 0,23% CO2 a dat un spor de producţie de 32%

(Daunicht 1966,citat de Voican 1984). Creşterea concentraţiei de CO2 la 900 mol/m3 timp de 10

săptămăni, la tomate, a determinat o rată de creştere cu 18-30% mai mare, fotosinteza a crescut, iar

sporul de producţie a fost de 22-80% în funcţie de soi, comparativ cu martorul (330 mol/m3, Yelle

şi colab., 1990). Castraveţii cultivaţi în sistemul hidroponic, la o concentraţie de 0,1-0,15% CO2, au

dat o producţie mai mare şi mai timpurie cu 8-21 zile. La salată, s-au obţinut sporuri de producţie de

56%.

Cercetările efectuate de Vlad I. şi Mariana Vlad (2000) prin fertilizarea culturilor de tomate

din sere cu CO2 0,1%, prin tuburi de folie perforată din metru în metru, au constatat o creştere a

numărului de inflorescenţe pe plantă, a numărului de fructe pe inflorescenţă şi pe plantă, producţia

timpurie a crescut cu 42%, iar producţia totală cu 41,5%.

Injectarea apei pentru irigat cu CO2 stimulează formarea acidului carbonic, măreşte

capacitatea plantei de a absorbi Mg şi Ca (ploaie carbonică). Aceasta permite dezvoltarea sistemului

radicular, reduce conţinutul în azotaţi şi determină o creştere mai rapidă a plantei şi a producţiei.

Apa administrată pe suprafaţa frunzelor permite plantei să absoarbă îngrăşămintele mai uşor;

folosirea pesticidelor şi erbicidelor poate fi redusă cu 50% (Kuckens A., 1988).

Surse de CO2

folosite pentru

fertilizarea

carbonică sunt:

o gheaţa carbonică;

o arderea hidrocarburilor (metan, propan, butan);

o arderea petrolului lampant;

o CO2 lichefiat în butelii;

o gaze recuperate de la centralele termice (procedeu olandez);

o descompunerea materiei organice din sol de către

microorganisme, eliberând CO2, atât în sol cât şi în atmosferă;

o apa provenită din precipitaţii sau irigaţie;

o îngrăşămintele organice, în general cele provenite de la cabaline

şi taurine, care degajă o cantitate mare de CO2 în timpul

fermentării (după 4 zile 21 l/m2 cel de taurine şi 88 l/m

2 cel de

cabaline).

Există şi situaţii când concentraţia dioxidului de carbon creşte foarte mult, atât în sol cât şi

în atmosferă, atingând valori de peste 1%, cu efect inhibitor asupra respiraţiei plantelor. Prevenirea

excesului de CO2 în sol, cu efect inhibitor asupra creşterii rădăcinilor, se face prin afânarea acestuia,

pentru pătrunderea oxigenului şi eliberearea CO2. În atmosferă, creşterea concentraţiei de CO2

poate fi utilă pentru păstrarea legumelor în silozuri şi şanţuri, pentru că o concentraţie de 1-3%

înhibă respiraţia, iar excesul provine din respiraţia plantelor, ca urmare a schimbului de aer limitat

cu exteriorul. În aceste condiţii se păstrează rădăcinoasele şi cartofii.

Creşterea cantităţii de CO2 din aer prezintă importanţă pentru păstrarea produselor

legumicole un timp mai îndelungat. Astfel, au fost făcute cercetări de păstrare a conopidei la 1°C, în

atmosferă normală şi modificată cu 3% CO2, şi 2,5, 5 şi 10% CO2 cu şi fără pretratament, şi 15%

CO2. După 7 zile, la o concentraţie de 5% CO2, inflorescenţele au avut o calitate comercială bună,

iar la cele cu 10% CO2 şi pretratament, inflorescenţele s-au îngălbenit, deoarece respiraţia a fost

aproape blocată (Romo-Parada, 1989).

Păstrarea cepei în atmosferă modificată, cu 5% CO2 şi 3% O2, a determinat prelungirea

repausului vegetativ (Smittle, 1988). Prezenţa catafilelor a dus la menţinerea în bulb a unei

concentraţii mari de CO2, ceea ce a dus la diminuarea respiraţiei de 1,9 ori, comparativ cu bulbii la

care catafilele au fost îndepărtate (Burzo, 1986).

4.6.3. Relaţiile plantelor legumicole cu alte gaze

Creşterea şi dezvoltarea plantelor legumicole este foarte mult influenţată şi de prezenţa altor

gaze în atmosferă, în afară de oxigen şi dioxid de carbon. Gazele care se întâlnesc în atmosferă sunt:

amoniacul, dioxidul de sulf, ozonul, fluorul, clorul, hidrogenul sulfurat, etilena, vaporii de mercur

etc.

112

Prezenţa acestor gaze în atmosferă, în cantitate foarte mică, nu este dăunătoare plantelor

(depinde de gaz), însă peste anumite limite devin extrem de toxice.

Poluarea aerului este determinată de:

o activitatea industrială;

o circulaţia autovehiculelor (eliminarea gazelor de eşapament, în urma arderii

combustibilului);

o depozitarea necorespunzătoare a deşeurilor industriale;

o substanţele radioactive acumulate în atmosferă, ca urmare a exploziilor

nucleare sau defecţiuni ale reactoarelor nucleare, care sunt extrem de

periculoase.

Amoniacul provine din descompunerea gunoiului de grajd, în primele faze ale acestui

proces. Pentru a evita efectele negative asupra plantelor, gunoiul de grajd se aplică toamna, la

pregătirea terenului, astfel, excesul de amoniac se elimină până la înfiinţarea culturilor. Există şi

situaţii în practică când se foloseşte gunoi semifermentat la culturi (mulcire) sau gunoiul de păsări

(la fertilizarea fazială a culturilor din sere). În aceste situaţii, trebuie ştiut faptul că, amoniacul

degajat prin fermentaţie nu trebuie să depăşească 0,1%, deoarece apar arsuri pe frunze şi de aceea

trebuie efectuate aerisiri pentru eliminarea excesului de amoniac şi udarea din abundenţă pentru

accelerarea procesului de fermentaţie.

Dioxidul de sulf (SO2) este foarte toxic şi la concentraţii foarte mici (0,001-0,002). Acesta,

în reacţie cu apa din precipitaţii, formează compuşi foarte toxici (ploi acide), care pot distruge

culturile legumicole.

Cercetările efectuate de Lăcătuş şi Voican (1997) la tomate au arătat că, la concentraţii de

0,4-0,6 vpm, timp îndelungat, pe frunze apar pete necrotice, iar concentraţiile mai mari apărute

accidental, chiar pe durată mică, determină formarea petelor necrotice între nervuri, frunzele se

usucă şi cad.

Gazele pe bază de Fl, Cl şi oxidul de carbon, provenite de la diferite unităţi industriale,

sunt toxice pentru plante. Sunt afectate atât culturile din câmp, dar şi cele protejate, de aceea trebuie

evitate terenurile din apropierea unităţilor industriale.

Etilena este prezentă în atmosferă în concentraţie de 0,1 vpm, dar în zona limitrofă

unităţilor industriale poate ajunge la 0,5 vpm, în timp ce în seră atinge chiar valoarea de 1 vpm. Este

regulator de creştere, în concentraţie mică, 0,1-0,2 vpm, dar în concentraţii mari determină

reducerea creşterii şi dezvoltării plantelor, reduce procentul de avortare a florilor. Este folosită

pentru maturarea tomatelor, după desprinderea de plantă, în concentraţie de 1‰. Peste această

concentraţie, devine toxică.

Azotul este folosit în scopul păstrării legumelor în depozite, pe o durată mai mare de timp,

şi se bazează pe inhibarea procesului de respiraţie. În atmosferă, oxizii de azot, alături de gazele de

eşapament, determină răsucirea frunzelor, timpul de manifestare a simpomelor este de 1-2 ore la

concentraţii de 2-10 vpm (Lăcătuş, Voican, 1997).

În funcţie de sensibilitatea plantelor legumicole la diferiţi poluanţi, acestea se împart în mai

multe grupe (tabelul 4.20).

Măsuri de prevenire a poluării culturilor legumicole:

o evitarea cultivării solelor şi parcelelor din apropierea marilor unităţi

industriale, cu plante legumicole cu grad de sensibilitate ridicat;

o evitarea folosirii apelor sulfuroase pentru irigarea culturilor;

o folosirea corectă a îngrăşămintelor şi pesticidelor;

o efectuarea culturilor în spaţii protejate în zonele cu risc mai mare;

o dotarea unităţilor poluante cu filtre speciale, pentru reducerea cantităţii de

gaze eliberate în atmosferă.

113

Tabelul 4.20

Gradul de sensibilitate a legumelor faţă de poluarea aerului

(Al. Ionescu, 1982)

Produsul

poluant

Gradul de sensibilitate

Rezistente Mijlociu rezistente Sensibile

Dioxid de sulf Castraveţi, pepeni Ceapă, usturoi, praz, ţelină,

varză, mazăre, spanac, sfeclă,

tomate

Ardei, fasole, cicoare,

anghinare, vinete,

morcov, ridichi, salată

Fluorul şi

compuşii lui

Varză, morcov,

salată, dovleac,

sparanghel

Fasole, mazăre Ceapă, usturoi, praz

PAN

(peroxiacetatul

de nitril)

Varză, dovlecel,

ridichi, ceapă,

castraveţi

Morcov Ardei, cicoare, fasole,

salată, spanac, sfeclă,

tomate, ţelină

Clorul şi

compuşii lui

Ardei, vinete Castraveţi, dovlecei, fasole,

tomate

Ceapă, ridichi

Ozonul Castraveţi, salată,

sfeclă roşie

Cicoare, morcov, pătrunjel,

păstârnac

Fasole, ceapă, dovlecel,

ridichi, spanac, tomate

Gazele (CO2, CO, CH2, SO2, NO2, NO), clorul, fluorul, ozonul şi vaporii de apă, opresc

radiaţiile infraroşii de la suprafaţa pământului să se piardă în spaţiu, ceea ce face ca energia calorică

să ajungă la o anumită înălţime, ca o “pătură caldă de gaze”. Creşterea temperaturii este determinată

de creşterea conţinutului atmosferei în CO2, CO, CH4, SO2, vapori de apă, particule minerale.

Metanul, oxizii de azot şi compuşii cu clor, fluor şi carbon, contribuie cu 15–20 % la creşterea

efectului de seră şi sunt strâns legaţi de ritmul de industrializare şi de dezvoltare al omenirii. În anul

2030 concentraţia de gaze şi aerosoli se va dubla, iar în 2100 se va tripla (Davidescu Velicica,

1998). Creşterea temperaturii atmosferei terestre duce la topirea gheţarilor, creşterea nivelului

apelor, restrângerea uscatului, afectarea ecosistemelor actuale, extinderea arealelor de cultură a

plantelor spre latitudinea nordică, înmulţirea bolilor şi a dăunătorilor etc., se estimează o creştere a

temperaturii cu 5 C.

Test de auroevaluare nr. 4

a) Care sunt grupele de plante legumicole, în funcţie de consumul de

elemente nutritive?

b) Care sunt factorii care influenţează consumul de elemente nutritive?

c) Care sunt factorii care influenţează absorbţia CO2 de către plante?

d) Care sunt sursele de bioxid de carbon pentru fertilizarea carbonică?

e) Ce alte gaze au rol în viaţa plantelor?

114

Rezumat

Cunoaşterea factorilor de mediu, şi mai ales a influenţei acestora asupra plantelor, este

esenţială în conducerea corectă a tehnologiei de cultură, în special în spaţiile protejate.

Temperatura este factorul cu acţiune limitativă, doarece de ea depinde înfiinţarea culturilor

şi respectiv desfiinţarea acestora. Fiecărei specii legumicole îi corespunde o temperatură minimă,

una optimă şi una maximă cu importanţă deosebită pentru practică. În funcţie de cerinţele faţă de

temperatură, speciile se clasifică în 5 categorii, cunoaşterea acestora având rol în stabilirea

epocilor de înfiinţare a culturilor. Sunt specii foarte rezistente la frig, respectiv plantele perene

(ştevie, măcriş, revent, sparanghel) care iernează în câmp, specii rezistente care se cultivă

primăvara devreme (morcov, pătrunjel, varză, ceapă etc), pretenţioase la căldură (tomate, ardei,

vinete) şi rezistente la căldură (bostănoase, bame).

Lumina este un factor foarte important, în special pentru culturile din spaţiile protejate,

unde în perioada noiembrie-martie este deficitară, impunându-se iluminarea suplimentară. Aceasta

este destul de scumpă; din acest motiv folosirea acestei modalităţi este foarte restrânsă în acest

domeniu. Lumina influenţează viaţa plantelor prin intensitate, fiind specii legumicole care au

nevoie de o intensitate luminoasă mai mare (tomate, ardei, vinete), specii care au nevoie de

intensitate mică (ceapa, salata, usturoiul) sau specii care nu au nevoie de lumină în perioada de

definitivare a însuşirilor organoleptice a părţilor comestibile (cicoare, sparanghel, conopidă).

Durata zilei de lumină este diferită, speciile legumicole fiind de zi lungă, de zi scurtă sau

indiferente. Calitatea luminii influenţează procesele de creştere şi fructificare; speciile legumicole

de la care se consumă fructele reacţionează pozitiv la radiaţiile roşii, roşu îndepărtat, portocalii şi

galbene. Speciile legumicole de la care se consumă frunzele valorifică foarte bine radiaţiile

albastre, violete şi verzi.

Apa este indispensabilă pentru plante, dar în mod special trebuie reţinut că legumicultura

nu se poate practica decât în condiţii de irigare. Consumul de apă al plantelor este influenţat de o

serie de factori, cerinţele plantelor legumicole sunt diferite, dar stabilirea unui regim de irigare

corespunzător şi alegerea metodei adecvate asigură apa necesară în cultură.

Solul este mijlocul de producţie cel mai important şi suportul pentru plante. Influenţează

prin însuşirile fizico-chimice (structură, textură, gardul de permeabilitate, capacitatea de

tamponare, capacitatea de reţinere a apei, reacţia solului, soluţia solului etc.) şi un aspect

important este menţinerea şi îmbunătăţirea acestora. Pentru speciile legumicole se aleg cele mai

bune soluri, grad ridicat de fertilitate, cu textură luto-nisipoasă sau nisipo-lutoasă, afânate,

profunde etc.

Plantele legumicole sunt în general pretenţioase faţă de hrană, de aceea trebuie atenţie la

pregătirea terenului şi la stabilirea unui plan de fertilizare pentru perioada de vegetaţie care să

asigure hrana necesară pentru creştere şi fructificare.

Aerul, prin conţinutul de oxigen şi CO2, contribuie la desfăşurarea proceselor fiziologice

din plante care asigură desfăşurarea tuturor fenofazelor plantei.

Factorii de mediu pot fi în situaţie de exces sau de deficit, cu o serie de implicaţii asupra

plantelor. Prin tehnologia de cultură se poate interveni în scopul asigurării acestora în funcţie de

cerinţele plantelor şi trebuie să fie în corelaţie directă.

115


ZONAREA LEGUMICULTURII ŞI BAZA MATERIALĂ PENTRU PRODUCEREA

LEGUMELOR

Obiective

Caracterizarea zonelor de favorabilitate a legumelor în scopul valorificării

superioare a condiţiilor de mediu de către speciile legumicole

Însuşirea principiilor care stau la baza dezvoltării legumiculturii

Înţelegerea necesităţii organizării producătorilor de legume în organizaţii şi

grupuri de producători

Folosirea bazei materiale adecvate activităţii de producere a legumelor

Cultura legumelor este o activitate care se desfăşoară tot timpul anului, datorită posibilităţii

efectuării culturilor în spaţii protejate (solarii, sere, răsadniţe, când în câmp acestea nu se pot

cultiva). Reuşita culturilor legumicole depinde foarte mult de condiţiile de climă şi sol în care se

cultivă, de calitatea lucrărilor executate, de sortimentul de soiuri şi hibrizi, precum şi de baza

tehnico-materială utilizată.

5.1. Zonarea legumiculturii

Prin zonarea speciilor legumicole se înţelege repartizarea teritorială a culturilor de legume

pe baza interdependenţei unor factori care favorizează sau limitează posibilitaţile de valorificare a

potenţialului biologic, imprimând legumiculturii un caracter zonal. De asemenea, prin zonarea

legumiculturii se înţelege stabilirea unor teritorii cu condiţii pedoclimatice şi social-economice, în

concordanţă cu cerinţele plantelor legumicole.

Zona legumicolă este considerată un teritoriu cu caracteristici omogene, în care condiţiile

de mediu sunt destul de asemănătoare. Stabilirea zonelor de cultură a legumelor s-a făcut pe baza

unui studiu amănunţit al factorilor care contribuie la reuşita culturii dintre care: factorii climatici

(temperatura, precipitaţiile, lumina, vântul), factorii geografici, care influenţează indirect factorii

climatici (altitudinea, latitudinea şi longitudinea), factorii edafici (tipul de sol, structura şi textura

solului, capacitatea de câmp pentru apă, porozitatea, soluţia solului, pH-ul, conţinutul în humus

etc.) şi factorii social-economici (asigurarea forţei de muncă, tradiţia în cultura legumelor,

apropierea de căile de acces, care trebuie să fie practicabile tot timpul anului, asigurarea pieţei de

desfacere a produselor, posibilitatea asigurării bazei materiale pentru producţia legumicolă,

nivelul investiţiilor, precum şi forma de proprietate: de stat sau particulară.

În România, stabilirea zonelor favorabile pentru cultura legumelor s-a efectuat în trei etape.

Prima a fost perioada 1953-1954, când s-a ţinut seama mai mult de factorii economici,

amplasând culturile legumicole în jurul oraşelor, centrelor muncitoreşti, pentru aprovizionarea

populaţiei cu legume.

A doua etapă de zonare s-a efectuat în perioada 1956-1961, când s-au stabilit 6 zone pentru

cultura legumelor (Câmpia de sud-vest a ţării, Câmpia Munteniei şi Olteniei, Câmpia Transilvaniei,

Câmpia Moldovei şi zona de deal). S-au întocmit hărţile ecologice pentru speciile legumicole cele

mai importante (tomate, castraveţi, ceapă, varză, ardei, mazăre, fasole, rădăcinoase).

A treia etapă a fost între 1975-1977, când s-au delimitat 3 zone de favorabilitate pentru

cultura legumelor, care sunt valabile şi în prezent (fig. 5.1.).

Zonarea se execută de persoane numite prin ordin al ministrului, conform legislaţiei în

vigoare. În momentul de faţă este în vigoare Legea nr. 312/2003, republicată în 2007, legea privind

producerea şi valorificarea legumelor, în care sunt prezentate şi cele trei zone de producere a

legumelor.

116

Fig. 5.1 Zonele de favorabilitate pentru cultura legumelor

Zona I reprezintă zona cea mai favorabilă pentru cultura legumelor, deoarece condiţiile de

mediu sunt cele mai prielnice şi permit practicarea tuturor sistemelor de cultură. Aici este

concentrată cea mai mare suprafaţă cultivată cu legume, circa 57% şi se obţin cele mai mari

producţii destinate consumului proaspăt şi industrializării. În această zonă s-au înfiinţat cele mai

renumite staţiuni de cercetare pentru legumicultură, respectiv la Buzău, Brăila, Arad, Dăbuleni şi

ICLF Vidra.

Cuprinde două subzone:

subzona I cuprinde partea de sud-est a ţării (Lunca Dunării, Câmpia Bărăganului,

Băileştiului şi Burnasului) incluzând judeţele: Dolj, Olt, Teleorman, Giurgiu, Ilfov, Călăraşi,

Ialomiţa, Buzău, Brăila, Tulcea şi Constanţa. Se caracterizează printr-un climat de stepă, cu

ierni aspre, unde zăpada este adesea spulberată. Verile sunt călduroase şi iernile aspre,

precipitaţiile au caracter torenţial la începutul verii, instalarea unor perioade de secetă

prelungită fiind evidentă. Temperatura medie a anului este de 10-11°C, umiditatea relativă

de 55-65%, iar media precipitaţiilor de 400-500 mm. În această subzonă se întâlnesc solurile

cele mai fertile (cernoziomul castaniu şi ciocolatiu), soluri aluvionare cu fertilitate ridicată,

nisipoase, precum şi brun-deschis de stepă.

Subzona I asigură condiţii climatice cu posibilităţi de irigare pentru toate speciile legumicole

şi îndeosebi pentru cele pretenţioase la căldură: ardei, vinete, tomate, castraveţi, pepeni,

fasole de gradină, bame şi altele;

subzona a II-a cuprinde partea de vest a ţării, cu judeţele Timiş, Arad şi Bihor. Se

caracterizează printr-o tempetratură medie anuală de 10,5-11°C, precipitaţii mai multe (550-

650 mm anual) şi o umiditate relativă de 65-75%. Solurile predominante sunt

cernoziomurile, solurile aluvionare, nisipurile solificate, solurile brune de pădure, lăcoviştile

etc.

Zona a-II-a este considerată zonă favorabilă pentru cultura legumelor, întrucât marea

majoritate a speciilor legumicole întâlnesc condiţii bune pentru creştere şi fructificare. Se întinde în

partea de nord a Olteniei, Munteniei, Câmpia Moldovei şi o parte din Podişul Transilvaniei. În

această zonă intră judeţele: Caraş-Severin, Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Argeş, Dâmboviţa, Prahova,

Vrancea, Galaţi, Bacău, Vaslui, Neamţ, Iaşi, Suceava, Botoşani şi Satu-Mare.

117

Se caracterizează prin: temperatură medie anulă de 9-10°C, precipitaţii medii anuale de 450-

550 mm, umiditatea relativă de 65-80%, şi soluri de tip cernoziom, brun de pădure, de luncă,

lăcovişti şi nisipuri solificate. În această zonă se cultivă 28-30% din suprafaţa ocupată cu legume.

Speciile legumicole care se cultivă sunt: bulboasele şi vărzoasele, care nu sunt pretenţioase la

căldură şi au nevoie de o umiditate mai mare (vărzoasele), dar se cultivă şi tomate, ardei, vinete,

castraveţi, fasole etc. Se practică şi cultura protejată.

Zona a III-a este considerată zona cu grad scăzut de favorabilitate pentru cultura

legumelor şi se întinde pe o arie destul de restrânsă. Este localizată în Câmpia Transilvaniei,

cuprinzând o parte din judeţele: Cluj, Mureş, Maramureş, Sălaj, Bistriţa-Năsăud, Alba, Sibiu,

Harghita şi Braşov.

Această zonă, se caracterizează prin temperaturi medii anuale mai mici (8-9,7°C),

precipitaţii mai abundente 600-650 mm anual şi o umiditate relativă mai ridicată, 70-80%.

Principalele tipuri de sol sunt cele brune de pădure slab sau mediu podzolite şi cele aluvionare. Din

totalul suprafeţei ocupate cu legume în România, în această zonă se cultivă circa 8%. In această

zonă se cultivă în special legumele rădăcinoase, vărzoase şi bulboase, iar în anumite microzone se

cultivă şi castraveţi, fasole de gradină, mazăre de grădină. Se mai pot cultiva tomatele, ardeiul,

vinetele, însă pe suprafeţe mici şi nu se pot obţine culturi timpurii.

În cadrul lucrărilor de zonare s-au stabilit şi anumite microzone pentru cultura legumelor.

Microzonarea este un subsistem al zonării, care conturează arealul unor culturi legumicole

la scară redusă. Microzonarea este impusă de amplitudinea variaţiei factorilor pedoclimatici si

social-economici specifici unei zone. In cadrul oricarei zone, există suprafeţe de teren care sunt

avantajoase pentru cultura legumelor dintr-o anumită categorie, ca urmare a expoziţiei sau

adăpostirii naturale.

La stabilirea microzonelor se ţine cont, pe lângă condiţiile de mediu, şi de elementele social-

economice, deoarece acestea se manifestă pregnant atât prin gradul de specializare a forţei de

muncă, cât şi prin puterea economică a fiecarei proprietăţi agricole. Lucrările de zonare stau la baza

concentrării, profilării si specializării producţiei de legume.


a) Ce este zona legumicolă?

b) Prin ce se caracterizează zona I de favorabilitate?

c) Prin ce se caracterizează zona a II a de favorabilitate?

d) Prin ce se caracterizează zona a III a de favorabilitate?

5.2. Dezvoltarea intensivă a legumiculturii Prin dezvoltarea intensivă, se înţelege cultivarea legumelor în mod raţional, în câmp şi în

spaţii protejate, în vederea obţinerii de producţii mari, de calitate, care să atingă potenţialul

productiv al soiului sau hibridului, aplicarea celor mai performante tehnologii de cultură şi

118

obţinerea unui profit cât mai mare.

Principiile

dezvoltării

intensive a

legumiculturii:

cultivarea plantelor legumicole după cele mai perfomante tehnologii de

cultură, care presupun automatizarea lucrărilor în mare parte, până la

reducerea la maxim a forţei de muncă şi în special introducerea sistemului

de cultură fără sol, practicat la scară largă în Olanda, Belgia, Franţa, Italia,

USA etc., care conduce la o creştere spectaculoasă a producţiei;

folosirea de soiuri şi hibrizi cu potenţial productiv ridicat şi cu

rezistenţă genetică la diverşi agenţi patogeni şi la anumiţi factori de stres

(termic, hidric etc.);

introducerea utilajelor complexe, dar funcţionale, pentru pregătirea

terenului, care la o singură trecere, să efectueze mai multe lucrări,

prevenind astfel deteriorarea structurii solului prin tasare, scăderea

consumului de forţă de muncă şi a energiei;

dezvoltarea industriei chimice, prin fabricarea îngrăşămintelor chimice

necesare plantelor, fabricarea pesticidelor, care sunt indispensabile

protecţiei fitosanitare a culturii, în concordanţă cu principiile respectării

mediului înconjurător;

introducerea celor mai performante metode de distribuire a apei la

nivelul plantelor (picurare), pentru reducerea consumului de apă şi evitarea

stresului hidric, menţinerea însuşirilor fizice ale solului;

combaterea integrată a bolilor, dăunătorilor şi buruienilor, care pe

lângă protecţia culturilor vizează şi protecţia mediului înconjurător,

contribuie la creşterea cantităţii şi calităţii producţiei;

comasarea suprafeţelor ocupate cu legume, în zonele cele mai

favorabile;

pregătirea specialiştilor în domeniu, care să pună în practică toate

realizările obţinute în cercetare şi practică, în scopul dezvoltării

legumiculturii.

5.3. Concentrarea, profilarea şi specializarea producţiei legumicole

Concentrarea producţiei legumicole

Constă în comasarea terenului pentru cultura plantelor legumicole pe suprafeţe mari, în

zonele cele mai favorabile, în scopul valorificării eficiente a condiţiilor pedo-climatice şi obţinerea

de producţii mari.

Acest proces

prezintă o serie de

avantaje:

gruparea suprafeţelor ocupate cu legume;

punerea în practică a noilor tehnologii de cultură, măsură care

devine posibilă numai pe suprafeţe mari;

folosirea celor mai moderne utilaje, care să execute mai multe

lucrări la o singură trecere, evitând deteriorarea structurii solului;

concentrarea resurselor financiare, pentru punerea în aplicare a

tehnologiei moderne de cultură a legumelor;

crearea de locuri de muncă şi constituirea echipelor de specialişti

(tehnologi, ingineri mecanici, agrochimişti etc.);

posibilitatea valorificării producţiei la export, pe piaţa internă sau

la fabricile de conserve, dezvoltându-se indirect şi acest sector al

industriei;

posibilitatea împărţirii terenului în ferme cu suprafeţe de 40-50

ha;

reducerea cheltuielilor pentru apă şi energie, amenajând sistemele

de irigaţii şi reţelele de drumuri;

o mai bună organizare a producţiei care conduce la obţinerea unor

rezultate foarte bune etc.

119

Concentrarea suprafeţelor cultivate cu legume trebuie privită în sens pozitiv, ţinând cont de

avantajele pe care le prezintă, pe această cale fiind dirijată producţia de legume şi din alte ţări, atât

din Europa cât şi din America. Nu întâmplător, în Europa, cele mai mari ţări producătoare de

legume sunt Italia, Franţa, Spania în câmp şi Belgia, Olanda în spaţii protejate, unde condiţiile de

mediu sunt foarte favorabile. În America cultura legumelor este concentrată în state ca Florida,

Arizona, California, Texas, unde se produce cea mai mare cantitate de legume. De asemenea,

suprafaţa ocupată cu legume în sere, s-a concentrat în special în jurul oraşelor, ţinând seama de

volumul de forţă de muncă necesar. Astfel, complexe mari de sere în România au fost la Bucureşti,

Codlea, Ploieşti, Işalniţa, Popeşti-Leordeni, Oradea, Arad, Dumbrăveni etc., însumând o suprafaţă

de peste 1500 ha.

Profilarea producţiei legumicole

Prin profilarea producţiei legumicole se înţelege proporţia în care se cultivă plantele

legumicole într-o unitate agricolă şi variază între 10% şi 100%. Dacă ponderea culturilor

legumicole în unitate este până la 50%, unitatea respectivă nu se consideră profilată pe cultura

legumelor. Dacă ponderea depăşeşte 50%, este o unitate de profil legumicol.

Profilarea unităţilor pe cultura legumelor, are la bază o serie de elemente, dintre care

amintim: asigurarea cu materii prime a fabricilor de conserve, culturile efectuându-se de regulă în

apropierea acestora pentru a se reduce cheltuielile cu transportul producţiei şi păstrarea calităţii

acesteia, aprovizionarea populaţiei urbane cu legume, ţinând cont de specificul zonei, asigurarea

forţei de muncă etc,.

Specializarea producţiei legumicole

Specializarea producţiei legumicole reprezintă, de fapt, profilarea producţiei legumicole în

proporţie de 100% şi presupune efectuarea unui număr restrâns de culturi. Studiile efectuate în acest

sens arată că, numărul optim de culturi pentru o exploataţie legumicolă, este de 3-4 culturi de bază

şi 2 culturi secundare, care să se cultive în sistemul culturilor succesive, în vederea realizării unei

rotaţii corespunzătoare. Alegerea speciilor trebuie să se facă în funcţie de posibilitatea asigurării

unei pieţe de desfacere a produselor, de gradul de dotare al exploataţiei (unităţii), de resursele

materiale, de posibilitatea efectuării rotaţiei culturilor, care să ducă la menţinerea sau îmbunătăţirea

fertilităţii solului. În cazul în care numărul de specii este foarte restrâns (1-2), rotaţia trebuie să se

facă între ferme, pentru a evita monocultura.

Pe plan mondial, se pune un mare accent pe procesul de integrare pe verticală pentru cultura

legumelor, proces care asigură corelarea activităţilor de producţie, prelucrare şi valorificare în

condiţii avantajoase. Pentru aceasta, fermierii se asociază între ei (integrare pe orizontală), apoi cu

fabricile de conserve (integrare pe verticală), prin arendarea terenului care se cultivă după cerinţele

şi interesele fabricilor. Astfel, în SUA s-a ajuns ca multe fabrici de conserve să-şi asigure 1/3 din

materia primă necesară de pe propriul teren, 1/3 de pe terenul arendat, iar restul pe bază de contract

cu diferite ferme de profil (Stan, 1999).

Specializarea producţiei legumicole are la bază unele criterii şi anume:

o sistemul de cultură;

o valorificarea producţiei;

În funcţie de sistemul de cultură,

unităţile de producţie legumicolă se împart

astfel:

După modul de valorificare al producţiei

legumicole, unităţile de profil se împart în :

o unităţi pentru producerea legumelor

în câmp;


în sere şi solarii;

o unităţi pentru producerea ciupercilor.


necesare consumului proaspăt;


necesare industrializării.

120


a) Care sunt principiile dezvoltării intensive a legumiculturii?

b) Ce reprezintă concentrarea terenurilor şi ce avantaje are?

c) Ce înţelegem prin profilarea producţiei legumicole?

d) Ce înţelegem prin specializarea producţiei legumicole?

5.4. Organizarea producătorilor de legume

Procesul de retrocedare a terenurilor agricole din proprietatea statului în proprietate privată,

a condus la înfiinţarea de exploataţii agricole de dimensiuni diferite, ca:

o exploataţii de subzistenţă care deţin 45,24 % din totalul suprafeţei agricole utilizate;

o exploataţii de semi-subzistenţă care utilizează 16,09 %;

o exploataţii comerciale care utilizează 38,67%.

Această structură, nefavorabilă în principal exploataţiilor agricole de semi-subzistenţă,

precum şi cooperarea insuficientă a producătorilor agricoli, a determinat o slabă dezvoltare a

sectorului. Creşterea competitivităţii acestui sector este condiţionată de valorificarea pe piaţă a unor

produse corespunzătoare din punct de vedere calitativ şi cantitativ.

Adaptarea producţiei la cerinţele pieţei, este influenţată de asocierea producătorilor agricoli,

care are drept consecinţă conştientizarea acestora asupra importanţei aplicării unor tehnologii de

producţie performante, corespunzătoare solicitărilor procesatorilor sau comerţului cu ridicata. De

asemenea, lipsa susţinerii financiare a înfiinţării şi funcţionării formelor de asociere, a condus la

menţinerea unei dualităţi formată, pe de o parte, din exploataţiile de subzistenţă şi semi-subzistenţă,

iar pe de altă parte din exploataţiile comerciale.

La aceasta s-au adăugat reticenţa şi interesul scăzut al producătorilor agricoli faţă de formele

asociative, datorită:

• nivelului de conştientizare: lipsa de informaţii şi experienţă în astfel de

activităţi, conştientizarea redusă a fermierilor în ceea ce priveşte avantajele

rezultate dintr-o acţiune comună;

• aspectelor economice şi legislative: insuficienţa surselor de finanţare pentru

începerea unei activităţi economice, lipsa de interes a unităţilor de prelucrare a

produselor primare din agricultură, modificarea continuă a legislaţiei în

domeniu;

• aspectelor privind pregătirea, consilierea şi consultanţa: gradul diferit de

pregătire al persoanelor implicate în formele asociative, precum şi înţelegerea

diferită a scopurilor şi principiilor de funcţionare ale acestora, insuficienţa

serviciilor de consiliere şi consultanţă şi concentrarea acestora pe aspectul

cantitativ şi nu pe cel calitativ şi economic.

Până în prezent, în România au fost recunoscute, în conformitate cu legislaţia naţională în

vigoare, un număr de 56 grupuri de producători, dintre acestea 4 grupuri de producători au depus

121

proiecte de finanţare din fonduri SAPARD pentru legume-fructe şi alte produse.

Obiective

Creşterea competitivităţii sectoarelor de producţie prin dezvoltarea echilibrată a

relaţiilor dintre producători şi sectoarele de procesare şi comercializare, precum şi adaptarea

producţiei din punct de vedere calitativ şi cantitativ la cerinţele consumatorilor;

Încurajarea înfiinţării grupurilor de producători în vederea obţinerii de produse de

calitate care îndeplinesc standardele comunitare, prin aplicarea unor tehnologii de producţie unitare

şi sprijinirea accesului la piaţă a propriilor membri;

Creşterea numărului de grupuri de producători sprijiniţi pentru înfiinţare şi

funcţionare administrativă şi creşterea veniturilor prin îmbunătăţirea capacităţii tehnice şi de

management a membrilor acestora;

Adaptarea producţiei la cerinţele şi exigenţele pieţei;

Asigurarea comercializării în comun a produselor, inclusiv pregătirea pentru

vânzare;

Centralizarea vânzărilor şi distribuţia produselor cu ridicata;

Creşterea valorii adăugate a producţiei obţinute în comun şi o mai bună gestionare

economică a resurselor şi rezultatelor obţinute;

Stabilirea unor reguli comune în ceea ce priveşte informaţiile asupra producţiei, în

special cu privire la cantitate, calitate şi tipul ofertei, acordându-se o atenţie deosebită produselor

obţinute în cantităţi corespunzătoare pentru industria prelucrătoare şi pentru reţeaua de

comercializare.

Grupurile de producători

Obiectivul general al Politicii Agricole Comune il reprezintă un venit stabil şi decent pentru

producatorii agricoli, acest lucru realizându-se în general prin concentrarea ofertei şi constituirea de

forme asociative, specializate în comercializarea producţiei membrilor grupului. Primul pas care

trebuie făcut de către producători este constituirea unei entităţi juridice în vederea obţinerii

recunoaşterii ca grup de producători recunoscut preliminar sau ca organizaţie de producători. O

cerere pentru obţinerea statutului de Organizaţie de Producători/Grup de producători (OP/GP)

trebuie să treacă prin urmatoarele etape: depunerea, aprobarea şi implementarea unui plan de

recunoaştere.

Înfiinţarea unui grup de producători

Infinţarea grupurilor de producători se face pe baza legislaţiei în vigoare, respectiv legea nr.

338 din 29 noiembrie 2005 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 37/2005 privind

recunoaşterea şi funcţionarea grupurilor de producători, pentru comercializarea produselor agricole

şi silvice.

Dosarul de recunoaştere preliminară cuprinde minimum următoarele:

Cerere de recunoaştere preliminară;

Decizia Adunării Generale în care să se menţioneze acordul acesteia pentru

efectuarea demersurilor legale, în vederea obţinerii statutului de grup de producatori

recunoscut preliminar (decizia va fi consemnată într-un proces-verbal semnat de toţi

membrii asociaţi);

Copie legalizată a actului constitutiv/statului din care să reiasă clar următoarele

prevederi: obiectul principal de activitate, reguli care să permită producătorilor-

membri să urmărească şi să participe în mod democratic la adoptarea deciziilor în

cadrul grupului; penalităţi pentru nerespectarea obligaţiilor ce le revin conform

actului constitutiv; regulile de admitere a noilor membri, respectiv durata minimă a

calităţii de membru; reglementările contabile şi bugetare necesare pentru

funcţionarea grupului.

Plan de recunoaştere.

00084826.htm

122

Avantajele recunoaşterii preliminare

Grupul de producatori va putea beneficia de sprijin financiar comunitar în cadrul Organizării

Comune de Piaţă, sub forma unui ajutor pentru înfiinţare şi activităţi administrative. Valoarea

ajutorului este variabilă in funcţie de valoarea producţiei comercializate (VPC) şi a cheltuielilor

efectiv realizate.

In acelaşi timp poate primi sprijin financiar, destinat acoperirii unei părţi din investiţiile

necesare, pentru obţinerea recunoaşterii ca organizaţie de producători.

De asemenea, grupul de producători poate avea acces la anumite măsuri din Programul

Naţional de Dezvoltare Rurală, cum este modernizarea exploataţiilor agricole.

Scopul şi conţinutul planului de recunoaştere preliminară

Scopul planului de recunoaştere preliminară este dezvoltarea progresivă a grupurilor de

producători, astfel încât acestea să poată primi recunoaşterea ca organizaţie de producăori după

implementarea planului de recunoaştere.

Planul de

recunoaştere

preliminară

cuprinde:

descrierea situaţiei persoanei juridice în cauză;

informaţii despre sistemul centralizat de facturare şi înregistrare a

cantităţilor comercializate;

durata estimată a planului de recunoaştere, care nu trebuie să

depaşească 5 ani;

măsurile ce vor fi implementate, cu termenele de realizare a acestora,

în vederea obţinerii recunoaşterii ca organizaţie de producători.

Măsuri care pot beneficia de ajutor financiar comunitar:

Cheltuieli administrative;

Studii de prefezabilitate şi fezabilitate;

Contracte pentru realizarea de materiale publicitare în vederea promovării imaginii

grupului şi a produselor acestuia;

Cheltuieli pentru procurarea de ambalaje necesare pregătirii produselor în vederea

comercializării;

Cheltuieli pentru implementarea sistemelor de siguranţă şi securitate alimentară,

promovarea utilizării practicilor de cultivare, a tehnicilor de producţie şi gestiune a

deşeurilor care să nu dăuneze mediului înconjurator, în special pentru protecţia calităţii

apelor, a solului şi a peisajului natural, precum şi menţinerea şi/sau promovarea

biodiversităţii;

Cursuri de calificare a personalului propriu pentru standardizarea producţiei,

aplicarea sistemelor de siguranţă şi standardizarea producţiei, aplicarea sistemelor de

siguranţă şi securitate alimentară, promovarea utilizării practicilor de cultivare, a tehnicilor

de producţie şi gestiune a deşeurilor care să nu dăuneze mediului înconjurator, marketingul

produselor agricole, întocmirea de studii de piaţă;

Cheltuielile aferente reuniunilor şi programelor de formare pentru punerea în

aplicare a acţiunilor planului de recunoaştere, inclusiv diurnele zilnice ale participanţilor;

Promovarea denumirilor/mărcilor grupurilor de producători;

Costuri privind achiziţionarea de terenuri virane în vederea realizării unei investiţii;

maşini frigorifice pentru transportul produselor; maşini pentru sortarea, calibrarea si

etichetarea produselor; maşini pentru confecţionat ambalaje; spaţii comerciale pentru

desfacerea produselor; spaţii pentru depozitarea produselor.

Ajutorul financiar pentru planul de recunoaştere preliminară

Ajutoarele sunt variabile, în funcţie de VPC (VPC–este valoarea fără TVA a producţiei

membrilor pentru categoria/categoriile de produse pentru care s-a obţinut recunoaşterea,

comercializate prin intermediul grupurilor de producători recunoscute preliminar) şi cheltuielile

123

efective realizate pe măsurile din planul de recunoaştere preliminară.

Organizaţiile de producători (OP)

Scopul şi conţinutul programelor operaţionale

Organizaţiile de producători reprezintă elementul de bază în cadrul organizării comune de

piaţă pentru sectorul legume, prin intermediul cărora se doreşte realizarea unei producţtii durabile şi

competitive, reducerea costurilor, concentrarea ofertei, prevenirea şi combaterea crizelor care pot

apărea.

Scopul organizaţiei de producători este adaptarea producţiei membrilor OP la cerinţele pieţei

(cerere efectivă, calitate, preţ) şi consolidarea poziţiei acestora pe piaţă, prin finanţarea programelor

operaţionale.

O organizaţie de producători recunoscută poate beneficia de fonduri comunitare prin

elaborarea unui program operational. Programul operaţional reprezintă un ansamblu de măsuri pe

care organizaţia de producători recunoscută doreşte să le implementeze, în vederea adaptării

producţiei membrilor săi la cerinţele pieţei şi a consolidării poziţiei pe piaţă.

Finanţarea comunitară a organizaţiilor de producători se face printr-un fond financiar

denumit fond operational (FO).

Crearea fondurilor operaţionale

Pentru a beneficia de asistenţă financiară comunitară, organizaţiile de producători vor

înfiinţa fonduri operaţionale constituite din contribuţiile financiare plătite de fiecare membru, pe

baza volumului şi/sau valorii producţiei comercializate.

Organizaţiile de producători deschid un “cont special dedicat” numai pentru operaţiunile

financiare din fondul operaţional.

Conţinutul programelor operaţionale

Programele operaţionale au

o durată de aplicare minimă

de 3 ani si maximă de 5 ani

şi conţin proiecte executive

care cuprind informaţii cu

privire la:

situaţia iniţială a organizaţiei de producători privind producţia,

comercializarea şi echipamentele;

obiectivele programului, luând în considerare comercializarea

producţiei şi concentrarea ofertei;

măsurile şi acţiunile propuse;

durata programului;

modul de calcul şi cuantumul contribuţiilor financiare;

informaţiile care justifică diferenţierea cuantumului

contribuţiilor;

bugetul şi calendarul de execuţie a măsurilor pentru fiecare an

de punere în aplicare a programului.

Măsuri eligibile pentru plata ajutorului financiar comunitar în cadrul programelor

operaţionale:

Costurile generale referitoare la fonduri sau la programul operaţional;

Cheltuielile de personal (inclusiv costurile legate de salarii şi retribuţii, dacă acestea

sunt suportate de organizaţia de producători);

investiţiile în vehicule dotate cu echipamente frigorifice sau de refrigerare;

cheltuielile efectuate în vedera reuniunilor şi programelor de formare pentru punerea

în aplicare a acţiunilor programului operaţional;

promovarea mărcilor de calitate;

investiţiile sau acţiunile privind exploataţiile private, cu condiţia să contribuie la

obiectivele programului operaţional;

124

Controlul de conformitate cu standardele de comercializare

Controlul de conformitate cu standardele de comercializare (calitate) este unul din

elementele de bază indispensabile, care asigură o funcţionare corectă a organizării comune de piaţă

în sectorul de legume proaspete. Se efectuează în toate fazele de comercializare a legumelor

proaspete, respectând prevederile legislaţiei comunitare, privind organizarea comună a pieţei

legumelor.

Autoritatea responsabilă de coordonarea activităţii privind controlul de conformitate cu

standardele de comercializare este Inspecţia de Stat pentru Controlul Tehnic în Producerea şi

Valorificarea Legumelor şi Fructelor (ISCTPVLF), în conformitate cu prevederile naţionale în

domeniu.

ISCTPVLF este un compartiment distinct în cadrul Direcţiei Generale de Inspecţii Tehnice

şi Control a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltarii Rurale.

ISCTPVLF este organizată şi funcţionează prin:

Autoritatea de coordonare – la nivelul MADR;

Organismele de control – la nivelul direcţiilor pentru agricultură şi dezvoltare rurală

judeţene şi a Municipiului Bucureşti. Înscrierea în baza de date, se face prin completarea unei

cereri, care se depune la organismul de control, desemnat pentru efectuarea controlului de

conformitate la legumele proaspete, pe raza căreia operatorul respectiv îşi desfăşoară activitatea.

Categoriile de

operatori din sectorul de

legume, care vor fi înscrişi

în baza de date sunt

urmatoarele:

Comercianţi en gross reprezentaţi de orice persoană juridică

care achiziţionează legume şi/sau fructe proaspete în numele

său şi le revinde altor comercianţi cu ridicata sau amănuntul

(depozite şi pieţe en gross);

Persoane juridice care comercializează în numele terţilor

(misionari);

Grupuri de producători;

Organizaţii de producători;

Cooperative de producători neasociate OP;

Centre de achiziţionare şi condiţionare situate în bazinele

legumicole.

ATENŢIE!!!

Nu se pot înscrie:

fermierii din bazinele de producţie tradiţionale, care vând,

livrează sau expediază legume spre centre de ambalare,

condiţionare sau depozitare;

centrele de depozitare care expediază legume către centre de

sortare şi ambalare;

fermierii care vând în fermă legume direct către consumator,

pentru consumul personal al acestuia;

producătorii agricoli care valorifică producţia prin GP, OP, în

vederea comercializării;

persoanele fizice sau juridice a căror activitate în sectorul de

legume proaspete constă exclusiv în transportul acestor

produse.

125

Baza de date conţine:

numărul de înregistrare;

numele şi prenumele operatorului;

adresa operatorului şi/sau a punctului de lucru;

informaţii de la Registrul Comerţului (cod unic de înregistrare);

informaţii necesare în vederea clasificării operatorilor;

informaţii privind rezultatele controalelor precedente;

orice altă informaţie considerată necesară în vederea efectuării controlului de

conformitate.


a) Care sunt avantajele asocierii producătorilor de legume?

b) Cine nu se poate înscrie în asociaţiile de producători?

5.5. Baza tehnico-materială pentru producerea legumelor

Baza tehnico-materială este alcătuită din:

construcţii legumicole (sere, solarii, răsadniţe);

localuri pentru cultura ciupercilor;

maşini şi utilaje;

îngrăşăminte chimice şi organice;

pesticide (insecticide, fungicide, erbicide);

seminţe, unelte;

substanţe bioactive;

carburanţi şi lubrifianţi.

5.5.1. Construcţii legumicole

Activitatea de producere a legumelor, se desfăşoară în diferite spaţii, care fac posibilă

cultivarea acestora tot timpul anului. Aceste spaţii sunt: serele, solariile şi răsadniţele.

Serele sunt construcţii legumicole complexe, acoperite cu sticlă şi dotate cu diferite

instalaţii, pentru asigurarea factorilor de mediu favorabili, pentru cultura legumelor tot timpul

anului.

Clasificarea serelor

după materialul folosit la acoperire - sere propriu-zise (cu pereţii şi acoperişul din sticlă)

- sere acoperite cu materiale plastice

după materialul folosit pentru schelet - sere din metal

- sere din lemn

- sere din beton

- sere mixte

după gradul de mobilitate - sere fixe

- sere mobile

după tipul constructiv - sere individuale

- sere bloc de tip industrial

după forma acoperişului - sere cu două pante

- sere cu o pantă

126

după sursa de încălzire - sere încălzite cu apă caldă

- sere încălzite cu abur

- sere încălzite cu aer cald

după temperatura realizată în interior - sere calde (dotate cu instalaţii de încălzire)

- sere reci (fără sursă de încălzire)

după prezenţa parapeţilor - sere cu parapeţi (serele înmulţitor folosite pentru

producerea răsadurilor)

- sere fără parapeţi (folosite pentru culturi)

după destinaţie - sere pentru producerea răsadurilor (înmulţitor)

- sere pentru efectuarea culturilor legumicole

- sere universale (înmulţitor şi pentru culturi)

În prezent, în practica legumicolă, în ţara noastră se folosesc serele bloc de tip Venlo,

folosite pentru diferite specii legumicole. Ele se numesc sere universale, întrucât pot fi cultivate cu

diverse specii, inclusiv specii floricole. Lăţimea traveei poate fi de 3,2, 6,4 sau 9,6 m. Tendinţa pe

plan mondial este de a utiliza tipuri de sere cu deschidere mare a traveei şi mult mai înalte, cu

volum mare de aer, posibilitatea cultivării plantelor în sistemul fără sol, mecanizarea lucrărilor de

întreţinere şi cultivarea unui număr mai mare de specii legumicole.

Elementele constructive ale serelor bloc de tip Venlo

Fundaţia se toarnă sub forma unei centuri perimetrale continue şi este alcătuită din soclu şi

stâlpişori de beton. Soclul se toarnă la suprafaţa solului pe un strat de nisip, între stâlpişorii de

beton care se amplasează la distanţa de 3 m pe lăţimea serei şi la 3,2 m pe lungimea serei, având o

înălţime de 30 cm deasupra solului. În interiorul serei, fundaţia este discontinuă, formată din

stâlpişori de beton amplasaţi la 3,2 m/3 m (ca şi la perimetru) care se introduc în sol la circa 60 cm,

iar la suprafaţă rămân circa 30 cm. Pentru asigurarea scurgerii apei provenite din precipitaţii, la

turnarea fundaţiei trebuie să se asigure construcţiei o pantă de 5‰.

Stâlpii de susţinere constituie elementele de rezistenţă ale serei şi sunt confecţionaţi din

oţel în profil T dublu. Au o înălţime de 2,5 m şi împreună cu versanţii acoperişului formează

fermele de susţinere. La partea superioară prezintă 2 braţe de 12 cm, care se folosesc pentru

îmbinarea cu fermele de legătură. Îmbinarea între stâlpii de susţinere şi stâlpişorii de beton se face

prin intermediul unui bolţ cu diametrul de 12 mm, care se introduce în orificiul din capătul

stâlpişorului de beton.

Fermele de legătură sunt piese metalice confecţionate din oţel în profil T simplu şi au rolul

de a lega stâlpii de susţinere între ei, fiind montate aproape de capătul superior al acestora (pe cele

două braţe). Fermele de legătură asigură echilibrul şi stabilitatea serei şi se folosesc şi ca suport

pentru instalaţia de susţinere a plantelor.

Jgheabul (dolia) se confecţionează din tablă galvanizată, cu grosimea de 3-4 mm şi are

secţiune trapezoidală, cu deschiderea de 22-25 cm şi se montează în capătul stâlpilor de susţinere.

Rolul jgheabului este de a prelua apa din precipitaţiii de pe acoperişul serelor, care se colectează în

afara construcţiei, în canalele pluviale betonate, amplasate de-a lungul construcţiei. De asemenea,

are şi rolul de a sprjini şproţurile de la acoperiş.

Coama reprezintă punctul cel mai înalt al serei, (înălţimea de la nivelul solului este de 3,2

m), se construieşte din metal în profil T şi se foloseşte pentru prinderea şproţurilor la partea

superioară a asoperişului.

Distanţierul de coamă are lungimea de 70 cm şi se montează între coamă şi ferma de

legătură, având rol în fixarea coamei şi consolidarea construcţiei.

Şproţurile sunt confecţionate din metal, în profil T şi folosesc pentru montarea sticlei, atât

la acoperiş cât şi pe pereţii laterali. La acoperiş, şproţurile se fixează cu un capăt pe coamă, cu

celălalt pe jgheaburi, iar pe pereţii laterali, pe soclu şi la nivelul doliei, în acest caz fiind considerate

şi elemente de rezistenţă.

Contrafişele pot fi scurte şi lungi. Contrafişele scurte, se fixează pe stâlpul de susţinere cu

un capăt, iar cu celălalt capăt pe ferma de legătură, prin bulonare, la circa 20% din totalul stâlpilor,

127

în special la mijlocul şi extremităţile serei. Contrafişele lungi se montează între stâlpii 2 şi 3 de la

capatele traveelor, în diagonală, cu un capăt fixat la baza stâlpului de susţinere, iar cu celălalalt

capăt la partea superioară a stâlpului de susţinere următor.

În practica legumicolă se mai exploatează şi alte tipuri de sere cu acoperişul în formă de

semicerc, cu lăţimi diferite ale traveii etc.

Schematic, elementele constructive ale serei bloc de tip industrial sunt prezentate în fig. 5.2.

Fig. 5.2 Elementele constructive ale sere bloc de tip industrial

Solariile

Sunt construcţii legumicole mai simple, cu scheletul din lemn sau metal, acoperite cu

materiale plastice şi fără sursă de încălzire. Se folosesc pentru protejarea culturilor primăvara

devreme contra îngheţurilor şi brumelor, în vederea obţinerii unei producţii mai timpuri, cu circa 3

săptămâni faţă de culturile din câmp şi toamna târziu, în scopul prelungirii perioadei de vegetaţie a

culturilor mai pretenţioase la căldură.

Clasificarea solariilor (adăposturilor)

după tipul constructiv - individuale

- tip bloc

după înălţime - joase (tunele)

- înalte (solarii propriu-zise)

după materialul folosit la schelet - din lemn

- din metal

- mixte

după numărul foliilor acoperitoare - cu o folie

- cu folie dublă

după felul materialelor folosite la acoperi - cu polietilenă

- cu policlorură de vinil

- cu poliester

după destinaţie - pentru producerea răsadurilor

- pentru culturi

- mixte

după forma acoperişului - în formă de semicerc (tunel)

- cu 2 pante (tip cort)

128

Tipuri de adăposturi

Tunelul jos reprezintă cea mai simplă construcţie legumicolă, folosită pentru protejarea

culturilor primăvara foarte devreme, în scopul obţinerii de producţii extratimpurii şi timpurii.

Scheletul tunelului este alcătuit din arce de nuiele de răchită, salcie, alun, de 1,5 m lungime, înfipte

în pământ, din 2 în 2 metri. După caz, se pot folosi şi arce din ţeavă, cu diametrul de 5-6 mm sau

tuburi de PVC cu diametrul de 20-30 mm, având avantajul că durata de folosire este mult mai mare

comparativ cu nuielele. Tunelele joase se aplasează peste culturile deja înfiinţate, de varză timpurie,

conopidă timpurie, salată, gulioare, ardei, vinete, morcov (specii cu talie joasă), având o lăţime de

70 cm sau 140 cm, lungimea de 20-25 m şi o înălţime de 40-50 cm.

Acoperirea tunelului se face cu folie de polietilenă cu grosimea de 0,05 - 0,1 mm, de

preferat perforată, pentru a se realiza schimbul de aer între interiorul şi exteriorul tunelului, fără să

fie necesară îndepărtarea foliei, care necesită un volum mare de forţă de muncă. Fixarea foliei se

face cu pământ pe părţile laterale, iar la capete se leagă de un ţăruş. Pe deasupra foliei, între 2 arce

se mai pune un alt arc, care asigură o stabilitate foarte bună a foliei la vânt. Amplasarea tunelelor se

face la 50 cm între ele, când sunt paralele şi 1 m când sunt unul în continuarea celuilalt. Instalarea

tunelului jos este prezentată în figura 5.3.

Fig. 5.3 Acoperirea tunelului: fixarea foliei cu arce (sus), cu şipci de lemn (mijloc) şi cu

pământ (jos)

Solarul tip ICLF Vidra

Este un tunel înalt, realizat la ICLF Vidra cu lungimea de 66 m, lăţimea de 5,4 m şi

înălţimea de 2,7 m (fig. 5.4).

129

Fig. 5.4 Solarul tip ICLF Vidra

Elementele constructive ale solarului sunt următoareale:

fundaţia realizată din pahare de ţeavă, care se introduc în sol la 60-80 cm, iar

deasupra solului rămân circa 10 cm. Distanţa dintre pahare este de 4 m.

scheletul format din arcuri de ţeavă de 1,25 ţoli, cu excepţia capetelor şi

mijlocului care au 2 ţoli. Arcurile se fixează pe pahare prin sudură sau uneori prin

înşurubare. Pentru creşterea rezistenţei solarului la vânt, la capete, în interior, se mai

montează câte o ancoră înclinată, la 2 m faţă de arcada frontală.

lonjeroanele constituie elemente de rezistenţă şi stabilitate a solarului şi sunt

în număr de 3, confecţionate tot din ţeavă de un ţol. Două dintre acestea se

amplasează pe părţile laterale (câte unul pe o parte), iar al treilea se fixează pe

arcade, la punctul cel mai înalt, constituind coama solarului. Fixarea lonjeroanelor pe

arcade se face prin sudură.

reţeaua de sârmă, realizată din sârmă galvanizată cu diametrul de 2,8 mm,

este mai deasă de la coamă până la lonjeroanele laterale (distanţa între sârme, 18-20

cm), apoi este mai rară, ajungând spre baza solarului la 50-60 cm. Reţeaua de sârmă

joacă rol deosebit în fixarea foliei de polietilenă la acoperirea solarului. Cu cât

reţeaua de sârmă este mai deasă, cu atât folia se întinde mai bine şi se evită formarea

pungilor de apă care pot determina ruperea foliei şi descoperirea solarului.

uşa sub formă de burduf, realizat dintr-un cadru de 3 arcuri de ţeavă de 0,5

ţoli, mobil, acoperit cu polietilenă, care se ridică sau se coboară în funcţie de nevoie,

constituie şi o cameră tampon. În loc de burduf, se pot monta 2 uşi fixate în

balamale, de scheletul solarului. Uşa poate fi şi simplă, culisantă sau cu deschidere

obişnuită.

Acoperirea solarului se face cu folie de polietilenă, care se fixează cu pământ pe părţile

laterale, iar pe deasupra între 2 arcuri, folia se ancorează cu benzi de polipropilenă sau polietilenă

prinse cu cârlige de fier.

Solarul individual în 2 pante (tip cort)

Reprezintă o construcţie simplă, cu scheletul confecţionat din lemn, având o pondere

însemnată în grădinile familiale, pentru producerea legumelor pentru consum propriu. Dimensiunile

solarului sunt variabile, lăţimea fiind de 3-4 m, înălţimea la coamă de 2-2,5 m, înălţimea la dolie 1,5

-1,7 m, iar lungimea de 30-36 m (fig. 5.5).

130

Fig.5.5 Solarul de tip cort

Elementele constructive sunt:

o stâlpii de susţinere care se întroduc în sol la 60-70 cm şi se aleg stâlpi drepţi

şi din lemn de esenţă tare (stejar, fag, salcâm etc.);

o căpriorii care se fixează cu un capăt pe stâlpii de susţinere şi cu celălalt pe

coamă;

o coama, confecţionată din lemn rezistent, prelucrat în profil nu prea mare

pentru a reduce umbrirea;

o dolia (punctul de îmbinare dintre acoperiş şi pereţii laterali) are rolul de

consolidare a construcţiei pe lungime, dar şi pentru fixarea acoperişului.

Acoperirea solarului se face cu prelate de polietilenă, care se fixează cu şipci de lemn atât la

acoperiş cât şi pe pereţii laterali şi sârme la exterior pentru a nu fi desprinsă de vânt.

Solarul tip tunel înalt cu schelet metalic (fier beton şi ţeavă).

Este asemănător cu solarul tip ICLF Vidra având următoarele caracteristici: lungimea 25-50

m, lăţimea 3-4 m şi înălţimea la coamă 1,8-2 m. Arcurile din fier beton, se montează la 1,3 m, iar

cele din ţeavă la 2-2,5 m, în pahare de ţeavă, fixate prin sudură sau se înfig direct în sol. Reţeaua de

sârmă se instalează la 35-40 cm una de alta şi se înfăşoară după fiecare arc. Acoperirea se face cu

polietilenă cu grosimea de 0,15-0,2 mm, fixată cu benzi de plastic. Aerisirea se face pe la capete,

prin intermediul uşilor, prin ferestre laterale şi prin ridicarea foliei de pe partea laterală.

Solarul individual tip cort din panouri demontabile

Este asemănător cu solarul industrial de tip cort cu deosebirea că atât acoperişul cât şi

pereţii laterali sunt realizaţi din panouri demontabile, fiind folosite pe suprafeţe mici.

Solarul tip bloc

În practica legumicolă, în momentul de faţă, solarul bloc (format din 2-3 solarii unite)

capătă extindere, însă ocupă suprafeţe relativ mici.

Avantajele acestui tip de solar sunt: economie de folie de polietilenă, prin eliminarea

pereţilor laterali, posibilitatea executării mecanizate a lucrărilor de pregătire a terenului şi

întreţinere a culturilor, volum mai mare de aer care face ca temperatura să se menţină la un anumit

nivel mai mult timp decât în solariile individuale.

Scheletul solarului se construieşte din metal şi poate fi cu acoperişul în formă de arc de cerc

131

sau în două pante. Lăţimea totală este variabilă, iar lăţimea unui tronson este de 3 m. Lungimea

solarului este de până la 50 m pentru a prezenta stabilitatea şi rezistenţa necesară la vânturi. Se

acoperă cu folie de polietilenă fixată cu şipci de lemn, cu cleme metalice ş.a. la nivelul doliei, iar la

bază se fixează cu pământ (fig. 5.6).

Fig 5.6 Solarul de tip bloc

Alte tipuri de solarii sunt prezentate în figura 5.7

Fig.5.7 Solarii de tip tunel înalt, individuale sau bloc

132

Răsadniţele

Sunt cele mai simple şi mai ieftine construcţii legumicole, folosite în special pentru

producerea răsadurilor, dar şi pentru înfiinţarea culturilor.

Clasificarea răsadniţelor

după numărul pantelor cu o pantă

cu 2 pante

după materialul de construcţie din lemn

din prefabricate de beton

după gradul de mobilitate fixe

mobile

după poziţia faţă de nivelul solului de suprafaţă

semiîngropate

îngropate

după sursa de încălzire cu încălzire biologică

cu încălzire tehnică

după temperatura realizată calde (cele cu încălzire tehnică)

semicalde (cu încălzire biologică)

reci (se încălzesc de la soare)

după natura materialului de acoperire acoperite cu sticlă

acoperite cu material plastic

Răsadniţele cu o pantă cu încălzire biologică reprezintă tipul de răsadniţă cel mai folosit

de către cultivatorii de legume pentru producerea răsadurilor. Este o răsadniţă de suprafaţă sau

semiîngropată, mobilă sau semifixă, din lemn sau prefabricate de beton.

Elementele constructive sunt:

tocul de răsadniţă, confecţionat din scândură groasă de 3-4 cm, lată de 25-30 cm şi

are lungimea de 4 m şi lăţimea de 1,5 m (fig. 5.8 a). Transversal pe toc, la distanţa de

1 m se fixează şipci de lemn (lanteţi) de 4/4 cm şi lungimea de 1,5 m, folosiţi pentru

sprijinirea ferestrelor de răsadniţă şi consolidarea tocului. Mai multe tocuri, puse unul

în continuarea celuilalt alcătuiesc răsadniţa, aceasta ajungând la o lungime de 20-24 m.

Fig.5.8 Tocul de răsadniţă (a), fereastră de răsadniţă (b)

fereastra de răsadniţă confecţionată tot din lemn, cu lungimea de 1,5 m şi lăţimea de

1 m, prezintă mai multe câmpuri, pentru a permite aşezarea solzuită a mai multor

bucăţi de sticlă, în scopul asigurării unei scurgeri bune a apei, folosirea eficientă a

fragmentelor de sticlă şi eliminarea pierderilor inutile de sticlă, prin spargerea foilor

mari de 1/1,5 m, dacă acoperirea s-ar executa cu o singură foaie de sticlă. La partea

inferioară, fereastra prezintă un şanţ care preia apa din precipitaţii, iar la partea

superioară poate prezenta cleme, pentru prinderea de toc şi asigurarea stabilităţii

133

acesteia (fig. 5.8.b). Acoperirea se poate face şi cu materiale plastice fexibile sau

rigide cu grad de transparenţă ridicat.

Amplasarea răsadniţelor de suprafaţă cu o singură pantă (fig.5.9), se face pe o platformă

comună de gunoi de grajd, lăsând poteci de 50 cm între răsadniţe şi la capete care să permită

circulaţia printre ele. Se orientează pe direcţia E-V, cu înclinare spre sud. La răsadniţele

semiîngropate, se sapă un şanţ în care se întroduce gunoiul de grajd şi amestecul de pământ, iar

tocul se aşează la suprafaţa solului, pe marginile şanţului. Este mai avantajoasă din punct de vedere

al menţinerii temperaturii în substrat, dar este mai greoaie de instalat şi necesită mai multă forţă de

muncă la săpatul şanţului (fig. 5.10.).

Fig.5.9 Răsadniţa de suprafaţă cu o pantă

Fig.5.10 Răsadniţa semiîngropată cu o pantă

Răsadniţele cu 2 pante cu încălzire biologică

Este o construcţie legumicolă destinată atât producerii răsadurilor cât şi înfiinţării culturilor.

Este fixă, semiîngropată, cu scheletul din metal sau lemn. Dimensiunile răsadniţei sunt: lungimea

20-24 m, lăţimea 3 m, înălţimea de la nivelul stratului de amestec până la coamă, circa 60 cm.

Pentru instalarea răsadniţei, se procedează astfel: se sapă un şanţ de 60-70 cm adâncime, 3 m lăţime

la partea superioară şi ceva mai puţin la bază (formă trapezoidală), se umple cu gunoi de grajd

semifermentat, peste care se aşează un strat de amestec de circa 15 cm. Tocul răsadniţei se fixează

pe marginile şanţului care se taluzează, iar pe toc se sprijină ferestrele de răsadniţă cu un capăt, iar

cu celălalt capăt pe coamă. Coama se montează pe stâlpi amplasaţi din 2 în 2 m, pe mjlocul

şanţului, au o înălţime de circa 1,2 m, din care circa 50 cm se introduc în pământ. Schematic,

răsadniţa cu 2 pante încălzită biologic, se prezintă în fig. 5.11.

134

Fig.5.11 Răsadniţa cu două pante cu încălzire biologică

Există şi răsadniţe cu două pante cu încălzire tehnică, similare cu cele încălzite biologic,

unde în locul gunoiului de grajd se instalează conducte pentru distribuirea agentului termic.

Alte posibilităţi şi detalii constructive ale răsadniţelor sunt prezentate în figurile 5.12. şi

5.13.

Fig.5.12 Detalii constructive la răsadniţe: 1 – toc de lemn, 2 – răsadniţe în două pante din

beton, 3,4 – răsadniţe în două pante din profile de fier, 5 – aerisirea răsadniţelor

135

Fig.5.13 Detalii de aerisire (1,2,3) şi de construcţie (4 a,b,c)

Localuri pentru cultura ciupercilor

Cultura ciupercilor se execută în 3 sisteme: clasic, semiintensiv şi intensiv, fiind necesare

spaţii diferite. Astfel, pentru sistemul clasic şi semiintensiv se folosesc spaţii ca: galerii de mină,

cariere de piatră, tuneluri dezinfectate, care prezintă o bună izolaţie termică în scopul menţinerii

unei temperaturi relativ constante, nefiind necesară instalaţie de încălzire sau de răcire. De

asemenea, se pot folosi grajduri, pivniţe, hale, crame, subsoluri de clădiri, depozite etc., care să fie

dotate cu minimum de instalaţii pentru dirijarea microclimatului.

La sistemul intensiv se folosesc construcţii speciale, dotate cu instalaţii de dirijare automată

a factorilor de vegetaţie, permiţând cultura ciupercilor tot timpul anului.

Localul pentru cultura ciupercilor trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

să nu permită infiltrarea apei în interior;

să asigure o ventilaţie foarte bună a aerului pe cale naturală, dirijată sau

combinată, ştiind că la 100 m2 de cultură şi o producţie de 8 kg/m

2, volumul de aer pe oră

trebuie să fie de 800 m3 (Zăgrean, 1998).

să fie uşor de construit şi dezinfectat;

să prezinte stelaje (rafturi) pentru ocuparea eficientă a spaţiului pe verticală;

136

să permită montarea instalaţiilor de dirijare a microclimatului, fără să

afecteze spaţiul de cultură.

5.5.2. Maşinile şi utilajele folosite în legumicultură

În legumicultură, datorită complexităţii activităţii, gama de maşini şi utilaje este foarte

diferită. Ele se pot grupa în maşini şi utilaje specifice pentru cultura legumelor în câmp, în sere şi

solarii etc., sau în maşini specifice pentru pregătirea terenului, administrarea îngrăşămintelor,

erbicidelor şi insecto-fungicidelor, pentru semănat şi plantat, pentru recoltare etc.

Maşinile şi utilajele specifice culturilor din câmp

Maşini pentru pregătirea terenului: plug PP-3-30, plug reversibil PRP -2-35, maşina de

afânat solul MAS-60, maşina de modelat solul MMS-4,5, maşina pentru deschis rigole MDR-5,

grapa cu discuri GD-3,2, grapa stelată, combinatorul CPGC-4, nivelatorul NM-3,2, tăvălug neted 3

TN-1,3, tăvălug inelar TI-3,85, tractoare: U-650, U- 650 M, A 1800 etc.

Maşini pentru aplicarea îngrăşămintelor şi erbicidelor: maşina de împrăştiat gunoi de grajd

MIG-5, maşina de administrat amendamente MA-3,5, echipament de erbicidat purtat EEP-600,

maşina tractată pentru administrat erbicide MET-2500 etc.

Maşini pentru semănat şi plantat: semănătoarea SUP-21, SPC-6 (8), maşina de plantat

răsaduri MPR-5, maşina de plantat bulbi MPB-12, maşina de plantat cartofi 4 SAD-75 etc.

Maşini pentru întreţinerea culturilor: cultivator legumicol CL-4,5, freză purtată pentru

legumicultură FPL - 4, maşina de prăfuit şi stropit MPSP-3 x 300, maşina de stropit MST 900.

Maşini pentru recoltare: dislocator DLR-4, maşina de recoltat rădăcinoase MRR-2, maşina

de recoltat ceapă şi usturoi MRC-1,2, maşina pentru recoltat mazăre verde MRM-2,2, maşina pentru

recoltat fasole verde păstăi, combina de recoltat tomate SKT-2, maşina de recoltat castraveţi,

maşina de recoltat spanac, maşina de recoltat varză, maşina de scos cartofi şi lăsat pe sol MRC-2,

maşina de extras seminţe de bostănoase, maşina de extras seminţe de ardei, instalaţia pentru

calibrarea cartofului etc.

Maşini şi utilaje folosite în spaţii protejate: maşini pentru mărunţit pământ MMP-5, ciur

vibrator, instalaţie pentru umplut ghivece cu amestec nutritiv şi semănat concomitent, maşina de

confecţionat cuburi nutritive MCCN-6, semănătoare SRS-12, SUP-21 modificată, maşina de

împrăştiat gunoi de grajd MIG 2,2, maşina pentru săpat solul în sere şi solarii MSS-1,4, freză pentru

păşuni FPP-1,3, instalaţie pentru dezinfecţia solului cu abur, maşini pentru introducerea

substanţelor chimice de dezinfecţie în sol, motocultorul de mică putere M-6, aparatul de stropit AS-

16 M, electrostivuitoare, instalaţie de sortat pentru tomate IST-2, instalaţie pentru sortat castraveţi,

maşina de ambalat castraveţi în folie MAFC-1 etc.

5.5.3. Materiale

Îngrăşămintele organice şi chimice sunt indispensabile activităţii din legumicultură, care

necesită cantităţi foarte mari, datorită caracterului intensiv al acestei ramuri a horticulturii.

Cantitatea de îngrăşăminte se stabileşte în funcţie de structura culturilor, producţia estimată,

conţinutul solului în sminerale etc.

Pesticidele sunt produse toxice utilizate în protecţia fitosanitară a culturilor legumicole.

Gama de produse este foarte variată, însă se aleg cele specifice culturilor care urmează a fi

înfiinţate, ţinând seama de bolile şi dăunătorii existenţi, de gradul de eficacitate şi de spectrul de

acţiune.

Substanţele bioactive sunt necesare în special culturilor din sere şi solarii şi se folosesc în

scopul stimulării fructificării sau pentru prevenirea alungirii plantelor. Aceste substanţe se folosesc

în cantităţi foarte mici, iar doza de aplicare trebuie respectată cu stricteţe.

Seminţele trebuie să provină de la soiuri şi hibrizi de calitate, iar cantitatea de seminţe se

calculează în funcţie de structura culturilor, de norma de sămânţă la unitatea de suprafaţă stabilită la

fiecare specie şi sistem de cultură în parte, şi de calitatea seminţelor.

Uneltele Activitatea în legumicultură necesită utilizarea unei game variate de unelte (sape,

137

greble, lopeţi, furci, roabe, furtunuri, stropitori, găleţi, unelte de grădinărit, diferite prese etc.)

absolut necesare grădinăritului.

Carburanţii şi lubrifianţii se folosesc pentru maşinile şi utilajele folosite în legumicultură,

trebuie să se procure din timp, iar cantitatea necesară se stabileşte în funcţie de numărul maşinilor şi

utilajelor folosite, de suprafaţa cultivată cu legume, de numărul şi dificultatea lucrărilor precum şi

de consumul specific al agregatelor.


a) Care sunt construcţiile folosite pentru cultura legumelor?

b) Care sunt tipurile de solarii utilizate pentru producerea legumelor?

c) Care sunt tipurile de solarii utilizate pentru producerea legumelor?

d) Care sunt elementele constructive ale serei de tip bloc?

e) Din ce se compune baza materială pentru producerea legumelor?

Rezumat

În cultura legumelor, cunoaşterea factorilor de mediu şi influenţa acestora asupra

tehnologiei de cultură, în strânsă legătură cu zonele de cultură cele mai bune pentru acestea,

conduc la obţinerea celor mai bune rezultate. În ţara noastră, se disting 3 zone de favorabilitate

pentru cultura legumelor, fiecare fiind caracterizată prin anumite condiţii pedoclimatice, care fac

posibilă o alegere judicioasă a speciilor, cu scopul valorificării la maximum a acestor condiţii. În

cadrul fiecărei zone se pot distinge areale cu condiţii de mediu diferite faţă de zona în care se află

(microzone), care pot fi valorificate prin alegerea speciei sau grupului de specii cu pretenţii cât

mai asemănătoare cu condiţiile respective. De asemenea, se pune accent pe cunoaşterea

tendinţelor de dezvoltare a legumiculturii în lume, pentru a crea exploataţii specializate pe cultura

legumelor, pentru a aplica cele mai noi tehnologii, soiuri şi hibrizi performanţi, renunţarea la

terenurile fărâmiţate şi comasarea acestora. Nu în ultimul rând, va trebui să gândim în sensul

asocierii mai multor producători de legume pentru a deveni o forţă în acest domeniu, în vederea

valorificării superioare a producţiei, accesării de fonduri pentru investiţii, creşterea

competitivităţii pe piaţa internă şi externă, deoarece România are un potenţial pedoclimatic foarte

favorabil culturii legumelor.

Rezultate foarte bune în cultura legumelor se obţin având şi o bază materială specifică, ce

cuprinde construcţiile legumicole (sere, solarii, răsadniţe, localuri pentru cultura ciupercilor),

îngrăşăminte de cea mai bună calitate, folie de polietilenă tratată UV, IR, anticondens, cu perioada

de folosire de câţiva ani, folosirea de seminţe de calitate superioară de la hibrizi cu toleranţă sau

rezistenţă ridicată la diverşi agenţi patogeni, o sistemă de maşini şi utilaje specifice pentru culturile

legumicole, substrat de cultură, pesticide, carburanţi, unelte, ghivece pentru răsaduri şi alte

materiale şi ustensile necesare acestei activităţi.

138


PRODUCEREA RĂSADURILOR

DE LEGUME

Obiective

Cunoaşterea avantajelor producerii răsadurilor de legume

Cunoaşterea metodelor şi procedeelor de producere a răsadurilor şi îngrijirea

acestora

Particularităţile producerii răsadurilor pentru diverse sisteme de cultură

6.1. Importanţa producerii răsadurilor de legume

Producerea răsadurilor reprezintă o verigă tehnologică

foarte importantă în cultura

legumelor, având următoarele

avantaje:

economie de sămânţă (la tomate de la 1,2-1,5 kg

sămânţă/ha la înfiinţarea culturii prin semănat direct, la

250-300 g sămânţă/ha, prin producerea răsadului);

extinderea arealului de cultură a speciilor legumicole

mai pretenţioase la căldură, în zonele mai puţin

favorabile;

obţinerea de producţii extratimpurii şi timpurii, de

calitate superioară;

obţinerea de producţii mai mari la unitatea de suprafaţă,

comparativ cu semănatul direct;

scurtarea perioadei de vegetaţie a culturii şi

posibilitatea efectuării succesiunilor de culturi;

asigurarea unei desimi optime a culturii şi folosirea

eficientă a terenului;

asigurarea uniformităţii culturii, chiar de la înfiinţare,

prin sortarea materialului pe calităţi;

eşalonarea producţiei, a consumului şi a veniturilor pe o

perioadă mai îndelungată.

Clasificarea speciilor legumicole din punctul de vedere al necesităţii producerii răsadurilor

specii legumicole care se cultivă în

exclusivitate prin plantarea

răsadurilor

ceapa de apă, prazul, ardeiul, vinetele, vărzoasele,

ţelina, precum şi culturile care se cultivă în sere,

solarii şi cele timpurii cultivate în câmp

specii legumicole care se cultivă atât

prin răsad cât şi prin semănat direct

castraveţi, dovlecei, pepeni, tomate, salată

specii legumicole care se cultivă

numai prin semănat direct

morcov, pătrunjel, păstârnac, mazăre, bame, bob etc.

Schematic, producerea

răsadurilor cuprinde

următoarele etape:

1) pregătirea spaţiilor;

2) pregătirea amestecurilor de pământuri;

3) semănatul;

4) repicatul;

5) lucrările de îngrijire aplicate răsadurilor;

6) pregătirea răsadurilor pentru plantare.

6.2. Pregătirea spaţiilor

Producerea răsadurilor se face în sere, solarii şi răsadniţe (tehnice sau biologice).

Pregătirea serelor şi a solariilor

revizuirea şi repararea scheletului serelor şi a solariilor, înlocuirea segmentelor

139

cu grad ridicat de uzură sau acolo unde lipsesc, refacerea reţelei de sârmă a solariilor, care

joacă rol important asupra întinderii foliei de polietilenă, înlocuirea geamurilor la sere pentru

asigurarea etanşeităţii construcţiei, spălarea geamurilor şi menţinerea acestora în stare de

curăţenie, mai ales la producerea răsadurilor pentru ciclul I, asigurarea funcţionării tuturor

instalaţiilor din sere la parametrii optimi, pentru a permite dirijarea corectă a factorilor de

vegetaţie.

dezinfecţia scheletului, necesară deoarece pe acesta pot exista forme de conservare

a bolilor şi dăunătorilor. Lucrarea este obligatorie a fi efectuată înaintea începerii fiecărui

ciclul de producere a răsadurilor. Se poate executa cu: Formalina 40 CS 5 %, zeamă

bordeleză 3 % în amestec cu Reldan 40 EC 1 %, Dithane M 45 0,4-0,5%, Fosfotox 0,2%,

Tedion 0,2% etc. Un produs nou pentru dezinfecţia scheletului construcţiilor este Menno

clean cu acţiune asupra bacteriilor, ciupercilor, virusurilor pe bază de acid benzoic. Este un

produs stabil asigurând un efect de lungă durată. Se aplică prin pulverizare atât pe schelet cât

şi pe utilajele şi ustensilele folosite, în concentraţie de 1%. Nu este selectiv. Nu degajă gaze,

nu este fitotoxic, nu s-au înregistrat efecte secundare la plante testate.

dezinfecţia solului se execută chimic, după pregătirea terenului (mobilizare adâncă

şi mărunţire), folosind unul din produsele: Dazomet 500-600 kg/ha, Nemagon 400-500 kg/ha,

Nematin, Ination 500-600 kg/ha,Vydate 20-30 kg/ha, Basamid granule 500 kg/ha, Raisan 51

700 l/ha, Formalină 40 CS 2500-5000 l/ha etc. Aceste produse se aplică prin împrăştiere pe

sol (dacă sunt granulate sau pulbere) sau se introduc în sol cu maşini speciale, de tipul

semănătorilor, După aplicare, se recomandă udarea timp de 10-15 minute pentru produsele

solide sau cu 5-7 l/m2 în cazul produselor lichide, pentru degajarea gazului toxic. Udarea se

face prin aspersiune în 2-3 reprize pentru ca solul să nu formeze crustă şi să împiedice

degajarea gazului. Se lasă un timp de pauză în funcţie de produsul folosit, după care solul se

mărunţeşte cu freza, pentru eliminarea gazelor toxice, pătrunderea oxigenului şi refacerea

florei microbiene a acestuia. La intrarea în seră se instalează dezinfectoare (lădiţe cu rumeguş

înmuiat cu soluţie de insectofungicide).

dezinfecţia termică termică se execută, în special în sere, deşi în condiţiile

actuale este foarte costisitoare. Este foarte eficientă, deoarece asigură o distrugere aproape totală

a buruienilor, agenţilor patogeni şi dăunătorilor din sol. Temperatura înregistrează valori

diferite, pe straturi diferite de sol, în funcţie de timpul de dezinfecţie (fig. 6.1.). Necesită

instalaţii speciale precum şi personal instruit, deoarece se lucrează cu abur şi riscul accidentelor

este mare.

Fig. 6.1 Dezinfecţia cu abur: evoluţia temperaturii la diferite adâncimi (a) şi pe travee (b),

în funcţie de durata tratamentului

140

Pregătirea răsadniţelor cu încălzire biologică

Răsadniţele cu încălzire biologică reprezintă spaţiile cele mai puţin costisitoare pentru

producerea răsadurilor.

Materiale

În vederea amenajării răsadniţelor cu încălzire biologică sunt necesare o serie de materiale

ca: gunoi de cabaline, gunoi de bovine, gunoi de ovine şi caprine, pleavă, paie, coceni tocaţi, frunze,

rumeguş, care se folosesc singure (gunoiul de cabaline) sau în amestec.

Gunoiul de cabaline este cel mai bun gunoi pentru că are capacitatea de a intra repede în

fermentaţie (6-7 zile) şi de a degaja o cantitate importantă de căldură, cca 60-70o C, în prima

săptămână, după care scade la 28-30o, rămânând constantă la acest nivel 6-8 săptămâni, deci

aproape pe întreaga perioadă de producere a răsadurilor. Este afânat şi puţin umed.

Gunoiul de bovine intră mai greu în fermentaţie, degajă mai puţină căldură, 50-60o,

comparativ cu cel de cabaline şi se menţine o perioadă de timp mai scurtă (5-6 săptămâni).

Calităţile sale pot fi ameliorate prin amestecarea cu diferite materiale organice uscate (paie,

pleavă, rumeguş, care se pot folosi şi ca aşternut pentru animale). Gunoiul de bovine se mai

amestecă şi cu praf de var (1-2 kg var / tona de gunoi) deoarece este purtător de diferiţi agenţi

patogeni (ciuperci) care provoacă daune răsadurilor.

Gunoiul de ovine şi caprine este prea uscat; de aceea, pentru a favoriza procesele de

fermentaţie, trebuie să se ude cu must de gunoi de grajd, cu apă călduţă sau se amestecă cu gunoi de

bovine care conţine o cantitate mai mare de apă.

Pleava, paiele, cocenii tocaţi, rumeguşul, frunzele se folosesc de obicei în amestec cu

gunoiul de grajd, deoarece sunt materiale organice care intră mai greu în fementaţie şi degajă mai

puţină căldură. Se pot folosi şi singure în cazul în care răsadniţele se amenajează primăvara mai

târziu, în vederea producerii răsadurilor pentru culturile de vară, când temperatura creşte şi nu mai

este nevoie de o cantitate prea mare de căldură în substrat.

În vederea producerii răsadurilor în răsadniţe cu încălzire biologică, trebuie procurate din

timp cantităţi însemnate de materiale organice şi depozitate în aşa fel încât să nu se fermenteze,

pentru ca în acest caz nu se pot folosi la instalarea răsadniţelor, în special gunoiul de grajd.

Pentră a evita intrarea în fermentaţie a gunoiului de grajd, vara trebuie să se menţină uscat.

Aceasta se aşează în platforme, în straturi subţiri şi sub influenţa curenţilor de aer. Pe timp ploioas,

se acoperă cu polietilenă uzată, pentru a-l feri de umezeală. Toamna, se păstrează bine tasat pentru

că fiind lipsit de aer, nu va intra în fermentaţie deloc sau foarte puţin.

Platforma se acoperă cu paie, coceni sau cu polietilenă, pentru a favoriza scurgerea apei în

afara platformei. Restul materialelor organice se păstrează tot în locuri ferite de umezeală şi cât mai

aproape de locul unde se instalează răsadniţa.

Instalarea răsadniţei:

alegerea locului şi curăţarea de zăpadă, gheaţă şi resturi vegetale. Terenul se curăţă

de resturi vegetale sau alte materiale, de zăpadă şi de gheaţă, apoi se aşterne un strat de paie sau

de coceni de cca 5 cm grosime, care are rol izolator şi face ca gunoiul de grajd să nu fie în

contact direct cu solul rece.

aşezarea gunoiului de grajd în platforme de preîncălzire, cu lăţimea de 1,5-2 m,

înălţimea de circa 1,5 m, iar lungimea variabilă în funcţie de cantitatea de material. Răsadniţele

se aşează pe un pat comun de gunoi de grajd. Aceasta se transportă din platforme unde a început

să fumege şi se aşează în straturi succesive de cca 20 cm grosime şi se tasează moderat, prin

batere cu furca.

aşezarea stratului de gunoi de grajd în grosime diferită în funcţie de: 1) perioada când se instalează răsadniţa şi anume, dacă se instalează în lunile ianuarie–

februarie, grosimea stratului este de 70-80 cm şi dacă se instalează în martie, este de 40-50

cm;

2) specie, speciile termofile: tomate, ardei, vinete au nevoie de un strat mai gros de

biocombustibil comparativ cu varza, salata, care sunt mai puţin pretenţioase la temperatură;

141

3) zona geografică, în nordul ţării unde primăverile sunt mai târzii şi mai răcoroase, stratul de

biocombustibil trebuie să fie mai gros pentru a degaja căldura necesară creşterii răsadurilor,

comparativ cu zona de sud unde temperatura este mai ridicată. Suprafaţa platformei de

biocombustibil trebuie să fie mai mare decât suprafaţa efectivă a răsadniţelor, deoarece

trebuie să se lase de jur împrejur o fâşie de 50 cm şi poteci de 50 cm între răsadniţe.

aşezarea tocurile de răsadniţe, cap la cap, câte 2- 6, astfel încât se ajunge la o

răsadniţă cu lungimea între 8-24 m. Se suplimentează cantitatea de gunoi pe poteci pentru o mai

bună încălzire şi datorită faptului că se tasează şi scade înălţimea. Orientarea răsadniţelor cu o

pantă se face pe direcţia E-V cu uşoară înclinare spre sud, pentru a se realiza o mai bună captare

a luminii solare şi a căldurii. Această înclinare se realizează prin aşezarea unei cantităţi mai mari

de gunoi în partea nordică faţă de cea sudică, rezultând astfel o uşoară înclinare spre sud. Imediat

după aşezarea tocurilor, acestea se curăţă la partea superioară, se aşează ferestrele şi se acoperă

cu rogojini, coceni, polietilenă în scopul menţinerii căldurii degajate de biocombustibil.

Gunoiul de grajd se poate amesteca cu gunoi proaspăt colectat din adăposturile de animale

pentru declanşarea fermentării sau cu must de gunoi de grajd, iar când platforma începe să fumege,

gunoiul se aşează în platformă. Aceasta constă în crearea condiţiilor necesare declanşării

fermentaţiei şi este obligatoriu pentru răsadniţele care se înfiinţează în luna ianuarie. Pregătirea

gunoiului de grajd începe cu 7-10 zile înaintea instalării răsadniţei şi constă în aşezarea în platforme

de preîncălzire. Gunoiul de grajd se udă cu apă călduţă sau must de gunoi de grajd şi se aşează în

straturi afânate. Se acoperă platforma cu paie, coceni sau rogojini pentru a nu se pierde căldură. În

cazul în care gunoiul de grajd a fost aşezat în straturi tasate sau este prea frig şi fermentaţia

declanşează greu, se folosesc şi alte procedee de creştere a temperaturii în interirorul platformei

cum ar fi introducerea bulgărilor de var nestins sau pietre încinse. Gunoiul preîncălzit se aşează pe

terenul amenajat anterior. Se tasează uşor, se presară praf de var sau cenuşă, se aşează tocul de

răsadniţă şi ferestrele şi se lasă circa 5-6 zile pentru a se acumula căldura.

Celelalte materiale organice (pleavă, paie, frunze etc.) folosite numai la instalarea

răsadniţelor primăvara târziu, se udă cu cantităţi mai mari de apă sau must de gunoi, apoi se adaugă

şi îngrăşăminte chimice. Se recomandă ca la o tonă de material organic să se folosească 5 kg

îngrăşăminte chimice de tipul Complex III sau 2 kg superfosfat, 2 kg azotat de amoniu şi 1 kg

sulfat de potasiu.

introducerea amestecului de pământ în care se seamănă sau se repică răsadurile.

După cca 5-6 zile de la instalarea răsadniţei, biocombustibilul se tasează prin călcare, în mod cât

mai uniform, astfel încât acesta să ajungă la partea inferioară a tocului. Se introduce amestecul

de pământ format din 50 % mraniţă, 30 % pământ de ţelină şi 20 % nisip într-un strat gros de 8-

10 cm atunci când în răsadniţă se face semănatul des urmat de repicarea răsadurilor şi 15-20 cm

atunci când semănatul se execută rar şi răsadurile nu se mai repică. Răsadniţa se acoperă cu

ramele de răsadniţă, cu rogojini timp de 4-5 zile, timp în care se realizează încălzirea

amestecului.

Pentru producerea răsadurilor se folosesc şi răsadniţele cu două pante, care de obicei sunt

îngropate şi dotate cu instalaţie de încălzire cu apă caldă.

Cu rezultate foarte bune se pot folosi şi răsadniţele îngropate cu două pante, cu încălzire

biologică. Pentru acestea, în interiorul răsadniţei, se fac şanţuri de 40-50 cm, în care se pune

biocombustibil în straturi succesive, până la umplerea lor. Se acoperă cu ferestrele şi alte materiale

ca rogojini, coceni, folie de polietilenă. Aceaste răsadniţe se orientează pe direcţia N-S, având o

pantă către vest şi una către est.

IMPORTANT!!!

Răsadniţele cu încălzire biologică cu o pantă, se amplasează pe direcţia E-

V, înclinate către sud pe o platformă comună, cu poteci de 50 cm între ele,

iar cele cu două pante se instalează două câte două pe o platformă şi se

orientează pe direcţia N-S.

La producerea răsadurilor se pot folosi şi solarii în care se amenajează răsadniţele cu o pantă

sau cu două (fig. 6.2., foto 1.), sere solar cu dublă protejare (fig. 6.3.).

142

Foto 1 Răsadniţă rece amenajată în solar

(producător privat, Izbiceni, Olt)

Fig.6.2 Solar de tip tunel cu substrat încălzit pe cale biologică: a – cu răsadniţe simple, b –

cu răsadniţe simple şi duble, c – cu pernă de aer (Stan, 1999)

143

Fig. 6.3 Producerea răsadurilor în solarii cu simplă şi dublă protecţie

6.3. Pregătirea amestecurilor de pământuri

Amestecul de pământuri joacă un rol deosebit de important în obţinerea răsadurilor de

calitate bună, în strânsă dependenţă cu ceilalţi factori. Acesta, pe lângă rolul de suport pentru plante,

trebuie să asigure pătrunderea aerului, apei şi elementelor nutritive indispensabile creşterii, la

nivelul rădăcinilor (N, P, K, Ca, Mg, oligoelemente).

Caracterizarea

amestecului

o să aibă o capacitate bună de reţinere a apei, care influenţează modul cum se

efectuează udările;

o să aibă o structură fizică optimă pentru a permite schimbul de gaze cu

atmosfera exterioară;

o să aibă o porozitate de peste 75%;

o să fie bogat în elemente nutritive uşor asimilabile şi corelat cu specia la care

se foloseşte;

o să aibă un pH corespunzător speciei la care se foloseşte (5,6-6,5 la ardei;

5,5-7 la tomate, 6-6,5 la vinete, 6-7,2 castraveţi, dovlecei etc.);

o să nu conţină microorganisme fitopatogene;

o să aibă stabilitate biologică;

o să aibă conţinut scăzut în săruri şi capacitate de tamponare ridicată, pentru a

se menţine acelaşi pH, care se poate modifica în urma aplicării udărilor şi

fertilizărilor faziale etc.

144

Materialele folosite la pregătirea amestecurilor se împart în două categorii:

o materiale organice;

o materiale anorganice.

Materialele organice sunt: mraniţa, turba, pământul de ţelină, pământul de grădină,

pământul de frunze, pământul de rumeguş, composturile, paiele etc.

Mraniţa se obţine din descompunerea gunoiului de grajd (bălegar amestecat cu aşternutul

animalelor, paie, pleavă, coceni etc.). Pentru aceasta, gunoiul se aşează în platforma de

descompunere a căror dimensiuni sunt următoarele: înălţime 1,5-2 m, lăţime 1,5-2 m, iar lungimea

este variabilă în funcţie de cantitatea de gunoi existentă. Pentru a grăbi procesul de descompunere,

în anotimupurile mai calde (în special vara), platforma se desface şi se reface de mai multe ori,

întrucât aerisirea bogată favorizează procesul de descompunere, iar cu această ocazie se face şi

udarea cu must de gunoi sau cu apă. Descompunerea completă a gunoiului de grajd, până la stadiul

de pământ, se face în cca 1,5 - 2 ani, uneori chiar 3 ani.

Mraniţa se obţine şi prin descompunerea gunoiului de grajd utilizat la încălzirea răsadniţelor

şi a solariilor, după ce a fost îndepărtat stratul de pământ în care s-a efectuat semănatul sau

repicatul.

Pentru aceasta gunoiul se aşează în platforme, se întoarce de câteva ori, se udă cu must de

gunoi sau cu apă şi în circa 6-8 luni, respectiv din primăvară până în toamnă, se obţine un pământ

omogen.

Mraniţa prezintă o serie de însuşiri: este foarte bogată în elemente nutritive, în special în

azot, bine structurată, cu particule fine, este afânată şi permeabilă şi se încălzeşte foarte uşor

datorită culorii sale foarte închise (neagră). Are pH alcalin. Se recunoaşte foarte uşor după aspectul

unsuros la frecarea în mână.

Este cel mai important material care intră în alcătuirea substraturilor pentru producerea

răsadurilor şi acesta nu trebuie să lipsească niciodată. Mraniţa prezintă şi unele dezavantaje: conţine

foarte multe seminţe de buruieni, germeni de agenţi patogeni şi dăunători, de aceea trebuie folosită

după dezinfecţie. Folosirea acesteia în cantităţi mari şi neechilibrate, poate provoca alungirea

răsadurilor care devin firave.

Este un pământ relativ uşor, având o greutate volumetrică de 0,6 - 0,8 t/m3.

Turba este un material natural care se poate folosi ca atare, fără să mai necesite o

descompunere prealabilă. Se găseşte sub formă de zăcăminte naturale în unele zone ale ţării noastre

ca: Vatra Dornei, Huedin, Călăţele (Cluj), Făgăraş şi se formează prin descompunerea anaerobă a

vegetaţiei acvatice în amestec cu nămol.

Turba este de două feluri, în funcţie de locul de formare şi vegetaţia din care provine:

- turbă neagră sau eutrofă;

- turbă roşie sau oligotrofă.

Turba neagră se formează în zone mai joase şi se recunoaşte uşor după culoarea neagră şi

gradul avansat de descompunere al vegetaţiei ierboase; are aspect prăfos. Este slab acidă, uneori

alcalină şi are o capacitate de reţinere a apei foarte mare.

Turba roşie se formează la altitudini mai mari şi are un grad mai puţin avansat de

descompunere, ceea ce îi dă un aspect fibros. Este foarte afânată şi are o capacitate de reţinere a

apei de 7-8 ori mai mare decât greutatea sa, are o reacţie acidă (pH= 3-5) de aceea înainte de

folosire se tratează cu var (1-2 kg var /m3 de turbă).

Turba este un material foarte bun pentru producerea răsadurilor de legume datorită

însuşirilor sale: grad ridicat de afânare şi permeabilitate, capacitate mare de absorbţie a apei şi

elementelor nutritive, este liberă de boli şi dăunători, este uşoară, având o greutate volumetrică de

0,4 - 0,6 t/m3, poroasă.

Pământul de ţelină se obţine din brazde înierbate, recoltate de pe terenuri înţelenite cu

leguminoase (lucernă, trifoi) sau cu graminee perene. Pentru aceasta, cu un plug se taie brazde de

10-12 cm grosime de pe terenurile respective, care se aşează în platforme de descompunere. Aceste

platforme au cca 1,5 m înălţime, 1,5 lăţime şi lungime variabilă, iar brazdele se pun cu partea

145

înierbată faţă în faţă. Pentru a grăbi putrezirea ierburilor, plaforma se menţine umedă şi se întoarce

de câteva ori. Un pământ bun, adecvat utilizării se obţine după cca 6-8 luni.

Pământul de ţelină este un pământ de culoare cafenie-maronie, foarte bine structurat, cu

structura granulară, relativ bogat în elemente nutritive şi mai ales în azot, pH 6,5 - 8 şi cu o greutate

volumetrică de 1,1 - 1,2 t/m3.

Pământul de grădină se recoltează de pe suprafeţe cultivate cu cereale, leguminoase, flori,

evitând terenurile unde s-au cultivat plante legumicole, pentru a nu se transmite boli şi dăunători

răsadurilor. Se recoltează pe timp uscat, se cerne şi se poate folosi imediat. Se evită terenurile

erbicidate cu erbicide cu remenenţă îndelungată sau cele care au fost puternic îmburuienate. Poate

să înlocuiască, la nevoie, pământul de ţelină, însă din punct de vedere calitativ este ceva mai slab.

Pământul de frunze se obţine în urma descompunerii avansate a frunzelor de arbori şi

arbuşti.

Frunzele se strâng toamna după căderea fiziologică a acestora şi se aşează în platforme sau

se pun în şanţuri. Se aşează în straturi succesive, fiecare strat se udă cu apă sau cu must de gunoi de

grajd, se adaugă var (0,5 kg/m3 frunze) şi se tasează uşor prin batere cu furca sau se calcă cu

picioarele. Deasupra platformei se aşează fie un strat de pământ de 5-10 cm grosime, fie o prelată

de polietilenă, pentru că frunzele sunt uşoare şi pot fi uşor spulberate de vânt.

Vara, platforma se desface şi se reface de 1-2 ori, iar descompunerea frunzelor se face în cca

2 ani. Cel mai bun pământ de frunze se obţine din frunze de foioase şi mai ales din cele de fag,

carpen şi mai puţin din răşinoase din care se obţine un pământ acid.

Pământul de frunze este un pământ uşor, foarte afânat şi permeabil, închis la culoare, relativ

bogat în elemente nutritive şi cu un pH cuprins între 4,5- 6,5. Înainte de folosire se tratează cu var

(1 kg var/m3 de pământ) pentru alcalinizare. Este un bun înlocuitor al turbei.

Compostul urban provine din descompunerea resturilor menajere din gospodăriile

populaţiei şi din jurul oraşelor (resturi vegetale, resturi menajere, alte gunoaie), cu excepţia celor

care nu putrezesc: sticle, cutii de tablă, materiale plastice. etc.).

Aceste resturi se adună în platforme de compostare, care de regulă trebuie să aibe

dimensiuni mai mici decât la alte materiale (frunze, gunoi de grajd etc.) pentru a se desfăşura în

bune condiţii procesul de descompunere a acestora. Un compost bun de folosit se obţine în 1-3 ani,

în funcţie de natura resturilor supuse compostării.

Are de asemenea o stabilitate mică a caracteristicilor fizice şi chimice, conţine metale grele,

de aceea trebuie folosit cu atenţie pentru a nu produce efecte nedorite.

Compostul provenit de la ciupercării se obţine în urma proceselor de fermentare a

compostului utilizat pentru producerea ciupercilor. Se caracterizează printr-un conţinut ridicat de

materie organică (30-40%) şi se poate folosi după 2-3 luni de la compostare sau chiar imediat.

Compostul forestier se obţine prin decompunerea timp de 1-2 ani a deşeurilor din industria

lemnului, prin întoarceri repetate şi udări cu apă sau cu must de gunoi de grajd.

Este un material închis la culoare, poros, are conţinut variabil în elemente nutritive,

capacitate bună de reţinere a apei şi pH variabil în funcţie de specia de la care provine.

Se foloseşte singur sau în amestec cu turbă în diferite proporţii pentru producerea răsadurilor

sau în hidroculturi.

Compostul de resturi vegetale, inclusiv gazon cosit se foloseşte după 1-2 ani de

compostare, fie la pregătirea amestecurilor, la fertilizarea terenurilor, fie ca material pentru mulcirea

culturilor. Este bogat în elemente nutritive, capacitate bună de reţinere a apei şi uşor. Important este

ca acest compost să provină din resturi vegetale sănătoase.

Compostul de rumeguş se foloseşte în amestec cu alte materiale organice sau minerale, în

special în pepiniere. Compoziţia chimică variază cu specia de la care provine şi nu se foloseşte

niciodată nedescompus, datorită conţinutului ridicat de carbon şi a efectului său toxic asupra

plantelor, mai ales când provine de la nuc şi cedru. Are un pH 4-6, este uşor, capacitate mare de

reţinere a apei, însă are şi dezavantaje: este heterogen, se tasează uşor, conţine substanţe toxice etc.

Paiele reprezintă un material organic uşor, cu o capacitate slabă de reţinere a apei. Au o

durabilitate mică în timp, pentru că se degradează în mediul umed. Tocate, intră în alcătuirea

146

diverselor substraturi de cultură, înlocuind parţial turba. Dintre dezavantaje amintim faptul că

trebuie dezinfectate, cu excepţia celor de grâu care nu necesită acest tratament.

Materiale anorganice sunt: nisipul, perlitul, vermiculitul, poliuretanul, polistirenul

expandat etc.

Nisipul se foloseşte la pregătirea amestecurilor de pământ pentru a mări gradul de afânare şi

permeabilitate a substraturilor sau singur în cazul hidroculturilor. Cel mai bun nisip este cel de râu,

spălat; nu se foloseşte nisipul de carieră care conţine oxizi toxici pentru plante. De asemenea,

nisipul asigură şi un drenaj bun al substratului de cultură, folosindu-se în acest sens un nisip mai

grosier. Are o greutate specifică mare (1,5 - 1,6 t/m3), însuşire favorabilă pentru plantele cultivate la

ghivece de plastic, asigurând stabilitatea acestora.

Perlitul este un material de origine vulcanică, rezultat prin tratarea rocilor vulcanice cu

temperaturi foarte ridicate, peste 700o C, temperatură la care apa conţinută în rocă se evaporă.

Materialul se macină şi rezultă particule granulare spongioase de diferite dimensiuni. Este un

material uşor, având o greutate specifică de 110-130 kg/m3, porozitate ridicată, capacitate mică de

reţinere a apei, pH neutru şi liber de agenţi patogeni. Se foloseşte mai mulţi ani, iar când se

deteriorează se recunoaşte după culoarea gălbuie pe care o capătă. Când se compactează, apar alge

verzi la suprafaţă. Se foloseşte singur, atât pentru producerea răsadurilor, cât şi pentru culturi cu

soluţii nutritive, sau în amestec cu alte materiale (de exemplu cu turbă).

Vermiculitul este un silcat hidratat de Al, Mg şi Fe, sub formă de lamele subţiri, rezultate în

urma tratării rocilor cu temperaturi de circa 1000oC. Este un material poros, liber de agenţi

patogeni, cu capacitate mare de reţinere a apei şi un pH 6-6,8. Se foloseşte singur în culturile fără

sol, la semănături sau în amestec cu turbă.

Poliuretanul este un material uşor, degradabil, cu un pH 6,5-7 şi se poate reutiliza mai

multe cicluri de producţie după o prealabilă sterilizare. Este foarte poros, are capacitate mică de

reţinere a apei şi nu este toxic. Dă rezultate foarte bune în hidroculturi şi s-a folosit în special după

1984.

Polistirenul expandat se prezintă sub formă de granule, este uşor, are capacitate foarte

mică de reţinere a apei. Se foloseşte mult în Germania şi Belgia în amestec cu turbă 1:3 sau 1:1.

Fiind foarte poros, diminuează riscul asfixierii rădăcinilor la excesul de apă.

În alcătuirea amestecurilor de pământuri materialele intră în proporţii diferite şi după reţete

diferite. Acestea au caracteristici agrochimice diferite (tabelul 6.1).

Tabelul 6.1

Caracteristicile agrochimice ale materialelor folosite la pregătirea amestecurilor

(Diţu, 1998)

Materialul pH Materie organică

mg,%,g

Substanţe nutritive mg, %, g

NO3 NH4 P2O5 K2O

Turbă neagră 7,2 -8,4 60-80 10-20 - - 10-12

Turbă roşie 3,5- 5,0 60-80 4-6 1,0-1,5 0,5 4,0-7,0

Mraniţă 7,8- 8,0 35-40 40-60 1,0-1,5 6-10 200-250

Pământ de ţelină 6,5 4-5 20-30 - 1-2 8-10

Nisip 9,0 - - - - -

147

În funcţie de scopul utilizării, se prepară diferite reţete de amestec, unele fiind prezentate în

tabelul 6.2

Tabelul 6.2

Amestecuri de pământuri folosite la producerea răsadurilor

(Dumitrescu, 1975, citat de Indrea 2007)

Specia Semănat Repicat Confecţionat cuburi nutritive pH

M Ţ T N M Ţ T N M Ţ T N B

Tomate 50 25 - 25 50 40 - 10 30 20 40 10 - 6,5

Ardei 40 50 - 10 40 50 - 10 40 20 30 10 - 6,0

Vinete 40 40 - 20 40 50 - 10 - 20 60 5 15 6,0

Varză,

conopidă

50 25 - 25 50 25 - 25 20 20 50 5 5 7,0

Castraveţi,

pepeni

40 40 - 20 40 40 10 10 55 20 20 - 5 7,0

Salată 25 75 - - 25 75 - - - - - - 6,5

M – mraniţă, Ţ – pământ de ţelină, T– turbă, N – nisip, B– balegă de ovine

Amestecurile se pregătesc cu 2-3 luni înainte de folosire, pe timp uscat, din materiale

mărunţite, cernute şi dezinfectate. Dacă aceste componente nu sunt dezinfectate, se impune

dezinfecţia amestecurilor pregătite cu diferite produse (tabelul 6.3.). De asemenea, la pregătirea

amestecurilor se adaugă şi îngrăşăminte chimice, însă cu multă atenţie pentru a nu modifica pH-ul.

Amestecurile se pregătesc manual (fig. 6.4), când este necesară o cantitate mică sau mecanizat

pentru cantităţi mari, folosind o gamă de maşini specifice. După realizarea acestora, se introduc în

spaţii adăpostite sau se fac grămezi şi se acoperă cu folie de polietilenă până la întrebuinţare. Înainte

cu 4-5 zile de utilizare se introduc în spaţii încălzite.

Fig. 6.4 Pregătirea manuală a amestecurilor de pământuri

148

Tabelul 6.3.

Dezinfecţia amestecurilor de pământ

Agentul

dezinfectant

Doza Timp de

acţiune

Timp de pauză Spectru de acţiune

Abur 80-90C 1 oră 7 zile General

Dozomet,

Basamid

200-250 mg/m3 7 zile 21 zile General

Vapan

Onetion

400-500 ml/m3 7 zile 21 zile General

Formalină 2 l/m3 2 zile 7 zile Fungicid, bactericid

Vydate 10 G 120-125 g/m3 - - Insecticid, nematocid

Captadin 0,5 -1,0 kg/m3 - 4 zile Fungicid

Sulfat de cupru 2 %, 30l/m3 - 3-4 zile Fungicid


a) Care sunt speciile care se cultivă în exclusivitate prin plantarea

răsadurilor?

b) Cum se pregătesc sere şi solariile pentru producerea răsadurilor?

c) Cum se pregătesc răsadniţele cu încălzire biologică pentru producerea

răsadurilor?

d) Prin ce se caracterizează un amestec bun pentru producerea răsadurilor de

legume?

e) Care sunt materialele organice folosite la pregătirea amestecurilor de

pământuri pentru producerea răsadurilor şi prin ce se caracterizează?

f) Care sunt materialele organice folosite la pregătirea amestecurilor de

pământuri pentru producerea răsadurilor şi prin ce se caracterizează?

149

6.4. Semănatul

Producerea răsadurilor este o verigă tehnologică obligatorie pentru unele culturi legumicole,

datorită multiplelor avantaje pe care le prezintă.

Epoca de semănat

se corelează cu: epoca de plantare

vârsta răsadului

Exemplu:

- tomate de seră ciclul I se seamănă între 10-20 octombrie, se plantează la 20 ianuarie, iar

vârsta răsadului trebuie să fie de 80-90 zile;

- tomate ciclul II, datorită condiţiilor de mediu mult mai bune (temperatură, lumină) vârsta

răsadului este de 30 - 35 zile, de aceea semănatul se execută între 10-15 iunie, iar plantarea în jur de

20 iulie;

- tomate în cultura protejată, semănatul se face între februarie, plantarea răsadurilor între 25

martie-10 aprilie, iar vârsta răsadului este de 50 - 55 zile;

- tomate cultură timpurie, semănatul se face în a III-a decadă a lunii februarie, plantarea se

execută după 20 aprilie, iar vârsta răsadului 45-50 zile;

- tomate în cultură de vară, semănatul se face între 25 martie-1 aprilie, se plantează între 10-

15 mai, iar vârsta răsadului este de 40-45 zile.

Metode de semănat:

semănat pe strat nutritiv,

semănat în lădiţe,

semănat în ghivece de diferite tipuri (din material plastic, din hârtie,

turbă)

în palete alveolare.

Semănatul pe strat nutritiv se execută pentru culturile de vară în răsadniţe semicalde sau

solarii neîncălzite, în semănătură rară (400-600 fire/m2), fără repicarea răsadurilor. Semănatul pe

strat se execută şi pentru culturile de toamnă, direct afară, în semănătură rară (varză, conopidă).

Distribuirea seminţelor se face în rânduri la distanţa de 7-10 cm, iar între seminţe pe rând 4-5 cm,

după marcarea rândurilor. Seminţele se acoperă cu amestec de pământ, se tasează, se etichetează, se

udă şi se acoperă cu diferite materiale, până când circa 50% din plante au răsărit. Grosimea stratului

de amestec este de 15-20 cm, iar compoziţia acestuia este diferită în funcţie de specie. Semănatul pe

strat se poate face şi direct în solul serei/solarului după realizarea stratului înălţat, cu ajutorul

cazmalei cu care se fac rigole, iar pământul se pune deasupra. Se alege terenul liber de boli,

dăunători, buruieni şi mai bogat în substanţe minerale. Este mai puţin costisitor.

Semănatul în lădiţe se execută la speciile legumicole la care răsadul se repică în mod

obligatoriu (culturi de sere, solarii şi timpurii din câmp).

Pregătirea lădiţelor pentru semănat constă în următoarele:

umplerea lădiţelor cu amestec până la 2 cm sub margine şi nivelarea acestuia,

tasarea cu un tasator din scândură, atunci când se execută semănatul în rânduri sau

fără tasare, când semănatul se execută prin împrăştiere;

marcarea rândurilor prin executarea unor şănţuleţe perpendiculare pe lungimea

lădiţei;

semănatul propriu-zis care se face numai manual, de regulă în rânduri, distribuind

seminţele la distanţa de 3-4 cm între rânduri şi cca 1 cm între seminţe, se tasează,

se udă şi se acoperă cu hârtie, folie de polietilenă sau bucăţi de sticlă;

etichetarea semănăturii, folosind etichete ascuţite la un capăt, pe care se scrie: data

semănatului, specia şi soiul în scopul păstrării purităţii biologice a soiurilor.

Semănatul în lădiţe se execută în rânduri distanţate la 5 cm, iar pe rând la câţiva mm. Pentru

150

economisirea forţei de muncă, se poate semăna şi prin împrăştiere, însă trebuie asigurată o

distribuire cât mai uniformă a seminţelor.

Semănatul în ghivece se practică la speciile legumicole care suportă mai greu

transplantarea (fasole) precum şi la producerea răsadurilor pentru ciclul II de cultură în sere, când,

datorită temperaturilor foarte ridicate, pierderile la repicat sunt foarte mari. Semănatul direct în

ghivece sau cuburi nutritive, se execută şi pentru obţinerea unei anumite timpurietăţi a producţiei

(dovlecei, pepeni verzi) care, de obicei, se seamănă direct în câmp. Se folosesc cu rezultate bune

ghivecele de diferite tipuri.

Tehnica semănatului în ghivece

spălarea şi dezinfectarea ghivecelor;

umplerea ghiveciului cu amestec, lăsându-l gol

cca 1 cm;

semănatul a câte 1-2 seminţe la adâncimea de 2-

3 cm şi udarea;

aşezarea ghivecelor în spaţii mai calde şi

asigurarea menţinerii umidităţii.

Semănatul în palete alveolare se practică la producerea răsadurilor pe scară industrială, pe

un flux tehnologic complet. Paletele sunt de diferite mărimi, alegerea fiind condiţionată de

răsadurile care se produc şi vârsta acestora. Se execută mecanizat cu maşini de semănat care asigură

umplerea paletelor cu substrat, nivelarea, marcarea, semănatul propriu-zis, acoperirea semănăturii şi

udarea cu apă la temperatura mediului ambiant. Paletele alveolare se pot folosi şi la semănatul

manual, însă atenţie mare trebuie acordată adâncimii de semănat, în sensul uniformităţii acesteia.

Datele tehnice pentru producerea răsadurilor de legume la diferite specii şi sisteme de cultură sunt

prezentate în tabelul 6.4.

6.5. Repicatul

Repicatul răsadurilor reprezintă transplantarea acestora din semănătură deasă, la distanţe

mai mari, în vederea asigurării unor condiţii mai bune de lumină, aeraţie şi nutriţie.

Repicatul răsadurilor este obligatoriu pentru culturile de sere, solarii şi timpurii din câmp şi

facultativ pentru culturile de vară.

Momentul repicatului:

la tomate în faza de cruciuliţă;

la ardei, vinete, vărzoase, ţelină şi salată când au prima

frunză formată;

la castraveţi, pepeni galbeni, dovlecei, când frunzele

cotiledonale au poziţie orizontală (daca se alege varianta

cu repicarea răsadurilor).

Adâncimea de repicat Cu ocazia repicării, plăntuţele se fixează în substrat până sub frunzele cotiledonale la

tomate, castraveţi, vărzoase, aceste specii având capacitatea de a reacţiona pozitiv la adâncime de

repicare mai mare. Ardeiul şi vinetele se repică la circa 1 cm sub adâncimea din semănătură, iar

salata, ţelina, gulia la aceeaşi adâncime la care plantele au stat în semănătură. Repicarea mai adâncă

la aceste ultime specii poate duce la pierderea plantelor prin putrezirea mugurelui central.

Metode de repicat

Repicatul pe strat nutritiv

Se recomandă pentru culturile de vară. Stratul nutritiv se pregăteşte la fel ca şi pentru

semănat, cu deosebirea că grosimea acestuia este de 15-18 cm. Înainte de repicat, substratul trebuie

să fie reavăn, se afânează, se nivelează, se tasează uşor. Se trece apoi la marcarea rândurilor cu

151

ajutorul marcatorului folosit la semănat.

Distanţele de repicare sunt diferite în functie de specie şi variază de la 5 cm la 10 cm între

rânduri şi de la 3 cm la 10 cm între plante pe rând .

Tabelul 6.4.

Producerea răsadurilor pentru culturile de câmp şi solarii

Cultura Data semăntului Necesar

sămânţă

kg/ha

Răsaduri obţinute la m2 Vârsta răsadului

Câmp solar Repicat Nerepicat Câmp Solar

Ardei

gras

25II-

10III

1-5II 1,2-1,5 1200 500-600 50-60 60-70

Ceapă de

apă

1-10IV - 0,35-0,40 - 2000 60 -

Castraveţi 5-10IV 5-10III 0,8-1,0 - 100 30-35 35-40

Conopidă

timpurie

10-15II 15-29I 0,4-0,5 1200-1500 600-700 40-45 45-50

Conopidă

de

toamnă

25-30V - 0,4-0,5 - 600-700 30-35 -

Dovlecei

timpurii

15-20III 1-30III 3,0-4,0 - 100 35-40 35-40

Gogoşar,

ardei lung

1-10III - 1,5 - 600 60 -

Gulioare 1-10II 1-10I 0,5-0,6 1200 600 30-35 35-40

Pepeni

galbeni

- 10-

20III

1,0 - 100 - 50-60

Praz 1-10IV - 0,40 - 2000 60 -

Salată

timpurie

2-30II 15-20I 0,3-0,4 1500-2000 800-1000 25-30 30-35

Tomate

timpurii

5-10III 10-20II 0,3-0,4 1000 500 45-50 50-55

Tomate

vară-

toamnă

20III-

20IV

- 0,3-0,4 1000 500 60 -

Ţelină 1-30III - 0,15-0,2 3000-3500 1000-

1200

- -

Varză

timpurie

10-15II 10-15I 0,4-0,5 1200 600 40-45 45-50

Varză de

vară

15-20III - 0,4-0,5 1200 600-700 30-35 -

Varză de

toamnă

2-30V - 0,4-0,5 - 600-700 30-35 -

Vinete 25II-

10III

1-5II 0,8-1,0 1000 500-600 50-60 60-70

Tehnica de repicat

Repicatul propriu-zis se face cu ajutorul unui plantator ceva mai gros decât un creion, lung

de 10-15 cm. Cu plantatorul se face o gropiţă la adâncimea optimă, se introduce răsadul, se presează

pământul cu plantatorul, care se introduce pe sub rădăcina răsadului, şi apoi se apasă către plantă,

care se ţine cu mâna stângă. Dacă răsadul are rădăcina prea lungă, se rupe vârful, cu mâna.

Pământul trebuie să fie bine strâns la rădăcină pentru că altfel, aerul pătrunde la rădăcină şi răsadul

nu se prinde.

152

Imediat după repicat indiferent de temperatură, se face o uşoară udare, pentru a elimina

golurile de aer de la nivelul rădăcinilor şi asigurarea prinderii acestora.

Lotul de răsaduri se etichetează, iar pe timp însorit se umbresc 2 - 3 zile pentru asigurarea

prinderii acestora.

Repicatul pe pat nutritiv se practică pentru aceleaşi culturi şi după aceeaşi tehnică ca

repicatul în strat nutritiv. Deosebirea între aceste două metode de repicare este faptul că, distanţa

dintre rânduri este întotdeauna egală cu distanţa între plante pe rând (tomate 10/10 cm, ardei,

vinete 8/8, varză, conopidă, gulie 6/6 cm, salată, ţelină 5/5 cm etc.). Cu 10-12 zile înainte de

plantare se taie pământul dintre răsaduri, în pătrate, cu un cuţit mai mare sau cu cazmaua. Se

formează astfel cuburi menţinute de rădăcinile care au împânzit pământul. Înainte de plantare,

scoaterea cuburilor se face prin dislocarea acestora, în grupuri, cu atenţie, pentru a nu se scutura de

pământ, asigurând un proces de prindere al răsadurilor mai bun decât în cazul repicatului pe strat

nutritiv.

Repicatul în diferite tipuri de ghivece se recomandă pentru culturile forţate, protejate şi

timpurii în câmp şi este metoda cea mai avantajoasă, deoarece la plantare, procentul de prindere al

răsadurilor este aproape de 100%. Această metodă face ca sistemul radicular să nu fie deranjat şi

stresul de la plantare este aproape anulat. Astfel, răsadurile se prind imediat şi se obţin producţii

mai timpurii şi mai mari.

Se folosesc diferite tipuri de ghivece: din material plastic, de hârtie, ghivece (cuburi)

nutritive, din turbă etc.

Ghivecele din material plastic

Sunt de diferite tipuri şi mărimi. Ele pot să fie cu pereţi rigizi sau flexibili, tronconice sau

prismatice, cu diametrul de 6-12 cm şi înălţimea de 8-10 cm (5-7 cm).

Pentru repicat se folosesc ghivece de 5-10 cm diametru (în ghivece mai mici se repică varza,

salata, ţelina etc., iar în ghivece mai mari tomate, vinete, ardei, castraveţi). Înainte de repicat

ghivecele se spală şi se dezinfectează prin îmbăiere în soluţie de Dithane M-45 0,4 %, Sinoratox 0,2

%, sulfat de cupru 0,2-0,3 % etc. Se umplu cu amestecul nutritiv, astfel încât un centimetru din

ghiveci să rămână gol.

Repicatul propriu-zis se execută folosind un plantator cu ajutorul căruia se face un orificiu

în mijlocul ghiveciului în care se introduce rădăcina plăntuţei. Strângerea pământului se face printr-

o apăsare laterală cu plantatorul sau cu degetele. O altă variantă de repicat este aceea când ghiveciul

se umple pe jumătate cu amestec, se aşează răsadul în ghiveci ţinându-l cu mâna stângă, iar cu mâna

dreaptă se completează ghiveciul cu amestec. Se presează pământul la rădăcină cu degetele prin

apăsare laterală.

După repicat ghivecele se aşează în răsadniţă, în solar sau în seră şi se udă.

La plantare, ghiveciul se scoate, dar rădăcinile rămân practic nederanjate.

Aceste ghivece prezintă o serie de avantaje şi anume: au o durabilitate mai mare în timp,

excepţie fac ghivecele cu pereţii subţiri şi flexibili care se rup mai uşor şi pot fi folosite cel mult doi

ani de zile, sunt mai uşor de manipulat şi au un preţ de cost mai scăzut.

Ghivecele din hârtie

Se folosesc pentru repicarea unui număr mic de răsaduri. Pentru confecţionarea acestora, se

foloseşte o hârtie mai rezistentă, tip carton, care să nu se degenereze foarte repede sub influenţa

umidităţii ridicate.

Ghivecele se aşează în lădiţe şi nu se mai mişcă în timpul lucrărilor de îngrijire pentru a nu

se risipi pământul, deoarece hârtia se poate rupe. Pe cale industrială, se confecţionează ghivece de

hârtie specială, care rezistă la umezeală toată perioada de producere a răsadurilor. Ghivecele au

formă hexagonală, fără fund, strânse unele lângă altele ca un fagure de miere. Necesită umplerea cu

amestec de pământ, după care se repică. Prin udări repetate, ghivecele se individualizează, deoarece

ele sunt lipite cu un clei care se degradează la umezeală, iar rădăcinile ies cu uşurinţă prin ea.

Plantarea răsadurilor se face cu ghiveci cu tot. Se mai folosesc pungi de polietilenă,

confecţionate din bucăţi de polietilenă uzată cu lungimea de 18-20 cm şi lăţimea de 6-8 cm. Folia se

îndoaie pe latura lungă, se suprapune 2-3 cm, se coase sau se prinde cu ace cu gămălie, agrafe. Se

153

aşează unele lângă altele în lădiţe sau în solarii, răsadniţe, se umplu cu amestec, iar repicarea se face

după tehnica sus menţionată.

Ghivecele din turbă (Jiffy)

Se confecţionează pe scară industrială, fiind alcătuite din turbă (materialul de bază),

celuloză şi îngrăşăminte.

Aceste ghivece au multiple avantaje datorită faptului că turba este poroasă, permite

pătrunderea uşoară a apei şi aerului, reţine bine apa, iar sistemul radicular împânzeşte bine

ghiveciul.

Ghivecele din turbă au forme şi mărimi diferite, pot fi tronconice, prismatice, sub formă de

"pastilă", individuale sau grupate mai multe la un loc.

Necesită umplerea cu amestec ca orice alt tip de ghiveci, iar repicatul se execută după

aceeaşi tehnică.

Important de reţinut: plantarea se face cu ghiveci cu tot.

Excepţie fac ghivecele tip "pastilă", care nu se umplu cu amestec, deoarece la început se

prezintă ca o "pastilă" mai mare, cu un diametru de 2-5 cm şi grosimea de 1 cm. Acestea se aşează

pe folie de polietilenă pe locul unde se va executa repicatul şi se udă bine. Au o capacitate foarte

bună de reţinere a apei, astfel că, în timp de 24 ore îşi măresc volumul de 7 ori (Jiffy seven) după

care se efectuează repicarea răsadurilor.

Rădăcinile răsadurilor străbat cu uşurinţă pereţii ghiveciului, astfel că la plantare rădăcinile

sunt în afara ghiveciului şi prinderea este foarte bună.

Pe lângă aceste avantaje, ghivecele tip pastilă mai prezintă şi alte avantaje: datorită

volumului iniţial mic, ocupă puţin spaţiu pentru depozitare şi sunt foarte uşor de transportat.

Ghivecele nutritive (cuburile nutritive)

Sunt foarte mult folosite în practică legumicolă de către micii producători, în special la

repicarea răsadurilor pentru culturile timpurii şi în solarii. Se confecţionează din amestecuri de

pământuri la care se adaugă şi îngrăşăminte. Astfel, la o găleată de amestec se adaugă:

pentru tomate, ardei, vinete: azotat de amoniu 20 g, superfosfat 100 g şi sare potasică

30 g.

pentru varză, conopidă, gulii: azotat de amoniu, 30 g, superfosfat 50 g, sare potasică

10 g.

pentru castraveţi, pepeni galbeni: azotat de amoniu, 10 g, superfosfat 75 g şi sare

potasică 25 g.

Confecţionarea cuburilor nutritive se face cu prese speciale din metal, cu 4, 6, 8 sau mai

multe compartimente, latura unui compartiment fiind de 3, 5, 7 şi 10 cm.

Repicatul în cuburi se face cu plantatorul şi concomitent cu confecţionarea acestora. În caz

contrar, ele se usucă, prin udare nu se obţine o hidratare foarte bună, iar prinderea răsadurilor este

slabă, mai ales dacă în compoziţia cuburilor nutritive este mai mult pământ de ţelină. Fiecare cub

este prevăzut cu un orificiu mic, care se adânceşte cu ajutorul plantatorului, în care se introduce

răsadul. Apoi, printr-o apăsare laterală cu plantatorul, se strânge pământul la rădăcina răsadului.

După repicare se udă, iar plantarea se face cu cub cu tot.

În vederea pregătirii cantităţii necesare de amestec nutritiv, trebuie ştiut faptul că, dintr-un

m3 de amestec se pot confecţiona în medie 5000 ghivece 5 x 5 x 5 cm, 3000 ghivece de 6 x 6 x 6

cm, 1800 ghivece 7 x 7 x 7 cm, 700 ghivece de 10 x 10 x 10 cm. De asemenea la 1 m2 de spaţiu

intră 400 cuburi de 5 x 5 x 5 cm, 204 cuburi de 7 x 7 x 7 cm, 100 cuburi de 10 x 10 x 10 cm.

Aşezarea se face în benzi, pentru efectuarea cu uşurinţă a tuturor lucrărilor de îngrijire, însă trebuie

să se ţină seama şi de distanţele de rărire.

Repicatul în palete alveolare

Paletele alveolare sunt de diferite forme şi mărimi, iar alegerea se face în funcţie de specie şi

de vârsta răsadului. Paletele cu alveole mici se folosesc pentru salată, ţelină, gulioare. Pentru

tomate, care sunt predisupuse fenomenului de alungire, se aleg palete cu alveole mari, deoarece nu

154

se poate executa răritul răsadurilor, doar al paletelor între ele. Cu cât alveolele sunt mai mari, cu

atât plantele beneficiază de mai mult amestec şi creşterea este optimă. Se manipulează uşor, se pot

muta în diverse locuri, se umplu uşor cu amestec, iar în afara perioadei de utilizare ocupă spaţii mici

6.6. Lucrări de îngrijire

Obţinerea unor răsaduri de calitate nu poate fi posibilă decât în urma aplicării unor lucrări de

îngrijire speciale: controlul semănăturilor, care se face zilnic, imediat după încheierea lucrării de

semănat, pentru depistarea unor cauze care ar putea afecta semănătura (rozătoare, temperatura

scăzută, umiditatea scăzută etc.), dirijarea factorilor de vegetaţie (temperatura, lumina, umiditatea,

aerisirea şi regimul de nutriţie), combaterea bolilor şi dăunătorilor, combaterea buruienilor,

tratamentul cu substanţe bioactive, răritul (când frunzele se acoperă reciproc), călirea pentru

răsadurile destinate înfiinţării culturilor timpurii din câmp şi solarii.

Controlul semănăturilor se face zilnic, urmărind dacă stratul de amestec este reavăn sau

dacă se semnalează pagube provocate de şoareci, coropişniţe. De asemenea, se urmăreşte nivelul

temperaturii în perioada răsăririi plantelor, pentru a se ridica folia de polietilenă sau altele materiale

cu care a fost acoperită semănătura. Întârzierea descoperirii semănăturilor are efect negativ asupra

răsadurilor, ducând la alungirea acestora şi chiar căderea acestora din lipsă de lumină.

Dirijarea factorilor de vegetaţie, în special a temperaturii şi luminii, este foarte importantă

la producerea răsadurilor şi se perzintă în tabelul 6.5.

Temperatura se dirijează astfel încât, după răsărire, să scadă cu câteva grade faţă de

perioada de germinaţie a seminţelor. De asemenea, noaptea trebuie să fie mai scăzută cu câteva

grade, comparativ cu ziua. Reglarea temperaturii în spaţiile de producere a răsadurilor se face diferit

în funcţie de nivelul acesteia şi anume: când temperatura este mai ridicată decât nivelul optim, se

iau măsuri de reducere a acesteia prin oprirea furnizării agentului de încălzire şi aerisire, iar la

deficit de temperatură se iau măsuri de menţinere a temperaturii: căptuşirea serelor cu folie de

polietilenă, dublarea ramelor de răsadniţe, suplimentarea cantităţii de biocombustibil în răsadniţele

cu încălzire biologică sau în solariile încălzite biologic.

Lumina este importantă, răsadurile având nevoie de aceasta imediat după răsărire. Lipsa

luminii are efecte negative asupra răsadurilor, ducând la obţinerea unor răsaduri firave, subţiri,

decolorate. Pentru aceasta, când plantele au început să răsară, se expun la lumină directă.

Dacă în primele zile după răsărire nu se asigură lumină, după 2-3 zile semănătura se

compromite. Pentru a pătrunde o cantitate suficientă de lumină, pe întreaga perioadă de producere a

răsadurilor, ferestrele se spală, se foloseşte folie de polietilenă curată, nouă şi cu un grad de

transparenţă ridicat. Umbrirea se face timp de 1-2 zile, numai pe timp însorit, când intensitatea

luminoasă este puternică, mai ales la răsadurile abia repicate.

Umbrirea se face cu diverse materiale ca: rogojini, paie sau cretizarea serelor, plase de

umbrire, evitând supraîncălzirea spaţiului.

Udarea se face la început mai rar, cu cantităţi mici de apă, la temperatura mediului ambiant,

răsadurile fiind susceptibile la îmbolnăviri. Udarea cu cantităţi mari de apă este dăunătoare, ducând

la răcirea substratului şi îmbolnăvirea plăntuţelor. Pe măsură ce atmosfera se încălzeşte, creşte

treptat şi cantitatea de apă distribuită, pentru a se umezi stratul de amestec pe toată grosimea lui,

ajungând pe timpul călduros la 10-12 l apă pe metru pătrat la o udare.

Udarea se face automat cu instalaţia de microaspersie în cazul producerii răsadurilor în

sistem industrial (foto 2), sau cu stropitori sau furtun cu sită fină, pentru a asigura o distribuire

uniformă a picăturilor de apă. Aplicarea udărilor se face diferit şi în funcţie de perioada din zi şi de

anotimp: astfel, iarna, udarea răsadurilor se face mai spre orele amiezii, pentru a păstra căldura în

spaţiile respective, iar pe măsură ce temperatura creşte, udarea se face dimineaţa şi spre seară,

evitând orele cu insolaţie puternică.

Aerisirea se execută zilnic, indiferent de temperatura exterioară sau spaţiul de producere a

răsadurilor, deoarece odată cu aerisirea, pe lângă reglarea regimului termic, se face schimbul de

gaze, se elimină excesul de umezeală şi se reglează temperatura.

În răsadniţe, pe timp rece, aerisirea este de scurtă durată şi constă în ridicarea şi închiderea

155

bruscă a ferestrelor. Pe măsură ce timpul se încălzeşte, aerisirea creşte ca durată şi se face sprijinind

ferestrele pe suporţi de lemn, mai sus sau mai jos, în funcţie de temperatură şi vânt. Când bate

vântul, toate ferestrele se deschid în direcţia opusă direcţiei acestuia, iar pe timp liniştit se deschid

alternativ de o parte şi de alta.

Foto 2 Rampa de microaspersie

În solarii, aerisirea se face tot diferenţiat în funcţie de starea vremii. Pe timp răcoros,

aerisirea se face pe la partea de sus a solarului, pentru ca aerul rece să nu vină în contact direct cu

plantele, iar pe vreme caldă, se deschid uşile şi se ridică folia de pe părţile laterale.

În sere, aerisirea se face cu ajutorul instalaţiei de aerisire, acţionată mecanic sau manual, în

funcţie de gradul de dotare al serei.

Fertilizarea suplimentară se face cu scopul obţinerii unor răsaduri mai viguroase, deşi

compoziţia amestecului trebuie să oferă condiţii bune de hrană răsadurilor o perioadă de timp, totuşi

pe măsură ce cresc, hrana devine insuficientă.

Fertilizarea suplimentară se face cu îngrăşăminte chimice. Se fac 1-2 fertilizări, prima la 6-7

zile după repicat şi a doua la 10-12 zile după prima. La răsadurile care nu se repică, prima fertilizare

se face la 10-15 zile de la răsărire, iar a doua, după alte 10-12 zile.

Soluţiile de îngrăşăminte se aplică în concentraţie mică, vor creşte progresiv pe măsura

creşterii răsadurilor. Astfel, la prima fertilizare se foloseşte o soluţie cu o concentraţie de 0,2-0,3 %,

iar la ultimele 0,8-1 %.

Aplicarea soluţiilor se face cu stropitoarea cu sită fină, urmată de o udare de spălare a

frunzelor cu apă curată, (numai în cazul folosirii soluţiilor de îngrăşăminte destinate fertilizării

radiculare), pentru a evita arsurile pe frunze provocate de îngrăşăminte. Pentru a evita orice pericol

se fac fertilizări cu îngrăşăminte foliare, administrate prin pulverizare fină, câte 1-1,5 l de soluţie la

10 m2 de răsaduri, după care nu se mai face spălarea frunzelor. Se folosesc Wuchsal 0,2 % sau

Foliar feed 0,03 %, aplicate la o săptămână de la repicat şi apoi la interval de 12-14 zile. Alte

îngrăşăminte foarte bune sunt Nitrophoska, Universol, Pentakeep super, Agroleaf etc.

Combaterea bolilor şi a dăunătorilor (tabelul 6.6.) este absolut necesară, deoarece în

spaţiile în care se produc răsadurile se crează condiţii foarte bune pentru apariţia dăunătorilor şi

dezvoltare germenilor agenţilor patogeni.

Dăunătorii cei mai periculoşi sunt:

coropişniţele sunt cei mai frecvenţi dăunători care produc adevărate pagube

semănăturilor şi tinerelor plăntuţe Pentru combaterea acestora se pun momeli din loc în

loc care se prepară din făină sau mălai, amestecate cu zahăr şi ulei, la care se adaugă şi

substanţe toxice. O reţetă de momeală este alcătuită din : 1 kg făină, 30 g zahăr, 75 m

156

ulei şi 50 g Duplitox sau Lidatox. Momeli se pot prepara şi din grăunţe de grâu,

porumb, care mai întâi se fierb şi apoi se amestecă cu 50 g zahăr şi 100 ml Lindatox,

sau capcane cu bere. Există si plante care alungă coropişniţele cum este Euphorbia

lathyris. Această plantă are o înălţime de până la 1 m, cu o singură tulpină şi conţine

latex toxic. Întreaga plantă are efect repelent, inclusiv asupra cârtiţelor. Se

autoînsămânţează şi se recomandă în grădinile de legume şi de flori. Ca produse

specifice pentru coropişniţe sunt Sintogril 25-30 kg/ha, Grilosin 25-30 kg/ha, Mesurol 5

kg/ha şi altele.

păduchii, care se instalează pe vârfurile de creştere şi pe partea inferioară a frunzelor,

ducând la stagnarea creşterii; se combat cu Nogos, Actellic, Decis în concentraţie de

0,1 %

gândacul din Colorado, care atacă răsadurile de solanaceae în special vinetele şi trebuie

combătut obligatoriu deoarece poate distruge răsadurile în totalitate. Se recomandă

produse ca: Calipso 80 ml/ha, Decis Mega 50 EW 150 ml /ha, Prestige 0,8 l/ha, Proteus

0,4 l/ha, etc.;

musculiţa albă atacă toate răsadurile, depunând ouăle pe partea inferioară a frunzelor,

peste care se instalează diferite ciuperci. Combaterea se face cu Confidor 0,05-0,1 %,

Thiodan 0,2 %, Fury 0,05-0,1 % prin taratmente repetate la inteval de o săptămână,

până dispare;

păianjenul roşu, atacă în special ardeiul, vinetele. Este foarte mic şi se instalează pe

partea inferioară a frunzelor unde depune ouăle. Se combate cu : Tedion 0,15 %, Omite

0,1 %.

Pagube însemnate apar şi datorită nematozilor la răsadurile de tomate, vinete, castraveţi etc.

Atacul se manifestă prin apariţia pe rădăcini a unor gale (umflături) care abia se observă. După

plantare, acestea cresc, se înmulţesc şi plantele pot fi distruse. Se combate numai prin dezinfecţia

amestecului de pământuri utilizat la producerea răsadurilor.

Bolile cele mai periculoase care atacă răsadurile de legume sunt:

o căderea plăntuţelor, apare în general la răsaduri în primele faze de creştere şi constă în

subţierea şi înmuierea tulpinii la bază, urmată de căderea răsadurilor. Combaterea se

face prin aerisiri puternice în vederea eliminării excesului de umiditate şi stropirea cu

Previcur Energy 0,1% Mycodifol, Dithane M-45 0,2 %, Vondozeb 0,15 %, Folpan 0,1

%, Polyram Ultra 0,2 %, Bavistin 0,1 % etc. Se previne prin dezinfectarea obligatorie

a amestecului folosit la repicarea răsadurilor, iar atunci când se semnalează atacul în

vetre, se procedează la înlăturarea plantelor bolnave şi amestecului şi stropirea cu

produse chimice;

o mana, mai rar la răsaduri, este favorizată de prezenţa picăturilor de apă pe frunze şi

temperatură relativă scăzută (15-20oC). Când se manifestă atacul se fac stropiri cu

diverse produse ca: zeamă bordeleză 0,15-0,75 %, oxiclorura de cupru 0,5 %, Previcur

Energy 0,15%, Infinito 0,15%, Zimaneb 80 0,2 %, Mancozeb 0,2 %, Dithane M 45

0,15 %, Verita 0,25 %, etc;

o făinarea apare frecvent la cucurbitaceae, mai rar la ardei şi vinete. Pentru combatere se

folosesc produse pe bază de sulf: Karathane 25 0,08 %, Karathane 50 0,04 %,

Morestan 0,05 %, Afugan 0,05 % etc.

Plivitul

Se execută ori de câte ori este nevoie, pe măsură ce apar buruienile, care sunt de obicei

numeroase, consumă apa şi hrana plantelor de cultură, le umbresc şi le înnăbuşesc, datorită ritmului

mai rapid de creştere, comparativ cu plantele cultivate.

De obicei, buruienile reprezintă o problemă dificilă când la producerea răsadurilor se

foloseşte amestec nutritiv nedezinfectat, ştiind faptul că, mraniţa îndeosebi, conţine foarte multe

seminţe de buruieni care îşi păstrează vitalitatea, chiar dacă au trecut prin tubul digestiv al

animalelor.

157

Plivitul se execută manual, când buruienile se află în stadiul foarte tânăr, după o prelabilă

udare pentru a se smulge uşor şi a nu deranja rădăcinile răsadurilor; în caz contrar răsadurile se

alungesc, se îngălbenesc şi devin mai firave. Combaterea buruienilor se face şi pe cale chimică

folosind erbicide speciale (tabelul 6.7.). Acestea se pot aplica la pregătirea substratului, la 3-4 zile

de la semănat, când plantele au 2-3 frunze.

Tratamentul cu substanţe bioactive

Se aplică preventiv asupra răsadurilor care prezintă un ritm accelerat de creştere, în vederea

prevenirii alungirii (tomate) sau pentru stimularea schimbării raportului între florile femele şi cele

mascule (cucurbitacee). Cel mai folosit produs este Cycoganul la producerea răsadurilor de tomate,

aplicat prin stropire de două ori, în concentraţie de 0,1-0,15 %. Momentul aplicării este când răsadul

se află în faza de 3-4 frunze şi 6-8 frunze, în scopul prevenirii alungirii. Nu se aplică la răsadurile

deja alungite. Răsadurile obţinute au internoduri scurte, tulpina mai groasă şi aparat foliar capabil

de o asimilaţie foarte bună.

Călirea răsadurilor

Constă în obişnuirea treptată a răsadurilor cu un regim mai vitreg de temperatură, apă şi

lumină, similar celui de la locul de plantare. Este absolut obligatorie pentru răsadurile destinate

înfiinţării culturilor timpurii şi din solarii. Cu 6-8 zile înainte de plantare, spaţiile se aerisesc

puternic, prin ridicarea ferestrelor de la răsadniţe sau sere şi ridicarea foliei de pe părţile laterale ale

solariilor în timpul zilei. Cu 2-3 zile înainte de plantarea răsadurilor, spaţiile se lasă deschise, atât

ziua cât şi noaptea. Se reduc treptat udările şi nu se mai fac fertilizări. Un răsad bine călit, trebuie să

aibă tulpina groasă şi scurtă şi culoarea carcteristică speciei. La unele specii (tomate, varză)

răsadurile capătă o coloraţie uşor violaceae datorită scăderii temperaturii, fenomen care este

reversibil. Răsadurile călite rezistă mai uşor la oscilaţiile de temperatură dintre zi şi noapte.

Tabelul 6.5

Microclimatul necesar în spaţiile de producere a răsadurilor Specia Perioada Temperatura C Umiditatea

relativă

Intensitatea aerisirii

Zile

senine

Zile

noroase

Noaptea

Tomate

În substrat

De la semănat la

răsărit

Prima săptămână

după răsărire

Până la repicat

După repicat

Etapa de călire

20-22

22-24

14-16

18-20

20-22

10-12

20-22

22-24

12-13

16-18

16-18

10-12

20-22

22-24

10-12

14-16

14-16

10-12

-

50-65

50-65

50-65

50-65

50-65

-

Moderată

Puternică

Moderată

Moderată

Puternică

Ardei, vinete

În substrat

De la semănat la

răsărit

Prima săptămână

după răsărire

Până la repicat

După repicat

Etapa de călire

22-24

25-28

15-17

20-24

22-24

12-14

22-24

25-28

14-16

18-20

19-21

12-14

22-24

25-28

14-15

16-18

16-18

12-14

-

70-75

70-75

70-75

70-75

70-75

-

Slabă

Moderată

Moderată

Moderată

Puternică

Castraveţi

Dovlecei

Pepeni

În substrat

De la semănat la

răsărit

Prima săptămână

după răsărire

Până la repicat

După repicat

Etapa de călire

24-26

26-28

18-20

22-24

22-26

18-20

24-26

26-28

16-18

20-22

20-22

16-18

24-26

26-28

16-17

18-20

18-20

16-18

-

80-90

80-90

80-90

80-90

80-90

-

Slabă

Moderată

Slabă

Slabă

Moderată

Varză,

Conopidă,

Salată

Semănat-răsărire

7 zile după răsărire

Până la repicat

După repicat

Etapa de călire

18-20

10-12

12-16

14-18

8-10

18-20

8-10

10-12

10-12

8-10

18-20

8-10

10-12

10-12

8-10

-

70-75

70-75

70-75

70-75

-

Puternică

Puternică

Puternică

Puternică

158

Aplicarea corectă a întregului flux tehnologic pentru producerea răsadurilor de legume se

reflectă în obţinerea unor răsaduri de calitate superioară, libere de agenţi patogeni, cu potenţial

productiv ridicat.

Calitatea răsadurilor

influenţează prinderea

acestora, uniformitatea culturii

şi producţia timpurie şi totală.

Acestea trebuie să se

caracterizeze prin următoarele

însuşiri de calitate:

să fie sănătoase şi viguroase, de culoare caracteristică;

să aibă un număr de frunze corespunzător speciei (5-6

frunze la varză, 4-5 frunze la vinete, 10-12 la ardei

etc.);

să aibă mugurii floriferi bine formaţi (ardei, vinete) sau

prima floare din prima inflorescenţă deschisă (tomate);

să nu fie alungite, firave sau îngălbenite;

să prezinte tulpina scurtă, groasă şi distanţa dintre

noduri mică;

să aibe vărsta optimă pentru sistemul de cultură la care

se folosesc.

Tabelul 6.6

Tratamente fitosanitare aplicate răsadurilor Agentul patogen Tratamentul Produsul şi concentraţia Timp de

pauză Pythium sp

Rhizoctonia sp.

Fusarium sp.

Tratament

la sol

Previcur 0,15-0,25%

Topsin M 70WP 0,05%

Bavistin 0,1%, Fundazol 0,3%

10

Pythium sp

Rhizoctonia sp.

Fusarium sp.

Tratament

la sol

Previcur 0,2%

Captadin 0,2%

10

Grillotalpa

grillotalpa

Tratament

la sol

Grilosin 30 kg/ha

Sinoratox 5g -

Agriotes sp. Tratament

la sol

Lindatox 3 PP

50-70 kg/ha -

Limax sp.

Arion sp.

Tratament

la sol

Metaldehidă 5 g

50-70 kg/ha 20-25

Tratament

în vegetaţie

Dithane M 45 0,2%

Polyrom combi 0,2%

Captan 0,2%

14-21

Leveilula

Sphaeroteheca

Tratament

în vegetaţie

Afugan 0,05%

Systhane 12 E 0,03%

3-5 Pseudomonas

Peronospora

Bremia

Botrytis

Tratament

în vegetaţie

Alliette 80WP 0,2%

Dithane M 45 0,2%

Perozin B 5 0,4%

Polyram combi 0,2%

Ronilan 50 PU 0,05%

Rovral 50 WP 0,05%

Sumilex 50 WP

21

14

14

21

21

21

14 Microsiphon

Mizus

Brevicorine

Tratament

în vegetaţie

Fernos 50 DP 0,05%

Actellic 50 EC 0,1%

Ecalux S 0,1%

14

21

21 Tetranychus Tratament

în vegetaţie

Omite 57 EC 0,1%

Nissorun 0,06% 7

14 Polyphagootar-

sonemus

Tratament

în vegetaţie

Neoron 500 EC 0,1%

Talstar 10 EC 0,05% 28

7 Liriomiza Tratament

în vegetaţie

Trigard 75 WP 0,02% 4

159

Tabelul 6.7

Erbicide folosite la producerea răsadurilor de legume

(Stan, 1999)

Erbicidul Specia Doza

g, cm3/m

2

Momentul aplicării Buruieni distruse

M* D**

Devrinol Tomate, ardei 0,5 Ppi 96,6 72

Dual Tomate,

ardei, vinete

1,0

0,8

Ppi

Ppi

99,3 66,6

Dymid Tomate,

ardei, vinete

1,0

0,8

Pre

Pre

97,7 36,5

Enide Tomate,

ardei, vinete

1,2

1,0

Pre

Pre

92,0 45,0

Paarlan Tomate 0,2 Ppi 85,0 43,5

Sencor Tomate, ardei 0,05

0,03

Pre, post,

Pre

89,1 85,0

Galex Tomate, ardei 1,2

1,0

Pre

Pre

99,0 96,5

Trefmyd Tomate, ardei,

varză

0,5

0,4

Ppi

ppi

78,2 62,1

6.7. Pregătirea răsadurilor pentru plantare

Înaintea plantării răsadurilor la locul definitiv, se iau unele măsuri preventive care să asigure

menţinerea calităţii acestora până la prindere. Astfel, cu 1-2 zile înainte de plantare, răsadurile se

tratează contra bolilor şi dăunătorilor cu care plantele ar putea fi infestate în perioada imediat

următoare, la locul de plantare, folosind produse remanente. Udarea răsadurilor care urmează a fi

plantate se face cu o zi înainte, pentru ca plantele să fie turgescente, să se scoată cu uşurinţă din

ghivece şi să se menţină pământul pe rădăcini, care asigură o prindere cât mai bună. La răsadurile

nerepicate, se face mocirlirea rădăcinilor într-o mocirlă constituită din pământ, apă şi balegă

proaspătă sau amestec nutritiv udat cu must de gunoi de grajd, de consistenţa smântânii, prevenind

deshidratarea răsadurilor. De asemenea, pentru evitarea deshidratării răsadurilor se face un

tratament cu Folicote (emulsie oleoparafinică) în concentraţie de 0,5% numai pe frunze, fără să se

stropească sistemul radicular. Se sortează materialul de plantat, eliminând exemplarele slab

dezvoltate, cu atac de boli şi dăunători, protejarea răsadurilor pe timpul transportului de temperaturi

mai scăzute sau de insolaţie şi de curenţii de aer. Transportul se face în lădiţe în care răsadul se

aşează vertical, dacă este repicat, sau în pachete de folie dacă este nerepicat. Mijloacele de transport

trebuie să fie cu prelate, iar dacă lipsesc, se foloseşte folia de polietilenă sau alte materiale de

acoperire.

Particularităţile producerii răsadurilor

Producerea răsadurilor pentru culturile din sere ciclul I. Răsadul se produce repicat în

ghivece din material plastic, de obicei cu diametrul de 10 cm, sau în cuburi nutritive cu latura de 10

cm. Semănatul se execută în sere înmulţitor, des, pe strat nutritiv dezinfectat înaintea folosirii

(tomate, salată, gulioare) sau în lădiţe la speciile legumicole cu pretenţii mai mari faţă de căldură

(castraveţi) pentru a putea fi mutate în locuri mai calde, chiar şi pe registrele de încălzire. Nu

necesită călire. Vârsta răsadurilor este mare: tomate 70-80 de zile, castraveţi 40-45 de zile, ardei 80-

90 de zile.

Producerea răsadurilor pentru culturile din sere ciclul II. Răsadurile se produc tot în

sere înmulţitor, prin semănat direct în ghivece de dimensiuni mari (10 cm diametru), eliminând

lucrarea de repicat. Această lucrare se elimină deoarece temperatura este foarte ridicată, pierderile

prin repicare sunt foarte mari şi este costisitoare. Când plantele se acoperă reciproc, se execută

160

răritul. Vârsta răsadurilor este de 30-35 de zile la castraveţi şi tomate.

Producerea răsadurilor pentru culturile din solarii. Răsadurile se produc în spaţii

încălzite (sere înmulţitor, răsadniţe cu încălzire tehnică sau solarii încălzite. Semănatul se execută

des, pe strat nutritiv sau în lădiţe, urmat de repicarea răsadurilor. Repicarea se face în cuburi

nutritive cu latura de 7 cm sau în ghivece din plastic cu latura de 6-7 cm. Se aplică lucrări de

îngrijire obişnuite, iar după un anumit număr de zile răsadurile sunt bune de plantat la locul

definitiv (55-60 de zile la tomate, ardei şi vinete, 35-40 de zile la castraveţi, 45-50 de zile varză şi

conopidă, 25-30 de zile la salată). Răsadurile destinate înfiinţării culturilor din solarii se călesc

obligatoriu, pentru a rezista stresului transplantării şi stresului termic din solar.

Producerea răsadurilor pentru culturile timpurii din câmp

Răsadurile se produc în spaţii încălzite, în semănătură deasă, urmată de repicarea acestora.

La repicat se folosesc cuburi nutritive cu latura de 5 cm sau pahare de unică folosinţă cu rezultate

foarte bune. Vârsta răsadurilor este de 35-40 de zile la varză şi conopidă timpurie, 40-45 de zile la

tomate timpurii şi 35 de zile la gulioare. Comparativ cu alte sisteme de cultură, răsadurile se călesc

în mod obligatoriu, deoarece plantarea în câmp, la locul definitiv, se face primăvara devreme (1-10

martie la varză, conopidă, salată, 20-25 aprilie la tomate etc.), când survin accidente climatice ce

pot compromite culturile, dacă răsadul este necălit.

Producerea răsadurilor pentru culturile de vară

Răsadurile se produc în răsadniţe cu încălzire biologică sau în solarii neîncălzite, pe substrat

nutritiv, în semănătură rară la tomate de vară şi vară-toamnă, varză de vară, ardei gras, lung şi

gogoşar, vinete etc. Vârsta răsadurilor depinde de specie: 45-50 zile la tomate, 30-35 zile la varză

de vară, 55-60 zile la ardei, vinete etc. De regulă, răsadurile nu se repică, dar nu este exclusă această

posibilitate.

Producerea răsadurilor pentru culturile de toamnă. Culturile de toamnă (varză,

conopidă) se înfiinţează cu răsad nerepicat produs afară, pe brazde (straturi înălţate), pe un teren

fertil, profund, adăpostit natural, cu apa freatică la peste 2 m adâncime. Semănatul se execută rar,

iar răsadurile se îngrijesc în mod obişnuit. În momentul plantării, răsadurile se scot din stratul

nutritiv, se fasonează (îndepărtarea unei treimi din mărimea limbului foliar), se mocirlesc şi se

plantează la locul definitiv. Vârsta răsadurilor este de 40-50 de zile.


a) Cu cine se corelează epoca de semănat pentru producerea răsadurilor?

b) Care sunt metodele de semănat pentru producerea răsadurilor?

c) Care este momentul şi adâncimea de repicat?

d) Care sunt lucrările de îngrijire aplicate răsadurilor de legume?

e) Care sunt însuşirile de calitate ale răsadurilor de legume?

f) Care sunt particularităţile producerii răsadurilor pentru cultura din

sere, solarii, timpurii în câmp, de vară şi de toamnă?

161

Rezumat

Producerea răsadurilor de legume este una din verigile foarte importante în cultura

legumelor, deoarece materialul folosit la înfiinţarea culturilor trebuie să îndeplinească un anumit

standard de calitate. Înfiinţarea culturilor legumicole cu răsad are o serie de avantaje ca:

obţinerea producţiei timpurii, lărgirea arealului de cultură la speciile mai pretenţioase la căldură,

economie de sămânţă, asigurarea uniformităţii culturii de la plantare ş.a. Pentru obţinerea

răsadurilor de calitate, trebuie respectată tehnologia de producere cu toate etapele, respectiv

pregătirea amestecurilor de pământuri, pregătirea spaţiilor, semănatul pe strat nutritiv, în lădiţe,

în ghivece sau în palete alveolare, în funcţie de cantitatea de răsaduri care trebuie produsă şi de

gradul de utilare a unităţii producătoare. Un rol deosebit de important îl are repicarea răsadurilor,

care se face în diferite momente în funcţie de specie, după mai multe metode, precum şi adâncimea

de repicat, care poate influenţa creşterea răsadurilor la unele specii, în sensul încetinirii acestui

proces, dacă se execută prea adânc.

Pentru a obţine răsaduri de calitate, pe parcursul perioadei de producere, se aplică lucrări

de îngrijire care constau în controlul semănăturilor, dirijarea factorilor de mediu, rărirea,

tratamentul cu substanţe bioactive, combaterea bolilor şi a dăunătorilor, călirea răsadurilor etc.

Producerea răsadurilor prezintă unele particularităţi, în funcţie de sistemul de cultură,

dintre care: repicarea obligatorie a răsadurilor pentru culturile din sere, solarii şi timpurii, călirea

răsadurilor pentru culturile din solarii şi timpurii, semănatul rar fără repicarea răsadurilor pentru

culturile de vară, vară-toamnă (se pot şi repica) şi de toamnă, semănatul direct în ghivece pentru

răsadurile necesare ciclului II de cultură în sere şi semănatul direct în palete alveolare, când

răsadurile se produc în sistem industrial ş.a.

Un răsad de calitate trebuie să aibe:

tulpina scurtă, groasă şi cu distanţa dintre internoduri mică;

un număr de frunze corespunzător speciei: 4-5 perechi de frunze la tomate, 4-5

frunze la vărzoase, salată, castraveţi, 3-4 frunze la ţelină, 5-6 frunze la vinete etc.;

culoarea caracteristică speciei;

prima inflorescenţă formată la tomate;

vârsta optimă în funcţie de specie şi sistemul de cultură.

162


SISTEME DE CULTURĂ

Obiective

Cunoaşterea sistemelor de cultură şi caracterizarea acestora în funcţie de criteriile

folosite

Rolul asolamentului şi însuşirea principiilor pentru întocmirea asolamentelor

legumicole

Cunoaşterea posibilităţii cultivării intensive şi raţionale a terenului prin culturi

succesive, asociate, duble şi intercalate

Cunoaşterea cerinţelor faţă de apă a plantelor legumicole şi asigurarea acesteia prin

cele mai bune metode şi la cele mai bune momente

Cunoaşterea tehnicilor şi metodelor pentru fertilizarea culturilor legumicole

Însuşirea principiilor şi metodelor pentru aplicarea în condiţii optime a erbicidelor în

culturile legumicole

Cultivarea plantelor legumicole se face după anumite reguli şi principii care, aplicate corect,

conduc la obţinerea unor rezultate spectaculoase. Dintre acestea, se pot aminti: alegerea unui sistem

de cultură adecvat scopului urmărit, alegerea corespunzătoare a terenului şi amplasarea culturilor în

zonele cele mai favorabile, folosirea intensivă şi raţională a terenului, aplicarea la momentul optim

şi în mod corect a lucrărilor de întreţinere a plantelor şi solului, pregătirea spaţiilor pentru cultura

plantelor legumicole în sistem protejat şi forţat etc.

7.1. Sisteme de cultură a plantelor legumicole

Plantele legumicole se cultivă în diverse sisteme, în funcţie de locul unde se înfiinţează

cultura, de felul materialului utilizat (răsad sau sămânţă), de modul de valorificare al produselor

obţinute, de epoca de înfiinţare a culturilor şi natura substratului de cultură.

După locul unde se înfiinţează cultura, se întâlnesc:

Culturile forţate - sunt culturile efectuate în sere, în tot timpul anului, ceea ce

conferă caracterul industrial de cultură a legumelor, datorită posibilităţii dirijării microclimatului

prin intermediul instalaţiilor din dotarea serelor. Prin acest sistem, se obţin produse proaspete tot

timpul anului şi în mod special iarna, când din alte sisteme de cultură nu se pot obţine, iar nivelul

producţiei este net superior oricărui alt sistem de cultură. De asemenea, din culturile forţate,

produsele pot fi exportate, fiind aducătoare de venituri importante.

Culturile protejate - sunt culturile legumicole efectuate în tunele joase, solarii etc.

În tunelele joase, culturile se protejează o anumită perioadă cu folie de polietilenă sau alte

materiale plastice, după care rămân în câmp deschis. Protejarea culturilor se face primăvara

devreme, în scopul creării unor condiţii de microclimat favorabil legumelor, feririi acestora de

îngheţurile şi brumele târzii de primăvară, posibilitatea obţinerii unei recolte timpurii şi

extratimpurii şi obţinerii unor venituri importante. Protejarea culturilor se face şi toamna, în scopul

prelungirii perioadei de vegetaţie a culturilor mai pretenţioase faţă de temperatură şi, implicit,

prelungirea perioadei de consum cu legume proaspete.

În solarii, în general, culturile sunt acoperite întreaga perioadă de vegetaţie, deoarece pentru

acoperirea acestora se foloseşte folie de polietilenă cu durata de utilizare de 3-5 ani şi chiar mai

mult, folie tratată UV, IR, anticondens, etc. Costurile cu investiţia se recuperează, întrucât cantitatea

şi calitatea producţiei sunt net superioare celei din câmp, datorită posibilităţii cultivării solariilor şi

în perioadele mai reci ale anului, folosind specii mai puţin pretenţioase la căldură şi tehnici de

cultură ajutătoare (mulcire, dubla sau tripla protejare, soiuri adecvate). În spaţiile protejate,

temperatura creşte cu câteva grade (2-5°C) faţă de mediul exterior, mai ales când se recurge la

dubla sau tripla acoperire a construcţiilor cu folie de polietilenă. Cercetările în acest domeniu au

163

demonstrat că producţia creşte şi se obţine mai devreme, însă lucrarea este costisitoare, trebuie să se

execute la cei mai înalţi parametrii de calitate, pentru a nu fi afectată cantitatea de lumină de la

nivelul plantelor. De asemenea, în culturile protejate, se creează condiţii mai bune de umiditate,

plantele sunt ferite de acţiunea vânturilor puternice, iar producţia se obţine cu 2-3 săptămâni mai

devreme decât în câmp.

Culturile în câmp - sunt culturile care parcurg întreaga perioadă de vegetaţie în

câmp deschis, de la înfiinţare până la încheierea ciclului de vegetaţie. În această situaţie, trebuie

respectată riguros epoca de înfiinţare a culturilor, în funcţie de pretenţiile faţă de temperatură,

pentru a evita unele pierderi datorate accidentelor climatice. Se practică la toate speciile

legumicole.

Culturile adăpostite - sunt acele culturi înfiinţate pe terenuri cu adăpostire naturală

sau în perdele de protecţie realizate din plante cu talie mai mare (porumbul). O adăpostire a

culturilor legumicole poate fi realizată şi prin modelarea terenului în biloane cu panta inegală şi

plantarea pe panta adăpostită (sudică) care se şi încălzeşte mai uşor, acoperirea plantelor cu clopote

de sticlă, cu hârtie pergament etc.

După materialul folosit la înfiinţare, există două sisteme de cultură:

Culturile înfiinţate prin semănat direct - în câmp: morcov, pătrunjel, păstârnac,

sfeclă, ridichi, mazăre, fasole, dar şi în spaţii protejate (spanac, mărar, ridichi de lună, pătrunjel

etc.). Acest sistem de cultură necesită o pregătire optimă a patului germinativ, prin lucrări repetate

ale solului şi la momentul optim, precum şi folosirea de sămânţă certificată. Rezultate foarte bune

se obţin prin folosirea seminţelor drajate, la speciile cu seminţe mici (morcov, pătrunjel).

Culturile înfiinţate prin plantarea răsadurilor - se execută atât în câmp cât şi în

spaţii protejate. Acestea produc mai de timpuriu, au o perioadă de vegetaţie mai scurtă (având în

vedere că răsadurile se produc în spaţii încălzite) şi se pot cultiva specii mai pretenţioase la

căldură în zone unde temperatura este mai scăzută. Se pot cultiva în solarii sau în câmp, plantarea

efectuându-se în perioada 1-10 mai pentru speciile mai pretenţioase la căldură, când pericolul

brumelor târzii a trecut. Exemple: tomate, ardei, vinete, castraveţi etc. Cele cu pretenţii reduse

faţă de temperatură se pot cultiva mai devreme sau pot rămâne peste iarna în câmp, respectiv

ceapa şi usturoiul verde, salata, spanacul etc.

După modul de valorificare a producţiei, culturile legumicole se împart în:

o culturi destinate producerii legumelor necesare consumului în stare

proaspătă (morcov, pătrunjel, sfeclă, ţelină, cartof, ceapă etc.);

o culturi destinate producerii legumelor necesare industrializării (mazăre,

fasole verde, bame, tomate, castraveţi, ardei gogoşar şi iute etc).

După epoca de înfiinţare, culturile pot fi:

o extratimpurii (cele care se înfiinţează foarte devreme, la începutul

primăverii);

o timpurii (de primăvară);

o semitimpurii (de vară);

o târzii (de toamnă).

După substratul de cultură folosit, sunt:

o culturi pe sol (sistemul tradiţional de cultură);

o culturi pe diferite substraturi (minerale, organice, în soluţii nutritive).

Tehnologia actuală a cultivării legumelor în spaţii protejate, în special în sere, prevede

înlocuirea solului cu alte substraturi, aceste culturi fiind denumite şi culturi "fără sol".

Cultura legumelor fără sol se cunoaşte de multă vreme, însă nu a căpătat extindere decât în

anii '70-'80. Primele încercări de cultură a plantelor în mediu apos au fost făcute de Boyle (1666)

care a constatat că apa singură nu poate asigura creşterea plantelor. În 1784, în Italia, la Academia

Georgofili, apar scrieri privind cultura plantelor în mediul lichid. Cultura plantelor cu soluţii

nutritive a devenit posibilă mult mai târziu (1840-1842), când s-au făcut încercări ştiinţifice de

creştere a plantelor pe medii inerte, prin folosirea sărurilor minerale existente în cenuşa plantelor

(Davidescu D., 1956, 1981, 1992; Mansantini, 1987).

164

În Germania, Knopp şi Sachs au pus bazele teoretice ale culturii plantelor în soluţii nutritive

cu compoziţie controlată. În California, Gerike publică în anii 1929-1930 primele informaţii privind

cultura tomatelor în soluţii nutritive, iar în 1937-1938 a experimentat aşezarea plantelor cu

rădăcinile în soluţii nutritive şi a observat că sufereau din lipsa aerului, de unde necesitatea

recirculării soluţiei nutritive. La sfârşitul anilor 1970, în Danemarca şi alte ţări europene, a crescut

interesul pentru cultura plantelor pe alte substraturi decât solul, datorită costului foarte ridicat al

sterilizării acestuia. Cooper, în Anglia, a pus la punct tehnica de cultură pe film nutritiv (NTF), iar

în Danemarca (Staţiunea Hornum) a fost descoperită vata minerală ca substrat de cultură.

În România, au existat încercări de cultură a legumelor în soluţii nutritive în 1956

(Davidescu D.), 1965 (Savinova), 1968 (Maier), 1972 (Mănescu), 1989 (Ilie G., Ana Stănescu),

1992 (Lăcătuş V.).

În cadrul Catedrei de Legumicultură Bucureşti, după anul 1990, au existat şi există

preocupări privind cultura legumelor pe diferite substraturi de cultură (N. Atanasiu şi colab.),

producerea răsadurilor pe substraturi organice şi minerale cu soluţii nutritive (Gheorghiţa Hoza).

Cercetările privind influenţa unor substraturi organice la cultura tomatelor arată că acestea

influenţează favorabil timpurietatea şi calitatea producţiei. Rezultate bune s-au obţinut şi în

condiţiile reutilizării substraturilor, dar dezinfectate cu formalină 3%. La castraveţii tip cornişon,

folosind substraturi organice (turbă neagră 20% + turbă roşie 20% + compost forestier 40% +

rumeguş 20% şi mraniţă 50% + rumeguş 50%), comparativ cu cultura pe sol, s-a constatat că prima

variantă de substrat a dus la obţinerea celei mai ridicate producţii totale şi o calitate superioară a

fructelor, apreciată prin conţinutul în vitamina C, substanţa uscată solubilă şi totală (N. Atanasiu şi

colab).Cercetările efecuate de Apahidean Al.S. şi colab. (2008) au arătat că la cultura tomatelor în

sere, în vase cu substrat organic şi soluţii nutritive, se face o economie mare de substrat de cultură,

de apă şi îngrăşăminte, faţă de cultura pe solul serei.

Producerea răsadurilor de tomate, ardei şi vinete pe substraturi organice şi minerale, cu

soluţii nutritive, a determinat o scurtare a perioadei de obţinere a acestora faţă de martor cu 7 zile la

tomate, pe substrat de turbă şi perlit, 10 zile la ardei şi 12 zile la vinete, pe substrat de turbă.

Răsadurile produse în acest sistem au asigurat un spor la producţia timpurie (25-27% la tomate, 27-

29% la ardei şi 13-16% la vinete) faţă de martor (sistemul clasic). De asemenea, producţia totală a

crescut cu 6-8% în funcţie de specie (Gheorghiţa Hoza, 1997).

Avantajele culturii fără sol Dezavantajele culturii fără

sol

obţinerea unor producţii foarte ridicate, comparativ cu cultura pe sol.

Astfel, pe plan mondial, producţia de tomate a variat între 18,5

kg/m2 pe substrat de tescovină (Leoni S. şi col. 1991) şi 40,5 kg/m

2

pe vată minerală (Verniand 1990); la salată 10,5 kg/m2

şi 7,7 kg/m2

la andive (Molfino M. 1993), 4,12 kg/plantă la pepeni galbeni pe

substrat de turbă + perlit şi 3 kg/plantă pe vată minerală (Vincenzoni

A., 1991);

asigurarea timpurietăţii producţiei, cu influenţă benefică asupra

veniturilor realizate;

controlul riguros al stării fitosanitare a culturilor;

eliminarea cheltuielilor cu dezinfecţia solului pentru că acesta nu

mai există;

posibilitatea efectuării monoculturii;

automatizarea completă a tehnologiei de cultură;

controlul riguros al nutriţiei minerale a plantelor;

reducerea consumului de apă şi a îngrăşămintelor pe kilogramul de

substanţă uscată, limitând pierderile prin drenaj;

posibilitatea folosirii în cultura legumelor a substraturilor inerte

(pietriş, nisip, perlit);

automatizarea sistemului de fertiirigare.

costul foarte ridicat al

investiţiilor;

cheltuieli mari pentru

asigurarea funcţionării

instalaţiilor;

necesitatea existenţei unui

personal cu o pregătire

profesională ridicată.

165

7.2. Sisteme de cultură a plantelor legumicole fără sol

Clasificarea sistemelor de cultură a plantelor cu soluţii nutritive se face în funcţie de modul

de alimentare a plantelor cu soluţie nutritivă, de modul cum soluţia nutritivă vine în contact cu

rădăcinile plantelor şi de recuperarea sau pierderea soluţiei nutritive.

Hidroponica se caracterizează prin aceea că rădăcinile plantelor cresc direct în soluţia

nutritivă, plantele fiind susţinute de o plasă de sârmă acoperită cu turbă, muşchi vegetal sau

poliuretan. Aprovizionarea cu oxigen a rădăcinilor este dificilă, ceea ce necesită aerisirea şi

reciclarea soluţiei. Lipsa sau insuficienţa oxigenului favorizează procesele de anaerobioză cu

formarea unor produşi toxici, precum cei de fermentaţie alcoolică, sau se produc tulburări în

organizarea celulelor meristematice etc.

Hidrocultura este sistemul prin care plantele cresc într-un substrat inert (nisip, pietriş,

perlit), substrat organic (turbă, tescovină, fibră de cocos etc.) sau materiale plastice, umectate

periodic cu soluţii nutritive care nu se recuperează (fig. 7.1).

Fig. 7.1 Hidrocultura: 1- pompa de recirculare, 2- rezervor de soluţie, 3- substrat inert,

4- rezervor de recuperare

Aeroponica se caracterizează prin aceea că rădăcinile plantelor cresc liber în interiorul unor

tuburi de plastic, în care soluţia nutritivă este pulverizată foarte fin pe acestea, creând astfel o

atmosferă umedă şi închisă. Este eliminat total riscul asfixierii rădăcinilor, deoarece oxigenul este în

cantitate suficientă, respiraţia rădăcinilor se desfăşoară normal, iar absorbţia elementelor nutritive

este mai bună. Aeroponica se poate practica şi pe panouri orizontale sau înclinate (fig. 7.2.a,b),

prevăzute cu orificii în care se aşează plantele şi unde se pompează soluţia nutritivă, care se

recuperează.

Sistemul de cultură pe film nutritiv (NFT) este sistemul în care plantele cresc într-o

peliculă continuă şi foarte fină de soluţie nutritivă. Termenul de "film" se foloseşte pentru a sublinia

grosimea extrem de mică a fluxului de soluţie nutritivă, care trebuie să se menţină constant pentru a

permite părţii superioare a rădăcinii să rămână în contact cu aerul. Sistemul NFT este complet

automatizat şi necesită controale riguroase pentru a asigura nutriţia corectă a plantelor.

Sistemul hidroponic plan (PPH - Plant Plane Hydroponic) este utilizat în Germania, Italia şi

Olanda. În acest sistem, soluţia nutritivă este distribuită pe sub o suprafaţă plană, nu prin tuburi şi

capilare. Plantele crescute în PPH sunt fixate în cuburi de grodan, aşezate pe o membrană specială

de poliester sau din fibre vegetale biodegradabile, aşezate între 2 straturi de film plastic. Membrana

reţine soluţia nutritivă şi apoi o pune la dispoziţia rădăcinilor. Sistemul PPH se poate instala şi pe

suprafeţe uşor înclinate, excesul de soluţie putând fi colectat în canale şi reutilizat. Acest sistem are

costuri cu circa 30% mai reduse faţă de alte sisteme, consum mic de îngrăşăminte, utilizare o

perioadă de 10 ani, asigură timpurietate şi calitate producţiei.

166

Fig.7.2 Aeroponica: a - verticală, b – oblică, 1– perete din poliester, 2 – tub de alimentare

cu soluţie nutritivă

Soluţii nutritive utilizate în culturile fără sol

Cultura plantelor pe medii artificiale, lipsite de elemente nutritive, nu se concepe fără

utilizarea soluţiilor nutritive. În prezent, există peste 300 de reţete de soluţii nutritive cu compoziţie

diferită, utilizate la diverse specii, în fenofaze diferite de creştere şi fructificare şi în sisteme

diferite.

Soluţiile nutritive

trebuie să îndeplinească

unele condiţii:

să conţină macroelemente (N, P, K, Mg, S) în forme uşor

asimilabile şi microelemente indispensabile plantelor (Fe, B, Cu,

Zn, Mn, Na etc);

concentraţia soluţiei să fie în limitele de presiune osmotică ce

favorizează absorţia apei şi a elementelor minerale în plante;

pH-ul soluţiei nutritive să fie corelat cu specia şi controlat

periodic;

apa folosită la pregătirea soluţiei să aibă un pH în jur de 7 şi un

conţinut scăzut în Na, Cl, S, Fe şi Ca.

167

Substraturi utilizate în culturile fără sol

Cercetările efectuate în acest domeniu au scos în evidenţă faptul că sistemul de culturi fără

sol se poate practica pe orice substrat organic sau anorganic, altul decât solul.

Materialele organice cele mai folosite sunt turba, compostul forestier, simple sau în amestec

în diferite proporţii, tescovina, fibra de cocos obţinută din macerarea nucilor de cocos, compostul de

frunze, subproduse de la cultura porumbului, resturi de cereale şi leguminoase.

Materialele anorganice sunt: vata minerală, perlitul, nisipul, poliuretanul, vermiculitul,

pozolana, polistirenul expandat.

7.3. Alegerea şi amenajarea terenului pentru cultura legumelor

Plantele legumicole, datorită particularităţilor biologice, necesită terenuri cu fertilitate

naturală ridicată, profunde, bine structurate, cu textură uşoară spre mijlocie, cu reacţie slab acidă

sau neutră.

Alegerea terenului pentru cultura legumelor este determinată de un studiu foarte riguros al

mai multor factori, care caracterizează terenul şi zona unde acesta există, şi anume:

1. factorii pedologici

2. climatici

3. social-economici.

Din punct de vedere pedologic, terenurile alese pentru cultura legumelor trebuie să fie

fertile, cu textură luto-nisipoasă sau nisipo-lutoasă, amplasate de-a lungul râurilor, pe lunci, să fie

însorite, cu conţinut în humus de 4-5%, capacitate bună de reţinere a apei, să nu formeze crustă. De

asemenea, să fie adăpostite natural, să fie în apropierea unei surse sigure de apă, apa freatică să fie

la peste 2 m adâncime, pentru a evita băltirea în condiţii de precipitaţii mai abundente, să fie plane

sau cu uşoară înclinare spre sud sau sud-vest.

Din punct de vedere climatic, un rol deosebit de important îl joacă temperatura medie

anuală, temperatura medie a lunii celei mai calde, suma gradelor de temperatură din perioada de

vegetaţie, numărul de zile fără îngheţ, perioada primei şi ultimei brume, perioada apariţiei primului

şi a ultimului îngheţ, care influenţează înfiinţarea sau desfiinţarea culturilor legumicole etc.

Umiditatea atmosferică influenţează mult creşterea şi dezvoltarea plantelor, de aceea trebuie

cunoscut nivelul de umiditate din luna cea mai călduroasă, grosimea stratului de zăpadă, suma

precipitaţiilor anuale şi repartizarea acestora, frecvenţa grindinei etc.

Din punct de vedere socio-economic, se impune cunoaşterea tradiţiei în cultura legumelor în

zona respectivă, asigurarea forţei de muncă necesară pe întreaga perioadă de cultură a legumelor,

posibilitatea valorificării produselor obţinute (existenţa unei pieţe de desfacere), apropierea de căi

de comunicaţie practicabile tot timpul anului, apropierea de unităţi zootehnice pentru valorificarea

subproduselor de la culturile legumicole şi procurarea mai uşoară şi mai ieftină a îngrăşămintelor

organice.

Amenajarea terenului pentru cultura legumelor se execută atunci când acesta este preluat în

cultură pentru prima dată. În acest sens, amenajarea se face ţinând cont de sistemul de irigare,

aprobat după un proiect întocmit anterior, pe baza unui studiu pedologic, împărţirea terenului în

sole şi parcele în funcţie de sistema de maşini şi utilizarea eficientă a acesteia, solele având o

suprafaţă de circa 20-30 ha, iar parcelele de 5-6 ha. Pentru transportul produselor obţinute, dar şi al

materialelor necesare desfăşurării procesului de producţie, este necesară o reţea de drumuri, a căror

suprafaţă să nu depăşească 1-3% din totalul suprafeţei. Se trasează drumurile principale cu lăţimea

de 6 m şi drumurile secundare cu lăţimea de 3 m. De asemenea, se mai execută nivelarea de bază a

terenului care trebuie să asigure o pantă de 1-3‰.

168


a) Care sunt sistemele de cultură a plantelor legumicole?

b) Care sunt avantajele culturii legumelor fără sol?

c) Care sunt sistemele de cultură fără sol a plantelor legumicole?

d) Ce condiţii trebuie să îndeplinească soluţiile nutritive?

7.4. Folosirea raţională a terenului

O folosire raţională a terenului, în legumicultură, presupune o tehnică de lucru prin care

acesta să fie cultivat o perioadă cât mai lungă din an, pentru eşalonarea producţiei şi a veniturilor cu

diferite culturi, dar cu menţinerea sau îmbunătăţirea însuşirilor solului. Ca posibilităţi de folosire

raţională şi intensivă a terenului sunt asolamentele legumicole, culturile succesive şi asociate,

culturile intercalate, duble etc.

7.4.1. Asolamente legumicole

Reprezintă cea mai raţională formă de folosire a terenului şi constă în repartizarea în timp şi

spaţiu a culturilor legumicole, în strânsă legătură cu agrotehnica aplicată.

Practica asolamentelor în legumicultură derivă din faptul că proprietăţile fizice, chimice şi

biologice ale solului se degradează destul de repede, datorită lucrărilor repetate de pregătire a

terenului, aplicării unor cantităţi mari de îngrăşăminte, aplicării pesticidelor pentru protecţia

fitosanitară a culturilor, administrării unor cantităţi importante de apă, consumului mare de

elemente nutritive din sol care uneori este unilateral, cultivării ani de-a rândul cu aceleaşi specii,

care secătuiesc solul şi contribuie la înmulţirea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.

Principiile

întocmirii

asolamentelor:

stabilirea structurii culturilor, ţinând cont de forţa de muncă disponibilă

şi gradul de mecanizare;

zonarea culturilor;

stabilirea direcţiei de specializare (consum proaspăt, industrializare);

cultivarea legumelor cu înrădăcinare superficială (ceapă, salată,

castraveţi) să se facă după cele cu înrădăcinare profundă (morcov,

păstârnac, pepeni), pentru folosirea eficientă a resurselor solului;

speciile legumicole care contribuie la creşterea conţinutului în materie

organică a solului (mazăre, fasole) să se cultive după cele care sunt mari

consumatoare de elemente nutritive: varză, castraveţi, ardei, vinete etc.;

speciile legumicole mai puţin pretenţioase faţă de elementele nutritive,

în special azot (morcov, ceapă, usturoi), să nu se cultive pe sole unde în

anul precedent s-au aplicat îngrăşăminte organice;

speciile cu talie mică: salată, spanac, să urmeze după specii cu aparat

foliar foarte bine dezvoltat şi prăşitoare (tomate, ardei, vinete, varză,

dovlecei), care lasă terenul curat de buruieni;

introducerea în asolament a unei sole săritoare cu lucernă sau alte

ierburi perene, o perioadă de 3-4 ani, urmată de solanacee şi

169

bostănoase, care sunt foarte pretenţioase la structura solului;

rotaţia erbicidelor, pentru a preveni apariţia buruienilor, dar trebuie să

se ţină seama de remanenţa minimă a acestora în sol şi de selectivitate,

nu numai pentru cultura la care se aplică, ci şi pentru cea care urmează;

speciile legumicole care se cultivă primăvara devreme (mazăre,

morcov) să intre în rotaţie cu cele care eliberează terenul toamna mai

devreme (tomate, castraveţi, ardei), pentru a exista timp suficient

toamna de pregătire a terenului;

nu se cultivă pe aceeaşi solă, una după alta, specii care aparţin aceleaşi

familii botanice, pentru a reduce riscul înmulţirii accelerate a bolilor şi

dăunătorilor comuni, decât după circa 4 ani;

fertilizarea cu gunoi de grajd - asigură sporuri de producţie la varză,

castraveţi, tomate, ardei şi vinete;

nu se aplică gunoi de grajd în anul culturii, la legumele rădăcinoase, cu

excepţia ţelinei, ci la planta premergătoare; Berar V. şi Poşta, 2005,

arată că la folosirea mraniţei şi a îngrăşămintelor chimice creşte

producţia la morcov, dar nu şi calitatea;

valorificarea solurilor cu conţinut mai ridicat de calciu prin culturi de

varză, conopidă şi castraveţi;

legumele perene, care au o durată de viaţă mai mare (8-10 ani), nu se

includ în asolament, iar revenirea acestora pe aceeaşi suprafaţă de teren

este posibilă după 6-7 ani;

la întocmirea schemelor de asolament trebuie să se ţină seama şi de

planta premergătoare (tabelul 7.1.).

Schemele de asolament se întocmesc ţinând cont, pe de o parte, de destinaţia producţiei şi

prezenţa solei săritoare cu lucernă, iar pe de altă parte. de zona de favorabilitate şi sistemul de

cultură. În cadrul asolamentului, numărul solelor este egal cu numărul anilor de rotaţie, iar tipul

asolamentului poate fi legumicol (în unităţile specializate) sau mixt (plante legumicole-plante

cerealiere, plante legumicole-plante furajere, plante legumicole-pepiniere pomicole şi viticole).

Schemele de asolament se întocmesc în general pentru culturile din câmp (tabelele 7.2, 7.3,

7.4, 7.5, 7.6, 7.7). În spaţiile protejate, se realizează mult mai greu, datorită faptului că numărul

speciilor cultivate este mult mai restrâns şi aparţin, în cea mai mare parte, aceleaşi familii botanice.

În acest caz, rotaţia trebuie făcută între specii, încât pe aceeaşi suprafaţă să nu urmeze specii din

aceeaşi familie botanică sau introducerea în asolament a speciilor floricole. La culturile din sere, se

poate practica şi monocultura (cultivarea pe aceeaşi suprafaţă de teren a aceleiaşi specii mai mulţi

ani la rând), aceasta numai după dezinfecţia termică a solului, prin care se distrug aproape în

totalitate agenţii patogeni, dăunătorii şi seminţele de buruieni şi are loc descompunerea exudatelor

radiculare toxice pentru plante etc.

170

Tabelul 7.1.

Plante premergătoare pentru culturile de legume Nr. crt. Cultura Foarte bune Bune Acceptabile Contraindicate

1. Ardei lucernă, trifoi rădăcinoase bulboase solano-fructoase, cartofi

2. Bame varză timpurie rădăcinoase bulboase -

3. Bob tomate, ardei cereale păioase cartofi mazăre, fasole

4. Ceapă mazăre, fasole tomate, ardei, vinete vărzoase, bostănoase bulboase, rădăcinoase

5. Castraveţi varză, cartofi mazăre, fasole rădăcinoase, bulboase bostănoase

6. Conopidă bostănoase, leguminoase, solano-fructoase bulboase rădăcinoase vărzoase

7. Dovlecei lucernă, trifoi, mazăre, fasole bulboase, rădăcinoase vărzoase, cartofi bostănoase

8. Fasole tomate, ardei, varză, rădăcinoase varză timpurie, verdeţuri cereale păioase,

porumb, fl. soarelui

mazăre, fasole şi alte leguminoase

9. Gulioare fasole, mazăre cartofi, tomate castraveţi vărzoase

10. Mazăre orice cultură care eliberează terenul toamna nu foarte târziu

11. Morcov, păstânac varză, tomate, castraveţi cartofi, cereale de

toamnă

mazăre rădăcinoase

12. Pătrunjel de rădăcină tomate, ardei catraveţi, cartofi cereale păioase,

floarea soarelui

-

13. Pepeni galbeni varză, cartofi mazăre, fasole rădăcinoase, bulboase bostănoase

14. Pepeni verzi leguminoase perene desţelenite mazăre, fasole varză, cartofi -

15. Vinete lucernă, trifoi desţelenite păstăioase, bostănoase bulboase, rădăcinoase solano-fructoase, cartofi

16. Praz mazăre, fasole tomate, ardei, vinete bostănoase, vărzoase bulboase

17. Ridichi tomate, castraveţi cartofi, ardei, vinete leguminoase rădăcinoase, vărzoase

18. Salată ardei, vinete, castraveţi tomate, cartofi rădăcinoase, bulboase culturi erbicidate cu produse

neselective

19. Spanac mazăre, fasole, cartofi tomate, rădăcinoase ardei, vinete, ceapă,

praz

culturi erbicidate cu produse

neselective

20. Tomate lucernă şi trifoi, mazăre, fasole rădăcinoase, bulboase bostănoase, cereale,

secară masă verde

culturi erbicidate cu triazinice

21. Ţelină de rădăcină tomate, ardei, vinete bostănoase, cartofi verdeţuri rădăcinoase, bulboase

22. Varză de vară mazăre, fasole, tomate cartofi timpurii,

rădăcinoase

bulboase -

23. Varză de toamnă mazăre, fasole cartofi timpurii, spanac,

salată

solano-fructoase -

24. Varză roşie lucernă, bostănoase cartofi, mazăre, fasole bulboase, tomate -

171

Tabelul 7.2.

Schemă de asolament pentru specii legumicole destinate

consumului în stare proaspătă

Anul/

Sola

1 2 3 4

I Solanacee Bostănoase Vărzoase Cartofi timp. +

fasole de toamnă

II Bostănoase Vărzoase Cartofi timp. +

fasole de toamnă

Solanacee

III Vărzoase Cartofi timp. +

fasole de toamnă

Solanacee Bostănoase

IV Cartofi timp. +

fasole de toamnă

Solanacee Bostănoase Vărzoase

Tabelul 7.3.

Schemă de asolament pentru culturi destinate industrializării

Anul/

Sola

1 2 3 4

I Tomate Mazăre + varză

toamnă

Castraveţi Rădăcinoase

II Mazăre + varză

toamnă

Castraveţi Rădăcinoase Tomate

III Castraveţi Rădăcinoase Tomate Mazăre + varză

toamnă

IV Rădăcinoase Tomate Mazăre + varză

toamnă

Castraveţi

Tabelul 7.4.

Schemă de asolament cu solă săritoare

Anul/

Sola

1 2 3 4

I Tomate Varză Morcov Lucernă

II Varză Morcov Tomate Varză

III Morcov Tomate Varză Morcov

IV Lucernă Lucernă Lucernă Tomate

Tabelul 7.5.

Schemă de asolament pentru zona I în sistem irigat

Anul/

Sola

1 2 3 4 5

I Solanacee Rădăcinoase Vărzoase Bostănoase Cartofi

timpurii

II Rădăcinoase Vărzoase Bostănoase Cartofi

timpurii

Solanacee

III Vărzoase Bostănoase Cartofi

timpurii

Solanacee Rădăcinoase

IV Bostănoase Cartofi

timpurii

Solanacee Rădăcinoase Vărzoase

V Cartofi

timpurii

Solanacee Rădăcinoase Vărzoase Bostănoase

172

Tabelul 7.6.

Schemă de asolament pentru zona a II-a

Anul/

Sola

1 2 3 4 5

I Solanacee Rădăcinoase Bulboase Vărzoase Bostănoase

II Rădăcinoase Bulboase Vărzoase Bostănoase Solanacee

III Bulboase Vărzoase Bostănoase Solanacee Rădăcinoase

IV Vărzoase Bostănoase Solanacee Rădăcinoase Bulboase

V Bostănoase Solanacee Rădăcinoase Bulboase Vărzoase

Tabelul 7.7.

Schemă de asolament pentru zona a III-a

Anul/ Sola 1 2 3 4

I Varză Rădăcinoase Păstăioase Bulboase

II Rădăcinoase Păstăioase Bulboase Varză

III Păstăioase Bulboase Varză Rădăcinoase

IV Bulboase Varză Rădăcinoase Păstăioase

7.4.2. Culturi succesive

Culturile succesive reprezintă sistemul prin care două sau trei specii legumicole se cultivă pe

aceeaşi suprafaţă de teren, pe parcursul unui an calendaristic. Reprezintă o formă eficientă de

folosire a terenului, contribuind la o mai bună eşalonare a producţiei şi a forţei de muncă.

Întocmirea succesiunilor de culturi se face pe principii bine stabilite, care să ducă la

obţinerea unor rezultate foarte bune.

Principiile

succesiunii culturilor

legumicole:

speciile legumicole care intră în succesiune să aparţină unor

familii botanice diferite;

plantele să aibe perioade de vegetaţie diferite;

profunzimea sistemului radicular să fie diferită, pentru a folosi

eficient, pe diferite adâncimi, apa şi hrana;

speciile mai puţin pretenţioase la căldură se pot cultiva toamna,

recoltarea se face primăvara devreme, obţinând astfel producţii

extratimpurii (salată, spanac, ceapă şi usturoi verde);

speciile termofile se cultivă primăvara mai târziu, când

temperatura atinge pragul minim pentru fiecare dintre aceste

specii;

speciile mari consumatoare de elemente fertilizante, în special

azot (varză, salată, spanac etc.), să fie urmate de specii cu

consum mai mic: fasole, mazăre, tomate, rădăcinoase;

În sistemul culturilor succesive, se disting 3 tipuri de culturi:

o cultura principală (de bază), care se caracterizează printr-o perioadă

de vegetaţie lungă, prezintă o importanţă economică mare şi, în

general, are o pondere mare în suprafaţa ocupată cu legume;

o cultura secundară, care poate fi anticipat-anterioară (se cultivă

înaintea celei principale) sau următoare, succesivă (după cultura de

bază). Culturile secundare au perioadă scurtă de vegetaţie.

ATENŢIE!!! Succesiunea culturilor se realizează în câmp, solarii şi sere.

În câmp, se practică cele mai diverse scheme de succesiuni de culturi, cu respectarea

principiilor care stau la baza acestora, atât pe suprafeţe mari cât şi pe suprafeţe mai mici, unde se

pot urmări mai uşor. În succesiuni, pot intra 2-3 specii, pentru ca terenul să fie ocupat mai mult

173

timp, iar lucrările de pregătire (fertilizare, erbicidare, modelare) trebuie să se facă în aşa fel încât să

se poată aplica schema de succesiune.

Când în succesiune intră 3 specii, se recomandă înfiinţarea culturilor din toamnă (ceapă

verde, spanac, salată); primăvara (15-20 aprilie) se recoltează şi permit înfiinţarea unor culturi de

bază (tomate timpurii), după care urmează a treia cultură, care să-şi încheie perioada de vegetaţie în

luna octombrie - noiembrie (conopidă de toamnă, varză de toamnă etc.).

Cele mai frecvente succesiuni sunt: cartof timpuriu + varză de toamnă; varză, conopidă

timpurie + castraveţi de toamnă; mazăre + varză de toamnă; mazăre + castraveţi de toamnă;

verdeţuri (plantate sau semănate direct) + ardei, vinete etc. (tabelul 7.8.).

Tabelul 7.8.

Scheme de culturi succesive de plante legumicole în câmp

(Indrea D., 2007)

Nr.

crt

Cultura anterioară Cultura principală Cultura următoare

1 Spanac, salată, ceapă şi usturoi

verde (înfiinţate din toamnă)

Tomate, ardei, vinete,

castraveţi, dovlecei,

pepeni, fasole pentru

păstăi

Ridichi de lună, salată,

spanac de toamnă,

ceapă, usturoi de iarnă


verde (înfiinţate din toamnă)

Morcov, sfeclă roşie

de toamnă, ridichi de

iarnă

-

3 Secară şi borceag masă verde, orz

de toamnă (boabe)

Varză, conopidă, gulii

de toamnă

-


verde, ridichi de lună


de toamnă, fasole

verde, castraveţi

-

5 - Varză, conopidă, gulii

de toamnă, ridichi de

vară

Fasole verde,

castraveţi de toamnă

6 - Cartofi timpurii,

mazăre verde


de toamnă, morcov,

sfeclă roşie, ridichi

7 - Ceapă de arpagic,

usturoi, morcov,

pătrunjel timpuriu

Salată, spanac de

toamnă sau de iarnă;

sau fasole verde,

castraveţi (conserve)

În solarii, culturile succesive joacă un rol deosebit, constituind o cale de folosire eficientă a

acestora. Se cultivă un număr restrâns de specii considerate principale: tomate, ardei, vinete,

castraveţi, fasole pentru păstăi, iar ca specii secundare se cultivă verdeţurile, ridichiile de lună,

gulioarele. Cultivarea terenului din solarii o perioadă cât mai lungă şi respectarea tehnologiei de

cultură a speciilor legumicole poate conduce la obţinerea unor importante cantităţi de producţie

(tabelul 7.9).

174

Tabelul 7.9.

Scheme de culturi succesive în solarii

Nr. Cultura Perioada

semănatului

Perioada

plantatului

Perioada

desfinţării

culturii

Producţia t/ha

I Tomate ciclu

prelungit

Salată

15-20 I

10-15 IX

20 III-5 IV

15-20X

10-15 X

15-25 III

50-70

24

II Salată anticipată

Ardei gras

Ceapă verde

20 VIII-10 IX

25-30 I

20 IX-10 X

20-30 IX

25-30 VII

15-30 III

20-30 IX

25 III-5 IV

24

25-50

24

III Salată anticipată

Tomate ciclu

scurt

Castraveţi

20 VII-10 IX

15-20 I

20-25 VI

20 IX-10 X

20 III-5 IV

25-30 VII

15-20 III

20 VII

1-10 X

18-20

25-40

20-30

IV Spanac anticipat

Vinete

Salată

1-10X

25-30I

5-10 IX

-

5-15 IV

15-20 X

20III - 5 IV

20-25 VII

20-30 III

15

30-40

20

V Ceapă verde

Castraveţi

Salată

-

5-10 III

25-30 VI

1-15 X

5-15 IV

25-30 VII

25 III-5 IV

20-25 VII

20 IX-10 X

24

45-60

24

VI Salată anticipată

Castraveţi

Fasole verde

20 VIII-10 IX

5-10 III

25-30 VII

20 IX-10 X

5-15 IV

-

25-30 III

20-25 VII

15-20X

18-20

45-60

15

Pentru atingerea scopului propus trebuie respectate următoarele:

- înfiinţarea culturilor legumicole la momentul optim;

- dirijarea factorilor de vegetaţie în strânsă concordanţă cu cerinţele speciilor şi

fenofaza de dezvoltare;

- acoperirea solariilor primăvara devreme (10-15 martie), daca este cazul, pentru a

se acumula căldură şi a permite înfiinţarea culturilor la momentul optim;

- alegerea soiurilor şi hibrizilor cu perioadă scurtă de vegetaţie (timpurii),

productivi şi cu rezistenţă genetică la boli;

- înfiinţarea culturilor de legume verdeţuri din toamnă;

- folosirea la plantare a răsadurilor sănătoase, viguroase şi călite.

În sere, sistemul de culturi succesive prezintă unele particularităţi, deoarece sortimentul de

specii este extrem de redus. Se cultivă tomate, castraveţi, ardei şi foarte puţin vinete, ca specii

principale, şi salată, gulioare, verdeţuri, ca specii secundare. O rotaţie a culturilor este foarte greu de

realizat, adesea întâlnind fenomenul de monocultură, deoarece tomatele, ardeiul şi vinetele sunt din

aceeaşi familie botanică.

Cultura legumelor în sere se efectuează în două cicluri (ciclul I 5-10 ianuarie - 30 iunie şi

ciclul II 15-20 iulie - 15-20 noiembrie). În ultimii ani, adâncirea crizei energetice şi costul foarte

ridicat al energiei termice şi-au pus tot mai mult amprenta asupra epocii de înfiinţare a culturilor în

ciclul I, prin decalarea acesteia în luna februarie. Aceasta a dus la apariţia celui de-al treilea ciclu de

producţie, care este intermediar şi cuprinde perioada noiembrie-februarie. În această perioadă, în

sere, se cultivă specii legumicole cu pretenţii mici faţă de temperatură, lumină şi cu perioadă scurtă

de vegetaţie (salată, gulioare, pătrunjel de frunze, mărar etc., fig. 7.3.).

Culturi succesive se pot înfiinţa şi în răsadniţe, care au ca principală direcţie producerea

răsadurilor. După valorificarea acestora, terenul poate fi ocupat cu culturi de ardei gras şi iute,

castraveţi, tomate, vinete etc., ţinând cont de tipul de răsadniţă (cu o pantă sau cu 2 pante).

175

Fig. 7.3 Succesiuni de culturi legumicole în sere (V. Voican, 1988)

7.4.3. Culturi asociate

Culturile asociate reprezintă sistemul de cultură prin care două specii ocupă aceeaşi

suprafaţă de teren în acelaşi timp. Sunt cunoscute şi sub denumirea de culturi intercalate şi

realizează cea mai mare densitate la unitatea de suprafaţă. Există 2 tipuri de culturi: una principală

sau de bază şi una secundară, care se intercalează în cultura de bază.

Principiile

asocierii culturilor

legumicole:

asocierea speciilor legumicole cu pretenţii diferite faţă de lumină,

deoarece ocupă acelaşi teren în aceeaşi perioadă; se preferă ca

specia secundară să aibe pretenţii scăzute faţă de acest factor;

folosirea în asociere a speciilor legumicole din familii botanice

diferite, dar se pot asocia şi mai multe soiuri ale aceleiaşi specii;

folosirea speciilor cu talie diferită şi cu pretenţii apropiate faţă de

factorii de mediu; se preferă ca speciile secundare să fie mai puţin

pretenţioase la lumină;

lucrările de întreţinere a culturilor, mai ales cele mecanice, se

execută cu mai mare dificultate dacă cultura secundară se

intercalează între rândurile culturii principale; se recomandă

176

asocierea culturilor pe suprafeţe mici unde lucrările se execută de

obicei manual;

aplicarea substanţelor fitosanitare să se facă cu mult discernământ,

pentru a nu fi afectată una sau alta dintre culturi şi fără să se

înregistreze fenomene de poluare a produselor şi solului;

alegerea schemelor de înfiinţare a culturilor principale cu distanţe

mai mari între rânduri, pentru a permite culturii secundare să se

planteze de-a lungul rândurilor culturii principale şi a beneficia de

lumină şi spaţiu de nutriţie corespunzător;

cultura secundară să aibă perioadă scurtă de vegetaţie, în aşa fel

încât să nu stânjenească cultura principală şi să elibereze terenul,

când cultura principală acoperă solul cu aparatul foliar;

plantele să extragă apa şi elementele minerale din straturi diferite

ale solului, pentru a evita sărăcirea acestuia pe o anumită adâncime.

Culturile secundare (salată, ridichi de lună) au o înrădăcinare

superficială, iar cele de bază (tomate, ardei, vinete etc.) au o

înrădăcinare profundă;

alegerea speciilor cu habitus diferit pentru a nu se stânjeni reciproc;

se necesită un consum mai mare de forţă de muncă faţă de alte

sisteme de cultură, datorită densităţii mari;

creşte consumul de apă şi de elemente nutritive, de aceea se

administrează cantităţi mai mari de îngrăşăminte la pregătirea

terenului.

Culturile asociate în câmp se practică pe suprafeţe mai mici, pentru a nu împiedica

executarea mecanizată a lucrărilor de întreţinere a culturii. Cele mai frecvente asocieri de plante

legumicole sunt: tomate timpurii cu varză şi conopidă timpurie; salată, fasole pitică, morcov; tomate

susţinute pe spalier cu tomate pitice; varză de toamnă, ridichi etc.; castraveţi susţinuţi pe spalier cu

fasole pitică, ardei, castraveţi pe sol etc.

Unele scheme de asociere a culturilor legumicole în câmp sunt prezentate în tabelul 7.10 şi

fig. 7.4.

Tabelul 7.10.

Culturi asociate de legume în câmp

(Stan N, 1999)

Cultura de bază Cultura asociată

Tomate timpurii Salată timpurie

Tomate timpurii Ridichi de lună

Tomate timpurii Varză şi conopidă timpurie

Castraveţi Salată şi fasole de grădină

Castraveţi Ceapă sau usturoi verde

Castraveţi Ridichi de lună

Morcov Ridichi de lună

Vinete Gulioare

177

Fig. 7.4 Culturi asociate de salată şi ceapă

Culturile asociate în solarii sunt absolut necesare pentru amortizarea cheltuielilor cu

construcţiile respective. În asociere, intră culturi de bază: tomate, castraveţi, ardei, vinete, care au

perioadă de vegetaţie lungă, şi culturi secundare: salată, gulioare, ridichi de lună, verdeţuri, cu

perioadă de vegetaţie mult mai scurtă.

Schemele de înfiinţare a culturilor se aleg în aşa fel încât suprafaţa să fie cultivată aproape în

întregime. Cele mai întâlnite scheme de asociere în solarii sunt: tomate cu salată, castraveţi cu salată

sau gulioare, vinete cu spanac, vinete cu salată, tomate cu varză timpurie (varza se plantează

înaintea tomatelor) etc.

Culturile asociate în sere joacă un rol deosebit în creşterea producţiei la unitatea de

suprafaţă, având în vedere cheltuielile foarte ridicate cu încălzirea acestora, asigurarea pieţii cu

legume proaspete când din alte sisteme de cultură nu se pot obţine etc. În sere, se cultivă cu

precădere tomate şi castraveţi şi se pot asocia astfel: tomate + salată sau alte verdeţuri (mărar,

pătrunjel de frunze, spanac); castraveţi + gulioare; castraveţi + ardei iute; castraveţi + tomate care se

cârnesc la 4-5 înflorescenţe (1-2 rânduri de tomate între 2 rânduri de castraveţi de pe travee). Se mai

pot asocia ardeiul şi vinetele cu salata sau ardeiul iute etc. Pentru o utilizare eficientă a suprafeţei şi

a spaţiului încălzit de sub registrele de încălzire şi la capetele serelor, se seamănă legume verdeţuri

(salată, spanac, mărar, pătrunjel); pe aleea betonată, se pot face culturi de ceapă verde pe strat de

amestec nutritiv cu lăţimea de 70-80 cm, sau răsaduri etc.

Asocierea speciilor legumicole se poate face şi în răsadniţe, aceasta fiind asemănătoare cu

cea din solarii (castraveţi + salată; ridichi de lună, spanac; tomate, ardei şi vinete cu verdeţuri).

7.4.4. Culturi intercalate

Culturile intercalate sunt acele culturi care se înfiinţează în plantaţiile pomicole şi viticole

tinere. Acest sistem de cultură este posibil datorită faptului că distanţele de plantare ale pomilor şi

viţei de vie sunt mari, habitusul plantelor în primii 2-3 ani este redus şi consumul de apă şi hrană de

asemenea mai redus. Pentru a folosi eficient suprafaţa cultivată cu aceste specii, în primii 2-3 ani se

recurge la ocuparea terenului cu specii legumicole, care, prin veniturile pe care le aduc, contribuie

la amortizarea cheltuielilor pe unitatea de suprafaţă, la îmbunătăţirea solului prin fertilizări şi praşile

repetate, prin care se influenţează pozitiv şi creşterea pomilor şi a viţei de vie.

178

Principiile întocmirii

culturilor intercalate:

speciile legumicole să nu fie rapace;

să nu aibă talie mare, pentru a evita umbrirea culturii de bază;

să suporte tratamentele fitosanitare care se aplică la pomi sau

viţa de vie;

să nu se întindă pe sol (pepeni, dovleci), pentru a nu înăbuşi

pomii şi viţa de vie prin întindera vrejilor;

să nu fie mari consumatoare de elemente nutritive;

să contribuie la îmbunătăţirea fertilităţii solului (mazăre,

fasole);

să se înfiinţeze după scheme care să permită intrarea utilajelor

mecanice printre rândurile de pomi sau viţă de vie, pentru

executarea lucrărilor de îngrijire;

să nu fie mari consumatoare de apă.

Dintre speciile legumicole care se pretează la acest sistem sunt: rădăcinoasele (morcov,

pătrunjel, păstârnac, sfeclă), bulboasele (ceapă de arpagic, usturoi), leguminoasele (mazăre, fasole,

bob), vărzoasele (varză roşie, varză albă, conopidă, gulie etc.), tomate, ardei, castraveţi, bame

(tabelele 7.11., 7.12., fig. 7.5., 7.6.).

Tabelul 7.11.

Culturi de legume intercalate în plantaţiile pomicole tinere

Cultura Perioada de: Schema de înfiinţare

(cm) Semănat în

răsadniţă

Plantat, semănat în

câmp

Tomate

de vară

15-20.03 5-15.05 95-70-70-70-95/25

Varză

de vară

25.02-15.03 10-30.04 95-70-70-70-95/40

Fasole

de grădină

20.04-10.05 100-60-40-40-60-100/5

Morcov 1-25.03 100-60-40-40-60-100/4

Ceapă 20-30.03 100-30-30-80-30-30-100/5

Usturoi 20-30.03 100-30-30-80-30-30-100/5

De reţinut faptul că amplasarea culturilor legumicole se face pe mijlocul intervalului dintre

rândurile de pomi sau viţă de vie, pentru a primi lumina necesară, iar când coroana pomilor

umbreşte o suprafaţă mare, se renunţă la cultura legumelor. În plantaţiile pomicole cu distanţe mari

între rânduri, înfiinţarea culturilor se poate face mecanizat.

Tabelul 7.12.

Culturi de legume intercalate în plantaţiile tinere de viţă de vie Cultura Perioada de: Schema de înfiinţare

(cm) Semănat în

răsadniţă

Semănat, plantat în

câmp

Salată 10-15.02 10-15.03 55-30-30-30-55/20

Spanac - 1.03-10.04 55-30-30-30-55/5

Mazărede grădină - 1.03-10.04 Bandă de 8 rânduri echidistante la 12,5

Fasole de grădină - 25.04-10.05 60-40-40-60/5

Morcov - 1-25.03 55-30-30-30-55/4

Varză timpurie 20.1-10.02 10-30.03 75-50-75/40

Conopidă timpurie 20.1-10.02 15-30.03 75-50-75/40

Tomate de vară 5-15.03 5-15.05 75-50-75/25

Ceapă de arpagic - 10-30.03 55-30-30-30-55/5

Usturoi - 1-30.03 55-30-30-30-55/5

179

Fig. 7.5 Culturi intercalate în plantaţiile pomicole

Fig. 7.6 Culturi intercalate în plantaţiile viticole

7.4.5. Culturi duble

Culturile duble sunt culturile legumicole care se cultivă după alte plante de cultură decât

legumele, acestea fiind plantele furajere sau cerealiere care părăsesc terenul devreme. Astfel, după

plantele furajere care se însămânţează toamna (rapiţă, secară, orz) şi care se folosesc primăvara ca

masă verde pentru animale, se pot cultiva plante legumicole (tomate, varză roşie). Culturi

legumicole se pot înfiinţa şi după grâu (castraveţi de toamnă, fasole de toamnă, varză şi conopidă de

toamnă etc.).

La cultura legumelor în sistemul culturilor duble, trebuie să se ţină seama de felul

erbicidelor folosite la culturile cerealiere (triazinicele sunt dăunătoare la verdeţuri, bostănoase),

folosirea numai a terenurilor irigabile, erbicidarea terenului să se facă la momentul optim pentru a

nu afecta lucrările de pregătire şi înfiinţarea culturilor legumicole, precum şi utilizarea de soiuri

corespunzătoare pentru culturile duble.

180


a) Care sunt principiile întocmirii asolamentului legumicol?

b) Care sunt principiile întocmirii succesiunilor de culturi legumicole?

c) Ce sunt culturile asociate şi care sunt regulile de asociere a speciilor

legumicole?

d) Ce sunt culturile intercalate şi cum se realizează?

7.5. Irigarea culturilor legumicole

Irigarea se impune ca o măsură absolut obligatorie pentru asigurarea necesarului de apă al

plantelor legumicole, care în general sunt mari consumatoare de apă, întrucât apa din precipitaţii nu

este suficientă şi mai ales nu este repartizată uniform în toate zonele şi nu satisface nevoile plantelor

în anumite fenofaze. Administrarea apei în culturile legumicole, după un plan foarte bine stabilit,

determină creşterea producţiei până la atingerea potenţialului productiv al soiurilor şi hibrizilor,

îmbunătăţirea calităţii produselor, folosirea eficientă a îngrăşămintelor, prelungirea perioadei de

vegetaţie a culturilor, împiedicarea avortării florilor etc.

Atunci când se dispune de o gamă mare de soluţii pentru favorizarea acumulării apei în sol

(arătura, amendamentele, tipul de sol) şi pentru reducerea pierderilor prin evaporare (prăşit, mulcit),

tehnologul este adesea pus în dificultate, deoarece nu poate reduce consumul de apă la nivelul

plantei fără a supune plantele stresului hidric, şi ca urmare metabolismul este afectat. Cu excepţia

primelor faze ale culturii, când solul are rezerve suficiente de apă, nu se poate asigura alimentarea

optimă a plantelor numai cu apa din resurse naturale (ploi şi pânza freatică) şi este necesară irigarea

culturilor.

7.5.1. Tipuri de irigare

Irigarea de aprovizionare, se aplică la pregătirea terenului pentru culturile succesive,

înaintea înfiinţării culturilor legumicole, cu scopul atingerii în sol a unui nivel de

umiditate care să permită executarea lucrărilor în bune condiţii, folosind o normă de

udare de circa 200-250 m3/ha, normă care depinde de rezerva de apă din sol, de

capacitatea de câmp pentru apă a solului, de precipitaţii etc.

Irigarea pentru asigurarea răsăririi, se aplică după semănat, când solul nu are

umiditatea necesară, ştiind că în această perioadă seminţele necesită apă mai multă

pentru hidratare şi încolţire. Lipsa apei duce la o răsărire neuniformă, în special la

plantele legumicole care răsar mai greu (morcov, pătrunjel, ardei, vinete,

sparanghel, ceapă etc.).

Irigarea în cursul perioadei de vegetaţie, se execută diferenţiat în funcţie de specie,

lungimea perioadei de vegetaţie, fenofază, sistemul de cultură, producţie etc.

Irigarea de răcorire, se aplică când temperatura aerului creşte excesiv, cu scopul

scăderii acesteia şi creşterea umidităţii relative, numai prin aspersiune, pe perioade

181

scurte.

Irigarea fertilizantă, constă în administrarea apei odată cu îngrăşămintele necesare, în

cursul perioadei de vegetaţie. Pentru aceasta, se pregătesc separat soluţiile de

îngrăşăminte şi se trimit cu ajutorul electropompelor în reţeaua de conducte prin

care circulă apa, ajungând la plante.

Irigarea pentru protecţia împotriva brumelor, se aplică mai rar, prin aspersiune,

folosind până la 100 m3/ha seara sau dimineaţa înaintea răsăririi soarelui, când se

prevede căderea brumei.

Irigarea de spălare, se aplică pe solurile cu conţinut ridicat de săruri, mai ales în sere

unde, datorită folosirii unei cantităţi mari de apă pentru udare, conţinutul solului în

săruri creşte. Spălarea se face folosind cantităţi foarte mari de apă şi există pericolul

spălării în profunzime, odată cu sărurile nocive, şi a altor elemente nutritive de care

plantele au nevoie.

Plantele legumicole, prin excelenţă, sunt considerate mari consumatoare de apă, datorită

desimii mari la unitatea de suprafaţă, dar mai ales datorită producţiei realizate.

Consumul de apă al plantelor legumicole este diferit în funcţie de specie, de gradul de

dezvoltare al sistemului radicular, de factorii climatici (vântul uscat şi intens duce la creşterea

consumului de apă), de fenofază, de perioada calendaristică etc.

Consumul de apă şi regimul de irigare stabilit la ceapa de arpagic, în lizimetre, cu sol

nisipos, de Marinică Gh. (1989) la Dăbuleni, a fost de 0,9-1,6 mm/ha/zi în luna martie, 1,6-2,8

mm/ha/zi în luna aprilie, 5,9 mm/ha/zi în luna iulie. Consumul total a fost de 387-458 mm/ha (4,9%

din rezerva solului, 59,1% din precipitaţii, 36% din irigaţii). Plafonul minim folosit a fost de 50%

din IUA (intervalul umidităţii active), pe 50 cm adâncime, menţinut prin 3,5 udări, cu 400 m3/ha, şi

de 70% din IUA, pe 50 cm adâncime, menţinut prin 4,7 udări, cu 200-300 m3/ha.

La tomate, acelaşi autor a determinat un consum de apă de 1-1,8 mm/ha/zi în luna mai, 7-7,3

mm/ha/zi în luna iulie, 5,3-7,1 mm/ha/zi în luna august, realizând un consum total de 508,4-562,9

mm, având ca sursă de alimentare 2,3% din rezerva solului, 54,4% din precipitaţii şi 43,1% din

irigaţii. La tomatele pentru industrializare, consumul total de apă a fost de 4300-4500 m3/ha. La

cultura înfiinţată prin semănare directă sunt necesare 5-6 udări şi 6-7 udări la cultura înfiinţată prin

răsad. La tomatele timpurii, perioadele critice pentru apă sunt înflorit-legat, creşterea intensivă a

fructelor, după recoltare, iar coeficientul de valorificare a apei este de 186 m3/t de fructe. Norma de

irigare folosită a fost de 1500-3600 m3/ha, repartizată în 7-10 udări, cu 350-400 m

3/ha. Din

consumul total de apă de 4000-5500 m3/ha (tabelul 7.13.), în funcţie de hibrid, la tomatele timpurii,

în zona învecinată Bucureştiului, s-a stabilit că 55-60% din apă se consumă prin transpiraţie, iar

diferenţa prin evaporaţie (Dumitrescu, Ianoşi, 1973).

Tabelul 7.13.

Regimul de irigaţie, fără aportul pânzei freatice, pentru zona Bucureşti

(Dumitrescu M., Ianoşi S., 1973)

Cultura Norma (m3/ha) Numărul de

de irigare de udare udări

Tomate timpurii 2800 400 6-7

Tomate de vară 4000 400 8-10

Ceapă 2000 400 4-5

La tomatele pentru industrializare (1982), la I.C.L.F. Vidra (Buzescu D.), la S.C.L. Arad

(Hălmăgeanu L.) şi S.C.L. Işalniţa (Păunel I.), pe sol aluvional cu textură luto-nisipoasă, erbicidat

cu Treflan 24 EC înainte de plantare 3 l/ha, fertilizat cu 40 kg s.a/ha N, 80 kg s.a/ha P2O5 şi 40 kg

s.a./ha K2O, pentru obţinerea unei producţii de 85 t/ha, s-a udat cu 250-450 m3/ha în 6-9 udări,

pentru realizarea la adâncimea de 50-70 cm a unui plafon minim de 50% din IUA, până la începutul

formării fructelor din prima inflorescenţă, şi de 70% din IUA după aceea.

182

Trumer, 1952, clasifică plantele legumicole după consumul de apă şi capacitatea de

absorbţie în:

plante legumicole cu consum redus şi capacitatea foarte bună de absorbţie,

care prezintă un sistem radicular profund, cum se întâlneşte la: morcov,

pătrunjel, păstârnac, pepeni verzi şi galbeni, tomate etc.

plante legumicole cu consum ridicat de apă şi capacitate mică de absorbţie a

apei prin rădăcină, care se caracterizează printr-un sistem radicular

superficial, un aparat foliar care pierde excesiv apa prin evapotranspiraţie

(castravetele).

plantele legumicole cu consum de apă ridicat şi capacitate mare de

absorbţie, se caracterizează printr-un sistem radicular profund, dar prin

frunze pierd o mare cantitate de apă. Din această grupă fac parte: sfecla roşie

şi cartofii timpurii.

plante legumicole cu consum redus de apă şi capacitate mică de absorbţie a

apei, se caracterizează printr-o suprafaţă foliară mică şi un sistem radicular

superficial (ceapa).

7.5.2. Regimul de irigare

Regimul de irigare al culturilor legumicole cuprinde un ansamblu de elemente tehnice, care

depind în mare măsură de cerinţele plantelor faţă de apă şi momentele critice de administrare a apei,

de adâncimea sistemului radicular, de capacitatea de câmp pentru apă a solului (CCA), de

coeficientul de ofilire (CO) şi intervalul umidităţii active (IUA). Administrarea apei se face, în

general, când umiditatea solului este de circa 40% din CCA, pe solurile mijlocii, şi 60% pentru

solurile nisipoase.

Elementele regimului de

irigare sunt:

momentul aplicării udărilor;

norma de udare;

numărul udărilor;

norma de irigare;

intervalul dintre udări

Momentul aplicării udărilor se stabileşte în funcţie de umiditatea solului şi cerinţele

speciei faţă de apă pe fenofaze, fiind stabilite fenofazele în care apa nu trebuie să lipsească plantelor

(vezi cerinţele plantelor legumicole faţă de apă pe fenofaze).

Astfel, la solanacee se administrează cantităţi mari de apă în perioada de fructificare, ce

duce la creşterea fructelor în greutate, menţinerea turgescenţei acestora, a prospeţimii, obţinerea

fructelor cu coloraţie specifică soiului sau hibridului. Nu suportă alternanţa între perioadele

secetoase şi perioadele ploioase (fenomen întâlnit mai ales la culturile în câmp), care determină

crăparea fructelor. La alte specii, cum este fasolea, momentul critic de aplicare a udărilor este la

înflorire. Lipsa apei în acest moment produce avortarea florilor sau se obţin păstăi mici şi

deformate, lipsite de turgescenţă, slabe calitativ. La varză, momentul optim de irigare este în

perioada formării căpăţânii, la rădăcinoase în timpul îngroşării rădăcinilor, la ceapă în timpul

creşterii bulbilor, la castraveţi pe toată perioada de vegetaţie etc.

Aplicarea udărilor se face în funcţie de umiditatea solului la un moment dat, determinată

prin metoda gravimetrică, tensiometrică şi electrometrică, precum şi prin aprecierea gradului de

închidere-deschidere a stomatelor, pe baza relaţiei dintre consumul de apă al plantei şi apa pierdută

prin evapotranspiraţie etc.

Norma de udare reprezintă cantitatea de apă exprimată în m3 care se administrează la o

udare, pe suprafaţa de un hectar, şi se stabileşte după formula:

n = 100 H Gv (C-P), m3/ha, în care:

183

n - norma de udare;

H - adâncimea de udare în raport cu adâncimea rădăcinilor în sol (m);

Gv- greutatea volumetrică a stratului de udare (t/m3);

C - capacitatea de câmp pentru apă (%);

P - provizia (rezerva) momentană de apă a solului (%).

În general, norma de udare este de 250-500 m3/ha în funcţie de specie, de perioada când se

aplică, de fenofază etc.

Norma de irigare reprezintă cantitatea totală de apă care se administrează unei culturi

legumicole, în decursul perioadei de vegetaţie, şi rezultă ca produs dintre norma de udare şi

numărul udărilor. Variază între 1000-1500 m3/ha, la speciile cu perioadă scurtă de vegetaţie, şi

4000-5000 m3/ha, la cele cu perioadă lungă de vegetaţie şi pretenţioase faţă de apă (varză, tomate,

ardei, vinete, castraveţi etc.).

Se determină după formula:

M = (E + T) + Rf - Ri - Pv, m3/ha, în care:

M - norma de irigare (m3/ha);

E + T - consumul de apă prin evaporaţie şi transpiraţie (m3/ha);

Rf - rezerva de apă din sol la sfârşitul perioadei de vegetaţie (m3/ha);

Ri - rezerva de apă din sol la începutul perioadei de vegetaţie (m3/ha);

Pv - precipitaţii din perioada de vegetaţie (m3/ha). Se consideră că precipitaţiile sunt utile

când au valori mai mari de 10 l/m2.

Este diferită în funcţie de specie şi zona de favorabilitate (tabelul 7.14, 7.15).

184

Tabelul 7.14

Normele de irigare la tomate, ardei, ceapă, pe zone de

favorabilitate a legumiculturii din ţara noastră

(Cenuşe Maria, 2001)

Zona

Climat

Cultura

Norma de irigaţie

Lunile

m3/ha IV V VI VII VIII IX

I mediu Tomate 3200 - 1x400 2x400 2x500 2x500 -

secetos 4500 - 2x500 2x500 3x500 2x500 -

Ardei 3700 - 2x300 3x400 3x400 1x400 1x300

gras 6600 - 2x400 4x500 4x500 1x500 2x400

Ceapă 1500 1x300 1x400 1x400 1x400 - -

2900 1x400 2x500 2x500 1x500 - -

II mediu Tomate 2300 - 1x300 2x400 2x400 1x400 -

secetos 3000 - 2x300 2x400 2x400 2x400 -

Ardei 3300 - 2x300 2x400 3x400 1x400 1x300

gras 4900 - 3x300 3x400 3x400 2x400 2x400

Ceapă 900 - 1x300 1x300 1x300 - -

1200 - 2x300 1x300 1x300 - -

185

Tabelul 7.15

Normele de irigare la tomate, ardei, ceapă, pe zone de

favorabilitate a legumiculturii din ţara noastră

(Buzescu D., 1989)

Zona

Cultura

Norma de irigaţie

Lunile

m3/ha IV V VI VII VIII IX

I Tomate 3200 - 1x400 2x400 2x500 2x500 -

4500 - 2x500 2x500 3x500 2x500 -

Ardei 3700 - 2x300 3x400 3x400 1x400 1x300

gras 6600 - 2x400 4x500 4x500 1x500 2x400

Ceapă 1500 1x300 1x400 1x400 1x400 - -

2900 1x400 2x500 2x500 1x500 - -

II Tomate 2300 - 1x300 2x400 2x400 1x400 -

3000 - 2x300 2x400 2x400 2x400 -

Ardei 3300 - 2x300 2x400 3x400 1x400 1x300

gras 4900 - 3x300 3x400 3x400 2x400 2x400

Ceapă 900 - 1x300 1x300 1x300 - -

1200 - 2x300 1x300 1x300 - -

Numărul udărilor este dat de raportul dintre norma de irigare şi norma de udare şi depinde

de frecvenţa precipitaţiilor care cad în zona respectivă, în timpul perioadei de vegetaţie a culturilor,

şi rata evapotranspiraţiei. De asemenea, numărul udărilor depinde de durata perioadei de vegetaţie a

culturilor. Astfel, la salată şi spanac se aplică 2-3 udări, iar la tomate, ardei, vinete, varză, conopidă,

castraveţi etc., se pot aplica 8-10 udări, în funcţie de natura solului.

Intervalul dintre udări reprezintă perioada dintre 2 udări succesive. Depinde de pricipitaţii.

Astfel, la o ploaie de 10 l/m2, udarea poate fi amânată cu 2-3 zile, iar în cazul în care cantitatea de

apă din precipitaţii depăşeşte 20 l/m2, udarea nu mai este necesară. Intervalul dintre udări este

influenţat şi de temperatură, de frecvenţa şi intensitatea vântului, de adâncimea pânzei freatice etc.

Se calculează după formula:

T = m (E + T) - P, zile; în care:

T- intervalul dintre udări (zile);

m - norma de udare, (m3/ha);

(E + T) - consumul maxim de apă prin evaporaţie şi transpitaţie (m3/ha);

P - precipitaţiile din perioada luată în calcul (m3/ha/zi).

Administrarea apei pe suprafeţe mari şi la un număr mare de specii presupune întocmirea

unui grafic al udărilor, prin care să se urmărească distribuirea raţională a apei, calcularea

necesarului de apă pentru fiecare cultură, pe întreaga perioadă de vegetaţie sau la o udare.

7.5.3. Metode de irigare

Există două grupe de metode de irigare:

o gravitaţional (pe brazde - tradiţională şi ameliorată);

o cu apă sub presiune (aspersia, microaspersia şi prin picurare).

Irigarea pe brazdă

Irigarea pe brazde tradiţională - este una dintre cele mai vechi metode utilizate de irigare,

prin care apa este adusă la marginea parcelei prin canale de pământ. Dintre avantajele metodei

amintim: este uşor de aplicat pe terenul orizontal, asigură distribuţia apei în special în lungul

186

rândului de plante, nu afectează semnificativ structura solului, nu udă frunzele şi nu ridică excesiv

umiditatea aerului, nu implică nici un fel de investiţie şi nici personal de deservire cu grad ridicat de

calificare.

Dintre dezavantaje se pot aminti: necesită nivelarea foarte bună a terenului, ceea ce implică

o anumită cheltuială, necesită forţă de muncă manuală destul de multă pentru întreţinerea şi

deservirea sistemului de irigare (canale şi brazde), nu se poate automatiza, pierderea prin infiltrare

este mare la capătul brazdei, nu asigură o bună omogenitate a udării pe toată suprafaţa, constituie un

mijloc de transport şi diseminare a buruienilor şi agenţilor patogeni.

Irigarea pe brazde îmbunătăţită - constă în folosirea pentru aducerea apei la parcelă a

canalelor consolidate cu dale sau tuburi din diferite materiale. Din canale sau tuburi, apa este

preluată cu ajutorul unor sifoane (elemente tubulare cu diametrul de 2,5-3 cm) şi distribuită în

reţeaua de brazde. Prin conectarea unui număr diferit de sifoane, se poate asigura un control mai

bun al debitului de apă care se distribuie la unitatea de suprafaţă.

Se mai foloseşte şi procedeul Bas-Rhône, care constă în utilizarea unor brazde

compartimentate, cu lungimea de câţiva metri, apa fiind adusă prin intermediul unor rampe

prevăzute cu distribuitoare (duze cu diametrul de 1,2-2,1 mm), pentru fiecare compartiment al

brazdei. Prin reglarea presiunii apei în rampa de distribuţie, se asigură debite între 30 şi 100 litri pe

oră. Acest sistem permite şi distribuirea automatizată, prin conectarea reţelei de distribuţie la un

calculator. Faţă de sistemul clasic de irigare pe brazde, acest sistem se aseamănă cu irigarea

semilocalizată şi are o serie de avantaje: economie de apă şi distribuţia uniformă pe toată suprafaţa,

se reduce degradarea solului şi eroziunea, se elimină riscul contaminării plantelor, există

posibilitatea automatizării etc.

Irigarea prin aspersiune

Constă în distribuirea simultană, la nivelul parcelei, a apei prin instalaţii fixe şi/sau mobile,

asigurând un debit mai mare sau mai mic, în funcţie de tipul aspersoarelor folosite. În practică, se

folosesc mai multe variante prin care apa este distribuită:

o cu aripi de ploaie mobile, care se mută periodic după ce se administrează

cantitatea de apă dorită, în funcţie de cultură;

o cu sistem de tuburi cu instalaţii fixe, folosind o reţea de conducte îngropate,

care asigură aducerea apei la nivelul parcelei, şi rampe supraterane, care se montează primăvara şi

rămân fixe pe toată perioada campaniei de irigare. Distanţa dintre rampele supraterane este în

funcţie de presiunea apei din conducte şi de tipul aspersoarelor folosite, pentru a se asigura o

distribuţie uniformă a apei în picături de o anumită fineţe, în funcţie de specie. Distanţele minime

dintre aspersoare sunt de 6 x 6 m şi pot ajunge la 12 x 18 m, la un hectar fiind necesare 277,

respectiv 46 aspersoare.

Acest sistem este din ce în ce mai mult folosit în Europa de vest, deoarece asigură o foarte

bună uniformitate a udării (fig. 7.7.), o distribuţie fină a apei cu implicaţii minime asupra solului,

reduce consumul de forţă de muncă la unitatea de suprafaţă şi asigură posibilitatea de automatizare

a irigării.


creşterea umidităţii relative

comparativ cu irigarea pe brazde

nu necesită amenajarea terenului

(nisipuri)

odată cu apa se pot aplica şi

îngrăşămintele chimice

procesul de levigare a elementelor

minerale în profunzime este lent,

comparativ cu irigarea pe brazde

consumul mai ridicat de forţă de muncă şi energie

creşterea riscului atacului bolilor şi dăunătorilor

datorită udării frunzelor

necesită instalaţii şi agregate speciale

poate provoca tasarea solului, dacă picăturile de

apă sunt prea mari

aplicarea udărilor se face numai pe vreme fără

vânt, pentru asigurarea uniformităţii udării

creşterea numărului de tratamente fitosanitare,

deoarece apa administrată prin aspersiune spală

frunzele etc.

187

Fig. 7.7 Instalaţia de irigare prin aspersiune, fixă: a – conductă principală, c – conductă

secundară, v – vană, 1 – aripă de ploaie

Microaspersia este metoda de distribuire a apei cu ajutorul unor aspersoare cu arie mică de

acţiune sau cu duze. Are mare aplicabilitate la culturile protejate şi mai puţin în câmp unde, datorită

vântului, uniformitatea udării nu este întotdeauna foarte bună. Presiunea de lucru a instalaţiei este

mică, 1-2 atmosfere, iar aspersoarele sau duzele sunt fixate fie pe o reţea rigidă de conducte de

plastic (în special în sere şi solarii), fie pe rampe suspendate deasupra solului. Datorită diametrului

mic al duzelor şi microaspersoarelor, apa de udat nu trebuie să conţină impurităţi mecanice

(pământ, nisip) sau microorganisme (alge, bacterii) care pot colmata sistemul şi afectează calitatea

udării.

Avantaje Dezavantaje o asigură o bună răsărire a speciilor legumicole cu

seminţe mici;

o consumul de apă este mai redus;

o reduce consumul de forţă de muncă;

o asigurarea unui drenaj optim al apei şi se evită

spălarea sărurilor în profunzimea solului;

o uniformitatea udării în proporţie de 90% asigură

culturilor un grad ridicat de uniformitate;

o permite irigarea în timpul zilei, deoarece

microaspersorul este foarte aproape de sol;

o posibilitatea schimbării duzelor, a

microaspersoarelor, pentru creşterea sau

reducerea suprafeţei de udare;

o controlul mult mai uşor al microaspersoarelor,

faţă de picurătoarele de la udarea prin picurare.

o necesită filtrarea apei, chiar dacă este mai

redusă decât la picurare;

o creşterea umidităţii aerului, ceea ce duce

la apariţia bolilor;

o efectul tratamentelor fitosanitare scade

după fiecare irigat, ceea ce duce la

creşterea numărului acestora;

o solul se tasează etc.

188

Irigarea prin picurare Este un sistem originar din Israel, din ce în ce mai extins în lume, datorită în primul rând

economisirii apei. Distribuţia apei se face localizat, la fiecare plantă, prin intermediul unor

picurători sau microtuburi numite capilare, prin care apa ajunge la nivelul rădăcinii plantelor şi nu

pe intervalul dintre rânduri. Pentru a asigura o distribuţie uniformă a apei în lungul rândului, se

folosesc picurători cu diametrul crescător odată cu depărtarea de sursa de apă. Sub punctul de

picurare, apa circulă pe verticală, gravitaţional, şi pe orizontală, datorită forţei de sucţiune, formând

o zonă umedă de sol, relativ sferică (fig. 7.8.).

Fig. 7.8 Udarea prin picurare: stânga – prea mult, mijloc – normal,

dreapta - insuficient

La irigarea localizată prin picurare, se reduce cantitatea de apă la unitatea de suprafaţă.

Astfel, cercetările efectuate de Florina Creangă (1998) cu irigarea localizată, folosind furtune

flexibile din polietilenă şi picurătoare încorporate, s-a reuşit o reducere a cantităţii de apă cu 25-

35%, a forţei de muncă la irigat cu 80%, faţă de irigarea pe brazde. Sporul de producţie a fost de

18% şi s-au obţinut fructe de calitate.

Eficacitatea udării este dependentă de însuşirile solului:

o textura - influenţează forma bulbului, în sensul că un sol cu textură fină se va umecta

mai mult lateral, iar un sol cu textură mai grosieră se va umecta mai mult pe

verticală;

o structura - solul bine structurat asigură o bună distribuţie a apei;

o starea solului - un sol umed se va umecta mai bine şi mai uniform etc.

Udarea localizată prin picurare are o serie de aspecte pozitive, atât faţă de plantă cât şi faţă

de sol.

Faţă de plantă: nu umectează frunzele, evitând astfel infecţia cu agenţii patogeni şi spălarea

produselor fitosanitare, nu răceşte brusc organele aeriene ale plantei, acestea fiind independente de

momentul udării. Florile nu sunt umezite şi legarea nu este afectată, fructele sunt mai puţin sensibile

la Botrytis, sistemul radicular al plantelor nu este răcit brusc, apa ajunge în mod lent şi constant, pe

măsura consumului, fără a stresa plantele. Solul poate fi menţinut la un nivel optim de umiditate, în

funcţie de cerinţele speciei legumicole.

Faţă de sol: printr-o irigare bine condusă, solul nu ajunge la nivelul de saturaţie cu apă,

evitând astfel degradarea structurii, levigarea elementelor fertilizante pe profil şi se păstrează o

bună aeraţie a solului. Absenţa unor căderi bruşte de apă reduce tasarea solului, împroşcarea plantei

şi a fructelor cu pământ, evită contaminarea cu bacterii şi ciuperci etc.

Spre deosebire de alte sisteme de irigare, picurarea evită la maximum pierderea apei prin

evaporare, se utilizează presiune joasă în sistem, se poate automatiza foarte uşor, iar costul este mai

mic decât al sistemelor fixe de udare prin aspersie (Cojocaru, 1996, tabelul 7.16).

189

Tabelul 7.16

Cheltuieli efectuate la irigarea clasică şi prin picurare

Elementul economic Sistemul clasic Irigarea prin

picurare

Energie electrică, kw/lei 400/2 100/0,5

Îngrăşăminte chimice, lei/kg 150/7,5 75/3,7

Praşile manuale, număr/lei 6/9 2/3

Tratamente fitosanitare,

număr/lei

8/16 4/8

Total cheltuieli 34,5 15,2

Total venituri 500 700

Sistemul de udare este independent de alte verigi tehnologice care se aplică în cultură,

sistemul fiind compatibil şi cu folosirea mulciului de folie de plastic, când reţeaua de distribuţie a

apei este amplasată sub folie.

Dintre limitele şi

inconvenientele

care pot fi

imputate acestui

sistem de irigare

se pot aminti:

o însuşirile necorespunzătoare ale solului (sol prea argilos sau

prea nisipos, unde bulbul de sol umed nu este corespunzător

unei bune aprovizionări a plantei);

o nu se poate face irigarea de aprovizionare în primăverile

secetoase; pentru aceasta se face o udare prin aspersie şi apoi

se trece la udarea localizată;

o nu se poate folosi ca mijloc de protecţie împotriva

temperaturilor scăzute din primăvară (irigare anti brumă);

o calitatea apei de udat.

Apa de irigare, pentru acest mod de distribuţie, trebuie să se încadreze în anumiţi parametri,

pentru a evita colmatarea şi disfuncţionarea sistemului. Dintre problemele care apar în funcţionarea

sistemului de udare prin picurare, cea mai importantă este colmatarea, datorată unor cauze fizice,

chimice sau biologice.

Colmatarea fizică este cauzată de particulele grosiere care se găsesc în suspensie în apă sau

de depunerile lente de argilă şi nisip în reţeaua de distribuţie. De asemenea, blocarea conductelor se

poate face de unele insecte care se împupează, atât în timpul exploatării sistemului, cât mai ales în

afara campaniei de udare.

Colmatarea chimică constă în precipitarea unor săruri pe diverse segmente ale circuitului,

dar mai ales la îmbinări. Riscul este mai mare dacă pH-ul apei este bazic sau conţinutul în săruri

este peste 2000 ppm. Un pH în jur de 6 şi conţinutul în săruri sub 500 ppm asigură o exploatare

eficientă a sistemului. Colmatarea cu calciu şi fier este cea mai frecventă. Dacă conţinutul în fier

este mai mare de 1,5 ppm, riscul de colmatare este mare, iar dacă trece de 3 ppm, nu este economică

proiectarea sistemului de udare prin picurare.

Colmatarea biologică este datorată prezenţei microorganismelor în apă (bacterii, ciuperci,

alge). Acestea au o capacitate foarte mare de înmulţire, chiar după trecerea prin instalaţia de filtrare.

La un conţinut de peste 50000 bacterii la 1 ml apă, riscul este foarte mare.

Evitarea problemelor de colmatare, sau cel puţin reducerea lor, se poate realiza prin filtrarea

apei la intrarea în sistem. Se pot folosi mai multe filtre dispuse în ordine, dar cea mai eficientă staţie

de filtrare este alcătuită din: filtru centrifugal pentru impurităţile mari (peste 1,1 mm), filtrul cu

nisip, cu o grosime de circa 60 cm, prevăzut cu posibilitatea de autocurăţare prin inversarea

circuitului apei, şi un filtru fin cu element filtrant textil, fixat într-o carcasă de plastic sau inox, tip

sită (pentru reţinerea particulelor de 100-120 m).

Pentru decolmatarea sistemului de depunerile calcaroase, se fac tratamente cu acid nitric

190

(36° B), în concentraţie de 2-3 ppm, de câteva ori pe sezonul de vegetaţie.

Deferizarea constă în precipitarea fierului prin intermediul unui oxidant şi eliminarea

precipitatului prin filtrare. Deoarece este un sistem destul de costisitor, oxidarea fierului se poate

face şi natural, în aer liber, prin recircularea apei.

Alegerea unuia sau altuia dintre sistemele de irigare depinde de următoarele aspecte:

- economice - capacitatea de investiţie şi timpul de amortizare;

- resursele umane - calificarea şi retribuţia personalului necesar;

- tehnice - sursa de apă (sursa de apă, presiunea disponibilă, calitatea şi

preţul apei), solul (însuşiri, higrometrice, profil pedologic), climat

(temperatura în lunile calde şi consumul maxim de apă, vânturile

dominante pentru aspersie şi microaspersie), cultura etc.

În ceea ce priveşte eficienţa valorificării apei, se poate ţine seama de faptul că pentru

aceleaşi nevoi ale plantelor, comparativ cu udarea pe brazde (luată ca reper 100%), udarea prin

irigare foloseşte 70% apă, iar irigarea prin picurare numai 40%.

Principalele caracteristice ale sistemelor de irigare şi eficienţa valorificării apei sunt

prezentate în tabelele 7.17, 7.18.

Tabelul 7.17.

Caracteristicile principalelor sisteme de irigare

Sistemul

Organizarea lucrului şi forţa de

muncă necesară

Observaţii Aspersia

- determinarea pierderilor de apă

prin metoda bilanţului;

- debitul de distribuţie mic,

corelat cu însuşirile solului;

- risc de eroziune, şiroire,

bătătorire

- accesul nu este posibil 24 ore

după udare;

- personal mediu calificat, 2

ore/ha şi schimb

- spălarea produselor

fitosanitare, risc de

contaminare cu boli, trebuie

evitate orele foarte calde,

sensibilitate la vânt

Microaspersia cu aspersoare

- bilanţ hidric şi tensiometric;

- necesită perioade lungi de udare

şi este greu de respectat dozajul

apei;

- efectul asupra solului redus

- necesită apă filtrată, greu de

întreţinut;

- timp de udare mare

- aceleaşi probleme

fitosanitare;

- sensibilitate la vânt

care poate da neuniformitate la

udare

Microaspersia cu duze

- se utilizează preponderent în

spaţii protejate;

- control tensiometric;

- greu de stabilit dozajul, saturaţie

rapidă la suprafaţa solului

- personal calificat;

- 2-4 ore/ha/săpt.;

-verificarea periodică a

sistemului;

-parcela rămâne practicabilă.

- uşor adaptabilă la

solurile mijlocii;

- apă filtrată;

- necesită o poziţionare

orizontală a rampei şi a

duzelor. Picurarea

- control cu tensiometru;

- folosire eficientă a apei, reduce

la minimum evaporarea;

- necesită controlul picurătoa-

relor pentru asigurarea unifor-

mităţii.

- asigură o foarte bună udare;

- verificarea calităţii apei şi

debitul picurătoarelor;

- independenţă între udare şi alte

lucrări.

- apă de calitate;

- însuşirile solului sunt

foarte importante, nu se

practică pe sol argilos sau

nisipos;

- filtrarea apei

Irigarea pe brazde

- control prin bilanţ hidric;

- consum mare de apă;

- control cu tensiometru sau cu

tija pentru controlul udării.

- cea mai costisitoare ca forţă de

muncă;

- nu se poate auto-matiza;

- parcele neprac-ticabile 24-36

ore.

- probleme fitoanitare

prin favorizarea răspândirii

bolilor şi buruie-nilor;

- cere sol orizontal şi

nivelat.

191

Tabelul 7.18.

Eficienţa valorificării apei la irigarea prin picurare, brazde şi

aspersie, la unele legume pentru zona Bucureşti, în kg/m3

(după O. Drăgănescu, 1996)

Cultura Metode de irigare

Brazde Aspersie Picurare

Tomate solar 18 - 23

Tomate câmp - 8 10

Ardei gogoşar - 4 5

Bame - 0,88 1,46

Grumeza N. şi Drăgănescu O. (1985), folosind irigarea localizată prin picurare, au

determinat consumul de apă la castraveţii de seră, tomate, pepeni, ardei, caracteristic acestei metode

de udare, în legătură atât cu proiectarea amenajărilor, cât şi cu prognoza aplicării udărilor (tabelul

7.19).

Tabelul 7.19

Consumul de apă mediu zilnic lunar la principalele culturi legumicole (m3/ha/zi), irigate prin

picurare, după Drăgănescu O., 1985

Cultura Felul Luna din perioada de vegetaţie

culturii V VI VII VIII IX X

Tomate de vară

(1.V. -

10.VIII)

25 35 50 20 - -

Ardei

gogoşar

pentru

sămânţă

(15.V. -

5.X.)

6-10 15-20 25-35 40-54 40-53 8-10

Ceapă de apă

(25.V. -

30.IX.)

10 10 43 67 23 -


a) Care sunt tipurile de irigare?

b) Care sunt elementele regimului de irigare a culturilor

legumicole?

c) Cum se clasifică plantele legumicole după consumul de apă şi

capacitatea de absorbţie?

d) Care sunt avantajele şi dezavantajele irigării pe brazde?

e) Care sunt avantajele şi dezavantajele irigării prin aspersiune

f) Care sunt avantajele şi dezavantajele irigării prin picurare?

192

7.6. Fertilizarea culturilor legumicole

Culturile legumicole se înfiinţează pe terenuri cu fertilitate naturală ridicată, dar, datorită

gradului ridicat de intensivitate a acestui sector de activitate, se impune suplimentarea hranei prin

aplicarea îngrăşămintelor. Calitatea recoltei este influenţată de elementele fertilizante, echilibrul

dintre acestea şi factorii de vegetaţie.

Îngrăşămintele sunt substanţe de natură organică sau minerală, simple sau complexe, solide

sau lichide, aplicate în sol sau pe partea aerienă a plantelor, în scopul creşterii gradului de fertilitate

al solului, îmbunătăţirii însuşirilor fizico-chimice ale acestuia, creşterea producţiei şi a calităţii

acesteia etc.

În legumicultură, se folosesc 2 tipuri de îngrăşăminte:

o îngrăşăminte organice (de origine vegetală, animală şi combinate);

o îngrăşăminte chimice (cu macro şi microelemente).

Îngrăşămintele organice se caracterizează prin aceea că nu poluează apa, solul şi aerul,

sunt biodegradabile, au un conţinut ridicat în elemente nutritive accesibile plantelor, îmbunătăţesc

structura solului, măresc capacitatea de reţinere a apei pe solurile uşoare, sunt ceva mai ieftine

comparativ cu cele chimice etc.

Ca îngrăşăminte organice, se folosesc gunoiul de grajd, mraniţa, composturile, turba,

gunoiul de păsări, mustul de gunoi de grajd, îngrăşămintele verzi.

Gunoiul de grajd este cel mai utilizat îngrăşământ organic pe toate tipurile de sol şi provine

din aşternutul animalelor, în amestec cu urină şi materiale fecale. Se descompune lent, eliberând

elementele nutritive necesare plantelor, motiv pentru care se aplică la fertilizarea de bază. Cantitatea

de gunoi de grajd depinde de tipul de sol, de locul culturii (câmp, spaţii protejate), de gradul de

fertilitate al solului, de specie, de producţia planificată etc. Pe măsura acumulării, gunoiul de grajd

se aşează în platforme cu lăţimea de 1,5-2 m, înălţimea de 1,5-1,8 m şi lungimea variabilă, în

funcţie de cantitatea de material pusă la fermentat.

Calitatea gunoiului de grajd depinde de specia de animale de la care provine. Cel mai bun

gunoi este cel de păsări, care conţine 50% substanţă uscată, 0,6-3% azot, 1-1,8% fosfor, 0,8-1%

potasiu şi 2,25% calciu, apoi cel de ovine, care conţine 35-40% substanţă uscată şi 0,7-1,6% azot,

0,2-0,4% fosfor, 0,7-0,9% potasiu, 0,6-1% calciu şi cel de cabaline, cu 30-35% substanţă uscată şi

0,5-0,7% azot, 0,2-0,4% fosfor, 0,5-0,7% potasiu şi 0,6-1% calciu. Gunoiul de bovine are un

conţinut uşor mai scăzut în elemente nutritive decât cel de cabaline, în plus conţine magneziu 0,1-

0,2% (L. Stoian şi colab., 1998).

Mraniţa reprezintă un gunoi de grajd foarte bine descompus, fiind obţinută în 2-3 ani. Se

caracterizează printr-un conţinut foarte ridicat în elemente nutritive (0,7-2% azot, 0,3-1,2% fosfor,

0,8-0,9% potasiu, 0,35% calciu, D.Davidescu, 1992). Se foloseşte în principal la pregătirea

amestecurilor destinate producerii răsadurilor, cărora le imprimă capacitate de reţinere a apei şi un

anumit grad de afânare şi permeabilitate. Se mai foloseşte şi la fertilizarea locală, odată cu

semănatul sau plantatul, în cantităţi de circa 10-15 t/ha.

Composturile sunt materiale organice obţinute din fermentarea resturilor menajere, a

resturilor vegetale, în special de la plantele bogate în elemente nutritive (leguminoase), sau

substraturile epuizate din cultura ciupercilor, de tescovină, coarde de viţă de vie, de paie etc.

Indiferent de

materialele din care

provin, composturile

trebuie să

îndeplinească unele

condiţii şi anume:

materiile prime să fie foarte bine descompuse şi

substanţele nutritive să treacă în forme uşor asimilabile;

să prezinte raportul C/N între 12 şi 15 (Davidescu 1992);

să nu conţină metale grele sau bor în exces (atenţie la

compostul provenit din resturi menajere);

să prezinte culoare închisă;

să provină din resturi vegetale sănătoase; acolo unde s-au

semnalat atacuri de boli sau dăunători, resturile vegetale se

ard pentru a limita răspândirea acestora etc.;

să nu fie infectate cu agenţi patogeni sau dăunători.

193

Turba reprezintă un material organic obţinut pe cale naturală, în urma descompunerii

resturilor de vegetaţie ierboasă sau lemnoasă din zone umede. Turba are un pH cuprins între 3,8-5,0

şi un conţinut în elemente nutritive scăzut (0,8-1,3% azot, 0,06-1,15% fosfor, 0,02-0,1% potasiu).

Este nelipsită la pregătirea amestecurilor de pământuri pentru producerea răsadurilor, dar se

foloseşte şi ca îngrăşământ la fertilizarea de bază a culturilor legumicole şi floricole, după o

perioadă de compostare.

Gunoiul de păsări este cel mai bogat în substanţe minerale, fiind folosit cu rezultate foarte

bune în culturile legumicole. Se administrează la fertilizarea de bază, la plantare, în cursul perioadei

de vegetaţie, uscat sau diluat cu apă. De asemenea, este un component de bază la pregătirea

compostului sintetic pentru cultura ciupercilor în sistem intensiv (industrial).

Mustul de gunoi de grajd reprezintă un îngrăşământ foarte bun pentru culturile legumicole,

aplicat în timpul perioadei de vegetaţie, diluat cu 2-3 părţi de apă. Se colectează în bazine special

amenajate în incinta grajdurilor de animale sau de la platformele de fermentare a gunoiului. Conţine

0,2-0,4% azot, 0,03% fosfor, 0,4-0,6% potasiu. Se aplică cu maşini speciale şi pe vreme mai rece,

pentru a reduce pierderile de azot.

Aplicarea unei fertilizări organice cu 50 t/ha asigură în sol 30-40 kg azot, 20-25 kg fosfor şi

70-100 kg potasiu (Lăcătuş, 2000).

Îngrăşămintele verzi se recomandă în general pe solurile uşoare, cu capacitate mică de

reţinere a apei şi fertilitate scăzută. Îngrăşămintele verzi sunt culturi de plante leguminoase (lupin,

măzăriche, trifoi, bob) care, la un anumit stadiu, se toacă, se lasă pe teren 3-4 săptămâni, se

încorporează superficial, prin discuire la 10-12 cm (Stoian, 2005).

Avantajele aplicării îngrăşămintelor verzi sunt următoarele: îmbogăţirea solului în elemente

nutritive, în special în azot asimilabil, evitarea sau împiedicarea eroziunii solului, încetinirea

procesului de levigare a elementelor nutritive, intensificarea activităţii microorganismelor,

reducerea gradului de îmburuienare, ameliorarea unor însuşiri fizice ale solului etc. În medie,

îngrăşămintele verzi conţin: 15-30% substanţă uscată, 0,5-0,6% azot, 0,1-0,2% fosfor, 0,2-0,6%

potasiu, 0,4-0,6% calciu etc.

Alte îngrăşăminte organice cu aplicare mai restrânsă sunt: deşeurile de lână, făina de peşte,

făina de oase şi coarne, sângele uscat etc., a căror compoziţie este redată în tabelul 7.20.

Tabelul 7.20

Conţinutul în elemente minerale a unor îngrăşăminte organice

(Odet şi colab., 1980)

Îngrăşământul Conţinut, din materia proaspătă (5%) Doza kg/ha

N P2O5 K2O CaO MgO

Deşeuri de lână 3-9 0,5 2 0,5 - 400-1500

Făină de peşte 4-10 7 - 8,5 0,5 300-1000

Guano de Peru 16 10 2 - - 200-400

Făină de coarne 12-15 1 - 2,5 - 200-600

Făină de oase 2-4 16-20 - 33 0,5 300-500

Sânge uscat 10-13 2 1 0,5 - 200-500

În culturile ecologice, fertilizarea organică se efectuează cu gunoi de grajd, composturi din

resturi vegetale şi îngrăşăminte verzi. Se apreciază că azotul fixat de leguminoasele anuale şi perene

se eliberează lent, pe măsura mineralizării materiei organice, rezultate din corpul

microorganismelor fixatoare de azot. De asemenea, prin folosirea gunoiului de grajd ca

amendament organic, se asigură necesarul de fosfor la nivel satisfăcător şi cel cu potasiu la nivel

bun (Stoian, 2005).

Îngrăşămintele chimice cu macroelemente sunt substanţe anorganice care se folosesc pe

lângă îngrăşămintele organice pentru sporirea fertilităţii solurilor. Nu pot înlocui îngrăşămintele

organice. Îngrăşămintele chimice pot fi simple (cu un singur element), complexe, cu 2-3 elemente,

şi se aplică în doze diferite (tabelul 7.21.)

194

Tabelul 7.21

Îngrăşăminte chimice utilizate în legumicultură

(D. Davidescu, Velicica Davidescu, 1992)

Denumirea

îngrăşământului

Conţinutul în s.u.(%) Doza, kg/ha

N P2O5 K2O câmp solarii sere

Îngrăşăminte simple cu azot

Azotat de amoniu 33-35 - - 300-600 350-500 400-1000

Azotat de sodiu 16 - - 200-400 250-500 -

Sulfat de amoniu 21 - - 100-150 100-150 200-500

Uree 46,6 - - 100-150 100-150 100-200

Îngrăşăminte simple cu fosfor

Superfosfat

simplu

- 16-

22

- 300-500 300-500 800-1000

Superfosfat

concentrat

- 38-

50

- 350-500 150-175 350-450

Făina de fosforită - 20-

34

- 500-750 - -

Îngrăşăminte simple cu potasiu

Clorura de potasiu - - 58-62 100-150 - -

Sare potasică - - 38-44 200-250 - -

Sulfat de potasiu - - 20-40 200-250 250-300 250-400

Îngrăşăminte complexe binare

Complex I 21 54 - 200-300 150-200 250-300

Complex II 16 48 - 350-400 200-300 300-500

Fosfat de uree 17 44 - 200-300 150-300 200-400

L-110 10 10 - 200-1600 800-1600 -

L-120 10 8,7 - 600-1200 600-1200 -

L-210 20 4,3 - 600-1000 600-1000 -

L-310 30 10 - 500-1000 500-1000 -

Îngrăşăminte complexe ternare

Complex III 13 27 13 300-500 300-500 350-500

Cristalin I 10 5 20 - - 300-400

Cristalin II 16 10 18 - - 400-450

Complex III cu

KCl

9,9 28,3 27,6 100-250 150-300 200-400

Complex III 2-1-

1-

20,7 11,5 12,3 150-300 250-350 250-400

Complex III 1-1-1 16,6 17 16,5 200-300 150-300 200-400

L-121 10 9 8 500-1200 500-1000 -

Îngrăşămintele chimice cu microelemente prezintă o importanţă mare, deoarece lipsa

microelementelor produce tulburări ale metabolismului plantelor. Principalele îngrăşăminte cu

microelemente sunt prezentate în tabelul 7.22.

195

Tabelul 7.22

Îngrăşăminte chimice cu microelemente

Microelementul Îngrăşământul Conţinut s.a.% Doza

kg/ha

Cultura

Fe Sulfat feros

FeSO4·7H2O

20,1 0,04-

0,08%+1,5 var

nestins

Majoritatea

culturilor

B Acid boric

H3BO2

Borax

17,5

11,3

0,01%

0,1%

Sfeclă, varză,

tomate

Cu Sulfat de cupru

Cenuşă de

pirită

25,9

0,3-1,5

0,1%

400-500

Majoritatea

culturilor

Mn Sulfat de Mn

Zgura de

feromanganat

24,6

9,15

40-50

300-400

Idem

Idem

Zn Sulfat de zinc 22,8 0,2% Idem

7.6.1. Calcularea dozei de îngrăşăminte

Cantitatea de îngrăşăminte administrată la unitatea de suprafaţă este determinată de mai

mulţi factori şi stabilită în urma analizelor de sol, după o formulă matematică.

Factorii care

contribuie la

calcularea dozei de

îngrăşăminte sunt:

o producţia planificată;

o conţinutul solului în elemente nutritive;

o coeficientul de utilizare a îngrăşămintelor;

o consumul specific de îngrăşăminte;

o însuşirile fizico-chimice ale solului;

o tehnologia aplicată;

o indicele de azot, pentru îngrăşămintele ce conţin acest

element etc.

O formulă foarte simplă pentru calcularea dozei de îngrăşăminte este următoarea:

a x b

Doza (kg/ha.s.a.) = ------------- x 100; în care:

c

a - consumul specific de îngrăşăminte, kg s.a./t produs;

b - producţia planificată, t/ha;

c - coeficientul mediu de utilizare a îngrăşămintelor.

Se pot aplica şi doze orientative de îngrăşăminte, ţinând seama de indicele de azot (HV).

După indicele de azot, solurile se impart în :

- soluri sărace, cu HV < 2%;

- soluri mijlocii, cu HV 2-4%;

- soluri bogate, cu HV > 4% (Stoian şi colab., 1998).

Dozele orientative de gunoi de grajd şi îngrăşăminte chimice cu azot aplicate culturilor

legumicole, după indicele de azot, sunt prezentate în tabelul 7.23.

196

Tabelul 7.23

Doze orientative de gunoi de grajd aplicate la culturile legumicole (Dumitrescu şi colab.,

1998, t/ha)

Cultura Soluri aluvionale şi brun roşcate

H x V 2% H x V 2-4% H x V 4%

Tomate timpurii

Tomate vară-toamnă

40-50 35-40 2+-25

Ardei, vinete 50-60 30-40 25-30

Vărzoase 40-50 30-40 20-30

Castraveţi, pepeni,

dovlecei

30-40 20-30 10-20

7.6.2. Metode de fertilizare a culturilor legumicole

În culturile legumicole, îngrăşămintele se aplică după 3 metode:

o fertilizarea de bază;

o fertilizarea odată cu înfiinţarea culturii (de pornire sau starter);

o fertilizarea fazială (din cursul perioadei de vegetaţie).

Fertilizarea de bază se execută toamna la pregătirea terenului, cu îngrăşăminte organice

semidescompuse (gunoi de grajd), în cantităţi diferite în funcţie de sol, cultură, grad de fertilitate

etc., şi îngrăşăminte chimice greu solubile, cu fosfor şi potasiu. Acestea din urmă se aplică în

cantitate de 2/3 din cea totală. Se încorporează în sol odată cu arătura adâncă.

Primăvara se aplică restul de îngrăşăminte chimice cu fosfor şi potasiu, precum şi

îngrăşămintele cu azot, urmate de încorporarea în sol odată cu lucrările de mărunţire a solului.

Fertilizarea odată cu înfiinţarea culturii are scopul de a asigura elementele nutritive uşor

asimilabile în jurul plantelor, încă de la început şi pe o perioadă de circa o lună de zile. Se execută

cu îngrăşăminte organice bine descompuse (mraniţă), câte 200-300 g/cuib la tomate, ardei, vinete şi

peste 500 g la cuib la castraveţi. Se poate aplica şi în benzi de-a lungul rândurilor. La înfiinţarea

culturilor, se aplică şi îngrăşăminte chimice, care se administrează fie la cuib, fie în benzi de 30-40

cm lăţime, şi se încorporează la o adâncime de 10-15 cm, în cantitate de 10-30 g/metru liniar de

bandă. Se recomandă la ceapa ceaclama, tomate, ardei, vinete (cultivate prin răsad). Administrarea

îngrăşămintelor se poate face mecanizat la culturile care se seamănă mecanizat, cu ajutorul

echipamentului de fertilizare montat pe semănătoare sau manual.

Când fertilizarea se face la cuib, îngrăşămintele organice şi chimice se amestecă cu pământ,

pentru ca, prin descompunere, să nu se realizeze o concentraţie mare care să dăuneze plantelor.

Prin aplicarea fertilizărilor (organice şi minerale), se asigură o aprovizionare echilibrată a

plantelor cu elementele necesare pentru creştere şi fructificare, iar în fructe se acumulează mai

multă substanţă uscată, glucide, acid ascorbic, substanţe pectice, proteine, pigmenţi clorofilieni,

globuline, carotenoizi etc.

Pe nisipuri, s-a constatat că aplicarea îngrăşămintelor organice contribuie la o mai bună

folosire a îngrăşămintelor chimice, reacţia speciilor fiind diferită în funcţie de selectivitatea

sistemului radicular şi de consumul specific (Toma V., Alexandrescu V., 1994).

Hălmăgian L. şi Crişan S., 2007, afirmă că, prin utilizarea comparativă a azotatului de

amoniu şi a biopreparatului Biotrofin, în vederea sporirii cantităţii de azot atmosferic fixat, la o

cultură de mazăre, rezultatele sunt mult influenţate de condiţiile climatice în care se face fertilizarea

şi mai puţin de produsul folosit.

La cultura de tomate, în vase de cultură cu volumul de 8-12 l, consumul de apă şi elemente

nutritive este mai mic decât la cultura pe sol (Apahidean Al.S. şi col., 2008).

Fertilizarea fazială se execută cu scopul completării necesarului de hrană pe perioada de

vegetaţie a culturilor. Fetilizarea fazială poate fi:

o radiculară;

197

o extraradiculară (foliară).

Fertilizarea radiculară constă în aplicarea îngrăşămintelor organice şi chimice pe sol şi

încorporarea acestora prin lucrări superficiale. Se pot folosi îngrăşăminte chimice granulate, care se

distribuie prin împrăştiere de-a lungul rândului de plante, având grijă să nu atingă tulpina şi ţinând

cont de dispunerea rădăcinilor. Se aplică şi mecanizat, odată cu prăşitul, pe cultivator putând fi

montat echipamentul de fertilizare. Terenul trebuie să fie reavăn. Cu rezultate foarte bune se

folosesc soluţiile de îngrăşăminte organice (mustul de gunoi de grajd) sau de îngrăşăminte chimice,

aplicate pe rigole sau prin aspersiune (în ultimul caz fiind absolut obligatoriu spălarea plantelor).

Numărul fertilizărilor este de 3-4, la speciile cu perioadă lungă de vegetaţie, şi o fertilizare la cele

cu perioadă scurtă (verdeţuri).

Fertilizarea extraradiculară (foliară) se aplică pe frunze şi se bazează pe capacitatea

acestora de a absorbi elementele nutritive din soluţia de îngrăşăminte. Se folosesc îngrăşăminte de

tip foliar, din care se prepară soluţii, a căror concentraţie nu trebuie să depăşească 1-1,5%, altfel

devin fitotoxice. Pentru a creşte capacitatea de absorbţie a frunzelor, este important ca plantele să

fie bine aprovizionate cu apă, să fie turgescente.

Fertilizarea fazială prezintă următoarele avantaje:

o consum redus de îngrăşăminte;

o previne apariţia carenţelor în elemente nutritive;

o se poate aplica odată cu tratamentele fitosanitare;

o au o eficienţă sporită.

Factorii care influenţează absorbţia îngrăşămintelor foliare:

specia: plantele dicotiledonate au o capacitate mai mare de absorbţie decât cele

monocotiledonate;

vârsta plantelor: plantele tinere, cu creştere intensă, manifestă o capacitate de

absorbţie mai mare, spre deosebire de plantele mature, la care cuticula este mai

groasă, ceea ce îngreunează absorbţia;

starea de aprovizionare a plantelor cu elemente nutritive: absorbţia este mai mare la

plantele slab aprovizionate decât la cele bine aprovizionate, pe cale radiculară;

tipul de îngrăşământ şi concentraţia acestuia: se folosesc îngrăşăminte de tip foliar,

iar concentraţia diferă cu specia şi produsul folosit; la aceeaşi concentraţie, absorbţia

este mai bună pe cale radiculară, decât prin frunză, datorită grosimii cuticulei;

temperatura şi lumina: absorbţia elementelor nutritive este corelată direct cu

temperatura, până la atingerea temperaturii optime. Temperatura foarte ridicată

determină reducerea umidităţii relative, ceea ce influenţează negativ circulaţia

elementelor în plantă. Datorită acestui fenomen, trebuie reţinut faptul că absorbţia

elementelor din îngrăşămintele foliare este mai bună noaptea, dimineaţa sau seara.

Lumina intensă stimulează activitatea metabolică, inclusiv absorbţia elementelor

nutritive;

precipitaţiile: dacă după efectuarea fertilizării foliare plouă, efectul se reduce

proporţional cu cantitatea de apă cazută, până la anularea efectului acesteia.

Există o serie de produse specifice pentru aplicarea foliară, prezentate sub formă solidă sau

lichidă, care au în componenţă macro, micro şi oligoelemente (Agroleaf, Nitrophoska, Murtonik,

Microfert, Kemira etc.). De asemenea, se utilizează şi produse pe bază de extract de plante, care

îmbină efectul fertilizant cu cel de biostimulator, asigurând timpurietate şi producţie ridicată

(Bionat, Cropmax, Megafol).

Fertilizarea foliară se aplică în toate sistemele de cultură a plantelor legumicole, cu

precădere în spaţiile protejate, la interval de 10-15 zile, folosind 600-800 l soluţie/ha. Compoziţia

chimică a îngrăşămintelor foliare preparate industrial este diferită, în funcţie de produsul comercial

(tabelul 7.24.)

Fertilizarea, în special cu îngrăşăminte chimice, poate avea şi efecte nedorite asupra calităţii

produselor obţinute. Îngrăşămintele cu azot, în exces, produc poluarea legumelor, cu efecte negative

198

asupra organismului uman. Nitraţii se pot combina cu hemoglobina din sânge, rezultând

methemoglobina, care nu mai transportă oxigenul ducând chiar la moarte, în special a copiilor.

Iarna, lumina şi temperatura scăzută determină un consum lent al azotului, astfel încât se

acumulează nitriţi. Legumele care acumulează o cantitate mai mare de nitriţi sunt rădăcinoasele şi

verdeţurile. Distribuţia nitraţilor şi nitriţilor în plantă este diferită, aşa cum reiese din fig. 7.9.

Fig. 7.9 Distribuţia nitraţilor şi nitriţilor în rădăcinile de morcov

199

Tabelul 7.24

Compoziţia chimică a unor îngrăşăminte foliare Conţinut în: Denumiri comerciale

F-411 F-141 F-231 F-011 Folifag Polimet

Azot g/l 180 35 80 - 75 120

Fosfor g/l 35 200 130 130 60 62

Potasiu g/l 40 40 40 130 48 80

Fier g/l 0,2-0,4 0,2-0,4 0,2-0,4 0,2-0,4 0,1 1

Zinc g/l 0,04-0,06 0,04-0,06 0,4-0,6 0,4-0,6 0,04-0,08 0,5

Mangan g/l 0,25-0,35 0,25-0,35 0,25-0,35 0,25-0,35 0,1 1

Cupru g/l 0,04-0,06 0,04-0,06 0,04-0,06 0,04-0,06 0,02 0,1

Cobalt g/l 0,008-

0,012

0,008-

0,012

0,008-

0,012

0,008-0,012 0,0015 0,001

Bor g/l 0,1 0,1 0,1 0,1 0,15 0,1

Molibden g/l 0,08-0,12 0,08-0,12 0,08-0,12 0,08-0,12 0,007 0,05

Sulf g/l 0,1-0,3 0,1-0,3 0,1-0,3 0,1-0,3 0,5 Urme

Magneziu

g/l

0,15-0,2 0,15-0,2 0,1 0,15-0,2 0,1-0,2 1

Vanadium

g/l

Urme Urme Urme Urme 0,001 Urme

Culoarea verde brună brună verde verzuie albastră

Salata conţine de 2 ori mai mulţi nitraţi când este cultivată în seră, decât în câmp. Reducerea

acumulărilor de nitraţi la salată şi gulioare se realizează prin (Gabriela Boor, Adriana Alexandru,

1997):

o stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot, în echilibru cu celelalte elemente;

o corelarea consumului de azot cu absorţia plantelor;

o folosirea îngrăşămintelor complexe solubile cu lignosulfonaţi şi substanţe

care duc la diminuarea conţinutului de azot nitric din plante;

o stabilirea momentului optim de aplicare a îngrăşămintelor foliare corective

(îngroşarea tulpinii la gulioare, faza de rozetă la salată, iar ultimul tratament

cu 12 zile înainte de recoltare);

o folosirea didinului ca inhibitor de nitrificare şi fertilizant lent şi a naftenaţilor

de potasiu.

Conţinutul maxim admis de nitraţi şi nitriţi din unele produse legumicole este în tabelul

7.25.

Tabelul 7.25.

Conţinutul de nitraţi şi nitriţi la unele specii legumicole

(ICE Fruct Export Romagzimex)

Produsul Nitraţi (NO3)

ppm

Nitriţi (NO2)

ppm

Salată 1000-3000 10

Gulioare 600-2500 10

Fasole 300 5

Varză 600-2000 10

Tomate 200 5

Castraveţi 200 5

Ardei 200 5

Aplicarea echilibrată, la tomate, a azotului în doză de 15-30 g/m2, odată cu fosforul (30

g/m2), stimulează creşterea producţiei, scade cantitatea de nitraţi din frunze şi scade procentul de

fructe necomerciabile (Cantarelo L., 1997, citat de Burzo I., 2000).

200

La unele specii vărzoase, aplicarea azotului în cantităţi de 80-120 kg/ha s.a., a dus la

creşterea conţinutului în nitraţi cu 44% la broccoli şi 35% la conopidă (Lisiewska, Kmiecik, 1996).

Şi la morcov, acumularea nitraţilor creşte odată cu mărirea dozelor de îngăşăminte aplicate. Astfel,

la plantele nefertilizate cu azot, conţinutul de nitraţi a fost de 252 ppm şi a crescut de peste 2 ori

(564 ppm) la aplicarea a 50 kg/ha azot, de peste 4 ori la 100 kg azot/ha (1010 ppm) şi de peste 5 ori

la 150 kg azot/ha (Auffray şi colab., 1980). Cercetările efectuate de Burzo I. şi colab. (1997) au

arătat că ritmul de acumulare al nitraţilor este de circa 8 ori mai mare în cilindrul central al

morcovilor decât în ţesuturile corticale.

Acumularea nitraţilor este influenţată şi de insuficienţa luminii. Astfel, la spanac s-a

observat un conţinut mai mare de circa 3 ori la întuneric, faţă de plantele iluminate. De asemenea,

în frunzele exterioare şi mature sunt mai mulţi nitraţi decât în cele tinere. Nervura principală de la

lobodă, salată şi spanac conţine de 2,3 ori, 2,6 şi respectiv 1,6 ori mai mulţi nitraţi decât mezofilul

foliar (Burzo I., 1997).

În condiţiile cultivării salatei pe substrat (compost forestier şi turbă), în vase de cultură, pe

un fond stabil de potasiu (200 kg/ha), fertilizarea cu doze crescute de azot de 50, 100 şi 200 kg/ha a

dus la sporuri de producţie de 37,7%, 152,3% şi respectiv 287,4%, dar acumulările de nitriţi au fost

peste limitele admise (Velicica Davidescu şi colab., 1996).

Biofertilizatorii au capacitatea de a fixa azotul atmosferic şi de a-l pune la dispoziţia

plantelor în formă accesibilă, împreună cu fitohormonii. Nu sunt poluanţi şi au efecte pozitive

asupra refacerii biodiversităţii faunei solului, au preţ mic etc. Cei mai utilizaţi sunt: preparatele cu

bacterii fixatoare din genul Azotobacter şi cele cu bacterii asociative din genul Azospirillum. La

Bacău, folosind în cultura de tomate un preparat de Azotobacter crococcum, Azospirillum

lipofereum şi Bacillus megaterium, s-a obţinut o prelungire a vegetaţiei cu 8 zile şi creşterea

producţiei cu 25% (Călin Maria, Miu I., 2000).

Fertirigarea culturilor legumicole

Fertirigarea constă în distribuţia îngrăşămintelor concomitent cu apa de irigat prin picurare.

Prin asocierea fertilizării cu irigarea, se realizează un efect sinergic, prin care apa ameliorează

absorbţia elementelor nutritive, iar acestea face mai eficient consumul de apă. Pentru a avea efecte

maxime asupra culturii, trebuie să se cunoască exigenţele nutriţionale şi hidrice ale speciei sau

soiului cultivat, fertilitatea naturală a solului sau a substratului, caracteristicile apei de irigat şi

tehnica de aplicare a fertirigării. Fertirigarea impune creşterea disponibilităţii elementelor nutritive

în volumul de teren umezit, constituind o disponibilitate a elementelor nutritive proportională cu

gradul de asimilaţie al culturii. Cantitatea de elemente nutritive ce trebuie dată solului este

dependentă de cantitatea extrasă şi de mobilitatea şi disponibilitatea lor în teren.

Avantajele fertirigării Dezavantajele fertirigării

se face economie de forţă de muncă cu

fertilizarea;

nu se tasează solul prin trecerea repetată

a maşinilor cu ocazia fertilizării;

asigură o dozare precisă a

îngrăşămintelor cu azot;

asigură o distribuţie a elementelor

nutritive în zona de distribuţie a

sistemului radicular;

asigură posibilitatea aplicării

fertilizanţilor, atunci când terenul nu

este practicabil pentru mijloace

mecanice.

este limitată numai la parcelele irigate;

necesită un sistem de irigare destul de

complex;

se irigă, chiar dacă nu este necesar, dacă

trebuie fertilizat;

se pot înregistra pierderi prin spălare şi

volatilizare, din cauza unor sisteme

deficitare sau în condiţii climatice şi de

teren nefavorabile.

201

O gestiune raţională a fertirigării duce, în general, la randamente mai bune faţă de

fertilizarea convenţională. Experienţa efectuată într-o cultură de tomate de industrializare arată că

sporul de producţie a fost de 17% faţă de irigarea prin aspersie. Aportul de elemente nutritive poate

fi mai mic la fertirigare, faţă de fertilizarea convenţională, deoarece distribuţia acestora se face în

zona de distribuţie a majorităţii rădăcinilor, iar pierderile sunt foarte mici. De aici şi recomandările

de reducere a cantităţii de elemente nutritive cu 30% la cultura integrată, faţă de cultura

convenţională. Au fost testate mai multe doze de îngrăşăminte pentru a stabili optimul la cultura

fertirigată. Astfel, la salată, cea mai mare producţie, 53 t/ha (33 t/ha producţie marfă), a fost

obţinută la fertilizarea cu 100 kg/ha azot. La cultura ardeiului în seră, folosind graduări de azot de la

0 la 350 kg/ha, cea mai mare producţie a fost obţinută cu 150 kg/ha.

Pentru prevenirea poluării prin spălare, este necesar ca irigarea să asigure o uniformitate şi

eficienţă ridicată, cantitatea de apă distribuită trebuie să asigure apa la nivelul capacităţii de câmp,

în stratul de sol unde sunt plasate rădăcinile.

Irigarea prin picurare trebuie să fie adaptată la tipul de sol; pe cele nisipoase se vor face

irigări mai dese, chiar zilnic sau la 2 zile, în timp ce pe solurile mai grele udarea se va face la 3-4

zile, pentru a nu provoca exces la nivelul rădăcinilor.

Tipul instalaţiei de udare folosit şi distanţa dintre picurători trebuie să asigure o umectare

uniformă în lungul rândului, pentru a avea o cultură încheiată şi uniformă. Creşterea numărului de

fertilizări la aceleaşi cantităţi de îngrăşăminte duce la un randament mai bun şi o valorificare

eficientă a acestora. În cazul fertirigării, conţinutul soluţiei solului în azot este de obicei egal sau

uşor mai mare decât 50 ppm. Fertirigarea aduce nu numai un spor de producţie, ci şi de calitate,

chiar dacă diferenţele nu sunt întotdeauna nete.

Fertirigarea şi poluarea

În codul bunelor practici agricole (CBPA), referitor la protecţia apelor faţă de poluarea

provocată de nitriţii din surse agricole (Directive CEE 91/676), sunt încurajate acele tehnici în care

fertilizarea cu azot se face puţin înaintea momentului optim. Recomandările sunt de a distribui

îngrăşămintele cu azot nu de la începutul irigării, ci după ce s-a distribuit circa 20-25% din

cantitatea de apă stabilită şi poate să fie completată când s-a dat 80-90% din apă. În cazul culturilor

cu ciclu scurt, cum sunt verdeţurile, varza, ridichiile de lună etc., momentul fertilizării se face după

aplicarea a circa 80% din apă, ca măsură de prevenire a pierderii prin spălare şi a evita riscul de

poluare.

Cantitatea de azot care se foloseşte este dependentă de producţia planificată, dar fără riscuri

de poluare pentru mediu. Estimarea necesarului de azot se face în funcţie de limitele minime-

maxime ale culturii, de conţinutul de azot din plantă ca produs finit. În tabelul 7.26 sunt redate

cerinţele faţă de azot, în funcţie de potenţialul de producţie la principalele specii legumicole.

Metodologia de fertirigare

Aplicarea raţională a fertirigării necesită stabilirea unor parametri (cantitatea şi raportul între

elementele nutritive, compoziţia chimică a soluţiei, frecvenţa fertirigării faţă de irigare).

Se pot distinge 2 metodologii fundamentale:

Distribuţia continuă şi proporţională a elementelor nutritive în apa de irigat. Metoda are

avantajul că este foarte simplă, dar necesită creşterea cantităţii de îngrăşăminte, în funcţie de

nevoile plantelor faţă de apă. Este apropiată, ca mod de lucru, cu tehnica fertirigării de la culturile

fără sol. De importanţă foarte mare este compoziţia chimică a soluţiei, conductivitatea electrică şi

pH-ul. În condiţii extreme, solul joacă numai rolul de suport.

Distribuţia elementelor nutritive în funcţie de faza de vegetaţie. Necesarul de îngrăşăminte se

stabileşte în funcţie de cantitatea extrasă din sol, blocarea la nivelul solului, pierderile, aportul

natural şi disponibilitatea elementelor din sol faţă de sistemul radicular.

202

Tabelul 7.26

Necesarul de azot la unele specii legumicole şi potenţialul de producţie

Specia Necesarul de azot

kg/ha

Producţia estimată

t/ha

Usturoi 120 12

Morcov 150 40

Ceapă 120 30

Ridichi 120 25

Sparanghel 180 5

Sfecla de peţiol 130 50

Anghinare 200 15

Varza de Bruxelles 200 30

Broccoli 150 15

Conopidă 200 30

Salată 120 25

Spanac 120 15

Castraveţi 150 60

Vinete 200 40

Pepene galben 120 35

Ardei 180 50

Tomate 160 60

Dovlecel 200 30

Divizarea la nivel de fază ţine seama de cerinţele faţă de elementele nutritive ale speciei şi

raportul între acestea (tabelul 7.27).

Tabelul 7.27

Cantitatea de elemente nutritive în apa de fertirigare la culturile legumicole

(Papadoupolos, 1996)

Cultura N (g/m3) P (g/m

3) K (g/m

3)

Castraveţi 150 - 200 30 - 50 150 - 200

Vinete 130 - 170 50 - 60 150 - 200

Ardei 130 - 170 30 - 50 150 - 200

Tomate 150 - 180 30 - 50 200 - 250

Cartof 130 - 150 30 - 50 120 - 180

Fasole 80 - 120 30 - 50 150 - 200

Salată 100 - 100 30 - 50 150 - 150

Salată

Iceberg

100 - 100 18 - 18 120 - 120

Aceste valori se pot modifica în funcţie de fertilitatea solului, de starea de vegetaţie a

culturii, dar rămâne o bază de calcul pentru necesarul de îngrăşăminte.

203

Calculul cantităţii de îngrăşământ ce se distribuie cu apa de irigat se face cu formula:

C = (F x DF x n x 100)/a

Unde:

C = greutatea în grame a îngrăşământului;

F = concentraţia (g/m3) nutrientului ce se doreşte a se folosi;

DF = raportul între fluxul orar al sistemului de irigare şi fertirigare;

n = volumul (m3) recipientului în care se face amestecul;

a = procentul fertilizantului.

Tipul fertilizanţilor

Produsele folosite trebuie să fie complet solubile, pentru a evita obturarea picurătorilor, şi

mobile în sol, pentru a ajunge uşor la sistemul radicular. Caracteristicile unor fertilizanţi sunt redate

în tabelul 7.28.

Deoarece azotul nitric este foarte mobil şi uşor de spălat din sol, trebuie aplicat în cantităţi

optime. În acest fel, salinitatea solului determinată de aportul de fertilizanţi are un nivel constant şi

nu determină stres la nivelul rădăcinilor sau carenţă de azot. Azotul amoniacal este mai puţin

susceptibil la spălare, deoarece poate fi fixat temporar la nivelul solului prin schimb cationic.

Potasiul este mai puţin mobil, iar distribuţia lui în volumul de sol umed explorat de rădăcini

este mai uniformă, în timp ce sărurile solubile se concentrează la partea superioară a solului umezit.

Tabelul 7.28

Solubilitatea, pH-ul şi alte caracteristici a unor fertilizanţi solubili

Îngrăşământul

Cantitatea

maximă intr-o

soluţe de 100 l

la 20°C (kg)

Timpul de

solubilizare

(min)

pH-ul soluţiei Fracţiune

nesolubilă

(%)

Uree 105 20(a)

9.5 neglijabil

Nitrat de amoniu 195 20(a)

5.62 neglijabil

Sulfat amonic 43 15 4.5 0.5

Fosfat monoamoniacal 40 20 4.5 11

Fosfat biamoniacal 60 20 7.6 15

Clorură de potasiu 34 5 7.0-9.0 0.5

Sulfat de potasiu 11 5 8.5-9.5 0.4-4

Nitrat de potasiu 31 3 10.8 0.1

Calitatea apei de irigat

Pentru o fertirigare optimă, mare atenţie trebuie acordată calităţii apei, în funcţie de

instalaţia folosită. Fertirigarea picătură cu picătură necesită apă de cea mai bună calitate, să fie

liberă de suspensii solide sau de microorganisme care pot bloca picurătorii. De asemenea, trebuie

folosiţi numai fertilizanţii perfect solubili. Precipitarea fertilizanţilor în sistemul de irigare

constituie o problemă serioasă şi apare frecvent, când concentraţia de calciu sau magneziu

depăşeşte 100 ppm, iar fosfatul amoniacal precipită în instalaţie sau picurători.

Dacă salinitatea apei este ridicată, mai ales la speciile sensibile, aplicarea fertilizanţilor

trebuie făcută continuu şi în cantităţi mici, pentru a nu creşte salinitatea soluţiei. Dacă apa conţine

elemente toxice: bor, clor, sodiu etc., trebuie alese produse fertilizante potrivite. Dintre produsele

comerciale folosite la fertirigare amintim: Kristalon, Krista K, Krista K plus, Unika-kali, Kalichili,

Master, Benefit.

204

NORME

PRACTICE

În fertirigarea prin

picurare a culturilor

legumicole, trebuie

să se ţină seama de

următoarele aspecte:

o cunoaşterea exigenţelor nutriţionale ale speciei pentru

macro şi microelemente;

o satisfacerea exigenţelor hidrice ale culturii fără exces sau

deficit;

o cunoaşterea caracteristicilor hidrologice şi analitice ale

terenului pentru dozarea nutrienţilor;

o cunoaşterea caracteristicilor apei de irigat

(conductibilitate, pH);

o aportul elementelor nutritive se reduce cu 30 % faţă de

cultura neirigată;

o frecvenţa fertirigării pe solurile nisipoase, cel puţin pentru

azot, este egală cu a udărilor;

o în solurile lutoase, frecvenţa fertirigărilor este egală cu ½

din udări;

o solurile argiloase se fertilizează cu o frecvenţă de 1/3 faţă

de udare;

o trebuie cunoscută adâncimea de dispersare a rădăcinilor şi

umiditatea solului în momentul fertirigării;

o cantitatea de apă aplicată trebuie să asigure capacitatea de

câmp pentru apă;

o adăugarea elementelor nutritive în apă se face după

aplicarea a 20-25% din apă, iar completarea fertilizării

aproape de sfârşitul udării (80-90% apă administrată);

o pe solurile nisipoase se va regla udarea cu o frecvenţă

zilnică sau la 2 zile, ţinând seama şi de pierderea prin

evaporare (5-6 mm/zi);

o pe terenuri argiloase se va uda la 3-4 zile pentru a preveni

excesul;

o reglarea picurătorilor pentru a uda continuu şi uniform

terenul în lungul rândului;

o folosirea fertilizanţilor solubili pentru a evita înfundarea

sistemului;

o pH-ul soluţiei fertilizante trebuie să fie de 5 – 6;

o nu se folosesc niciodată fertilizanţi cu calciu şi magneziu

concomitent cu fertilizanţi pe bază de sulf şi fosfor;

o nu se aplică simultan microelemente cu fertilizanţi ce

conţin fosfor;

o fertilizanţii cu reacţie acidă reduc posibilitatea de

obstrucţionare a picurătorilor şi determină o mai bună

asimilare a microelementelor prezente în sol.

205


a) Care sunt îngrăşămintele organice folosite la fertilizarea

culturilor legumicole?

b) Ce condiţii trebuie să îndeplinească composturile pentru a

putea fi folosite în producţia legumicolă?

c) Ce sunt îngrăşămintele verzi şi în ce scop se folosesc?

d) Care sunt metodele de fertilizare a culturilor legumicole şi

cum se caracterizează?

e) Care sunt factorii care influenţează absorbţia

îngrăşămintelor foliare?

f) Ce este fertirigarea şi ce avantaje şi dezavantaje prezintă?

g) Care sunt caracteristicile apei folosite la fertirigare?

7.7. Erbicidarea culturilor legumicole

Asigurarea condiţiilor optime de temperatură, umiditate şi hrană plantelor legumicole

creează condiţii foarte bune şi pentru creşterea buruienilor. Acestea concurează cu plantele de

cultură pentru apă şi hrană, determinând diminuarea producţiei sau chiar compromiterea culturii,

dacă nu se elimină la timp. De asemenea, buruienile sunt gazde pentru unii dăunători şi agenţi

patogeni, producând pagube foarte mari culturilor legumicole.

Combaterea buruienilor devine o necesitate obiectivă, în vederea creşterii productivităţii

muncii, obţinerii de producţii mari şi de calitate. Se poate executa prin:

o respectarea unei rotaţii optime a culturilor;

o alegerea, pentru cultura legumelor, a terenului cu grad scăzut de

îmburuienare;

o executarea la momentul optim a lucrărilor de pregătire a terenului;

o distrugerea buruienilor prin praşile repetate ori de câte ori este nevoie;

o plivitul, pe suprafeţe mici;

o combaterea integrată (combinarea tuturor metodelor de combatere);

o erbicidarea.

Erbicidarea reprezintă metoda prin care se asigură o distrugere pe cale chimică a buruienilor

aproape în totalitate. Combaterea chimică a buruienilor se realizează în proporţie diferită, în funcţie

de produsul folosit, speciile de buruieni, momentul aplicării etc.

206

Reuşita erbicidării este condiţionată de o serie de reguli şi anume:

alegerea judicioasă a erbicidului, în funcţie de speciile de buruieni şi

selectivitatea acestuia faţă de specia cultivată;

respectarea dozei de aplicare în funcţie de specie, tipul de sol, gradul

de îmburuienare;

stabilirea momentului optim, în funcţie de fenofaza în care se găsesc

buruienile;

cunoaşterea efectului remanent al produselor utilizate;

folosirea echipamentelor şi maşinilor specifice;

alternarea erbicidelor cu măsuri agrotehnice, în vederea întocmirii

rotaţiei culturilor în anii următori;

evoluţia factorilor climatici influenţează eficacitatea erbicidelor;

pregătirea corespunzătoare a terenului etc.

Erbicidele sunt substanţe chimice toxice, care se folosesc cu mare responsabilitate. Există

erbicide de contact, care acţionează asupra buruienilor imediat ce au fost aplicate, provocând

moartea rapidă a acestora, dar care trebuie aplicate cu mare atenţie, deoarece pot fi fitotoxice pentru

cultură, dacă nu sunt selective. Se folosesc în special pentru buruienile anuale. Sunt de asemenea

erbicide sistemice, care acţionează un timp mai îndelungat, fiind absorbite de frunze şi apoi

translocate în celelalte organe ale plantei, provocând pieirea lentă. Şi acestea trebuie să fie selective

pentru cultură.

Erbicidele combat un număr mare de buruieni anuale şi perene, monocotiledonate şi

dicotiledonate, dar există o serie de dificultăţi datorită: numărului mare de specii legumicole,

complexităţii sistemelor de cultură, numărului mare de buruieni, folosirii gunoiului de grajd la

pregătirea terenului, care conţine un număr mare de seminţe de buruieni. Erbicidele folosite în

cultura legumelor sunt redate în tabelul 7.29.

Momentul aplicării erbicidelor este foarte important în combaterea buruienilor.

Există 3 momente de aplicare:

ppi (preplant incorporation) - înaintea înfiinţării culturilor cu 7-8 zile. Se aplică

erbicidele volatile, care necesită încorporare în sol odată cu lucrările de mărunţire a

acestuia (Balan, Dual, Paarlan; Eptan, Ro-neet, Venzar);

pre (preemergent) - se aplică imediat după semănat sau cu 1-2 zile înaintea plantării.

Erbicidele nu necesită încorporare în sol şi acţionează asupra seminţelor de buruieni în

curs de germinare sau răsărire (Afalon, Galex, Patoran, Leguzin, Sencor);

post (postemergent) - se aplică în cursul perioadei de vegetaţie, când plantele de

cultură au 2-3 frunze bine formate (la cele semănate direct) sau la 2-3 săptămâni de la

plantare, când plantele au început să crească (Basagran, Fusilade, Grametrin, Nabu,

Roustar, Targa etc.).

207

Tabelul 7.29.

Unele erbicide folosite în cultura legumelor

(Codexul produselor de uz fitosanitar omologate în România)

Denumirea Cultura Doza, l

kg/ha

Momentul

aplicării

Buruieni distruse

Lasso Tomate

transplantate

4 ppi Monocotile şi unele dicotile

Balan Castraveţi, vinete,

pepeni, salată din

răsad

6-8 ppi Monocotile şi unele dicotile anuale

Olticarb Spanac 4-6 Ppi Monocotile şi unele dicotile anuale

Grametrim Varză 2,5 Post Dicotile şi unele monocotile

Semeron Varză 1,5-2 Post Dicotile şi unele monocotile

Fusilade Ceapă de arpagic,

morcov, tomate

transplantate

2 Post Monocotile anuale şi perene + Sorghum

Roundup Canale de irigaţie 5-6 Post Dicotile şi unele monocotile

Pivot Fasole şi mazăre

de grădină

0,8 Ppi Dicotile şi unele monocotile anuale

Afalon Ceapă de arpagic 1,5-2 Post Dicotile şi unele monocotile anuale

Dual Ardei, tomate,

varză, conopidă

3-4 Ppi Monocotile şi unele dicotile

Sencor Tomate transpla-

ntate şi semănate

0,5

0,3-0,4

Pre

Pre+post

Monocotile şi dicotile anuale

Devrinol Varză, broccoli,

tomate semănate

3-4 Ppi Dicotile şi unele monocotile anuale

Targa Tomate

transplantate

2 Post Monocotile anuale şi perene

Goal Ceapă 1 Post Monocotile şi dicotile anuale şi unele

perene

Stomp Tomate

transplantate

6

5

Pre

Pre

Monocotile şi unele dicotile

Gesagard Ceapă 3-4

2-4

Post Monocotile şi dicotile anuale

Kerb Salată

Morcov

2-3

4

Pre,

Post

Monocotile şi dicotile şi cuscută

Nabu Tomate

transplantate

1,5 Post

Monocotile anuale

Prin aplicarea erbicidelor, se reduce sau se anulează concurenţa buruienilor faţă de plantele

de cultură, se reduc pierderile de recoltă, se reduce forţa de muncă pentru plivit şi prăşit, se reduce

sursa de infestare a culturii următoare etc.

208

Factorii

climatici care

influenţează

erbicidarea

temperatura aerului trebuie să fie cuprinsă între 15 şi

25°C; temperatura sub 15°C face ca acţiunea erbicidului să fie lentă, iar

distrugerea buruienilor parţială. Temperatura prea ridicată (peste 25°C)

accentuează volatilizarea ebicidului, scăzând eficacitatea acestora.

Erbicidarea culturilor se execută atunci când umiditatea relativă este de

65-70%; sub 65% eficacitatea scade.

precipitaţiile joacă un rol foarte important şi anume: dacă

imediat după erbicidare (1-2 ore) cade o ploaie, iar erbicidul a fost de

contact, efectul scade foarte mult sau este nul. Efect foarte scăzut se

obţine şi în situaţia în care după erbicidare nu plouă o perioadă mai

lungă de timp (10-12 zile). Cele mai bune condiţii de acţiune a

erbicidelor asupra buruienilor sunt atunci când la 4-5 ore după erbicidare

cade o ploaie uşoară (în special la erbicidarea preemergentă). Vânturile

nu trebuie să aibă o viteză mai mare de 15-20 km/h, pentru a nu

influenţa negativ distribuirea soluţiei de erbicid. La viteză mai mare,

erbicidele pot ajunge pe alte culturi pentru care acestea nu sunt

recomandate, producând pagube.

Se folosesc erbicide simple, prin aplicare repetată, pe măsura apariţiei buruienilor, sau

amestecuri de erbicide, pentru mărirea spectrului de acţiune şi a eficienţei produsului (Caramete

Aurica, Dumitrescu M, 1984). Folosirea amestecurilor de erbicide are şi efect de reducere a

poluării, întrucât se reduce cantitatea pentru un produs şi se realizează producţii de calitate cu

reziduuri minime.

Indiferent de doza de erbicid care se utilizează, acestea au remanenţă în sol o perioadă mai

mare sau mai mică. Experienţele efectuate de Aurica Caramete şi Dumitrescu M. (1984) au arătat că

atât la folosirea erbicidelor simple, cât şi la cele combinate, după o perioadă de vegetaţie, la cultura

de tomate, în sol erau prezente între 70 şi 75% din cantităţile de erbicide aplicate primăvara,

reziduurile cele mai mari fiind la Galex.

Comparativ cu distrugerea mecanică a buruienilor, erbicidarea contribuie la sporire

producţiei. Astfel, experienţele efectuate de Stoian L. şi Larisa Galeriu (1984), la morcov, au scos

în evidenţă sporuri de producţie de 6,5-27,3% în funcţie de produsul folosit. Cele mai bune rezultate

s-au obţinut cu produsul Trinulan, aplicat în doză de 3 l/ha, preemergent.

Erbicidele pot afecta în măsură mică calitatea recoltei. Din datele publicate de Aurica

Caramete şi Dumitrescu M. (1984), la tomate, reiese faptul că au fost diminuaţi uşor unii parametrii

calitativi: conţinutul în substanţă uscată, glucide, acid ascorbic, acid citric, pectine etc., faţă de

martor.

Reducerea poluării solului se realizează şi prin integrarea erbicidelor în programele de

combatere integrată. Astfel, cercetările efectuate la ICLF Vidra şi SCPL Buzău, de către Gheorghe

Aurelia (1996), la culturile de ceapă şi tomate semănate direct, prin utilizarea combinaţiei de

erbicide Dual 500 EC 4 l/ha + Sencor 70 WP 0,3 kg/ha, combinate cu o praşilă manuală şi una

mecanizată, au dat un spor de producţie de 6,9-9 t/ha şi o combatere a buruienilor de 75-84%. La

morcov, prin folosirea erbicidului Tobacron 6 l/ha, asociat cu trei praşile, s-a realizat un procent de

distrugere a buruienilor de 94%. Combinaţia Tobacron (preemergent) + Prometrin (postemergent) +

Targa Super (postemergent) (6 + 2,5 + 1,5), asociate cu o praşilă (manuală şi mecanică), au asigurat

o combatere de 98-99% a buruienilor.

Pentru cultura de ceapă, combinaţia Stomp 6 l/ha + Goal 2 E 1 l/ha, aplicată postemergent,

cu 2 praşile, a distrus buruienile în procent de 88-93% la Vidra şi 86-93% la Buzău, şi s-a obţinut

un spor de producţie de 5,7 t/ha la Vidra şi 4,7-12,4 t/ha la Buzău. Cu o praşilă şi cu erbicidele

Stomp (preemergent) + Goal (postemergent) + Targa Super (postemergent) (6 + 1 +1,5) au distrus

95-99% din buruieni. La tomate, Dual + Sencor + Targa Super (4 + 3 + 1,5 l/ha), asociate cu 2

praşile, au combătut 93-95% din buruieni, iar la ardei, Dual 4 l/ha aplicat la pregătirea solului (ppi)

+ Fusilade 1 l/ha postemergent şi 2 praşile au asigurat o combatere de 96% (Gheorghe Aurelia,

209

1996).

Combaterea integrată a buruienilor

Conceptul a apărut după 1970 şi constă în combinarea mai multor măsuri de combatere a

buruienilor, fără a exclude folosirea produselor chimice, însă aplicate în doze minime, dar eficiente.

Combaterea integrată are 3 etape: prevenirea, combaterea şi eradicarea.

Prevenirea Combaterea Eradicarea

distrugerea

buruienilor de pe

marginea drumurilor

şi de pe canalele de

irigaţie din apropierea

culturilor (tabelul

7.30);

distrugerea

buruienilor din

cultură, în fază tânără,

pentru a evita

diseminarea;

folosirea seminţelor

selectate, fără seminţe

de buruieni;

evitarea răspândirii

buruienilor perene.

stabilirea unei rotaţii

optime a culturilor;

distrugerea mecanică,

fizică şi biologică a

buruienilor din

cultură;

distrugerea chimică

prin erbicidare.

îndepărtarea completă a

buruienilor de pe suprafaţa

cultivată

.

Combaterea

integrată se

realizează prin:

cartarea buruienilor;

stabilirea gradului de îmburuienare;

cunoaşterea speciilor de buruieni şi sensibilitatea la

diverse erbicide;

rotaţia erbicidelor şi combinarea acestora cu

îngrăşămintele, insectofungicidele, biostimulatorii etc.,

pentru sporirea eficacităţii erbicidelor;

alegerea erbicidului şi stabilirea dozei de aplicare, în

sensul scăderii gradului de îmburuienare sub pragul

dăunător.

Tabelul 7.30

Eficacitatea erbicidelor în combaterea buruienilor de pe canalele de irigaţie

(Miron V., 1996)

Erbicidul Doza

(l/ah)

Uscarea buruienilor

(%)

Regenerarea în anul următor

(%)

Martor - 0 100

Roundup 6+4 85 10

Roundup 10 92 5

Gramoxone 5 60 40

Gramoxone + Reglone 3+3 73 30

Gramoxone + Reglone

+ Fusilade super

3+3+3

80

25

210

Alte erbicide cu acţiune totală şi rapidă (4-5 zile) care se mai folosesc sunt Glifosat,

Sanglifo, Glifotim, Gliphogan 480 SL, etc.


a) Care sunt regulile ce trebuie respectate atunci când se

execută erbicidare?

b) Care sunt factorii climatici care influenţează reuşita

erbicidării culturilor legumicole?

c) Ce fel de erbicide se folosesc în cultura legumelor şi care

sunt momentele de aplicare?

d) Ce înseamnă combaterea integrată a buruienilor şi ce

presupune?

Rezumat

Cultura plantelor legumicole se execută în mai multe sisteme care, alături de multitudinea

de specii, au contribuit la devenirea acestei ramuri de sine stătătoare. Se practică cultura plantelor

legumicole pe sol (sistemul clasic), dar şi „fără sol”, acest sistem nemaifolosind solul ca suport

pentru creşterea plantelor. În ţările cu legumicultură avansată, se cunosc şi se aplică diverse astfel

de sisteme, respectiv hidroponica, hidrocultura, foarte mult cultura pe film nutritiv (NFT), cu

rezultate spectaculoase privind producţia obţinută (peste 400 t/ha la tomate, 700-800 t/ha la

castraveţi, 300 t/ha la ardei, 100 t/ha la salată etc). Un rol important în practicarea diverselor

sisteme de cultură a plantelor legumicole la sol îl are asolamentul legumicol, care presupune o

rotaţie în timp şi spaţiu a plantelor, pentru o folosire judicioasă a resurselor solului, protejarea

acestuia şi obţinerea de producţii mari şi de calitate, puţin poluate. Pentru folosirea intensivă a

terenului, ştiind că pentru cultura legumelor se aleg cele mai bune terenuri, se foloseşte sistemul

culturilor succesive, asociate, intercalate şi duble, care presupune folosirea acestuia o perioadă cât

mai lungă de-a lungul anului (culturi succesive), exploatarea în acelaşi timp cu 2 culturi (culturi

asociate), folosirea acestuia din plantaţiile pomicole, viticole (culturi intercalate) sau după cereale,

furaje, toate în scopul creşterii veniturilor la unitatea de suprafaţă.

Sporirea producţiei legumicole prin diferite mijloace, nu poate fi susţinută decât prin:

asigurarea apei în cantitatea şi la momentul cerut de plantă, prin deverse tipuri de irigare şi

metode de distribuire (brazde, aspersiune, picurare), respectarea unui regim de irigare în

concordanţă cu specia, dar şi cu factorii externi, folosirea apei de calitate. Alte mijloace sunt

asigurarea hranei suplimentare prin utilizarea îngrăşămintelor organice şi minerale administrate

la fertilizarea de bază, la înfiinţarea culturii şi în timpul perioadei de vegetaţie, stabilirea pe baze

ştiinţifice a dozei îngrăşămintelor utilizate, în scopul obţinerii de produse de calitate, nepoluate şi

într-un sol de asemenea nepoluat, menţinerea culturilor la un nivel de îmburuienare care să nu

afecteze plantele de cultură, apelând la combaterea integrată, măsură ce prevede aplicarea

combinată a tuturor măsurilor de combatere a buruienilor.

211


TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTURĂ A

LEGUMELOR ÎN CÂMP

Obiective

Cunoaşterea verigilor tehnologice pentru cultivarea legumelor în câmp;

Însuşirea în ordine cronologică a lucrărilor de pregătire a terenului;

Însuşirea epocilor de înfiinţare a culturilor;

Cunoaşterea şi aplicarea lucrărilor de întreţinere a culturilor legumicole.

Cultura legumelor în câmp cuprinde schematic următoarele verigi tehnologice:

pregătirea terenului:

pentru culturile în ogor propriu: - lucrări executate toamna;

- lucrări executate primăvara;

pentru culturi succesive;

pentru culturi de toamnă;

înfiinţarea culturilor:

prin semănat direct;

prin plantarea răsadurilor;

prin plantarea arpagicului şi a bulbililor de usturoi;

lucrări de îngrijire:

aplicate la sol;

aplicate la plante: - cu caracter general;

- cucaracter special.

8.1. Pregătirea terenului

Pregătirea terenului pentru culturile de legume în ogor propriu

Cuprinde o serie de lucrări care au drept scop pregătirea patului germinativ optim pentru

germinarea seminţelor sau pentru prinderea răsadurilor. Lucrările de pregătire a terenului se execută

atât toamna cât şi primăvara.

Lucrări executate toamna

Desfiinţarea culturii anterioare se execută prin îndepărtarea sistemului de susţinere

(araci, spalieri şi sârme folosite la susţinerea culturilor cu talie înaltă) şi transportarea şi depozitarea

în magazii, şoproane etc., strângerea resturilor vegetale (care prin dimensiuni împiedică efectuarea

lucrărilor de pregătire a patului germinativ) în grămezi, încărcarea şi transportul în locuri special

amenajate pentru compostare, tocarea resturilor vegetale de talie mare (provenite de la culturile

semincere), strângerea şi transportul la unităţile zootehnice a resturilor vegetale de varză, conopidă,

mazăre, sfeclă etc., sau încorporarea direct în sol a resturilor vegetale provenite de la speciile

legumicole cu talie mică (verdeţuri), prin discuirea o dată sau de două ori, în funcţie de cantitatea

acestora. Dacă în cultură au fost sesizate focare de infecţie cu diverşi agenţi patogeni sau cu

dăunători, resturile vegetale se strâng separat şi se transportă cu atenţie în locuri special amenajate,

pentru a evita extinderea atacului.

Nivelarea de întreţinere se execută după fiecare ciclu de cultură, în scopul reducerii

denivelărilor datorate metodei de aplicare a udărilor prin brazde, a schemei de modelare a terenului

şi lucrărilor de îngrijire aplicate. Se execută o afânare superficială a solului cu grapa cu discuri, la

10-12 cm, nivelarea folosind nivelatorul NT - 2,8 + U650 M, NM - 3,2 + U650 M sau NMS - 3,2 +

650 M sau grapa cu discuri cu bară de netezire, asigurând o bună uniformizare a terenului şi o pantă

de 1-3‰.

Dacă terenul prezintă denivelări, există riscul băltirii apei în anumite locuri sau insuficienţei

212

apei, care determină o dezvoltare neuniformă a culturii, cu implicaţii negative asupra producţiei.

Fertilizarea de bază se execută atât cu îngrăşăminte organice, cât şi chimice, în

grajd în cantităţi diferite (tabelul 8.1.), care se împrăştie pe suprafaţa solului în aceeaşi zi în care se

face arătura, pentru a cantităţi diferite în funcţie de tipul de sol, gradul de fertilitate, indicele de

azot, specia cultivată şi producţia planificată. Ca îngrăşăminte organice se foloseşte gunoiul de evita

pierderea elementelor nutritive, în special azotul.

Tabelul 8.1.

Dozele orientative de gunoi de grajd semidescompus pe soluri aluviale şi brun roşcate, IN

0,2-4% (Lăcătuş V., 1998)

Doza 15-20 t/ha 20-30 t/ha 30-40 t/ha

Cultura

bob, fasole, linte,

mazăre, morcov,

ridichi de lună,

scorţonera, sfecla

roşie, usturoi

andive, ardei gras, lung

şi gogoşar, ceapa,

cicoare, fenicul, pepene

verde, ridichi negre,

spanac

anghinare, castraveţi,

conopida, dovlecel,

dovleac, gulie, pepene

verde, praz, sparanghel,

salată, tomate, ţelina de

peţiol, ţelina de rădăcină,

varza, vinete

Se aplică mecanizat folosind una dintre maşinile MIG-6, MIG-5, MIG-10.

REŢINE!!!

Gunoiul de grajd, după ce a fost împrăştiat pe sol, trebuie încorporat în sol

la 28-30 cm, în caz contrar pierderile de azot pot fi de circa 30% din azotul

total.

Concomitent cu aplicarea îngrăşămintelor organice, la fertilizarea de bază se aplică şi

îngrăşăminte chimice greu solubile (cu fosfor şi potasiu), care se încorporează odată cu gunoiul de

grajd prin arătura adâncă. Se administrează mecanizat cu MA-6, MA-3,5 sau MIC-300. Cantitatea

de îngrăşăminte chimice este diferită, dozele orientative fiind prezente în tabelul 8.2.

Tabelul 8.2.

Doze orientative de fosfor şi potasiu aplicate la fertilizarea de bază a terenurilor cu fertilitate

medie scăzută (Lăcătuş V., 1998)

Cultura P2O5 K2O Cultura P2O5 K2O

Tomate timpurii 50 50 Mazăre şi fasole

verde

150 250

Tomate vară-toamnă 90 35 Pepeni verzi 80 150

Ceapă uscată 2

75 85 Pepeni galbeni 65 100

Usturoi uscat 75 100 Conopidă

timpurie3

100 200

Varză timpurie 100 150 Conopidă

toamnă4

65 200

Varză de vară 115 220 Gulii 65 200

Varză de toamnă 150 200 Praz 125 50

Varză roşie 115 80 Ardei gras,

lung, gogoşar

50 150

Morcov, pătrunjel,

păstârnac

65 150 Vinete 35 135

Ţelină de rădăcină 40 150 Castraveţi4 25 25

Sfeclă roşie 25 75 Dovlecei3 45 50

Salată4 65 25 Dovleac

3 150 25

Spanac 75 50

213

Arătura adâncă se execută în scopul îmbunătăţirii structurii solului, încorporării

îngrăşămintelor şi resturilor vegetale, pentru aerisirea solului în profunzime, uşurarea pătrunderii

rădăcinilor plantelor în sol pentru a se aproviziona cu apă şi hrană, infiltrarea apei în sol,

îmbunătăţirea regimului de oxigen şi combaterea buruienilor. Se execută cu plugul PP 4-30 sau cu

plugul reversibil, în agregat cu tractorul U-650, la adâncimea de 28-30 cm. Odată la 3-4 ani, se

recomandă o lucrare de subsolaj, folosind subsolierul SP3, SP5, S-150, S-1800, care asigură o

afânare adâncă, până la 50 cm, sau maşina de afânat solul MAS-60, la adâncimea de 60 cm. Se

aplică pe solurile grele, compactate, datorită udărilor şi fertilizărilor intensive şi a trecerilor

repetate, pentru efectuarea diferitelor lucrări de îngrijire. Arătura de bază se lasă în brazdă "crudă"

dacă pe terenul respectiv se cultivă specii legumicole mai pretenţioase faţă de căldură care nu

necesită pregătirea imediată a terenului. Iarna sub influenţa variaţiilor mari de temperatură, a

îngheţului şi dezgheţului repetat, se îmbunătăţeşte structura solului, circulaţia apei şi a aerului în

straturile mai profunde, cu influenţe pozitive asupra creşterii plantelor.

La speciile care se cultivă primăvara devreme care sunt puţin pretenţioase faţă de căldură,

pregătirea terenului se face în cea mai mare măsură toamna, pentru a permite înfiinţarea culturilor

primăvara devreme. Arătura de toamnă se execută cu tractorul U-650, în agregat cu plugul şi grapa

stelată (GS-1,2 sau GS-1,6), asigurând o uşoară mărunţire a solului şi în acelaşi timp o nivelare,

ceea ce permite o mai bună pregătire a patului germinativ, imediat ce terenul se svântă şi permite

înfiinţarea culturii.

Lucrări care se execută primăvara

Se execută lucrări de pregătire a patului germinativ, ştiind că seminţele de legume sunt în

general mici (cu unele excepţii), puterea de străbatere este mai slabă, comparativ cu alte specii de

cultură, necesitând o mărunţire foarte bună a terenului pe întreaga adâncime de semănat şi nu

numai. Pregătirea patului germinativ se declanşează imediat ce terenul este scurs, svântat şi permite

intrarea utilajelor, şi constă în:

Mărunţirea terenului se face diferenţiat, în funcţie de epoca de înfiinţare a

culturilor. Astfel, pentru culturile care se înfiinţează primăvara foarte devreme (începutul lunii

martie), arătura se grăpează cu grapa cu colţi reglabili cu bară de nivelare (GCN - 1,7 + U 650),

prin două treceri, sau se foloseşte combinatorul C-3,9 sau C-6,5 echipat cu organe tip daltă (fără

răsturnarea brazdelor), în cazul în care terenul prezintă denivelări. Pentru culturile care se

înfiinţează ceva mai târziu (sfeclă, tomate, fasole), terenul se pregăteşte folosind combinatorul G-

6,5 sau CPGC–4, cu organe de tip daltă, dacă terenul nu este prea îmburuienat. Când terenul

prezintă un grad mai ridicat de îmburuienare, organele tip daltă se înlocuiesc cu cele tip săgeată,

pentru tăierea buruienilor şi mărunţirea terenului în acelaşi timp. Pentru culturile care se înfiinţează

mai târziu (sfârşitul lunii aprilie, începutul lunii mai), terenul se menţine afânat şi curat de

buruieni, prin lucrări repetate de grăpare (2-3), folosind grapa cu colţi cu bară de netezire sau

combinatorul C-3,9 cu grapa elicoidală în locul roţilor, perpendicular pe grăparea anterioară. Prima

lucrare de mărunţire a solului se execută la 10-12 cm, a II-a la 8-10 cm, iar a III-a la 4-8 cm

adâncime.

Administrarea îngrăşămintelor cu azot şi a unei treimi din cele cu fosfor şi

potasiu se execută concomitent cu mărunţirea terenului prin discuire sau grăpare, pentru

încorporarea îngrăşămintelor în sol, sau odată cu modelarea solului, folosind agregatul pentru

modelat şi fertilizat solul AMFS - 4,5. Îngrăşămintele se pot aplica şi odată cu semănatul, folosind

semănători prevăzute cu echipamente de fertilizare.

Modelarea solului constă în realizarea unor straturi înălţate, separate de rigolele

prin care circulă apa şi utilajele pentru executarea lucrărilor de îngrijire a culturilor. Modelarea

terenului se execută manual cu sapa pe suprafeţe mici, lăţimea stratului fiind de maxim 1,5 m.

Mecanizat se execută pe suprafeţe mari, folosind agregatul AMFS- 4,5 + tractorul U 650, realizând

brazde cu lăţimea la coronament de 104 cm, lăţimea rigolei la suprafaţa solului de 46 cm şi

distanţa de 150 cm între axele rigolelor. La o trecere, se realizează 3 straturi înălţate, iar

concomitent cu modelarea se poate face şi administrarea îngrăşămintelor, erbicidarea (dacă

214

erbicidul nu necesită încorporare în sol) şi marcarea rândurilor. Modelarea terenului se poate

executa şi cu MMS-2,8, realizând straturi înălţate, cu lăţimea la coronament de 94 cm, distanţa

dintre axele rigolelor de 140 cm (fig 8.1a), realizând la o trecere 2 straturi înălţate.

Pe solurile uşoare şi pentru înfiinţarea culturilor semincere, modelarea terenului se face în

straturi înălţate cu lăţimea la coronament de 50 cm, iar ecartamentul este de 192 cm.

Modelarea terenului se face şi în biloane (fig. 8.1b), în special pentru cultura cartofului, dar

se practică şi la unele specii rădăcinoase, respectiv la morcov. Există preocupări în acest sens,

morcovul necesitând un sol mai afânat în vederea obţinerii de rădăcini de calitate, neramificate.

Modelarea terenului se execută de regulă primăvara, cu câteva zile înaintea înfiinţării

culturii, dar se poate executa şi toamna, la speciile legumicole care se cultivă primăvara foarte

devreme (varză, conopidă, spanac, gulioare etc.), pentru că stratul înălţat se svântă mai repede şi

permite înfiinţarea culturii mai devreme decât pe terenul nemodelat.

Modelarea

terenului prezintă

o serie de

avantaje:

scurgerea mai rapidă a excesului de umiditate şi posibilitatea înfiinţării

culturilor mai devreme;

încălzirea mai rapidă a solului de pe stratul înălţat comparativ cu cel

nemodelat, permiţând înfiinţarea culturilor cu circa 10 zile mai

devreme;

posibilitatea aplicării irigării pe rigole şi absorbţia apei de către rădăcini

prin infiltrare şi evacuarea excesului de apă din precipitaţii;

reducerea atacului de boli şi dăunători, deoarece apa nu mai umectează

frunzele plantelor;

uşurarea efectuării lucrărilor de întreţinere a culturii, precum şi cele de

recoltare etc.

REŢINE!!! În legumicultură, datorită gradului ridicat de intensivizare a activităţii,

compactarea terenului este avansată.

Pentru reducerea gradului de compactare a solului, se recomandă folosirea agregatelor

complexe care, la o trecere, să execute mai multe lucrări şi să se micşoreze în acelaşi timp consumul

de combustibil. Astfel, la ICLF Vidra, a fost realizată o maşină care execută la o trecere 3-5 lucrări

(afânare adâncă, mărunţire, fertilizare, erbicidare, marcarea rândurilor).

Erbicidarea se execută în scopul combaterii buruienilor care concurează cu plantele

de cultură pentru apă, hrană şi lumină. Se aplică înaintea modelării solului, dacă erbicidul este

volativ şi necesită încorporarea în sol, sau după modelarea solului, dacă nu necesită încorporarea în

sol. Se execută cu MET 1200, MET 2500 şi se încorporează în sol cu combinatorul C-3,9 sau C-

6,5 sau se montează pe tractor echipamentul de erbicidat EEP–600, care funcţionează concomitent

cu combinatorul, pentru prelucrarea solului. Este metoda cea mai eficientă în combaterea

buruienilor.

215

Fig. 8.1a Scheme de modelare a solului cu lăţimea la coronament de:

a) 104 cm; b) 94 cm ;c) 50 cm

Fig. 8.1b Modelarea solului in biloane

Pregătirea terenului pentru culturile succesive

Pregătirea terenului

pentru culturile

succesive se execută

vara, întrucât aceste

culturi urmează în

succesiune după

altele. Prezintă o serie

de particularităţi şi

anume:

arătura adâncă se execută la o adâncime mai mică (18-20

cm), pentru a nu scoate la suprafaţă bulgări mari de pământ,

solul fiind mai uscat;

necesitatea aplicării unei irigări de aprovizionare, cu o normă

de udare de 250-300 m3/ha, pentru a asigura o bună pregătire

a terenului;

nu se aplică îngrăşăminte organice; acestea se aplică toamna,

pentru cultura de bază;

fertilizarea de bază se execută numai cu îngrăşăminte chimice

de tip complex sau superfosfat şi sare potasică în diferite

doze, în funcţie de specie, perioada de vegetaţie a culturilor

etc.;

mărunţirea terenului, erbicidarea şi modelarea se execută într-

un timp foarte scurt, pentru a evita pierderile de apă din sol,

iar semănatul sau plantatul se execută imediat în terenul

reavăn;

menţinerea terenului reavăn prin irigări repetate, pentru

asigurarea germinării seminţelor sau prinderii răsadurilor,

datorită temperaturilor uneori excesive din această perioadă,

care pot compromite culturile.

216

Pregătirea terenului pentru culturile de toamnă

Unele culturi legumicole se înfiinţează toamna, iernând sub formă de rozetă sau de sămânţă

în sol. Pregătirea terenului trebuie să se execute într-un timp relativ scurt şi constă în executarea

următoarelor lucrări: desfiinţarea culturilor şi eliberarea terenului de resturile vegetale, arătura

adâncă, mărunţirea solului şi modelarea, dacă este cazul. Momentul optim de executare este luna

septembrie-începutul lunii octombrie. Dacă culturile iernează ca sămânţă în sol, lucrările de

pregătire a terenului se execută în cursul lunii noiembrie, când se înfiinţează cultura, pentru ca

seminţele să nu germineze până la venirea îngheţului, care ar afecta plantele foarte tinere. În acest

caz, se recomandă şi o uşoară tăvălugire a terenului, pentru a asigura un contact strâns între sol şi

sămânţă.


a) Care sunt verigile tehnologice ale cultivării legumelor în câmp?

b) Care sunt lucrările care se execută toamna?

c) Care sunt lucrările care se execută primăvara?

d) Care sunt schemele d emodelare şi avantaje prezintă?

e) Care sunt particularităţile pregătirii terenului pentru culturile

succesive?

8.2. Înfiinţarea culturilor legumicole

Înfiinţarea culturilor legumicole prin semănat direct

Se practică la multe specii legumicole precum: mazărea, fasolea, bamele, morcovul,

pătrunjelul, păstârnacul, loboda, ridichea, sfecla etc.

Factorii principali de care

trebuie să se ţină seama la

înfiinţarea culturilor sunt:

epoca de semănat;

adâncimea de semănat;

norma de sămânţă la hectar;

schema de semănat;

metoda de semănat.

Epoca de semănat

Se stabileşte în funcţie de cerinţele plantelor faţă de factorii de mediu, în special faţă de

temperatură, de condiţiile climatice ale anului respectiv şi de perioada de valorificare a producţiei.

Se disting 3 epoci de semănat şi anume: epoca de primăvară, epoca de vară şi epoca de

tomană.

217

Epoca de primăvară începe imediat ce terenul se svântă şi se poate lucra şi durează până

când în sol se acumulează o temperatură minimă de 15-16°C. Cuprinde mai multe etape (urgenţe) şi

anume:

prima jumătate a lunii martie, când temperatura din sol atinge valori de 2-3°C (în

mustul zăpezii), se seamănă speciile legumicole puţin pretenţioase la temperatură ca: mazărea,

bobul, morcovul, ceapa ceaclama, spanacul, loboda, ridichile de lună, pătrunjelul, salata etc.;

a II-a jumătate a lunii martie-începutul lunii aprilie, când temperatura în sol atinge

5-6°C şi se seamănă sfecla roşie, mărarul;

a II-a jumătate a lunii aprilie când în sol temperatura ajunge la 10-12°C, se

seamănă tomatele (pentru culturile înfiinţate prin semănat direct), fasolea, porumbul zaharat;

începutul lunii mai când în sol temperatura înregistrează valori de 14-16°C, se

seamănă castraveţii, dovleceii, pepenii galbeni şi verzi, iar bamele când se acumulează o

temperatură de peste 16°C, fiind cele mai pretenţioase faţă de acest factor.

Epoca de vară

Vara se înfiinţează culturile succesive de legume ale căror părţi comestibile se recoltează

toamna. Semănatul se execută în două etape:

prima etapă, care cuprinde luna iunie şi jumătate din luna iulie, când se seamănă

castraveţii de toamnă, fasolea de toamnă, ridichiile de iarnă, sfecla roşie etc;

a II-a etapă este în prima jumătate a lunii august, când se seamănă spanacul şi salata.

Epoca de toamnă

Înfiinţarea culturilor toamna are în vedere obţinerea legumelor extratimpurii, primăvara

următoare foarte devreme. Aceste culturi (salată, spanac) se seamănă în perioada 15 septembrie-15

octombrie, pentru ca plantele să ierneze în faza de rozetă şi să reziste peste iarnă. Altele (ceapa,

morcovul) se seamănă la sfârţitul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie (dacă timpul permite),

pentru iernare în stadiul de sămânţă, iar primăvara, când condiţiile de mediu permit, se declanşează

procesele de germinare şi de creştere a plantelor.

Adâncimea de semănat

Este specifică fiecărei specii legumicole şi este influenţată de mărimea seminţelor şi de

puterea de străbatere a acestora prin stratul de sol. Cu cât o sămânţă este mai mare, cu atât

adâncimea de semănat este mai mare, pentru că puterea de străbatere este mai mare şi invers. De

asemenea, adâncimea de semănat este condiţionată de textura solului, de epoca de semănat, de

calitatea patului germinativ şi de umiditatea solului.

În general, seminţele mici se seamănă la 1-2 cm, cele mijlocii la 2-3 cm, iar cele mari la 4-5

cm. Pe solurile uşoare, adâncimea de semănat este mai mare decât pe cele mai grele; pe solurile cu

umiditate scăzută semănatul se execută mai adânc, pentru evitarea deshidratării seminţelor; pe

terenul mai slab pregătit, adâncimea de semănat este mai mică decât pe un teren foarte bine pregătit.

La semănăturile de toamnă, adâncimea de semănat este mai mare, comparativ cu semănăturile de

primăvară pentru aceeaşi specie etc.

Norma de sămânţă la hectar

Reprezintă cantitatea de seminţe folosită la unitatea de suprafaţă, care asigură o desime

optimă a culturii. Este diferită de la o specie la alta, de sistemul de cultură, de calitatea seminţelor,

de epoca de semănat. Se calculează în două variante şi anume:

1. În funcţie de calitatea seminţelor, după formula:

Ns cal.I x Vcs cal.I

Ns/ha = ----------------------------, g în care:

Vc sem.lot

Ns/ha - norma de sămânţă la hectar;

Ns cal.I - norma de sămânţă la hectar pentru seminţe de calitatea I;

Vcs cal.I - valoarea culturală a seminţelor de calitatea I;

Vc sem. lot. - valoarea culturală a seminţelor din lotul existent.

218

2. În funcţie de masa a 1000 de seminţe:

D x MMS

Ns/ha = -----------------, kg/ha

Vc

D - densitatea plantelor;

MMS - masa a 1000 de seminţe;

Vc - valoarea culturală.

Exemple de norme de seminţe pentru diverse specii legumicole:

- semănat direct: morcov 3-4 kg/ha, pătrunjel 4-5 kg/ha, spanac 15-25 kg/ha, castraveţi 3-4

kg/ha, dovlecel 5-6 kg/ha, fasole pitică 80-100 kg/ha, fasole urcătoare 40-50 kg/ha, salată 2 kg/ha,

sfeclă 10-15 kg/ha, tomate 1-1,5 kg/ha, ridichi 10 kg/ha, ceapă ceaclama 6-8 kg/ha.

- producerea răsadurilor: tomate 250-300 g/ha, ardei, vinete 1 kg/ha, ţelină 150-200 g/ha,

varză, conopidă 300-350 g/ha, castraveţi 0,8-1 kg/ha, ceapă de apă 0,3-0,4 kg/ha etc.

Norma de sămânţă se suplimentează cu 10-15% în cazul semănăturilor din toamnă, deoarece

în această perioadă se înregistrează pierderi mai mari.

Scheme de semănat

Se stabilesc în funcţie de spaţiul de nutriţie al plantelor, schema de modelare, metoda de

irigare şi caracteristicile tehnice ale maşinilor şi echipametelor din dotare, pentru a putea fi folosite

la cât mai multe culturi legumicole.

Metode de semănat

Semănatul se execută după mai multe metode şi anume:

semănatul prin împrăştiere. Se practică pe suprafeţe mici şi numai la anumite specii

legumicole, cum sunt: salata, spanacul, mărarul, pătrunjelul de frunze etc. Această metodă

presupune experienţă mai îndelungată, pentru a asigura distribuirea uniformă a seminţelor pe

întreaga suprafaţă; cantitatea de sămânţă este mai mare cu 20-30%, iar forţa de muncă consumată

este foarte mult redusă comparativ cu alte metode manuale de semănat;

semănatul în rânduri. Este metoda cea mai folosită, deoarece, pe lângă faptul că se

reduce norma de sămânţă la hectar, se pot executa cu uşurinţă lucrările de îngrijire a culturilor şi de

recoltare a părţilor comestibile.

Semănatul în rânduri se execută în două moduri:

în rânduri echidistante, practicat la speciile care necesită distanţe mai mari

(sfeclă, bame, tomate, ridichi de lună, fasole etc.), pe teren modelat sau

nemodelat (fig. 8.2.);

Fig. 8.2 Semănatul în rânduri echidistante (la bame)

în benzi practicat la speciile legumicole la care distanţele între rânduri sunt

219

mici (morcov, pătrunjel, ţelină, ceapă etc., fig 8.3.).

Fig. 8.3 Semănatul în benzi (la morcov)

Numărul rândurilor în bandă este de 2-4, iar între benzi se lasă poteci de 40-50 cm care să

permită accesul utilajelor şi muncitorilor în culturi, pentru executarea lucrărilor de îngrijire.

semănatul în cuiburi este caracteristic speciilor legumicole care se întind pe sol şi

care necesită distanţe mari, atât între rânduri cât şi între plante pe rând. Acestea sunt pepenii verzi,

pepenii galbeni, dovleceii, castraveţii, dovlecii etc.

Înfiinţarea culturilor prin semănat direct se poate face manual, pe suprafeţe foarte mici, în

gospodăriile individuale sau cu semănători de dimensiuni mici, portabile. Pe suprafeţe mari,

semănatul se execută mecanizat, folosind semănătorile SUP-21 şi SUP–29M, pentru semănatul în

rânduri dese. Pentru semănatul în benzi, se foloseşte maşina CSSL-9 (cadru cu secţii de semănat

seminţe de legume), dar şi pentru semănatul bob cu bob, dacă se echipează cu distribuitor

pneumatic.

Alte metode de înfiinţare a culturilor legumicole prin semănat sunt:

folosirea benzilor preînsămânţate pentru speciile cu seminţe mai mici şi care necesită

rărirea în cultură (morcov, pătrunjel de rădăcină, ridichi de lună etc.). Pe benzi de hârtie, se fixează

seminţele, se îngroapă la adâncimea corespunzătoare speciei, obţinând o uniformitate foarte bună a

culturii, eliminând total lucrarea de rărit;

semănatul fluid constă în menţinerea seminţelor în apă, la temperatură constantă, în

funcţie de specie, până când apare radicula. Seminţele germinate se amestecă cu un gel special

(alginat de sodiu, agar, argilă sintetică etc.) în cantitate de 5-20g/l. Gelul are rolul de a proteja

seminţele germinate în timpul însămânţării, influenţează pozitiv răsărirea şi creşterea plantelor, este

uşor biodegradabil etc.

metoda plug-mix constă în faptul că seminţele germinează în turbă sau în amestec de

pământuri, după care se seamănă, însă repartizarea uniformă a seminţelor este greoaie. Aceasta a

dus la combinarea semănatului lichid cu metoda plug-mix, obţinându-se rezultate foarte bune.

folosirea seminţelor drajate la speciile de legume cu seminţe mici (morcov, salată),

asigurând o distribuire uniformă a seminţelor pe rând, reducând unele lucrări costisitoare.

220

Înfiinţarea culturilor prin plantarea răsadurilor

Prin plantarea răsadurilor, se înfiinţează culturile de: tomate timpurii, ardei, vinete, varză,

conopidă, castraveţi timpurii, ţelină, praz, ceapă de apă etc.

Reuşita culturilor înfiinţate

prin răsad depinde de:

calitatea răsadurilor şi pregătirea acestora

pentru plantat;

epoca de plantare;

metoda de plantare;

adâncimea de plantare;

schema de plantare.

Calitatea răsadurilor

Înfiinţarea culturilor legumicole trebuie să se facă cu răsaduri care se caracterizează prin

următoarele însuşiri de calitate:

o să fie sănătoase şi viguroase, de culoare caracteristică;

o să aibă un număr de frunze corespunzător speciei (5-6 frunze la varză, 4-5 frunze la

vinete, 10-12 la ardei etc.);

o să aibă mugurii floriferi bine formaţi (ardei, vinete) sau prima floare din prima

inflorescenţă deschisă (tomate);

o să nu fie alungite, firave sau îngălbenite;

o să prezinte tulpina scurtă, groasă şi distanţa dintre noduri mică;

Pregătirea răsadurilor pentru plantare constă în:

o sortarea pe categorii de calitate şi îndepărtarea celor bolnave, firave, slab dezvoltate,

o udarea cu o zi înainte pentru ca plantele să fie turgescente şi prinderea să fie

corespunzătoare,

o efectuarea unui tratament fitosanitar cu Benlate 0,1%, Bavistin 0,2%, Champion

0,1%, pentru a asigura protejarea răsadurilor imediat după plantare,

o fasonarea şi mocirlirea pentru răsadurile nerepicate, folosite pentru înfiinţarea

culturilor de varză şi conopidă de toamnă etc.

Epoca de plantare

Plantarea răsadurilor la locul definitiv depinde de particularităţile speciei şi de sistemul de

cultură, de durata perioadei de vegetaţie, perioada de recoltare.

Epoca de primăvară:

primăvara devreme, 10-15 martie se înfiinţează culturile nepretenţioase la căldură

ca: varză, conopidă, salată, gulioare;

20-25 aprilie se cultivă tomatele timpurii, fiind mai pretenţioase la căldură;

începutul lunii mai (1-5 mai) se cultivă ardeiul, vinetele, castraveţii, dovleceii, când

pericolul apariţiei ultimei brume de primăvară a trecut, aceste specii manifestând o sensibilitate

foarte mare la temperaturi scăzute;

Epoca de vară

sfârşirul lunii iunie-începutul lunii iulie, se înfiinţează culturile de varză şi conopidă

pentru consumul de toamnă.

Adâncimea de plantare

Influenţează prinderea răsadurilor şi depinde de specie. Astfel, la speciile legumicole care au

capacitatea de a emite rădăcini pe tulpini în contact cu solul (tomate), adâncimea de plantare este

mai mare. În cazul în care răsadul este foarte alungit, se poate practica plantarea îngenunchiată

pentru reducerea înălţimii răsadurilor. La speciile cu ritm mai lent de creştere (ardei, vinete),

plantarea se face cu 1-2 cm mai adânc decât au fost în ghivece sau în cuburile nutritive. Alte specii

(salata, gulioarele, ţelina) se plantează la aceeaşi adâncime la care au fost în ghivece, pentru a evita

acoperirea mugurelui principal cu pământ şi putrezirea acestuia.

Schema de plantare

Se alege în funcţie de habitusul plantelor, de gradul de fertilitate a solului şi sistema de

221

maşini din dotare şi diferă de la specie la specie (fig. 8.4 şi 8.5).

Fig. 8.4 Schema de plantare la tomate timpurii

Fig. 8.5 Schema de plantare la ceapa de apă

Metode de plantare

Plantarea răsadurilor se execută:

Manual

Mecanizat

Semimecanizat

222

Plantarea manuală se execută în general în cazul folosirii răsadurilor repicate, în spaţiile

protejate şi pentru cantităţi mici de răsaduri. Pentru aceasta, se excută o serie de operaţii şi anume:

marcarea rândurilor cu sfori la distanţele între rânduri stabilite prin schema de

plantare;

deschiderea unor şănţuleţe de-a lungul rândurilor sau executarea unor gropiţe, cu

sapa sau cu plantatorul de picior;

distribuirea răsadurilor la distanţele stabilite pe şănţuleţe sau în gropiţe;

scoaterea răsadurilor din ghivece, numai în cazul în care pentru producerea

răsadurilor s-au folosit ghivece din plastic;

plantarea propriu-zisă la adâncimea optimă speciei, fixarea plantei cu pământ,

strângerea uşoară a pământului lângă plantă şi udarea în vederea asigurării prinderii. La răsadurile

alungite (tomate), se practică plantarea îngenunchiată. Aceasta constă în deschiderea unui şănţuleţ

de-a lungul rândului, aşezarea plantelor pe fundul acestuia, acoperirea unei porţiuni de tulpină cu

pământ şi ridicarea în poziţie verticală a jumătăţii sau treimei superioare aplantei. Prinderea este

mai greoaie (fig. 8.6.).

Fig. 8.6 Plantarea îngenunchiată la tomate

Plantarea mecanizată (fig. 8.7) se execută cu maşina de plantat răsaduri MPR 5 (6), în

agregat cu tractorul L-445. Se foloseşte răsad nerepicat şi foarte viguros (înălţimea 15-20 cm şi

diametrul la colet 4-6 mm), care se distribuie la 10-15 cm între plante pe rând. Maşina este

alimentată cu răsad de muncitori, câte unul pentru fiecare secţie. Concomitent cu plantarea, se

execută şi udarea pentru asigurarea prinderii. Există maşini de plantat răsaduri cu pământ pe

rădăcini, produse în palete alveolare, cu un randament foarte bun.

Plantarea semimecanizată constă în marcarea rândurilor şi deschiderea şănţuleţelor în

vederea plantării cu mijloace mecanice, iar plantarea se execută manual, după tehnica descrisă

anterior.

223

Fig.8.7 Plantarea mecanizată: 1 - brăzdar, 2 - discuri elastice, 3 – roată de tasare, 4 –

organe de afânare, 5 - tambur de nivelare, 6,7 - suporţi pentru lăzile cu răsad

Înfiinţarea culturilor prin plantarea arpagicului, usturoiului şi cartofului

Aceste specii se cultivă în exclusivitate prin plantarea formaţiunilor vegetative de tipul

bulbilor, bulbililor sau tuberculilor, deoarece aceste specii nu formează seminţe la noi în ţară.

Plantarea arpagicului şi a usturoiului se poate face primăvara devreme sau chiar toamna,

nefiind specii pretenţioase faţă de temperatură, iar cartoful numai primăvara, ştiind faptul că partea

vegetativă este distrusă la 0°C.

Pentru plantare, se foloseşte material uniform, sortat şi calibrat care să asigure uniformitate

culturilor. Plantarea arpagicului şi a usturoiului se execută cu maşina MPB–12, care la o trecere

plantează 12 rânduri grupate în trei benzi a câte 4 rânduri fiecare. Schema de plantare este cu 25 cm

între rânduri, pentru a permite executarea mecanizată a prăşitului, şi 4-5 cm între plante pe rând.

Adâncimea de plantare este de 3-5 cm. Imediat după plantare se face o tăvălugire a solului, pentru a

asigura un contact cât mai bun între acesta şi bulbi. Culturile de cartof se înfiinţează primăvara,

manual sau mecanizat, folosind maşina MPR-6 + EPC-6 sau MPCI-6 pentru tuberculii încolţiţi şi 4

SAD-75 pentru tuberculii neîncolţiţi.

224


a) Care sunt factorii principali de care trebuie să se ţină seama la

înfiinţarea culturilor legumicole?

b) Care sunt epocile de semănat?

c) Care sunt epocile de plantat?

d) Care sunt metodele se semănat?

e) Care sunt metodele de plantat?


În culturile legumicole, se aplică două tipuri de lucrări de îngrijire şi anume: lucrări generale

(care se aplică tuturor culturilor legumicole) şi lucrări speciale (care se aplică anumitor culturi).

Lucrări de

îngrijire generale:

completarea golurilor;

afânarea solului şi distrugerea crustei;

mulcirea;

muşuroirea;

combaterea buruienilor;

irigarea;

fertilizarea;

combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Completarea golurilor se execută obligatoriu, atât în culturile înfiinţate prin răsad, cât şi la

cele semănate direct. La culturile înfiinţate prin plantarea răsadurilor, completarea golurilor se face

cu răsad din acelaşi soi sau hibrid, de aceeaşi vârstă şi calitate, din rezerva de răsad, în primele 2-3

săptămâni de la înfiinţarea culturilor. La culturile semănate direct, completarea golurilor se face cu

sămânţă umectată sau încolţită, imediat după răsărirea plantelor şi identificarea golurilor. Se

execută numai manual şi are scopul de a asigura desimea optimă la unitatea de suprafaţă.

Afânarea solului şi distrugerea crustei. Se execută cu scopul menţinerii umidităţii,

îmbunătăţirii regimului de gaze, încălzirea solului, intensificarea activităţii microbiologice,

combaterea buruienilor etc. Afânarea solului se execută în mod repetat, deoarece prin circulaţia

muncitorilor şi agregatelor mecanice pentru efectuarea lucrărilor de îngrijire, a ploilor de intensitate

mai mare sau a irigării prin aspersiune, solul se tasează. Tasarea solului creează condiţii favorabile

pierderii apei prin evaporaţie (datorită crustei) şi condiţii mai puţin favorabile creşterii plantelor

(regim de gaze deficitar, crusta strânge coletul plantelor etc.). Dacă terenul este afânat, razele solare

şi apa pătrund în profunzime, având efect favorabil asupra creşterii şi dezvoltării plantelor, ajutând

la îmbunătăţirea regimului aero-hidric şi reducerea eroziunii (fig. 8.8 şi 8.9.).

Prevenirea formării crustei se execută prin administrarea în sol a unor cantiţăţi mari de

îngrăşăminte organice, folosirea unor materiale anorganice care îmbunătăţesc structura şi textura

solului, executarea la momentul optim a lucrărilor solului. Spargerea crustei se execută mecanic

folosind maşini şi utilaje specifice. Astfel, în culturile de rădăcinoase (care răsar greu), se foloseşte

225

tăvălugul inelat TI-3,5 sau grapa cu colţi, trecând perpendicular pe direcţia rândurilor, până la

răsărirea plantelor. După apariţia plantelor, spargerea crustei se face cu atenţie, folosind sape

rotative cu colţi orientaţi spre înapoi sau cultivatoarele legumicole CL-2,8 şi CL-4,5.

În culturile legumicole cu distanţe mari între rânduri, se folosesc cultivatoarele legumicole

echipate cu organe de prăşit sau afânat. Spargerea crustei se completează manual pe rândul de

plante, cu săpăligi sau cu unelte de grădinărit (fig.8.10)

Fig 8.8 Capacitatea solului de a capta razele solare în funcţie de gradul de afânare

Fig.8.9 Capacitatea de infiltrare a apei în funcţie de gradul de afânare

226

Fig 8.10 Unelte de grădinărit

Mulcirea solului constă în acoperirea solului cu diferite materiale, în scopul prevenirii

formării crustei, combaterii buruienilor, menţinerii umidităţii la nivelul rădăcinilor plantelor şi

încălzirii solului. Materialele folosite pentru mulcire sunt: gunoiul de grajd păios, mraniţa, paiele,

pleava, frunzele, compostul din ciupercărie, hârtia, folia de polietilenă de culoare fumurie sau albă

etc.

Momentul aplicării mulciului este:

înaintea înfiinţării culturilor, când mulcirea se face cu polietilenă, care se aşează pe

sol cu instalaţii speciale sau manual pe suprafeţe mici;

concomitent cu însămânţarea, când pentru mulcire se foloseşte hârtie perforată;

după înfiinţarea culturilor, când plantele sunt într-un stadiu mai avansat de creştere,

când mulcirea se face cu pleavă, paie, frunze, compost de diferite tipuri, iarbă uscată sau proaspăt

cosită, dar tocată.

Materialele organice folosite pentru mulcire, după încheierea ciclului de cultură, se

încorporează în sol odată cu lucrările de pregătire a terenului, contribuind astfel la îmbunătăţirea

structurii solului şi la creşterea conţinutului acestuia în humus. Mulcirea cu paie se recomandă vara,

în special la culturile legumicole nepretenţioase faţă de temperatură (salată, spanac, ridichi de lună),

deoarece sub acest mulci temperatura este mai scăzută cu câteva grade faţă de solul nemulcit

(Dumitrescu M., 1998). Mulcirea cu folie de polietilenă se recomandă la speciile legumicole

termofile (ardei, vinete, castraveţi, tomate), întrucât temperatura solului sub mulci este mai ridicată

faţă de terenul nemulcit. Mulcirea cu polietilenă dă rezultate foarte bune mai ales pe solurile

nisipoase, unde levigarea este accentuată (până la 90% din îngrăşămintele solubile). Se aplică cu

maşini speciale, cu câteva zile înaintea înfiinţării culturii, pe teren complet pregătit. Folia poate fi

de culoare neagră, fumurie sau transparentă, plantatul executându-se în orificiile existente sau se fac

orificii la distanţele corespunzătoare schemei de înfiinţare a culturii. Culoarea foliei este foarte

importantă şi din practica legumicolă se apreciază faptul că, folia fumurie este cea mai potrivită

acestui scop. Aceasta, deoarece lasă să pătrundă o parte din razele solare în sol, determinând o

încălzire mai în profunzime, ceea ce este foarte benefică primăvara devreme, la speciile termofile în

special, pentru obţinerea producţiei timpurii. De asemenea, este o barieră destul de bună pentru

buruieni, care apar, dar care nu se dezvoltă suficient, datorită cantităţii mici de lumină care ajunge

227

sub folie, acestea epuizându-se sau rămânând la un stadiu care nu afectează cultura. Folia

transparentă are avantajul că determină o încălzire mai rapidă şi mai bună a solului, dar buruienile

beneficiază de lumină, sintetizează clorofilă, cresc foarte bine, devin concurente cu plantele de

cultură şi ridică folia de mulcire, ceea ce îngreunează efectuarea lucrărilor de îngrijire în cultură.

La mulcirea cu folie, prezenţa instalaţiei de irigare prin picurare este obligatorie.

Răsărirea plantelor pe solul mulcit este uniformă şi mai rapidă, datorită condiţiilor mai bune

de temperatură şi umiditate asigurate de mulci; de asemenea, prinderea răsadurilor este mai bună,

reducând procentul de goluri.

Cu rezultate bune se foloseşte şi mulciul de hârtie, deşi este mai costisitor. Se foloseşte o

hârtie specială, impregnată cu diverse fungicide, care asigură protecţia plantelor în primele faze. Se

întinde pe sol cu instalaţii speciale, fixând marginile cu pământ, ca şi la polietilenă, pentru a nu fi

luată de vânt.

Cercetările efectuate la castraveţi (Hoza Gheorghiţa şi colab., 2008) au scos în evidenţă

faptul că, folosirea ca material de mulcire a compostului din cultura ciupercilor, are influenţă

benefică asupra creşterii producţiei, dar şi asupra calităţii acesteia. Astfel, în urma mulcirii culturii

cu compost de la ciuperca albă, s-a obţinut un spor de producţie de 181%, datorită compoziţiei

complexe a compostului, ştiind faptul că, ciuperca albă necesită un substrat de cultură bogat în

elemente minerale (tabelul 8.3). Producţia obţinutăa fost de calitate superioară din punct de vedere

al mărimii fructelor, respectiv 82,2% din fructe sau încadrat în clasa de mărime 6-9 cm (tabelul

8.4).

Avantajele mulcirii:

menţine umiditatea în sol, prin prevenirea şi reducerea evaporaţiei;

împiedică creşterea buruienilor;

intensifică procesele de nitrificare din sol;

asigură obţinerea de producţii mari şi mai timpurii;

părţile comestibile ale plantelor sunt calitativ mai bune, au aspect comercial

atrăgător, nu prezintă pete, deoarece nu mai sunt în contact cu solul;

reduce eroziunea solului;

împiedică formarea crustei;

reduce fenomenul de levigare a elementelor nutritive.

Tabelul 8.3

Producţia de castraveţi în cultură mulcită

Material

de

mulcire

Greutatea

medie (g)

Producţia

kg/pl

t/ha

Diferenţa

absolută

t/ha

Diferenţa

relativă

%

Semnificaţia

Nemulcit 51,3 1,09 21,8 - 100 Mt

Compost

de la

ciuperca

albă

68,7

1,98

39,6

17,8

181

***

Compost

de la

Pleurotus

61,2 1,49 29,8 8 136 ***

Paie 57,8 1,44 28,8 7 132 ***

DL 5% - 1,75 t/ha,

DL 1% - 2,65 t/ha,

DL0,1% - 4,22 t/ha

228

Tabelul 8.4

Clasarea producţiei de fructe pe categorii de mărime

Material

de mulcire

Categoria, %

6-9 cm 9-12 cm Peste 12 cm

Nemulcit 62,2 30,4 9,4

Compost de la

ciuperca albă

82,2 12,3 5,5

Compost de la

Pleurotus

79,9 13,5 6,6

Paie 71,2 20,7 8,1

Muşuroirea constă în acoperirea bazei plantelor cu pământ, în scopul susţinerii acestora,

formării rădăcinilor adventive, etiolării părţilor comestibile (fenicul, sparanghel), formării organelor

subterane (cartof). Se execută manual sau mecanizat, folosind cultivatorul echipat cu corpuri de

rariţă, rezultând un bilon de-a lungul rândului de plante. Muşuroitul se mai execută şi în zonele şi

perioadele în care se înregistrează exces de umiditate în sol, prin muşoroire mărind suprafaţa de

evaporare a apei.

Combaterea buruienilor reprezintă o lucrare de îngrijire costisitoare, datorită numărului

mare de buruieni din culturile legumicole şi ritmului rapid de creştere a acestora. Combaterea

eficientă a buruienilor se face printr-un complex de măsuri preventive şi curative.

Măsuri preventive Măsuri curative

practicarea unei rotaţii raţionale în cadrul

asolamentului legumicol;

lucrări repetate ale solului, care să reducă rezerva

de buruieni;

distrugerea buruienilor din preajma loturilor

semincere, pentru a preveni impurificarea

seminţelor plantelor legumicole.

combaterea buruienilor prin

plivit şi prăşit;

erbicidarea.

Prăşitul are drept scop distrugerea buruienilor, afânarea superficială a solului, menţinerea

umidităţii acestuia şi crearea unor condiţii favorabile pentru infiltrarea apei în sol (fig. 8.11). Se

execută în mod repetat, ori de câte ori apar buruienile, după fiecare ploaie sau irigare prin

aspersiune.

Fig 8.11 Influenţa prăşitului asupra menţinerii apei în sol

229

Prăşitul se aplică imediat după răsărirea plantelor sau înaintea răsăririi acestora (praşilă

oarbă), la speciile care răsar foarte greu (rădăcinoase). Se execută manual, între plante pe rând, şi

mecanizat, între rândurile de plante. Adâncimea este variabilă, fiind cuprinsă între 3-4 cm (pentru

distrugerea buruienilor) şi 8-10 cm (pentru încorporarea îngrăşămintelor şi afânarea solului).

Plivitul buruienilor se aplică pe suprafeţe mici, la culturile cu desime foarte mare, precum

şi la producerea răsadurilor. Îndepărtarea buruienilor prin plivit se execută când acestea sunt în

stadiu foarte tânăr şi după o udare sau o ploaie, pentru a se smulge uşor şi a deranja cât mai puţin

plantele de cultură.

Erbicidarea este cea mai eficientă metodă de distrugere a buruienilor, dacă se respectă

următoarele reguli:

folosirea erbicidelor în funcţie de compoziţia floristică a buruienilor;

respectarea dozei de aplicare a erbicidului şi a momentului optim;

cunoaşterea particularităţilor biologice ale buruienilor şi ale plantelor de cultură;

cunoaşterea efectului remanent al erbicidelor, pentru e evita poluarea solului şi a apei

şi eliminarea fenomenului de fitotoxicitate pentru culturile următoare.

Eficacitatea erbicidelor este influenţată de factorii de mediu (temperatură, umiditatea

aerului, vânt, precipitaţii).

Temperatura optimă pentru aplicarea erbicidelor este de 16-25°C. La temperaturi sub 16 °C

efectul erbicidelor este scăzut şi întârziat, iar peste 25°C o parte din substanţa activă se

volatilizează, diminuând efectul acestuia.

Umiditatea relativă a aerului, cu cât este mai ridicată (peste 65%), cu atât eficacitatea

erbicidelor este mai mare, în special a celor de contact. Precipitaţiile care cad la 1-2 ore după

aplicarea erbicidelor reduc simţitor efectul acestora. Efecte similare se înregistrează şi dacă un

interval de 10-12 zile după erbicidare este lipsit de precipitaţii (Dumitrescu, Rădoi, 1998). O ploaie

de 10-12 mm, la 4-5 ore după aplicarea erbicidelor, creşte eficacitatea acestora, comparativ cu o

ploaie de peste 20 mm care spală produsele.

În ceea ce priveşte acţiunea vântului, se recomandă ca în momentul aplicării erbicidelor

acesta să aibă o viteză sub 20 km/h, pentru a nu influenţa negativ distribuirea soluţiei pe plante.

Vânturile de intensitate mai mare pot antrena aerosolii de erbicid pe parcelele învecinate cu alte

culturi, unde pot avea efect fitotoxic.

Irigarea se aplică diferenţiat, în funcţie de cerinţele speciei faţă de umiditatea din sol şi din

aer, cantitatea de precipitaţii şi distribuirea lor pe perioada de vegetaţie, fenofaza de creştere a

plantelor. Trebuie reţinut faptul că, solul în culturile legumicole, trebuie să fie permanent reavăn,

fără oscilaţii, deoarece atât excesul cât şi lipsa apei provoacă dezechilibre accentuate la nivelul

plantelor. Calitatea apei este foarte importantă. Astfel, Jidavu şi colab., 2008, au demonstrat că apa

magnetizată, folosită la o cultură de ardei, a dat rezultate mult mai bune, comparativ cu apa tratată

fizic sau vibrată.

Fertilizarea asigură necesarul de hrană pentru întreaga perioadă de vegetaţie a culturilor

legumicole. Cantitatea de îngrăşăminte diferă cu specia, producţia estimată, gradul de utilizare a

îngrăşămintelor şi se stabileşte pe baza analizelor de plantă şi sol. Îngrăşămintele se aplică

fracţionat, în mai multe reprize.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor (tabelul 8.5) este indispensabilă în culturile de legume,

întrucât bolile şi dăunătorii produc pagube foarte mari, până la compromiterea culturilor. Din acest

punct de vedere, se iau o serie de măsuri, atât preventive cât şi curative.

230

Tabelul 8.5.

Produse fitosanitare folosite în legumicultură

Produsul Concentraţia

%

Agentul patogen sau dăunătorul

Aliette 0,4 Mană

Actellic 0,1 Musculiţa albă de seră, afide

Bayleton 0,15-0,2 făinare

Bavistin 0,05-0,1 Putregaiul cenuşiu, fuzarioză, pătări ale frunzelor

Benlate 0,05-0,1 Pătări, boli vasculare, putregaiuri

Bravo 0,4 Putregaiul cenuşiu, mană

Captan 0,2 Mană, cancer bacterian, pătări

Confidor 0,05-0,1 Musculiţa albă de seră

Derosal 0,05-0,1 Putregai cenuşiu, boli vasculare, pătări

Dithane M45 0,2 Mană, cancer bacterian, boli vasculare, pătări

Fastac 0,02-0,04 Păduchi, tripşi, fluturele verzei

Kocide 0,5 Bacterioze

Morestan 0,05 Făinare

Mospilan 0,025 Musculiţa albă de seră, tripşi, gândacul din

Colorado

Nissorun 0,06-0,08 Acarieni

Omite 0,1 Acarieni

Previcur 0,15-0,25 Mană

Rovral 0,1-0,2 Putregaiuri

Ridomil 0,25 Mană

Turdacupral 0,5 Mană, pătări

Supersect 0,03 Afide, tripşi, fluturi, Gândacul din Colorado

Zolone 0,15-0,2 Acarieni, afide

Mesurol 5 kg/ha Melci fără cochilie

Măsuri preventive Măsuri curative

respectarea rotaţiei culturilor, care

contribuie la limitarea atacului de boli

şi dăunători, precum şi la distrugerea

buruienilor care sunt gazde pentru

diferiţi agenţi patogeni şi dăunători;

folosirea de soiuri şi hibrizi cu

rezistenţă genetică la diferiţi agenţi

patogeni;

dezinfectarea termică şi chimică a

seminţelor înainte de semănat

folosirea diferitelor produse de combatere,

fără toxicitate sau cu toxicitate redusă

pentru fauna utilă, în mod alternativ (pentru

a nu crea rezistenţă la un anumit produs) şi

în doze optime pentru agentul patogen

respectiv.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face şi pe cale biologică, folosind diferite specii de

ciuperci, bacterii sau insecte, antagonişti ai unor agenţi patogeni (tabelele 8.6., 8.7., 8.8, 8.9). Prin

combatere biologică, se reduce consumul de produse chimice cu 25-50%; produsele biologice nu

sunt poluante şi au efecte benefice asupra mediului şi părţii comestibile.

231

Tabelul 8.6.

Specii de insecte combătute cu insecticide biologice pe

bază de virusuri (după Entwistle, 1983)

Insecta dăunătoare Virusul Cultura la care se

aplică

Ţara unde se foloseşte

Agrotis segetum NPV* salată Germania, China, ex URSS

Mamestra brasicae NPV varză Germania, Franţa, Danemarca

Phthorimaea

operculalla

NPV cartof Austria, Marea Britanie, Chile

Pieris brasicae GV** varză Australia, Marea Britanie

Trichoplusia sp. NPV varză, salată USA

* - virusul poliedrozei nucleare; extras din insecte infectate

** - virusul granulozei; extras din insecte infectate

Tabelul 8.7

Preparate pe bază de nematozi

(Deseo şi Rovesti, 1992)

Ţara Nematodul Denumirea

comercială

Producător

Italia Heterorhabditis sp.

Steinernema sp.

Heterorhabditis sp.

S. carpocapsae

Terbiot

Terrix

Pianbiot

Bionem H

Bionem S

Urbio,Italia

Bionterprises- Australia

Canada Heterorhabditis sp. Nemas Phero Tech

Marea Britanie Heterorhabditis sp.

Steinernema sp.

Heterorhabditis sp

Nemasys H

Nemasys S

Terbiot

AGC - Marea Britanie

Urbio - Italia

Germania Heterorhabditis sp.

Steinernema sp.

Neudorffs

Nematoden

De Greone

Vlieg-Olanda

Ţările de jos Heterorhabditis sp.

Steinernema sp.

Optimaaltes H

Terbiot

De Greone

Vlieg - Olanda

Biorre - Italia

Danemarca Heterorhabditis sp.

Steinernema sp.

Nemo H

Nema S

Diverşi

Suedia S. carpocapsae Biologic

Nemalogic

-

Finlanda Steinernema sp. Nemo S -

SUA S. carpocapsae Biosafe

Biovector

Biosys

Australia Heterorhabditis sp.

Steinernema sp.

Otinem

Bionym

Bionterprises-

Australia

În combarea biologică, se mai folosesc următoarele produse:

- pentru afide: Adaline, Aphilline, Aphidoline, Epiline, Crrysoline;

- pentru musculiţa albă: Encarline, Eretline, Macroline, Delfaline;

- pentru păianjeni: Phytoline, Amblyline, Feltiline;

- pentru tripşi: Ambliline, Hypoline, Online;

- pentru larva minieră: Dacline, Digline;

- pentru molii şi fluturi: Tricholine.

232

Tabelul 8.8

Aplicaţii ale insecticidului biologic pe bază de

Bacillus thuringiensis subsp. Kurstaki

(D. Hoza, 1998)

Insecta atacată Unde se foloseşte Cultura

Acrolepiopsis

assectelle

Danemarca, Japonia legume

Agrotis sp. Mexic, Japonia, Danemarca legume

Animis flava India, China legume

Autographa sp. Japonia, Marea Britanie fasole, varză, tomate de seră

Hymeria

recurvalis

Nigeria vinete, ceapă, tutun

Mamestra

brassicae

Japonia legume

Pieris brasicae Europa, Mexic, India,

Australia

crucifere

Spodoptera sp. Mexic, SUA, Japonia,

Australia

leguminoase, crucifere

Tabelul 8.9.

Bioinsecticide pe bază de ciuperci

(D. Hoza, 1998)

Ciuperca Nume comercial Insecte combătute

Beauveria

basssiana

Boverin

Boverol

Boverosil

Carpocapsa

Dorifora

Aschersonia

aleyroidis

Ascheronin Aleuronidae

Verticillium lecanii Mycotal

Microgermin F

Microgermin A

Aleuronidae

Tripşi

Afide

Folosirea soiurilor rezistente la unii agenţi patogeni contribuie, de asemenea, la reducerea

cantităţii de substanţe chimice care se aplică la unitatea de suprafaţă, contribuind la reducerea

poluării mediului şi la reducerea reziduurilor din părţile comestibile ale plantelor legumicole.

Rezultate foarte bune se obţin prin aplicarea conceptului de combatere integrată, folosind

atât metode chimice, cât şi metode fizice şi biologice în combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Lucrări de îngrijire speciale

Sunt acele lucrări de îngrijire care se aplică numai la anumite culturi sau sisteme de cultură.

Acestea sunt: copilitul, ciupitul, cârnitul, susţinerea plantelor, răritul, etiolarea (înălbirea) părţilor

comestibile, tratarea cu substanţe bioactive, protejarea culturilor contra brumelor, combaterea

grindinei etc.

Copilitul constă în suprimarea lăstarilor laterali (copili) de pe tulpina principală, care cresc

la axila frunzelor, sau a celor crescuţi la baza plantei (mai ales la culturile semincere, pentru a nu

afecta calitatea seminţelor). Momentul îndepărtării copililor este atunci când aceştia sunt în stadiul

foarte tânăr şi nu depăşesc 10 cm lungime. Depăşirea acestui moment duce la consumul nejustificat

de apă şi hrană, îndesirea plantelor şi întârzierea fructificării. Se execută de regulă manual şi în

special la tomate.

În funcţie de sistemul de cultură practicat, copilitul se execută în mod diferit şi anume:

la cultura timpurie, copilitul se execută radical (se îndepărtează toţi copilii);

la cultura de vară-toamnă, se lasă 1-2 copili, pentru a asigura fructificarea până

233

toamna;

la culturile pentru industrializare, copilitul nu se execută, deoarece se folosesc soiuri

cu creştere determinată care nu necesită această lucrare.

Ciupitul se execută la castraveţi în scopul stimulării ramificării plantelor şi constă în

îndepărtarea vârfului tulpinii principale în faza de răsad sau a vârfului ramificaţiilor laterale. Se

execută la cucurbitacee, în special la castraveţi, cu scopul stimulării apariţiei lăstarilor laterali de

ordin superior, pe care se formează florile femele, şi ulterior fructele. La soiurile cu capacitate slabă

de ramificare, ciupitul se execută în faza de răsad, la 3-4 frunze, şi în cultură, când plantele au 6-7

frunze.

Cârnitul constă în suprimarea vârfului de creştere al plantei, pentru limitarea creşterii în

înălţime şi grăbirea maturării fructelor. Se aplică la tomate în cultură timpurie, după 4-5

inflorescenţe, la cultura de vară la circa 6 inflorescenţe, iar la cea de toamnă cu circa 2-3 săptămâni

înaintea căderii primei brume. Deasupra ultimei inflorescenţe se lasă 1-2 frunze.

Susţinerea plantelor se aplică la speciile legumicole cu tulpina înaltă (tomate, castraveţi,

pepeni galbeni). Se execută cu araci (fig. 8.12), care pot fi individuali, la fiecare plantă, sau grupaţi

sub forma unei piramide. La susţinerea plantelor pe spalier cu o sârmă (fig. 8.13), de-a lungul

rândului de plante se fixează spalieri la 4-5 m unul de altul, iar în capetele lor se fixează sârma.

Susţinerea plantelor se face pe sfori care, cu un capăt se leagă de baza plantei, iar cu celălalt capăt

de sârmă; pe măsură ce plantele cresc, se răsucesc în jurul sforii. Susţinerea plantelor se poate face

şi pe spalier cu 2 sârme (fig. 8.13).

Spalierul poate fi cu o sârmă (la cultura timpurie) sau cu 2 sârme, la cultura de toamnă.

Fig 8.12 Susţinerea pe araci

234

Fig.8.13 Susţinerea pe spalier cu una sau 2 sârme

Răritul se execută în culturile semănate direct şi cu desime foarte mare, în scopul asigurării

unui regim optim de lumină, aeraţie şi hrană (morcov, pătrunjel de rădăcină, sfeclă, cicoare etc.).

Răritul se execută numai manual, în două etape: prima când plantele sunt foarte tinere, iar a II-a

când părţile comestibile se pot consuma (morcov, pătrunjel de rădăcină). Este o lucrare foarte

costisitoare, de aceea trebuie exclusă prin folosirea maşinilor de semănat de precizie şi a seminţelor

drajate la înfiinţarea culturilor. Se aplică după ploaie sau după o irigare, astfel ca solul să fie reavăn

şi plantele să se smulgă uşor, pentru a nu le deranja pe cele care rămân. Răritul se aplică şi la

culturile semănate la cuib (castraveţi, dovlecei, pepeni galbeni).

Etiolarea (înălbirea) părţilor comestibile constă în împiedicarea pătrunderii luminii la

nivelul acestora, în scopul îmbunătăţirii însuşirilor organoleptice. Se aplică la sparanghel (prin

bilonare), fenicul, praz (prin muşuroire), cicoare (prin acoperirea plantelor cu diferite materiale),

ţelină pentru peţioli, cardon (prin legarea rozetei de frunze deasupra coletului şi la vârf, cu rafie).

Înălbirea se face treptat, pe măsura valorificării, întrucât plantele etiolate au perioadă scurtă de

păstrare.

Tratarea cu substanţe bioactive se face cu scopul evitării alungirii plantelor sau

concentrării maturării. Cele mai utilizate substanţe bioactive sunt Cycogan, aplicat la răsaduri

(tomate) în faza de 3-4 frunze adevărate, prin stropire cu soluţie în concentraţie de 0,1-0,15%, iar a

doua stropire se execută la 5-6 frunze; Ethrel, aplicat la tomate în concentraţie de 200-250 ppm,

prin pulverizare fină la nivelul plantelor, când fructele au 2-2,5 cm în diametru pentru grăbirea

maturării; la castraveţi, Ethrelul în concentraţie de 250-500 ppm determină apariţia florilor femele

într-o proporţie mai ridicată şi mai timpurie.

Protejarea culturilor contra brumelor se aplică la culturile legumicole sensibile la

temperaturi scăzute, prin mai multe metode:

perdele de fum realizate prin arderea unor materiale organice sau brichete fumigene.

Materialele organice se aşează în grămezi, la distanţa de 40-50 m şi se aprind înainte de miezul

nopţii, când temperatura începe să scadă. Brichetele fumigene se amplasează câte 20-30 bucăţi la

hectar, la distanţa de 10 m, la marginea parcelei pe direcţia din care bate vântul. Se folosesc şi

anvelope uzate, care ard lent şi degajă mult fum, împiedicând căderea brumei pe plante;

irigarea pe rigole cu o zi înaintea căderii brumei, irigare prin aspersiune, când

temperatura aerului scade la 0°C sau imediat după căderea brumei, dar înainte de răsăritul soarelui.

Dă rezultate foarte bune la tomate, care prezintă capacitatea de revenire prin această metodă, după

căderea brumei sau a unui îngheţ uşor;

235

acoperirea plantelor cu folie de polietilenă, prin efectuarea de tunele joase,

temporare, până la trecerea pericolului brumelor sua folosirea foliei de tip agril care se aşează peste

culturi şi se fixează să nu fie luată de vânt.

Combaterea grindinei este o lucrare teoretică pentru condiţiile din ţara noastră, întrucât

este foarte costisitoare. Ca posibilităţi de combatere a grindinei sunt: spargerea norilor cu rachete

încărcate cu diferite substanţe chimice explozibile, protejarea cu tunele temporare, aşezarea unor

plase sintetice deasupra culturilor care, pe lângă protejarea faţă de grindină, asigură protecţie şi

împotriva insolaţiei.

Măsurile ce se impun

pentru reducerea efectului

grindinei sunt:

îndepărtarea resturilor vegetale (frunze, fructe, lăstari

rupţi);

aplicarea unui tratament fitosanitar cu produse sistemice,

pentru cicatrizarea rănilor;

fertilizarea fazială cu îngrăşăminte chimice uşor solubile

sau cu îngrăşăminte organice, aplicate odată cu apa de

irigat;

efectuarea unei praşile pentru distrugerea buruienilor şi

evitarea pierderii apei din sol şi repetarea acesteia ori de

câte ori este nevoie pentru reabilitarea culturii etc.


a) Ce este mulcirea solului, de ce şi cu ce se execută?

b) Care sunt măsurile preventive şi curative folosite în combaterea

buruienilor?

c) Care sunt măsurile preventive de combatere a bolilor şi dăunătorilor?

d) Care sunt lucrările speciale aplicate culturilor legumicole în câmp şi cum se

caracterizează?

e) Care sunt măsurile ce se impun după căderea grindinei?

236

Rezumat

Cultura legumelor în câmp este un sistem de cultură practicat pe suprafeţe

mari atât în ţara noastră, dar mai ales la nivel mondial. Este sistemul prin care se cultivă

toate speciile legumicole, prin semănat direct, plantarea răsadurilor sau plantarea unor

părţi vegetative ale plantelor. Cultura legumelor în câmp cuprinde 3 verigi tehnologice şi

anume: pregătirea terenului, înfiinţarea culturilor şi întreţinerea acestora. Pregătirea

terenului se face diferenţiat, în funcţie de perioada înfiinţării culturilor. Pentru speciile

legumicole care se cultivă primăvara mai târziu, pregătirea terenului începe toamna cu

desfiinţarea culturii anterioare, nivelarea de întreţinere, fertilizarea de bază şi arătura

adâncă şi se continuă primăvara cu mărunţirea terenului, aplicarea îngrăşămintelor cu azot

şi a unei treimi din cele cu fosfor şi potasiu, modelarea şi erbicidarea.

Pentru culturile succesive şi de toamnă, pregătirea terenului se execută în timp

foarte scurt, perioada de înfiinţare a culturilor fiind scurtă, iar rezerva de apă din sol, de

obicei, scăzută.

Înfiinţarea culturilor legumicole se execută prin semănat direct, plantarea

răsadurilor şi plantarea unor părţi din plantă, la momente diferite, în funcţie de cerinţele

speciilor faţă de temperatură şi de sistemul de cultură practicat (culturi de primăvară, de

vară, de toamnă). Metodele de înfiinţare a culturilor sunt diferite. Semănatul direct se face

prin împrăştiere, în rânduri sau în cuiburi iar plantarea numai în rânduri, manual sau

mecanizat.

Îngrijirea culturilor legumicole se realizează prin aplicarea lucrărilor generale şi

speciale de-a lungul întregii perioade de vegetaţie şi constau în : completarea golurilor,

afânarea solului, mulcirea, protecţia fitosanitară, combaterea buruienilor, irigarea,

fertilizarea, răritul, susţinerea plantelor, copilitul, ciupitul, cârnitul, protecţia contra

brumelor etc.

237


TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTURĂ A LEGUMELOR ÎN SOLARII

Obiective

Cunoaşterea avantajelor cultivării legumelor în spaţiile protejate;

Însuşirea cronologică a verigilor tehnologice în vederea respectării riguroase şi

detalierea acestora;

Însuşirea şi aplicarea corectă a lucrărilor de întreţinere a culturilor în vederea

obţinerii de recolte mari şi mai ales de calitate.


obţinerea de producţii mari la unitatea de

suprafaţă, faţă de cultura în câmp;

devansarea perioadei de recoltare cu circa 3-4

săptămâni faţă de aceeaşi cultură în câmp;

obţinerea unor venituri importante prin

posibilitatea valorificării mai devreme a

produselor, când preţurile sunt favorabile;

prelungirea perioadei de vegetaţie a

culturilor;

posibilitatea dirijării factorilor de mediu în

funcţie de cerinţele plantelor legumicole

cheltuieli ridicate cu realizarea

construcţiei;

costul ridicat al foliei de polietilenă;

rezistenţă scăzută a construcţiei şi mai

ales a foliei la vânturi etc.

costul ridicat al întreţinerii culturii.

Producerea legumelor în solarii cuprinde următoarele verigi tehnologice:

pregătirea terenului;

pregătirea solariilor;

producerea răsadurilor;

înfiinţarea culturilor;

lucrări de îngrijire a culturilor.

9.1. Pregătirea terenului

Se execută în 2 perioade: toamna şi primăvara.

Lucrări executate toamna

desfiinţarea culturii anterioare se face imediat după încheierea perioadei de

vegetaţie a plantelor prin: tăierea sforilor de la nivelul sârmelor, smulgerea plantelor, strângerea în

grămezi şi transportul acestora la platforme de compostare sau în alte locuri special amenajate, la

speciile cu talie înaltă. Dacă în urma recoltării pe teren rămân resturi vegetale mărunte sau de talie

mică (salată, varză) acestea se încorporează direct în sol. De asemenea, unele resturi vegetale se

pot folosi în hrana animalelor (varză, conopidă, brocoli);

afânarea superficială a solului cu grapa cu discuri GD-1,4 în agregat cu tractorul L-

445, sau cu motocultorul pe suprafaţă mică, pentru distrugerea buruienilor şi a resturilor vegetale

şi executarea lucrării de nivelare în mod corespunzător;

nivelarea de exploatare se execută manual sau mecanizat cu lama de nivelator,

montată pe tractorul SM-445, pentru a reda terenului o pantă de 1-3‰;

fertilizarea de bază cu 60-70 t/ha gunoi de grajd, 300-500 kg/ha superfosfat şi 100-

150 kg/ha sulfat de potasiu în funcţie de gradul de aprovizionare a solului şi producţia ce se

estimează a se obţine;

mobilizarea adâncă a solului se execută la o adâncime de 28-30 cm, pentru a

favoriza pătrunderea mai bună a apei, aerarea solului şi încorporarea îngrăşămintelor. Se foloseşte

tractorul SV-445 şi plugul cultivator de vie PCV- 1,2 sau maşina de săpat solul în sere şi solarii

238

MSS-1,4 + U 445. Odată la 4-5 ani se execută subsolajul pentru mobilizarea în profunzime şi

distrugerea stratului compact de sol (hardpan) determinat de lucrarea solului ani la rândul, la

aceeaşi adâncime;

mărunţirea şi modelarea solului se execută numai pentru culturile care se

înfiinţează toamna (salată, spanac, ceapă şi usturoi verde etc.). Pentru culturile care se înfiinţează

primăvara, terenul rămâne nemărunţit peste iarnă, îngheaţă şi se dezgheaţă, şi se realizează şi o

dezinfecţie naturală sub influenţa temperaturilor scăzute.

Lucrări executate primăvara

mărunţirea solului imediat ce terenul este scurs, cu grapa cu discuri, întrucât se

bătătoreşte datorită ploilor şi zăpezii din timpul iernii ( numai dacă solarul este descoperit);

dezinfecţia solului cu produse specifice: Basamid 400-600 kg/ha, Vapam 1000-

1500 kg/ha, Nemagon 40 l/ha (tabelul 9.1).

dezinfecţia scheletului folosind unul din produsele: Dithane M 45 0,4%, Orthocid

50 0,4%, Actelic 0,2%, Diazol 0,15-0,2%, Onevos 0,2% etc.;

fertilizarea cu azotat de amoniu 250-300 kg/ha;

erbicidarea cu 10-15 zile înaintea înfiinţării culturilor, folosind erbicide specifice

care se încorporează în sol odată cu lucrarea de pregătire (Treflan 24 EC 4-5 l/ha, Dual 500 EC 3-4

l/ha, Laso 480 EC 4 l/ha etc.). Cele care nu necesită încorporare (Afalon) se aplică după modelare;

acoperirea solarului cu folie de polietilenă se face cu cel puţin 2-3 săptămâni

înaintea înfiinţării culturii, pentru a se acumula căldura suficientă pentru specia care urmează a fi

cultivată. Se foloseşte folie de polietilenă transparentă, de calitate superioară, cu o grosime de

0,15-0,2mm, de preferat tratată UV, IR, anticondens, cu durată de folosire de câţiva ani, cu grad de

elasticitate ridicat, care influenţează durata de folosire a acesteia, chiar dacă preţul este mai mare.

Se poate folosi şi folia obişnuită cu durata de folosire de 1 ciclu de producţie, maxim 2. Lăţimea

foliei este diferită. În funcţie de mărimea solarului se poate face acoperirea cu o singură prelată (la

solariile de înălţime mai mică), sau cu mai multe (la solariile de înălţime mare unde acoperişul este

separat de pereţii laterali). Fixarea foliei se face prin îngropare în pământ la baza solarului, la care

se adaugă benzi de polipropilenă prinsă în inele pe pereţii laterali.

Tabelul 9.1

Produse utilizate pentru dezinfecţia chimică a solului

Produsul

Doza

(kg, l)

Mod

de aplicare

Timp de

pauză (zile)

Spectru de acţiune

Nemagon

granule

400-500 Încorporare în sol 7 Nematocid

Basamid

granule

400-600 Încorporare în sol

şi udare

21 Fungicid, insecticid, nematocid,

erbicid

Vapam 1000-1500 Injectare în sol 14-21 Fungicid, insecticid, nematocid

Formalină 3000-5000 În apa de irigat 14 Fungicid, bactericid

mărunţirea solului cu freze, deoarece prin executarea lucrărilor anterioare acesta se

bătătoreşte;

modelarea solului în straturi înălţate manual sau cu utilaje de dimensiuni mici, sau

terenul se lasă nemodelat.

9.2. Pregătirea solariilor

Constă în verificarea şi repararea scheletului de susţinere, înlocuirea sau repararea şipcilor

de lemn deteriorate, verificarea prinderii lonjeroanelor de arcurile de susţinere, refacerea reţelei de

sârmă, verificarea scheletului, frontoanelor, în vederea asigurării unei rezistenţe şi stabilităţi ridicate

a construcţiei.

La tunelele joase se procură din timp arcele care pot fi din nuiele mai groase, din materiale

plastice sau fier şi folia de acoperire. Ele se instalează de obicei imediat după înfiinţarea culturii,

239

având dimensiuni destul de mici. Pregătirea solariilor se execută primăvara foarte devreme sau

toamna (dacă timpul permite).

9.3. Producerea răsadurilor

Pentru culturile efectuate în solarii, producerea răsadurilor se face în spaţii încălzite (sere

înmulţitor), având în vedere perioada când se desfăşoară această activitate. Răsadurile trebuie să fie

sănătoase, viguroase, cu vârsta optimă şi bine călite. Se produc obligatoriu repicate în ghivece (de

plastic, de turbă, de hârtie) sau în cuburi nutritive după tehnologia specifică.

9.4. Înfiinţarea culturilor

Înfiinţarea culturilor în solarii se face prin plantarea răsadului (tomate, ardei, vinete,

castraveţi, salată, gulioare etc.) şi foarte puţin prin semănat direct (mărar, pătrunjel, spanac etc.).

Epoci de înfiinţare a culturilor: de primăvară, de vară şi de toamnă.

Epoca de primăvară este dependentă de gradul de acumulare a temperaturii în sol şi

menţinerea acesteia constantă timp de 4-5 zile. Astfel, speciile mai pretenţiose faţă de temperatură

(tomate) au nevoie de o temperatură minimă în sol de cel puţin 10°C, ardeiul şi vinetele necesită 14-

15°C, iar castraveţii şi pepenii galbeni necesită 15-16°C. Varza, conopida şi salata se pot planta

când în sol se realizează 5-6°C.

Calendaristic, epocile de înfiinţare a culturilor în solarii sunt:

1-5 martie varză, conopidă, salată, gulioare

25-30 martie tomate

1-10 aprilie ardei şi vinete

15-20 aplilie castraveţi

REŢINE!!!

Epoca de înfiinţare a culturilor este strâns legată de condiţiile climatice

ale anului respectiv. De asemenea, aceste date sunt valabile pentru zona de sud

şi vest, care se află în zona I de favorabilitate, pentru restul zonelor datele sunt

mai târzii.

Epoca de vară se desfăşoară în a II-a parte a lunii iulie. Vara se înfiinţează culturi de

castraveţi, fasole pentru recoltare în toamnă şi tomate cilcul II.

Epoca de toamnă se desfăşoară în cursul lunii octombrie. Se pretează la cultura de toamnă

speciile legumicole nepretenţioase faţă de temperatură: salată, spanac, ceapă şi usturoi verde.

Câteva scheme de înfiinţare a culturilor sunt prezentate în figurile 9.1, 9. 2, 9.3, 9.4.

Fig. 9.1 Schema plantării verzei timpurii în solar tip bloc (a)

240

şi individual (b)

Fig. 9.2 Schema plantării conopidei timpurii în solar tip bloc (a) şi individual (b)

Fig. 9.3 Schema plantării ardeiului gras în solar tip bloc (a)

şi individual (b)

241

Fig. 9.4 Schema plantării tomatelor şi vinetelor în solar tip bloc (a)

şi individual (b)


Culturile legumicole din solarii se îngrijesc ca şi culturile efectuate în câmp, cu unele

particularităţi, deoarece se află într-un spaţiu închis.

Principalele

lucrări de

îngrijire sunt:

o dirijarea factorilor de mediu (temperatură, lumină,

umiditate, aerisire);

o completarea golurilor;

o susţinerea plantelor;

o copilitul;

o ciupitul;

o cârnitul;

o tratamentele cu biostimulatori;

o combaterea bolilor şi dăunătorilor;

o afânarea solului;

o fertilizarea fazală;

o erbicidarea.

Dirijarea factorilor de vegetaţie

Temperatura reprezintă factorul determinant în cultura legumelor în solarii, de nivelul de

temperatură depinzând producţia obţinută şi mai ales timpurietatea acesteia. Sursa de căldură în

solarii este radiaţia solară, care uneori poate fi în exces sau în deficit, producând dezechilibre ale

metabolismului plantelor, fiind necesare măsuri de dirijare a temperaturii. Dirijarea temperaturii se

face diferenţiat pe specie în funcţie de fenofază (tabelul 9.2).

Tabelul 9.2.

Valorile temperaturilor optime în aer şi sol la adăposturile cu mase plastice (Voican,

Lăcătuş, 1998) Specia

legumicolă Temperatura în cursul perioadei de vegetaţie (C)

La plantat Plantat-începutul formării

recoltei

Perioada de formare a

recoltei

În aer În sol În aer În sol În aer În sol

Tomate 18-22 12-14 20-22 14-16 22-25 18-22

Ardei, vinete 18-22 14-16 22-24 16-18 24-28 20-25

Castraveţi, fasole 20-22 16 22-25 18-20 25-30 22-25

Varză, conopidă 10-12 8 10-15 10-12 10-15 10-12

Salată, spanac,

ceapă

10-12 8 10 10-12 10-15 10-12

242

Când temperatura depăşeşte limita optimă pentru fenofaza de dezvoltare a plantelor,

solariile se aerisesc pe o durată de timp variabilă în funcţie de temperatura exterioară. La început

aerisirile sunt de scurtă durată, iar pe măsură ce temperatura exterioară creşte, solariile se pot ţine

deschise până după amiază (orele 15-16) când se închid pentru acumularea căldurii necesară în

timpul nopţii. Primăvara devreme, când temperatura exterioară este scăzută, aerisirea solariilor este

de scurtă durată şi are rolul de a asigura aprovizionarea cu oxigen şi reglarea umidităţii. În

perioadele cu temperaturi ridicate, reducerea temperaturii se poate efectua şi prin antrenarea unui

flux de aer umezit (fig. 9.5).

Fig. 9.5 Reducerea temperaturii cu ajutorul fluxului de aer umezit:

a-ventilator de depresie, b- ventilator de aspiraţie

Când temperatura este sub limita optimă, se iau măsuri de menţinere a căldurii în interiorul

spaţiului de cultură prin etanşeitatea construcţiei, dubla sau tripla protejare cu tunele joase etc.(fig.

9.6.) sau folosirea altor surse de încălzire în perioadele critice.

Fig. 9.6 Cultura legumelor în tunele cu dublă protecţie

Lumina este importantă în procesul de fotosinteză dar şi în asigurarea temperaturii. Cu cât

intensitatea luminoasă este mai ridicată, cu atât creşte temperatura şi invers. Pătrunderea în solar a

unei cantităţi cât mai mari de lumină, se realizează prin folosirea unei folii de polietilenă cu grad

ridicat de transparenţă, asigurarea unei desimi optime pentru ca plantele să nu se umbrească

reciproc, evitarea dublei protejări în timpul zilei, orientarea solariilor pe direcţia N-S.

Umiditatea influenţează toate procesele de creştere şi dezvoltare a plantelor atât prin nivelul

acesteia din sol cât şi din atmosferă. Umiditatea din sol se asigură prin udări repetate, numărul

acestora şi cantitatea de apă fiind diferită în funcţie de specie, dar şi de evoluţia celorlalţi factori de

mediu din perioada de vegetaţie. În general, în solarii se aplică de la 3 udări la speciile cu perioadă

scurtă de vegetaţie (salată, spanac) la 10-12 udări la cele cu perioadă lungă de vegetaţie (tomate,

castraveţi, ardei, vinete etc.), iar cantitatea de apă la o udare este de 200-400 m3/ha, în funcţie de

capacitatea de absorbţie a rădăcinilor.

243

Umiditatea aerului este de obicei ridicată, datorită faptului că polietilena formează condens

când temperatura exterioară este mai scăzută, efect foarte dăunător plantelor, deoarece le

sensibilizează la bolile criptogamice. Pentru a înlătura acest neajuns se foloseşte folia anticondens.

Scăderea umidităţii aerului se face prin aerisiri repetate, udarea locală sau pe rigole, evitând

aspersia.

Aerisirea reprezintă o măsură de reglare a temperaturii, a regimului de oxigen şi umidităţii

relative. Durata aerisirii depinde de temperatura exterioară. Astfel, la începutul primăverii aerisirea

solariilor se execută după ora 10 şi este foarte scurtă. Pe măsura creşterii temperaturii exterioare,

durata aerisirii creşte treptat, până aproape de orele 16 când solariile se închid. Aerisirea se

efectuează pe timp liniştit, mai întâi pe la uşă, iar mai târziu se poate ridica treptat folia de pe pereţii

laterali sau se poate aerisi prin ferestre (fig.9.7). Nu se recomandă îndepărtarea totală a foliei în

scopul protejării culturilor de grindină.

Fig.9.7 Modalităţi de aerisire a solariilor

Fertilizarea fazială are rolul de a asigura necesarul de hrană pe întreaga perioadă de

vegetaţie. Se aplică 2-3 fertilizări: prima după circa o lună de la plantare pentru ca plantele să se

prindă şi să înceapă să crească, următoarele la interval de 3-4 săptămâni, cu îngrăşăminte complexe,

câte 200-300 kg/ha. Se aplică manual printre rândurile de plante, apoi se încorporează în sol prin

prăşit. De asemenea, se aplică fertilizări faziale cu îngrăşăminte foliare cu efect rapid asupra

plantelor şi în doze diferite, în funcţie de produsul folosit, specie şi fenofază.

244

Completarea golurilor. După înfiinţarea culturilor, la 3-4 zile se verifică prinderea

plantelor şi eventual depistarea cauzelor care au determinat apariţia golurilor (atacul dăunătorilor

specifici: coropişniţe, viermi sârmă, scăderea temperaturii sub pragul minim, greşeli în tehnica de

plantare) etc.

Indiferent de cauză, completarea golurilor se face cu răsad din acelaşi soi sau hibrid, de

aceeaşi vârstă, viguros şi sănătos, din rezerva de răsad. Imediat se udă local la fiecare plantă.

Susţinerea plantelor. La speciile legumicole cu port înalt (tomate, castraveţi) susţinerea

plantelor este obligatorie şi se execută pe sfori, care se leagă cu un capăt de baza plantei într-un ochi

de 2-3 cm diametru, sau se folosesc cleme de palisare, iar cu capătul celălalt de sârmele din partea

superioară a solarului (coamă sau dolie în funcţie de tipul de solar). Pe măsura creşterii plantelor,

acestea se răsucesc în jurul sforii. Se mai practică susţinerea plantelor pe spalieri care se amplasează

la 3-4 m distanţă unul de altul, de-a lungul rândului de plante. Înălţimea spalierului depinde de talia

plantelor, astfel încât spalierul să nu fie mai înalt decât acestea şi să nu le umbrească. În capătul

spalierului se prinde sârma de care se leagă sforile pentru susţinerea plantelor. Mai rar, susţinerea

plantelor în solarii se face pe araci, legând planta din loc în loc de mijlocul de susţinere.

Copilitul constă în îndepărtarea lăstarilor crescuţi la axila frunzelor. Se aplică în special la

tomate. Se îndepărtează lăstarii (copilii) când sunt într-un stadiu foarte tânăr (8-10 cm lungime)

pentru a evita rănirea plantelor. Dacă lucrarea se întârzie, îndepărtarea copililor se face prin tăiere

cu cuţitul dezinfectat, deasupra unei frunze. Copilitul se execută săptămânal. La tomatele cultivate

în solar, copilitul se face radical, adică nu se lasă nici un lăstar pe tulpină.

Sunt situaţii când se lasă un lăstar la baza plantei pentru completarea unui gol sau în vederea

conducerii plantelor cu 2 tulpini, în scopul reducerii necesarului de răsaduri. Se practică pentru

cultura în ciclul prelungit.

Ciupitul constă în îndepărtarea vârfului de creştere a lăstarilor laterali după ce au format 1-

2 fructe şi se execută cu scopul normării încărcăturii de fructe pe plantă. Se aplică în special la

castraveţii cu fructul mic, cel puţin odată pe săptămână. Dacă lucrarea nu se execută la timp, planta

creşte foarte mult vegetativ, circulaţia aerului la nivelul plantei este deficitară ceea ce favorizează

atacul de boli şi dăunători, producţia scade şi ciclul de producţie se reduce.

Cârnitul constă în îndepărtarea vârfului de creştere al tulpinii principale şi se execută în

scopul limitării creşterii în înălţime şi grăbirea maturării fructelor. Se aplică de regulă la tomate,

după 3-4 inflorescenţe la ciclul scurt şi 5-6 inflorescenţe la ciclu prelungit. Se mai poate face cu cca

1 lună înaintea desfiinţării culturii la vinete, cârnind fiecare braţ; de asemenea la varza de Bruxlles.

Tratamente cu biostimulatori se execută în scopul reglării proceselor de creştere şi

fructificare a plantelor legumicole, atunci când condiţiile de mediu (temperatură, lumină) nu sunt

prielnice. Se folosesc diferite produse cu acţiune asupra creşterii procentului de legare a fructelor şi

îmbunătăţirii calităţii acestora (vezi Substanţe bioactive folosite în legumicultură).

Combaterea bolilor şi dăunătorilor reprezintă o lucrare destul de dificilă, deoarece în

solarii, datorită unor condiţii de mediu mai bune decât în câmp, pe lângă plante, se dezvoltă şi

dăunători şi agenţi patogeni. Din acest motiv, numărul tratamentelor în solarii este mai mare decât

în câmp, aplicate mai ales preventiv. Se efectuează la interval de 7-10 zile, folosind produse

specifice în mod alternativ câte 2-3, pentru a nu crea rezistenţa unor agenţi patogeni la anumite

produse.

Dintre agenţii patogeni mai frecvenţi în solarii se întâlnesc:

- putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea) care se combate cu Signum 0,15 %, Rovral 0,05%,

Sumilex 0,05%, Calidan 0,15%, Folpan 0,25%, Merpan 0,2% etc.

- mana (Phytophtora infestans la tomate sau Pseudomonas cubensis la castraveţi) se combate cu

Ridomil plus 48 - 0,25%, Ridomil MZ 72 - 0,25%, Sandofan C -0,25%, Curzate 0,25%,

Acrobat MZ - 0,2%, Previcur 0,15%, Melody Compact 49 WG 0,2 %, Infinito 0,14 %,

DithaneM 45- 0,2%, Vondozeb 0,2% etc.

- făinarea la castraveţi (Sphaerotheca fuliginea), la ardei şi vinete (Leveilula taurica) se combat

245

cu Kumulus DF 0,3 %, Karathane 0,1%, Baycor 0,1%, Systhane 12 E 0,03%, Tilt 0,015%,

Rubigan 0,03%, Saprol 0,1%, Bayleton 5 0,25%, Shavit 0,05% etc.

- pătările (Alternaria pori - pătarea brună, Cladosporium fulvum - pătarea cenuşie) se combat cu

Benlate 0,05%,Topsin M 0,05%, Metoben 0,05-0,1%, Bavistin0,1%, Trifmine 0,03%,

Rovral 0,05%, Bravo 500 - 0,2% etc.

- pătarea unghiulară (Pseudomonas lachrymans) - se combate cu Champion 0,3%, Vondozeb

0,2%, Sancozeb 0,2% etc.

Dăunătorii din culturile din solarii sunt:

- afidele (Macrosiphon solanii, M. euphorbiae, Myzodes persicae, Geraspha gossypii) se

combat cu: Supersect 10 EC 0,03%, Sumi-Alpha 2,5 EC 0,03%, Chinmix 5 EC 0,05%,

Mospilan 20 SP 0,02%, Talstar 10 EC0,04%, Fastac 10 EC 0,02% etc.

- musculiţa albă de seră (Trialeurodes vaporariorum) se combate cu Lannate 90 WP 0,05%,

Mospilan 29 SP 0,04%, Applaud 20 WP0,1%, Nudrin 90WP 0,05%, Confidor 0,05-0,1 %

etc.

- acarienii (Tetranycus urticae, Polyphagotar sonemus lotus) se combat cu: Neoron 50EC 0,1%,

Omite 57 EC 0,1%, Demitan 20 SP 0,05%, Nissorun 10 WP 0,04% etc.

- gândacul din Colorado, care atacă vinetele, se combate cu Victenon 50 EP 0,05%, Supersect 10

EC 0,03%, Fastac 10 EC 0,02%.

Afânarea solului se execută ori de câte ori este nevoie, pe intervalul dintre rânduri dar şi

între plante pe rând, de regulă manual. Se pot folosi şi motocultoare de dimensiuni reduse în solarii

care permit accesul acestor utilaje. Afânarea solului are scopul de a distruge buruienile, de a

favoriza pătrunderea aerului la nivelul rădăcinilor, încorporarea îngrăşămintelor aplicate fazial. Se

execută la adâncime mică 8-10 cm şi cu grijă, pentru a nu tăia sau deranja rădăcinile plantelor.

Numai este necesară această lucrare, dacă terenul se mulceşte.

Erbicidarea culturilor are drept scop distrugerea numărului de buruieni şi reducerea

numărului de praşile care necesită multă forţă de muncă, ţinând seama de faptul că, în solarii, nu se

poate face dezinfecţia termică a solului. Erbicidele se aplică în perioada de vegetaţie a culturilor

când buruienile au 4-5 frunze. Se folosesc erbicide specifice pentru buruieni monocotile şi dicotile,

selective pentru culturile respective (vezi erbicidarea culturilor legumicole).

Soluţia de erbicid se aplică manual sau mecanizat cu MPSP-300 în agregat cu L-445 sau

MSPU-900 + L 445 sau manual folosind pompe de stropit portabile de capacităţi diferite şi duze

foarte fine de tip evantai, în solarii de tip bloc cu suprafaţă mare.

246


a) Care sunt avantajele cultivării legumelor în solarii?

b) Care sunt verigile tehnologice specifice cultivării legumelor în solarii?

c) Care sunt etapele şi lucrările de pregătire a terenului?

d) Câte epoci de înfiinţare a culturilor în solarii sunt?

e) Care sunt lucrările de îngrijire aplicate culturilor legumicole în solarii?

f) Cum se pregătesc solariile pentru un nou ciclu de cultură?

g) Ce fel de răsaduri se folosesc pentru cultura în solarii şi unde se produc?

Rezumat

Cultura plantelor legumicole în solarii este un sistem de cultură practicat din ce în ce mai

mult, datorită evoluţiei factorilor de mediu, care face dificilă cultura în câmp. Este un sistem de

cultură unde factorii de mediu pot fi mai bine controlaţi decât în câmp, în aşa fel încât plantele să

vegeteze şi să fructifice mai bine. Cultura în solarii are o serie de avantaje precum: înfiinţarea

culturilor mai devreme şi devansarea producţiei cu 3-4 săptămâni, obţinerea de venituri mai mari,

prelungirea perioadei de vegetaţie a culturilor, dirijarea mai bună a factorilor de mediu. Există şi

dezavantaje precum: costul ridicat al investiţiei, costul ridicat al seminţelor hibride şi întreţinerii

culturilor, riscul afectării construcţiei de factorii climatici nefavorabili (grindină, căderi abundente

de zăpadă in timp scurt, vânt )etc.

Cultura în solarii cuprinde 5 verigi tehnologice şi anume:

- pregătirea terenului care începe toamna şi se continuă primăvara (dacă peste iarnă

rămâne necultivat), când terenul este zvântat şi se poate lucra;

- pregătirea construcţiei care constă în repararea scheletului şi înlocuirea foliei, atunci şi

acolo unde este cazul, refacerea reţelei de sârmă, asigurarea funcţionării instalaţiei de irigare, de

aerisire, de sustinere etc., dezinfectarea scheletului în vederea reducerii gradului de atac cu diverşi

dăunători şi agenţi patogeni;

- producerea răsadurilor în spaţii încălzite, repicate în ghivece cu latura sau diametrul de

7-8 cm, sănătoase, viguroase şi cu vârsta caracteristică fiecărei specii corelată cu acest sistem de

cultură;

- înfiinţarea culturilor la epocile optime; orice întârziere a acestui moment aduce obţinerea

de rezultate mai slabe proporţional cu întârzierea;

- aplicarea lucrărilor de îngrijire la momentul optim şi cât mai corect din punct de vedere

tehnic, pentru a nu afecta cantitatea şi calitatea producţiei.

247


TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTURĂ A LEGUMELOR ÎN SERE

Obiective

Cunoaşterea etapelor şi a modului de desfăşurare a acestora pentru cultura legumelor

în sere;

Însuşirea modalităţilor de dirijare a factorilor de vegetaţie;

Aplicarea la momentul optim a lucrărilor de îngrijire, în vederea obţinerii unei

producţii mari şi de calitate.

Cultura legumelor în sere ocupă un loc aparte în cadrul sistemului de cultură a legumelor

deoarece prezintă unele particularităţi şi anume:

cultura legumelor se desfăşoară pe perioada întregului an calendaristic;

necesită existenţa unor spaţii special construite (sere) care să asigure condiţii optime

pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor în anotimpurile extreme (iarnă, vară);

investiţiile sunt foarte ridicate la unitatea de suprafaţă, atât cu execuţia, cât şi cu

întreţinerea construcţiei şi culturilor;

obţinerea producţiei legumicole în extrasezon, când din alte sisteme nu se poate

obţine;

crearea şi folosirea de soiuri şi mai ales de hibrizi specifici pentru cultura în seră,

care să se adapteze mai uşor la condiţiile de cultură din aceste spaţii;

asigurarea unui loc de muncă permanent pentru o serie de persoane din acest sector

de activitate;

producţia legumicolă se desfăşoară în 2 cicluri şi anume: ciclul I care începe după

10-15 ianuarie şi durează până la sfârşit de iunie-început de iulie; ciclul II începe la sfârşit de iulie-

început de august şi durează până în octombrie sau noiembrie.

Tehnologia cultivării

legumelor în sere trebuie să

cuprindă următoarele verigi

tehnologice:

pregătirea terenului;

pregătirea serei;

producerea răsadurilor;

înfiinţarea culturilor;

lucrările de îngrijire aplicate culturilor.

10.1.Pregătirea terenului

Se execută înaintea fiecărui ciclu de producţie, cu unele particularităţi, după cum urmează:

defrişarea culturii anterioare şi eliberarea terenului de resturi vegetale. Spre

deosebire de alte sisteme de cultură a legumelor, în sere, după încheierea recoltării, plantele se

smulg din pământ, se taie sforile de susţinere, se strâng în grămezi, se încarcă în remorci căptuşite

cu folie de polietilenă şi se transportă în afara serelor, la platforma de compostare a resturilor

vegetale, betonată şi special amenajată la marginea sectorului de sere. Dacă în cultură s-au semnalat

focare de infecţie, plantele şi resturile vegetale din zona respectivă se scot separat, se stropesc cu

diferite produse de protecţie a culturilor, se transportă separat şi se ard pentru a limita infecţia cu

respectivii agenţi patogeni. De asemenea, terenul din zona respectivă se dezinfectează. Indiferent de

cultura care s-a încheiat, resturile vegetale se strâng în întregime lăsând terenul foarte curat, pentru

a uşura lucrările de pregătire a acestuia.

fertilizarea de bază se execută cu cantităţi mari de îngrăşăminte, ţinând seama de

caracterul intensiv al producţiei legumelor în acest sistem. Astfel, se administrează circa 80-100 t/ha

gunoi de grajd, de regulă la pregătirea terenului pentru ciclul I de cultură şi 600-700 kg/ha

superfosfat şi 400-500 kg/ha sulfat de potasiu indispensabil pentru primele faze ale culturilor.

Dozele sunt orientative, necesarul de îngrăşăminte stabilindu-se pe baza cartării agrochimice,

obligatorie pentru sere.

248

mobilizarea adâncă a solului nu se execută cu plugul, în sere se foloseşte MSS-1,4

în agregat cu tractorul V-445, la adâncimea de 28-30 cm. Pe la capetele traveelor şi pe sub registrele

de încălzire, mobilizarea solului se execută numai manual, cu cazmaua, la aceeaşi adâncime. Odată

la 2 ani, se execută afânarea adâncă la 45-50 cm cu subsolierul, pentru a favoriza circulaţia apei şi

aerului în profunzimea solului.

Mobilizarea solului

mărunţirea solului se execută cu freza pentru păşuni FPP-1,3 în agregat cu tractorul

U-445 la adâncimea de 15 cm prin 3 treceri pe travee (câte una pe lângă rândul de stâlpi şi una pe

centrul traveei, suprapunându-se peste cele două, astfel efectuându-se o mărunţire foarte bună a

terenului pe întreaga lăţime a traveei).

dezinfecţia solului se face pe cale termică, cu abur, şi pe cale chimică folosind

diferite produse de dezinfecţie, înaintea ciclului I.

Dezinfecţia termică se execută cu abur supraîncălzit la 135-140°C cu instalaţia specială

pentru dezinfecţie termică (fig.10.1). Aceasta lucrează concomitent pe mai multe travei (3-4), timp

în care pe alte 3-4 travei se aşează prelatele pentru a asigura o funcţionare continuă a acestei (fig.

10.2.). Instalaţia este prevăzută cu conducte de distribuire a aburului, furtunuri de cânepă şi prelate

de PVC care se aşează pe travee, fixate pe margine şi la capete cu săculeţi umpluţi cu nisip. Aburul

ajunge sub prelate, acestea încep să se ridice în circa o jumătate de oră de la pornirea instalaţiei

Timpul de dezinfecţie este de 5-6 ore, dacă temperatura agentului termic este de 135°C -140°C şi 13-

14 ore dacă este de 110°C. După întreruperea alimentării cu abur, prelatele se mai lasă pe travee 3-4

ore, pentru scăderea lentă a temperaturii solului. Timpul de pauză este de 7-10 zile până la înfiinţarea

culturilor, iar în vederea prevenirii reinfectării, la intrare în seră, se instalează dezinfectoare şi se

dezinfecteză uneltele.

249

Fig.10.1. Instalaţia de dezinfecţie termică a solului: 1,3,5 conducte, 2,4,6 vane de închidere,

7 rampe de distribuţie, 8 conducte de distribuţie, 9 prelate, 10 săculeţi de nisip.

Fig. 10.2 Funcţionarea instalaţiei de dezinfecţie termică a solului

Dezinfecţia termică se execută vara înaintea ciclului II de cultură, când consumul de

agent termic este mic, datorită temperaturii ridicate din perioada de vară. Se poate aplica şi înaintea

ciclului I, însă în această perioadă necesarul de agent termic este mare pentru încălzirea serelor,

consumul este foarte ridicat datorită temperaturilor scăzute, comparativ cu perioada de vară, fiind

mai puţin eficientă şi foarte costisitoare.

Dezinfecţia chimică constă în administrarea în sol a unor produse specifice: Dazomet,

Nemagon, Basamid ( vezi U7).

O metodă mai uşoară şi puţin costisitoare de dezinfecţie a solului este solarizarea, adică

acoperirea solului umezit cu folie de polietilenă timp de circa 2 luni, care prin creşterea temperaturii

250

poate duce la distrugerea unor paraziţi. Solarizarea este mult mai ieftină şi din punct de vedere a

eficacităţii, este comparabilă cu metodele chimice de dezinfecţie (Cristian M., Dubois M., 2000).

Metoda nu este aplicată foarte mult, datorită perioadei prelungite de dezafectare a serelor şi a

spectrului redus asupra agenţilor patogeni.

modelarea solului este necesară pentru cultura castraveţilor pe baloţi de paie, pentru

care se deschid 2 şanţuri pe travee în apropierea rândurilor de stâlpi, în care se aşează baloţii de paie

sau palele de paie. Pentru aceasta se foloseşte tractorul U-445 în agregat cu un echipament format

din cadru metalic, 2 rariţe sau cu freza, la care se adaugă excentric o rariţă (Marinescu 1986,).

Modelarea solului se mai execută şi pentru culturile de tomate, ardei şi vinete, însă echipamentul

este prevăzut cu 4 rariţe pentru deschis rigole, după care se perfectează modelarea manual. Terenul

se poate lăsa şi nemodelat, în acest caz plantarea executându-se pe teren plan, iar marcarea

rândurilor se face cu sfori sau sârme.

10.2. Pregătirea serelor

Este necesară înaintea fiecărui ciclu de producţie, pentru a evita unele defecţiuni în timpul

perioadei de vegetaţie a culturilor, pe care le-ar putea chiar compromite. În acest sens, se verifică

funcţionarea tuturor instalaţiilor din sere (încălzire, aerisire, irigare, electrică, susţinere etc.) pentru

a funcţiona la parametrii optimi; se verifică elementele de schelet şi de susţinere a serelor, care ar

afecta stabilitatea construcţiei pe timpul iernii, în cazul căderilor abundente de zăpadă într-o

perioadă de timp relativ scurtă sau la vânturi puternice etc. şi înlocuirea segmentelor deteriorate. Se

verifică geamurile, acţiune care constă în fixarea cu chit acolo unde este nevoie pentru a asigura o

etanşeitate cât mai bună, se înlocuiesc cele care lipsesc sau cele sparte (fisurate); se asigură

închiderea uşilor, pentru evitarea sau reducerea pierderilor de căldură; se formează anticamere la

intrarea în sere, pe lăţimea a 2-3 travei, cu folie de plastic pentru a evita pătrunderea directă a

aerului rece iarna la nivelul planteloră care sunt sensibile la curenţii de aer, prin deschiderea uşilor;

se instalează dezinfectatoare la intrarea în seră din rumeguş şi insectofungicide, pentru a limita

răspândirea agenţilor patogeni şi dăunătorilor dintr-o seră în alta; se văruiesc marginile aleilor care

au rolul tot de dezinfecţie a serei; se dezinfectează scheletul serelor cu diferite produse

(insectofungicide) care se aplică şi la plante, dar în concentraţie mai mare (0,3-0,4%). Un produs

nou pentru dezinfecţia scheletului serelor, parapeţilor, sistemelor de irigaţie, ustensilelor, utilajelor,

paletelor, ghivecelor etc, este Menno Clean, cu efect deosebit împotriva bacteriilor, virusurilor si

ciupercilor. Substanţa activă din acest produs este acidul benzoic, care asigură un efect de protecţie

de lungă durată. Se aplică prin pulverizare, în concentraţie de 1 %.

10.3. Producerea răsadurilor

Se execută în exclusivitate în sere, atât pentru ciclul I cât şi pentru ciclul II. Răsadurile se

produc repicate în ghivece sau cuburi nutritive după tehnologia generală de producere a răsadurilor,

pentru ciclul I şi prin semănat direct în ghivece pentru ciclul II. Acolo unde se produce cantitate

mare de răsaduri, întreg fluxul tehnologic este automatizat şi se desfăşoară prin semănat direct în

palete alveolare. De reţinut este faptul că, răsadurile nu trebuie călite, deoarece plantarea are loc tot

în seră. Vârsta răsadului depinde de specie, dar şi de ciclul de cultură. Astfel, răsadurile pentru

ciclul I de cultură se produc într-o perioadă lungă de timp (70-80 de zile la tomate, 80-100 zile la

ardei, vinete, 40-45 zile la castraveţi) datorită condiţiilor de mediu precare din perioada de

producere (noiembrie-ianuarie), în timp ce pentru ciclul II de cultură, vârsta răsadului este mult mai

mică (30-35 zile la castraveţi, tomate), deoarece condiţiile de temperatură şi lumină din perioada de

vară sunt favorabile acestor specii. Se recomandă soiuri şi hibrizi valoroşi, rezistenţi genetic la boli

şi cu un grad ridicat de adaptabilitate la condiţiile de mediu din aceste spaţii de cultură.

10.4. Înfiinţarea culturilor

În ultimii ani, datorită crizei energetice tot mai accentuate s-a produs un decalaj între cele

două cicluri de producţie, apărând un ciclu intermediar pe durata noiembrie-ianuarie, când se

cultivă specii mai puţin pretenţioase la căldură (salată, spanac, ceapă verde, ridichi de lună, mărar,

251

pătrunjel de frunze etc.) şi cu perioadă scurtă de vegetaţie. Cele două cicluri principale sunt: ciclul I

care începe de la 10-15 ianuarie, uneori la început de februarie şi durează până la sfârşitul lunii

iunie-începutul lunii iulie şi ciclul II din iulie până în octombrie-noiembrie.

Schema de înfiinţare a culturilor în serele de tip Venlo, este cu 4 rânduri pe travee la tomate,

ardei, 2 rânduri la castraveţi, 3(4) rânduri la vinete, 12 rânduri la salată (fig. 10.3.), iar asociat se

cultivă salată şi gulioare.

Fig. 10.3 Scheme de plantare a legumelor în seră: a – tomate, ardei; b – vinete;

c – castraveţi, pepeni galbeni; d – salată, gulioare.

Tehnica de plantare constă în distribuirea răsadului de-a lungul rândului pe marcarea făcută

anterior, la distanţa corespunzătoare între plante pe rând, executarea unei gropiţe cu lingura de

plantat, scoaterea plantelor din ghivece, fixarea răsadurilor cu pământ la aceeaşi adâncime la ardei

şi vinete, cu 2-3 cm mai adânc la tomate, ceva mai sus la salată, pentru a nu acoperi mugurele etc.

Se udă în vederea asigurării prinderii, de regulă prin aspersiune.


Lucrări generale Lucrări speciale

afânarea solului,

mulcirea,

completarea golurilor,

combaterea bolilor şi dăunătorilor

dirijarea factorilor de mediu.

susţinerea şi palisarea plantelor,

copilitul,

cârnitul,

ciupitul,

defolierea,

stimularea fructificării,

polenizarea suplimentară,

fertilizarea cu bioxid de carbon.

252

Afânarea solului în sere are scopul de a asigura o bună aerisire a stratului de sol la nivelul

rădăcinilor, ştiind că tasarea solului este foarte accentuată, datorită circulaţiei intense a muncitorilor

pe travee pentru executarea lucrărilor de îngrijire şi irigării prin aspersiune. Când irigarea se face

prin picurare şi solul se mulceşte, tasarea solului se evită şi ca urmare şi afânarea acestuia. Se

execută cu furca cu dinţi laţi (nu se foloseşte sapa) sau cu unelte de grădinărit, prima afânare fiind

imediat după completarea golurilor şi prinderea răsadurilor. Următoarele afânari se execută când

este nevoie, în funcţie de gradul de tasare a solului.

Mulcirea solului constă în acoperirea acestuia cu folie de mulcire, neagră, fumurie, albă sau

cu 2 culori (albă şi neagră), partea neagră fiind aşezată pe sol.

Mulcirea solului cu folie de polietilenă albă

Mulcirea se poate realiza şi cu materiale organice (mraniţă, turbă) în scopul evitării tasării,

pierderii apei prin evaporare, creşterii temperaturii (aceste materiale captează radiaţiile solare).

Reprezintă şi o sursă de hrană pentru plante. Se mai folosesc paiele (tomate) care au capacitatea de

a menţine foarte bine umiditatea în sol, dacă sunt aplicate pe intervale.

Completarea golurilor este obligatorie la culturile din sere, cultura trebuie să fie încheiată,

cheltuielile pentru încălzirea spaţiului, fiind foarte mari. Se execută în prima săptămână după

plantare cu răsad din rezervă, urmat de udarea localizată pentru asigurarea prinderii acestuia.

Dirijarea factorilor de mediu

253

Temperatura reprezintă un factor esenţial în cultura legumelor, de nivelul acesteia

depinzând desfăşurarea proceselor metabolice din plantă. Este bine ca în seră temperatura să fie

condusă la nivelul optim al speciei sau cât mai aproape de acesta şi în strânsă legătură cu ceilalţi

factori de mediu. În sere, spre deosebire de alte sisteme de cultură, temperatura se poate dirija prin

intermediul instalaţiei de încălzire automată. Se folosesc cu foarte bune rezultate şi ecranele

termice, care au rolul de menţinere a căldurii în spaţiile respective, fiind din material plastic simplu

sau aditivat cu aluminiu.

Lumina este foarte importantă deoarece participă la procesul de fotosinteză care are

influenţă asupra creşterii şi dezvoltării plantelor. Condiţii bune de lumină în sere sunt la ciclul II de

cultură, uneori în exces, situaţie în care se intervine prin stropirea geamurilor cu emulsie de humă,

folosirea plaselor de umbrire din material plastic de culori diferite instalate la acoperiş, jaluzele etc.

La ciclul I de cultură intensitatea luminoasă este scăzută, de aceea se iau măsuri de pătrundere a

unei cantităţi de lumină cât mai mari: respectarea desimii de plantare, spălarea geamurilor, folosirea

unei sticle de calitate, cultivarea de hibrizi mai puţin pretenţioşi la intensitatea luminoasă etc.

Umiditatea influenţează creşterea şi fructificarea plantelor legumicole cultivate în sere.

Acestea necesită cantităţi mari de apă, deoarece temperatura este ridicată şi producţia este mai mare

decât în alte sisteme de cultură. Umiditatea prea mică determină ofilirea plantelor, de aceea trebuie

menţinut un nivel optim de umiditate în sol. Umiditatea relativă este diferită în funcţie de fenofază

şi de specie: tomate, ardei, vinete, 55-65% după plantare, 65-70% în perioada de fructificare, iar la

castraveţi 80-90%. Umiditatea solului trebuie menţinută la 60-70% din capacitatea de câmp, până la

intrarea în pârgă şi de 70-80% la maturarea fructelor (tomate, castraveţi, pepeni galbeni).

Aerisirea este esenţială în sere deoarece prin aerisire se reglează temperatura, umiditatea,

conţinutul în CO2. Se realizează cu ajutorul instalaţiei de aerisire de la acoperişul serelor prin

ferestrele laterale şi pe la uşi, durata aerisirii fiind influenţată de condiţiile de mediu din interior, dar

şi de cele atmosferice exterioare.

Fertilizarea fazială se execută în scopul asigurării hranei plantelor pe întreaga perioadă de

vegetaţie. Se execută repetat în funcţie de rezultatele cartării agrochimice şi se recomandă folosirea

de îngrăşăminte sub formă de soluţii, care pot fi aplicate odată cu apa de irigat, în concentraţie de

0,3-0,5% la începutul perioadei de vegetaţie, când capacitatea de absorbţie a rădăcinilor este slabă.

Ulterior se pot folosi îngrăşăminte solide, care se administrează prin împrăştiere, urmate de o uşoară

udare pentru solubilizarea lor. Se folosesc şi îngrăşări extraradiculare cu soluţii în concentraţie de

0,1-0,2% cu microelemente, care să asigure stabilirea unui echilibru în plantă. Cantităţile de

îngrăşăminte sunt în general mari şi depind de specie, ciclul de cultură, temperatură şi umiditatea

solului, consumul specific, producţie etc.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Bolile şi dăunătorii sunt aceeaşi ca şi la cultura în

solarii, iar combaterea acestora se face în mod asemănător.

Un accent deosebit se pune pe combaterea integrată şi biologică în sere, utilizând diferiţi

prădători, care pot menţine în limite rezonabile populaţia de insecte dăunătoare (tabelul 10.1.). Se

foloseşte cu succes pentru combaterea acarienilor (Tetranicus sp.) dăunătorul Phytoseiulus

persimilis, pentru care este pusă la punct tehnologia de înmulţire. Acest prădător asigură o

combatere de circa 90%, dacă raportul între prădător şi păianjen este cuprins între 1-20 şi 1-50. Cu

importanţă mai mică pentru combaterea acarienilor, afidelor şi a unor insecte de sol, se folosesc 2

specii de păianjeni (Pardosa agricole şi P. Agrestis) care trăiesc în mod natural în multe zone din

România.

Coccinella septepunctata este un prădător polifag care se hrăneşte cu o serie de insecte

dăunătoare din culturile legumicole, începând cu acarienii, tripşii, păduchii de frunze şi încheind cu

insecte de talie mai mare.

Genul Trichograma, cu peste 100 de specii polifage (în special Trichograma evanescens)

care paralizează ouăle a numeroase specii dăunătoare, este foarte mult folosit în combaterea

biologică, existând programe de combatere bine puse la punct şi laboratoare de înmulţire a speciilor

Trichograma. Cele mai bune rezultate practice au fost obţinute cu acest prădător în culturile de

vărzoase (Mamestra brasicae, Pieris brasicae, Pieris rappae, Plutella maculipennis etc.).

254

Tabelul 10.1.

Prădători naturali utilizaţi în combaterea biologică

( Onillon J:C., 1990)

Dăunătorul Cultura Prădătorul

Tomate Castraveţi Ardei

Trialeurodes

vaporariorum

(musculiţa albă de

seră)

x

x

x

Encarsia formosa

Tetranichus urticae

(păianjenul roşu)

x

x

x

Phytoseiulus persimilis

Liriomyza bryoniae x x - Dacnusa sibirica

Litiomyza trifolii x x - Diglyphus isaea

Myzus persicae x - x Aphidoletes aphidimyza,

Coccinella septempunctata Macrosiphum

euphorbiae

x x x

Thrips tabaci,

Frankliniella

occidentalis (tripsul

californian)

x x x Ablyseius cucumeris, capcane

colorate (pt. tripsul californian)

Mamestra brasicae,

Pieris brasicae

Varza, conopida, brocoli, gulia

Trichograma evanesces

Cercetările efectuate la noi în ţară privind utilizarea entomofagilor au arătat că există

posibilitatea combaterii biologice pentru anumiţi dăunători, reducând cantitatea de pesticide care se

aplică la unitatea de suprafaţă. Astfel, capacitatea de combatere a musculiţei albe de seră, cu

prădătorul Encarsia formosa, depinde şi de acţiunea pesticidelor folosite în sistemul combaterii

integrate, asupra dăunătorului.

Călin Maria şi colab., (1999) au demonstrat că la tomatele cultivate în seră tratamentele

executate cu Fundazol 50 WP 0,1% şi Sumilex 50 WP 0,1% pentru Botrytis cinerea, în amestec cu

Applaud 25 WP 0,1% şi Admiral 10 EC 0,05% nu au avut efecte toxice asupra speciei Encarsa

formosa, produsele Sumilex şi Acrobat pentru Alternaria solanii, nu au efecte negative asupra

prădătorului, în schimb produsul Mospilan 0,03% a dus la o combatere foarte eficientă a musculiţei

albe de seră, dar are o toxicitate ridicată şi asupra speciei Encarsia formosa pe care o distruge în

proporţie de 85%.

Pentru tripsul californian (Francklinela occidentalis) se foloseşte prădătorul Amblyseius

cucumeris (Călin Maria şi colab., 1999) cu rezultate foarte bune la culturile de castraveţi, salată,

ardei, tomate şi fasole, cultivate în sere. Cele mai afectate au fost culturile de castraveţi şi fasole,

dar reducerea atacului tripsului a fost posibilă prin lansarea de 3 ori a câte 100 mii buc/ha de

prădător, (din mai până în iulie) reducând la 6% gradul de atac, faţă de 49,2% la martor. În perioada

toamnă-iarnă (octombrie-decembrie), deoarece temperatura sub 18C nu este favorabilă

prădătorului, nu se recomandă utilizarea lui în combatere.

Cercetările efectuate de Călin Maria (1999) la staţiunea legumicolă Bacău, au demonstrat

reducerea atacului de dăunători la varză prin înfiinţarea culturilor în prima şi a doua decadă a lunii

aprilie, la 3,2% şi respectiv 7,9% prin acoperirea culturilor cu materiale textile de tip Pulvatex şi

asocierea verzei cu cânepă, care are efect repelent asupra puricilor verzei.

Bratu Elena (1998) arată că pentru Myzus persicae se poate folosi un prădător natural

Coccinella septempunctata în culturile de ardei, cu o eficienţă de 93,4% în primele 14-25 zile de la

lansarea prădătorului şi la o normă de 150 mii ouă/ha.

Tripsul californian se poate combate şi prin folosirea unor capcane colorate, culorile care au

255

atras cele mai multe insecte fiind mov, galben-deschis şi galben-orange, în timp ce capcanele de

culoare albăstruie sau verde nu sunt eficiente (Szabo Al., Vasiliu-Oromulu Liliana, 1998). Aceeaşi

autori au testat unele insecticide pentru tripsul californian la castraveţi, în seră, cele mai bune

rezultate fiind obţinutre după 72 de ore la folosirea produselor:N.I. 25-30 WP 0,03%, Diazol 60

0,1% şi Metomex 90 PS 0,05%, în stadiul de larvă şi adult. Eficienţa asupra larvelor a fost în ordine

de 76,2%, 63,8% şi 75,3%, iar aspra adulţilor de 35,8%, 30,9% şi 38,3%. Produsele Talstar 10 EC

0,05%, Movrik 2 EC 0,05% şi Decis 2,5 EC 0,05% au avut o eficienţă asupra larvelor de 42-43% şi

asupra adulţilor de 15-17%.

Alţi prădători naturali pentru păduchi la tomate sunt: Aphelimus abdominalis, care se

aseamănă cu Encarsia euphorbiae, care se mumifiază şi devin negri; Aphidius colemani pentru

Myzus persicae şi Aphis gossypii; Macrolopus caliginosus pentru Trialeurodes vaporariorum,

Orius Laevigatus şi O. majusculus, Amblyseius barkeri pentru tripsul californian etc.

Susţinerea şi palisarea plantelor se execută numai pe sfori sau benzi de plastic, care se

prind de sârmele de la nivelul doliei. Numărul de sârme este egal cu numărul de rânduri de plante.

Palisarea se execută săptămânal, prin răsucirea plantelor pe sfori. Susţinerea şi palisarea plantelor

este obligatorie pentru culturile din sere, unde, datorită condiţiilor de microclimat, plantele cresc

mult în înălţime, iar din cauza greutăţii proprii nu se pot menţine în poziţie verticală. De reţinut că,

fiecare plantă se palisează pe câte o sfoară, vertical (tomate, castraveţi, pepeni galbeni) sau pe 2-4

sfori (ardei, vinete) în funcţie de numărul de braţe cu care este condusă planta (fig.10.4).

a) b)

Fig.10.4 Palisarea plantelor:

a) cu o sfoară; b ) cu 2 sfori

La palisare se folosesc materiale rezistente, care să nu putrezească datorită umezelii foarte

ridicate sau la acţiunea produselor de protecţie fitosanitară.

Pentru reducerea necesarului de răsaduri la unitatea de suprafaţă, la tomate, plantele se pot

conduce cu 2 tulpini, oblic, astfel încât cele 2 tulpini formează un „V”, (fig.10.5) în mai multe

variante.

256

Fig. 10.5 Plantă de tomate cu 2 tulpini rezultate în urma ciupirii răsadului (original)

Prima variantă este aceea prin care plantele sunt dirijate alternativ, stânga – dreapta, de-a

lungul rândului, spre mijlocul intervalului. Acest mod de conducere permite plantarea la o distanţă

mai mică între plante pe rând şi pătrunderea luminii mai bine la nivelul întregii plante.

A doua variantă este conducerea plantelor cu două tulpini, una rezultată din primul copil de

la baza plantei, iar a doua, este tulpina propriu-zisă. Fiecare tulpină se palisează oblic pe câte o

sfoară, spre mijlocul intervalului dintre rânduri.

A treia variantă de conducere a plantelor cu două tulpini este obţinerea acestora din doi

lăstari care pornesc în acelaşi timp, opus, din zona cotiledoanelor, în urma îndepărtării vârfului de

creştere cu porţiune de tulpiniţă (foto 1). Această operaţiune, trebuie să se realizeze în faza de răsad,

la apariţia primei perechi de frunze adevărate, pentru a nu afecta timpurietatea producţiei.

Foto 1. Răsad de tomate cu 2 lăstari rezultaţi în urma ciupirii (original)

257

Acest mod de conducere face posibilă o iluminare mult mai bună a plantelor de jur împrejur,

dar şi reducerea numărului acestora cu cca 20 %, avantaj mai ales în cazul hibrizilor F1 care sunt

foarte scumpi.

Palisarea se face pe sfori, câte una pentru fiecare ramificaţie, mai rezistente decât la

palisarea pe o singură sfoară şi foarte important este faptul că, la baza plantei se leagă amândouă,

iar apoi se conduc separat pe fiecare, pentru a evita dezbinarea ulterioară a plantei, datorită propriei

greutăţii. De asemenea, se folosesc clipsuri pentru palisat cu care se prind cele 2 sfori la baza

plantei.

Copilitul se execută la tomate, radical, lăsându-se doar tulpina principală, iar la ardei şi

vinete se lasă 3-4 braţe, restul ramificaţiilor fiind îndepărtate. Se execută repetat, la intervale scurte

de timp, respectiv o săptămână (tomate) întrucât lăstarii laterali cresc foarte repede. După

îndepărtare se strâng în pungi de plastic (nu se aruncă pe sol) şi se aduc la aleea betonată de unde se

colectează şi se transportă la platforma de compostare.

Cârnitul se execută la tomate după circa 8 inflorescenţe la ciclul I şi după 5-6 la ciclul II,

pentru a stimula creşterea şi maturarea fructelor sau cu 40-50 de zile înaintea datei planificate

pentru încheierea culturii. Deasupra ultimei inflorescenţe se lasă 2 frunze.

Ciupitul se execută la castraveţi, în special la lăstarii laterali, după 1-2 fructe. Tehnica este

asemănătoare cu cea aplicată la cultura în solarii.

Defolierea se execută în special la tomate şi constă în îndepărtarea la început a frunzelor

îmbătrânite sau bolnave de la baza plantei, apoi această lucrare se execută în mod repetat, la o

trecere îndepărtând cel mult 2-3 frunze, pe măsura recoltării fructelor. Defolierea nu trebuie făcută

masiv, deoarece se reduce suprafaţa de asimilaţie a plantelor. Frunzele se adună în saci sau pe fâşii

de folie, între rânduri şi apoi se aduc la aleea betonată de unde se scot din seră şi se transportă la

platformă.

Prin defoliere se obţine o circulaţie mai bună a aerului printre plante, pătrunderea mai bună

a luminii la nivelul fructelor, se grăbeşte maturarea fructelor, creşte producţia timpurie şi se reduce

riscul infecţiei cu agenţi patogeni.

Stimularea fructificării este necesară în special la ciclul I de cultură când intensitatea

luminoasă şi temperatura sunt scăzute, ceea ce duce la o slabă legare a fructelor. Pentru a evita acest

risc, se procedează la stimularea fructificării prin diferite mijloace în scopul creşterii producţiei.

Astfel, se folosesc fitoregulatori pentru legarea fructelor (vezi Substanţe bioactive folosite în cultura

legumelor). Se aplică prin stropiri sau scufundarea florilor în soluţie o singură dată. Depăşirea

concentraţiei soluţiei determină obţinerea de fructe deformate, cu goluri şi mai puţin gustoase.

Stimularea fructificării se face şi prin mijloace mecanice, care constă în baterea repetată a sârmelor,

pentru a antrena polenul, folosind vibratoare electrice sau macanice scuturând întreaga plantă.

Cea mai eficientă şi mai sănătoasă, atât pentru om, cât şi pentru mediu, modalitate de

polenizare suplimentară este folosirea bondarilor pentru polenizarea florilor, comercializaţi sub

numele de Natupol, Biobest etc. Bondarii (Bombus terestris) au fost folosiţi pentru polenizarea

tomatelor pentru prima dată în Belgia, în 1987, apoi s-au folosit şi se folosesc şi în culturile de

ardei, vinete, pepeni galbeni, castraveţi, etc. Nu sunt pretenţioşi faţă de condiţiile climatice, în

sensul că, zborul se efectuează şi în condiţii mai precare. Astfel, pot zbura la temperaturi de 6-8°C

şi când intensitatea luminoasă este scăzută (cu cer acoperit) de unde concluzia că se pot folosi şi

iarna, spre deosebire de albine, la care zborul se reduce sub 15°C. De asemenea, în zborul lor pot

produce unele vibraţii ale anterelor florilor, determinând ieşirea unei cantităţi mai mari de polen din

floare, ceea ce permite polenizarea florilor mai dificile (tomate sau vinete). Bondarii vizitează

florile numai când acestea au polen suficient, şi deci polenizarea are loc când florile sunt mature,

asigurând eficacitatea polenizării. Bondarii care trăiesc în colonii operează individual, nu comunică

între ei şi rămân în spaţiul în care au fost amplasaţi, spre deosebire de albine, care ies din seră, dacă

găsesc spaţiul necesar.

Introducerea stupilor în seră se execută când apar primele flori pe plantă. Amplasarea se

face pe un suport special care se pune pe scheletul serelor, la înălţimea de 0,5-1 m, iar pe un suport

258

se aşează cel mult 3 stupi. Ieşirea de zbor al fiecărui stup trebuie să fie în altă direcţie. După

amplasarea stupului, se lasă închis minim 30 de minute, în scopul împiedicării bondarilor să

părăsească stupul, fără primul zbor de orientare. De asemenea, se recomandă închiderea serelor

pentru câteva ore după deschiderea ieşirii de zbor a stupului. O colonie de bondari poate poleniza

plantele pe o suprafaţă de 1000–3000 m2 pentru 6–8 săptămâni. Numărul de colonii necesare

depinde de tipul de seră sau solar, de perioada de timp când se înfiinţează cultura, de cultivar, de

numărul de plante la m2

etc.

Hrănirea bondarilor se face cu soluţie pe bază de zahăr, comercializată sub denumirea de

Beehappy, Biogluc sau pregătită (1200 g zahăr/1 l apă).

Polenizarea cu bondarii Natupol poate fi observată la tomate prin apariţia unor pete cafenii

pe staminele florii, la alte specii neputând fi observate asemenea indicii.

Numărul de insecte este relativ mic pentru o suprafaţă, având capacitatea de a poleniza un

număr mare de flori, nu sunt agrasivi ca albinele, se adaptează uşor în spaţiile protejate.

Temperaturile prea ridicate pot fi letale pentru coloniile de bondari, de aceea, în sere, temperatura

nu trebuie să depăşeacă 35°C. Temperaturile de 0°C sunt de asemenea, letale.

Avantajele folosirii bondarilor sunt:

o creşterea producţiei (în Belgia la nivelul anilor '50, 25% din legume erau

obţinute în sere, iar în 1994 75%, datorită tehnologiilor avansate (Fabio

Piccoli);

o se elimină produsele chimice pentru stimularea legării fructelor, obţinând

produse mai puţin poluate;

o îmbunătăţirea calităţii fructelor;

o se adaptează uşor la spaţii închise.

Stup cu bondari

Fertilizarea cu bioxid de carbon

Este foarte importantă şi se practică acolo unde culturile legumicole în sere se conduc după

tehnologii avansate, deoarece participă direct în procesul se fotosinteză. Concentraţiile mai mari de

CO2 în spaţiul cultivat, asociat cu ceilalţi factori de mediu duc la obţinerea unor sporuri de

producţie deosebite. Se realizaează cu instalaţii speciale prevăzute cu furtune de plastic prin care

CO2 este distribuit în spaţiul de cultură.

259

Instalaţia de fertilizare cu CO2


a) Care sunt avantajele cultivării legumelor în sere?

b) Care sunt ciclurile de cultură şi speciile legumicole care se pretează

pentru cultura în sere?

c) Care sunt lucrările de îngrijire generale aplicate culturilor legumicole

în sere?

d) Care sunt lucrările de îngrijire speciale aplicate culturilor legumicole în

sere?

260

Rezumat

Cultura legumelor în sere este un sistem de cultură care permite obţinerea de legume

proaspete în afara sezonului de cultură în câmp sau solarii. Este considerat sistemul industrial de

producere a legumelor, deoarece activitatea este continuă pe tot parcursul anului calendaristic,

cultivând specii diferite în funcţie de timp. Cele mai cultivate specii legumicole în sere sunt

tomatele, castraveţii, ardeiul, vinetele, pepenii galbeni, ca specii principale, şi salata, gulioarele,

verdeţurile, ca specii secundare.

Activitatea în sere se desfăşoară în 2 cicluri de bază: ciclul I, între prima jumătate a lunii

ianuarie şi sfârşitul lunii iunie, şi ciclul II, între sfârşitul lunii iulie şi sfârşitul lunii octombrie-

prima decadă a lunii noiembrie, şi un ciclu intermediar, în perioada noiembrie-ianuarie. Acest mod

de cultivare a serelor cu ciclul intermediar este datorat costurilor tot mai ridicate cu încălzirea

serelor, fapt ce a dus la scăderea foarte mare a suprafeţelor cultivate cu legume în sere.

Fiind o activitate foarte intensivă de cultură a legumelor, trebuie atenţie sporită la

respectarea tuturor regulilor de cultură, întrucât de condiţiile de mediu favorabile beneficiază

deopotrivă plantele de cultură dar şi agenţii patogeni, dăunătorii sau buruienile. Se aplică

lucrările specifice de pregătire a terenului, de pregătire a construcţiei care, înaintea fiecărui ciclu

de producţie, se curăţă, se dezinfectează, se verifică, inclusiv instalaţiile care în momentul utilizării

trebuie să funcţioneze la parametriii optimi, se produc răsadurile în sere, repicate în ghivece cu

latura sau diametrul de 8-10 cm, de calitate şi din soiuri şi hibrizi specificii culturii în sere, cu

vârsta caracteristică. Se alege schema de înfiinţare a culturilor în funcţie de specie şi se aplică

lucrările de îngrijire specifice. O atenţie deosebită trebuie acordată dirijării factorilor de mediu,

având în vedere faptul că plantele legumicole se cultivă în afara sezonului normal de cultură. Se

aplică lucrări speciale, cum sunt: polenizarea suplimentară cu bondari, fertilizarea cu bioxid de

carbon, combaterea biologică, conducerea plantelor în diverse sisteme în funcţie de specie etc., în

vederea creşterii cantităţii, dar şi calităţii producţiei.

261


TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTURĂ A CIUPERCILOR

Obiective

Cunoaşterea tehnologiei de cultură la ciuperca albă;

Cunoaşterea tehnologiei de cultură a bureţilor;

Însuşirea etapelor de producere a miceliului.

Cultura ciupercilor este o cultură cu totul deosebită faţă de alte plante, care se conduce după

o tehnologie specială. Este o activitate atractivă, poate constitui chiar un hobby, dar necesită foarte

multe cunoştiinţe de specialitate şi multă responsabilitate.

Ciupercile sunt foarte apreciate din punct de vedere alimentar, constituind "carnea vegetală",

datorită valorii nutritive foarte ridicate. Sunt consumate în special de vegetarieni, dar în aceeaşi

măsură pot fi consumate şi de alte categorii de populaţie. Ciupercile prezintă un conţinut ridicat în

proteine uşor asimilabile, proteine care, în comparaţie cu cele de origine animală, nu contribuie la

creşterea colesterolului din sânge. De asemenea, conţin cantităţi apreciabile de vitamine din

complexul B (B1, B2, B5) şi apă, care duce la o bună hidratare a organismului.

Speciile de ciuperci cultivate sunt circa 20-25, însă mai cunoscute sunt:

ciuperca albă (Agaricus bisporus);

buretele (Pleurotus ostreatus);

buretele roşiatic (Pleurotus florida);

buretele ciuciulete (Coprinus comatus);

ciuperca paielor (Stropharia rugosa-annulata).

Tehnologia de cultură a

ciupercilor se

desfăşoară la

parametrii optimi

dacă se asigură:

existenţa şi pregătirea spaţiilor de cultură;

pregătirea substratului de cultură;

însămânţarea miceliului (inocularea);

lucrările de îngrijire specifice;

recoltarea ciupercilor.

11.1. Tehnologia generală de cultură a ciupercii albe (Agaricus bisporus)

Ciuperca albă se cultivă în 3 sisteme

sistemul clasic

sistemul semiintensiv

sistemul intensiv

Sistemul clasic este un sistem tradiţional de cultură a ciupercilor, care se desfăşoară în spaţii

simple, dezinfectate (grajduri, hale pentru creşterea puilor, pivniţe, subsoluri etc.), care să asigure

un minim de condiţii de mediu. În acest sistem, ciupercile se cultivă în 2 cicluri pe an: unul de

primăvară şi unul de toamnă, pentru a putea asigura temperatura necesară în diferite faze ale

fluxului tehnologic. Dacă există posibilităţi de încălzire, se poate executa şi un ciclu de iarnă.

Producţia obţinută este de 5-6 kg/m2/ciclu.

Sistemul semiintensiv reprezintă un sistem clasic perfecţionat, în sensul că localul de

cultură trebuie să fie dotat cu o instalaţie de încălzire, iar ventilaţia este mecanică. Substratul de

cultură se pasteurizează, se aşează pe stelaje sau lăzi suprapuse, iar localurile sunt reprezentate de

construcţii vechi, cum sunt forturile, halele dezafectate etc., în care se pot dirija mai bine factorii de

mediu decât în sistemul clasic. Se execută 3-4 cicluri pe an, iar producţia este de 7-9 kg/m2/ciclu.

262

Sistemul intensiv este sistemul industrial de cultură a ciupercilor şi se caracterizează prin:

spaţii (ciupercării) special construite, în care se dirijează toţi factorii de mediu la

nivelul optim, fiind dotat cu instalaţii speciale;

necesită un substrat de cultură de calitate superioară, obţinut după o tehnologie

specială care include pasteurizarea obligatorie;

folosirea eficientă a spaţiului de cultură prin aşezarea substratului pe 5-6 rânduri;

mecanizarea şi automatizarea în întregime a fluxului tehnologic;

obţinerea de producţii foarte ridicate, 10-12 kg/m2/ciclu;

posibilitatea efectuării culturii tot timpul anului.

Sistemul intensiv se poate aplica în 3 variante:

sistemul intensiv monozonal;

sistemul intensiv bizonal;

sistemul intensiv plurizonal.

Sistemul intensiv monozonal se caracterizează prin aceea că toate etapele procesului

tehnologic se desfăşoară în acelaşi spaţiu, cu excepţia pregătirii substratului până la pasteurizare.

Aşezarea substratului se face în straturi, pe stelaje, pe 4-6 rânduri. Durata unui ciclu de producţie

este de 90-100 zile, perioada de recoltare de 45-55 zile, iar numărul de cicluri pe an este de 3-4, cu

o producţie de 10-12 kg/m2/ciclu.

Sistemul intensiv bizonal se caracterizează prin aceea că fluxul tehnologic de cultură se

desfăşoară în 2 zone (camere) distincte: una în care se execută pasteurizarea, iar alta în care se

desfăşoară toate celelalte etape (aşezarea substratului, însămânţarea, formarea ciupercilor,

recoltarea). Substratul se aşează în lăzi suprapuse sau în saci, se transportă mecanizat cu

electrostivuitorul. Durata unui ciclu este de circa 90 de zile, iar numărul de cicluri pe an este de 4.

Producţia pe fiecare ciclu este tot de 10-12 kg/m2.

Sistemul intensiv plurizonal se caracterizează prin faptul că, fiecare etapă tehnologică se

desfăşoară în camere (zone) diferite (fig 11.1).

Fig. 11.1 Planul unei ciupercării în sistem plurizonal

Este practicat în ciupercăriile moderne din SUA, Italia, Franţa, Olanda şi dă cele mai bune

rezultate. Fluxul tehnologic este în întregime automatizat, ceea ce permite realizarea a 7-8 cicluri pe

an, iar producţia de ciuperci este de 20-25 kg/m2/ciclu (Zăgrenan V, 1998). Substratul se aşează pe

stelaje suprapuse din oţel galvanizat sau aluminiu, prevăzute cu pereţi laterali, pe care circulă utilaje

specifice pentru executarea lucrărilor de îngrijire şi recoltare. Introducerea substratului şi evacuarea

263

se face cu ajutorul unor benzi transportoare.

La noi în ţară, au fost organizate ciupercării la Arad, Stoicăneşti (Olt), Bucov (Prahova) în

sistem monozonal, iar la Piteşti (Bascov), Galaţi, Oradea, Constanţa în sistem plurizonal.

Localurile de cultură

Localurile de cultură sunt diferite în funcţie de sistemul de cultură a ciupercilor. Astfel,

pentru sistemul clasic, este important ca localul să fie ferit de inundaţii, să aibă o bună ventilaţie

naturală şi să nu înregistreze variaţii mari de temperatură pe perioada cultivării ciupercilor. Se

utilizează cariere de piatră, tuneluri dezafectate sau mine părăsite, precum şi cele amintite la

caracterizarea sistemului clasic.

În cultura ciupercilor, se folosesc şi localuri cu utilizare mixtă: uscătorii de tutun, depozite,

sere, răsadniţe sau cele cu destinaţie specială (ciupercăriile).

Se pot construi spaţii noi pentru cultura ciupercilor numite microciupercării (fig. 11.2).

Fig. 11.2 Schiţa unei ciupercării (Ioana Tudor, 1996)

Condiţiile pe care

trebuie să le

îndeplinească localurile

de cultură sunt:

să aibe o sursă sigură de apă în toate anotimpurile;

să fie ferite de inundaţii şi să aibă canalizare;

să permită ventilaţia liberă sau forţată a aerului cu

ventilatoare;

să fie dotate cu instalaţii de dirijare a microclimatului, mai

simple sau mai complexe, în funcţie de sistemul de cultură a

ciupercilor;

să fie izolate termic, pentru a nu înregistra variaţii mari de

temperatură şi să prezinte camere tampon la intrare.

Microciupercăriile se amplasează pe terenuri cu apa freatică la adâncime mare, adăpostite

natural, departe de zonele poluate, în apropierea căilor de acces. Sunt de suprafaţă sau

semiîngropate, în a doua situaţie diferenţele de temperatură înregistrate nu sunt mari.

264

Pregătirea localurilor

Indiferent de tipul de local, este important ca, înaintea fiecărui ciclu de cultură, localul să fie

cât mai curat (aproape perfect), atât pereţii laterali cât şi podeaua. Se dezinfectează termic (dacă

există posibilităţi), cu abur la peste 70°C, timp de 12 ore, pentru a distruge ciupercile dăunătoare.

Dezinfecţia chimică se execută prin stropiri cu amestec de produse (3 kg piatră de var măcinată + 2

l formalină, 1 kg Lindatox şi 10 l lapte de var la 100 l apă, Zăgrean V, 1998) şi o gazare, prin

arderea de sulf în încăpere.

Pregătirea substratului de cultură (compostului)

Reuşita culturii ciupercilor depinde în foarte mare măsură de calitatea substratului de

cultură.

Substratul (compostul) este de două feluri:

natural, provenit din gunoi de cabaline + paie, sau gunoi de cabaline

amestecat cu gunoi de alte animale (capre, oi, vaci, păsări) şi paie;

sintetic, alcătuit din paie şi gunoi de păsări.

Materiale necesare pregătirii compostului

Gunoiul de cabaline constituie materialul de bază pentru compostul din sistemul clasic.

Trebuie să conţină paie în proporţie de 70-75%, folosite la aşternut, şi 25-30% dejecţii solide.

Culoarea să fie galben-aurie, să nu fie mucegăit şi neintrat în fermentaţie, să nu conţină corpuri

străine. Pentru a nu intra în fermentaţie, se păstrează uscat, ferit de precipitaţii, în straturi de până la

1 m grosime. În procesul de fermentare, se udă cu urină sau must de gunoi de grajd, degajă cantitate

mare de căldură şi constantă o perioadă de cca două luni.

Gunoiul de păsări este folosit la producerea compostului sintetic, împreună cu paiele. Se

găseşte aproape în toate reţetele de compost, deoarece are conţinut ridicat de azot (2,5-3,5%),

fosfor, potasiu şi calciu, mai ales când provine de la tineret (pui), şi aşternutul este de coji de

seminţe de floarea soarelui, rumeguş, ciocălăi de porumb măcinaţi sau paie. Se păstrează uscat,

pentru perioade îndelungate de timp.

Gunoiul de bovine se foloseşte în amestec cu cel de cabaline, mai bun fiind cel provenit de

la tineret, care conţine substanţe azotoase, substanţă uscată, apă, etc. Degajă cantitate destul de mare

de căldură şi constantă pe aproximativ 1,5–2 luni.

Gunoiul de ovine, caprine şi porcine se foloseşte destul de puţin, de obicei în amestec cu

gunoiul de cabaline şi de bovine.

Paiele cele mai folosite sunt cele de cereale, care conţin cantităţi mari de glucide şi

substanţe minerale în proporţie de 10-15%. Se zdrobesc înainte de folosire.

Tulpinile şi ciocălăii de porumb se folosesc mărunţiţi şi hidrataţi, la pregătirea compostului,

în proporţie de 5-10%.

Rumeguşul, talaşul provenit de la foioase se foloseşte în amestec cu alte materiale (gunoi de

păsări, de bovine).

Pentru pregătirea compostului, se mai pot folosi: colţi de malţ, care sunt bogaţi în azot (circa

40%), cu scopul de a accelera procesele enzimatice care duc la fermentarea compostului şi borhotul

de bere etc.

În amestec cu aceste materiale organice, pentru obţinerea unui compost de calitate, se mai

utilizează unele materiale auxiliare: ipsos sau îngrăşăminte chimice: uree tehnică, superfosfat 5-7

kg/t de compost, sulfat de amoniu şi, în măsură mai mică, carbonatul de calciu.

Pregătirea compostului pentru cultura în sistem clasic

Compostul clasic se obţine din gunoi de cal şi paie (25-30%). La o tonă de compost se

folosesc: 500 kg gunoi de cabaline (bălegar şi aşternut), la care se adaugă ipsos 25 kg, superfosfat 7

kg şi sulfat de amoniu 7-8 kg, iar la 10 m2 de ciupercărie, sunt necesare 800-1000 kg compost

(Ioana Tudor, 1996). O tonă de compost se obţine din circa 500 kg material uscat.

265

O altă reţetă de compost mixt este cu (la o tonă de compost):

o gunoi de porcine 250 kg;

o gunoi de păsări 100 kg;

o paie de grâu 150 kg. Se prepară ca şi reţeta anterioară.

Fazele pregătirii compostului sunt:

faza anaerobă;

faza aerobă.

Faza anaerobă cuprinde preînmuierea componentelor. Pentru aceasta componentele se

aşează pe platforme betonate în grămezi, se udă zilnic pentru o hidratare completă, până când apa

sau mustul se scurge pe sub masa de gunoi şi se tasează pentru a nu pătrunde aerul. De regulă

durează 4-5 zile.

Faza aerobă se desfăşoară în prezenţa aerului; compostul se ia din platforma de preînmuiere

şi se aşează afânat într-o altă platformă, de circa 1,5 m înălţime, 2 m lăţime şi lungimea variabilă, şi

se menţine astfel încă 4-5 zile, după care încep întoarcerile. Se execută 4-5 întoarceri la 3-4 zile,

adăugând îngrăşăminte şi amendamente, conform reţetei, după cum urmează:

la prima întoarcere se adaugă 5-6 kg de ipsos;

la întoarcerile 2 şi 3 se adaugă câte 3-4 kg ipsos, 3-4 kg superfosfat, iar pentru

dezinfecţie CuSO4 1 kg/t de compost;

la întoarcerile 4 şi 5 nu se mai adaugă îngrăşăminte, ci se fac stropiri pentru

combaterea ciupercilor patogene, folosind Benlate 0,2%, Dimilin 0,2% (pentru

acarieni). După ultima întoarcere, se introduc canale de aerisire perforate, iar

platforma se acoperă cu folie de polietilenă timp de 48 ore când temperatura

substratului este de 55-60°C, în scopul pasteurizării naturale.

Un compost de calitate

se apreciază după:

o culoare, care trebuie să fie cafenie închisă;

o gradul de umiditate de circa 65% (strâns în mână aceasta să

rămână umedă, fără să curgă mustul);

o paiele să se rupă uşor;

o pH de 7,2-7,4;

o conţinut în azot total 1,8-2,2 mg %.

Pregătirii compostului pentru cultura în sistem intensiv

Reţeta de compost este alcătuită din:

o paie de grâu - 350 kg;

o gunoi de păsări - 150 kg;

o malţ - 50 kg;

o uree tehnică - 7 kg;

o ipsos - 20 kg.

Este un compost sintetic specific sistemului intensiv de cultură a ciupercilor.

Fazele de pregătire a compostului sunt la fel ca la obţinerea compostului clasic, adică faza

anaerobă şi faza aerobă.

Faza anaerobă cuprinde preînmuierea, care constă în aşezarea componentelor într-o

platformă cu lăţimea de circa 2 m, înălţimea de 1,5 m şi lungimea variabilă, şi udarea cu must de

gunoi de grajd sau apă timp de 5 zile, în ultima zi adăugând jumătate din cantitatea de uree.

Faza aerobă se desfăşoară în prezenţa aerului, luând compostul din platforma de

preînmuiere şi alcătuind o altă platformă de dimensiuni asemănătoare, dar afânată. Se execută 4

întoarceri, la interval de 1-2 zile; la primele 2 întoarceri se adaugă malţul şi ipsosul, având grijă ca

marginile platformei să vină în centrul platformei şi invers, pentru a asigura o omogenitate foarte

bună a compostului. O etapă deosebit de importantă o constituie pasteurizarea compostului, pe cale

termică cu abur. Rolul pasteurizării este acela de a distruge ciupercile patogene şi dăunătorii

266

specifici, eliminarea amoniacului, scăderea pH-ului şi a umidităţii până la valori optime. Pentru

pasteurizare, compostul se introduce în spaţii închise (ermetice), dotate cu instalaţii de dezinfecţie şi

de ventilaţie pentru introducerea aerului proaspăt şi se aşează afânat. Se montează termometre în aer

şi în compost şi se urmăreşte continuu procesul de dezinfecţie.

Pasteurizarea se face la o temperatură de 57-58°C, timp de 10-24 ore. Temperatura nu

trebuie să depăşească 60-62°C pentru a nu fi distruse ciupercile folositoare (ciuperci saprofite,

actinomicete). Apoi temperatura scade treptat la 54-55°C şi se menţine 3 zile. Apoi, temperatura

scade la 45°C şi se menţine 24-48 de ore, apoi furnizarea agentului termic se întrerupe. Se poate

face şi o pasteurizare rapidă, la 60°C timp de 6-8 ore, apoi temperatura scade timp de 5-6 ore cu 1-

3°C.

Aşezarea compostului pentru însămânţare

În funcţie de sistemul practicat, compostul se aşează în saci de plastic cu capacitatea de 20-

25 kg, lăzi de diferite dimensiuni, în biloane direct pe sol, dacă cultura se face în sere, solarii, sau

direct pe pardoseală, în straturi cu grosimea de 10-20 cm, la sistemul clasic.

La sistemul intensiv şi semiintensiv, se aşează pe stelaje suprapuse, cu distanţa între ele de

50-60 cm. Stelajele pot fi din metal sau prefabricate de beton.

Însămânţarea miceliului

Miceliul reprezintă materialul biologic folosit pentru înfiinţarea culturilor de ciuperci, care

se obţine în laboratoare specializate, printr-un proces tehnologic specific.

Miceliul granulat se produce pe boabe de cereale (grâu, secară, sorg, mei) sau pe perlit, cu

granule de 2-3 mm (Ioana Tudor, 1996). Acest tip de miceliu permite însămânţarea prin împrăştiere,

are o capacitate foarte mare de împânzire a substratului, este produs în condiţii strict controlate

(unele etape, în mediu aseptic), reducând pericolul infectării cu specii de ciuperci dăunătoare. În

sistemul intensiv, însămânţarea cu acest tip de miceliu se poate mecaniza.

Producerea miceliului se execută în unităţi specializate, în 2 zone:

- zona nesterilă;

- zona sterilă.

Zona nesterilă este zona unde se pregătesc boabele de cereale, în vederea inoculării. Acestea

se spală, se fierb (fără să plesnească tegumentul), se amestecă cu ipsos şi carbonat de calciu şi apoi

se introduc în nişte flacoane (mecanizat), câte 500 g/flacon. Flacoanele se închid cu dopuri de vată

şi pergament, se introduc în autoclav pentru sterilizare la 130°C, timp de 90-120 minute.

Zona sterilă. Flacoanele se scot din autoclav şi se transportă pe cărucioare în camera de

inoculare, unde se inoculează cu miceliu provenit din culturi pure, de la speciile de ciuperci amintite

anterior. Inocularea se face în condiţii absolut sterile.

După inoculare, flacoanele se trec în spaţii unde temperatura este de 25°C, timp de 25-30 de

zile, unde miceliul împânzeşte suportul.

După incubarea miceliului în flacoane, se trece în spaţii pentru conservare pentru cel mult o

lună sau o lună şi jumătate, la temparatura de 1-3°C.

Pentru livrare, miceliul se scoate din flacoane şi se ambalează în pungi de plastic de câte un

kilogram, însoţite de o etichetă pe care este scrisă tuplina de ciuperci şi specia. Apoi se pun în cutii

de carton perforate, câte 10-12 pungi, pe care de asemenea, se lipeşte o etichetă. Se mai poate

ambala şi în sticle mai largi la partea superioară, având o capacitate de 700 g.

Însămânţarea miceliului se execută când temperartura în substrat este de 27-28°C, prin

încorporare în substrat. Însămânţarea se face în 2 etape şi anume: în prima etapă, jumătate din

cantitatea de miceliu se împrăştie la suprafaţa compostului şi se încorporează în masa de compost;

în a doua etapă, care se desfăşorară imediat după prima, se împrăştie cealaltă jumătate de miceliu,

se încorporează în substrat, având grijă ca miceliul să ajungă până la baza recipientului, după care

substratul se nivelează şi se tasează cu un tasator din lemn. Circa 100 g din cantitatea de miceliu se

reţine, fiind împrăştiată la suprafaţa substratului ca mijloc de control; se numeşte şi miceliu de

267

control. În sistemul intensiv, toate operaţiunile se execută mecanizat.

Norma de miceliu este de 700-1000 g/100 kg compost (sau m2).

Se acoperă straturile cu hârtie de ziar, care să menţină umezeală şi se udă zilnic, peste hârtie.

Se ţine 7-8 zile şi apoi se adaugă amestecul de acoperire. Dacă se întârzie, este afectată producţia

proporţional cu durata întârzierii.

Amestecul de acoperire se pregăteşte după mai multe reţete (Ioana Tudor, 1996):

1 - turbă 3 părţi; 3. - pământ de ţelină 3 părţi;

- nisip o parte; - nisip o parte;

- cretă furajeră 5%. - praf de cărbune 2 părţi.

2. - Turbă 3 părţi; 4. - Pământ de ţelină 3 părţi;

- piatră calcaroasă o parte; - nisip o parte;

- cretă furajeră 5%. - cretă furajeră 10%.

Amestecul pregătit se dezinfectează cu abur la 60°C, timp de 5-6 ore, sau cu formalină, la 1

m3 de amestec fiind necesari 2 litri, care se administrează în întreaga masă de amestec. Se acoperă

cu polietilenă timp de 8-10 zile, după care se poate folosi pentru acoperire.

Condiţii de calitate a

amestecului de acoperire:

o umiditatea de 65-70%;

o pH - 7,2-7,6;

o conţinut în calciu activ 5-10%;

o conţinut în azot organic 0,18%.

Se aşează peste substratul de cultură dacă nu au apărut ciuperci nefavorabile, într-un strat de

3-4 cm, uniform de gros, fără tasare. Dacă s-au semnalat infecţii cu alte ciuperci, se dezinfectează

locul respectiv, înainte de acoperire, cu formalină 2% sau Perozin 1-2 k/m2. După încheierea

acoperirii, întreg spaţiul de cultură se dezinfectează cu formalină 2%, prin stropiri generale

(pardoseală, stelaje, lăzi cu amestec, pereţi etc.).

Lucrări de îngrijire a

culturii de ciuperci:

dirijarea temperaturii; temperatura în perioada de incubare

(împânzire a miceliului) trebuie să fie de 20-24°C în spaţiul de

cultură, iar după acoperirea cu amestec, de 18-20 C;

dirijarea umidităţii prin udarea zilnică a pardoselei, a pereţilor şi a

amestecului, pentru a se menţine la un nivel de 85%, atât în faza

de incubare cât şi de acoperire;

asigurarea ventilaţiei pentru asigurarea unui schimb optim de aer

între interiorul şi exteriorul ciupercăriei, concentraţia de CO2 nu

trebuie să depăşească 0,1%;

tratamente fitosanitare cu formalină 0,5%, de 2 ori pe săptămână,

stropiri cu Nogos 0,2%;

eliminarea ciupercilor bolnave şi dezinfectarea locală;

stropiri cu suspensii de drojdie de bere, în concentraţie de 0,5-1%,

pentru împânzirea miceliului, o dată pe săptămână în perioada de

recoltare;

menţinerea unei stări de curăţenie perfecte în ciupercărie.

Recoltarea ciupercilor

Recoltarea începe după 3-4 săptămâni de la acoperirea substratului şi 30-35 zile de la

însămânţare. Din acest moment, temperatura în ciupercărie trebuie să scadă la 15-17°C, această

specie nefiind foarte pretenţioasă la temperatură. Recoltarea se face în etape (5-6), pe măsură ce

apar ciupercile, în primele 3-4 etape obţinând 60-70% din totalul producţiei. Recoltarea se face

manual, prinzând cu mâna pălăria şi cu un cuţit inoxidabil se taie la bază, executând şi o uşoară

răsucire a ciupercii. Se recoltează şi se ambalează direct, deoarece sunt foarte perisabile, iar

resturile se colectează şi se evacuează din ciupercărie.

268

11.2. Tehnologia generală de cultură a bureţilor Pleurotus spp.

Ciupercile Pleurotus sunt mai puţin pretenţioase faţă de factorii de mediu, aceste specii

crescând liber în natură pe buturugi, cioturi, ramuri etc. Poartă denumirea de bureţi. Pe aceste

considerente se bazează cultura bureţilor în mod controlat.

Spaţiile folosite sunt aproape aceleaşi ca şi pentru ciuperca albă de bălegar, însă, pentru

bureţi, aceste spaţii trebuie să fie foarte bine iluminate (natural sau artificial), lumina influenţând în

mod evident fructificarea. Se folosesc serele, răsadniţele, balcoanele, verandele, solariile etc.

Pregătirea se execută la fel ca şi pentru ciuperca albă.

Substratul de cultură este foarte diferit.

Cultura bureţilor se execută pe substrat cu valoare energetică foarte scăzută şi conţinut

ridicat în celuloză, care se obţine din deşeuri din industria lemnului, silvicultură, agricultură. Astfel,

se folosesc paie de grâu, orez, ciocălăi de porumb, rumeguş, vreji de leguminoase, puzderii de in şi

cânepă, scoarţă de copaci etc. Materialele se mărunţesc şi se menţin uscate până la folosire şi, în

funcţie de combinaţiile alese, sunt mai multe reţete de cultură. La pregătirea substraturilor se mai

folosesc şi alte materiale (deşeuri de bumbac, deşeuri de la fabricile de chibrituri, şroturi de soia,

tărâţe de grâu, de porumb), din care se face o uruială ce se amestecă cu componentele de bază, în

proporţie de 5-30%. Se administrează şi amendamente.

Reţetele de substrat sunt redate în tabelele 11.1, 11.2.

Tabelul 11.1.

Reţete de substrat cu materiale din mediul rural (%, Ioana Tudor, 1996)

Materialul /reţeta 1 2 3 4 5 6 7

Paie 40 60 10 - 50 - 60

Coceni, ciocălăi 30 35 50 20 - - -

Talaş 24 - - 50 - 30 10

Rumeguş - - 35 25 - 30 -

Frunze - - - - - 24 -

Scoarţă de copac - - - - 34 - -

Vreji - - - - - - 25

Tărâţe - - - - 10 10 -

Cretă furajeră 6 5 5 5 6 6 5

Tabelul 11.2

Reţete de substrat cu materiale din mediul urban (%, Ioana Tudor, 1996)

Reţeta /materialul 1 2 3 4 5 6 7

Puzderii de in şi

cânepă

- 80 - - - 30 -

Deşeuri bumbac 20 15 - 20 - - -

Frunze - - - - 30 30 25

Coji de floarea

soarelui

- - 30 25 30 24 20

Deşeuri plante

medicinale

45 - - - - - 20

Talaş, rumeguş - - 45 - 24 - -

Deşeuri de lemn - - - - - - 20

Mălai 10 - 10 10 10 - 10

Deşeuri de hârtie 20 - 10 - - 10 -

Cretă furajeră 5 5 5 5 6 6 5

269

Pregătirea

compostului

cuprinde

următoarele

etape:

mărunţirea materialului se face prin zdrobire, tocare, măcinare, pentru a

creşte capacitatea de reţinere a apei;

omogenizarea componentelor;

umectarea materialelor se face după omogenizare sau înaintea acesteia,

în diferite recipiente (în bazine, cisterne, butoaie, căzi), prin acoperire

integrală cu apă sau pe platforme unde se udă cu furtunul 2-3 zile,

materialele fiind aşezate în straturi succesive, care se pot amesteca de 1-

2 ori, pentru o îmbibare mai bună;

dezinfectarea cu apă fierbinte la 75-80°C, timp de 4-6 ore, executată o

dată cu umectarea, sau cu abur injectat direct în recipientul folosit pentru

umectare, timp de 12-24 ore, temperatura aburului fiind de 65-70°C;

cântărirea materialului dezinfectat după răcire, în scopul adăugării

cantităţii optime de amendamente şi miceliu, materialele iniţiale având

capacităţi diferite de absorbţie a apei;

aprecierea calităţii se face prin:

o nivelul pH-ului care trebuie să fie între 5 şi 7;

o conţinutul în apă 70-75%;

o să nu aibă miros respingător;

o culoarea să fie apropiată de cea iniţială;

o liber de agenţi patogeni şi dăunători;

o conţinutul în azot total de0,7-1,3% din substanţa uscată.

Însămânţarea miceliului

Miceliul se produce după aceeaşi tehnologie ca şi la ciuperca albă. Însămânţarea se execută

după cântărirea substratului dezinfectat, odată cu aplicarea amendamentelor. Substratul se pune în

recipiente mai mari, cu o capacitate de circa 100 kg (căzi), se administrează miceliul, din care se

reţine 10% pentru control, var sau cretă şi se amestecă prin lopătare. Se pot folosi pentru amestecare

betoniere electrice.

Substratul amestecat şi dezinfectat se aşează în lăzi de PVC în grosime de 20-25 cm, în saci

de plastic cu diametrul de 25-40 cm şi capacitatea de 8-25 kg, distanţaţi la 10-15 cm unul de altul,

în coşuri, stelaje, în brichete (saci de plastic de 60-80 cm înălţime, la care după inoculare se taie

sacul în fâşii longitudinale sau se înlătură definitiv) (fig. 11.3).

Etapele culturii propriu-zise:

incubarea constă în împânzirea substratului de hifele miceliului, prin apariţia

unui puf alb în jurul bobului folosit ca suport pentru miceliu. Se observă începând cu a 2-a zi de la

însămânţare. Temperatura în această fază este diferită în funcţie de specia de bureţi: 20-22°C pentru

Pleurotus ostreatus şi 24-26°C pentru celelalte, iar durata perioadei de incubare este de 25-30 de

zile la P. ostreatus şi 17-20 de zile la P. florida, P. cornucopiae, P. sajor-caju.

În spaţiile de incubare, se menţine o stare perfectă de curăţenie şi se fac stropiri cu Decis 0,05%,

pentru musculiţele atrase de mirosul de miceliu. Umiditatea trebuie să fie de 75-80%, se asigură o

bună ventilaţie, deoarece concentraţia de CO2 nu trebuie să depăşească 0,08% la P. ostreatus şi

0,03% la celelalte. Lumina în această etapă lipseşte.

maturarea miceliului începe de la sfârşitul incubării până la apariţia butonilor

de fructificare şi durează între 5 şi 10 zile, în funcţie de specie. La cultura pe brichete, nu trebuie să

se îndepărteze prea repede recipientele în care a fost pus substratul, pentru că există riscul pierderii

miceliului, dacă acesta este imatur;

recoltarea începe după 15-20 de zile la tulpinile precoce de P. florida, P.

cornucopiae şi după 25-30 de zile la P. ostreatus, în valuri care apar la interval de 8-10 zile. Într-un

val se fac 4-5 recoltări. Recoltarea se face dislocând prin răsucire întreg buchetul (bureţii apar în

buchete), un buchet având până la 15-20 de carpofori. Momentul recoltării este când pălăria este

270

aproape plată; întârzierea determină răsucirea, înmuierea şi schimbarea culorii. Recoltarea durează

60-80 de zile, în funcţie de specie, iar producţia rezultată este de 15-20 kg/100 kg substrat.

În perioada de recoltare, se asigură o temperatură de 12-16°C pentru P. Ostreatus şi 17-24°C

pentru celelalte specii, ; umiditatea trebuie să fie de 70-75% în substat şi 80-90% în aer, ventilaţie

repetată, pentru ca CO2 să nu depăşească concentraţia de 0,1%, iar lumina 10-12 ore/zi.

Fig. 11.3 Aşezarea compostului (Ioana Tudor, 1996)

271


a) Care sunt speciile de bureţi cultivate ?

b) Care sunt materialele care se folosesc pentru pregătirea compostului

pentru ciuperca albă? Dar pentru Pleurotus?

c) Cum se pregăteşte compostul pentru cultura ciupercii albe în sistem clasic

şi intensiv?

d) Câte zone are un laborator pentru producerea miceliului şi cum descrieţi

aceste zone?

e) Care sunt modalităţile de aşezare a compostului?

f) Care sunt lucrările de îngrijire şi cum se dirijează factorii de mediu la

ciuperca albă şi la Pleurotus?

Rezumat

Cultura ciupercilor a fost şi este o cultură interesantă, atât din punct de vedere al

tehnologiei de cultură, cât şi a compoziţiei biochimice, valorificării şi veniturilor obţinute.

Cea mai dezvoltată cultură este cultura ciupercii Agaricus bisporus, ciuperca albă, şi mai

puţin cultura bureţilor din genul Pleurotus. Acest lucru este foarte mult condiţionat de preferinţele

consumatorilor, care se îndreaptă mai mult spre ciuperca albă, decât spre bureţi, fiind mai

cunoscută. Se cultivă după tehnologii diferite, pornind de la materialele folosite pentru pregătirea

compostului până la dirijarea factorilor de mediu, în funcţie de cerinţele speciei cultivate.

Reuşita culturii ciupercilor în general trebuie să se bazeze pe:

- alegerea corespunzătoare a spaţiilor, care trebuie să asigure ventilarea naturală

sau forţată, să fie ferite de inundaţii, să poată fi igienizate, să aibe sursă sigură de apă tot timpul

anului, să fie izolate pentru a preîntâmpina variaţiile mari de temperatură care sunt dăunătoare, să

aibe canalizare etc.;

- calitatea compostului şi a substratului de cultură; acesta trebuie să îndeplinească

unele condiţii. Pentru Agaricus bisporus acestea sunt: culoarea, care trebuie să fie cafenie închisă;

gradul de umiditate de circa 65%, paiele să se rupă uşor; pH 7,2-7,4; conţinut în azot total 1,8-2,2

mg, iar pentru Pleurotus sp.: pH între 5 şi 7; conţinut în apă 70-75%; să nu aibă miros

respingător; culoarea să fie apropiată de cea iniţială; liber de agenţi patogeni şi dăunători;

conţinut în azot total de 0,7-1,3% din substanţa uscată;

- dirijarea factorilor de mediu în strânsă corelaţie cu cerinţele speciei cultivate; la

Agaricus bisporus, temperatura în perioada de incubare trebuie să fie de 20-24°C în spaţiul de

cultură, după acoperirea cu amestec 18-20°C iar la fructificare 15-17°C; udarea zilnică a

pardoselei, a pereţilor şi a amestecului, pentru a se menţine la un nivel de 85%, atât în faza de

incubare cât şi de acoperire; asigurarea ventilaţiei, deoarece concentraţia de CO2 nu trebuie să

depăşească 0,1%; tratamente fitosanitare cu formalină 0,5%, de 2 ori pe săptămână, stropiri cu

Nogos 0,2% sau alte produse; la Pleurotus temperatura în faza de incubare este în funcţie de

specia de bureţi: 20-22°C pentru Pleurotus ostreatus şi 24-26°C pentru celelalte, iar în faza de

fructificare 12-15°C; umiditatea trebuie să fie de 70-75% în substat şi 80-90% în aer; ventilaţia se

dirijează astfel încât, concentraţia de CO2 să nu depăşească 0,08% la P. ostreatus şi 0,03% la

celelalte la incubare şi 0,1% la fructificare,; stropiri cu Decis 0,05%, pentru musculiţele atrase de

mirosul de miceliu; lumina este necesară după apariţia primordiilor de fructificare, 10-12 ore/zi.

272


RECOLTAREA, CONDIŢIONAREA, AMBALAREA, TRANSPORTUL ŞI

PĂSTRAREA LEGUMELOR

Obiective

Alegerea corectă a momentului optim de recoltare, în funcţie de destinaţia

producţiei;

Însuşirea lucrărilor de condiţionare a produselor legumicole în vederea creşterii

valorii comerciale a acestora;

Alegerea ambalajelor şi mijloacelor de transport adecvate.

Recoltarea reprezintă ultima etapă a ciclului de producere a legumelor şi începutul etapei de

pregătire a acestora pentru consum. Recoltarea influenţează păstrarea calităţii produselor, de aceea

trebuie să se execute la momentul optim şi ţinând seama de gradul de perisabilitate al acestora.

12.1. Momentul optim de recoltare Acesta depinde de specie şi de destinaţia produselor (tabelul 12.1).

După destinaţia produselor, se disting următoarele momente de recoltare:

recoltarea la maturitatea fiziologică reprezintă momentul în care părţile comestibile

au însuşirile caracteristice speciei şi soiului, iar seminţele sunt mature din punct de vedere

fiziologic. În acest moment se recoltează ardeiul lung şi gogoşar, pepenii, tomatele pentru

industrializare;

recoltarea la maturitatea comercială (de consum) reprezintă momentul când legumele

întrunesc însuşirile organoleptice, biometrice şi biochimice cerute de beneficiar. Se recoltează

ardeiul gras, vinetele, castraveţii, bamele, mazărea, dovleceii, verdeţurile;

recoltarea la maturitatea tehnică (industrială) reprezintă momentul în care legumele

ating parametrii necesari procesului de prelucrare a acestora sub formă de conserve şi semiconserve

(murare, deshidratare, congelare, obţinerea pastei şi sucului de tomate etc.). La maturitatea tehnică

se recoltează varza, ceapa, tomatele, ardeiul, conopida.

Unele legume au capacitatea de a-şi definitiva calităţile gustative după îndepărtarea de pe

plantă, acest proces purtând numele de postmaturare. Această însuşire permite recoltarea mai

devreme a unor legume care sunt destinate exportului (tomatele care se recoltează începând de la

apariţia unei zone galbene în jurul punctului pistilar, gogoşarii la începutul colorării etc.).

Legumele se recoltează la o singură trecere prin cultură (cele pentru industrializare) sau

eşalonat, pe măsura formării părţilor comestibile şi cerinţelor consumatorilor (cele destinate

exportului sau consumului în stare proaspătă). Se recoltează la o trecere: mazărea, fasolea păstăi,

morcovul, ţelina, păstârnacul, sfecla, ceapa, usturoiul etc. Eşalonat se recoltează salata, spanacul,

tomatele pentru consum proaspăt, ardeii, vinetele, castraveţii, pepenii, varza, conopida, la interval

de câteva zile. Castraveţii cornichon şi tomatele pentru export se recoltează la interval de 1-2 zile,

vinetele la 3-4 zile, etc.

Ca moment din zi, recoltarea legumelor se recomandă după ce roua s-a ridicat şi temperatura

începe să crească. Când temperatura este foarte ridicată în timpul zilei, recoltarea se face dimineaţa

devreme, pentru a evita deshidratarea legumelor. Depozitarea temporară se face în şoproane,

umbrare, magazii, unde produsele să fie ferite de radiaţia solară, de vânt sau precipitaţii.

12.2. Metode de recoltare

Recoltarea legumelor se execută

Manual;

Semimecanizat;

Mecanizat.

273

Recoltarea manuală se practică la speciile legumicole cultivate în sere, solarii, răsadniţe, iar

în câmp la cele destinate consumului proaspăt (tomate, ardei, vinete, castraveţi, vărzoase, ridichi).

Se recoltează prin desprinderea de pe plantă cu mâna, prin tăiere cu cuţitul sau prin smulgere.

Tabelul 12.1.

Momentul optim de recoltare la unele specii legumicole

(Dumitrescu şi colab., 1998) Specia Momentul recoltării Perioada din zi

Rădăcinoase Rădăcini tinere şi normal colorate pentru

consumul timpuriu; rădăcini de dimensiuni

normale, fragede, coloraţie tipică soiului

Timp însorit, după rouă, pe sol uscat

Ridichi de lună Rădăcini formate, cu colorit specific, fără

mugure sau tijă floriferă

Timp noros, dimineaţa sau seara

Varză albă Căpăţâni normale, bine îndesate Timp însorit, fără ploi

Conopidă Inflorescenţe bine formate, colorit specific,

fără zone brunificate sau pedicele florale

Dimineaţa sau seara, cu menţinerea

frunzelor protectoare

Tomate pentru

export

Fructe normal dezvoltate, coloraţie verde

tipică soiului, cu început de coloraţie în zona

punctului stilar

Dimineaţa sau seara, fără rouă sau

picături de apă de la irigare

Tomate pentru

consum

Fructe colorate, în stadiul de pârgă Toată ziua, cu protejarea fructelor

de insolaţie

Tomate pentru

industrializare

Fructe mature fiziologic, culoare specifică,

fără deprecieri sau urme de atac

Toată ziua

Ardei Fructe normal dezvoltate, coloraţie tipică

soiului

Toată ziua

Vinete Fructe normal dezvoltate, culoare tipică, pulpa

elastică, seminţe albe

Timp noros, dimineaţa şi seara

Castraveţi Fructe de mărime conform cerinţelor

beneficiarului


Pepeni galbeni Culoare tipică soiului, pulpă colorată şi

suculentă, seminţe mature, lucioase

Fără rouă sau picături de ploaie

Pepeni verzi Fructe de mărime şi luciu caracteristic, baza

peduncului tip ventuză, cârcel peduncular

maroniu sau uscat, seminţe mature, tipice

soiului

În orice perioadă

Dovlecei De la scuturarea florii până la 18-20 cm

lungime, pulpă consistentă, coajă crudă, seminţe

nedezvoltate


Mazăre pentru

boabe

Păstăi verzi, fragede, boabe imature, de formă

caracteristică


Fasole pentru

păstăi

Păstăi normal dezvoltate, fragede, boabe în

formare, nedezvoltate

Toată ziua, fără rouă sau picături de

ploaie

Salată, spanac Eşalonarea cererii pieţei, de la faza de rozetă,

până la apariţia tijei florale

Dimineaţa sau seara, fără rouă sau

picături de ploaie

Bame Capsule tinere şi fragede, nervuri

nelignificate, seminţe crude, în formare

Toată ziua, fără rouă sau picături de

ploaie

Ceapă şi usturoi Frunze cu treimea superioară colorată în

galben, tupina falsă înmuiată, bulbi normal

dezvoltaţi, coloraţie în formare

După rouă, timp uscat, sol reavăn

Sparanghel

etiolat

Lăstari etiolaţi, normal dezvoltaţi, diametrul

de 4 mm şi lungime peste 12 cm

Dimineţa şi seara, sol reavăn

Aromatice şi

condimentare

Până la colorarea butonilor florali Dimineaţa şi seara, timp noros

274

Recoltarea semimecanizată constă în efectuarea unor operaţiuni manuale, iar altele

mecanizat. Se practică la bulboase, rădăcinoase şi cartof şi constă în dislocarea părţilor subterane

mecanizat cu DLR-4 şi apoi strângerea producţiei manual. Are în vedere creşterea productivităţii

faţă de recoltarea manuală. Se aplică şi la verdeţuri, prin tăiere mecanizată la nivelul solului.

Maşina de recoltat salată

Recoltarea mecanizată constă în executarea mecanizată a tuturor lucrărilor de recoltare. Se

execută la speciile destinate industrializării, pe suprafeţe mari, folosind maşini specifice SKT-2

pentru tomate, EM- II la varză, combina VUE penru castraveţi, maşini care se află în încercări, cu

rezultate bune. La recoltarea mecanizată, se mai pretează salata, ardeiul pentru boia, mazărea,

fasolea, ceapa, cartoful, morcovul, păstârnacul, sfecla, ţelina etc.

Recoltarea mecanizată a salatei

275

12.3. Condiţionarea legumelor

Pentru a asigura o valorificare optimă a produselor legumicole, acestea trebuie pregătite

printr-o serie de lucrări de condiţionare şi anume: presortare, sortare, calibrare, spălare, periere şi

lustruire, ceruire, gruparea în legături, ambalare.

Presortarea constă în eliminarea legumelor deformate sau atacate de boli şi dăunători, direct

în câmp, odată cu recoltarea acestora, uşurând etapele următoare.

Sortarea constă în separarea legumelor strivite, cu un alt grad de maturare decât media

produsului sau de mărimi foarte diferite (extreme). Se execută manual, la masă, pentru o cantitate

mică de produse, sau cu diferite instalaţii, prevăzute cu benzi care să permită eliminarea celor

necorespunzătoare. Se aşează pe un singur strat pentru a fi obsevate uşor. Există şi instalaţii cu

celulă fotoelectrică, care separă produsele după culoare. Se execută în spaţii special amenajate (hale

de sortare).

Calibrarea constă în gruparea legumelor pe categorii de mărime şi se execută manual şi

mecanizat. Calibrarea manuală se face printr-o apreciere ochiometrică sau folosind inele de calibrat

sau şabloane de diferite dimensiuni. Se practică pentru cantităţi mici de legume. Calibrarea

mecanizată se execută pentru cantităţi mari de produse, folosind diverse instalaţii (instalaţia de

calibrat MOBA pentru castraveţi de seră, instalaţia de calibrat tomate ICT-1, instalaţia de calibrat

ceapă şi cartofi etc.).

Spălarea legumelor este obligatorie pentru cele care cresc în pământ (rădăcinoase) sau care

prezintă urme ale produselor de combatere. Se spală manual sau cu maşini special (MSR-1, MSR-3,

masina de spălat rădăcinoase). După spălare, produsele se svântă în curent de aer; apa rămasă poate

produce putrezirea legumelor, mai ales când cantitatea de legume este mare, iar valorificarea este

greoaie. Spălarea îmbunătăţeşte aspectul comercial al legumelor.

Perierea şi lustruirea se execută la legumele de la care se consumă fructele şi care sunt

lucioase (tomate, pepeni, ardei, vinete). Prin periere, se îndepărtează praful şi urmele de produse

chimice şi legumele îşi recapătă luciul caracteristic. Se folosesc perii moi sau materiale textile din

bumbac şi se execută manual sau mecanizat, cu dispozitive de periat şi lustruit, ataşate la instalaţiile

de condiţionare.

Ceruirea se execută cu scopul păstrării produsului o perioadă mai lungă, împiedicând

deshidratarea. Se aplică la fructele lucioase (tomate, ardei, vinete, castraveţi), prin acoperirea

acestora cu pelicule foarte fine de parafină, prelungind perioada de păstrare.

Gruparea în legături se execută pentru legumele verdeţuri şi unele rădăcinoase şi constă în

formarea de legături de 4,10,12 fire/legătură în funcţie de specie. Se practică la mărar, pătrunjel,

ceapă şi usturoi verde, ridichi de lună, morcov timpuriu, spanac (se fac snopi) etc.

12.4. Ambalarea legumelor

Este etapa finală a condiţionării legumelor în vederea valorificării sau păstrării, în funcţie de

necesităţi. Se folosesc diferite tipuri de ambalaje: lăzi din lemn, plastic, carton, saci din material

plastic, plase din material plastic, caserole etc.

Ambalajele trebuie

să prezinte

următoarele

însuşiri:

să fie uşoare;

să nu imprime produselor miros sau gust străin;

să fie noi sau foarte curate;

să fie de capacităţi diferite pentru valorificare en gros sau en detail;

să fie din materiale rezistente la manipulare;

să fie atractive;

forma ambalajelor să permită paletizarea produselor etc.

12.5. Transporul legumelor

Transportul legumelor se execută de la locul de producere până la punctul de sortare şi

condiţionare, apoi la piaţa de desfacere (pentru producătorii particulari) sau de la locul de

276

producere, până la centrele de condiţionare şi ambalare în vederea exportului, aprovizionării

magazinelor de desfacere (pentru produsele din reţeaua de comercializare). În timpul transportului,

produsele trebuie să-şi păstreze calitatea, să ajungă cât mai repede la destinaţie şi să fie cât mai

ieftin.

Transportul legumelor se efectuază pe cale:

rutieră;

feroviară;

maritimă;

aeriană.

Transportul rutier se execută cu diferite mijloace de transport şi anume:

tractoare cu remorci care asigură transportul legumelor din câmp până la punctele

de prelucrare. Se folosesc pentru legumele destinate industrializării şi pe distanţe mici şi de obicei

în vrac;

autocamionane care transportă legumele pe distanţe mai mari, ambalate în lăzi, saci

sau vrac (varză, cartofi, ceapă, pepeni). Sunt prevăzute cu prelate impermeabile, pentru ca legumele

să fie ferite de precipitaţii sau razele directe ale soarelui;

semiremorci izoterme care menţin temperaturi scăzute în timpul transportului (7-

10°C, timp de 1-2 zile), datorită prezenţei pereţilor izolaţi. Se folosesc pentru legumele prerăcite;

semiremorci refrigerate care se caracterizează prin aceea că sunt prevăzute cu spaţii

de depozitare a gheţii şi ventilatoare pentru recircularea aerului. Asigură transportul în siguranţă al

legumelor pe distanţe mai mari;

semiremorci frigorifice care sunt prevăzute cu agregate frigorifice cu compresor şi se

folosesc pentru transportul legumelor pe distanţe foarte mari şi prerăcite.

Transportul feroviar se practică în special pentru legumele cu grad foarte scăzut de

perisabilitate (rădăcinoase, cartof, bulbi, conserve de legume). Se folosesc:

vagoane simple pentru transportul pe distanţe mici a cartofilor, cepei, rădăcinoaselor,

verzei, pepenilor etc;

vagoane izoterme prevăzute cu pereţi izolaţi, care reduc variaţiile de temperatură în

interior, creând condiţii bune pentru transportul unor legume prerăcite şi nu pe distanţe foarte mari

(tomate, ardei, vinete, castraveţi);

vagoane refrigerate dotate cu dispozitive de antrenare a aerului din interior şi cu

spaţii de depozitare a gheţii;

vagoane frigorifice pentru transportul pe distanţe foarte mari a legumelor proaspete,

menţin o temperatură constantă în masa de produse şi sunt prevăzute cu agregate frigorifice cu

termostat;

vagoane încălzite pentru transportul legumelor pe timpul iernii, cu surse de încălzire

şi pereţi izolaţi.

Transportul naval se recomandă numai pentru transportul conservelor de legume destinate

exportului. Este un mijloc de transport lent, de aceea este recomandat numai pentru conserve (ca

produse din domeniul alimentar), întrucât acestea au o perioadă de păstrare foarte lungă (câţiva ani).

Se mai foloseşte şi pentru legumele neperisabile, dar la distanţe mai mici, în nave, care să asigure o

bună izolare termică şi ventilaţie a aerului.

Transportul aerian este cel mai scump şi nu se foloseşte în mod frecvent. Se poate utiliza în

transportul legumelor foarte perisabile pe distanţe foarte mari (ciuperci, salată, pepeni galbeni), cu

avioane speciale.

Reguli în timpul transportului:

o umiditatea din mijlocul de transport să fie de 85-95%;

o temperatură scăzută, însă diferă cu specia (tabelul 12.2);

o pentru transportul la distanţe foarte mari, unele legume trebuie recoltate în faza de

pârgă (tomate);

o prerăcirea legumelor, cu aer rece, cu apă rece sau în vid;

o respectarea duratei de transport.

277

Tabelul 12.2.

Temperatura optimă în timpul transportului legumelor

Produsul Punct de îngheţ

(C)

Temperatura maximă la

încărcare (C)

Temperatura de transport

(C)

Tomate în pârgă -0,8 15 10-15

Castraveţi -0,5 10 7-10

Ardei -0.8 10 7-10

Vinete -0,8 9 7-9

Mazăre păstăi -0,5 1 0-1

Fasole păstăi -0,6 4 2-4

Conopidă -1,0 4 0-4

Spanac, salată -0,5 4 0-4

Pepeni -1,0 10 4-10

12.6. Păstrarea legumelor

Se execută în scopul aprovizionării pieţei de desfacere cu legume proaspete, o perioadă mai

lungă din timpul anului, şi în special pe perioada iernii, când produsele legumicole proaspete, din

producţia autohtonă, lipsesc într-o proporţie foarte ridicată. Prin păstrare, se asigură o eşalonare a

consumului de legume proaspete.

Factorii care influenţează păstarea legumelor:

provenienţa legumelor; cele provenite din culturi legumicole fertilizate cu azot şi

irigate în exces au o capacitate slabă de păstrare pe o durată mare de timp;

asigurarea ventilaţiei în spaţiile de păstrare, natural sau forţat (prin ventilaţie forţată);

intensitatea unor procese fiziologice la nivelul legumelor. Astfel, verdeţurile,

mazărea, fasolea verde, au o durată de păstare foarte scurtă, deoarece respiraţia este foarte intensă,

temperatura din masa produselor creşte rapid, ducând la declanşarea proceselor de fermentaţie;

umiditatea să fie între 75-90%, în funcţie de produs, pentru a evita deshidratarea;

asigurarea transportului cât mai repede posibil.

În general păstrarea legumelor este de durată scurtă de timp (în special la consumator), în

condiţii de umiditate relativă 75-90%, temperatură de 0-4°C şi lipsa luminii; se pot păstra şi pe

perioade mai lungi, în funcţie de specie şi condiţiile create (tabelul 12.3).

Spaţiile destinate

păstrării legumelor

sunt:

silozurile semiîngropate, pentru cartofi şi rădăcinoase (fig. 12.1);

depozite de suprafaţă cu ventilaţie mecanică (bulboase,

rădăcinoase, varză);

depozite frigorifice cu atmosferă controlată, în care procesele

biologice sunt mult încetinite; astfel, pierderile din timpul

păstrării sunt foarte mici, iar calitatea produselor nu este afectată.

Controlul păstrării legumelor se face cu instalaţii automate de urmărire a condiţiilor din

depozite, prevăzute cu alarme acustice şi optice.

278

Tabelul 12.3.

Condiţii de păstrare a legumelor proaspete

Specia

Perioadă scurtă Perioadă lungă

Temperatura

(C)

Umiditatea

%

Durata

(zile)

Temperatura

(C)

Umiditatea

(%)

Durata

(zile)

Cartofi - - - 1-3 85-95 8-10

Ceapă bulbi - - - -2...1 75-85 8-10

Ciuperci 0-3 80-85 5-10 - - -

Conopidă 2-3 85-90 5-10 0-0,5 85-90 3-5

Castraveţi,

ardei

3-4 75-80 6-15 - - -

Gulii - - - 0-2 90-95 4-6

Fasole 0-1 75-80 6-10 - - -

Tomate 1-2 75-80 10-30 - - -

Pepeni 0-1 85-90 10-30 - - -

Rădăcinoase - - - 0-2 90-95 4-6

Praz - - - -2...5 85-90 4-6

Salată 0-2 85-90 10-20 - - -

Sparanghel 1-2 80-90 10-15 - - -

Varză - - - 0-2 90-95 4-6

Usturoi - - - -4...1,5 80-85 5-6

Arpagic - - - 18-20

(-2...1)

60-65 5-6

Fig. 12.1 Siloz semiîngropat pentru păstrarea rădăcinoaselor şi cartofilor: 1 – cartofi, 2 –

paie, 3 – pământ, 4 – canal de ventilaţie, 5 – coşuri de ventilaţie, 6 – canal pentru captarea şi

scurgerea apei

279


a) Care sunt momentele de recoltare a legumelor?

b) Ce este postmaturarea şi la ce legume se întâlneşte?

c) Care sunt lucrările de condiţionare a legumelor?

d) Ce condiţii trebuie să îndeplinească ambalajele pentru legume?

e) Ce mijloace de transport se folosesc pentru transportul legumelor?

f) Care sunt factorii care influenţează păstrarea legumelor?

Rezumat

Recoltarea legumelor este ultima verigă tehnologică din cultura legumelor care este extrem

de importantă. Recoltarea se execută la momente diferite în funcţie de specie şi destinaţia

producţiei, manual, semimecanizat şi mecanizat. Astfel, sunt legume care se recoltează la

maturitatea fiziologică, respectiv când seminţele sunt capabile să germineze (gogoşar, ardei lung,

pepeni verzi, pepeni galbeni), la maturitatea comercială, respectiv în momentul în care acestea au

însuşiri organoleptice, biometrice şi biochimice cerute de beneficiar (castraveţi, mazăre, bame,

dovlecei) şi la maturitatea tehnică, respectiv momentul când legumelor atig parametrii de

prelucrare sub diferite forme (varză, ceapă, ardei, conopidă).

În vederea valorificării cât mai eficiente a legumelor, asupra acestora se aplică lucrări de

condiţionare reprezentate de sortare, calibrare, spălare, periere, ceruire, gruparea în legături şi

ambalarea în ambalaje atrăgătoare, în scopul creşterii valorii comerciale a produselor. De

asemenea, ambalajele trebuie să fie noi sau foarte curate, să nu imprime gust sau miros străin

produselor, să fie uşoare etc.

Transportul legumelor să se facă cu mijloace de transport adecvate produselor şi destinaţiei

acestora, fără afectarea calităţii produselor şi în condiţii financiare cât mai convenabile.

Valorificarea producţiei se poate face imediat, dar şi eşalonat, de aceea un aspect foarte important

este păstrarea. Legumele se pot păstra perioade scurte (verdeţuri) sau lungi (cartofi, rădăcinoase,

bulboase, în depozite în care se controlează factorii de mediu sau în silozuri, în funcţie de specie.

280

BIBLIOGRAFIE

1. Apahidean A.Al., Indrea D., Maria Apahidean, Rodica Sima, D. Mănuţiu, I. Paven – 2008 –

Research concerning greenhouse tomatoes grown on organic substratum. Buletin UASVM,

Horticulture, 65, 469.

2. Apahidean A.Al., Maria Apahidean, 2004 – Cultura legumelor şi ciupercilor, Editura

Academic Pres. Cluj-Napoca.

3. Apahidean Al.S. - 1996 - Cercetări privind consumul de apă şi regimul de irigare al

culturilor de ceapă şi varză semănate direct în câmp în condiţiile Podişului Transilvaniei.

Teză de doctorat, UŞAMV Cluj-Napoca.

4. Apahidean Al.S. şi colab. - 1997 - Cercetări privind consumul de apă şi regimul de irigat la

varza semănată direct. Horticultura clujeană, XX, pag. 57-59.

5. Apahidean Al.S., 2003 – Cultura legumelor. Editura Academic Pres. Cluj-Napoca.

6. Apostol G. şi colab. 2007 – Noi sortimente de ingrăşăminte complexe cu microelemente.

Simpozion Internaţional Reconstrucţia ecologicp şi necesarul de îngrăşăminte în zona

Gorjului, Tg. Jiu, Ed. New agris Bucureşti, pag. 461-466.

7. Argerich C.A. şi colab. - 1989 - The effects of priming and ageing ou resistance to

deterioration of tomats seeds. J. of Experimental Botany, 40, 593-398.

8. Atanasiu N. – 2002 – Culturi horticole fără sol. Editura Verus, Bucureşti.

9. Atanasiu N. şi colab. - 1998 - Culturi de castraveţi tip cornichon pe substraturi organice.

Ses. omagială "50 de ani de la infiinţarea Facultăţii de Horticultură". Lucr. şt.pag. 69-72.

10. Atanasiu N. şi colab., 1998 – Cultura fără sol a tomatelor pe diferite substraturi organice.

Lucr.st.Ses. Omagială, 50 de ani de la infiintarea Facultăţii de Horticultură, pag.73-76.

11. Atanasiu N. şi colab., 1998 – Culturi de castraveţi tip cornichon pe substraturi organice.

Lucr.st.Ses. Omagială, 50 de ani de la infiintarea Facultăţii de Horticultură, pag.69-72.

12. Atanasiu N., 1999 – Contribuţii la îmbunătăţirea tehnologiei de cultură a castraveţilor în

câmp, în sistem industrial. Lucr.st. UŞAMV Iaşi.

13. Atherton J.B. şi colab. - 1984 - The effect of photoperiod on flowering in carrot. J.Hort.Sci.,

59, 213-215.

14. Baniţă M. P. şi colab. - 1981 - Cultura plantelor pe nisipuri. Scrisul Românesc, Craiova.

15. Bărbulescu L. - 1995 - Mecanizarea lucrărilor solului în ferme şi asociaţii legumicole mici şi

mijlocii. Anale ICLF Vidra, vol. XIV, 169-180.

16. Berar V, 1997 – Vademecum horticol, Ed. De Vest, Timişoara;

17. Berar V, 1998 – Legumicultură, Ed. Mirton, Timişoara;

18. Berar V, 2006 – Legumicultură, Ed. Mirton, Timişoara;

19. Berar V., Poşta G., 2005 – Researchee concerning the influence of the level of fertilizing on

the quality roots of the carrot in the conditions of the Didactic Station Timişoara, Cercetăti

ştiinţifice, USAMV a Banatului Timişoara, Ed. Agroprint, pag. 183-186;

20. Berar V., Poşta G., 2005 –Researches concerning the improvement of early and semi-early

potato culture technologies within the plain area of Banat region, Cercetăti ştiinţifice,

USAMV a Banatului Timişoara, Ed. Agroprint, pag. 187-194;

21. Bhella H.S., Wilcox G.E. - 1989 - J.Am.Soc. Hort. Sci. 114, 606-610.

22. Boor Gabriela - 1998 - Efectul polimerului Stockosorbe asupra creşterii şi dezvoltării

răsadurilor de legume cultivate în seră. Rev. Hortinform.

23. Boor Gabriela, A. Alexandrescu - 1997 - Influenţa nivelului de fertilizare asupra acumulării

de nitraţi şi nitriţi la salată şi gulioare şi posibilităţi de reducere a acestora. Rev. Hortinform

12, 64, pag. 8-11.

24. Borlan Z. şi colab. - 1995 - Îngrăşăminte simple şi complexe foliare. Ed. Ceres, Bucureşti.

25. Bratu Elena - 1998 - Eficiinţa prădătorului Coccinella septempunctata L. lansat în stadiul de

ou pentru diminuarea populaţiilor dăunătorului Myzus persicae Sulz, în culturile de ardei.

Anale ICLF Vidra, vol. XV, pag. 215-230.

26. Brewster J.L şi colab. - Alalysis of the growth and yield of over wintered onions. J.Hort.Sci,

281

52, 335-346.

27. Burzo I. şi colab. - 2000 - Fiziologia plantelor de cultură. vol. 4 Fiziologia legumelor şi a

plantelor floricole. Ed. Ştiinţa, Chişinău.

28. Burzo I., şi colab. - 1993 - Curs de fiziologia plantelor. IANB, Bucureşti.

29. Butnariu H., Indrea D., Petrescu C., Saviţchi P., Pelaghia Chilom, Ciofu Ruxandra, Popescu

V., Radu Gr., Stan N., 1992 - Legumicultură. Editura Didactică şi Pedagogică, RA,

Bucureşti.

30. Buzescu D., Cenuşă Maria, Popa Gh. - 1996 - Reconsiderarea microaspersiei ca metodă de

irigare a culturilor legumicole. Anale ICLF Vidra, vol.XIV, p.323-330.

31. Caciuc C., Teodora Aldescu - 1999 - Legumicultura prin prisma rezultatelor obţinute în

1998. Rev. Hortinform, 1, 77, pag. 13-14.

32. Călin Maria - 1999 - Experimentarea unor măsuri argrofitotehnice în reducerea atacului

unor dăunători ai verzei. Anale ICLF Vidra, vol. XVI, pag. 131-137.

33. Călin Maria şi colab. - 1999 - Posibilităţi de utilizare a prădătorului Amblyseius cucumeris

(Oudemans) pentru combaterea tripsului californian (Frankliniella occidentalis) la legume.

Anale ICLF Vidra, vol. XVI, pag. 123-130.

34. Călin Maria, Miu I. - 2000 - Biofertilizatori - o sursă importantă de azot în agricultură. Rev.

Hortinform 6, 94, pag. 10.

35. Ceauşescu I. şi colab. - 1984 - Legumicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti.

36. Cenariu Diana, Apahidean Al.S., Maria Apahidean Doina Stana, Rodica Sima –

Development and fruit set of some greenhouse tomato hybrids aas influenced by the cuture

system. Buletin UASVM, Horticulture, 65, 472.

37. Chaux C., Foury C. - 1994 - Production legumieres. Tome 1. Generalites. Ed. Tec-Doc,

Lavoisier, Paris.

38. Chivulete S. şi colab. - 1998 - Cercetări pivind utilizarea poliacrilamidelor româneşti în

cultura unor legume în solarii. Ses. omagială "50 de ani de la infiinţarea Facultăţii de

Horticultură". Lucr. şt. pag. 57-60.

39. Chivulete S. şi colab. - 2000 - Reseach concerning the influence of Polinit GT1

polyeletrolyte on soil structure in vegetable agroecosystems on the seed-stok roots carrotes

culture. Lucr.şt. Seria B, vol. XLIII, pag. 67-70.

40. Ciofu Ruxandra, Stan N., Popescu V., Chilom Pelaghia, Apahidean S., Horgoş A., Berar V.,

Karl Fritz Lauer, Atanasiu N., 2004 – Tratat de legumicultură. Editura Ceres, Bucureşti.

41. Cojocaru I. - 1996 - Irigarea prin picurare. Rev. Fermierul 6, pag. 8.

42. Colombo A., Nucifora S., Nucifora M.T., Calabro M. - 1992 - Utilizzo del Bombus

terrestris nell' impollinazione del pomodoro. Colture protette, 12, pag. 75-81.

43. Costache M., Roman Tr. - 1998 - Ghid pentru recunoaşterea şi combaterea agenţilor

patogeni şi a dăunătorilor la legume. Agris, Redacţia Revistelor Agricole, Bucureşti.

44. Creangă F. - 1998 - Irigarea prin picurare a tomatelor cultivate în solarii. Rev. Hortinform

10, 74, pag. 20.

45. Davidescu Velicica - 1998 - Efectul de seră şi agricultura. Rev. Fermierul 5, pag. 2-3.

46. Davidescu Velicica şi colab. - 1996 - Influenţa substraturilor de cultură şi a dozelor

crescânde de azot asupra calităţii salatei (Lactuca sativa). Lucr.şt.seria B., XXXIX, 7-16.

47. Demers D.A. şi colab. - 1991 - Effects de l' echairage d' appoint sur la croissance et la

productive du poivron. Canad.J. Plant. Sci. 71, 587-594.

48. Dempsey W.H. - Effects of temperature on pollen germination and tube growth. Rep.

Tomato. Genet. Coop, 20, ,15-16.

49. Dinu Maria, Cimpoiaşu V.M. – 2005 – Stabilirea etapelor tehnologice de obţinere a

plantelor altoite la Cucumis melo L., prin alipire. Lucrări şt. UŞAMV Iaşi, pag. 255-258.

50. Drăgănescu O., 1985 - Scheme de amenajare interioară pentru udarea localizată prin

picurare. vol. I, ICITID, Băneasa-Giurgiu, nr. 2426.

51. Dumitrescu M. - 1998 - Din istoricul cercetării legumicole în România. Rev. Hortinform, 1,

65, pag. 7-11.

282

52. Dumitrescu M. şi colab. - 1998 - Producerea legumelor. Artprint, Bucureşti.

53. Fisher J.E. - 1956 - Studies on the photoperiodic and thermal control of flowering in carrots.

Plant Physiology, 31, 36.

54. Fiţiu A., 2003 – Ghidul legumicultorului în agricultura ecologică. Ed. Risoprint, Cluj-

Napoca.

55. Gheorghe Aurelia şi colab. - 1996 - Unii indicatori tehnico-economici pentru secvenţa

tehnologică "Combaterea integrală a buruienilor" la culturile de tomate vară-toamnă şi ceapă

semănate direct. Anale ICLF Vidra, vol.XIV, 340-350.

56. Grumeza N. - 1984 - Prognoza, avertizarea şi programarea aplicării udărilor în sistemele de

irigaţii. Hidrotehnica, vol. 29, nr. 9.

57. Grumeza N. - 1986 - Prognoza şi avertizarea aplicării udărilor în sistemele de irigaţii.

Redacţia de Propagandă Tehnică Agricolă, Bucureşti.

58. Heide O.M. - 1970 - Seed-stak formation and flowering in cabbage. I Day - length

temperature and time relationships. Meldinger fra Norges Landbrukshogskole, 49, 1-21.

59. Hoza D., 1998 – Biotehnologia, microorganismele şi mediul. Editura Elisavaros, Bucureşti.

60. Hoza Gheorghiţa, 2000 – Cultura legumelor în câmp. Editura Elisavaros, Bucureşti

61. Hoza Gheorghiţa, 2001 – Legumicultură. Editura Elisavaros, Bucureşti

62. Hoza Gheorghiţa, 2003 – Sfaturi practice pentru cultura legumelor. Editura Nemira,

Bucureşti

63. Hoza Gheorghiţa, 2004 – Legumicultură aplicată. Editura Invel-Multimedia, Bucureşti

64. Hoza Gheorghiţa, 2006 – Andivele. Editura Elisavaros, Bucureşti

65. Hoza Gheorghiţa, Drăghici Elena – 2005 – Cercetări privind influenţa amestecului nutritiv

asupra calităţii răsadurilor de castraveţi. . Lucrări şt. UŞAMV Iaşi, pag. 203-208

66. Hoza Gheorghiţa, Drăghici Elena – 2007 - Reseaches regarding the influence of some foliar

fertilizers on the autumn production of cucumber in solarium. Anale univ. Craiova, vol. XII

(XLVIII) pag. 93-96.

67. Hoza Gheorghiţa, Drăghici Elena, Daniela Ciolacu – 2008 - Reseaches regarding the

influence of some ecological fertilizers on the growth and fruit forming of tomatoes. Lucr.şt.

UŞAMV Bucureşti,sria B, vol. LI, pag. 89-93.

68. Hoza Gheorghiţa, E. Pădurariu, Drăghici Elena, M. Velea, Daniela Ciolacu – 2008.

Reseaches regarding the influence of the posible fertilisation on the growth and

fructification of tomatoes. Lucr.şt. UŞAMV Bucureşti,seria B, vol. LI, pag. 85-88.

69. Hurd R.G. - 1973 - Long day effects on growth and flower initiation of tomato plants in low

light. Annals of Applied Biology, 73, 221-228.

70. Ifrim Aurelia, Buică Viorica - 1994 - Cercetări privind comportarea unor soiuri şi linii de

pătlăgele vinete pe solurile nisipoase din sudul Olteniei. Lucr.şt. SCCPCPND, ASAS,

Bucureşti,vol. VIII, pag.111-118.

71. Indrea D., Apahidean A.Al., Maria Apahidean, D. Mănuţiu, Rodica Sima – 2007 – Cultura

legumelor. Editura Ceres, Bucureşti.

72. Jidavu M.G. şi colab – 2008 – Study on the influence of water treated by means of pysical

growth and development of pepper plants. Buletin UASVM, Horticulture, 65, 157-161.

73. Jinga I., Vâjială M. - 1999 - Valorificarea agricolă a deşeurilor din diferite sectoare

economice. Rev. Agricultorul român 12, pag. 18-19.

74. Knott J.E. şi colab. - 1937 - Vernalization of lettuce. Proc.Am. Soc. Hort. Sci, 35, 644-648.

75. Lăcătuş V., Cârstea Luminiţa, 2007 – Fertilizarea foliară, ca mijloc de întreţinere a plantelor

legumicole cultivate pe soluri cu fertilitate redusă. . Simpozion Internaţional Reconstrucţia

ecologicp şi necesarul de îngrăşăminte în zona Gorjului, Tg. Jiu, Ed. New agris Bucureşti,

pag. 569-583.

76. Lăcătuş V., Voican V. - 1997 - Principalele dereglări nutriţionale şi fiziologice la cultura

protejată a tomatelor. Rev. Hortinform 9, 61, pag. 8-12.

77. Lăcătuşu V. - 2000 - Fertilizarea minerală o condiţie a producţiilor mari şi de calitate. Rev.

Agricultorul român, pag. 7-9.

283

78. Lungu Mihaela şi colab., 2007 – Fertilizarea organică în agricultură ecologică, Simpozion

Internaţional Reconstrucţia ecologicp şi necesarul de îngrăşăminte în zona Gorjului, Tg. Jiu,

Ed. New agris Bucureşti, pag. 373-381;

79. Marinescu A. - 1998 - Motocultorul multifuncţional sau specializat ca motosapă pentru

mecanizarea lucrărilor agricole în solarii şi sere familiale. Rev. Hortinform 1,65, pag. 11-14.

80. Marinescu A. şi colab. - 1997 - Tractor adaptabil sau specializat pentru fermele legumicole

familiale. Rev. Hortinform 10, 62, pag. 6-8.

81. Marinică I. Gh., 1989 - Cercetări privind consumul de apă şi regimul de irigare la

principalele plante legumicole cultivate pe nisipurile şi solurile nisipoase din sudul Olteniei.

Teză de doctorat. Facultatea de Agronomie, Craiova.

82. Mateescu N. - 1975 - Producerea miceliului de ciuperci pe suport granulat. Rev. Producţia

vegetală-Horticultura, 8.

83. Mateescu N. - 1982 - Producerea ciupercilor. Ed. Ceres, Bucureşti.

84. Messiaen C.M. şi colab - 1993 - Les allium alimentaires reproduits par voie vegetale. INRA,

Paris.

85. Miron V. şi colab. - 1996 - Cercetări privind combaterea integrată a buruienilor din culturile

de legume. Anale ICLF Vidra, vol. XIV, 351-361.

86. Miron V., Rădoi V. - 1996 - Substanţee biostimulatoare în sprijinul legumiculturii. Rev.

Fermierul 4, pag. 8-9.

87. Mitu Mihaela - 2000 - Importanţa rotaţiei culturilor în legumicultură. Rev. Fermierul 5,

pag. 12.

88. Moigrădean Diana şi colab. – 2008 – The influence of mineral fertilization about nitrogen

content in soil, plant and tomato fruit. Buletin UASVM, Horticulture, 65, 172-177.

89. Nitsch J.P şi colab. - 1952 - The development of sex expresion in cucurbit flowers. Am. J.

Bot., 39, 32-43.

90. Noord J., Passeen van D. - 1990 - Un nuovo indirizzo nella costruzione delle serre. Colture

protette, 10, pag. 38-42.

91. Pana Teodora şi colab. - 1998 - Bioregulatori - mijloace moderne de eficientizare a

agriculturii. Rev. Hortinform 3, 67, pag. 7-10.

92. Piccoli F. - 1994 - Quando ad impollinare sono i bombi. L' informatore agrario, 1, pag. 71-

74.

93. Popescu Nadia şi colab. - 1996 - Date preliminare privind refolosirea substraturilor active

fără sol în cultura protejată a tomatelor şi crizantemelor. Anale ICLF Vidra, vol. XIV. 451-

456.

94. Popescu V. - 1996 - Legumicultură, vol. 1. Ed. Ceres, Bucureşti.

95. Popescu V. - 2003 - Legumicultură, vol. 1. Ed. Ansid, Tg. Mureş

96. Posta Gh., V. Berar – 2008 – Studies on the analysis of morphological characteres from a

range of late cabbage hybrids cultivated in the field conditions. . Buletin UASVM,

Horticulture, 65, 153-166

97. Radle W.M., Honma S. - 1986 - Dormancy in peppers. Science Horticulture, 14, 19-25.

98. Sadik S - 1967 - Factors involved in curd and flower formation in cauliflower. Am. Soc.

Hort. Sci., 90, 252-259.

99. Scurtu I. şi colab. - 2000 - Aspecte privind combaterea integrată a buruienilor din culturile

de legume. Rev. Hortinform, 6, 94, pag. 15-18.

100. Sindile Narcisa şi colab. - 1997 - Cercetări de fiziologie referitoare la tomatele cultivate în

seră. Rev. Hortinform 10, 62, pag. 11-12.

101. Singureanu V., Apahidean Al.S. – 2008 – Contribuţii privind îmbunătăţirea sistemului de

cultură la tomate de solar cultivate în condiţiile pedoclimatice din podişul transilvănean.

Lucrări şt. UŞAMV Iaşi, pag. 635-640.

102. Stan N. şi colab. - 1998 - Cercetări privind folosirea unor substanţe bioregulatoare la cultura

de tomate în solarii. Ses. omagială "50 de ani de la infiinţarea Facultăţii de Horticultură".

Lucr. şt. pag. 5-10.

284

103. Stan N., Bernardis Mihaela Cristina, Petrescu V. – 2005 - Efectul aplicării unor substanţe

bioactive asupra creşterii la pătlăgelele vinete. Lucrări şt. UŞAMV Iaşi, pag. 641-649.

104. Stan N., Muntean N., Stan T., Stoleru V. – 2008 – Influenţa utilizării superabsorbanţilor în

producerea răsadurilor de ardei gras şi tomate. Lucrări şt. UŞAMV Iaşi, pag. 634-640.

105. Stan N., Muntean N., Stoleru V. – 2008 – Studii preliminare privind îmbunătăâirea

tehnologiei de cultură a legumelor ecologice în spaţii protejate prin folosirea mulciului ţi a

superabsorbanţilor.

106. Stan N., Stan T. - 1999 - Legumicultură. Vol 1., Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.

107. Stoian L., 2005 – Ghid practic pentru cultura biologică a legumelor, Ed. Tipoactiv, 398 pag.

108. Szabo Al., Roman T. - 1999 - Posibilităţile introducerii speciei Encarsia formosa Gahan în

sistemul de combatere integrată a agenţilor patogeni şi dăunători la culturile de tomate din

sere. Anale ICLF Vidra, vol. XVI, pag. 113-122.

109. Szabo Al., Vasiliu-Oromulu Liliana - 1999 - Cercetări privind bioecologia şi combaterea

integrată a dăunătorului Frankliniella occidentalis, Pergande din culturile de castraveţi de

seră. Anale ICLF Vidra, vol. XV, pag. 231-240.

110. Ştefănescu Daniela, Grigore Adriana, 2007 - Aspecte privind nutriţia minerală a plantelor

cu microelemente. Simpozion Internaţional Reconstrucţia ecologicp şi necesarul de

îngrăşăminte în zona Gorjului, Tg. Jiu, Ed. New agris Bucureşti, pag. 451-460;

111. Tachibana S. - 1987 - Effect of root temperatrure on the rate of water and nutrient

absorbtion in cucumber cultivars and fig-leaf gourd. J. Jap. Soc.Hort. Sci., 55, 461-467.

112. Thomas T.H. - 1980 - Flovering of Brussels sprouts in response to low temperature

treatment at different stagies of growth. Scientia Horticulturae, 12, 221-229.

113. Toma V., Alexandrescu V. - 1994 - Cercetări privind folosirea gunoiului de grajd şi a

îngrăşămintelor chimice pentru fertilizarea culturilor din asolamentul tomate timpuriii,

ceapă, fasole păstăi + varză de toamnă pe solurile nisipoase. Lucr.şt. SCCPCPND, ASAS,

Bucureşti,vol. VIII, pag.119-136.

114. Toma V. şi colab., 2007 – Cercetări privind eficacitatea unor compuşi organici naturali ai

borului în fertilizarea culturilor de pepeni verzi de pe solurile nisipoase din sudul Olteniei.

Simpozion Internaţional Reconstrucţia ecologicp şi necesarul de îngrăşăminte în zona

Gorjului, Tg. Jiu, Ed. New agris Bucureşti, pag. 404-415;

115. Trottin-Caudal J. et al. - 2000 - Protection integree contre les thrips et les purcerons; Le

marecher de France, julliet - aout, pag. XXV-XXX.

116. Tudor Ioana, 1996 - Sfaturi practice pentru cultivatorii de ciuperci. Editura Ştiinţă şi

Tehnică Bucureşti

117. Văduva I., 1977 - Cercetări cu privire la stabilirea consumului de apă la principalele culturi

pe terasa a III-a a Oltului. Lucrările Simpozionului ştiinţific "Irigarea culturilor de câmp şi

horticole în sistemele de irigaţie din Oltenia", mai.

118. Vlad I., Vlad Mariana - 2000 - Efectul CO2 administrat suplimentar în sporirea cantităţii şi

calităţii recoltei la tomatele cultivate în seră. Rev. Hortinform 2, 90, pag. 20-21.

119. Vlad Ionescu-Siseşti - 1982 - Irigarea culturilor. Editura Ceres, Bucureşti.

120. Voican Ana Viorica, V. Voican - 1995 - Cercetări privind creşterea şi dezvoltarea plantelor

de tomate afectate de insuficienţa luminii. Anale ICLF Vidra, vol.XIII, p.351-161.

121. Voican V, Lăcătuşu V. - 2000 - Prezent şi viitor pentru legumicultura din România. Rev.

Agricultorul român 12, pag. 11-13.

122. Voican V. şi colab. - 1995 - Reacţia plantelor tinere de tomate la stresul termic. Anale ICLF

Vidra, vol.XIII, p.364-373.

123. Voican V. şi colab. - 1998 - Particularităţile principalilor indicatori biometrici şi fiziologici

ai tomatelor cultivate în câmp neprotejat, în diferite areale ecologice. Rev. Hortinform, 9,

37, pag. 8-14.

124. Voican V., Popescu V., 1991 - Grădina de legume de primăvara până toamna. Editura

Ceres, Bucureşti.

125. Voican V., Scurtu I., Mirghis R., Buzescu D., 1995 - Particularităţile stării de secetă şi

285

consecinţele acestora pentru cultura legumelor. Anale ICLF Vidra, vol. XIII.

126. Wien H.C. - 1997 - The physiology of vegetable cropp. Ed. Wallingford, USA.

127. Yelle S. şi colab. - 1990 - Duration of CO2 enrichment influence growth, yield and gas

exchanges of two tomato species. J. Am.Soc. Hort. Sci., 52-57.

128. Zuang H. M. - 1989 - Memento fertilisation des cultures legumieres. CTIFL, Paris.

129. *** - Buletinul FAO, 2008

130. *** - Ghid practic pentru nagricultori, Editura Conphys, 2003.

138386607-Legumicultura-generala

Documents

Transcript of 138386607-Legumicultura-generala