- 1 -

UNIVERSITATEA „AL. I .CUZA” IAȘIFACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

ANATOMIA

PROF. UNIV.DR. PAULA DROSESCUDR: MIHAELA POEANĂ

- 2 -

- 3 -

Pagina

Cuprins 3

Definiția Anatomiei - terminologie anatomică uzuală 5

Țesuturi: definiție, clasificare, scurtă caracterizare 9

Anatomia aparatului locomotor 18

I. Sistemul osos 18

II. Articulațiile 31

III. Sistemul muscular 37

Sistemul nervos 55

I. Măduva spinării 55

II. Encefalul 60

II.A Trunchiul cerebral: Bulbul rahidian, Puntea lui Varolio, Mezencefal, Nervii

cranieni

60

II.B Cerebel 67

II.C Diencefalul 69

II.D Emisferele cerebrale 71

Analizatorii 75

1. Analizatorul cutanat – piele, tegumentele 75

2. Analizatorul kinestezic 76

3. Analizatorul olfactiv 78

4. Analizatorul gustativ 78

5. Analizatorul vizual 79

6. Analizatorul acustico-vestibular 84

Glandele cu secreție internă 90

Aparatul digestiv 95

I. Tubul digestiv 95

II. Glandele anexe ale tubului digestiv 106

Aparatul respirator 115

I. Căile respiratorii 115

II. Plămânii și pleura 119

Aparatul circulator 125

I. Inima 125

II. Sistem circulator – arborele circulator 129

Aparatul excretor 135

I. Rinichiul 135

II. Căile urinare 138

Aparatele de reproducere 142

I. Aparatul genital feminin 142

II. Aparatul genital masculin 145

- 4 -

Prin parcurgerea cursului de Anatomie studentul va dobândi competenţe:

a) generale:

dezvoltarea memoriei, capacității de analiză și sinteză informațională,

crearea bazei informaționale cu alte discipline medicale: Fiziologie și

Ergofiziologie, Biomecanică, Control medical;

b) proprii:

conștientizarea unui postura corect,

înțelegerea modului de funcționare al organismului

parametri după care să poată aprecia procesele de creștere și dezvoltare;

c) specifice:

aplicarea noțiunilor învățate în planurile lecțiilor sau de antrenament,

posibilități de mobilizare a unor segmente ale corpului la capacitatea lor

maximă;

conștientizarea importanței mișcării pentru organismele aflate în dezvoltare.

d) pentru cei care vor dori să fie antrenori: informații utile aplicabile în antrenamentul

sportiv.

- 5 -

Definiția Anatomiei - terminologie anatomică uzualăAnatomia omului este ştiinţa care se ocupă cu studiul formei şi structurii

corpului uman.

Anatomia omului face parte din grupa disciplinelor fundamentale.

Denumirea Anatomiei a luat naştere din termenul tehnic de “a diseca”,

aceasta deoarece multă vreme principala metodă de cercetare a corpului uman a

fost disecţia, bisturiul devenind simbolul anatomiei macroscopice (Viorel Ranga);

cuvântul compus de anatomie derivă de la “ana” de origine latină şi de la “temnein”

de origine greacă ambele având aceeaşi semnificaţie: a tăia, a diseca.

Pe măsură ce datele din disecţii au fost acumulate s-a impus sistematizarea

lor, ceea ce a făcut posibilă punerea bazelor anatomiei descriptive sau sistematice.

Aceasta se ocupă cu descrierea analitică a organelor, pe care le grupează în sisteme

şi aparate.

În acelaşi timp, necesitatea înţelegerii modului în care părţile componente ale

aparatelor şi sistemelor funcţionează a determinat desprinderea din disciplina de

anatomie a fiziologiei ca disciplină de sine stătătoare.

Compararea asemănărilor şi deosebirilor dintre părţile componente ale

organismelor, uman sau animal, a pus bazele anatomiei comparative (anatomia

speciilor). În cadrul acesteia investigaţia ştiinţifică a pătruns până în paleontologie, pe

care s-a bazat ulterior biologia modernă.

Preocupările sculptorilor şi ale altor artişti plastici pentru expresia exterioară a

formelor şi structurilor corpului uman şi animal au determinat apariţia, în epoca

Renaşterii, a anatomiei artistice.

Necesităţile legate de practica medicală şi în special de cea chirurgicală au

condus la crearea anatomiei topografice, care analizează structurile din alcătuirea

corpului pe regiuni şi stratigrafic.

Aprofundarea părţilor componente ale organismului în dinamică a pus bazele

anatomiei dezvoltării. Aceasta cuprinde etapa dezvoltării intrauterine, embriologia, şi

cea a dezvoltării postnatale, anatomia vârstelor din care ulterior se va dezvolta

gerontologia medicală.

În perioada modernă, prin trecerea la studiul şi cunoaşterea structurilor

dincolo de limita vizibilităţii cu ochiul liber, a luat naştere anatomia microscopică, care

a stat la baza dezvoltării citologiei şi a histologiei.

Corpul uman este alcătuit din aparate şi sisteme, care funcţionează într-o

interrelaţie constantă şi permanentă. Acestea sunt reprezentate de:

- 6 -

aparatul locomotor, care cuprinde: oasele, articulaţiile, muşchii şi anexelor lor;

aparatul respirator, în care sunt incluse căile respiratorii şi plămânii;

aparatul cardio-vascular: inima şi sistemul de vase sanguine;

sistemul limfatic: splina, timusul, ganglionii limfatici;

aparatul digestiv, în care se descriu organele care participă la procesul de

digestie;

aparatul excretor: rinichii şi căile urinare;

aparatul de reproducere;

sistemul endocrin;

sistemul nervos.

Pentru încadrarea şi exprimarea relaţiilor spaţiale ale corpului uman, cât şi a

părţilor sale componente, au fost unanim acceptaţi o serie de termeni.

Poziţia anatomică a corpului uman este cea de ortostatism (verticală), în care:

capul şi privirea orientate anterior,

membrele superioare sunt lipite de părţile laterale ale trunchiului, coatele se

găsesc în extensie,

faţa palmară a mâinii este orientată anterior, în supinaţie,

membrele inferioare sunt perfect apropiate, şoldurile şi gambele în extensie,

picioare sunt în unghi drept faţă de gambe (Figura 1).

Corpul uman este o structură tridimensională ceea ce face posibilă descrierea

a trei axe şi trei planuri spaţiale principale. De regulă, axele exprimă direcţia spaţială.

Planurile se referă la secţiuni convenţionale sau reale ale corpului, care precizează

localizarea sau poziţia spaţială a uneia dintre structurile corpului.

Axele. Axul vertical (longitudinal) străbate corpul în lungimea sa şi este

perpendicular pe sol. Este denumit şi axul cranio-caudal, deoarece are un pol

superior, cranial şi unul inferior, caudal. Axul care pleacă de la vertex (creştetul

capului) şi cade în centrul poligonului de susţinere (reprezentat de suprafaţa plantară

de susţinere şi spaţiul dintre suprafeţele plantare ale picioarelor), reprezintă axul

vertical principal – axul înălţimei sau al taliei. În embriologie axul longitudinal este

axul cranio-caudal care trece prin vertex şi coccis.

Axul sagital (antero-posterior, ventro-dorsal) corespunde grosimii corpului şi

prezintă un pol anterior sau ventral şi unul posterior sau dorsal. Axul sagital formează

cu axul vertical un unghi de 90°. La embrion este denumit axul ventro-dorsal.

Axul transversal (orizontal) străbate corpul de la stânga la dreapta şi exprimă

lăţimea.

- 7 -

În raport cu axele corpului, structurile anatomice pot fi descrise ca fiind situate:

superior-inferior, cranial-caudal, anterior-posterior, ventral-dorsal sau dreapta-stânga.

Planurile se referă la secţiunile corpului şi fiecare din ele trece prin câte două

din cele trei axe principale – a se urmări Figura 1. Planul median (simetriei bilaterale)

trece prin axul longitudinal şi cel sagital străbătând corpul pe linia mediană şi

împărţindu-l în două jumătăţi simetrice: antimere. Simetria celor două antimere se

referă numai la părţile somatice ale corpului, nu şi la viscere. La suprafaţa corpului,

planul median uneşte linia mediană anterioară cu linia mediană posterioară. Planurile

paralele cu planul median se numesc planuri paramediane sau parasagitale. Planul

frontal (planul coronal) trece prin axul longitudinal şi cel transversal şi divide corpul

într-o parte anterioară, ventrală şi alta posterioară, dorsală. Este perpendicular pe

planul sagital şi paralel cu fruntea şi sutura coronală. Planul transversal (orizontal,

planul metameriei corpului) se raportează la poziţia orizontală şi trece prin axul

sagital şi transversal, fiind perpendicular pe planurile sagital şi frontal. Secţiunile

corpului prin acest plan îl taie în felii suprapuse, paralele între ele; unele sunt

superioare, iar altele sunt inferioare. În raport cu cele trei axe şi planuri se mai pot

utiliza în descrierea elementelor anatomice termeni ca:

Figura 1. Planurile corpului

- medial - apropiat de planul median

- poziţionat în plan median

- medius - la mijloc din trei elemente;

- lateral - mai departe de planul median;

- dorsal - în spate, posterior;

- ventral - în faţă, anterior;

- proximal - în apropierea trunchiului;

- distal - la distanţă faţă de trunchi;

- sagital - perpendicular pe suprafaţa

corpului;

- frontal - în plan frontal;

- central - în centrul corpului;

- cranial - spre extremitatea cefalică;

- caudal - spre coccis;

- radial - orientat spre radius;

- ulnar - orientat spre ulnă, cubitus;

- fibular - orientat spre peroneu;

- 8 -

- fibular - orientat spre peroneu;

- tibial - orientat spre partea osoasă a gambei;

- rostral (nazal) – poziţionat spre nas;

- occipital - orientare spre posterior;

- adducţia - mişcarea prin care două segmente sau un membru se apropie de planul

sagital median

- abducţia - mişcarea prin care două segmente sau un membru se îndepărtează de

planul sagital median;

- flexia - mişcare prin care două segmente ale unui membru sau ale corpului se

apropie unul de altul;

- extensia - mişcare prin care două segmente ale unui membru sau ale corpului se

îndepărtează unul de altul;

- rotaţia - mişcarea prin care are loc modificarea poziţiei anatomice în sensul axei

lungi intern sau extern;

- circumducţia - mişcare combinată care presupune ca un segment al corpului să

treacă succesiv prin flexie, abducţie, extensie, adducţie şi să revină în poziţia

iniţială de flexie;

- pronaţia - mişcarea prin care mâna, antebraţul, gamba sau piciorul se rotesc în

aşa fel încât degetul mare să se apropie de planul sagital median;

- supinaţia - mişcare de sens invers pronaţiei, prin care se revine în poziţia

anatomică.

Musculatura flexoare este poziţionată anterior la nivelul membrelor superioare

şi posterior la cele inferioare. Această inversare a localizării se datorează rotaţiei pe

care o suferă membrele în timpul dezvoltării intrauterine, precum şi datorită adaptării

la poziţia de ortostatism.

Aparatul locomotor este specializat în realizarea mişcărilor specifice corpului

omenesc şi/sau locomoţie.

Locomoţia reprezintă deplasarea corpului omenesc dintr-un punct în altul,

realizată de regulă cu ajutorul unui motor propulsor (“locus” înseamnă loc, “motus”

mişcare). La om mişcările sunt mai complexe fiind în acelaşi timp şi combinate; nu se

realizează mişcări strict de deplasare, ci şi de statică, prehensiune, lovire, împingere,

căţărare, coordonare a mişcărilor de citit şi/sau vorbit.

- 9 -

ȚESUTURI: DEFINIȚIE, CLASIFICARE, SCURTĂ CARACTERIZARECelula este unitatea morfologică şi funcţională din care sunt alcătuite

ţesuturile, organele, aparatele şi sistemele tuturor organismelor.

Forma celulelor este variabilă de la un ţesut la altul şi de la o specie la alta.

Cel mai frecvent celulele sunt descrise ca fiind rotunde, ovalare, prismatice,

cilindrice. Dimensiunile celulelor sunt variabile de la un ţesut la altul. Printre cele mai

mici celule din organism menţionăm limfocitele din sânge, al căror diametru nu

depăşeşte 5 - 7μ, iar printre cele mai mari, ovulele, cu un diametru în jur de 200μ.

Celulele sunt alcătuite din trei

componente principale: citoplasmă, nucleul

şi membrana plasmatică.

Figura 2 Celula

1. Complexul Golgi

2. Înveliș nuclear

3. Por nuclear

4. Nucleol

5. Veziculă de transport

6. Ribozomi liberi

7. Reticul endoplasmatic rugos

8. Vacuolă lipidică

9. Reticul endoplasmatic neted

10. Centrioli

11. Microtubuli

12. Microfilamente

13. Matrice citoplasmatică

14. Plasmalemă

15. Mitocondrie

16. Picătură de glicogen

17. Veziculă de endocitoză

18. Fago-lizozom

1. Citoplasma reprezintă întreaga masă de materie vie a celulei și care

cuprinde nucleul şi organitele celulare; este delimitată de membrana plasmatică.

Citoplasmă este alcătuită din trei categorii de structuri: matricea citoplasmatică,

organitele celulare şi incluziunile citoplasmatice. Organitele celulare pot fi:

- organitele comune: reticulul endoplasmatic, ribozomii, lizozomii, aparatul Golgi,

mitocondriile şi centrul celular;

- organitele specifice: miofibrilele specifice fibrei musculare, neurofibrilele şi

corpusculii Nissl specifice celulei nervoase.

2. Nucleul celular este una dintre cele trei componente principale ale

- 10 -

celulei. Cu excepția globulelor roşii şi a altor câteva tipuri de celule, toate celelalte

celulele care alcătuiesc corpul omenesc prezintă un nucleu a cărui formă variază cu

tipul celular. Nucleul poate fi globular, ovalar, sub formă de bastonaşe etc.

Dimensiunile nucleului sunt variabile cu tipul celular, mai frecvent fiind cuprinse între 4

u. şi 200 μ. Nucleul este alcătuit din membrana nucleară, din unul sau mai mulţi

nucleoli şi din carioplasmă. Carioplasmă este reprezentată de întregul material

nuclear delimitat de membrana nucleară. Ea se prezintă ca o soluţie coloidală

alcătuită dintr-o fază de sol, numită cariolimfă, şi o fază de gel, numită cromatina

nucleară. Cariolimfa este un mediu lichid în care se găseşte cromatina şi nucleolul.

Cromatina nucleară este o substanţă eterogenă, în a cărei compoziţie chimică intră

acizi nucleici şi proteine și care reprezintă forma în care se organizează cromozomii.

Este vorba numai despre acea parte a cromatinei care are rol determinant în

depozitarea şi transmiterea informaţiei genetic. Numărul de cromozomi existenţi în

celulă este stabil şi caracteristic speciei. La om, numărul cromozomilor din celule

somatice este de 46, iar numărul cromozomilor din celulele germinale, de 23. Din

cei 23 de cromozomi ai celulei germinale 22 sunt cromozomi somatici sau

autozomi, iar 1 cromozom care este responsabil de determinarea sexului poartă

numele de cromozom sexual sau gonozom. Cromozomii sexuali au fost notaţi cu X

şi Y în timp ce toate ovulele au în mod invariabil cromozomul sexual X; o parte dintre

spermatozoizi au cromozomul sexual X, iar altă parte cromozomul sexual Y. La om,

sexul feminin are o pereche de cromozomi sexuali identici (cromozomii XX), iar

sexul masculin, o pereche de cromozomi sexuali diferiţi (cromozomi XY).

3. Membrana celulară se află la periferia oricărei celule. Este o zonă

de condensare a citoplasmei care individualizează celula şi o desparte de mediul

înconjurător. Membrana celulară este alcătuită din trei straturi subţiri (trilaminată): un

strat mijlociu, format cu predominanță din lipide şi îndeosebi din fosfolipide şi din două

straturi care îl delimitează pe cel mijlociu, formate cu predominanță din proteine.

Membrana celulară este polarizată, prezentând o încărcătură electrică. Membranele

celulelor care vin în contact formând ţesuturi prezintă zone diferenţiate, numite

desmozomi, care leagă celulele între ele.

Ţesuturile sunt grupări de celule diferenţiate, cu morfologie, structură şi

funcţie asemănătoare. Celulele care intră în constituţia unui ţesut pot avea aceeaşi

origine embriologică sau origini diferite. Ţesuturile mai cuprind și o substanţă amorfă,

neorganizată celular, care leagă celulele între ele, numită substanţă intercelulară.

Substanţa intercelulară se găseşte în cantitate mică în unele ţesuturi, ca, de

- 11 -

exemplu, în ţesutul epitelial, şi în cantitate mare în altele, ca, de exemplu, în ţesutul

conjunctiv, în organismul uman există cinci tipuri fundamentale de ţesuturi:

epitelial, conjunctiv, muscular, nervos şi sanguin.

1. Ţesutul epitelial este alcătuit din celule aşezate unele lângă altele,

unite şi solidarizate prin desmozomi. Țesutul epitelial formează membrane continue,

care acoperă suprafaţa externă a organismului sau căptuşesc cavităţile interne ce

comunică cu exteriorul (tubul digestiv, căile aeriene, căile genito-urinare etc.); mai

intră în structura parenchimul glandelor cu secreţie externă şi internă. Epiteliul care

căptuşeşte cavităţile mari, închise, ale organismului (pleură, peritoneu, pericard)

poartă numele de mezoteliu, iar cel care căptuşeşte lumenul vaselor sanguine

limfatice şi cavităţile inimii, de endoteliu.

Ţesutul epitelial este totdeauna însoţit de ţesut conjunctiv, de susținere.

Lichidul interstiţial, provenit din vasele sanguine ale ţesutului conjunctiv, pătrunde

prin difuzie în ţesutul epitelial, pe care-l hrăneşte. Epiteliile sunt bogat inervate.

Unul dintre criteriile după care pot fi clasificate epiteliile este rolul pe care

acestea le îndeplinesc în organism: epiteliul de acoperire, epiteliul glandular, epiteliul

de absorbţie şi epiteliul senzorial.

a. Ţesutul epitelial de acoperire este alcătuit din celule de formă plată, cubică,

prismatică sau cilindrică strâns unite între ele datorită vâscozității substanţei

intercelulare şi desmozomilor. Epiteliul de acoperire poate fi format dintr-un singur

rând de celule (de epiteliu simplu) sau din mai multe straturi de celule (epiteliu

stratificat).

b. Ţesutul epitelial glandular este alcătuit din celule epiteliale care au proprietatea

de a elabora diferite substanţe specifice pe care le elimină în mediul extern sau

intern. Acest tip de ţesut participă, alături de ţesutul conjunctiv, la formarea unor

organe numite glande.

c. Ţesutul epitelial de resorbţie căptuşeşte în general cavităţile interne ale

organismului, de exemplu: epiteliul mucoasei intestinale absortive, un epiteliu

simplu (monostratifical), format din celule prismatice, înalte, cu plăcuţă striată,

respectiv microvili.

d. Ţesutul epitelial senzorial este alcătuit din două tipuri principale de celule:

senzoriale şi de susţinere. Celulele senzoriale sunt celule epiteliale diferenţiate,

specializate şi adaptate pentru recepţionarea acţiunii diferiţilor stimuli din mediul

extern, pe care îi transmit sistemului nervos central. Celulele de susţinere sunt tot

celule epiteliale care se găsesc între celulele senzoriale şi care au rol protector.

- 12 -

Ţesutul epitelial senzorial intră în structura segmentelor periferice ale

analizatorilor.

2. Ţesutul conjunctiv este alcătuit din trei componente principale:

celulele conjunctive, fibrele conjunctive şi o substanţă nestructurată - substanţă

fundamentală. Ţesutul conjunctiv formează o simbioză perfectă cu ţesutul epitelial,

de care este despărţit printr-o membrană bazală. Ţinând seama de consistenţa

substanţei fundamentale țesutul conjunctiv se clasifică în: moi, semidure şi dure.

a. Ţesuturile conjunctive moi pot fi de mai multe tipuri:

- ţesutul conjunctiv lax: conţine în proporţii egale celule, substanţă

fundamentală şi fibre, are funcţie trofică;

- ţesutul reticulat, format din fibre de reticulină în ochiurile căreia se află

substanţa fundamentală şi celulele de origine ale elementelor figurate ale

sângelui;

- ţesutul adipos, conţine celule globuloase, care au acumulat central grăsime ce

împinge nucleul la periferie;

- ţesutul fibros, conţine predominant fibre de colagen, puţine celule şi

substanţă fundamentală;

- ţesutul elastic, conţine numeroase fibre de elastină, printre care se află

substanţa fundamentală şi puţine celule.

b. Ţesutul conjunctiv semidur (cartilaginos) este un ţesut elastic, dar şi rezistent.

Substanţa fundamentală conţine condrină, celulele cartilaginoasă - condrocite - se

găsesc în substanţa fundamentală în nişte cavităţi numite condroplaste. Se

disting trei varietăţi de cartilaje: hialin, elastic şi fibros.

c. Țesut conjunctiv dur: țesutul osos

d. Ţesutul osos: Este o varietate a ţesutului conjunctiv adaptată la maximum funcţiei

de susţinere şi de rezistenţă a organismului. El reprezintă componenta majoră

a oaselor. Ţesutul osos este format din substanţă fundamentală, fibre

şi celule. Substanţa fundamentală a ţesutului osos poartă numele de oseină. O

caracteristică esenţială a substanţei fundamentale a ţesutului osos este marea ei

afinitate pentru sărurile anorganice de calciu, care se depun conferindu-i

duritatea şi rezistenţa. În ţesutul osos se găsesc numai fibre colagene. Celulele

osoase sunt de trei tipuri: osteoblaste, osteocite şt osteoclaste.

În funcţie de structură, ţesutul osos este de două feluri, compact şi spongios.

Ţesutul osos compact se găseşte în peretele diafizei oaselor lungi şi în lama

externă a oaselor scurte şi late. Ţesutul osos spongios se găseşte în epifizele

- 13 -

oaselor lungi, în oasele scurte şi late, caracterizându-se prin prezenţa a numeroase

cavităţi, numite areole. Cavităţile sunt pline cu măduvă roşie hematoformatoare.

3. Ţesutul muscular este alcătuit din celule numite fibre musculare, în

raport cu particularităţile structurale şi funcţionale ale organitelor specifice fibrelor

musculare, respectiv ale miofibrilelor, deosebim trei tipuri de ţesut muscular: neted,

striat şi cardiac.

Țesutul muscular neted este alcătuit din fibre musculare netede aşezate în

fascicule sau benzi dese, ori răspândite izolat în masa ţesutului conjunctiv.

Ţesutul muscular striat care intră în constituţia muşchilor somatici se mai

numeşte şi ţesut muscular voluntar și este alcătuit din fibre musculare striate, adică

din celule multinucleate dispuse în mănunchiuri sau fascicule musculare de diferite

mărimi. Fibrele şi fasciculele musculare striate intră în alcătuirea muşchilor

scheletali. Fibrele musculare striate au o formă alungită, cilindrică ori uşor

prismatică. Lungimea unei fibre musculare striate este cuprinsă între 5 -15 cm, iar

grosimea între 20 - 100µ. Fibra musculară striată este alcătuită din sarcoplasmă,

nuclee şi sarcolemă. Sarcoplasma nu este altceva decât citoplasmă fibrei

musculare striate. Nucleele fibrei musculare striate au o forma ovoidă cu diametrul de

5 - 10 µ. Numărul lor variază de la o fibră musculară la alta, în funcţie de lungimea

fibrei şi de organul în care se găseşte fibra musculară striată. Sarcolema este

membrana celulei musculare, Ea este alcătuită din două porţiuni relativ bine

distincte: sarcolemă propriu-zisă şi membrana bazală. Fiecare fibră musculară este

înconjurată de o membrană plasmatică numită sarcolemă, dublată de o membrană

bazală formată din substanţe proteice colagenice. De asemenea este înconjurată de

o teacă subţire de ţesut conjunctiv care poartă numele de endomisium. Fibrele

colagene şi elastice din endomisium se prind de sarcolema fibrelor musculare pe care

le leagă între ele. Fibrele musculare învelite de endomisium sunt dispuse paralel,

alcătuind mănunchiuri sau fascicule musculare de diferite mărimi: fascicule

musculare primare, secundare şi terţiare. Aceste fascicule sunt înconjurate de un

ţesut conjunctiv mai bogat, numit perimisium intern. Totalitatea fasciculelor împreună

cu ţesutul conjunctiv care le leagă formează muşchiul. La rândul lui, muşchiul este

înfăşurat într-o membrană conjunctivo-elastică, numită perimisium extern. În ţesutul

conjunctiv dintre fibrele şi fasciculele musculare se găsesc vase şi nervi, care au

rolul de a hrăni fibrele musculare şi a transmite influxul nervos.

Ţesutul muscular cardiac este o varietate a ţesutului muscular striat fiind

alcătuit din două tipuri de ţesut muscular: ţesutul muscular cardiac propriu-zis

- 14 -

(miocard), care împreună cu ţesutul conjunctiv vasculonervos formează peretele

contractil al inimii, şi ţesutul nodal, care formează sistemul excitoconductor al

inimii. Ţesutul muscular cardiac propriu-zis este alcătuit din fibre musculare cu

caractere duble, de ţesut muscular neted (nucleul situat central) şi de ţesut

muscular striat (miofibrilele prezintă striaţii longitudinale şi transversale). Fibrele

musculare cardiace sunt bine individualizate, dar vin în contact unele cu altele la

nivelul unor benzi numite discuri intercalare sau striile scalariforme ale lui Eberth şi

formează o structură de tip sinciţiu funcţional.

Ţesutul nodal sau excitoconductor al inimii este alcătuit din celule musculare

cu caractere speciale, numite celule nodale. Aceste celule sunt fibre musculare

specializate pentru elaborarea şi conducerea stimulilor care asigură automatismul

inimii.

4. Ţesutul nervos este alcătuit din celule nervoase sau neuroni, care

sunt însoţiţi de elemente celulare de aceeaşi origine embrionară ectodermică, cu rol

de protecţie şi de nutriţie, numite nevroglii. Totalitatea neuronilor, care alcătuiesc

ţesutul, împreună cu nevrogliile, care formează ţesutul glial, la care se adaugă

ţesutul conjunctiv şi vasele formează organele nervoase, al căror ansamblu poartă

numele de sistem nervos central şi periferic.

Neuronul, unitatea structurală şi funcţională a ţesutului nervos, se

caracterizează prin formă şi mărimi variabile în limite foarte largi, de la un diametru de

5 - 10 μ până la 125 μ. Citoplasmă din corpul neuronului este dispusă în jurul nucleului

şi poartă denumirea de neuroplasmă. Ea conţine organite celulare comune

(mitocondrii, aparatul Golgi, lizozomii, reticulul endoplasmatic, ribozomii), specifice

(neurofibrilele) şi incluziuni. Neurofibrilele sunt organite celulare specifice neuronilor

sub forma unor filamente subţiri, neramificate şi de lungimi variabile. Nucleul

neuronului are un aspect de veziculă clară, aşezată în mijlocul corpului celular. El

conţine unul sau mai mulţi nucleoli. Membrana plasmatică a corpului celulei nervoase

poartă numele de neurolemă și are aceeaşi structură trilaminată ca şi celelalte

membrane celulare.

Prelungirile neuronilor sunt de două feluri, dendrite şi axoni. Dendritele sunt

prelungiri ale citoplasmei relativ scurte, groase şi bogat ramificate. Ele sunt alcătuite

din citoplasmă, acoperite de membrana plasmatică a pericarionului, care se

prelungeşte şi înfăşoară dendritele. Citoplasmă dendritelor conţine neurofibrile pe

toată lungimea lor. Dendritele se mai numesc şi prelungiri celulipete.

Axonul este o prelungire a citoplasmei mai lungă şi mai subţire decât

- 15 -

dendrita, unică, prezentă întotdeauna, în general nearborizată. Axonul este învelit

de o membrană plasmatică numită axolemâ. Funcţia axonilor este aceea de a

conduce influxul nervos de la corpul celular la dendritele ori corpul celular al altui

neuron sau la o celulă efectuare. Axonul se mai numeşte şi prelungire celulifugă.

Figura 3. Neuronul

1. Neurilema

2. Neuroplasma

3. Nucleu

4. Nucleolul

5. Corpusculi Nissl

6. Neurofibrilele

7. Dendrite

8. Axolemă

9. Axoplasmă

10. Celulele Schwann

11. Teaca de mielină

12. Strangulațiile lui Ranvier

13. Teaca lui Henle

14. Arborizație terminală

15. Butoni terminali

16. Axon

17. Nucleul celulei Schwann

18. Membrana celulei Schwann

Există mai multe posibilități de clasifica neuronii: după situaţia topografică, ele

se împart în fibre nervoase centrale şi fibre nervoase periferice; după prezența

tecii de mielină - fibrele nervoase se împart în mielinice şi amielinice; după

criteriul funcţional, fibrele nervoase se împart în fibre senzitive şi motorii.

Fibra nervoasă periferică este alcătuită dintr-un axon învelit în trei teci, care de

la interior către exterior sunt: teaca de mielină, teaca Schwann şi teaca Henle sau

Key-Retzius. Teaca de mielină înfăşoară axonul, venind în contact direct cu

membrana plasmatică (axolema acestuia). Teaca Schwann înfăşoară teaca de

mielină; este formată din celule gliale de origine ectodermică numite celule Schwann.

Teaca Henle sau Key-Retzius înfăşoară teaca Schwann. Ea este formată dintr-o

substanţă fundamentală amorfă şi din fibre conjunctive cu predominanță elastice.

Fibra nervoasă centrală se deosebeşte de fibra nervoasă periferică mielinică

prin absenţa tecii Schwann, care este înlocuită de un tip special de nevroglie, numită

- 16 -

oligodendroglie. Prin ramificaţiile expansiunilor lor dendritice şi axonice neuronii intră

în legătură funcţională atât unii cu alţii, cât şi cu celulele receptoare şi efectoare.

Neuronii prezintă prelungiri sau expansiuni care stabilesc între ei legături funcţionale

de contiguitate numite sinapse. Aceste expansiuni împreună cu celulele receptoare şi

efectoare alcătuiesc arcul reflex. Axonii şi dendritele alcătuiesc fibrele nervoase prin

care circulă influxul nervos. Fibrele nervoase sunt formate din axoni şi se găsesc

atât în sistemul nervos central (măduva spinării, trunchiul cerebral, cerebel,

diencefal, emisferele cerebrale), cât şi în sistemul nervos periferic.

Sinapsele interneuronale se realizează în trei feluri: între butonii terminali ai

axonului unui neuron şi dendritele altui neuron (sinapse axodendritice); între butonii

terminali ai axonului unui neuron şi corpul altui neuron (sinapse axosomatice),

între butonii terminali ai axonului unui neuron şi porţiunea incipientă a axonului altui

neuron (sinapse axoaxonale). Nevrogliile sunt celule care derivă din ectoderm şi care

se interpun între neuroni şi vasele sanguine, jucând un dublu rol, de susţinere şi trofic.

Timp de lucru

(recomandat)

6 ore

Rezumat Pentru a se putea realiza descrierea corpului uman se folosește sistemul de axe

(ax vertical, sagital, transversal).

Celula este unitatea morfologică şi funcţională din care sunt alcătuite ţesuturile,

organele, aparatele şi sistemele tuturor organismelor. Este formată din nucleu

celular, citoplasmă și membrana celulară.

Ţesuturile sunt grupări de celule diferenţiate, cu morfologie, structură şi funcţie

asemănătoare. Tipuri de țesuturi ce se pot descrie în corpul uman sunt: țesutul

epitelial, conjunctiv, osos, muscular, nervos.

Concluzii Anatomia omului este ştiinţa care se ocupă cu studiul formei şi structurii corpului

uman.

Exemple ilustrative:

- 17 -

Teste de

autocontrol

1. Ce este celula și care sunt rolurile pe care le îndeplinește în organism?

2. Care sunt principalele tipuri de țesuturi pe care ele putem descrie la om?

3. Ce este țesutul osos?

4. Care sunt principalele trei tipuri de țesut muscular?

5. Care sunt prelungirile neuronului?

6. Ce este sinapsa ?

Surse

bibliografice

1. Papilian Victor – Anatomia omului, volumul I și II, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 1982, 2008

2. Ranga Viorel – Tratat de anatomia omului, Editura Medicală, București, 1960

3. Sinelnikov R.D. – Atlas de anatomie umană, Moscova, 1978

4. Ifrim M., Iliescu A. –Anatomia și biomecanica educației fizice și sportului, Editura

Didactică și Pedagogică, București, 1978

5. Voiculescu I.C, Petricu I.C – Anatomia și fiziologie omului, Editura Medicală,

București, 1964

- 18 -

ANATOMIA APARATULUI LOCOMOTORI. SISTEMUL OSOS

Sistemul osos este alcătuit din totalitatea oaselor organismului uman şi a

articulaţiilor dintre ele. Articulaţiile leagă oasele, integrându-se într-un sistem care

poartă numele de schelet, Numărul total al oaselor care alcătuiesc scheletul

omului este de 223, dintre care 95 sunt perechi, iar 33 oase neperechi.

Caracteristicile principale ale oaselor sunt: forma, structura, dezvoltarea şi

creşterea.

Oasele corpului omenesc au forme diferite, caracteristice. După criteriul de

lungime oasele pot fi împărţite în trei grupe, şi anume: oase lungi, oase late şi oase

scurte. Oasele lungi se caracterizează prin predominanţa lungimii faţă de grosime

şi lăţime. Fiecare os lung este alcătuit dintr-un corp sau diafiză şi din două extremităţi

numite epifize. în perioada de creştere, între diafiză şi epifize se găseşte cartilajul de

creştere, care poartă numele de metafiză. Exemplu de oase lungi: femurul, tibia,

peroneul, humerusul, clavicula, etc. Oasele late prezintă două feţe şi mai multe

margini, variabile ca număr de la un om la altul. Ca exemple ar fi: oasele craniului,

omoplatului, sternul, coxalul. Oasele scurte se caracterizează prin faptul că

lungimea, grosimea şi lăţimea lor sunt aproape egale, în această categorie intră

oasele tarsiene, oasele carpiene şi vertebrele.

Oasele lungi, cât şi oasele late şi scurte pot prezenta suprafeţe sau faţete

articulare, apofizice, spine, tubercule, creste, fose şi incizuri. Suprafeţele sau feţele

articulare sunt acele porţiuni de pe suprafaţa oaselor care servesc pentru articularea

cu late oase. Apofizole sunt proeminenţe care se găsesc la suprafaţa oaselor, au

formă conică sau cilindrică. Spinele sunt proeminenţe lamelare sau margini mai

lăţite ale unui os. Tuberculii reprezintă şi ei proeminenţe neregulate situate pe

suprafaţa unor oase. Fosele sunt scobituri de formă ovalară, incizurile, scobituri de

formă cilindrică, iar şanţurile, scobituri de formă alungită care se găsesc pe suprafaţa

oaselor.

Oasele sunt alcătuite în principal din ţesut osos compact şi spongios, la

care se mai adaugă şi alte varietăţi de ţesut conjunctiv.

Structura oaselor lungi: a) Structura diafizei: peretele diafizei este format

din următoarele componente:

- periostul este o membrană vasculară care înveleşte, la periferie, întregul os, cu

excepţia capetelor articulare, care sunt acoperite de cartilaje. Această membrană

este formată la adult din două straturi, unul extern sau superficial, numit periostul

- 19 -

fibros, şi altul intern sau profund, care vine în raport cu masa osoasă, numit

periostul osteogen.

- masa osoasă are forma unui tub cilindric axat pe canalul modular şi este

delimitată în partea externă şi în partea internă de câteva straturi de lamele

osoase dispuse concentric, formând sistemul lamelar fundamental extern şi

intern, între cele două sisteme, masa osoasă este alcătuită din ţesut osos

compact haversian şi interhaversian.

- endostul este o membrană conjunctivă care căptuşeşte la interior masa osoasă

atât a diafizei, cât şi a epifizelor.

În axul diafizei se află un canal, numit canalul medular, în care se găseşte o

substanţă de culoare galbenă, roşie sau cenuşie, denumită măduvă osoasă. Măduva

osoasă este o formaţiune complexă în structura căreia intră diferite varietăţi de ţesut

conjunctiv, vase sanguine şi terminaţii nervoase. Se deosebesc trei varietăţi de

măduvă osoasă: roşie, galbenă ş cenuşie. Măduva roşie este de două feluri:

osteogenă şi hematogenă. Măduva roşie osteogenă se găseşte în diafiza oaselor în

perioada intrauterină şi de creştere şi are ca rol principal formarea ţesutului osos.

Măduva roşie hematogenă se găseşte numai în diafiza oaselor fătului şi are rol

primordial formarea elementelor figurate ale sângelui. La adult rămâne cantonată

numai în ţesutul osos spongios din epifizele unor oase lungi, din oasele late şi din

corpurile vertebrelor. Măduva galbenă se formează din măduva roşie prin

transformarea anumitor tipuri de celule conjunctive în celule grase sau adipoase.

Măduva cenuşie este prezentă în canalul medular al diafizei oaselor lungi la

bătrâni.

b) Structura epifizei. Pe o secţiune longitudinală sau transversală se observă că

substanţa osoasă are un aspect de burete, cu cămăruţe de diferite mărimi (areole)

limitate de pereţi osoşi subţiri, cuprinse într-o capsulă de os compact, în aceste

cămăruţe se găseşte măduva osoasă.

În structura oaselor scurte intră periostul şi masa osoasă, formată din ţesut

osos spongios aşezat în partea internă, şi dintr-un strat subţire de ţesut osos

compact aşezat la periferie.

În structura oaselor late intră: periostul, masa osoasă, endostul şi

măduva osoasă. Caracteristica structurală a acestor oase constă în aceea că ţesutul

osos spongios, care poartă numele de diploe, este situat între două straturi de ţesut

osos compact învelit de periost.

Scheletul osos al capului este format din 22 de oase, poartă numele de

- 20 -

craniu căruia i se descrie o parte - craniul cerebral sau neurocraniul şi o alta care

formează craniul facial sau viscerocraniul.

Craniul cerebral sau neurocraniul este denumit așa datorită faptului că

adăpostește sistemul nervos central. Este alcătuit din opt oase: frontal, etmoid, sfenoid,

occipital, două oase temporale şi două oase parietale. Are o formă aproximativ

ovoidă, cu axul mare îndreptat antero-posterior, căruia i se pot distinge două părţi:

bolta craniului şi baza craniului.Figura 4. Scheletul craniului

1. Fisura orbitară superioară

2. Orbita

3. Fisura orbitară inferioară

4. Vomerul

5. Gaura infraorbitară

6. Cavitatea nazală

7. Protuberanța mentală

8. Mandibula

9. Osul zigomatic

10. Osul maxilar

11. Osul lacrimal

12. Osul nazal

13. Osul temporal

14. Osul parietal

15. Osul frontal

Osul frontal este un os nepereche, aşezat în partea anterioară a craniului,

deasupra masivului facial. Este alcătuit din două părţi şi anume, o parte verticală şi

alta orizontală. Osul frontal prezintă o faţă endocraniană, care vine în raport cu

creierul, şi alta exocraniană, care vine în raport cu pielea capului. Partea verticală se

mai numeşte şi scuama frontalului. Pe faţa exocraniană se află două proeminenţe

orizontale aşezate deasupra orbitelor, numite arcadele sprâncenoase. Tot pe faţa

exocraniană, osul frontal prezintă două proeminenţe osoase situate deasupra

arcadelor sprâncenoase, numite bose frontale laterale iar medial se află bosa

frontală medială sau glabela. În interiorul părţii verticale, în dreptul glabelei se găsesc

nişte cavităţi săpate între tăblia internă şi externă a osului, numite sinusurile frontale.

Inferior, frontalul se articulează cu etmoidul printr-un şanţ în formă de U deschis

posterior, numit şanţ etmoidal.

Osul etmoid este un os nepereche, aşezat în partea anterioară şi mediană a

- 21 -

bazei craniului, sub porţiunea orizontală a osului frontal. El contribuie la formarea

peretelui cavităţii craniene, precum şi a foselor nazale şi orbitale şi este alcătuită

dintr-o parte verticală, o parte orizontală şi două mase laterale. Partea orizontală este

alcătuită dintr-o lamă osoasă aşezată în şanţul etmoidal al frontalului. Ea are o formă

dreptunghiulară şi prezintă un număr mare de orificii, de unde şi denumirea de lamă

ciuruită. Această lamă formează plafonul cavităţii nazale. Prin orificiile ei trec nervii

olfactivi. Partea verticală este împărţită în două porţiuni: o porţiune numită apofiza crista

gali şi o porţiune numită lama perpendiculară a etmoidului. Masele laterale sunt

formaţiuni osoase situate pe părţile laterale şi inferioare ale lamei ciuruite, în interiorul

lor se găsesc săpate nişte cavităţi numite celulele etmoidale.

Osul sfenoid este un os nepereche aşezat în partea centrală a bazei

craniului, între etmoid şi frontal. Osul sfenoid este alcătuit din următoarele părţi: corpul

sfenoidului, aripile mici, aripile mari şi apofizele pterigoide. Corpul sfenoidului are o formă

neregulată, cuboidală. Pe faţa superioară se observă o adâncitură, depresiune - numită

şaua turcească, în care este adăpostită glanda hipofiză. În corpul sfenoidului se găsesc

două cavităţi, numite sinusuri sfenoidale, care comunică cu fosele nazale. Aripile mici

sunt două lame osoase de formă triunghiulară aşezate în plan orizontal. Aripile mari

sunt două formaţiuni osoase ce se desprind de pe feţele laterale ale corpului

sfenoidului; ele prezintă trei feţe: o faţă cerebrală, care contribuie la formarea

endobazei; o faţă orbitală, care ia parte la formarea peretelui extern al orbitei; o faţă

temporală, care formează peretele cutiei craniene, între frontal şi temporal (fosa

temporală). Apofizele pterigoide sunt două proeminenţe osoase care se desprind de faţa

inferioară a corpului sfenoidului, îndreptându-se vertical în jos. Fiecare apofiza

pterigoidă este alcătuită din două lame osoase (una internă şi alta externă). Între cele

două lame se găseşte un spaţiu care. poartă numele de fosa pterigoidă.

Osul occipital este un os nepereche situat în partea mediană, posterioară şi

inferioară a capului. Are două feţe antero-superioare (endocraniană) şi postero-inferioară

(exocraniană) şi patru margini. Faţa endocraniană prezintă fosele cerebeloase, fosele

cerebrale, protuberanta occipitală internă. Faţa exocraniană prezintă protuberanţa

occipitală externă, liniile occipitale superioare şi inferioare.

Osul occipital are forma unui segment de sferă, prezentând în partea sa

inferioară un orificiu ovalar - gaura occipitală - care realizează comunicarea între

cavitatea craniană şi canalul rahidian. Occipitalul este alcătuit din patru părţi: partea

bazilară, două părţi laterale şi scuama occipitalului. Partea bazilară sau corpul, apofiza

bazilară este situată anterior față de gaura occipitală. Pe faţa exocraniană se află

- 22 -

tuberculul faringian, pe care se insera aponevroza faringiană (ce formează peretele

superior al faringelui), iar pe faţa endocraniană se observă un şanţ numit clivus, în care

se află bulbul rahidian şi puntea. Părţile laterale sunt două formaţiuni osoase

neregulate aşezate lateral, de o parte şi de alta a găurii occipitale. Pe faţa

exocraniană a părţilor laterale se află condilii occipitali. Scuama occipitalului este

situată înapoia găurii occipitale, reprezentând cea mai mare parte a osului occipital.

Ea are două feţe, una endocraniană, care vine în raport cu creierul mare şi cu

creierul mic, şi alta exocraniană, care vine în raport cu pielea şi muşchii capului.

Osul temporal este un os pereche aşezat în partea inferioară şi laterală a

cutiei craniene și participă la formarea bazei craniului şi a calotei craniene. Osul

temporal este alcătuit din trei părţi; partea pietroasă, timpanică şi scuama

temporalului. Partea pietroasă sau stânca temporalului are două feţe superioare şi

două feţe inferioare şi este situată la baza craniului, între sfenoid şi occipital şi are

forma unei piramide. Faţa anterioară a stâncii temporalului se află pe endobaza

craniului, iar faţa inferioară, pe exobaza craniului. Pe faţa anterioară a osului

temporal se observă o mică scobitură - impresiunea trigemenului - în care se află

ganglionul nervului trigemen. Pe faţa posterioară se găseşte orificiul endocranian al

conductului auditiv intern. Faţa inferioară a stâncii temporalului este neregulată,

prezentând depresiunea numită fosă jugulară. Partea timpanică a osului temporal

este situată pe faţa exocraniană a temporalului. Este formată dintr-o lamă osoasă,

curbată în sus şi alcătuieşte trei sferturi din orificiul conductului auditiv extern.

Scuama temporalului este o lamă osoasă aplatizată, are două feţe şi patru margini,

de formă aproape semicirculară, situată în partea superioară a osului temporal. Pe

faţa exocraniană a scuamei temporalului se află o proeminenţă osoasă, numită

apofiza zigomatică, şi o depresiune numită fosa mandibulară.

Osul parietal este un os lat de formă aproximativ patrulateră, situat de o

parte şi de alta a liniei mediane, în partea superioară şi laterală a craniului. Prezintă

o faţă exocraniană convexă şi o faţă endocraniană concavă. Pe faţa exocraniană se

află bosa parietală şi două linii curbe. Pe faţa endocraniană, de formă concavă se

găsesc fosa parietala şi numeroase şanţuri, în care sunt adăpostite vasele sanguine.

Marginile osului parietal se articulează cu porţiunea verticală a osului frontal (cu care

formează sutura coronară), cu scuama occipitalului (cu care formează sutura

lambdoidă), cu osul parietal de pe partea opusă (cu care formează sutura sagitată a

craniului) și cu scuama osului temporal (cu care formează o sutură scuamoasă).

Viscerocraniul sau scheletul feței este alcătuit din 14 oase, dintre care

- 23 -

şase pereche şi două nepereche: două maxilare, două palatine, două zigomatice,

două lacrimale, două nazale, două cornete nazale inferioare, vomerul şi mandibula.

Aceste oase alcătuiesc împreună un os masiv situat la partea anterioară a craniului,

în care sunt adăpostite ochiul, fosele nazale, cavitatea bucală şi faringele.

Maxilarul este un os pereche care prin articularea cu cel de partea opusă

participă la formarea scheletului osos al cavităţii bucale, al cavităţii orbitale şi al

foselor nazale. Maxilarul se compune dintr-un corp şi apofizele palatină şi piramidală.

Corpul maxilarului are o formă neregulată și prezintă patru feţe: anterioară,

superioară sau orbitală, internă sau nazala şi posterioară. Faţa anterioară vine în

raport cu părţile moi ale feţei. Fața superioară are forma unei lame triunghiulare.

Faţa internă ia parte la formarea peretelui lateral al foselor nazale. Posterior față de

apofiza zigomatică se descrie faţa posterioară pe care se găseşte o proeminenţă

numită tuberozitatea maxilară. Cei patru pereţi ai corpului maxilarului delimitează o

cavitate, numită sinusul maxilar, care comunică cu fosa nazală. Apofiza piramidală

are bază, vârf şi trei feţe (superioară, anterioară şi posterioară). Apofiza palatină

este o lamă osoasa care porneşte de pe faţa internă sau nazală a maxilarului şi

participă la formarea palatului dur.

Osul palatin este un os pereche de formă neregulată, aşezat înapoia osului

maxilar, este format dintr-o lamă osoasă orizontală și alta verticală unite în unghi drept.

Lama orizontală se uneşte cu cea de pe partea opusă, formând treimea posterioară a

bolţii palatine. Lama verticală este de formă aproximativ patrulateră, formează o parte

din peretele lateral al cavităţii nazale.

Osul zigomatic sau osul malar este un os pereche aşezat în partea

superioară şi laterală a feţei, El are o formă neregulată, prezentând două feţe (una

internă şi alta externă), patru margini şi patru unghiuri. Faţa externă vine în raport cu

pielea şi cu muşchii feţei, formând umărul obrazului. Faţa internă intră în constituţia

fosei temporale.

Osul lacrimal este un os pereche aşezat pe peretele median al fosei orbitale,

are forma unei lame dreptunghiulare, formând împreună cu apofiza frontală a

maxilarului canalul nazolacrimal.

Osul nazal are forma unei lame dreptunghiulare. Faţa externă a nazalului

este acoperită de piele, iar cea internă formează o parte din peretele superior şi

lateral al fosei nazale.

Cornetul nazal inferior este un os care se prezintă ca o lamelă osoasă de

formă triunghiulară. El este fixat printr-o margine de peretele extern al fosei nazale, iar

- 24 -

cealaltă margine o are liberă. Între cornetul nazal inferior şi peretele lateral al fosei

nazale se află un spaţiu, numit meatul nazal inferior.

Vomerul este un os nepereche aşezat în plan median. Marginea lui

superioară se articulează cu faţa inferioară a corpului sfenoidului. Prin marginea lui

inferioară vomerul se articulează cu lama perpendiculară a etmoidului formând

porţiunea osoasă a septului nazal.

Mandibula este un os nepereche aşezat în partea inferioara a craniului

visceral, fiind singurul os mobil al scheletului capului. Ea este formată din trei părţi:

un corp şi două ramuri. Corpul mandibulei are forma unei potcoave aşezate cu

convexitatea în partea anterioară. Pe faţa anterioară, externă a corpului mandibulei,

pe linia ei mediană se află o proeminenţă osoasă, numită simfiza mentonieră iar

lateral, câte un orificiu pe unde ies nervii şi vasele mentale, numit gaura mentonieră.

Tot pe faţa anterioară se află pe fiecare parte câte o creastă, numită linia oblică

externă pe care se insera muşchi. Pe fata posterioară, internă a corpului mandibulei

se găsesc: mici proeminențe aşezate de o parte şi de alta a liniei mediane,

numite apofizele genii superioare şi inferioare pe care se inseră muşchii geniogloşi

şi geniohidieni); câte o creastă osoasa, numită linia oblică internă sau milohioidiană,

pe care se insera muşchiul milohioidian; o depresiune aşezată deasupra liniei

milohioidiene, numită foseta sublinguală, care vine în raport cu glanda sublinguală; o

altă depresiune aşezată dedesubtul liniei milohioidiene, numită foseta

submandibulară, care vine în raport cu glanda salivară submandibulară. Pe

marginea superioara a corpului mandibulei se observă opt scobituri, numite alveole

dentare, în care se fixează dinţii arcadei dentare inferioare. Ramurile mandibulei se

prezintă ca nişte lame osoase de formă aproape patrulatere care continuă corpul

mandibulei, formând cu acesta un unghi, numit unghiul mandibulei sau gonion. În

partea superioară se află condilul mandibulei care formează împreună cu cavitatea

glenoidă a temporalului articulaţia temporo-mandibulară.

Scheletul trunchiului este alcătuit din coloana vertebrală, stern şi coaste.

Segmentul toracal ai coloanei vertebrale împreună cu coastele şi cu sternul

formează scheletul toracelui sau cutia toracelui în care sunt adăpostite inima, vasele

mari, plămânii, traheea, esofagul şi alte organe. Segmentul sacral al coloanei

vertebrale împreună cu cele două oase coxale formează bazinul în care sunt

adăpostite vezica urinară, uterul, o parte din intestinul subţire, precum şi ramurile

principale ale aortei şi venei cave inferioare.

Coloana vertebrală reprezintă segmentul axial al scheletului. Ea este aşezată

- 25 -

pe linia mediană şi posterioară a trunchiului, întinzându-se de la scheletul

craniului, cu care se articulează, până la bazin. Coloana vertebrală este alcătuită,

pe de o parte, din piese osoase numite vertebre, iar pe de alta, din piese

fibrocartilaginoase, numite discuri intervertebrale. În alcătuirea coloanei vertebrale

intră 33-34 vertebre, care sunt grupate în cinci regiuni, şi anume: cervicală (7

vertebre), toracală (12 vertebre), lombară (5 vertebre), sacrală (5 vertebre),

coccigiană (4-5 vertebre). Cele cinci vertebre care alcătuiesc regiunea sacrală sunt

sudate între ele, formând osul sacral. De asemenea, cele 4-5 vertebre care alcătuiesc

regiunea coccigiană formează împreună osul coccis.

Caracterele generale ale vertebrelor: în afară de vertebrele regiunii sacrale şi

coccigiene care, aşa cum am văzut, sunt sudate între ele formând oase aparte, şi de

prima vertebră cervicală, toate celelalte vertebre se compun din următoarele părţi:

corpul vertebral, arcul vertebral, apofiza spinoasă, apofizele transverse şi apofizele

articulare. Corpul vertebral are forma unui segment de cilindru. El este situat în

partea anterioară a vertebrei şi prezintă două feţe orizontale şi o circumferinţă. Arculvertebral este format din doi pediculi vertebrali şi două lame vertebrale. Pediculii

vertebrali leagă arcul vertebral de corpul vertebrei. Atât marginea superioară, cât şi

cea inferioară a fiecărui pedicul vertebral prezintă câte o scobitură, numită incizura

vertebrală. Incizurile a două vertebre suprapuse delimitează orificiul numit gaura

intervertebrală, prin care ies nervii spinali. Corpul vertebrei împreună cu arcul

vertebral delimitează orificiul numit gaura vertebrală. Prin suprapunerea vertebrelor

care alcătuiesc coloana, şi deci prin suprapunerea găurilor vertebrale, se formează

canalul vertebral sau rahidian, în care este adăpostită măduva spinării. Apofizaspinoasă este o proeminenţă osoasă care porneşte de pe faţa posterioară a

arcului vertebral. Apofizele transverse sunt două proeminenţe osoase care pornesc

de pe feţele laterale ale arcului vertebral. Apofizele articulare, în număr de patru,

sunt proeminenţe aproximativ verticale.

Caracterele specifice ale vertebrelor. Vertebrele regiunii cervicale, cu excepţia

primelor două, prezintă unele particularităţi. Astfel corpul vertebral este mic, iar gaura

vertebrală are formă triunghiulară. Apofizele transversale sunt străbătute în bază de

câte un orificiu, iar la vârf se termină cu doi tuberculi, unul anterior şi altul posterior.

Prima vertebră cervicală se numeşte atlas, iar cea de a doua, axis. Astfel,

atlasul nu are corp vertical, el fiind alcătuit din două arcuri (unul anterior şi altul

posterior) şi din două mase laterale ce delimitează o gaură vertebrală de formă

circulară. Axisul prezintă ca element particular o proeminenţă osoasă de forma unei

- 26 -

dinte, care pleacă de pe partea superioară a corpului vertebrei şi poartă numele de

apofiza odontoidă sau dintele axisului.

Vertebra a 7-a cervicală se deosebeşte prin faptul că apofiza spinoasă a

acesteia nu se bifurcă, este lungă şi proeminentă sub piele.

Vertebrele toracice prezintă pe părţile laterale ale corpului feţe articulare

pentru coaste, numite feţe articulare costale.

Vertebrele lombare au corpul vertebral mare şi gaura vertebrală

triunghiulară.

Osul sacrum este un os care rezultă din sudarea celor cinci vertebre ale

regiunii sacrate. El prezintă o bază, un vârf şi patru feţe. Baza sacrumului prezintă

două apofize articulate. Vârful sacrumului prezintă două proeminente osoase numite

coarnele sacrale, între coarnele sacrumului se află hiatul sacral. Faţa anterioară sau

pelvină a sacrumului prezintă patru creste orizontale, denumite liniile transverse, la

extremităţile cărora se găsesc găurile sacrate anterioare, prin care trec ramurile

anterioare ale nervilor sacrali. Faţa posterioară sau dorsală a sacrumului prezintă pe

linia mediană o creastă osoasă, numită creasta sacrală mediană. De o parte şi de

alta a sacrului se găsesc crestele sacrale intermediare şi crestele sacrale laterale.

între crestele sacrală, mediană şi crestele sacrale intermediare se găsesc găurile

sacrale posterioare, prin care ies ramurile posterioare ale nervilor sacrali. Prin

feţele laterale ale sacrumului osul se articulează cu osul coxal, formând articulaţia

sacroiliacă. Sacrul este străbătut de la bază spre vârf de canalul sacral,

corespunzător canalului vertebral, în canalul sacral se află filum terminale care

împreună cu nervii lombar i şi sacraţi alcătuiesc împreună coada de cal.

Coccisul rezultă din sudarea celor 4-5 vertebre ale regiunii coccigiene. Ca şi

sacrul, el are două feţe (anterioară şi posterioară), două margini laterale, o bază şi

un vârf. Baza coccisului se articulează cu vârful sacrului. De pe suprafaţa ei pornesc

coamele coccisului.

Coloana vertebrală prezintă patru curburi: cervicală, toracală, lombară şi

sacrococcigiană. Curbura cervicală are concavitatea orientată posterior şi se

numeşte lordoză cervicală. Cea toracală are convexitatea orientată posterior şi

poartă numele de cifoză toracală. Curbura lombară, a cărei concavitate este

orientată posterior, se numeşte lordoză lombară. Curbura sacrococcigiană are

convexitatea orientată posterior.

Scheletul cutiei toracice este alcătuit din coloana vertebrală toracală,

aşezată posterior, sternul, aşezat anterior, coastele şi cartilajele costale, situate între

- 27 -

stern şi coloană.

Sternul este format din trei părţi: manubriul sternal, corpul sternului şi

apendicele xifoid. Manubriul sternal formează la locul de unire cu corpul sternului

un unghi cu deschidere posterioară, numit unghiul sternal. Apendicele xifoid,

reprezentat de cele mai multe ori printr-un cartilaj, se află la extremitatea inferioară a

sternului,

Coastele sunt oase late, foarte alungite, de forma unor arcuri situate între

coloana vertebrală şi stern. Ele sunt în număr de 12 perechi şi se subîmpart în trei

categorii: adevărate, false şi flotante. Coastele adevărate (primele şapte perechi) se

articulează prin intermediul cartilajelor costale direct cu sternul, în timp ce coastele

false (perechile VIII, IX; X) se articulează indirect cu sternul. Datorită cartilajelor lor,

coastele false se unesc formând arcurile cartilaginoase, prin intermediul cărora se

articulează cu sternul. Coastele flotante nu se articulează cu sternul, ele

terminându-se liber în peretele abdomenului.

Caracterele generale ale coastelor: fiecare coastă este formată dintr-un corp şi

două extremităţi. Corpul coastei prezintă o faţă exterioară convexă, o altă faţă internă

concavă, o margine superioară şi o margine inferioară. Pe marginea inferioară, către

faţa internă, se află şanţul costal, în care sunt adăpostite artera, vena şi nervul

intercostal. Extremitatea posterioară a coastei se articulează cu coloana vertebrală.

Extremitatea anterioară se prelungeşte cu cartilajul costal, format din ţesut

cartilaginos hialin. Ei face legătura între coaste şi stern.

Scheletul membrului superiorOasele care alcătuiesc scheletul membrului superior sunt descrise ca oase ale

centurii scapulare şi oasele extremităţii libere a membrului superior. Centura

scapulară este alcătuită din claviculă şi omoplat. Scheletul extremităţii libere a

membrului superior se subîmparte, la rândul lui, în scheletul braţului, reprezentat

de humerus, scheletul antebraţului, alcătuit din radius şi ulna sau cubitus, şi

scheletul mâinii, format din oasele carpiene, metacarpiene şi falange.

I. Oasele centurii scapulare se compune din două oase; clavicula şi

scapula sau omoplatul.

Clavicula este un os lung, pereche, aşezat în partea anterioară şi

superioară a cutiei toracice, între stern şi omoplat. Ea are forma literei S şi este

formată dintr-un corp şi două extremităţi: extremitatea sternală, care se

articulează cu sternul, şi extremitatea acromială, care se articulează cu acromionul

omoplatului.

- 28 -

Figura 5. Scheletul osos

1. Frontal

2. Zigomatic

3. Mandibula

4. Coloana vertebrală

5. Oasele coxale

6. Claviculă

7. Omoplat

8. Stern

9. Coaste

10.Humerus

11.Cubitus (ulnă)

12.Radius

13.Oasele carpiene

14.Oasele metacarpiene

15.Falangele mâinii

16.Femur

17.Rotulă (patelă)

18.Tibie

19.Peroneu (fibulă)

20.Oasele tarsiene

21.Oasele metatarsiene

22.Falangele piciorului

Scapula sau omoplatul este un os lat, pereche, aşezat în partea

posterioară a cutiei toracice. Are o formă triunghiulară, cu baza în sus. Scapula

prezintă două feţe (anterioară şi posterioară), trei margini (vertebrală, axilară şi

superioară) şi trei unghiuri (superior, inferior şi lateral).

II. Oasele extremităţii libere a membrului superior sunt: humerusul,

care formează scheletul braţului, ulna şi radiusul, care alcătuiesc scheletul

antebraţului, oasele carpiene, metacarpiene şi falangele, din care este alcătuit

scheletul mâinii.

Humerusul este un os lung, pereche, care formează scheletul braţului. El este

alcătuit dintr-un corp sau diafiză şi două extremităţi sau epifize. Corpul are forma unei

prisme triunghiulare cu marginile mult rotunjite, prezintă în partea mijlocie

- 29 -

proeminenţa osoasă numită tuberozitatea deltoidiană şi şanţul nervului radiat.

Extremitatea superioară prezintă: capul humeral, tuberculul mare, tuberculul mic şi

şanţul intertubercular. Capul numeral este o formaţiune osoasă a cărei suprafaţă

articulară are mărimea unei treimi dintr-o sferă. El intră în cavitatea glenoidă a

scapulei. Extremitatea inferioară a humerusului este turtită antero-posterior şi

prezintă condilul humeral, trohleea, epicondilii medial şi lateral, fosa coronoidă şi

olecraniană.

Ulna sau cubitus este un os lung, pereche, care împreună cu radiusul

formează scheletul antebraţului. Ulna este formată dintr-un corp şi două

extremităţi. Corpul de forma unei prisme triunghiulare, prezintă trei feţe şi trei

margini. Marginea dinspre radius (laterală) este ascuţită şi poartă numele de creasta

interosoasă a ulnei. Extremitatea superioară prezintă incizura trohleară, olecranul,

apofiza coronoidă, tuberozitatea ulnară şi incizura radială. Extremitatea inferioară a

ulnei este alcătuită dintr-o parte sferică, numită capul ulnei, şi dintr-o proeminenţă

osoasă ascuţită, numită apofiza stiloidă a ulnei

Radiusul este un os lung, pereche, care împreună cu ulna formează scheletul

antebraţului. El este aşezat lateral extern față de ulnă. Radiusul prezintă un corp şi

două extremităţi. Corpul este de formă rotundă în partea superioară şi de prismă

triunghiulară în cea inferioară, prezintă: creasta interosoasă şi tuberozitatea radială.

Extremitatea superioară a radiusului are formă cilindrică şi poartă denumirea de

cap radial. Acesta prezintă o suprafaţă articulară scobită, aşezată pe faţa superioară,

numită foseta capului radial. Extremitatea inferioară a radiusului prezintă o

proeminenţă osoasă care pleacă de pe faţa laterală şi se prelungeşte în jos, numită

apofiza stiloidă a radiusului, se articulează cu capul cubitusului scafoid semilunar.

Oasele carpiene sunt în număr de opt și formează masivul carpian, corpul

sau segmentul proximal al scheletului mâinii. Ele sunt aşezate pe două rânduri, unul

superior şi altul inferior. Oasele carpiene se articulează, pe de o parte, între ele, iar

pe de lata, cu oasele antebraţului şi cu cele metacarpiene. Rândul superior este

alcătuit, din afară înăuntru, din următoarele patru oase: scafoid, semilunar, piramidal

şi pisiform. Rândul inferior este alcătuit din trapez, trapezoid, osul mare şi osul cu

cârlig. Aceste se articulează cu cinci oase metacarpiene numerotate de la 1-5, de la

exterior la interior, aceste la rândul lor se articulează cu primul rând de falange. Sunt

trei falange pentru fiecare deget, cu excepţia policelui care are două falange.

Scheletul membrului inferiorOasele care alcătuiesc scheletul membrelor inferioare se împart în

- 30 -

oasele centurii pelviene şi oasele extremităţilor libere a membrului inferior.

I. Centura pelviană este formată din două oase coxale, care împreună cu

osul sacral şi cu coccisul formează bazinul.

Coxalul este un os pereche, de formă neregulată care provine din sudarea

a trei oase primitive: ilion, ischion şi pubis. La adult coxalul are două feţe (medială şi

laterală), patru margini (anterioară, posterioară, superioară şi inferioară) şi patru

unghiuri. Faţa medială prezintă: fosa iliacă internă, linia arcuată, faţeta auriculară a

coxalului, fundul cavităţii cotiloide şi gaura obturatorie. Faţa laterală prezintă: fosa

iliacă externă, acetabulum şi gaura obturatoare. Marginea anterioară prezintă trei

proeminenţe osoase, numite spina iliacă antero-superioară, spina iliacă antero-

inferioară, eminenţa iliopectinee, spina pubisului. Marginea posterioară prezintă două

proeminenţe osoase, numite spina iliacă postero-superioară şi spina iliacă postero-

inferioară; marea incizură sciatică, spina sciatică, mica incizură sciatică situată sub

spina sciatică; tuberozitatea ischiatică, situată în partea inferioară a acestei margini.

Marginea superioară poartă numele de creasta iliacă. Marginea inferioară prezintă o

suprafaţă articulată, numită faţeta pubiană sau faţa articulată simfizară care

serveşte la articularea celor două oase coxale.

II. Oasele extremităţii libere a membrului inferior sunt: femurul, care

formează scheletul coapsei; tibia şi fibula, care alcătuiesc scheletul gambei; oasele

tarsiene, metatarsiene şi falangele, care alcătuiesc scheletul piciorului. Tot în

alcătuirea scheletului extremităţii libere a membrelor inferioare mai intră şi rotula sau

patela, un os situat în tendonul muşchiului cvadriceps femural.

Femurul este un os lung, pereche, care formează scheletul coapsei. El se

compune dintr-un corp sau diafiză şi două extremităţi sau epifize. Corpul are o formă

asemănătoare cu o prismă triunghiulară cu feţele convexe şi netede. Pe muchia

posterioară a corpului se găseşte o creastă osoasă - linia aspră a femurului.

Extremitatea superioară prezintă: capul femurului, gâtul femurului, trohanterul mare,

trohanterul mic şi creasta intertrohanteriană. Capul femural este o formaţiune osoasă

de formă aproape sferică, prevăzută cu o suprafaţă articulată. Gâtul sau colul

femurului are o formă aproape cilindrică şi măsoară aproximativ 5 cm. Trohanterul

mare şi trohanterul mic. sunt două proeminenţe osoase situate la locul de unire dintre

colul şi corpul femurului. Extremitatea inferioară, uşor turtită anteroposterior, este

alcătuită din condiţii femurali (medial şi lateral), epicondilii femurali (medial şi

lateral), trohleea femurală şi groapa sau incizură intercondiliană. Condilii femurali

sunt două mase osoase voluminoase, ovoide, aşezate unul medial şi altul lateral.

- 31 -

Epicondilii femurali sunt două proeminenţe oase situate de o parte şi de alta a epifizei

inferioare (epicondilul medial şi epicondilul lateral). Trohleea femurală este o

suprafaţă articulară asemănătoare cu un scripete sau mosor, situată pe faţa

anterioară a epifizei, respectiv, a condililor femurali. Ea se articulează cu rotula.

Tibia este un os lung, pereche, care împreună cu fibula formează scheletul

gambei. Pentru descrierea anatomică prezintă: un corp, două epifize. Corpul are

forma unei prisme triunghiulare, prezentând trei fețe, trei margini. Epifiza proximală

mai este denumită și platou tibial, datorită aspectului plat pe care îl prezintă. Prin

intermediul acesteia se realizează articularea cu epifiza inferioară a femurului. Epifiza

inferioară prezintă o apofiză internă – maleola internă.

Fibula sau peroneul este un os lung, pereche, care împreună cu tibia

formează scheletul gambei. Tibia este așezată medial, iar fibula lateral. Fibula se

compune dintr-un corp și două extremități. Corpul fibulei reprezintă o creastă

interosoasă pe care se inseră membrana interosoasă a gambei. Extremitatea

superioară sau capul peroneului prezintă o suprafață articulară pentru condilul lateral

al tibiei și o proeminență osoasă: vârful capului sau apofiza stiloidă a peroneului.

Extremitatea inferioară prezintă o formațiune osoasă care coboară sub nivelul

extremității inferioare a tibiei, denumită maleola lateral sau externă, care se

articulează cu astragalul și o suprafață articulară pentru tibie.

Rotula sau patela este un os scurt, turtit antero-posterior, de formă

triunghiulară, situat în masa tendonului cvadriceps femural. Pe fața posterioară a

rotulei se găsesc două fețe articulare pentru articularea cu condilii femurali.

Oasele tarsiene sunt în număr de șapte și formează tarsul sau segmentul

posterior al scheletul piciorului. Ele sunt așezate pe două rânduri, unul posterior și

altul anterior. Rândul posterior este alcătuit din talus (astragal) și calcaneu, iar rândul

anterior, din osul scafoid, cuboid și cele trei oase cuneiforme.

Oasele mefatarsiene, în număr de cinci, alcătuiesc segmentul mijlociu al

scheletului piciorului. Ele sunt numerotate de la l la V, începând din dreptul

degetului mare al piciorului.

Falangele alcătuiesc scheletul degetelor sau scheletul segmentului anterior

al piciorului. Ele sunt în număr de 14. Fiecare deget, cu excepţia celui mare (haluce),

are câte trei falange; proximală, mijlocie şi distală,

II: ARTICULAȚIILEArticulaţiile sunt constituite din totalitatea elementelor anatomice prin care

două sau mai multe oase se unesc între ele şi sunt reprezentate de formaţiuni

- 32 -

conjunctive şi musculare. După modul de dezvoltare embriologică, formaţiunile de

legătură, forma extremităţilor osoase ce vin în contact precum şi după gradul de

mobilitate, articulaţiile se clasifică în: articulaţii fixe, fibroase, sinartroze; articulaţii

semimobile, cartilaginoase, amfiartrozele ce prezintă un grad de libertate al mişcării;

articulaţiile mobile, sinoviale, diartrozele ce prezintă mai multe grade de libertate

pentru mișcări.

Articulațiile fixe, sinartrozele

Figura 6. Sindesmoză

1. Radius

2. Membrana interosoasă

3. Cubitusul

În cazul acestor articulaţii legătura dintre oasele

participante este realizată prin ligamente şi/sau

membrane. Sunt articulaţii în care nu sunt

posibile mişcările. Ca varietăţi de articulaţii

fibroase se disting:

1. Sindesmozele, sinfibrozele în care unirea celor două oase se realizează prin

intermediul ţesutului conjunctiv, cu fibre de colagen şi elastice, formându-se

ligamentul interosos; exemplu: membrana interosoasă radio-cubitală sau tibio-

peronieră.

2. Suturile sunt articulaţii în care oasele sunt despărţite de un strat subţire de ţesut

fibros care se continuă în afară cu periostul osului şi în interior cu un strat fibros din

dura-mater; exemplul tipic pentru această clasă de articulaţii sunt articulaţiile oaselor

cranieni.Figura 7. Articulaţie de tip sutură

1. Structura suturii

2. Ţesutul osos

3. Osul parietal

4. Sutura sagitală

5. Stratul subcortical

Se descriu mai multe tipuri de suturi: articulaţia dinţată: fronto-parietală,

interparietală; articulaţia solzoasă temporal-parietală; articulaţia plană:

fragmentele osoase sunt alăturate oasele internazale.

- 33 -

Figura 8. Osul coxal în faza embrionară Figura 9. Gomfoza

1. Ilionul

2. Ischionul

3. Pubisul

4. Locul unde se realizează sutura celor

trei oase embrionare primitive

5. Cartilaj hialin

1. Pulpa dintelui

2. Cavitatea alveolară

3. Smalţul

4. Dentina

5. Cimentul dentar

6. Mucoasa

7. Structură osoasă

3. Sinostozele sunt articulaţii care odată cu procesele de creștere şi dezvoltare se

osifică; de ex. osul coxal este format din trei oase embrionare primare ilion, ischion

şi pubis;

4. Gomfoza este articulaţia dintre o extremitate osoasă conică şi o cavitate alveolară:

implantările dentare.

Amfiartrozele – articulațiile cartilaginoase La această categorie de

articulaţii legătura dintre oase se realizează prin cartilaj hialin sau prin fibrocartilaj.

Articulaţiile prezintă o schiţă de cavitate articulară între oase; mobilitatea în articulaţie

este limitată. Tipuri de articulaţii cartilaginoase:

Figura 10. Articulaţie tip simfiză

1. Simfiza pubiană

2. Osul coxal

3. Discul interarticular

4. Secţiune prin pubis

1. Simfizele sunt articulaţii care prezintă un fibrocartilaj intraarticular compact iar, la

exterior articulaţia prezintă ligamente periferice; de ex: simfiza pubiană.

- 34 -

2. Sincondrozele sunt articulaţii în care legătura se realizează prin intermediul

cartilajului hialin sau fibros: de ex. cartilajul articular dintre diafiză şi epifiză.

Diartrozele sau articulațiile mobile, sinovialeExistă mai multe criterii de clasificare al diartrozelor. După numărul de axe de

mişcare se disting: articulaţii uniaxiale: care permit mișcările într-un singur plan:

rotaţie (articulaţii trohoide), flexie – extensie (articulaţie tip trohlean). articulaţiibiaxiale: ce prezintă 2 axe perpendiculare una pe cealaltă: articulaţii în șa, articulaţii

elipsoidale. articulaţii triaxiale: care permit toate tipurile de mișcări: articulaţie

sferoidală.

După numărul de suprafeţe articulare care participă la formarea articulaţiei:

simple: cu 2 suprafeţe, complexe: cu mai multe suprafeţe articulare.

După forma suprafeţelor articulare: articulaţii plane: cu 2 suprafeţe

articulare plane ce permit numai mișcări de alunecare, ex. articulaţiile

carpiene/tarsiene; articulaţii cu o suprafaţă convexă şi una concavă: cu un grad de

libertate în care sunt posibile mișcările de flexie - extensie; sunt articulaţii tip trohlee(ginglimul) ex. articulaţia humero-cubitală; articulaţii trohoide, de tip pivot: în care

una dintre suprafeţe este un segment de cilindru convex şi alta o suprafaţă concavă

corespondentă, ex: articulaţia radio-ulnară superioară.

Structura articulară: la o articulație pot fi descrise următoarele elemente:

suprafețele articulare, cartilajul hialin, cavitatea articulară, formațiunile care asigură

congruența suprafețelor articulare și mijloacele de unire articulară.

Suprafeţele articulare sunt în general acoperite de cartilaj hialin strâns legat de

os; au o suprafaţă externă netedă; sunt de grosimi variabile şi au un sistem de

nutriţie legat de lichidul sinovial şi de procesele de difuziune din capilarele

membranelor sinoviale. Au formă încadrabilă geometrică: plană, cilindrică, sferică,

eliptică. Tocmai ca urmare a formei fragmentelor osoase care participă la o articulaţie

rezultă şi posibilităţile de mișcare. Astfel, în articulaţiile plane mișcările sunt mai

reduse pe când în cele de formă curbă mișcările sunt mai ample. În articulaţiile curbe

(sfenoidale) există porţiuni osoase convexe ce corespund unor porţiuni concave

realizându-se o perfectă îmbinare, congruenţă a suprafeţelor osoase. Procesele

artrozice sunt rezultatul unei lipse de congruenţă articulară ceea ce determină

procese ulcero-necrotice ale cartilajului şi ale ţesutului osos subiacent.

Cartilajul articular acoperă suprafeţele articulare ale osoaselor. Este un cartilaj

hialin, alb sidefiu cu nuanţe albăstrui. Prezintă o suprafaţă care se continuă cu

periostul şi una liberă care corespunde cavităţii articulare. Cartilajul hialin este mai

- 35 -

gros la tineri; prin înaintarea în vârstă îşi pierde caracteristicile. Prin prezenţa fibrelor

de colagen din cartilajul hialin se asigură continuitatea cu fibre colagenice sinoviale şi

cele ale periostului ceea ce determină ca mușchii care au inserţii periarticulare să nu

dezvolte o forţă de tracţiune mai mare pe epifiză. Întinderea şi grosimea (1-12mm)

cartilajului articular sunt legate de amplitudinea mișcărilor precum şi de presiunea

care se exercită asupra oaselor. Cartilajul hialin este o structură anatomică care nu

prezintă vase de sânge şi nici terminaţii nervoase. Nutriţia este asigurată de arterele

capsulo-sinoviale, de arterele osului subiacent şi de către lichidul sinovial. În

compoziţia cartilajului hialin intră un procent semnificativ de apă, cca 50-60%, ceea

ce explică scăderea elasticităţii articulare în cazurile de deshidratare. Rolurile pe care

le îndeplinește cartilajul articular sunt: amortizarea șocurilor prin compresibilitatea

structurilor din care este format; de a asigura elasticitatea articulaţiilor permiţând o

ușurinţă şi libertate de mișcare.Figura 11. Articulaţie de tip sinovial

1. Mușchi

2. Bursă sinovială

3. Tendon

4. Suprafaţă articulară

5. Disc intraarticular

6. Faţa lateral externă a capsulei articulare

7. Cartilaj articular

8. Sinovială

9. Spaţiul articular

10. Osul subiacent

11. Membrana internă a capsulei articulare

În condiţii normale, cavitatea articulară este un spaţiu virtual, dar poate deveni

o cavitate reală, în cazurile patologice sau traumatice, prin prezenţa unei simple

serozităţi, lichid purulent sau sero-sanghinolent. Cavitatea articulară este un spaţiu

ocupat de lichidul sinovial, delimitată de membrana sinovială a capsulei articulare şi

de cartilajul articular. Lichidul sinovial este bogat în mucină; el are rol de lubrefiere şi

de nutriţie. Vâscozitatea sa crește la temperaturi joase ceea ce explică efectele

nefavorabile ale frigului asupra gradului de mobilitate articulară.

Formaţiunile care asigură congruenţa suprafeţelor articulare sunt cele cu

ajutorul cărora se produce o îmbinare mai bună a oaselor și sunt reprezentate de

cadrul articular și fibrocartilajele intraarticulare.

Cadrul articular (labrul articular, fibrocartilajul de mărire) are rolul de a mări

- 36 -

cavitatea articulară pentru realizarea unei mai bune congruenţe. Se întâlnește în

locurile unde există diferenţe între suprafeţele osoase ex. articulaţia umărului,

șoldului.

Fibrocartilaje intraarticulare: Discul este un element anatomic

fibrocartilaginos, circular şi care ocupă toată suprafaţa articulară împărţind cavitatea

articulară în două zone distincte ex. articulaţia temporo-mandibulară. Meniscul este

un fibrocartilaj în formă de semilună care aderă de suprafaţa osoasă cea mai mobilă

şi o însoţește în toate mișcările ex: articulaţia genunchiului.

Mijloacele de unire ale unei articulaţii sau capsula articulară. Circumferinţa

capsulei articulare se inseră în funcţie de necesităţile de mișcare în articulaţia

respectivă: în cazul mișcărilor de amplitudine mică capsula se inseră la marginea

cartilajului articular; în cazul articulaţiilor cu mișcări ample inserţia se realizează la

distanţă faţă de cartilajul articular. Grosimea membranei din care este formată

capsula este diferită în funcţie de activitatea în articulaţia respectivă: groasă, în

articulaţiile cu mișcări limitate; subţire, elastică, în articulaţiile cu mișcări ample.

Vascularizaţia capsulei articulare este asigurată de ramuri secundare din artera

musculară, iar arteriolele ajung până la membrana sinovială realizând o bogată reţea

intrasinovială. Venele se varsă în trunchiurile venoase învecinate articulaţiei. Vasele

limfatice se găsesc în stratul fibros al capsulei precum şi la nivelul membranei

sinoviale. Articulaţia prezintă inervaţie dublă senzitivă şi motorie. Inervaţia senzitivă

este reprezentată de terminaţiile nervoase libere, corpusculii Vater-Paccini, Golgi-

Manzoni (în interiorul capsulei şi la exterior în raport cu tendoanele periarticulare),

Ruffini (în legătură cu fibrele de colagen). Toate aceste fibre nervoase au rolul de a

culege informaţii de tip motor (tracţiune, presiune, poziţia epifizelor unele faţă de

altele în timpul mișcării, durere), termic (aprecierea gradului de căldură/frig),

compoziţie, ph-ului intraarticular. Fibrele motorii sunt de origine postganglionară,

pătrund în capsula articulară reglând închiderea sau deschiderea numeroaselor

anastomoze intracapsulare.

Rolurile capsulei sunt de: menţinere a epifizelor în contact; limitare a răspândirii

revărsatelor articulare în ţesuturile vecine; oprirea pătrunderii proceselor patologice

în interiorul articulaţiei. Stratul intern (membrana sinovială) este cel care secretă

lichidul sinovial - are culoare gălbui, este vâscos (datorită conţinutului în acid

hialuronic), transparent.

Structura capsulei articulare. Capsula articulară este formată dintr-un strat

extern fibros, cu conţinut bogat în fibre de colagen, strat ce este considerat o

- 37 -

continuare a periostului oaselor şi este cel care vine în raport cu musculatura regiunii

şi cu tendoanele. Dispoziţia fibrelor ce alcătuiesc stratul extern este adaptată

necesităţilor locale ale articulaţiei: fibrele longitudinale: ce întind capsula în axa

longitudinală sunt rezultatul mișcării de flexie-extensie; fibre circulare sau ligamentele

orbiculare: sunt dispuse transversal peste o articulaţie ca urmare a acţiunii de

răsucire; fibre oblice: sunt rezultante ale mișcării de rotaţie internă şi externă.

Ligamentele sunt elemente anatomice rezistente, inextensibile care întăresc

articulaţia şi previn depăşirea limitei normale a mișcării. Clasificarea ligamentelor:

după topografia lor: ligamente pot fi descrise ca fiind intra - şi extracapsulare.

după originea embriologică pot fi: - capsulare: ligamentele rezultate prin

diferenţierea unei porţiuni din capsula articulară; - tendinoase rezultate prin

transformarea unor tendoane ex: ligamentul rotulian; - musculare rezultate prin

atrofierea unor mușchi: ligamentul acromio-coracoidian; - fibrozate: ligamentul

stilo-hioidian.

după poziţia pe care o au în raport cu oasele: ligamente interosoase.

Alţi factori care participă la menţinerea suprafeţelor articulare în poziţie:

presiunea atmosferică; mușchii prin proprietăţile elastice şi tonice pe care le au;

existenţa unor mușchi tensori ai capsulei articulare inseraţi pe fundurile de sac şi

care împiedică prinderea sinovialei între suprafeţele articulare în timpul mișcărilor.

III. SISTEMUL MUSCULARSistemul muscular este alcătuit din totalitatea muşchilor din organismul nostru.

Muşchii sunt organe foarte variabile ca mărime şi aspect exterior. Există mai multe

criterii de clasificare a muşchilor.

După forma pe care o au, muşchii pot fi: lungi, fusiformi, cilindrici: de ex.

muşchiul gracilis; laţi: de ex. muşchii drepţi abdominali; muşchi scurţi, profunzi: de ex.

muşchii interosoşi; muşchi orbiculari situaţi în jurul unor orificii naturale: orbicularii

pleoapelor sau ai buzelor.

După numărul de capete de inserţie se descriu muşchi de tip biceps, triceps

sau cvadriceps.

După modul de grupare al fasciculelor musculare faţă de tendonul aferent

există muşchi: care se continuă direct cu tendonul: muşchii drepţi abdominali; care

prezintă inserţie oblică faţă de tendon; corpul muscular poate fi întrerupt de tendon,

cum se întâmplă la muşchiul drept abdominal.

În funcţie de localizare muşchii pot fi: profunzi, superficiali.

După numărul de articulaţii peste care trec se distig muşchii: uniarticulari,

- 38 -

scurţi; biarticulari, poliarticulari, lungi.

În funcţie de tipul de contracţie care este dezvoltată, există muşchi: netezi,

cum sunt cei care formează peretele organelor interne, striaţi ce alcătuiesc aparatul

locomotor, miocardic – muşchi cu caractere intermediare între primele două categorii.

La exterior masele musculare sunt îmbrăcate într-o fascie comună numită

aponevroză, care este, de fapt, o membrană conjunctivă formată din fibre dispuse

pe două sau mai multe planuri cu scopul de a menţine forma generală a grupelor

musculare. Sub aponevroză există un spaţiu subfascial, spaţiu virtual care este

umplut cu ţesut conjunctiv lax. Rolul acestui spaţiu este de a permite alunecarea

muşchiului în timpul contracţiilor musculare. Fiecare corp muscular se găseşte învelit

cu un manşon fibros denumit perimisium extern. De pe faţa internă a acestuia

pornesc spre interiorul corpului muscular prelungiri conjunctive care

compartimentează interiorul, prelungiri denumite perimisium intern sau

endomisium. Endomisium se află în contact direct cu fibrele care formează

muşchiul. Rolurile ţesutului conjunctiv este de a: asigura rezistenţa ţesutului

muscular, asigura un schelet intern pentru muşchi, împiedica întinderea peste

măsură a muşchilor, păstra forma muşchilor permiţând alunecarea peste planurile

vecine. În cazul muşchilor voluminoşi endomisium trimite spre interiorul corpului

muscular prelungiri ceea ce determină împărţirea muşchiului în fascicule musculareprimare, secundare sau terţiare. Analiza muşchilor cu ajutorul unei lupe sau a

microscopului optic (ce poate evidenţia structuri cu ordin de mărime cuprins între 10µ

şi 100µ) relevă o structură poligonală a muşchiului, mai ales dacă se realizează o

secţiune transversală a muşchiului. La exterior se pune în evidenţă sarcolema sub

forma unei membrane subţiri, dar care este în acelaşi timp şi elastică.

În interiorul acesteia se descrie o masă citoplasmatică abundentă numită

sarcoplasmă care conţine nuclei, reticul endoplasmatic, incluziuni celulare şi

miofibrile. Spre deosebire de alte structuri din corpul uman, nucleii sunt multipli şi

situaţi periferic formând o structură numită sinciţiu. Prezenţa în interiorul celulei a

unui număr mare de organite celulare este expresia unei activităţi intense. Forma

celulelor musculare, alungită în sens longitudinal, este, adaptată funcţiei acestor

celule, de a permite contracţia musculară.

După compoziţia, culoarea şi proprietăţile funcţionale ale fibrelor care

alcătuiesc muşchii se descriu: fibre musculare roşii: bogate în mioglobină,

sarcoplasmă, însă sărace în miofibrile ceea ce face ca aceşti muşchi să se contracte

mai lent, dar să obosească mai greu; fibre musculare albe care sunt sărace în

- 39 -

sarcoplasmă, bogate în miofibrile, astfel încât să poată să realizeze contracţii rapide,

dar de scurtă durată.

Figura 12. Aspectul microscopic al unei fibre musculare striate

1. Miofibrilă

2. Mitocondrie

3. Citozol

4. Unitate morfofuncţională musculară

5. Tub T

6. Cisterne terminale

7. Reticul sarcoplasmatic

8. Sarcolemă

9. Nucleu

10. Fibre musculare

Studierea cu ajutorul microscopului cu putere mare de rezoluţie (microscop

electronic) relevă faptul că fibrele musculare sunt formate din 400-2000 de miofibrilede 1-3 microni şi care sunt dispuse paralel cu axul longitudinal al fibrei musculare.

Miofibrilele sunt organite caracteristice fibrelor musculare striate şi reprezintă structuri

contractile. Miofibrilele rezultă ca urmare a diferenţierii sarcoplasmei. Miofibrilele se

caracterizează printr-o striaţie dublă: una longitudinală, determinată de dispoziţia

miofibrilelor în fascicule longitudinale şi paralele; alta transversală, consecutivă

alternării regulate de discuri clare şi întunecate. Miofibrilele sunt structuri heterogene

care sunt formate printr-o alternanţă de: discuri clare, izotrope (I) ce conţin actină şi

discuri întunecate, anizotrope (A) ce conţin miozină. În timpul contracţiei musculare

filamentele de actină pătrund printre cele de miozină şi se leagă de aceasta prin

intermediul unor punţi subţiri. Procesul este dependent de prezenţa ionilor de calciu.

Din punct de vedere al compoziţiei chimice, analiza muşchilor scheletici

relevă: prezenţa apei, în proporţie de 70-75% şi în rest un reziduu uscat format din

substanţe azotate (creatină, creatinină), lipide (trigliceride, fosfatide), glucide şi ioni

(de calciu, magneziu, potasiu, fosfor).

Anexele muşchilor reprezintă structuri anatomice indispensabile funcţionării

acestora, dar care au un alt tip de structură decât aceştia.

Fasciile conjunctive sunt formaţiuni conjunctive dispuse la exteriorul

- 40 -

muşchiului. Din aceste fascii se desprind septuri intermusculare cu inserţii profunde

la nivelul oaselor delimitându-se astfel lojele osteo-fibroase pentru grupele

musculare. Direcţia orientării fibrelor conjunctive în interiorul fasciilor este

determinată de factori mecanici.

Ligamentele inelare sau retinaculele sunt îngroşări fibroase sub forma unor

bandelete care trec peste şanţurile osoase pe care le transformă în canale osteo-

fibroase. Prin prezenţa acestora sunt menţinute în poziţie anatomică tendoanele mai

ales în locurile unde acestea îşi schimbă direcţia.

Tendonul este elementul anatomic care continuă muşchiul sau pătrunde în

interiorul acestuia sub forma unor lame aponevrotice de care se prind fibrele

musculare. Tendonul este o structură conjunctivă rezistentă, necontractilă şi

inextensibilă. Rolul tendonului este de a: mări distanţa dintre fibre în timpul

contracţiei musculare realizând astfel un spaţiu necesar îngroşării lor fără ca aceasta

să realizeze comprimare pachetelor vasculo-nervoase subiacente; fixa muşchiul în

totalitate la planurile osoase profunde.

Joncţiunea tendino-musculară este o zonă, aşa cum arată şi denumirea,

unde se realizează continuarea muşchiului cu tendonul. Ceea ce se continuă cu

tendonul sunt de fapt numai fibrele conjunctive ale muşchiului.

Tecile sinoviale sunt structuri anatomice cu rol de a favoriza alunecarea

tendoanelor în interiorul canalelor osteo-fibroase.

Bursele sinoviale sunt formaţiuni saculare conjunctive, cu o mică cantitate de

lichid, situate la nivelul tendoanelor şi joncţiunilor osteo-tendinoase, mai ales acolo

unde expunerea la traumatismele prin presiune este mai mare sau unde tendoanele

alunecă pe un plan dur, osos. Bursele sinoviale îndeplinesc rol de protecţie, dar şi de

a favoriza alunecarea tendoanelor.

Contracţia muşchilor striaţi implică intense activităţi metabolice asociate cu un

mare consum de oxigen ceea ce determină o vascularizaţie abundentă. Arterele au

iniţial o direcţie transversală; după ce pătrund în muşchi se ramifică. Arterele mici

sunt aşezate în vecinătatea ţesutului conjunctiv, care separă fasciculele primare şi

sunt legate prin anastomoze transversale. Din arterele mici se desprind capilare

care, mai ales în muşchii cu fibre predominant roşii, prezintă mici dilataţii fusiforme

sau ampulare în care se acumulează sângele în decursul contracţiei. În musculatura

în repaus numai o parte din capilare sunt deschise, majoritatea fiind închise. În timpul

contracţiei are loc deschiderea şi dilatarea capilarelor ceea ce determină sporirea

patului vascular local. Venele urmează traiectul invers al arterelor. Vasele limfatice

- 41 -

se găsesc numai în perimisium şi endomisium.

Inervația mușchilor. Fibrele senzitive sunt groase şi provin de la nivelul

ganglionilor senzitivi din măduva spinării. Aceste fibre se termină în organitele

receptoare specifice. Fusul neuro-muscular are o componentă: musculară:

reprezentată prin 2-10 fibre musculare subţiri, bogate în sarcoplasmă, care în

porţiunea centrală se subîmpart în 2-3 fibre secundare, nervoasă: reprezentată

printr-un număr de fibre nervoase care se spiralează în jurul fiecărei fibre musculare.

Aparatul sau organul neuro-tendinos Golgi, prezent în toţi muşchii, este

situat în zona de tranziţie dintre fibrele musculare şi cele tendinoase. Aparatul Golgi

este delimitat de o structură capsulară şi prezintă un aparat central format din fibre

tendinoase fuzionate. În jurul acestuia se descrie o bogată reţea de neurofibrile

provenite din fibre nervoase mielinice.

Terminaţii nervoase libere situate în structurile conjunctive din muşchi sunt

dispuse în apropierea sau în jurul vaselor de sânge. Sensibilitatea culeasă de aceşti

receptori este legată de variaţiile de presiune şi tensiune care iau naştere în timpul

contracţiei în muşchi, tendoane sau în anexele lor.

Proprietățile mușchilor scheletici sunt contractilitatea, elasticitatea, tonicitatea

și troficitatea. Contractilitatea se reflectă în capacitatea muşchiului de a dezvolta o

tensiune mecanică la extremităţile sale, însoţită sau nu de scurtarea lungimii

muşchiului şi de alte manifestări fizico-chimice (electrice, biochimice, termice) şi

histomorfologice care pregătesc, însoţesc şi urmează procesul de contracţie propriu-

zise. Elasticitatea este capacitatea muşchiului de a se alungi în anumite limite ce-i

caracterizează extensibilitatea, cât şi revenirea la dimensiunea iniţială după

încetarea forţei de întindere. În stare de repaus sau nestimulat, muşchiul se află în

mod normal sub o tensiune uşoară determinată de proprietatea de tonicitate, urmată

de o uşoară scurtare după secţionarea tendoanelor sale. Tonicitatea reprezintă stare

de tensiune, de semicontracţie caracteristică muşchilor. La întreţinerea tonusului

muscular participă, în mod direct sau indirect, un număr mare de structuri nervoase:

aferenţele senzoriale, exteroceptive şi proprioceptive, formaţiunea reticulată din

sistemul nervos, căile nervoase de conexiune precum şi cele de conducere.

Troficitatea este capacitatea muşchiului de a creşte în dimensiuni şi forţă. Hipertrofia

musculară este însoţită, în general, şi de creşterea eficienţei contracţiei musculare.

Principalele grupe de mușchi somaticiDupă regiunile în care se găsesc situaţi, muşchii somatici se împart în

următoarele mari grupe: muşchii capului, muşchii gâtului, muşchii trunchiului, muşchii

- 42 -

membrelor superioare şi muşchii membrelor inferioare.

Muşchii capuluiLa nivelul capului se descriu mușchii: masticatori şi mimicii (pieloşi).

a. Muşchii masticatori sunt muşchi care acţionează asupra mandibulei

realizând masticatia. După acţiunea pe care o au se clasifică în:

muşchii ridicători ai mandibulei sunt: temporal, maseter, pterigoidian intern,

muşchii propulsori ai mandibulei sunt muşchii pterigoidieni externi,

muşchii coborâtori ai mandibulei sunt: burta anterioară a muşchiului digastric,

milohioidianul, geniohioidianul, pielosul gâtului.

muşchii retropulsori sunt: m. temporal şi burta posterioară a digastricului

muşchii diductori sunt muşchii pterigoidieni externi

b. Muşchii pieloşi ai capului au trei caractere comune: au o inserție mobilă

cutanată, sunt situaţi în jurul orificiilor feței, sunt inervați de nervul facial:

muşchii pieloşi ai craniului: occipital, frontal,

muşchii pieloși ai pleoapelor şi sprâncenelor: orbicularul pleoapelor,

sprâncenosul,

muşchii nasului. piramidal, transvers, dilatatorul narinelor şi mirtiform,

muşchii buzelor sunt:

- constrictorii: orbiculari şi compresorul buzelor

- dilatatorii: m. canin, rn. buccinator, m. pătratul bărbiei, m. moţul bărbie:

- superficiali: m. ridicător propriu al buzei superioare, m. ridicător comun al

buzei superioare şi aripii nasului, m. mare şi mic zigomatic, m. Rizorius

Santorini, m. triunghiularul buzelor, pielosul gâtului.

Muşchii gâtuluiMuşchii regiunii anterioare a gâtului se grupează în şase grupe: profund

median, profund lateral, subhioidian, suprahioidian, antero-lateral şi superficial. Dintre

toți acești mușchi îi prezentăm în continuare numai pe cei mai importanţi.

Muşchiul pielos al gâtului se găseşte imediat sub piele. Când se contractă

încreţeşte pielea gâtului, trage în jos buza inferioară şi colţul gurii şi contribuie în mică

măsură la coborârea mandibulei.

Muşchiul sternocleidomastoidian este aşezat pe partea antero-laterală a

gâtului. Este cel mai gros dintre muşchii regiunii anterioare a gâtului.

Sternocleidomastoidienii produc înclinarea capului pe spate şi ridicarea feţei când se

contractă bilateral şi rotirea capului de partea opusă.

Muşchii suprahioidieni sunt aşezaţi în partea mijlocie a regiunii anterioare a

- 43 -

gâtului, deasupra osului hioid. Printr-o inserție se fixează pe osul hioid şi prin

celălalt pe oasele craniului, pe apofiza mastoidă a osului temporal (m. digastric,

pântecul posterior), pe apofiza stiloidă a osului temporal (m. stilohioidiah), pe linia

milohioidiană a mandibulei (m, milohioidian), pe foseta digastrică a mandibulei (m.

digastric, burta anterioară) şi pe apofizele genii de pe faţa internă a corpului

mandibulei (m. geniohioidian). Muşchii suprahioidieni iau parte la formarea

planşeului bucal (m. milohioidian). Prin coborârea mandibulei, ei participă la actul

masticaţiei. Muşchii subhioidieni sunt aşezaţi în partea mijlocie a regiunii anterioare

a gâtului, sub osul hioid. Cu excepţia unuia dintre ei (m. sternotiroidian), muşchii

subhioidieni se prind cu un capăt pe osul hioid şi cu celălalt pe manubriul sternal, pe

marginea superioară a omoplatului (m. omohioidian) şi pe cartilajul tiroid (m.

tirohioidian). Prin contracţia lor, muşchii subhioidieni fixează osul hioid.

Muşchii scaleni, în număr de trei (anterior, mijlociu şi posterior), sunt aşezaţi

în partea laterală şi profundă a gâtului. Ei se prind de apofizele transverse ale

vertebrelor cervicale şi de primele două coaste.

Muşchii prevertebrali sunt cei mai profunzi dintre muşchii regiunii anterioare a

gâtului. Ei sunt aşezaţi înapoia viscerelor gâtului şi înaintea coloanei vertebrale din

regiunea respectivă.

Muşchii regiunii posterioare a gâtului se împart în patru grupe:

a. muşchi profunzi ai spatelui şi cefei: sunt dispuşi în două planuri, într-un

prim plan se află muşchiul sacrospinal, iar în al doilea mai mulţi muşchi:

semispinafi, multifizi, intertransversali, interspinali, drepţi posteriori ai capului, oblici

ai capului etc. Muşchii din ambele planuri sunt aşezaţi în jgheaburile osoase

delimitate de şirul apofizelor spinoase şi de unghiurile dorsale ale coastelor. De

aceea, aceşti muşchi se mai numesc şi muşchii jgheaburilor vertebrale. Aceștia sunt

mușchi scurți, profunzi care se întind între două vertebre învecinate şi din muşchi

lungi, care-i acoperă pe cei scurţi sărind peste mai multe vertebre. Muşchii situaţi în

jgheabul dintre apofizele spinoase şi apofizele transverse formează tractul medial, iar

muşchii situaţi între apofizele transverse şi unghiurile coastelor, tractul lateral. Tractul

medial este format din trei sisteme musculare: sistemul interspinos, spinotransvers

şi transversospinos. Sistemul interspinos este alcătuit din muşchii scurţi care se

întind între două apofize spinoase al vertebrelor alăturate (m. Interspinali), între

apofiza spinoasă a axisului şi occipitalului (m. marele drept posterior al capului),

între arcul posterior al atlasului şi osul occipital (m. micul drept posterior ai capului).

Sistemul spinotransvers este prezent numai în regiunea cefei (m. splenius) și este

- 44 -

format din muşchi scurţi, profunzi, care se prind pe apofizele transverse şi pe cele

spinoase ale vertebrelor (m. semispinali, muitifizi şi rotatori). Tractul lateral este

format din două sisteme musculare, numite după originea şi inserţia lor: sistemul

intertransversar şi sistemul spinal. Sistemul intertransversar este format din muşchi

scurţi şi muşchi lungi (m. intertransversari, m. oblic superior al capului). Muşchii lungi

pleacă din masa comună sacrolombară, individualizându-se în regiunea toracică în

doi muşchi: iliocostal şi logissimus. Muşchii spatelui şi ai cefei produc prin contracţia

lor mişcările de rotaţie, extensie şi de lateralitate ale capului şi ale coloanei vertebrale.

b. planul complexilor este reprezentat de:

- marele complex se inseră inferior pe apofizele transverse ale primelor 5-6

vertebre toracale şi ultimilor 4 vertebre cervicale de unde fasciculele

musculare iau traiect ascendent şi se termină pe occipital,

- micul complex se prinde inferior pe apofizele transverse al ultimelor 4-5 vertebre

cervical, iar superior pe marginea superioară a apofizei mastoide,

- transversarul gâtului se întinde de la apofizele transverse a primelor 5 vertebre

toracale la tuberculii apofizelor transverse ale ultimelor 5 cervicale,

- partea cervicală a masei sacrolombare.

c. planul spleniusului şi angularului

- mușchiul splenius se insera inferior pe jumătatea inferioară a ligamentului

cervical posterior, pe apofizele spinoase a celei de-a 7-a cervicale şi primele 4-5

lombare, se îndreaptă în sus şi se împarte în două porţiuni: splenius capitis şi

splenius colum.

- angular al omoplatului se ataşează inferior unghiului supero-intern al omoplatului,

iar superior pe tuberculii posteriori ai apofizelor transverse a primelor 4-5 cervicale.

d. planul superficial: mușchiul trapez este un muşchi lat, cu originea pe

osul occipital şi pe apofizele spinoase ale vertebrelor toracale, iar cu inserţia pe

claviculă, acromion şi pe spina omoplatului. Muşchiul trapez poate fi considerat ca

fiind format din trei părţi: superioară, mijlocie şi inferioară. Contracţia părţii superioare

ridică umărul, contracţia părţii mijlocii apropie omoplatul de coloana vertebrală, iar

contracţia părţii inferioare coboară umărul. Contracţia unilaterală a părţii

superioare înclină capul lateral şi îl roteşte în sens opus, iar contracţia bilaterală

produce extensia capului.

Musculatura trunchiuluiO parte dintre mușchi se inseră pe oasele cutiei toracice, alcătuind

musculatura toracelui, iar o altă parte, de oasele bazinului şi ale toracelui, alcătuind

- 45 -

musculatura cavităţii abdominale. Muşchii toracelui se subîmpart în muşchi extrinseci

şl intrinseci.

a) Muşchii extrinseci ai toracelui (pectoralul mare, pectoralul mic, dinţat

anterior) se inseră pe torace şi pe oasele centurii scapulo-humerale.

Muşchiul pectoral mare este un muşchi lat, de formă triunghiulară, aşezat

pe peretele anterior al toracelui, imediat sub piele. El are originea pe claviculă

(partea claviculară), pe stern şi pe cartilajele costale (partea sterno-costală), pe

teaca dreptului abdominal (partea abdominală). Cele trei părţi ale muşchiului se

unesc într-un tendon comun, care se inseră pe tuberculul mare al humerusului.

Contracţia muşchiului produce adducţia şi rotaţia medială a braţului, colaborează cu

muşchii marelui dorsal şi cu trapezul în mişcarea de căţărare, ridicând corpul.

Muşchiul pectoral mic este aşezat sub muşchiul pectoral mare. El are originea

pe coastele III-V şi inserţia pe apofiza coracoidă a omoplatului. Trage scapula înainte

şi în jos, ridică coastele.

Muşchiul dinţat anterior este un muşchi lat în formă de evantai, aşezat pe

peretele lateral al toracelui. El are originea pe faţa externă a primelor nouă coaste,

iar inserţia pe marginea vertebrală a scapulei. Partea superioară a muşchiului ridică

scapula, cea mijlocie o trage (lateral, iar cea inferioară o basculează, ridicând braţul

în sus. Ridică coastele, contribuind la actul inspiraţiei forţate.

b) Muşchii intrinseci ai toracelui sunt muşchi proprii cutiei toracice. Ei

sunt aşezaţi în trei straturi: stratul extern (mușchii intercostali externi), stratul

mijlociu (mușchii intercostali interni) şi stratul intern (mușchii subcostali, mușchiul

transvers al toracelui şi mușchii ridicători ai coastelor). Prin contracţia lor, muşchii

intrinseci ai toracelui produc şi mişcările respiratorii ale cutiei toracice (inspirul şi

expirul) în colaborare cu muşchiul diafragm.

Muşchiul diafragm este un muşchi lat nepereche, în formă de cupolă, cu partea

convexă îndreptată în sus. El este aşezat în partea inferioară a cutiei toracice şi are

trei porţiuni de origine: o porţiune lombară, care porneşte de pe corpul primelor

vertebre lombare; o porţiune costală, care porneşte de pe faţa internă a ultimelor

şase coaste şi o porţiune sternală, care porneşte de pe faţa internă a apendicelui

xifoid. Fibrele musculare ale acestor trei porţiuni se îndreaptă în sus şi spre centrul

muşchiului, unde se prind pe o aponevroză subţire dar rezistentă, așa-numitul centru

tendinos. Muşchiul diafragm separă incomplet cavitatea toracică de cavitatea

abdominală, deoarece ele este prevăzut cu orificii străbătute de organe care trec

dintr-o cavitate într-alta: orificiul venei cave inferioare, orificiul esofagului, orificiul

- 46 -

aortei. Diafragmul este muşchiul esenţial al inspiraţiei.

Muşchii abdomenuluiAbdomenul este un segment al trunchiului delimitat în partea superioară de

diafragm, iar în cea inferioară de strâmtoarea superioară a bazinului.

a) Muşchii pereților antero-laterali ai abdomenului sunt formaţi din muşchi

laţi care se prind pe coastele cutiei toracice şi pe cele ale bazinului. Pe linia mediană

a abdomenului, la locul de întâlnire al aponevrozelor muşchilor celor doi pereţi

antero-laterali, se găseşte o bandă fibro-tendinoasă care poartă numele de linia albă.

Ea se întinde de la apendicele xifoid până la simfiza pubiană şi serveşte ca punct de

inserţie pentru fibrele musculare. Prin acţiunea lor, muşchii abdomenului produc flexia

trunchiului, a bazinului. Ei participă la menţinerea viscerelor, abdominale în poziţie

fiziologică. Musculatura peretelui antero-lateral al abdomenului este format din

următorii cinci muşchi: drept al abdomenului, piramidal, oblic extern al

abdomenului, oblic intern al abdomenului şi transvers al abdomenului.

Muşchiul drept abdominal este un muşchi lung, cu fibrele dispuse vertical,

aşezate de o parte şi de alta a liniei albe. El are originea pe apendicele xifoid şi pe

coastele V, VI, VII, iar inserţia pe pubis şi pe simfiza pubiană. Acţiunile muşchiului

drept al abdomenului sunt diferite; el coboară coastele, participă la flexia coloana

vertebrală şi apleacă trunchiul înainte.

Muşchiul oblic extern al abdomenului este un muşchi lat cu fibrele dispuse

oblic, aşezat imediat sub piele. El are originea pe coastele V-XII şi inserţia pe

creasta osului coxal, pe pubis şi pe linia albă. Muşchiul oblic extern al abdomenului

flectează trunchiul înainte, produce rotirea trunchiului pe partea opusă, ridică

peretele abdominal anterior.

Muşchiul oblic intern al abdomenului este un muşchi lat cu fibrele

dispuse oblic. El are originea pe creasta iliacă şi inserţia printr-o mare

aponevroză pe cartilajele costale, pe linia albă şi pe pubis. Acţiunea lui este

asemănătoare cu cea a muşchiului oblic extern al abdomenului.

Muşchiul transvers al abdomenului este un muşchi lat, cu fibrele dispuse

transversal faţă de axul longitudinal al corpului. Are originea pe creasta iliacă şi pe

ultimele cartilaje costale, iar inserţia pe linia albă. Acest muşchi măreşte presiunea

din cavitatea abdominală.

b) Muşchii peretelui posterior al abdomenului La alcătuirea peretelui

posterior al abdomenului participă trei muşchi: pătratul lombelor, psoas şi iliacul.

Muşchii psoas şi iliac vor fi prezentaţi în cadrul grupului-de muşchi ai membrelor

- 47 -

inferioare. Muşchiul pătratul lombelor este un muşchi lat, de formă patrulateră, cu

originea pe creasta iliacă şi cu inserţia pe coasta a XII -a şi pe apofizele

transverse ale primelor vertebre lombare. Prin acţiunea lui produce flexia

laterală a coloanei vertebrale, şi a trunchiului şi fixează, ultimele coaste în

expirația forţată.Figura 13. Mușchii scheletici

A – vedere anterioară

B – vedere posterioară

1. M. frontal

2. M orbicularul ochilor

3. M. orbicularul buzelor

4. M. sternocleidomastoidian

5. M. deltoid

6. M. mare pectoral

7. :m biceps brahial

8. M. dințat anterior

9. M. oblic extern

10. M. drept abdominal

11. M. croitor

12. M. cvadriceps femural

13. M. adductor lung

14. M. anteriori ai gambei

15. M. vast medial din

cvadriceps

16. M. trapez

17. M. mare dorsal

18. M. triceps brahial

19. M. antebrațului

20. M. biceps femural

21. M semimebranos

22. M. semitendinos

23. M adductori ai coapsei

24. M gastrocnemieni

25. M. solear

26. Tendonul lui Achile

Muşchii membrelor superioareMuşchii membrelor superioare se împart în mai multe grupe, după

aşezarea lor şi după rolul pe care îl îndeplinesc: muşchii umărului, muşchii

- 48 -

braţului, muşchii antebraţului şi muşchii mâinii.

Muşchii umărului se află în regiunea centurii scapulară, formează în jurul

articulaţiei scapulo-humerale un grup muscular care asigură mobilitatea atât de

amplă a braţului. Muşchii umărului sau ai centurii scapulare sunt: deltoidul,

subscapularul, supraspinosul, infraspinosul, rotundul mare şi rotundul mic.

Muşchiul deltoid are o formă triunghiulară şi este situat imediat sub piele. El are

trei părţi: claviculară, acromială şi spinală. Partea claviculară se află anterior şi

are originea pe claviculă, partea acromială se află la mijloc şi are originea pe

acromion, iar partea spinală se află posterior şi are originea pe spina scapulei. Cele

trei porţiuni ale muşchiului deltoid converg către un tendon care se insera pe

tuberozitatea deltoidiană (V-ul deltoidian) a osului humeral. Muşchiul deltoid produce

abducţia humerusului - depărtează braţul de trunchi şi-I ridică în poziţie orizontală,

duce braţul înainte şi-l roteşte lateral. Muşchii subscapular, supraspinos, infraspinos,

rotundul mare şi rotundul mic sunt muşchi profunzi ai umărului, care au originea pe

scapulă şi inserţia pe tuberculul mare şi tuberculul mic al humerusului. Aceşti muşchi

participă la acţiunile de abducţie şi rotaţie a braţului.

Muşchii braţului se împart în două mari grupe: muşchii regiunii

anterioare a braţului (bicepsul brahial, brahialul, coracobrahialul) şi muşchii

regiunii posterioare a, braţului (trlcepsul brahial). Muşchiul biceps brahial este un

muşchi lung aşezat pe faţa anterioară a braţului. Extremitatea lui superioara are

doua capete, unul lung şi altul scurt. Cele două capete se unesc formând corpul

muşchiului. Extremitatea inferioară se inseră printr-un tendon mai lat pe tuberozitatea

radială. Muşchiul biceps produce flexia antebraţului pe braţ. Capătul lung al

bicepsului contribuie la mişcarea de abducţie a braţului (ridicarea braţului). Bicepsul

participă, de asemenea, la mişcarea de supinaţie a braţului. Muşchiul brahial anterior

este un muşchi lung situat între biceps şi humerus. Contracţia lui produce flexia

antebraţului pe braţ. Muşchiul coacobrahial are originea pe apofiza coracoidă a

scapulei si inserţia pe humerus. Prin contracţia lui, coracobrahialul produce flexia

braţului.

Muşchiul triceps brahial este un muşchi voluminos, care ocupă toată regiunea

posterioară a braţului. El are trei capete de origine: unul se prinde pe unghiul lateral

al scapulei, iar celelalte două (lateral şi medial) pe humerus. Contracţia lui produce

extensia antebraţului pe braţ.

Muşchii antebraţului sunt dispuși în trei mari grupe: regiunea anterioară a

antebraţului, muşchii regiunii posterioare a antebraţului şi muşchii regiunii laterale a

- 49 -

antebraţului.

Muşchii regiunii anterioare a antebraţului sunt - dispuşi în patru planuri

principale: planul superficial (mușchiul rotundul pronator, flexor radiat al carpului,

palmar lung, flexor ulnar al carpului), stratul profund (mușchiul flexor profund al

degetelor, mușchiul flexor lung al policelui, pătrat pronator). Majoritatea dintre aceşti

muşchi produc flexia antebraţului, flexia mâinii şi flexia degetelor. O parte dintre ei

produc pronaţia antebraţului şi a mâinii.

Muşchii regiunii posteriore a antebraţului sunt dispuşi în două straturi:

superficial (muşchii anconeu, extensor al degetelor; extensor al degetului mic,

extensor ulnar al carpului) şi stratul profund (abductor lung al policelui, extensor scurt

al policelui, extensor, lung al policelui şi extensor al indexului). Prin contracţia lor

aceşti muşchi produc în principal extensia antebraţului, a mâinii şi a degetelor.

Muşchii regiunii laterale a antebraţului sunt: mușchiul brahioradial (lung

supinator), mușchiul lung extensor radiat al carpului şi mușchiul scurt extensor

radial al carpului. Prin contracţia lor, aceşti muşchi produc flexia antebraţului pe

braţ, extensia mâinii pe antebraţ şi abducţia mâinii.

Muşchii mâinii se pot descrie în trei mari grupe: muşchii policelui, muşchii

degetului mic şi muşchii regiunii palmare mijlocii. Muşchii policelui formează o masă

musculară voluminoasă, numită eminenţa tenară (muşchii abductor scurt al policelui,

flexor scurt al policelui, opozant al policelui, abductor al policelui). Toţi aceşti

muşchi acţionează asupra policelui.

Muşchii degetului mic formează o masă musculară voluminoasă, numită

eminenţa hipotenară (muşchii palmar scurt, abductor al degetului mic, flexor scurt al

degetului mic, opozant al degetului mic). Acţionează asupra degetului mic.

Muşchii regiunii palmare mijlocii sunt dispuşi în două straturi: un strat

superficial, format din patru muşchi lombricali, şi un strat profund, format din şapte

muşchi interosoşi, dintre care trei palmari şi patru dorsali. Muşchii lombricali

produc flexia falangelor proximale şi extensia falangelor mijlocii şi distale. Muşchii

interosoşi palmari au acţiune asemănătoare cu muşchii lombricali.

Muşchii membrelor inferioareDin punct de vedere anatomic, muşchii membrelor inferioare se împart în

următoarele patru mari grupe: muşchii bazinului, muşchii coapsei, muşchii gambei,

muşchii piciorului.

Muşchii bazinului se află în regiunea bazinului, formează în jurul articulaţiei

coxofemurale o masă musculară care mobilizează femurul în jurul celor trei axe

- 50 -

perpendiculare una pe alta. Muşchiul psoasul mare are originea pe coloana lombară

şi inserţia pe trohanterul mic al femurului. Muşchiul iliac are originea în fosa iliacă

internă a osului coxal şi inserţia pe trohanterul mic al femurului. Aceşti muşchi produc

flexia coapsei pe bazin. Ei au un rol important în mers.

În regiunea posterioară sau fesieră se află muşchii fesieri, în număr de trei, şi

anume: fesier mare, fesier mijlociu şi fesier mic. Ei formează două mase musculare

situate pe părţile posterioare ale bazinului numite fese. Muşchii fesieri produc

extensia coapsei pe bazin, au un rol important în menţinerea poziţiei ortostatice a

corpului, în mişcările bazinului şi în mers. Muşchiul fesier mic are originea pe osul

coxal şi inserţia pe trohanterul mare. Prin contracţia lui produce abducţia, extensia şi

rotaţia medială a coapsei.

Muşchii pelvitrohanterieni au originea pe oasele bazinului şi inserţia pe

trohanterul mare al femurului. Ei sunt reprezentați de: muşchiul piriform sau

piramidal, obturator intern, gemenii bazinului (superior şi inferior), pătrat femural,

obturator extern li intern. Acţiunea principală a acestor muşchi este rotaţia laterală a

coapsei.

Muşchii coapsei se împart în trei grupe: muşchii regiunii anterioare a

coapsei (muşchii tensor al fasciei lata, croitor şi cvadriceps femural); muşchii regiunii

mediale a coapsei (gracilis, pectineu şi muşchii adductori) şi muşchii regiunii

posterioare a coapsei (muşchii biceps femural, semitendinos şi semimembranos).

Muşchiul tensor al fasciei lata este un muşchi lung, aşezat pe faţa

anterioară a coapsei. El are originea pe spina iliacă antero-superioară şi pe

creasta iliacă şi inserţia pe tractul iliotibial al fasciei lata. Prin contracţia lui produce

flexia şi rotaţia medială a coapsei.

Muşchiul croitor este un muşchi lung (cei mai lung muşchi al corpului), în formă

de panglică, aşezat superficial, pe faţa anterioară a coapsei, pe care o străbate în

diagonală de sus în jos şi din afară înăuntru. El are originea pe spina iliacă antero-

superioară şi inserţia pe extremitatea superioară a tibiei. Prin contracţie produce

flexia coapsei pe bazin şi rotaţia laterală a acesteia,

Muşchiul cvadriceps femural aşezat în partea anterioară a coapsei. El are

patru capete de origine (dreptul femural, vastul medial, vastul lateral şi vastul

intermediar). Dintre acestea numai dreptul femural are originea pe spina iliacă

antero-inferioară şi deasupra sprâncenei cotiloide, iar cei trei vaşti, pe linia

intertrohanteriană, pe trohanterul mare şi pe linia aspră a femurului. Prin contracţie,

muşchiul cvadriceps femural produce extensia gambei pe coapsă, având un rol

- 51 -

important în statică şi în mers.

Muşchiul gracilis este un muşchi lung, aşezat în regiunea medială a coapsei.

El are originea pe osul pubis şi inserţia pe faţa medială a tibiei. Prin contracţia lui,

acest muşchi produce adducţia coapsei şi flexia gambei pe coapsă.

Muşchiul pectineu este un muşchi lat, subţire, de formă patrulateră. El are

originea pe creasta pectineală a osului pubis şi inserţia pe extremitatea superioară a

femurului. Prin contracţia lui produce adducţia coapsei şi flexia acesteia pe bazin.

Muşchii adductori (adductor lung, adductor scurt şi adductor mare) sunt aşezaţi

în partea superioară a regiunii mediale a coapsei. Ei îşi au originea pe osul pubis şi

pe tuberozitatea ischiatică, iar inserţia terminală pe linia aspră a femurului. Aşa cum îi

arată şi numele, prin contracţia lor, aceşti muşchi produc adducţia coapsei.

Muşchiul biceps femural este aşezat în partea posterioară a coapsei, imediat

sub piele. El are două capete de origine, unul lung, care se prinde pe tuberozitatea

ischiatică şi altul scurt, care se prinde pe linia aspră a femurului. Bicepsul femural se

insera printr-un tendon comun pe capul fibulei. Prin contracţia lui, acest muşchi

produce extensia coapsei pe bazin şi flexia gambei pe coapsă.

Muşchiul semitendinos este aşezat în partea posterioară a coapsei. El are

originea pe tuberozitatea ischiatică, iar inserţia pe extremitatea superioară a tibiei.

Muşchiul semitendinos produce flexia gambei pe coapse.

Muşchiul semimembranos este aşezat în partea posterioară a coapsei. El are

originea pe tuberozitatea ischiatică şi inserţia pe condilul medial al tibiei. Contracţia iui

produce flexia gambei pe coapsă.

Muşchii gambei se împart în trei mari grupe: muşchii regiunii anterioare a

gambei, muşchii regiunii posterioare a gambei şi muşchii regiunii laterale a gambei.

Muşchii regiunii anterioare a gambei (muşchii tibial anterior, extensor lung al

degetelor, extensor lung al halucelui) au originea pe extremitatea superioară a

tibiei, fibulei şi pe membrana interosoasă, iar inserţia pe oasele piciorului. Prin

contracţia lor, aceşti muşchi produc flexia dorsală a piciorului şi extensia degetelor.

Muşchii regiunii posterioare a gambei sunt dispuşi în două straturi

principale: stratul superficial (muşchiul triceps sural şi plantar) şi stratul profund

(muşchiul popliteu, tibial posterior, flexor lung al degetelor, flexor lung al halucelui).

Contracţia muşchilor regiunii posterioare a gambei produce flexia plantară a piciorului

şi a degetelor.

Cel mai puternic muşchi din regiunea posterioară a gambei, cu rol important

în staţiunea bipedă şi în mers, este muşchiul triceps sural. La rândul lui, acest muşchi

- 52 -

este format din muşchiul solear (cu originea pa capul fibulei şi pe tibie) la care se

adaugă muşchii gemeni (medial şi lateral), cu originea pe condilii femurului. Aceşti

trei muşchi se insera terminal printr-un tendon comun (tendonul lui Achile) pe osul

calcaneu. Contracţia lor produce extensia piciorului în mişcarea de ridicare pe

vârfuri şi flexia gambei pe coapsă.

Muşchii regiunii laterale a gambei sunt în număr de doi: muşchiul peronier

lung şi muşchiul peronier scurt. Ei au originea pe tibie şi fibulă, iar inserţia terminală

pe oasele metatarsiene. Prin contracţie, aceşti muşchi produc pronaţia, abducţia şi

flexia plantară a piciorului.

Muşchii piciorului se împart în două mari grupe: muşchii regiunii dorsale a

piciorului şi muşchii regiunii plantare a piciorului. Regiunea dorsală a piciorului

cuprinde un singur muşchi, şi anume muşchiul extensor scurt al degetelor. El are

originea pe osul calcaneu şi inserţia pe falangele proximale ale primelor patru

degete. Prin contracţia lui, acest muşchi produce extensia degetelor.

Regiunea plantară a piciorului este subîmpărţită, la rândul ei, în regiunea

plantară medială, laterală şi mijlocie. Muşchii regiunii plantare mediale sau muşchii

halucelui (mușchiul abductor al halucelui, mușchiul flexor scurt al halucelui şi

mușchiul adductor al halucelui) produc prin contracţia lor abducţia, flexia şi adducţia

halucelui, de unde şi denumirea lor.

Muşchii regiunii plantare laterale sau muşchii degetului mic (mușchiul

abductor al degetului mic, mușchiul flexor al degetului mic, mușchiul opozant ai

degetului mic) produc prin contracţia lor abducţia, flexia şi opoziţia degetului mic,

de unde şi denumirea lor.

Muşchii regiunii plantare mijlocii (mușchiul flexor scurt al degetelor, mușchiul

pătrat al plantei, mușchiul lombricali, mușchiul interosoşi ai piciorului) îndeplinesc un

rol izometric în menţinerea bolţii piciorului.

Timp de lucru

(recomandat)

27 de ore

Rezumat Scheletul corpului este format din:

- la nivelul capului neurocraniul ( frontal, sfenoid, occipital, parietal,temporal) și

viscerocraniul (maxilar, palatin, zigomatic, lacrimal, nazal, cornetul nazal inferior,

vomer, mandibulă),

- la nivelul coloanei vertebrale: vertebre, sacrum, coccis,

- la nivelul cutiei toracice este formată din stern și coaste,

- centură scapulară ( claviculă, omoplat) și membru superior liber (humerus,

- 53 -

cubitus, radius,8 oase carpiene, 5 metacarpiene, 14 falange)

- centură pelvină (coxale, sacrum) și membrul inferior liber (femur, tibie, peroneu,

7 oase tarsiene, 5 metatarsiene, 14 falange).

Articulațiile fac legătura dintre oase. Pot fi:

- articulațiile fixe: sinartrozele, suturi, sinostoze, gomfoze

- articulații semimobile, cartilaginoase: simfize, sincondroze

- articulații mobile, sinoviale: majoritatea articulațiilor corpului.

Musculatura striată a corpului poate fi descrisă în funcție de regiunile anatomice:

cap, gât, torace, membre. Musculatura de la nivelul capului și gâtului este dispusă pe

mai multe planuri musculare care răspund nevoilor de mobilitate.

Musculatura toracelui este una proprie a toracelui (mușchi intercostali, subcostali,

transvers torace, ridicători ai coastelor) și o musculatură extrinsecă (mare și mic

pectoral, dințat anterior).

Musculatura abdominală anterioară este formată din drepții abdominali, oblici externi

și interni, transvers al abdomenului.

Peretele posterior al abdomenului: pătratul lombelor, ilio-psoas.

Musculatura membrelor superioare este organizată pe segmente în musculatura

umărului (deltoid, supra-, subspinos, infraspinosul, micul și marele rotund), brațului

(biceps brahial, brahial anterior, coracobrahial, triceps brahial), antebrațului cu cele

trei regiuni (anterioară, lateral externă și posterioară) și mușchi ai mâinii (regiune

anterioară – tenară, hipotenară, mijlocie și posterioară).

Musculatura membrelor inferioare cuprinde mușchii bazinului (mușchii fesieri,

pelvitrohanterieni), coapsei (cvadriceps femural, croitor, tensor al fasciei lata,

semitendinos, semimebranos, biceps femural, gracilis, adductorii, pectineu), gambei

(regiunile anterioară, lateral externă și posterioară) și mușchii piciorului (din regiunea

plantară medială, laterală și mijlocie).

Exemplu ilustrative:

- 54 -

Teste de

autocontrol

1. Care sunt oasele care formează scheletul capului?

2. Care sunt oasele care intră în alcătuirea scheletului bazinului?

3. Care sunt principalele tipuri de articulații? Exemplificați.

4. Care sunt elementele anatomice care intră în alcătuirea unei articulații mobile,

diartroză ?

5. Care sunt grupele musculare de la nivelul toracelui anterior?

6. Care sunt principale grupe musculare de la nivelul antebrațului?

7. Care sunt grupele musculare care formează centura pelvină?

8. Care sunt mușchii care formează tricepsul solear?

9. Cum este organizată musculatura piciorului?

Surse

bibliografice

1. Papilian Victor – Anatomia omului, volumul I și II, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1982, 2008

2. Ranga Viorel – Tratat de anatomia omului, Editura Medicală, București, 1960

3. Sinelnikov R.D. – Atlas de anatomie umană, Moscova, 1978

4. Ifrim M., Iliescu A. –Anatomia și biomecanica educației fizice și sportului, Editura

Didactică și Pedagogică, București, 1978

5. Voiculesc I.C, Petricu I.C – Anatomia și fiziologie omului, Editura Medicală,

București, 1964

- 55 -

SISTEMUL NERVOSTotalitatea organelor alcătuite predominant din ţesut nervos specilizat în

recepţionarea, transmiterea şi prelucrarea tuturor excitaţiilor sau informaţiilor culese

din mediul extern sau intern formează sistemul nervos. Sistemul nervos adaptează

organismul la mediul extern şi dirijează funcţiile interne ale acestuia. El primeşte toate

excitaţiile sau stimuli proveniţi din contactul permanent al organismului cu lumea

exterioară, precum şi toate excitaţiile sau stimuli proveniţi din diferite ţesuturi şi

organe ale corpului. Aceste funcţii se realizează în principal prin acte reflexe care

au la bază ca unitate structurală arcurile reflexe. Un arc reflex este alcătuit dintr-

un receptor, o cale aferentă, un centru nervos, o cale eferentă şi un efector.

I. Măduva spinăriiMăduva spinării este un segment al sistemului nervos central aşezat în canalul

vertebral. Ea se întinde de la nivelul primei vertebre cervicale până la nivelul celei de

a doua vertebre lombare, unde se termină printr-o porţiune conică, denumită conul

medular. Măduva spinării are o lungime cuprinsă între 43-45 cm şi un diametru de

circa 1 cm. Conul medular al măduvei spinării se continuă ci o formaţiune filiformă,

numită filum terminale, care ajunge până la baza coccisului, unde se prinde de

ligamentul coccigian.

Configuraţia externă. Măduva spinării are forma unui cilindru uşor turtit

antero-posterior şi are cinci porţiuni: cervicală C1-3, cervico-toracală (umflătura

brahială), C4 - D1, toracală D2 - 10, umflătura lombară D11 - D1, con medular L1 -

2. Pe faţa anterioară a măduvei spinării se găseşte un şanţ de aproximativ 3 mm,

cunoscut sub numele de fisura mediană anterioară, iar pe faţa posterioară, un

şanţ mult mai adânc, numit şanţul median posterior. Şanţul median posterior se

continuă cu septul median posterior, alcătuit din ţesut glial. De o parte şi de alta a

fisurii mediane anterioare se găseşte câte un şanţ superficial, numit şanţ colateral

ventral, în care se află rădăcinile anterioare ale nervilor rahidieni. De asemenea, de

o parte şi de alta a şanţului median posterior există câte un şanţ lateral, numit

şanţul colateral dorsal. In cele două şanţuri laterale posterioare pătrund rădăcinile

posterioare ale nervilor rahidieni. Din aceste regiuni pornesc 31 de perechi de nervi

spinali, 8 perechi de nervi cervicali, 12 perechi de nervi toracali, 5 perechi de nervi

sacrali şi 1 pereche de nervi coccigieni. Fiecare segment din măduva spinării care

dă naştere unei perechi de nervi spinali poartă numele de segment spinal sau

neuromer.

Structura internă a măduvei spinării este alcătuită din două feluri de

- 56 -

substanţe, cenuşie şi albă, în mijlocul se află un canal - canalul ependimar.

Figura 14. Tracturile substanței

albe a măduvei

1. Tract spinotalamic anterior

2. Tract spinotalamic lateral

3. Tract spinobulbare

4. Tract spinocerebelos direct

5. Tract spinocerebelos

încrucișat

6. Tract piramidal încrucișat

7. Tract piramidal direct

8. Tract rubrospinal

9. Tract tectospinal

10. Tract olivospinal

11. Tract vestibulospinal

12. Tract reticulospinal

Substanţa cenuşie este aşezată central şi dispusă astfel, încât

seamănă cu litera H sau cu un fluture cu aripile desfăcute. Porţiunea

transversală de substanţă cenuşie care uneşte cele două jumătăţi laterale se

numeşte comisura cenuşie, în interiorul căreia se găseşte canalul central sau

canalul ependimar. Acesta împarte comisura cenuşie în două părţi, una

anterioară, numită comisura cenuşie anterioară, şi una posterioară, numită comisura

cenuşie posterioară. Un plan frontal împarte fiecare "aripă de fluture" în câte două

porţiuni, numite coarne, unul aşezat anterior şi altul aşezat posterior. Cornul

anterior, dă naştere rădăcinii anterioare a nervilor spinali, iar cornul posterior, mai

subţire, dă naştere rădăcinii posterioare a nervilor spinali, între cornul anterior şi

posterior de pe aceeaşi parte din regiunea toracală şi lombară a măduvei spinării

se găsesc coarnele laterale numai în regiunea toracală superioară, între cornul

lateral şi cel posterior se află substanţa reticulară a măduvei spinării.

În coarnele anterioare se găsesc neuronii radiculari, somatomotori sau

neuroni motori alfa, gama şi de asociaţie. Prin structura lor neuronală coarnele

anterioare alcătuiesc zona somatomotorie a substanţei cenuşii.

Neuronii visceromotori formează zona visceromotorie, cu un rol de comandă

în mobilitatea musculaturii netede ce formează organele interne. Neuronii

viscerosenzitivi, situaţi în jumătatea posterioară a cornului lateral, formează zona

viscerosenzitivă care recepţionează excitaţiile venite de la viscere, în coarnele

posterioare se găsesc neuronii senzitivi. Aceştia formează zona somatoreceptoare

a substanţei cenuşii. Substanţa reticulară a măduvei spinării este formată din

- 57 -

grupuri de neuroni aşezaţi "în reţea ".

Figura 15. Căile nervoase ascendente ale

sensibilității exteroceptive

1. Fascicul spinotalamic anterior

2. Fascicul spinotalamic lateral

3. Fascicul spinobulbar

Figura 16. Căile nervoase descendente

piramidale

1. Fascicul piramidal direct

2. Fascicul piramidal încrucișat

Substanţa albă a măduvei spinării este formată din fibre nervoase

mielinice şi amielinice, precum şi din nevroglii. Unele dintre aceste fibre trec dintr-o

parte într-alta, alcătuind comisura albă, aşezată în partea anterioară a comisurii

cenuşii. Substanţa albă din măduva spinării se subdivide în trei perechi de

funicule sau cordoane: două anterioare, două laterale şi două posterioare. Cordonul

anterior se găseşte între fisura mediană anterioară şi cordonul anterior. Cele două

cordoane anterioare sunt unite prin comisura albă. Cordonul lateral se găseşte între

cornul anterior şi posterior al substanţei cenuşii. Cordonul posterior se află între

cornul posterior şi fisura mediană posterioară. O parte din fibrele nervoase care

alcătuiesc cordoanele sau funiculele reprezintă prelungiri ale neuronilor situaţi în

substanţa cenuşie a măduvei spinării. O altă parte din fibrele nervoase care

alcătuiesc funiculele sunt prelungiri ale neuronilor situaţi în ganglionii nervoşi

periferici şi în centrii nervoşi din encefal. în cele ce urmează vom prezenta fasciculele

- 58 -

sau tracturile ascendente şi descendente din măduva spinării.

a) Fasciculele ascendente sunt formate din axonii neuronilor senzitivi ai ganglionilor

spinali şi din axonii neuronilor senzitivi din coarnele posterioare ale măduvei spinării.

Aceste fibre conduc totalitatea impulsurilor primite de piele, muşchi, tendoane şi

aponevroze la centrii encefalici (bulb, cerebel, talamus).

- fasciculul spinotalamic anterior este situat în cordonul anterior al

măduvei spinării

- fasciculul spinotalamic lateral este situat în cordonul lateral de substanţă

albă a măduvei spinării.

- fasciculul spinocerebelos anterior Gowers este situat în cordonul lateral al

măduvei de partea opusă.

- fasciculul spinocerebelos posterior Flechsig este situat tot în cordonul

lateral al măduvei spinării de aceeaşi parte.

- fasciculul Goll şi fasciculul Burdach sunt fascicule situate în cordonul

posterior al măduvei spinării.

b) Fasciculele descendente sunt formate din axonii celulelor situate în scoarţa

cerebrală, tuberculii cvadrigemeni, nucleul roşu din pedunculii cerebrali, nucleii

vestibulari din bulb şi neuronii din olivele bulbare:

- fasciculul corticospinal anterior, numit şi fasciculul piramidal direct, este situat

în cordonul anterior al măduvei spinării.

- fasciculul corticospinal lateral, numit şi fasciculul piramidal încrucişat, este

format, ca şi precedentul, din axonii neuronilor motori din scoarţa cerebrală.

- fasciculul tectospinal este format din axonii neuronilor motori din coliculii

cvadrigemeni.

- fasciculul rubrospinal, este situat în cordonul lateral al măduvei spinării.

- fasciculul vestibulospinal se află situat în cordonul anterior al măduvei spinării.

- fasciculul olivospinal este format din axonii neuronilor motori din olivele

bulbare.

Meningele spinal. Sistemul nervos central, respectiv măduva spinării şi

encefalul sunt învelite în trei membrane care poartă numele de meninge. Din afară

înăuntru aceste membrane sunt denumite: dura mater, arahnoida şi pia mater.

Aceste foițe au rolul de protecție a sistemului nervos.

Nervii spinali. Noţiunea de nerv desemnează un mănunchi de fibre nervoase

situate în afara creierului sau a măduvei spinării. Rădăcina ventrală sau anterioarăa nervilor spinali iese din măduvă prin şanţul lateral anterior. Din punct de vedere

- 59 -

funcţional, fibrele ei sunt aferente sau motorii.Figura 17. Rădăcinile și ramurile

nervului spinal

1. Rădăcina senzitivă

2. Ganglionul spinal

3. Rădăcina motorie

4. Trunchi

5. Ramura meningeală

6. Ramura dorsală

7. Ramura ventrală

8. Ramura comunicantă cenușie

9. Ramura comunicantă albă

10. Ganglion simpatic paravertebral

11. Ganglion visceral

12. Organ visceral

Rădăcina dorsală sau posterioară a nervilor spinali intră în măduva

spinării prin şanţul lateral posterior. Din punct de vedere funcţional, fibrele ei sunt

aferente sau senzitive.

Rădăcina anterioară se uneşte cu cea posterioară în interiorul canalului

vertebral, formând trunchiul comun al nervului spinal. Unirea rădăcinilor se face

înaintea intrării nervului în canalul intervertebral sau în orificiul de conjugare. După

ce a ieşit din orificiul de conjugare, fiecare nerv spinal se împarte în două ramuri

periferice principale: dorsală şi ventrală. Există 31 de perechi de nervi spinali. Privită

în ansamblul ei, măduva spinării apare formată din 31 de segmente numite

metamere. Din fiecare metamer al măduvei spinării porneşte câte o pereche de nervi

spinali sau rahidieni, prin care metamerul se leagă direct cu fiecare regiune a

corpului.

Ramurile dorsale sau posterioare ale nervilor spinali se distribuie la

tegumentele spatelui şi la muşchii şanţurilor vertebrale.

Ramurile ventrale sau anterioare, ramuri mixte inervează pielea şi

musculatura pereţilor laterali şi anteriori ai trunchiului, membrele superioare şi

inferioare.

Ramurile anterioare ale nervilor spinali din regiunea toracală nu se

anastomozează, ci rămân izolate, formând cele 12 perechi de nervi intercostali.Ramurile anterioare ale nervilor spinali din celelalte regiuni se unesc între ele

formând aşa-numitele plexuri nervoase, care Ia om sunt în număr de 5, şi anume:

- 60 -

cervical, brahial, lombar, sacral şi sacrococcigian.

II. EncefalulEncefalul este partea sistemului nervos central aşezată în cutia craniană.

Elementele anatomice care îl formează sunt: trunchiul cerebral, cerebelul, diencefalul

şi telencefalul.

II.A. Trunchiul cerebral este format din trei porţiuni distincte: bulbul rahidian,

puntea lui Varolio şi mezencefal.

1. Bulbul rahidian este segmentul inferior al trunchiului cerebral, între

măduvă şi bulb nu există o linie precisă de demarcaţie, de unde şi denumirea

acestuia din urmă de măduvă prelungită. El are forma unui trunchi de con cu baza

mare aşezată în sus şi cu baza mică aşezată în jos.

Figura 18. Configurația externă

a trunchiului cerebral

– fața anterioară -

II-XII nervii cranieni

1. Chiasma optică

2. Glanda hipofiză

3. Hipotalamusul

4. Pedunculii cerebrali

5. Puntea lui Varolio

6. Bulbul rahidian

7. Olivele bulbare

8. Decusația piramidală

9. Măduva spinării

10. Nerv spinal

Configuraţia externă Bulbul rahidian are trei feţe, anterioară, laterală şi

posterioară. Faţa anterioară prezintă toate elementele de configuraţie externă

descrise la măduvă. Fisura mediană anterioară se termină la nivelul şanţului

bulbopontin, iar cordoanele anterioare ale măduvei spinării sunt mai

voluminoase şi mai proeminente la nivelul bulbului, unde poartă numele de

piramidele bulbare. De asemenea, şanţurile laterale anterioare sunt prezente şi la

nivelul bulbului, continuându-le pe cele ale măduvei. De o parte şi de alta a acestor

şanţuri se găsesc cordoanele laterale bulbare continuarea cordoanelor laterale

- 61 -

ale măduvei spinării. Cordoanele laterale bulbare prezintă câte o ridicătură

ovoidă numită olivele bulbare. Acestea sunt mărginite anterior de şanţurile

preolivare în care îşi are originea aparentă perechea a Xll-a de nervi cranieni (nervii

hipogloşi). De asemenea, olivele bulbare sunt mărginite în partea posterioară de

şanţurile retroolivare, la nivelul cărora îşi au originea aparentă următoarele perechi

de nervi cranieni: perechea a X-a (nevul glosofaringian), perechea a X-a (nervii vagi),

perechea a Xl-a (nervii accesori sau spinali). Deasupra olivei bulbare se află

foseta superioară supraolivară cu originile aparente ale n. VII, VII bis şi VIII.

Şanţul bulbopontin este o adâncitură situată între bulb şi punte care

marchează limita se separare între aceste două segmente ale trunchiului cerebral,

în acest şanţ se găsesc originile aferente ale următoarelor trei perechi de nervi

cranieni: perechea a Vl-a (nervul abducens). Tot pe faţa anterioară a bulbului se mai

află decusaţia piramidelor, reprezentată de încrucişarea fasciculelor corticospinale

laterale formațiune ce poate fi observată cu ochiul liber.

Fata posterioară a bulbului rahidian: canalul central sau ependimar al

măduvei spinării, nemodificat în jumătatea inferioară, devine mai superficial şi se

lărgeşte în jumătatea superioară, contribuind la formarea ventriculului al IV-lea, care

se continuă şi pe faţa dorsală a punţii, în partea inferioară a acestei feţe se observă

şanţul median posterior, precum şi fasciculele Goll și Burdach. Aceste fascicule

sunt separate prin şanţul posterolateral bulbar. În partea superioară a acestei

feţe, fasciculele Goll și Burdach se îndepărtează de linia mediană posterioară

în formă de V. La acest nivel prezintă câte o umflătură, în grosimea cărora se

găsesc nucleul lui Goll şi Burdach. Lateral şi mai sus de acestea se află corpii

restiformi, care se mai numesc şi pedunculii cerebeloşi inferiori. In porţiunea

superioară a feţei dorsale a bulbului rahidian, respectiv în porţiunea inferioară a

planşeului ventriculului al IV-lea, se mai observă următoarele formaţiuni: fisura

mediană posterioară, striile medulare sau acustice, trigonul hipoglosului, aripa

cenuşie sau trigonul nervului vag, fovea caudală.

Structura internă. Bulbul rahidian este alcătuit din substanţă cenuşie şi

substanţă albă. Substanţa cenuşie este aşezată Ia interior şi este fragmentată în

grămezi de celule care alcătuiesc nucleii bulbului; motori, senzitivi, vegetativi şi nuclei

proprii trunchiului cerebral.

Nucleii motorii corespund coarnelor anterioare ale măduvei spinării, în bulb

se găsesc doi nuclei motori: nucleul ambiguu - din care iau naştere nervii

glosofaringian (IX), vag (X), accesor (XI) şi nucleul hipoglosului din care ia naştere

- 62 -

nervul hipoglos (XII). Fibrele motorii sau eferente, respectiv axonii neuronilor acestor

nuclei inervează o parte din musculatura feţei, limbii, vălului palatin şi faringelui.

Nucleii senzitivi corespund coarnelor posterioare ale măduvei spinării.

Neuronii nucleilor senzitivi din bulb primesc excitaţiile exteroceptive şi

proprioceptive de la nivelul capului prin fibrele senzitive ale nervilor cranieni, iar de

aici sunt transmişi centrilor superiori, în bulb se află doi nuclei senzitivi: nucleul

solitar şi o parte din nucleul senzitiv ai trigemenului; nucleul senzitiv al trigemenului

se întinde din bulb până în punte şi chiar în pedunculii cerebrali. La nucleul solitar vin

fibrele viscerosenzitive ale nervilor vag, glosofaringian (IX) şi ale intermediarului

Wriesberg (VII bis). La nucleul trigemenului sosesc o parte din fibrele senzitive ale

nervului trigemen (V).

Nucleii vegetativi corespund coarnele laterale ale măduvei spinării. În bulb se

găsesc următorii nuclei vegetativi: nucleul dorsal al vagului (nucleul

cardiopneumoenteric) şi nucleul salivator Inferior (nucleul glosofaringian).

Nucleii proprii ai bulbului rahidian şi ai celorlalte segmente ale trunchiului

cerebral nu au echivalent la nivelul măduvei. În bulb se află următorii nuclei proprii:

nucleii substanţei reticulate, nucleii olivari, nucleul Goli şi nucleul Burdach. Nucleii

substanţei reticulate sunt alcătuiţi din neuroni motori, vegetativi şi de asociaţie. Ei

reprezintă sediul centrilor respiratori şi cardiaci din bulb.

Substanța alba a bulbului rahidian este formată din fibre ascendente,

descendente şi din fibre proprii sau de asociere.

Fibrele ascendente sunt grupate în fasciculele ascendente care vin de la

măduva spinării, trec prin bulb şi ajung la talamus:

- Fasciculele spinotalamice trec prin bulb, punte şi pedunculii cerebrali, făcând

legătura între coarnele posterioare ale măduvei spinării şi talamus.

- Fasciculele spinocerebeloase trec tot prin bulb şi punte, de unde ajung ia

cerebel pe căi diferite. Fasciculul spinocerebelos anterior (Gowers) pătrunde în

cerebel prin pedunculul cerebelos superior, iar fasciculul spinocerebelos

posterior (Flechsig), prin pedunculul cerebelos inferior.

- Lemniscul medial face legătura dintre nucleii gracilis şi cuneatus din bulb şi

talamus.

- Fibrele descendente sunt grupate în fasciculele descendente care vin de la

scoarţa cerebrală, nucleul roşu, colicuiii cvadrigemeni, nucleul vestibular,

olivele bulbare şi trec prin bulb.

- Fasciculele corticospinale (piramidal direct şi piramidal încrucişat) coboară

- 63 -

din scoarţa cerebrală, de la neuronii motori din girul precentral (circumvoluţia

precentrală), trec prin trunchiul cerebral (pedunculii cerebrali, punte, bulb) şi

ajung ia coarnele anterioare ale măduvei spinării.

- Fasciculele corticonuclear, numit şi fasciculul geniculat, pleacă tot din girul

precentral al scoarţei cerebrale, coboară prin genunchiul capsulei interne, trece

prin pedunculii cerebrali şi prin punte şi ajunge la nucleii motori care îşi au

originea reală în bulb.

2. Puntea lui Varolio este segmentul mijlociu al trunchiului cerebral. Ca şi

bulbul rahidian, configurația externă este reprezentată de fete: anterioară, laterală şi

posterioară.

Pe faţa anterioară a punţii se observă, şanţul median sau bazilar, piramidele

punţii, originea aparentă a celei de a V-a perechi de nervi cranieni şi aşa-numitele

braţe ale punţii sau pedunculii cerebeloşi mijlocii. Şanţul median sau bazilar este o

adâncitură aşezată pe linia mediană în care se găseşte trunchiul arterei bazilare.

Piramidele punţii, două proeminenţe aşezate de o parte şi de alta a şanţului bazilar.

Pe faţa posterioară a punţii care formează triunghiul superior al planşeului

ventriculului al IV-Iea, se observă fisura mediană posterioară, eminenţa medială,

cu colicului facialului, fovea media şi locus caeruleus. Fisura mediană posterioară

reprezintă continuarea fisurii mediane posterioare a bulbului. Colicului facialului

este o umflătură situată lateral faţă de fisura mediană posterioară şi în profunzimea

căreia se află nucleul nervului abducens. Eminenţa medială este o coloană

proeminenţă între şanţul median posterior şi şanţul limitant. Se întinde de-a lungul

fosei romboide, pe planşeul ventriculului al IV-lea. Fovea rostralis este o depresiune

aşezată lateral faţă de eminenţa medială, în profunzimea căreia se află nucleul

motor (masticator) al trigemenului (V).

Structura internă. Puntea lui Varolio este alcătuită din substanţa albă şi din

substanţa cenuşie.

Substanţa cenuşie este fragmentată de fibrele care alcătuiesc substanţa

aibă în grămezi de celule nervoase care poartă numele de nuclei. În punte se găsesc

nuclei motori, senzitivi, vegetativi şi nuclei proprii punţii.

Nucleii motori din punte sunt: nucleul nervului trigemen (V), nucleul nervului

abducens (VI) şi nucleul nervului facial (VII). Axonii neuronilor din aceşti nuclei

conduc influxul nervos la muşchii masticatori, la muşchii globului ocular şi la muşchii

mimicii.

Nucleii senzitivi din punte sunt nucleul terminal principal al nervului trigemen

- 64 -

(V) (nucleul senzitiv superior sau principal) şi nucleul nervilor acustici (VIII).

Nucleii vegetativi din punte sunt nucleul salivar superior şi nucleul lacrimo-

muco-nazal.

Nucleii proprii ai punţii sunt reprezentaţi de grămezi de substanţă

cenuşie dispuse printre fibrele transversale ale acesteia. Menționăm ca nucleii pontini

oliva continuă, nucleul corpului trapezoid, nucleii lemisului lateral.

Substanţa albă care intră în structura punţii predomină din punct de vedere

cantitativ. Ea este formată din fibre longitudinale şi transversale.

Fibrele longitudinale sunt reprezentate prin fasciculele piramidale (cortico-

spinale şi cortico-nucleare), fibrele corticopontine, fasciculele spinotalamice,

fasciculul spinocerebelos anterior (Gowers), rubrospinal, longitudinal medial şi prin

lemniscul medial (panglica Reil).

Fibrele transversale alcătuiesc pedunculii cerebeloşi mijlocii. Ele pornesc din

nucleii pontini, se încrucişează pe linia mediană şi se termină în cerebel.

3. Mezencefalul cea de a treia porţiune a trunchiului cerebral, se află între

punte şi diencefal. El este străbătut de apeductul cerebral (apeductul Sylvius), un

canal strâmt care face legătura dintre ventriculul al IV-lea şi ventriculul al III-lea.

Configuraţia externă. Mezencefalul prezintă trei feţe: anterioară, posterioară şi

laterală. Faţa anterioară este reprezentată de două cordoane de substanţă

nervoasă cuprinse între puntea lui Varolio şi diencefal. Limita inferioară a acestor

pedunculi o formează şanţul pontopeduncular. În partea superioară, pedunculii

cerebrali se continuă cu diencefalul. Între aceşti pedunculi se află spaţiul

interpeduncular (fosa interpedunculară). Acest spaţiu este ocupat de substanţa

perforată anterioară, prin care trece artera perforată anterioară. În spaţiul

interpeduncular se găseşte originea aparentă a nervilor oculomotori.

Faţa posterioară este reprezentată de aşa-numitul tectum (lamina

quadrigemina), alcătuit din corpii sau coliculii cvadrigemeni. Aceştia sunt în număr

de patru, doi superiori şi doi inferiori. Sub coliculii inferiori se află originea aparentă a

nervilor trohleari (IV). Coliculii superiori se leagă prin fibrele lor de corpii geniculaţi

laterali, iar cei inferiori, de corpii geniculaţi mediali.

Faţa laterală este împărţită de şanţul lateral al istmului în piciorul

penduncului.

Structura internă. Mezencefalul este alcătuit din substanţă albă şi substanţă

cenuşie.

Substanţa cenuşie este dispusă sub formă de grămezi formând nucleii

- 65 -

mezencefalului. Aceştia sunt senzitivi, motori, vegetativi şi nuclei proprii. Nucleii

motori din mezencefal sunt: nucleul nervului trohlear şi nucleul nervului oculomotor.

Nucleul senzitiv al mezencefalului este reprezentat de nucleul tractului mezencefalic

al trigemenului. Nucleul vegetativ al mezencefalului poartă numele de nucleu accesor

al oculomotorului (Edinger - Westphal). Nucleii proprii sunt reprezentaţi de locus

niger (substanţa neagră), nucleul roşu şi coliculii cvadrigemeni.

Substanţa albă a mezencefalului este formată din fasciculele ascendente

şi descendente, precum şi din fibre nervoase care leagă diferiţi nuclei între ei sau cu

alte formaţiuni nervoase ale encefalului.

4. Nervii cranieni. În raport cu funcţiile lor nervii cerebrali se subîmpart în

trei categorii: senzitivi, motori şi micşti

4a. Nervii cerebrali senzitivi. În această categorie intră nervii: olfactiv, optic şi

vestibulocohlear. Ei sunt formaţi exclusiv din fibre senzitive (aferente) şi au rolul de a

conduce excitaţiile exteroceptive de la telereceptori (ochi, mucoasa olfactivă, ureche)

la centrii nervoşi din encefal,

Nervul olfactiv (I) este alcătuit din axonii celulelor olfactive din mucoasa

olfactivă. Aceştia se grupează formând filetele olfactive care după ce străbat lama

ciuruita a osului etmoid fac sinapsă cu celulele mitrale din lobul olfactiv. Nervii olfactivi

formează o parte din calea sensibilităţii olfactive.

Nervul optic (II) este alcătuit din axonii celulelor multipolare din retină, care

se grupează şi formează nervul optic. Acesta părăseşte polul posterior al globului

ocular şi pătrunde în cavitatea craniană prin orificiul optic.

Nervul acusticovestibular (VIII) este alcătuit din două părţi bine distincte:

nervul cohlear sau acustic şi nervul vestibular. Nervul cohlear este nervul auzului,

la naştere din ganglionul spiralat Corti, situat în melcul osos (urechea internă).

Prelungirile periferice ale neuronilor din ganglionul spiralat Corti se distribuie la

organul Corti. Axonii pătrund în craniu prin orificiul auditiv intern şi se terminala

nucleii cohleari dorsali şi ventrali din trunchiul cerebral. Nervul cohlear formează o

parte din calea auditivă. Nervul vestibular ia naştere din ganglionul Scarpa

(urechea internă), unde se află corpii neuronilor. Dendritele neuronilor ganglionului

vestibular (Scarpa), se distribuie la maculele utriculei şi saculei şi la crestele ampulare

ale canalelor semicirculare. Axonii acestor neuroni, pătrund în craniu prin orificiul

auditiv intern împreună cu axonii care alcătuiesc nervul cohlear şi se termină în

nucleii vestibular din trunchiul cerebral.

4.b. Nervii cranieni motori. În această categorie intră nervii: oculomotor

- 66 -

(III), trohlear (IV), abducens (VI), accesor (XI) şi hipoglos (XII), formaţi exclusiv din

fibre motorii (eferente). Aceşti nervi sunt alcătuiţi din axonii neuronilor motori situaţi în

nucleii motori din trunchiul cerebral. Ei conduc influxul nervos motor voluntar şi

involuntar la muşchii extremităţii cefalice.

Nervul oculomotor (III) este alcătuit din axonii neuronilor motori din nucleul

oculomotor situat în pedunculii cerebrali. El iese din trunchiul cerebral la nivelul fosei

interpedunculare, părăseşte craniul prin fanta sfenoidală şi se distribuie la

musculatura pleoapei şi a globului ocular. Mai conţine şi fibre visceromotorii. Fibrele

parasimpatice sunt fibre preganglionare care se termină în ganglionul ciliar din orbită.

Nervul trohlear sau patetic (IV) este format din axonii neuronilor din

nucleul motor al nervului trohlear situat în pedunculii cerebrali. Aceşti axoni ies din

trunchiul cerebral pe faţa posterioară a acestuia, imediat sub coliculii cvadrigemeni

inferiori. Nervul trohlear părăseşte craniul prin fanta sfenoidală şi se distribuie la

muşchiul oblic superior al globului ocular.

Nervul abducens (VI) este alcătuit din axonii neuronilor nucleului motor al

nervului abducens din punte. El iese din trunchiul cerebral la nivelul şanţului

bulbopontin, părăseşte craniul prin fanta sfenoidală şi se distribuie la muşchiul drept

lateral al globului ocular.

Nervul accesor sau spinal (XI) este format din două rădăcini: una bulbară şi

alta spinală sau medulară. Rădăcina bulbară este alcătuită din axonii neuronilor

motori din nucleul ambiguu care ies din trunchiul cerebral prin şanţul retroolivar, sub

nervul vag.

Nervul hipoglos (XII) este alcătuit din axonii neuronilor motori din nucleul

hipoglosului din bulb, iese din trunchiul cerebral prin şanţul preolivar şi părăseşte

craniul prin orificiul condilian anterior, terminându-se la muşchii limbii.

4.c Nervii micști În această categorie intră nervii: trigemen (V), facial (VII),

glosofaringian (IX) şi vag (X), Ei sunt formaţi atât din fibre senzitive (somato

şi viscerosenzitive) cât şi motorii (visceromotorii şi somatomotorii).

Nervul trigemen (V) este format din fibre senzitive cu originea reală în

ganglionul semilunar al trigemenului (ganglionul Gasser) şi din fibre motorii cu

originea reală în nucleul masticator din punte. Aceste două categorii de fibre alăturate

alcătuiesc nervul trigemen, care intră şi, respectiv, iese din nevrax la nivelul punţii. În

dreptul ganglionului Gasser, nervul trigemen se împarte în trei ramuri: oftalmică

(nervul oftalmic), maxilară (nervul maxilar) şi mandibulară (nervul mandibular).

Nervul facial (VII) este format din fibre senzitive cu originea reală în

- 67 -

ganglionul geniculat situat în stânca temporalului şi din fibre motorii cu originea reală

în nucleul motor al facialului din punte. Fibrele motorii predomină, reprezentând

nervul facial propriu-zis, care iese din nevrax prin şanţul bulbopontin deasupra

olivei. Fibrele senzitive sunt reprezentate de nervul intermediar Wriesberg (VII bis)

care intră în nevrax - tot prin şanţul bulbopontin.

Nervul glosofaringian (IX) este alcătuit din fibre senzitive care îşi au

originea, reală în ganglionii superiori Andirsh şi inferiori Ehrenritter din

apropierea găurii jugulare, precum şi din fibre motorii cu originea reală în nucleul

ambiguu din bulb. El părăseşte cutia craniană prin orificiul jugular, iar când ajunge la

baza limbii se împarte în mai multe ramuri. Fibrele senzitive se distribuie la mucoasa

linguală, mucoasa regiunii amigdaliene, urechii medii iar fibrele motorii, la muşchii

regiunii superioare a faringelui. Nervul glosofaringian mai conţine şi fibre vegetative

parasimpatice cu originea reală în nucleul salivator inferior din bulb. Ele

inervează glanda parotidă.

Nervul vag (X) este format din puţine fibre somaosenzitive şi

somatomotorii şi multe fibre visceromotorii şi viscerosenzitive. Fibrele senzitive îşi au

originea reală în ganglionul plexiform şi în ganglionul jugular al vagului, iar fibrele

motorii în nucleul ambiguu din bulb. Fibrele vegetative parasimpatice îşi au originea

în nucleul dorsal al vagului din bulb. Toate aceste fibre se unesc, formează nervul vag,

care iese din triunghiul cerebral prin şanţul retroolivar şi părăseşte cutia craniană prin

orificiul jugular, străbate regiunea cervicală, fiind cuprins în mănunchiul vasculonervos

al gâtului, trece înapoia arterei subclaviculară, pătrunde în torace şi apoi - prin hiatusul

esofagian al mușchiului diafragm - în abdomen. El dă naştere la ramuri cervicale,

toracale şi abdominale, care alcătuiesc plexul gastric. Între ramurile cervicale

menţionăm: ramura meningiană, ramura auriculară, ramuri faringiene, nervul faringian

superior, nervul larigian recurent şi nervii cardiaci. Din ramurile toracale fac parte: ramurile

bronşice, ramurile esofagiene şi ramurile pericardice. Ramurile abdominale sunt

constituite din filete gastrice, din ramuri hepatice, pancreatice, splenice, jejunoileale şi

colice. Fibrele vegetative ale nervului vag se distribuie la bronhii, plămâni, inimă, esofag,

stomac, ficat, pancreas, splină, suprarenale, rinichi, intestin subţire şi o parte din colon.

II.B. CerebelulCerebelul sau creierul mic este un segment al encefalului care este aşezat în

loja posterioară a cutiei craniene, deasupra trunchiului cerebral şi sub lobli occipitali ai

emisferelor cerebrale. Cerebelul este separat de emisferele cerebrale printr-o membrană

conjunctivă fibroasă prelungire a durei mater denumită cortul cerebelului.

- 68 -

Configuraţia externă. Forma cerebelului este ovoidă, cu diametrul mare dispus

transversal. Cerebelul este alcătuit dintr-o porţiune mediană, numit vermis şi două

porţiuni laterale, numite emisfere cerebeloase. El are trei feţe: una superioară (care vine

în raport cu cortul cerebelului şi prin ea cu emisferele cerebrale), una inferioară (care vine

în raport cu fosele cerebeloase ale osului occipital) şi alta anterioară (care vine în raport

cu triunghiul cerebral participând la formarea tavanului ventriculului al IV-lea). Feţele

cerebelului sunt brăzdate de două feluri de şanţuri, unele profunde, altele

superficiale: şanţurile profunde despart cerebelul în doi lobi şi lobuli, iar şanţurile

superficiale separă între ele lamelele sau foliile. Cerebelul este împărţit de şanţul

orizontal în două porţiuni, una superioară (corpul cerebelului) şi alta inferioară (care

alcătuieşte arhicerebelul). Corpul cerebelului este subîmpărţit de şanţul primar în doi

lobi, unul-anterior şi altul posterior. Porțiunea mediană a cerebelului, vermisul, este

constituit din mai mulți lobuli: lingula, nodulus, uvula. Fiecare emisferă cerebeloasă se

compune clin următorii lobuli: patrulater anterior, patrulater posterior, semilunar -

superior, semifunar - inferior, biventer, tonsila şi floculus.

Foliile sau lamelele sunt formaţiuni lamelare din cadrul lobulilor determinate

de şanţurile cele mai superficiale. Cerebelul este legat de trunchiul cerebral prin pedunculii

cerebeloși. .Astfel, pedunculii cerebeloşi inferiori sau corpii restiformi unesc cerebelul cu

bulbul; pedunculii cerebeloşi mijlocii sau braţele punţii leagă cerebelul de punte;

pedunculii cerebeloşi superiori sau braţele conjunctive unesc cerebelul cu mezencefalul.

Pedunculii cerebeloşi sunt alcătuiţi din fibre nervoase care vin la cerebel sau care pleacă

de la cerebel.

Structura internă. Cerebelul este format din substanţă cenuşie şi substanţă

albă. Substanţa cenuşie este dispusă la periferie, o parte din substanţa cenuşie

pătrunde în interiorul substanţei albe sub formă de grămezi, nucleii cerebelului.

Substanţa cenuşie este dispusă la periferie, formează cortexul cerebelos sau

scoarţa cerebelului cu trei straturi în alcătuirea cărora intră neuroni: ganglionari,

piramidali, granulari.

Substanţa albă este formată din trei formată din trei feluri de fibre.

1. Fibrele de asociere fac legătura dintre diferitele regiuni ale scoarţei cerebeloase şi

dintre scoarţa cerebeloasă şi nucleii cerebeloși.

2. Fibrele comisurale realizează legătura dintre diferitele zone din cortexul cerebelos

ale unei emisfere cerebeloase cu cele similare din emisfera cerebeloasă opusă.

3. Fibrele de proiecţie leagă scoarţa cerebeloasă şi nucleii cerebeloşi cu alte

segmente ale nevraxului. Fibrele de proiecţie aferente şi eferente realizează

- 69 -

legăturile sau conexiunile cerebelului cu celelalte formaţiuni ale nevraxului, astfel:

a. Fibrele aferente vin de la măduvă, trunchiului cerebral şi scoarţa cerebrală

şi se termină la scoarţa cerebeloasă sau nucleii cerebeloşi,

- Fasciculul spinocerebelos anterior.

- Fasciculul spinocerebelos posterior.

- Fasciculul bulbocerebelos.

- Fasciculul olivocerebelos.

- Fasciculul vestibulocerebelos.

- Fasciculul corticopontocerebelos.

b. Fibrele eferente pleacă din scoarţa cerebeloasă şi din nucleii cerebeloşi şi se

termină la trunchiul cerebral şi la talamus.

- Fasciculul fastigiobulbar.

- Fasciculul dentorubric.

- Fasciculul dentotalamic.

II.C. DiencefalulDiencefalul sau creierul intermediar este un segment al encefalului interpus

între mezencefal şi trunchiul cerebral şi sub emisferele cerebrale. Diencefalul este

alcătuit din mai multe mase de substanţă nervoasă şi anume: talamus,

metatalamus, subtalamus, epitalamus şi hipotalamus. Comunică cu ventriculul al

IV-lea prin apeductul Sylvius şi cu ventriculii laterali, situaţi în emisferele cerebrale,

prin găurile interventriculare sau orificiile Monro.

Figura 19. Emisfere

cerebrale, cerebelul și

diencefalul

1. Emisferă cerebrală

2. Epifiză

3. Talamus

4. Hipotalamus

5. Hipofiză

6. Mezencefal

7. Puntea lui Varolio

8. Bulbul rahidian

9. Măduva spinării

10.Cerebel

Tafamusul prezintă patru feţe: dorsală, ventrală, medială, laterală.

- 70 -

Porţiunea cea mai voluminoasă din constituţia diencefalulului, este alcătuit

predominant din substanţă cenuşie, la care se adaugă însă şi substanţă albă.

Substanţa cenuşie a talamusului este dispusă sub formă de grămezi ce alcătuiesc

nucleii talamusului. Cei mai importanţi sunt nucleii anteriori, posteriori, mediali şi

laterali. Aceştia sunt separaţi printr-o lamă de substanţă albă denumită lama

medulară, care se bifurcă în partea superioară şi delimitează aceşti nuclei.

Substanţa albă este reprezentată în principal de lama medulară care separă

nucleii talamusului. Fibrele nervoase care vin sau pleacă din talamus şi cele care fac

legăturile dintre nucleii talamusului se găsesc atât în substanţa albă, cât şi în

substanţa cenuşie. Dintre fibrele aferente, cele mai importante sunt: fibrele

fasciculului spinotalamic, lemnisuiui medial, lemniscului trigeminal şi dentotalamic.

Dintre fibrele eferente amintim pe cele tatamocorticale.

Metatalamusul se află în partea postero-inferioară a talamusului. El este

format din câte două proeminenţe nervoase, numite corpii geniculaţi, unul medial

şi altul lateral. Corpul geniculat medial este alcătuită predominent din corpi neuronali

la care se adaugă fibre nervoase. La corpul geniculat medial vin fibrele căii

acustice, iar de la el pleacă fibre eferente spre scoarţa cerebrală a lobului temporal

şi spre coliculii cvadrigemeni inferiori. Corpul geniculat lateral este o formaţiune

pereche cu structură asemănătoare celui medial. La acest corp vin fibrele căii

optice şi pleacă fibre eferente spre scoarţa cerebrală a lobului occipital şi spre

coliculii cvadrigemeni superiori.

Epitalamusul este alcătuit din glanda pineală sau epifiza, habenula,

trigonul habenulei, comisura interhabenulară şi striile habenulei.

Epifiza are structură glandulară, este învelită la exterior de o capsulă formată

din pia mater şi compartimentată în mici lobuli. Habenula, comisura interhabenulară

şi striile habenulei sunt alcătuite din substanţă albă.

Hipotalamusul are trei porţiuni: anterioară (suprachiasmatic), mijlocie (tuber

cinereum), şi posterioară (corpi mamilari). Structura internă a hipotalamusului

constă din intricarea celor două substanţe, cenuşie şi albă. Substanţa cenuşie este

comasată sub formă de nuclei, cei mai importanţi sunt nucleii supraoptici, nucleii

paraventriculari, nucleii tuberali şi nucleii mamilari. Substanţa albă este alcătuită

din trei feluri de fibre: internucleare, aferente şi eferente. Fibrele internucleare leagă

diferiţii nuclei hipotalamici, cele aferente vin de la nucleul dorsal al vagului, de Ia

mezencefal, calea optică, formaţiunile olfactive, talamus, sistemul extrapiramidal

şi de la scoarţa cerebrală. Fibrele eferente pleacă spre mezencefal, talamus,

- 71 -

hipofiză, trunchiul cerebral, tractul optic şi scoarţa cerebrală,

II.D Emisferele cerebraleEmisferele cerebrale reprezintă partea cea mai voluminoasă a sistemului

nervos central. Emisferele cerebrale, una dreaptă şi alta stângă, sunt separate printr-

un şanţ adânc, denumit fisura interemisferică sau longitudinală. Ele sunt legate în

partea bazală printr-o lamă de substanţă albă, numită corpul calos, precum şi prin alte

formaţiuni nervoase.

Configuraţia externă. Emisferele cerebrale au o formă ovoidă, cu axul

mare orientat anteposterior. Fiecare emisferă cerebrală prezintă trei extremităţi sau

poli, trei feţe şi trei margini: extremitatea anterioară (polul frontal), extremitatea

posterioară (polul occipital) şi extremitatea latero-inferioară (polul temporal). Cele

trei feţe ale emisferelor cerebrale sunt: faţa dorso-laterală care vine în raport cu

bolta craniului; faţa medială, ce priveşte spre fisura interemisferică, şi alta

inferioară sau bazală care vine în raport cu baza craniului. Emisferele cerebrale au

margini: laterală, superomedială şi inferomedială.

Feţele emisferelor cerebrale sunt brăzdate de numeroase şanţuri, numite şi

fisuri sau scizuri. Şanţurile mai adânci delimitează între ele lobii cerebrali, iar cele

mai puţin adânci, circumvoluţiile sau girii cerebrali. Dintre şanţurile emisferelor

cerebrale sunt mai importante următoarele: şanţul lateral sau scizura lui Sylvius,

situat pe faţa dorso-laterală şi cea inferioară a emisferelor cerebrale; şanţul central

sau scizura Rolando, situat pe faţa dorsolaterală şi cea medială; şanţul calcarin sau

scizura calcarină, situat pe faţa medială a părţii posterioare a emisferelor cerebrale;

şanţul parietooccipital situat pe faţa medială şi dorsolaterală; scizura

calosomarginală, situat pe faţa medială a emisferelor cerebrale; şanţul colateral,

situat pe faţa inferioară a emisferelor cerebrale. Lobii emisferelor cerebrale îşi iau

denumirea de la oasele cutiei craniene cu care vin în raport. Fiecare emisferă

cerebrală este împărţită prin şanţuri mai adânci sau prin scizuri în câte patru lobi:

lobul frontal, aşezat anterior faţă de şanţul central; lobul parietal, situat posterior

faţă de şanţul central; lobul temporal, situat sub şanţul lateral; lobul occipital, situat

posterior faţă de lobii parietal şi temporal. Fiecare lob prezintă mai mulţi giri sau

circumvoluţii cerebrale delimitare între ele de şanţuri. Pe faţa dorsolaterală sau

convexă se observă majoritatea girilor aparţinând lobilor frontal, parietal şi

temporal inferior. Pe faţa medială se observă girul cingului, girul

parahipocampal, girul frontal superior, lobul paracentral şi formaţiunea precuneus,

porţiune a lobului occipital. Pe fata bazată a emisferelor se află bulbul şi tractul

- 72 -

olfactiv, girul drept şi girii occipitotemporali lateral şi medial, ca şi girul

parahipocampal. Pe faţa inferioară a lobului frontal se găseşte cel mai vechi segment

al emisferelor cerebrale, şi anume rinencefalul sau creierul olfactiv. Rinencefalul

este alcătuit din lob olfactiv şi lob limbic.

Structura internă. Emisferele cerebrale sunt constituite, ca şi celelalte

segmente ale sistemului nervos central, din substanţă cenuşie şi substanţă albă.

Substanţa cenuşie este dispusă la suprafaţă formând scoarţa cerebrală,

precum şi la baza emisferelor, alcătuind nucleii bazali sau corpul striat.

a. Scoarţa cerebrală este alcătuită din celule nervoase de tipuri, forme şi

mărimi diferite, dispuse în mai multe straturi şi repartizate neuniform pe

întinderea ei. Citoarhitectura izocortexului constă din şase straturi celulare: stratul

molecular, granular extern, piramidal extern, granular intern, piramidal intern şi

fusiform.

b. Substanţa cenuşie a emisferelor cerebrale care se află la baza

emisferelor cerebrale poartă denumirea de nuclei bazali. Aceștia sunt sub formă

de grămezi și sunt aşezaţi la baza emisferelor cerebrale, deasupra şi lateral de

talamus, în plină masă de substanţă albă. Ansamblul lor mai poartă numele de

corpul striat. Se deosebesc trei nuclei importanţi: nucleul caudat, nucleul lentiform

şi claustrum. Nucleul caudat are formă de virgulă și este aşezat în peretele

ventriculului al III-lea. Nucleul lenticular este de formă piramidală, alcătuită din două

porţiuni, globus pallidum şi putamen, între putamen şi scoarţa cerebrală se mai află

o lamă de substanţă cenuşie care formează un alt nucleu, numit claustrum. Nucleii

bazali realizează legături cu nucleul roşu, câmpul Forel, zone incertă şi căile care

merg de la aceste formaţiuni spre măduva spinării extrapiramidal, care dirijează

activitatea motorie automată, în strânsă corelaţie cu scoarţa cerebrală.

Substanţa albă a emisferelor cerebrale este formată din trei feluri de fibre

nervoase:

a. Fibrele de asociere sunt grupate în fascicule care fac legătura dintre diferitele

zone ale aceleiaşi emisfere cerebrale.

b. Fibrele comisurale sunt grupate în fascicule care leagă cele două emisfere

cerebrale şi fac ca acestea să funcţioneze simultan. Sunt grupate în trei

formaţiuni: corpul calos, fomixul şi comisura albă anterioară.

c. Fibrele de proiecţie sunt grupate în fascicule care leagă scoarţa cerebrală de

regiunile inferioare ale nevraxului (nucleii bazali, talamus, cerebel, trunchi

cerebral, măduvă).

- 73 -

- 74 -

Timp de lucru

(recomandat)

75 de ore

Rezumat Toate structurile anatomice ale sistemului nervos sunt protejate de meninge (spinale

și cerebrale)

Măduva spinării este un segment al sistemului nervos central aşezat în canalul

vertebral.

Trunchiul cerebral este format din bulbul rahidian, puntea lui Varolio șimezencefal.Encefalul, mai cuprinde în afară de trunchiul cerebral și cerebelul sau creierul mic,diencefalul sau creierul intermediar (talamus, metatalamus, subtalamus,

epitalamus şi hipotalamus.) și emisferele cerebrale.

Configurația internă a encefalului este reprezentată de prezența substanței albe

și a substanței cenușii – dispoziția celor două fiind diferită în funcție de zona

din sistemul nervos analizată.

Concluzii Totalitatea organelor alcătuite predominant din ţesut nervos specilizat în

recepţionarea, transmiterea şi prelucrarea tuturor excitaţiilor sau informaţiilor culese

din mediul extern sau intern formează sistemul nervos. Sistemul nervos adaptează

organismul la mediul extern şi dirijează funcţiile interne ale acestuia. El primeşte toate

excitaţiile sau stimuli proveniţi din contactul permanent al organismului cu lumea

exterioară, precum şi toate excitaţiile sau stimuli proveniţi din diferite ţesuturi şi

organe ale corpului. Aceste funcţii se realizează în principal prin acte reflexe care

au la bază ca unitate structurală arcurile reflexe. Un arc reflex este alcătuit dintr-

un receptor, o cale aferentă, un centru nervos, o cale eferentă şi un efector

Exemple ilustrative:

- 75 -

- 76 -

Teste de

autocontrol

1. Ce este arcul reflex? Dar actul reflex? Care este deosebirea dintre cele două?

2. Care este aspectul măduvei pe o secțiune transversală?

3. Care sunt fasciculele ascendente ale măduvei spinării și ce conduc ele?

4. Care sunt rădăcinile nervilor spinali?

5. Care este dispoziția substanței cenușii la nivelul trunchiului cerebral?

6. Care sunt nervii cranieni micști și care sunt zonele din corpul uman unde sunt

distribuiți?

7. Care sunt tipurile de fibre care intră în alcătuirea substanței albe de la nivelul

cerebelului?

8. Care este structura internă a creierului intermediar?

9. Care sunt elementele anatomice care pot fi descrise la nivelul emisferelor

cerebrale?

10.Care este structura ventriculelor laterali și unde se găsesc aceștia situați?

Surse

bibliografice

1. Papilian Victor – Anatomia omului, volumul I și II, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1982, 2008

2. Ranga Viorel – Tratat de anatomia omului, Editura Medicală, București, 1960

3. Sinelnikov R.D. – Atlas de anatomie umană, Moscova, 1978

4. Ifrim M., Iliescu A. –Anatomia și biomecanica educației fizice și sportului, Editura

Didactică și Pedagogică, București, 1978

5. Voiculesc I.C, Petricu I.C – Anatomia și fiziologie omului, Editura Medicală,

București, 1964

Analizatorii (Organele de simţ)Prin analizatori se înţelege un complex de structuri care au ca funcţie

principală integrarea organismului în mediul înconjurător şi coordonarea

armonioasă a activităţii organelor interne. Orice analizator este alcătuit dintr-un

segment periferic sau receptor, un segment intermediar sau de conducere şi dintr-un

segment central sau de percepţie.

I. Analizatorul cutanat (Pielea, tegumentul)Analizatorul cutanat este alcătuit dintr-un segment periferic, reprezentat de

receptorii din piele, un segment de conducere, reprezentat de căile sensibilităţii

tactile, termice şi dureroase şi dintr-un segment central, reprezentat de zona de

proiecţie a sensibilităţii generale de pe scoarţa cerebrală. Segmentul periferic se

află în piele, fapt ce conferă acesteia funcţia de organ de simţ.

Receptori cutanaţi: în afară de fibrele nervoase motorii (eferente) care aduc

influxul nervos la vasele pielii (nervi vasomotori) şi la glandele pielii (nervi

excitosecretori), aici se mai găsesc şi fibre nervoase senzitive (aferente), prin care

- 77 -

pielea îşi îndeplineşte funcţia de organ de simţ. Fibrele nervoase senzitive de la

nivelul pielii nu sunt altceva decât dendritele neuronilor senzitivi din ganglionii spinali

ai nervilor rahidieni şi din ganglionii senzitivi de pe traiectul nervilor cranieni.

Fibrele nervoase senzitive sunt de două feluri: libere şi încapsulate.

Fibrele nervoase senzitive libere au aspect de arborizaţii dendritice şi se

găsesc atât în epiderm, cât şi în derm. Fibrele nervoase senzitive libere din epiderm

sunt firişoare nervoase care provin din fibrele nervoase ale papilelor dermice. Rolul

fiziologic al reţelei intradermice de fibre nervoase libere amielinice este acela de a

recepţiona excitaţiile dureroase. Terminaţiile libere asemănătoare se află şi în jurul

foliculilor piloşi, respectiv al rădăcinilor perilor. Rolul acestor terminaţii este de a

percepe excitaţiile tactile. Tot la nivelul epidermului se găsesc formaţiunile senzitive,

denumite meniscurile Mekel, care fac trecerea de la terminaţiile libere la receptorii

încapsulaţi. Fibrele nervoase senzitive libere din derm sunt firişoare nervoase

amielinice care formează arboraţii dispuse în papilele dermice şi în jurul vaselor din

derm. Aceste fibre recepţionează excitaţiile tactile fine.

Fibrele nervoase senzitive încapsulate sunt formaţiuni conjunctivo-nervoase

care se găsesc în derm şi hipoderm şi care poartă numele de corpusculi senzitivi.

Corpusculii Meissner se găsesc în ţesutul conjunctiv al papilelor dermice din pulpa

degetelor. Corpusculii Krause se găsesc nu numai în dermul pielii, ci şi în cel al

mucoasei conjunctive şi bucale. Rolul corpusculilor Krause este de a recepţiona

excitaţiile pentru senzaţia de rece. Corpusculii Vater Pacini sunt cei mai voluminoşi

corpusculi diametrul lor putând atinge 4 mm lungime. Se găsesc îndeosebi în

hipodermul din regiunea palmară şi plantară, dar mai cu seamă în pulpa degetelor.

Aceşti corpusculi percep numai presiunile mari. Corpusculii Golgi - Mazzoni

recepţionează presiuni mai slabe decât corpusculii Vater - Pacini. Corpusculii Ruffini

recepţionează în primul rând excitaţiile pentru senzaţia de cald. Ei mai recepţionează

tracţiunile şi deformările care se exercită asupra fibrelor conjunctive din straturile

profunde ale dermului.

II. Analizatorul kinestezicSegmentul periferic al analizatorului kinestezic este reprezentat de

receptorii (proprioceptorii) situaţi în muşchi, tendoane, aponevroze, capsule

articulare, membrane sinoviale şi perios. Ei sunt de mai multe feluri, şi anume: fusuri

neuromusculare, corpusculi Vater - Pacini şi terminaţii nervoase libere neincapsulate.

Fusurile neuromusculare sunt proprioceptori senzitivomotori. Un fus

neuromuscular este alcătuit din mai multe fibre musculare striate subţiri (2-10 fibre)

- 78 -

învelite într-o capsulă conjunctivă. Ele se numesc fibre intrafusale pentru a fi

deosebite de fibrele extrafusale, adevăratele elemente contractile ale muşchiului.

Fiecare fus neuromuscular prezintă o porţiune mijlocie mai voluminoasă, cu mai mulţi

nuclei, şi două extremităţi în care se găsesc mai multe miofibrile. Porţiunea mijlocie a

fusului neuromuscular, necontractilă, este înfăşurată de terminaţii nervoase senzitive

sau receptoare dispuse spiralat, de unde şi denumirea lor de fibre anulospirale. De

o parte şi de alte a terminaţiilor anulospirale se găsesc alte terminaţii receptoare

dispuse "în floare", prin care influxul nervos se propagă mai lent. Extremităţile

fusului neuromuscular care sunt contractile primesc terminaţii nervoase motoare.

Excitantul sau stimulul specific al fusurilor neuromusculare este întinderea

porţiunii centrale a acestora. Această întindere excită terminaţiile nervoase

anulospirale şi pe cele "în floare". Stimulii care pornesc din fusurile neuromusculare

informează deci sistemul nervos central despre gradul de întindere a muşchilor.

Corpusculii tendinoşi Golgi sunt proprioceptori situaţi la locul de unire dintre

fibrele musculare şi tendon, alcătuiţi dintr-o reţea de fibre nervoase terminate sub

formă de butoni şi care se află printre fasciculele tendinoase. Ei nu sunt stimulaţi de

întinderea pasivă a muşchilor, ci de contracţia musculară activă a acestora. Orice

contracţie musculară dezvoltă o creştere a presiunii din tendon şi o dată cu aceasta o

stimulare a corpusculilor Golgi. Impulsurile care pornesc din aceşti corpusculi au

un efect inhibator asupra contracţiei musculare, ele putând determina încetarea

bruscă a contracţiei şi relaxarea muşchiului. Prin aceasta, corpusculii Golgi împiedică

contracţiile puternice ale muşchilor, care ar putea rupe fibrele musculare sau ar

smulge inserţiile acestora. Ca şi fusurile neuromusculare, corpusculii Golgi sunt

receptori care nu prezintă fenomenul de adaptare la excitantul specific, respectiv

întinderea.

Corpusculii Vater- Pacini descrişi ca receptori tactili situaţi în hipoderm, se

găsesc şi în tendoane, capsule articulare, ligamente, fascii musculare, perios şi

pericondru. Excitantul sau stimulul specific al acestora este presiunea exercitată

asupra formaţiunilor în care ei se găsesc. Corpusculii Vater - Pacini sunt deosebit de

sensibili la mişcările rapide ale aparatului locomotor şi la vibraţii. Segmentul

intermediar sau calea de conducere este reprezentată de fibrele senzitive ale

nervilor spinali şi de fasciculele gracilis, cuneatus, spinocerebelos anterior şi

spinocerebelos posterior. Segmentul central sau de percepţie se află în zona

senzitivă din girul postcentral al lobului parental. Aici are loc analiza informaţiilor şi

transformarea lor în senzaţii. Stimulii proprioceptivi inconștienți ajung la scoarţa

- 79 -

cerebelului.

III. Analizatorul olfactivSegmentul periferic al analizatorului olfactiv este reprezentat de celulele

olfactive din mucoasa olfactivă. Mucoasa olfactivă are o suprafaţă de circa. 2-3 cm2,

acoperind lama ciuruită a etmoidului, faţa medială a cornetului nazal superior şi o

mică parte din septul nazal. Ea este alcătuită din epiteliul olfactiv şi din corion.

Epiteliul este format din trei tipuri de celule aşezate pe două straturi: olfactive,

de susţinere şi bazale. Celulele olfactive sunt neuroni bipolari senzitivi. Ele reprezintă

primul neuron senzitiv al analizorului olfactiv. Dendritele lor sunt aşezate la polul apical

şi depăşesc celulele de susţinere, terminându-se printr-o umflătură numită buton

olfactiv. Din acest buton pleacă 6 - 8 cili olfactivi care au rolul de a recepţiona

excitaţiile olfactive. Axonii pornesc de la polul bazai, pătrund în corion, unde intră în

construcţia filetelor nervului olfactiv. Acestea traversează găurile lamei ciuruite ale

etmoidului şi ajung la bulbul olfactiv, unde fac sinapsă cu dendritele celulelor mitrale.

Segmentul intermediar sau calea de conducere este alcătuită din axonii celulelor

mitrale care alcătuiesc tracturile olfactive. Segmentul central sau de percepţie este

alcătuit din centrii primari şi centrii secundari. Centrii primari sunt reprezentaţi de

girul hipocampului şi nucleul amigdalian situat în profunzimea şanţului lateral al

emisferelor cerebrale, între centrii primari şi centrii secundari există numeroase

conexiuni.

IV. Analizatorul gustativSegmentul periferic al analizatorului gustativ este reprezentat de mugurii

gustativi din mucoasa linguală. Ei sunt aşezaţi la nivelul papilelor caliciforme,

Figura 20. Distribuția tipurilor de papile

la nivelul limbii

1. Papile circumvalate

2. Papile filiforme

3. Papile fungice

4. Rădăcina limbii

5. Epiglota

6. Amigdala palatină

7. Amigdala linguală

8. Corpul limbii

fungiforme şi foliate. Papilele filiforme care sunt răspândite pe toată întinderea

- 80 -

mucoasei linguale nu conţin muguri gustativi. Un număr mic din asemenea muguri

se găsesc şi în mucoasa epiglotei, a valului palatin şi a faringelui, precum şi în

mucoasa buzelor şi a obrajilor.

Mugurele gustativ este situat între celulele epiteliale care acoperă pereţii laterali

ai papilelor. El este alcătuit din celule senzoriale gustative şi din celule de susţinere.

Extremitatea externă a mugurelui gustativ este prevăzută cu un scurt canal, numit

canalul gustativ. La rândul lui, canalul gustativ se deschide la suprafaţa epiteliului

printr-un por gustativ. Polul apical al celulelor gustative prezintă câteva prelungiri

denumite cili gustativi. Cilii gustativi reprezintă regiunea sensibilă a celulei gustative

care vine în contact cu moleculele substanţelor sapide dizolvate în salivă.

Fibrele nervoase care pătrund în mugurele gustativ formează un plex situat

în corionul de sub membrana bazală. Din acest plex pornesc fibre care se

arborizează în jurul mugurelui gustativ şi în interiorul lui. Aceste fibre fac sinapsă

cu celulele gustative. Ele sunt dendrite ale neuronilor senzitivi din ganglionii nervoşi

situaţi pe traiectul nervilor cranieni care inervează mucoasa linguală (nervul facial,

nervul glosofaringian, nervul vag).

Segmentul intermediar sau calea de conducere este alcătuită din

înlănţuirea a trei neuroni senzitivi. Primul neuron senzitiv se află în ganglionii

nervoşi de pe traiectul nervilor facial, glosofaringian şi vag. Axonii lor fac sinapsă

cu cel de al doilea neuron senzitiv situat în nucleul tractului solitar din trunchiul

cerebral. De aici pornesc alte fibre, care împreună cu lemnisculul medial ajung la

cel de al treilea neuron senzitiv din talamus. De aici pornesc fibrele talamocorticale

care se proiectează pe scoarţa cerebrală.

Segmentul central se află în scoarţa cerebrală, în porţiunea inferioară a girului

postcentral.

V. Analizatorul vizualSegmentele analizatorului vizual sunt: ochiul sau organul vederii, calea optică

şi zona corticală din scoarţa cerebrală situată în jurul scizurii calcarine. Ochiul

reprezintă segmentul periferic care primeşte excitaţiile exterioare specifice, iar

calea optică, segmentul intermediar care conduce influxul nervos de la ochi la

scoarţa cerebrală. Zona corticală din lobul occipital reprezintă segmentul vizual în care

se formează senzaţia vizuală.

Ochiul sau organul vederii este format din globul ocular şi anexele sale. Globul

ocular are o formă relativ sferică, cu diametrul anteroposterior mai mare decât

diametrele transversal şi vertical. Globul ocular este aşezat în orbită unde ocupă

- 81 -

partea anterioară a acesteia. Înapoia globului ocular se află spaţiul retrobulbar. El

este umplut cu ţesut conjunctiv gras, în care se găsesc vasele, nervii şi muşchii

ochiului.

Structura globului ocular Globul ocular este alcătuit din trei tunici suprapuse:

tunica externă, tunica mijlocie şi tunica internă care formează peretele globului, şi din

trei medii transparente cuprinse în interiorul acestuia: umoarea apoasă, cristalinul şi

corpul vitros.

Tunica externă. Este o membrană fibroasă formată din două porţiuni cu aspect

şi structură deosebite, şi anume sclerotica şi corneea.

a) Sclerotica este o membrană fibroasă de culoare alb-sidefie, dură şi

inextensibilă. Ea nu poate fi străbătută de radiaţiile luminoase. Sclerotica

prezintă la polul posterior al globului ocular o regiune perforată, numită lama

ciuruită, prin care trec fibrele nervului optic şi vasele sanguine. La polul anterior,

de jur împrejurul corneei se găsesc câteva orificii mici prin care trec vase sanguine

şi limfatice. Pe faţa externă a scleroticii, care vine în contact cu capsula lui

Tenon (membrană conjunctivă care acoperă porţiunea sclerală a globului

ocular), se găsesc inserţiile celor patru muşchi drepţi şi ale celor doi muşchi oblici

ai ochiului.

Figura 21. Globul ocular

1. Sclerotică

2. Mușchiul drept superior

3. Coroidă

4. Corp ciliar

5. Pata galbenă

6. Nerv optic

7. Pata oarbă

8. Retină

9. Cristalin

10. Iris

11.Umoare apoasă

12.cornee

b) Corneea este o membrană conjunctivă transparentă care spre deosebire de

sclerotica poate fi străbătută de radiaţiile luminoase. Ea are forma unui segment

de sferă. Corneea formează peretele anterior al camerei anterioare a ochiului,

aflându-se în contact cu umoarea apoasă. Ea este separată de sclerotica prin

- 82 -

şanţul scleral, la nivelul căruia fibrele conjunctive ale corneei se continuă cu cele

ale scleroticii. Corneea este alcătuită din cinci straturi suprapuse: epiteliul

anterior, membrana elastică anterioară, ţesutul propriu corneean sau

parenchimul, membrana elastică posterioară şi epiteliul posterior. Zona de

tranziţie dintre cornee şi sclerotica poartă numele de limb corneean. Corneea

este lipsită de vase de sânge, ea .fiind hrănită prin imbibiţie de vasele sanguine de

la nivelul limbului.

Tunica mijlocie sau vasculară, uvee este de culoare închisă, intens

vascularizată şi bogată în celule pigmentare. Ea cuprinde trei părţi: coroida, corpul

ciliar şi irisul.

a) Coroida este o membrană vasculară de culoare brună - negricioasă care se

întinde de la punctul de emergenţă a nervului optic până ta ora serrata. Ea

prezintă la polul posterior al globului ocular un orificiul care corespunde lamei

ciuruite a scleroticii şi care reprezintă locul de trecere a nervului optic. Coroida este

formată din patru straturi care sunt: lamina fusca, stratul vaselor coroidiene, stratul

coriocapilar şi lama vitroasă. Coroida asigură nutriţia mediilor transparente ale

globului ocular prin lichidul interstițial al imbibiţiei. Prin vasele ei, coroida hrăneşte

celulele retiniene, iar prin celulele pigmentare pe care le conţine, ea

contribuie la formarea camerei obscure.

b) Corpul ciliar este o formaţiune conjunctivo-musculară care se întinde de la ora

serrata până la rădăcina irisului. În structura corpului ciliar intră procesele

ciliare şi muşchiul ciliar. Procesele ciliare sunt un fel de ghemuri vasculare

anastomozate între ele şi separate unele de alte prin nişte şanţuri. Totalitatea

proceselor ciliare, în număr de 70 - 80, alcătuiesc coroana ciliară. Procesele

ciliare secretă umoarea apoasă, lichid care hrăneşte ţesuturile lipsite de vase

ale ochiului (corneea şi cristalinul). Muşchiul ciliar este alcătuit din totalitatea

fibrelor musculare netede situate m partea anterioară a corpului ciliar.

Muşchiul ciliar intervine în acomodarea vizuală la distanţă.

c) Irisul reprezintă partea anterioară a tunicii mijlocii. El are forma unui disc, în centrul

căruia se află orificiul numit pupilă. Irisul este bine vizibil prin transparența

corneei. Faţa anterioară a irisului priveşte spre cornee. Ea are o anumită

coloraţie (albastră deschisă, căpruie, cafenie închisă) dată de celulele

cromatofile din structura irisului. Datorită fibrelor musculare circulare şi radiare

care intră în constituţia lui, irisul se comportă ca un diafragm mobil. Contracţia

fibrelor circulare micşorează diametrul pupilei, iar contracţia fibrelor radiare

- 83 -

măreşte diametrul acesteia. Prin micşorarea diametrului pupilei (mioză) şi prin

creşterea lui (midriază) se realizează o dozare a cantităţii de radiaţii luminoase

ce pătrund în interiorul ochiului. Fibrele radiare sunt inervate de fibre simpatice

cu plecare din nucleul ciliospinal Budge din măduva C8 - D3. Fibrele circulare

sunt inervate de fibre parasimpatice cu plecare din nucleul Edinger-Westphal.

Tunica internă este numită retină şi este o membrană fotosensibilă,

transparentă, de culoare roză datorită purpurei vizuale care se găseşte în structura

ei. Retina este o prelungire a nervului optic. Se compune din două regiuni bine

distincte: retina vizuală sau optică şi retina oarbă.

a) Retina vizuală sau optică se întinde de la polul posterior al globului ocular până

la ora serrata. Ea are două feţe: una externă, care vine în contact cu coroida, şi

alta internă, care vine în contact cu corpul vitros. Pe faţa internă a retinei optice

se disting două zone cu aspect deosebit de restul retinei, şi anume papila

optică şi pata galbenă. Papila optică este o zonă în formă de disc sau ovalară, cu

diametrul de 1,5-1,8 mm. reprezentând locul prin care filetele nervoase din

retină se continuă cu fasciculul optic. Pata galbenă sau macula Iutea este o

zonă de formă ovală, cu diametrul de 2-3 mm. Ea reprezintă punctul de

maximă sensibilitate de pe suprafaţa retinei, în centrul ei se află o mică

depresiune, numită fovea centralis, pe ea se formează imaginile cele mai clare.

Retina vizuală este formată din celule nervoase, celule de susţinere şi celule

pigmentare. Celulele nervoase sunt de cinci tipuri: vizuale, bipolare,

multipolare, orizontale şi amacrine. Retina are o structură stratificată; se

deosebesc zece straturi: stratul celulelor pigmentare, al conurilor şi bastonaşelor,

membrana limitantă externă, stratul granular extern, stratul plexiform extern,

stratul granular intern, stratul plexiform intern, stratul celulelor ganglionare, stratul

fibrelor optice, membrana limitantă internă.

b) Retina oarbă se întinde de la ora serrata până la orificiul pupilar. Se împarte în

retina ciliară şi retina iriană. Retina oarbă nu este fotoreceptoare.

Mediile transparente şi refringente :în afară de cornee, care face parte din

tunica externă a globului ocular, mediile transparente sunt:

a) Umoarea apoasă este un lichid incolor, perfect transparent, care umple camera

anterioară şi posterioară a ochiului. Camera anterioară este delimitată

anterior de cornee, iar posterior de faţa anterioară a irisului şi de zona centrală a

cristalinului. Camera posterioară este delimitată anterior de faţa posterioară a

irisului, posterior de cristalin şi de ligamentul său suspensor, iar periferic de

- 84 -

corpul ciliar.

Cristalinul este organul cel mai important al aparatului dioptrie. El are forma unei

lentile biconvexe şi este aşezat în plan frontal, între iris şi corpul vitros. Este

menţinut în această poziţie de către un sistem de fibre ce alcătuiesc ligamentul

suspensor al cristalinului sau zonula lui Zinn. Cristalinul este alcătuit dintr-o

capsulă, un epiteliu şi din fibre cristaliniene. Capsula cristalinului se mai

numeşte şi cristaloidă. Ea este o membrană elastică, cu structură lamelară,

formată din colagen şi polizaharide. Epiteliul cristalinului este alcătuit dintr-un

singur strat de celule cubice sau turtite. Fibrele cristalinului sunt alcătuite din

fibrile, unele dispuse radiar, altele tangenţial, formând straturi discontinue.

c) Corpul vitros este reprezentat de o substanţă de o substanţă gelatinoasă

care ocupă tot spaţiul cuprins între cristalin şi peretele globului ocular.

Organele anexe ale globului ocularDin grupul organelor anexe de protecţie fac parte: orbita, pleoapele şi

sprâncenele, conjunctiva şi aparatul lacrimal. Organele anexe de mobilitate sunt

reprezentate de muşchii extrinseci ai globului ocular. Orbitele cavităţii osoase situate

în masivul facial, de o parte şi de alta a liniei mediane, adăpostesc şi protejează

globii oculari.

1.Aparatul lacrimal este format din glanda lacrimală şi căile lacrimale. Glanda

lacrimală, de mărimea unei migdale, este aşezată în regiunea supero-externă a

orbitei, în scobitura sau foseta lacrimală de pe tavanul acesteia. Ea are două

porţiuni, una orbitală şi alta palpebrală. Glanda lacrimală este de tip tubuloacinos

seros. Canalele excretoare ale glandei lacrimale sunt de două feluri: principale şi

accesorii.

Căile lacrimale sunt reprezentate printr-un sistem de conducte care au rolul

de a transporta lacrimile din fundul de sac conjunctival în meatul inferior al foselor

nazale. In componenţa acestui sistem intră punctele lacrimale, caniculele

lacrimale, sacul lacrimal şi canalul lacrimonazal.

Rolul fiziologic al aparatului lacrimal constă în secreţia şi transportul lacrimilor.

2.Muşchii extrinseci ai globului ocular. Sunt muşchi striaţi, patru drepţi şi doi

oblici, situaţi în orbită şi formând un fel de con muscular, în mijlocul căruia este situat

globul ocular. Sunt inervaţi de nervii cranieni: III oculomotor comun (pentru mușchii

drept intern, drept superior, drept inferior, oblic inferior), IV trohlear (pentru mușchiul

oblic superior), VI abducens (pentru mușchiul drept extern).

Calea optică şi proiecţia ei corticală - Segmentul de conducere ai analizatorului

b)

- 85 -

vizual poartă numele de calea optică. Ea este alcătuită din a trei neuroni. Primii doi

neuroni senzitivi de pe calea optică sunt reprezentaţi de celula bipolară şi de celula

multipolară. Cel de al treilea neuron senzitiv se află în corpul geniculat lateral. Axonii

celui de al doilea neuron senzitiv de pe calea optică formează nervul optic, chiasma

optică şi tractul optic până în corp geniculat lateral. De aici pornesc radiaţiile optice

Gratiolet până la nivel cortical. Segmentul central sau de percepţie al analizatorului

vizual este situat în scoarţa cerebrală a lobului occipital, de o parte şi de alta a

scizurii calcarine. Pata galbenă sau macula Iuţea are o proiecţie foarte extinsă.

Radiaţiile optice se termină în ariile 17,18 şi 19. Aici are loc procesul de transformare

a excitaţiei luminoase în senzaţie vizuală.

VI. Analizatorul acustico-vestibularSegmentul periferic al analizatorului acustico-vestibular este reprezentat de

ureche sau organul statuoacustic, segmentul intermediar, de calea acustica şi

vestibulară, iar segmentul central sau de percepţie, de centrii nervoşi corticali şi

subcorticali.

Urechea sau organul statuoacustic este formată din trei porţiuni: urechea

externă, una mijlocie şi alta internă.

Urechea externă formată din pavilionul urechii şi din conductul auditiv extern.

Pavilionul urechii are forma unei pâlnii şi este format dintr-un schelet

fibrocartilaginos acoperit de piele. El se insera pe părţile laterale ale capului, între

apofiza mastoidă şi articulaţia temporo-mandibulară. Pe faţa externă sau laterală a

pavilionului urechii se află o serie de reliefuri: helixul, antehelixul, tragusul,

antitragusul Tot pe această faţă se găsesc câteva depresiuni, şi anume şanţul

helixului, foseta naviculară şi conca. Între capătul superior al antehelixului şi capătul

lui inferior se găseşte o cavitate în care se deschide conductul auditiv extern, numită

concă. În această cavitate pătrunde rădăcina anterioară a helixului, care împarte în

două jumătăţi, una superioară şi alta inferioară. Jumătatea inferioară se continuă cu

conductul auditiv extern. Pe buza anterioară a conductului auditiv extern se găseşte

un tubercul care poartă numele de tragus. Porţiunea inferioară a pavilionului urechii

se numeşte lobului urechii. Toate aceste ridicături şi depresiuni de pe fata laterală a

pavilionului urechii au rolul de a capta undele sonore şi de a le orienta către

conductul auditiv extern. Faţa internă sau medială a pavilionului urechii prezintă

aceleaşi ridicături şi depresiuni, cu deosebirea că aici ele au aspectul mulajului

negativ. Pavilionul urechii este alcătuit dintr-un schelet fibrocartilaginos acoperit cu

piele. Pe ambele feţe ale cartilajului se găsesc muşchi auriculari.

- 86 -

Conductul auditiv extern. Este format dintr-o porţiune cartilaginoasă, care se

află în continuarea pavilionului, şi o porţiune osoasă, situată în grosimea osului

temporal. Ambele porţiuni sunt căptuşite de piele, în grosimea căreia se găsesc

glandele ceruminoase, care secretă cerumenul.Figura 22. Structura urechii

1. Pavilionul urechii

2. Conductul auditiv

3. Timpan

4. Ciocan

5. Nicovală

6. Scăriță

7. Fereastra ovală

8. Osul temporal

9. Fereastra rotundă

10.Camera timpanică

11.Trompa lui Eustachio

12. Canalele semicirculare osoase

13. Utriculă

14.Saculă

15. Rampa vestibulară

16. Rampa timpanică

17. Cohlee

18.Nervul vestibulo-cohlear

1. Urechea medie este compusă din casa timpanului sau cavitatea

timpanică şi anexele acesteia: trompa lui Eustachio sau tuba faringo-timpanică şi

celulele mastoidiene. Casa timpanului este o scobitură situată la baza piramidei

osului temporal. Ea are o formă neregulată, prezentând şase pereţi: Peretele lateral

este format din membrana timpanică şi cadrul osos care-l înconjură. Membrana

timpanică separă urechea externă de urechea medie. Are o formă aproximativ

circulară şi închide copiei orificiul intern sau profund al conductului auditiv extern.

Timpanul este fixat de cadrul său osos printr-o bandă de ţesut conjunctiv, numită

ligamentul Gerlach. Timpanul este alcătuit din trei straturi: extern, mijlociu şi

intern. Stratul extern continuă pielea conductului auditiv extern. Stratul mijlociu

se compune din trei starturi de fibre: unul radiar, iar în centru şi două circulare.

Stratul intern format dintr-o mucoasă ai cărei epiteliu este de tip pavimentos, are

celule poligonale fără cili vibratili. Mucoasa timpanului nu este altceva decât

mucoasa faringiana care căptuşeşte trompa lui Eustachio şi care pătrunde şi în

urechea medie.

Peretele medial sau labirintic este alcătuit din baza stâncii temporalului,

- 87 -

separă urechea medie de cea internă, în centru se află o ridicătură circulară,

numita promontoriu. Peretele superior este reprezentat de o lamă osoasă subţire,

numită tegmen timpani. Peretele inferior este porţiunea osoasă care vine în raport

cu golful venei jugulare. Peretele anterior se compune din porţiunea osoasă care

acoperă artera carotidă internă şi prezintă orificiul trompei Eustachio. Peretele

posterior prezintă un orificiu în care se deschide canalul osos ce leagă sistemul

celular mastoidian de casa timpanului. Acest canal se numeşte aditus ad antrum.

Cele trei oscioare, şi anume ciocanul, nicovala şi scăriţa, formează un lanţ ce se

întinde de la membrana timpanică la fereastra ovală.

2. Urechea internă este alcătuită dintr-un sistem de canicule numit

labirint. În interiorul labirintului membranos se găseşte de asemenea un lichid cu

aceeași compoziţie, numit endotimfă.

Labirintul osos este format din cavităţi neregulate săpate în stânca

temporalului şi care comunică între ele. Labirintul osos cuprinde trei părţi:

vestibulul osos, canalele semicirculare osoase şi melcul osos sau cohlea.

Vestibulul osos este o cavitate osoasă de formă ovoidă sau paralelipipedică.

Canalele semicirculare osoase sunt în număr de trei (superior, posterior şi lateral)

sunt cavităţi tubulare de formă semicirculară, orientate în cele trei planuri

principale ale spaţiului. Fiecare canal semicircular prezintă la una dintre extremităţi

câte o dilataţie numită ampulă. Melcul osos este o cavitate tubulară de formă spiralată

săpată în stânca temporalului şi care comunică cu vestibulul. EI are aspectul unui tub

format din ţesut osos spongios, numit columelă sau modici, în interiorul conductului

se găseşte o proeminenţă a columelei, numită lama osoasă spirală. Lama osoasă

spinală împarte incomplet lumenul conductului în două spaţii, unul superior, numit

rampa sau scala vestibulară, şi altul inferior, numit rampa sau scala timpatică. Lama

osoasă spirală nu ajunge până în fundul de sac al conductului cohlear, rămânând un

mic spaţiu liber, numit heliotremă. În grosimea lamei spirale sunt săpate nişte

conducte care pornesc din cadrul spiralat Rosenthal şi se deschid la marginea liberă a

lamei.

Labirintul membranos este cuprins în labirintul osos. Labirintul

membranos este alcătuit deci din vestibulul membranos, canalele semicirculare

membranoase şi melcul membranos. Vestibulul membranos este format din două

vezicule, una superioară turtită, numită utriculă, în care se deschid canalele

semicirculare membranoase, şi alta inferioară sferică, numită saculă. Canalele

semicirculare membranoase sunt cuprinse în interiorul canalelor semicirculare

- 88 -

osoase. Structura pereţilor utriculei, saculei şi canalelor semicirculare

membranoase este asemănătoare. La nivelul utriculei, saculei şi al ampulelor,

epiteliul prezintă zone cu structură deosebită, numite macule şi creste

ampulare. Aceste zone reprezintă segmentul periferic sau receptorul

analizatorului vestibular. Maculele sunt în număr de două, una la nivelul utriculei şi

alta la cel al saculei. Epiteliul maculelor este alcătuit din două tipuri de celule:

senzoriale sau receptoare şi de susţinere. Celulele senzoriale sunt răspândite

printre celulele de susţinere. Polul lor inferior, vine în contact cu dendritei neuronilor

senzitivi din ganglionul Scarpa. Polul lor superior este prevăzut cu cili care pătrund

într-o substanţă gelatinoasă, numită membrana otolitică; aceasta acoperă

suprafaţa maculei.

Membrana otolitică este alcătuită dintr-un strat de mucos secretat de celulele

maculei, în masa căreia se găsesc nişte cristale prismatice, numite otolite sau

otoconii, alcătuite din carbonat dublu de calciu şi magneziu. Crestele ampulare, în

număr de trei, sunt localizate în cele trei ampule ale canalelor semicirculare.

Substanţa gelatinoasă moale şi transparentă care acoperă crestele ampulare are

aspect fibrilar şi nu conţine otolite.

Melcul membranos sau canalul cohlear situat în melcul osos are o structură

deosebită faţă de cea a vestibulului membranos şi a canalelor semicirculare

membranoase. El ocupă numai o parte a melcului osos. Structura pereţilor canalului

cohlear este aceiaşi pe toată lungimea lor. Canalul cohlear are deci trei pereţi: unul

extern, reprezentat de ligamentul spiral, unul vestibular, reprezentat de membrana

vestibulară, şi altul timpanic, reprezentat de lama spiralată osoasa şi de

membrana bazilară. Pe faţa cohleară a membranei bazilare se află receptorul

analizatorului acustic, organul Corti. Organul Corti este format din membrana

baziliară, epiteliul senzorial auditiv şi membrana tectoria.

Calea acustică şi proiecţia ei corticală Segmentul de conducere al

analizatorului acustic conduce impulsurile nervoase de la organul receptor, situat în

melcul membranos, la scoarţa cerebrală din lobul temporal. Calea acustică are o

parte periferică şi alta centrală. Nervul cohlear conduce impulsurile nervoase de la

organul receptor Corti până la nucleii cohleari din trunchiul cerebral. Segmentul

central sau de percepţie al analizatorului acustic este situat la om în profunzimea

scizurii laterale (Sylvius) şi pe faţa superioară a lobului temporal. Segmentul de

conducere al analizatorului vestibular se numeşte calea vestibulara și conduce

impulsurile nervoase de la organele receptoare situate în utriculă, saculă şi din

- 89 -

canalele semicirculare la centrii nervoşi din trunchiul cerebral, cerebel şi probabil din

scoarţa cerebrală.

Nervul vestibular este alcătuit din mai multe feluri de fibre, dintre care unele

conduc impulsurile nervoase de la macule şi crestele ampulare până la cerebel, iar

altele până la nucleii vestibulari din trunchiul cerebral.

Timp de lucru

(recomandat)

10 ore

Rezumat Analizatorul cutanat este alcătuit dintr-un segment periferic, reprezentat de

receptorii din piele, un segment de conducere, reprezentat de căile

sensibilităţii tactile, termice şi dureroase şi dintr-un segment central, reprezentat

de zona de proiecţie a sensibilităţii generale de pe scoarţa cerebrală.

Segmentul periferic al analizatorului kinestezic este reprezentat de receptorii

(proprioceptorii) situaţi în muşchi, tendoane, aponevroze, capsule articulare,

membrane sinoviale şi perios.

Segmentul periferic al analizatorului olfactiv este reprezentat de celulele

olfactive din mucoasa olfactivă.

Segmentul periferic al analizatorului gustativ este reprezentat de mugurii

gustativi din mucoasa linguală.

Segmentele analizatorului vizual sunt: ochiul sau organul vederii, calea optică şi

zona corticală din scoarţa cerebrală situată în jurul scizurii calcarine. Ochiul

reprezintă segmentul periferic care primeşte excitaţiile exterioare specifice, iar

calea optică, segmentul intermediar care conduce influxul nervos de la ochi la

scoarţa cerebrală. Zona corticală din lobul occipital reprezintă segmentul vizual în

care se formează senzaţia vizuală.

Segmentul periferic al analizatorului acustico-vestibular este reprezentat de

ureche sau organul statuoacustic, segmentul intermediar, de calea acustica şi

vestibulară, iar segmentul central sau de percepţie, de centrii nervoşi corticali şi

subcorticali.

Concluzii: Prin analizatori se înţelege un complex de structuri care au ca funcţie

principală integrarea organismului în mediul înconjurător şi coordonarea

armonioasă a activităţii organelor interne. Orice analizator este alcătuit dintr-un

segment periferic sau receptor, un segment intermediar sau de conducere şi dintr-

un segment central sau de percepţie

- 90 -

Exemple ilustrative:

Teste de

autocontrol

1. Care sunt fibrele nervoase senzitive încapsulate și care este rolul lor?

2. Unde este situat segmentul periferic al analizatorul olfactiv și din ce structuri

anatomice este format?

3. Ce este mugurele gustativ?

4. Care este structura globului ocular?

5. Unde este localizată casa timpanului?

6. Ce este labirintul osos?

7. Care sunt elementele anatomice care intră în alcătuirea vestibulului membranos?

Surse

bibliografice

1. Papilian Victor – Anatomia omului, volumul I și II, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1982, 2008

2. Ranga Viorel – Tratat de anatomia omului, Editura Medicală, București, 1960

3. Sinelnikov R.D. – Atlas de anatomie umană, Moscova, 1978

4. Ifrim M., Iliescu A. –Anatomia și biomecanica educației fizice și sportului, Editura

Didactică și Pedagogică, București, 1978

5. Voiculescu I.C, Petricu I.C – Anatomia și fiziologie omului, Editura Medicală,

București, 1964

- 91 -

GLANDELE CU SECREŢIE INTERNĂGlandele cu secreţie internă sunt organe care secretă substanţe cu structură

chimică caracteristică, denumite hormoni, pe care îi elimină direct în sânge, limfă

sau alte componente ale mediului intern. Ele se mai numesc şi glande endocrine.

Ca structură, glandele endocrine se compun, în general dintr-un parenchim

secretor, un ţesut de susţinere, o bogată inervaţie vegetativă şi o bogată

vascularizare.

1. Hipofiza este o glandă cu secreţie internă aşezată la baza creierului, în

depresiunea osului sfenoid, numită şaua turcească. Hipofiza este alcătuită din trei

lobi: anterior, intermediar şi posterior. Ea se leagă de hipotalamus printr-o

formaţiune numită tija glandei hipofizare sau tija pituitară. Lobul anterior formează

împreună cu lobul intermediar adenohipofiza, iar lobul posterior alcătuieşte împreună

cu tija glandei hipofize neurohipofiza.

Figura 23. Glanda hipofiză

8. Lob anterior

9. Lob mijlociu

10. Lob posterior

11. Tijă hipofizară

12. Neuroni hipotalamici

13. Sistem port-

hipofizar

Adenohipofiza este formată dintr-un parenchim glandular, un ţesut de

susţinere, vase sanguine şi terminaţii nervoase vegetative. Celulele

parenchimului glandular sunt dispuse sub formă de cordoane. Celulele cromofobe,

reprezintă în jur de 50% din celulele glandulare care secretă hormonul luteinizant.

Celulele acidofile reprezintă 35-40% din numărul total de celule care alcătuiesc

adenohipofiza. Se deosebesc două varietăţi de celule acidofile: celule alfa, care

secretă hormonul somatotrop, şi celule epsilon, care secretă hormoni corticotrop şi

luteotrop. Celulele bazofile sunt mai puţin numeroase, reprezentând numai 14-17% din

masa celulară adenohipofizară. Celulele beta, secretă hormonul

foliculinostimulent, iar celulele delta, hormonul tireotrop şi hormonii gonadotropi.

- 92 -

Neurohipofiza sau hipofiza posterioară ocupă 15-25% din volumul total al

glandei. Ea se compune din celule nevralgice cu rol secretor, numite pituicite, din fibre

nevroglice, fibre nervoase, fibre conjunctive şi din celule bazofile. Hormonii secretaţi

de hipofiza posterioară (ocitocină şi vasopresina).

Lobul mijlociu secretă hormonul melanocitostimulator.

Vascularizaţia şi inervaţia hipofizei. Arterele hipofizei provin din carotida

internă şi artera comunicantă posterioară. Venele care se formează din capilarele

sinusoide din adenohipofiza, ca şi cele ce colectează sângele din neurohipofiza

conduc sângele venos în sinusurile cavernoase ale durei mater se formează un

sistem port hipotalamo -hipofizar. Nervii provin din sistemul nervos vegetativ simpatic

şi parasimpatici.

2. Tiroida se află în regiunea anterioară a gâtului, înaintea laringelui şi a

traheei, într-un spaţiu care poartă numele de loja tiroidiană. Tiroida este formată din

doi lobi, unul drept şi altul stâng, şi dintr-o porţiune intermediară, numită istm

tiroidian. Forma acestei glande seamănă cu cea a literei H.

Figura 24. Glanda tiroidă și

paratiroidele

1. Nerv

2. Cartilaj tiroid

3. Vena jugulară

4. Artera carotidă

5. Tiroidă

6. Trahee

7. Timus

8. Inimă

Structura tiroidei. Tiroida este învelită într-o capsulă conjunctivă din care

pornesc septuri conjunctive în parenchimul glandular, pe care-l subîmpart în lobuli.

Lobulii sunt formaţi din două feluri de ţesuturi: conjunctiv, care alcătuiesc stroma

glandei, şi glandular, care alcătuieşte parenchimul glandular. Ţesutul glandular sau

parenchimul este alcătuit din nişte vezicule, unele mici, altele mari, numite foliculi

tiroidieni. În cavitatea foliculară se găseşte o substanţă fluidă omogenă, de culoare

galbenă-cafenie, care poartă numele de coloid. Coloidul conţine hormoni tiroidieni,

- 93 -

enzime.

Vascularizaţia şi inervaţia tiroidei. Arterele care irigă glanda tiroidă sunt

arterele tiroidiene superioare şi inferioare. Venele se grupează în capsulă în

trunchiuri mari, drenând sângele în vena jugulară internă şi vena subclaviculară.

Limfaticele glandei tiroide alcătuiesc reţele situate între foliculii tiroidieni. Nervii tiroidei

sunt alcătuiţi din fibre nervoase simpatice provenite din simpaticul cervical şi

parasimpatice provenite din nervul vag.

3. Paratiroidele sunt organe mici, în număr de patru, aşezate perechi pe

faţa dorsală a lobilor glandei tiroide. Situate în ţesutul conjunctiv al lobilor glandei

tiroide, ele sunt înfăşurate într-o capsulă fibroasă proprie. Glandele secretă

parathormoni și calcitonina.

4. Timusul este un organ situat în etajul superior al mediastinului anterior,

înapoia sternului. El se dezvoltă până în al doilea an de viaţă, după care rămâne

staţionar până la 14 ani, când se atrofiază şi este înlocuit de o masă de grăsime.

Timusul are o formă alungită, fiind alcătuit din doi lobi, unul drept şi altui stâng.

Structura timusului Lobii timusului sunt înfăşuraţi într-o capsulă fibroasă, din care

pleacă septuri conjunctive care îi subîmpart în lobuli. Un lobul timic este alcătuit dintr-o

zonă corticală aşezată ia periferie şi o zonă medulară spre interior. Zona corticală

este constituită din limfocite şi din limfoblaste, iar zona medulară din celule reticulare,

limfoblaste şi corpusculi Hassal. Celulele timice produc hormonul timic.

Timusul este vascularizat de ramuri care provin din artera tiroidiană

inferioară, artera toracică internă şi din trunchiul arterial brahiocefalic. Venele

alcătuiesc trunchiuri care se varsă în vena brahiocefalică stângă. Nervii provin din

sistemul nervos vegetativ simpatic şi parasimpatic (nervul vag).

5.Glandele suprarenale glande mici, perechi, situate deasupra polului

superior al fiecărui rinichi, în nişte spaţii numite lojele glandelor suprarenale. Glanda

suprarenală are forma unui con turtit, prezentând o faţă anterioară, o faţă posterioară,

o faţă inferioară, un vârf acoperit de diafragm, două margini, una medială şi alta

laterală. Glanda suprarenală este alcătuită dintr-un schelet conjunctiv (stroma) şi din

ţesut glandular (parenchimul). Ţesutul glandular prezintă două zone, una periferică,

numită zona corticală, care alcătuieşte corticala sau corticosuprarenala, şi alta

centrală de culoare cenuşie, numită zona medulară, care alcătuieşte medulara sau

medulosuprarenala.

Corticosuprarenala se împarte în trei zone: glomerulară, fasciculată şi

reticulată. Celulele zonei glomerulată secretă hormonii numiţi mineralocorticoizi.

- 94 -

Celulele zonei fasciculata secretă hormonii glucocorticoizi. Celulele zonei reticulată

secretă hormonii numiţi 17-cetosteroizi (estrogeni şi androgeni).

Medulara sau medulosuprarenala este format din celule glandulare de formă

poligonală, mai mici decât celulele corticalei. Celulele vin în contact cu capilarul

arterial şi cu capilarul sinusoid venos, în care îşi varsă produşii de secreţie: adrenalina

și noradrenalina.

Arterele care vascularizează glanda suprarenală provin din artera frenică

inferioară, aorta abdominală şi artera renală. Din capilare, sângele este colectat de

venule, care se deschid în vena centrală medulară. Vena centrală medulară dreaptă

se varsă în vena cavă inferioară, iar cea stângă, în vena renală. Nervii

corticosuprarenalieni provin din sistemul nervos vegetativ simpatic, şi anume din

plexul celiac.

Figura 25. Pancreas

1. Aorta abdominală

2. Trunchiul celiac

3. Artera pancreatică

4. Artera splenică

5. Splina

6. Coada pancreasului

7. Corpul pancreasului

8. Artera mezenterică

superioară

9. Stomac

10. Artera gastroduodenală

11. Capul pancreasului

12. Duoden

6. Pancreasul endocrin este alcătuit din nişte insule de celule cu structură de

glandă endocrină răspândite în interiorul lobulilor pancreasului exocrin, numite

insulele lui Langerhans. Aceste insule sunt alcătuite din cordoane celulare care se

anastomozează formând o reţea. Cordoanele glandulare se compun din două tipuri

de celule: alfa şi beta. Celulele alfa secretă hormonul numit glucagon. Celulele beta

secretă hormonul numit insulina. Insulele Langerhans sunt separate de ţesutul

pancreatic exocrin printr-o capsulă conjunctivă foarte fină.

7. Ovarul are o activitate dublă: endocrină şi exocrină. Activitatea exocrină

constă în producerea celulelor germinale, iar cea endocrină, în secreţia de hormoni.

- 95 -

Activitatea endocrină a ovarului este asigurată de celulele tecii interne, ale foliculilor

ovarieni, care secretă hormonii estrogeni, şi de celulele corpului galben, care secretă

progesteronul.

8. Testiculul este un organ cu o funcţie dublă, asigurată de existenţa a

două ţesuturi: ţesutul seminal care produce spermatozoiziil şi ţesutul interstiţial care

secretă hormonii androgeni. Partea endocrină a testiculului este reprezentată de

celulele interstițiale Leydig, care formează glanda interstițială, care secretă

testosteronul.

Timp de lucru

(recomandat)

5 ore

Concluzii Glandele endocrine sunt organe care secretă substanțe cu structură chimică

caracteristică denumite hormoni care trec în circulația sanguină și influențează

activitatea aparatelor și sistemelor.

Hipofiza secretă prin:

- adenohipofiză: hormonul luteinizant, somatotrop, luteotrop. corticotrop şi

foliculinostimulent, tireotrop şi hormonii gonadotropi

- hipofiza posterioară ocitocină şi vasopresina

- lobul mijlociu hormonul melanocitostimulator.

Tiroida secretă mai multe categorii de hormoni tiroidieni de. ex. T3, T4.

Paratiroidele secretă parathormoni și calcitonina.

Glandele suprarenale:- corticosuprarenala produce mineralocorticoizi, glucocorticoizi și 17-cetosteroizi

- medulosuprarenala secretă adrenalina și noradrenalina.Pancreasul endocrin secretă insulina și glucagonul.Ovarul produce hormonii estrogeni progesteronul.

Testiculul produce spermatozoiziil şi hormonii androgeni.

Teste de

autocontrol

1. care este definiția glandelor cu secreție internă?

2. Care sunt principalele glande cu secreție internă?

3. Care sunt hormonii secretați de hipofiză, în totalitate?

4. Care glandă endocrină secretă insulina?

Surse

bibliografice

1. Papilian Victor – Anatomia omului, volumul I și II, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1982, 2008

2. Ranga Viorel – Tratat de anatomia omului, Editura Medicală, București, 1960

3. Sinelnikov R.D. – Atlas de anatomie umană, Moscova, 1978

4. Ifrim M., Iliescu A. –Anatomia și biomecanica educației fizice și sportului, Editura

Didactică și Pedagogică, București, 1978

5. Voiculescu I.C, Petricu I.C – Anatomia și fiziologie omului, Editura Medicală,

București, 1964

- 96 -

APARATUL DIGESTIV ŞI DIGESTIAAparatul digestiv este alcătuit din tubul digestiv şi din glandele anexe.

I. Tubul digestivTubul digestiv sau canalul alimentar este alcătuit din mai multe segmente:

cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subţire şi intestinul gros.

Acestea se înlănţuie sub forma unui tub continuu, începând de la orificiul bucal, pe

unde pătrund alimentele, până la orificiul anal, prin care sunt eliminate rezidurile.

Pereţii tubului digestiv sunt alcătuiţi din patru straturi sau tunici, care de la

interior spre exterior sunt: tunica internă sau mucoasă, tunica submucoasă, tunica

musculară şi tunica externă.

Tunica internă sau mucoasă este alcătuită dintr-un epiteliu şi un corion.

Tunica submucoasă este formată din ţesut conjunctiv lax în care se găsesc

numeroase vase şi formaţiuni nervoase.

Tunica musculară este alcătuită din ţesut muscular striat la nivelul pereţior

cavităţii bucale, faringelui şi părţii superioare a esofagului şi din ţesut muscular neted

în restul tubului digestiv.

Tunica externă de la nivelul porţiunii supradiafragmatice şi a canalului anal

este constituită din ţesut conjunctiv lax şi poartă numele de adventice. La nivelul

stomacului, al intestinului subţire şi al intestinului gros, tunica externă este alcătuită

din seroasa peritoneală, de unde şi denumirea ei de tunică seroasă.

1. Cavitatea bucală este situată în craniul facial, între fosele nazale şi

regiunile superioare ale gâtului. Este despărţită de fosele nazale prin boltapalatină,

iar de regiunile cervicale, prin muşchiul milohioidian. Cavitatea bucală comunică cu

exteriorul prin orificiul bucal, iar cu faringele, prin istmul bucofaringian. Această

cavitate este împărţită de arcadele dentare în două comartimente, unul anterior,

numit vestibul bucal, şi altul posterior numit cavitatea bucală propriu-zisă, în care se

găsesc limba şi dinţii.

Vestibulul bucal are formă de potcoavă. Mucoasa vestibulară se rasfrânge de

pe buze şi obrajii pe planul osos al arcadelor alveolodentare.

Cavitatea bucală propriu-zisă se află înapoia vestibulului bucal, este delimitată

în partea superioară de bolta palatină, în cea inferioară de planşeul bucal, iar

anterolateral de arcadele alveolodentare; în partea posterioară comunică larg cu

faringele.

Pereţii cavităţii bucale şi structura lorPeretele anterior este format din cele două buze: superioară şi inferioară.

- 97 -

Buza superioară este separată de narine şi obraji prin şanţul nasolobial. Prezintă pe

linia mediană un şanţ, numit filtrum, care se termină pe marginea liberă a buzei cu

tuberculul buzei superioare. Buza inferioară este despărţită de bărbie prin şanţul

mentolabial. Porţiunea cărnoasă care ia parte la formarea unghiului buzelor se

numeşte comisură bucală. Fiecare buză prezintă o zonă cutanată, una mucoasă, iar

între ele o zonă de tranziţie.

În structura buzelor intră un schelet conjuctivomuscular acoperit pe faţa

externă sau cutanată de piele, iar pe faţa internă sau vestibulară de mucoasa labială.

Musculatura buzelor este formată din fibre musculare striate care alcătuiesc muşchiul

orbicular al gurii. Mucoasa labială, de culoare roşie-cenuşie, este formată dintr-un

epiteliu pavimetos şi un corion în care există glande, numite glande labiale.

Peretele posterior corespunde istmului bucofaringian, prin care cavitatea

bucală comunică cu faringele.

Pereţii laterali ai cavităţii bucale sunt alcătuiţi din cei doi obraji.

Peretele superior sau tavanul cavităţii bucale este reprezentat de bolta

palatină. Aceasta desparte cavitatea bucală de fosele nazale. Cuprinde două

porţiuni, una de consistenţă tare, numită palatul dur, şi alta de consistenţă moale,

numită palatul moale sau vălul palatin.

Palatul dur este constituit dintr-un schelet osos format din apofizele palatine

ale maxilarului şi lamele orizontale ale oaselor palatine şi acoperit de mucoasa

palatină.

Palatul moale sau vălul palatin este o formaţiune musculomembranoasă

mobilă care prelungește posterior palatul dur. Prezintă două feţe şi patru margini.

Marginea inferioară este liberă şi prezintă o prelungire mediană ovoidală contractilă,

numită uvula sau lueta. De la baza uvulei, marginea liberă a vălului palatin se

desface în câte două cute, una anterioară, numită arcul palatin anterior, şi alta

posterioară, numită arcul palatin posterior. Între cele două arcuri palatine se află loja

amigdalină, în care este aşezată amigdala sau tonsila palatină.

Peretele inferior sau planșeul cavităţii bucale est e cuprins între arcul

mandibular şi osul hioid. El este alcătuit din cei doi muşchi milohioidieni care

formează o placă musculară, numită diafragma bucală. Pe peretele inferior al cavităţii

bucale se găseşte limba şi glanda sublinguală.

Limba este un organ musculoepitelial şi membranos situat în cavitatea bucală

propriu-zisă şi prins pe planşeul bucal.

Configuraţia externă. Limba este formată dintr-o porţiune verticală, numită

- 98 -

rădăcina limbii, şi o porţiune orizontală liberă, numită corpul limbii, care se termină cu

vârful limbii. Limita de separare este marcată de un şanţ în forma literei “V”, denumit

şanţul terminal.

Rădăcina limbii prezintă trei cute numite plicile glosoepiglotice.

Corpul limbii este turtit de sus în jos, prezentând două feţe. El se continuă

anterior cu vârful limbii.

Pe faţa superioară se găseşte şanţul median longitudinal; tot pe faţa dorsală

se văd numeroase papile: filiforme, fungiforme şi valate.

Pe faţa inferioară a limbii se observă frâul limbii şi caruncule sublinguale.

Vascularizaţia şi inervaţia limbii. Arterele care irigă limba provin din artera

linguală, din artera palatină inferioară şi din artera faringiană ascendentă. Venele

linguale profunde se unesc cu venele linguale superficiale şi drenează sângele către

vena jugulară internă. Nervii sunt senzitivi şi motori. Inervaţia senzorială este dată de

ramuri ale nervilor: vag, glosofaringian şi facial. Inervaţia senzitivă pentru

sensibilitatea generală este dată de ramuri ale nervului trigemen. Inervaţia motorie

este asigurată de ramuri ale nervului hipoglos.

2. Faringele este un conduct musculofibros care se întinde de la baza

craniului până la orificiul superior al esofagului. Prin intermediul faringelui, fosele

nazale comunică cu laringele, alcătuind calea

respiratorie, iar cavitatea bucală comunică cu esofagul, formând calea digestivă.

Pereţii faringelui. Faringele se prezintă ca un jgheab deschis anterior, mai

lărgit în porţiunea superioară şi mai îngustat în cea inferioară. El are cinci pereţi, şi

anume unul superior, unul posterior, doi laterali şi unul anterior.

Configuraţia interioară sau endofaringele. Pereţii faringelui delimitează

cavitatea denumită endofaringe. Acesta poate fi subîmpărţit în trei etaje: unul

superior sau nazofaringian, unul mijlociu sau bucofaringian şi altul inferior sau

laringofaringian.

Nazofaringele se află între peretele superior al faringelui inserat pe baza

craniului şi vălul palatin. În grosimea peretelui superior se găseşte un conglomerat de

noduli limfatici care alcătuiesc amigdala faringelui. Pe pereţii laterali ai nazofaringelui

se observă orificiile de deschidere ale trompelor Eustache, iar în grosimea pereţilor

laterali se află foliculi care alcătuiesc amigdala tubară a faringelui.

Bucofaringele este delimitat de vălul palatin şi de un plan imaginar care trece

prin osul hioid. El este situat înapoia istmului bucofaringian. Istmul bucofaringian este

delimitat de marginea inferioară liberă a vălului palatin, de arcurile palatine anterioare

- 99 -

şi de baza limbii. În interiorul acestuia se află amigdala palatină. Feţele vizibile ale

amigdalelor palatine sunt prevăzute cu 18-22 de orificii, care reprezintă deschiderile

criptelor amigdaliene. Cele două amigdale palatine alcătuiesc, împreună cu

amigdalele faringiană, tubară şi linguală, inelul sau cercul limfatic Waldeyer.

Laringofaringele este delimitat de un plan care trece prin osul hioid şi de un

altul care trece prin partea inferioară a vertebrei a şasea cervicale; el se continuă cu

bucofaringele în sus şi cu esofagul în jos.

Structura pereţilor faringelui. Pereţii faringelui sunt alcătuiţi din patru straturi

sau tunici, şi anume tunica mucoasă, tunica fibroasă, tunica musculară şi adventicea.

Tunica mucoasă are o culoare roză şi este reprezentată de prelungirea

mucoasei nazale şi a celei bucale la nivelul endofaringelui.

Tunica fibroasă sau aponevroza faringiană este aşezată între tunica mucoasă

şi cea musculară. Aponevroza faringiană se prinde pe formaţiunile osoase de la baza

craniului, pe linia milohioidiană a mandibulei, pe coarnele osului hioid şi pe cartilajele

laringelui.

Tunica musculară este formată din trei perechi de muşchi striaţi constrictori

superior mijlociu şi inferior, care se unesc la nivelul peretelui posterior, formând un

rafeu median. Trei perechi din aceşti muşchi sunt alcătuite din fibre musculare

dispuse circular, cu rol constrictor.

Adventicea sau tunica externă a faringelui este formată din ţesut conjunctiv

lax.

Vascularizaţia şi inervaţia faringelui. Arterele faringelui provin din artera

carotidă externă. Venele formează două plexuri: venos submucos şi venos

perifaringian. Nervii faringelui provin din plexul nervos faringian.

3. Esofagul este un organ tubular care se întinde de la faringe la stomac.

Limita lui superioară este reprezentată de marginea inferioară a cartilajului cricoid, iar

cea inferioară de cardia, orificiul prin care esofagul comunică cu stomacul. Esofagul

are o lungime medie de 25 cm. Esofagul nu este rectiliniu, ci prezintă o serie de

curburi. Calibrul esofagului nu este uniform, el fiind mai redus în unele regiuni numite

strangulaţii sau istmuri. Are trei istmuri: superior, mijlociu şi inferior. Între aceste

istmuri se găsesc segmentele mai dilatate.

Porţiunile esofagului şi raporturile lor. Esofagul prezintă trei porţiuni, şi

anume cervicală, toracală şi abdominală.

Porţiunea cervicală se întinde de la limita inferioară a faringelui până la orificiul

superior al toracelui. Esofagul cervical vine în raport post. cu coloana vertebrală

- 100 -

cervicală, ant. cu traheea, cu, lobii glandei tiroide şi cu pachetul vasculonervos al

gâtului.

Porţiunea toracică sau esofagul toracic se întinde de la apertura toracică

superioară până la hiatusul diafragmatic. El vine în raport cu coloana vertebrală

toracică, cu aorta descendentă toracică, cu canalul toracic şi cu vena azygos, cu

traheea, pericardul şi inima, cu pleurele mediastinale, cu arcul aortic în stânga şi cu

crosa venei azygos în dreapta.

Porţiunea abdominală sau esofagul abdominal se întinde de la muşchiul

diafragm până la cardia. Ea vine în raport cu nervul vag stâng şi cu lobul stâng al

ficatului, cu nervul vag drept şi cu canalul toracic, cu fornixul stomacului şi cu lobul

stâng al ficatului în dreapta.

Vascularizaţia şi inervaţia esofaguluiArterele care hrănesc esofagul provin din artera tiroidiană inferioară: arterele

esofagiene, arterele bronşice, frenice şi artera gastrică stângă. Venele formează

două plexuri: venos submucos şi venos periesofagian.

Nervii provin din sistemul nervos vegetativ simpatic şi parasimpatic (nervul

vag).

4. Stomacul organ cavitar, reprezintă segmentul cel mai dilatat al tubului

digestiv. El se găseşte în etajul superior al cavităţii abdominale, în loja gastrică, care

este delimitată de diafragm, ficat, mezocolonul transvers şi peretele abdominal.

Configuraţia externă şi raporturile stomaculuiStomacul are forma literei “J” când este gol şi forma unui cimpoi, când este

plin. El cuprinde două porţiuni, una verticală şi alta orizontală. Porţiunea verticală se

subîmparte în fundul stomacului, denumit şi fornix, şi corpul stomacului. Porţiunea

orizontală este subîmpărţită şi ea în antrul piloric şi canalul piloric.

Stomacul are două feţe (anterioară şi posterioară), două curburi (dreaptă şi

stângă) şi două orificii (cardia şi pilor).

Marginea dreaptă sau mica curbură este concavă. Ea prezintă o porţiune

verticală şi o porţiune orizontală.

Marginea stângă sau marea curbură este convexă. Ea porneşte de la cardia,

unde formează cu esofagul incizura cardiacă, prezintă o porţiune verticală şi una

orizontală ce se termină în dreptul orificiului piloric. De pe marea curbură pornesc

marele epiploon, care acoperă ca un şorţ organele din cavitatea abdominală,

epiploonul gastrosplenic, care leagă stomacul de splină.

Orificiul superior al stomacului poartă numele de cardia; prin el stomacul

- 101 -

comunică cu esofagul. Orificiul inferior al stomacului, numit pilor, face legătura dintre

stomac şi duoden.

Figura 26. Structura

stomacului

1. Esofag

2. Cardia

3. Corpul stomacului

4. Curbura mică

5. Duoden

6. Fundul stomacului

7. Tunica seroasă

8. Musculatura

longitudinală

9. Musculatura circulară

10. Musculatura oblică

11. Curbura mare

12. Pliurile mucoasei

13. Antrul piloric

14. pilor

Structura stomacului Pereţii stomacului sunt alcătuiţi din patru straturi sau

tunici: tunica mucoasă, tunica submucoasă, tunica musculară şi tunica seroasă.

Tunica mucoasă căptuşeşte suprafaţa internă. Ea are o culoare roz.

Mucoasa gastrică este constituită din epiteliu prismatic înalt şi corion cu

glande şi musculatura mucoasei.

Aparatul glandular este alcătuit din trei tipuri de glande: cardiale, fundice şi

pilorice.

Tunica submucoasă este constituită din ţesut conjunctiv lax în care se găsesc

vase sanguine şi limfatice, precum şi plexuri nervoase vegetative.

Tunica musculară este formată din fibre musculare netede, aşezate în trei

straturi: extern, mijlociu şi intern. Stratul extern este constituit din fibre dispuse

longitudinal. Stratul mijlociu este alcătuit din fibre dispuse circular. Stratul intern este

format din fibre musculare dispuse oblic.

Tunica seroasă se întrerupe la nivelul curburilor, unde se continuă cu cel al

epiplonurilor.

- 102 -

Vascularizaţia şi inervaţia stomaculuiArterele iau naştere din cele două cercuri arteriale situate de-a lungul marii şi

micii curburi, de unde se distribuie pe faţa anterioară şi posterioară a stomacului.

Cercul de pe mica curbură este formată prin anastomoza dintre artera gastrică

stângă şi artera gastrică dreaptă. Cercul de pe marea curbură este formată prin

anastomoza dintre artera gastroepiploică stângă şi artera gastroepiploică dreaptă.

Venele iau naştere din capilarele reţelei arteriale prezentate mai sus.

Nervii stomacului provin din sistemul nervos vegetativ parasimpatic (nervul

vag) şi simpatic (plexul celiac).

5. Intestinul subţireIntestinul subţire este cel mai lung segment al tubului digestiv, măsurând

peste 4 m. El se întinde de la pilor până la valvula ileocecală. Intestinul subţire are

trei porţiuni: duodenul, jejunul şi ileonul.

5.a. DuodenulDuodenul reprezintă porţiunea iniţială a intestinului subţire şi se întinde de la

sfincterul piloric până la unghiul pe care acesta îl face cu jejunul, numit unghi

duodenojejunal. El are o lungime de circa 30 cm. Cea mai mare parte a acestui

segment este situată înapoia peritoneului parietal, şi unde este fixat pe peretele

posterior al abdomenului, la nivelul vertebrelor L1- L2.

Porţiunile şi raporturile duodenului. Duodenul are forma unei potcoave, în

scobitura căreia se găseşte capul pancreasului. El cuprinde patru mari porţiuni, şi

anume bulbul duodenal, porţiunea descendentă, porţiunea orizontală şi porţiunea

ascendentă.

Bulbul duodenal este prima porţiune şi se întinde de la pilor până la colul

vezicii biliare.

Porţiunea descendentă se întinde de la flexura duodenală superioară până la

flexura duodenală inferioară.

Porţiunea orizontală se întinde de la flexura duodenală inferioară până la

punctul în care duodenul întâlneşte vasele mezenterice superioare.

Porţiunea ascendentă continuă porţiunea orizontală până la flexura

duodenojejunală.

Structura peretelui duodenal şi configuraţia lui interioară. Peretele

duodenului este alcătuit din patru tunici: mucoasă, submucoasă, musculară şi

seroasă.

Tunica mucoasă tapetează suprafaţa internă a acestui organ. La examenul cu

- 103 -

ochiul liber prezintă nişte cute transversale, denumite plici circulare. Pe porţiunea

descendentă se află două ridicături numite papile, şi anume papila duodenală mare

şi papila duodenală mică. Papila duodenală mare are în interiorul ei un mic diverticul,

numit ampula lui Valter, prin care canalul Wirsung se varsă în canalul coledoc. La

punctul de vărsare a acestor canale se află sfincterul lui Oddi. La examenul cu lupa

se observă nişte proeminenţe asemănătoare unor lamele anastomozate; acestea

sunt vilozităţile intestinale.

Glandele duodenului sunt de două tipuri: Lieberkühn, prezente în tot intestinul

subţire, şi Brunner, existente numai în duoden.

Tunicile submucoasă şi musculară sunt asemănătoare cu tunicile

corespunzătoare ale jejunului şi ileonului. Tunica seroasă înconjură în întregime

numai bulbul duodenal, în rest se găseşte numai pe suprafaţa anterioară a

duodenului.

Vascularizaţia şi inervaţia duodenului. Arterele provin din artera

pancreaticoduodenală superioară şi din artera pancreaticoduodenală inferioară.

Venele drenează sângele către portă. Nervii provin din sistemul nervos vegetativ

simpatic şi parasimpatic care formează plexurile: submucos (Meissner), şi mienteric

(Auerbach).

5.b. Jejunul şi ileonulJejunul şi ileonul alcătuiesc împreună intestinul mezenterial, care se întinde de

la unghiul duodenojejunal până la valvula ileocecală sau valvula lui Bauhin.

Denumirea provine de la mezenter, formaţiune peritoneală care leagă jejunul şi

ileonul de peretele abdominal posterior.

Mezenterul este o dependenţă peritoneală care constituie organul de

susţinere, de nutriţie şi de mobilitate a jejunului şi ileonului. El are o margine fixă

numită rădăcina mezenterului care se inseră pe peretele posterior al abdomenului, şi

o margine anterioară numită marginea intestinală care se prinde de intestin.

Mezenterul este alcătuit din două foiţe peritoneale. Între foiţele mezenterului

se află artera mezenterică superioară cu ramurile ei, ganglioni limfatici şi nervi

Intestinul mezenterial are o formă tubulară; el prezintă o margine liberă şi una

aderentă la mezenter. Jejunul şi ileonul s-au adaptat la volumul cavităţii abdominale

prin cudare. Cudurile, în număr de 14-16, se numesc anse intestinale. Ele se

subîmpart în două grupe: un grup superior corespunzător jejunului, în care ansele

sunt dispuse orizontal, şi un grup inferior, corespunzător ileonului, în care ansele

sunt dispuse vertical. Ultima ansă intestinală se termină pe faţa medială a

- 104 -

cecocolonului ascendent, formând cu cecul un unghi ascuţit, numit unghi ileocecal, şi

cu colonul ascendent un unghi obtuz, numit unghi ileocolic.

Structura peretelui intestinal şi configuraţia lui interioară. Peretele

jejunului şi ileonului, este format din patru tunici: tunica mucoasă, tunica

submucoasă, tunica musculară şi tunica seroasă.

Tunica mucoasă prezintă la examenul cu ochiul liber o serie de cute circulare,

dispuse transversal, perpendicular pe axul intestinului şi se numesc valvule

conivente sau plici circulare Kerkring. Tot la examenul cu ochiul liber se mai văd nişte

pete albicioase, numite plăcile Peyer, care sunt formaţiuni limfoide.

La examenul cu lupa, mucoasa intestinală prezintă numeroase vilozităţi

intestinale. Vilozităţile intestinale măresc mult suprafaţa de absorbţie a intestinului,

care poate ajunge până la 50 m2.

La examenul microscopic aceasta este alcătuită dintr-un epiteliu, un corion,

glande şi formaţiuni limfoide.

Glandele intestinului subţire numite şi glande Lieberkuhn reprezintă

înfundături în formă de deget de mănuşă ale epiteliului de înveliş. Ele se deschid la

baza vilozităţilor intestinale.

Structura unei vilozităţi intestinale este caracteristică. Examinând la microscop

o secţiune transversală aceasta este alcătuită dintr-un epiteliu unistratificat de înveliş:

un ţesut conjunctiv, un aparat vascular, un aparat muscular.

Tunica submucoasă se aseamănă cu cea a peretelui stomacului şi esofagului.

Tunica musculară se compune din două straturi de fibre musculare netede,

unul extern, format din fibre dispuse longitudinal, şi altul intern, format din fibre

dispuse circular.

Tunica seroasă este formată din peritoneul visceral care înveleşte întregul tub

intestinal.

Vascularizaţia şi inervaţia intestinului mezenterial. Arterele care irigă

intestinul provin de la artera mezenterică superioară.

Venele iau naştere din reţeaua capilară a vilozităţilor intestinale şi a celorlalte

structuri ale peretelui intestinal.

Nervii provin din sistemul nervos vegetativ simpatic şi parasimpatic. Fibrele

nervoase din plexul mezenteric superior participă la alcătuirea celor două plexuri

suprapuse: plexul mienteric Auerbach şi plexul submucos Meissner.

6. Intestinul grosIntestinul gros este ultimul segment al tubului digestiv. El se întinde de la

- 105 -

valvula ileocecală până la orificiul anal, având o lungime medie de 1,6 m. Calibrul

intestinului gros este mai mare decât cel al intestinului subţire; el merge descrescând

de la porţiunea iniţială, care are un diametru de 7 cm, către partea terminală, unde

diametrul scade la circa 4 cm.

Figura 27. Carul colic

14. Ileon

15. Sfincter ileocecal

16. Cecum

17. Apendice

18. Colon ascendent

19. Colon transvers

20. Colon descendent

21. Tenie

22. Dilatații

23. Colon sigmoid

24. Rect

25. Canal anal

26. Anus

27. Mezenter

Intestinul gros se află în etajul inferior al cavităţii abdominopelviene, porţiunea

lui transversală reprezentând limita dintre etajele abdominale superior şi inferior. El

pleacă din fosa iliacă dreaptă şi se termină la nivelul vertebrei S3, descriind aşa-

numitul cadru colic, cu deschiderea în jos, în mijlocul căruia se află ansele intestinului

mezenterial. Cadrul colic cuprinde o porţiune ascendentă, o porţiune transversală şi

o porţiune descendentă. Porţiunea ascendentă pleacă din fosa iliacă dreaptă, urcă în

regiunea lombară dreapta până la ficat, unde formează flexura colică dreaptă.

Porţiunea transversală pleacă de la flexura colică dreaptă, merge în sus şi spre

stânga unde face o nouă cotitură, flexura colică stângă. Porţiunea descendentă

pleacă de la flexura colică stângă,coboară de-a lungul regiunii lombare stângi până

la creasta iliacă, străbate fosa iliacă stângă, pătrunde în micul bazin şi se termină cu

rectul şi cu orificiul anal.

Configuraţia externă. Elemente caracteristice intestinului gros sunt: teniile,

plicile semilunare, haustrele şi ciucurii epiploici.

Teniile sunt benzi musculare de culoare albicioasă situate de-a lungul

intestinului gros şi sunt în număr de trei: tenia mezocolică, tenia omentală şi tenia

- 106 -

liberă.

Plicile semilunare sunt cute transversale. Ele apar ca rezultat al condensării

fibrelor musculare circulare.

Haustrele sunt segmente situate între două plici semilunare.

Ciucurii sau apendicii epiploici sunt diverticuli ai seroasei peritoneale plini cu

grăsime şi înşiruiţi de-a lungul teniilor.

Porţiunile intestinului gros şi raporturile lorIntestinul gros cuprinde următoarele porţiuni: cecul, colonul şi rectul.

Cecul reprezintă porţiunea iniţială şi este situat sub unghiul ileocecal. El are

forma unei ampule cu o lungime şi un calibru de circa 7 cm. Extremitatea lui

superioară se continuă cu colonul ascendent, iar cea inferioară se îngustează în

formă de fund de sac şi se continuă cu apendicele vermicular, un diverticul al cecului

care are forma unui tub cilindric lung de 6-8 cm.

Cecul prezintă plici semilunare şi haustre. El este un organ mobil, fiind

acoperit de peritoneu pe toată lungimea lui. Pe faţa medială a lumenului cecului se

găseşte valvula ileocecală . La acest nivel, musculatura circulară a ileonului este mai

îngroşată, formând un sfincter. Valvula ileocecală permite trecerea conţinutului

intestinal într-un singur sens, şi anume din intestinul subţire în intestinul gros.

Colonul cuprinde un segment ascendent, unul transversal şi altul descendent.

Colonul ascendent se întinde de la valvula ileocecală până la flexura colică

dreaptă. Colonul ascendent prezintă toate caracteristicile intestinului gros.

Colonul transvers se întinde de la flexura colică dreaptă până la flexura colică

stângă, unde se continuă cu colonul descendent. Mobilitatea colonului transvers se

datoreşte formaţiunii peritoneale care-l leagă de peretele posterior al trunchiului,

numită mezocolon transvers. Acesta împarte cavitatea abdominală în două etaje,

unul superior, supramezocolic, şi altul inferior, inframezocolic. Colonul transvers este

legat de marea curbură a stomacului prin ligamentul gastrocolic. Cele două flexuri

colice se prind de muşchiul diafragm prin nişte plici ale peritoneului numite ligamente

colofrenice (drept şi stâng). De colonul transvers se leagă marele epiploon; acesta

acoperă ansele intestinale.

Colonul descendent se întinde de la flexura colică stângă până la nivelul

crestei iliace, unde se continuă cu colonul sigmoid. El este fixat de peretele posterior

al abdomenului prin intermediul unei fascii de provenienţă peritoneală.

Colonul sigmoid sau ileopelvian este, ca şi cel transvers, un segment mobil,

fiind prevăzut cu un mezou numit mezosigmoid cu două rădăcini, oblică şi verticală

- 107 -

care delimitează foseta lui Toma Ionescu.. Colonul sigmoid se află în fosa iliacă

stângă şi în micul bazin.

Rectul este segmentul terminal al intestinului gros şi al tubului digestiv. Se

întinde de la nivelul vertebrei S3 până la anus. Rectul se găseşte în loja rectală. El

este fixat în această lojă de peritoneul care-l acoperă, de muşchii ridicători anali, de

pediculii vasculari şi de sfincterul anal extern. El are un aspect fusiform, deoarece

cele două extremităţi sunt mai înguste, iar porţiunea din mijloc mai dilatată (ampula

rectală). Este important să reţinem că rectul nu mai prezintă nici unul dintre

elementele de configuraţie externă caracteristice colonului. Rectul cuprinde două

segmente, unul superior, numit rectul pelvian sau ampula rectală, şi altul inferior,

numit rectul perineal sau canalul anal.

Vascularizaţia şi inervaţia intestinului grosArterele provin din artera mezenterică superioară pentru intestin subţire, cec,

colon ascendent, partea dreaptă a colonului transvers, artera mezenterică inferioară

pentru partea stângă a colonului transevers, colonul descendent, sigmoid, partea

superioară: rect şi artera iliacă internă pentru partea mijlocie şi inferioară a rectului.

Venele intestinului gros se formează la nivelul tunicii mucoase, submucoase şi

musculare. Ele conduc sângele spre vena portă şi spre vena cavă inferioară.

Limfaticele drenează limfa spre trunchiul limfatic intestinal.

Nervii intestinului gros se formează din plexurile mezenterice (superior şi

inferior) şi din plexul hipogastric.

II: Glandele anexe ale tubului digestivGlandele mari dinafara pereţilor tubului digestiv, numite glande anexe,

comunică cu cavitatea segmentului digestiv respectiv prin conducte excretoare. În

această categorie intră glandele salivare, ficatul şi pancreasul.

1. Glandele salivareGlandele salivare sunt exocrine de tip tubuloacinos anexate cavităţii bucale.

Ele secretă saliva care are rol în digestia bucală, în vorbire etc. Sunt de două feluri:

mici şi mari.

1.a.Glandele salivare mici se găsesc în grosimea mucoasei sau a

submucoasei bucale de la nivelul buzelor (glandele labiale), obrajilor (glandele

molare), palatului (glandele palatine) şi al limbii (glandele linguale).

1.b.Glandele salivare mari sunt situate în afara mucoasei bucale; ele îşi

varsă produsul de secreţie în cavitatea bucală. Aceste glande, dispuse în jurul

cavităţii bucale, de la o articulaţie temporomandibulară la alta, urmând curbura

- 108 -

mandibulei, sunt denumite astfel: parotida, submandibula şi sublinguala.

1.b.1.Glanda parotidăEste cea mai voluminoasă glandă salivară. Se află în loja glandei parotide,

care are forma unei piramide prismatice. Canalul excretor al glandei parotide, numit

canalul Stenon, iese din glandă, străbate corpul adipos al obrazului şi muşchiul

buccinator şi se deschide la suprafaţa mucoasei obrazului, în dreptul celui de al

doilea molar superior. Este o glandă tubuloaciculară de tip seros.

1.b.2.Glanda submandibularăEste situată într-o porţiune a regiunii cervicale superioare numită loja

submandibulară. Canalul excretor al glandei submandibulare, numit canalul Wharton,

se deschide în cavitatea bucală, la baza frâului limbii, într-o papilă, numită caruncula

sublinguală. Este o glandă mixtă, seromucoasă.

1.b.3.Glanda sublingualăEste aşezată pe planşeul bucal, sub mucoasa bucală, de o parte şi de alta a

frâului limbii, în loja sublinguală. Glanda sublinguală prezintă structură de tip mixt,

mucoseroasă. Partea anterioară a glandei se deschide în cavitatea bucală prin

canalul Bartholin la nivelul carunculei sublinguale. Partea posterioară a glandei se

deschide de-a lungul plicii sublinguale prin mai multe canale scurte, numite canalele

Rivinius.

2. Ficatul şi căile biliareFicatul, glandă anexă a tubului digestiv, are culoarea brună-roşiatică,

dimensiuni variabile cu vârsta şi o greutate medie de 1500 g, fiind cea mai mare

glandă din organismul nostru. El se găseşte în etajul abdominal supramezocolic,

unde ocupă loja hepatică, situată între bolta diafragmului, flexura colică dreaptă şi

stomac. Este menţinut în loja hepatică prin presiunea abdominală, vena cavă

inferioară, pediculul hepatic şi un aparat ligamentar.

Configuraţia externă a ficatuluiFicatul prezintă două feţe (diafragmatică şi viscerală şi două margini (inf. şi

post.).

Faţa superioară sau diafragmatică, situată sub bolta diafragmei, este convexă.

Pe faţa superioară se găseşte o parte din aparatul ligamentar al ficatului: ligamentul

falciform, ligamentul coronar şi ligamentele triunghiulare. Ligamentul falciform

împarte faţa superioară a ficatului în doi lobi, unul drept şi altul stâng. Ligamentul

falciform conţine la marginea lui liberă ligamentul rotund al ficatului. Ligamentul

coronar este format din două foiţe peritoneale. Acestea se unesc şi formează

- 109 -

ligamentele triunghiulare (drept şi stâng), care se fixează pe diafragm. Între cele

două foiţe ale ligamentului coronar se găseşte o zonă în care ficatul nu este învelit de

peritoneu, numită area nuda. La acest nivel, ficatul se leagă pe diafragm prin tracturi

fibroase. Pars libera vine în raport cu baza plămânului drept, cu inima şi cu pericardul

prin intermediul diafragmei.

Faţa inferioară sau viscerală. Pe suprafaţa ei se observă şanţuri, ligamente,

lobi şi impresiuni.

Şanţurile sunt în număr de trei, două sagitale (drept şi stâng) şi unul transvers.

şanţul transvers (poarta hepatică) este o depresiune prin care intră şi ies din ficat

formaţiunile ce alcătuiesc pediculul hepatic (artera hepatică, vena portă, canalul

hepatocoledoc, vase limfatice şi nervi). şanţul sagital stâng este împărţit de şanţul

transvers în două segmente, unul anterior (fisura ligamentului rotund) şi altul

posterior (fisura ligamentului Arantius). şanţul sagital drept este împărţit de şanţul

transvers într-un segment anterior (fosa veziculei biliare) şi altul posterior (şanţul

venei cave inferioare). În segmentul anterior se află vezicula biliară, iar în cel

posterior, vena cavă inferioară.

Ligamentele de pe faţa inferioară a ficatului sunt reprezentate de omentul mic,

leagă ficatul de esofag, stomac şi duoden, de unde şi denumirea de ligament hepato-

esofago-gastro-duodenal. În grosimea acestui ligament se află formaţiunile care

alcătuiesc pediculul hepatic.

Lobii ficatului sunt delimitaţi de şanţurile descrise mai sus. Cele două şanţuri

sagitale şi şanţul transvers împart faţa inferioară a ficatului în patru lobi: lobul drept,

situat în afara şanţului sagital drept; lobul stâng, situat în afara şanţului sagital stâng,

lobul pătrat, situat înaintea şanţului transvers; lobul caudat (Spiegel), situat înapoia

şanţului transvers.

Impresiunile sau amprentele se găsesc pe faţa inferioară sau viscerală a

ficatului. Ele sunt date de organele cu care această faţă vine în contact (rinichiul

drept, glanda suprarenală dreaptă, duodenul, flexura colică dreaptă, faţa anterioară a

stomacului şi a esofagului abdominal). Pe faţa inferioară a lobului drept se găsesc

următoarele impresiuni: colică, renală, suprarenală, duodenală. Pe faţa inferioară a

lobului stâng se găseşte impresiunea gastrică si impresiunea esofagiană.

Marginea inferioară prezintă două incizuri: ombilicală, în care se află

ligamentul falciform şi ligamentul rotund al ficatului, şi cistică, în care se găseşte

fundul veziculei biliare. Marginea posterioară corespunde arie nudă a ficatului.

Ficatul se compune din lobi, segmente şi lobuli. Fiecare lob hepatic este

- 110 -

format din câte două segmente. Lobul stâng cuprinde un segment lateral şi altul

medial, iar lobul drept, un segment anterior şi altul posterior. Segmentaţia ficatului

este dată de distribuţia arterei hepatice şi a căilor biliare intrahepatice, fiecare dintre

cele patru segmente are câte un pedicul segmentar în care intră o ramură a arterei

hepatice, un canal biliar şi o ramură a venei porte. Unitatea morfologică şi funcţională

a ficatului este lobulul hepatic.

Ficatul este învelit de o capsulă conjunctivă foarte subţire, numită capsula

Glisson, care, la nivelul hilului, pătrunde în interiorul organului, formând travee ce

însoţesc ramificaţiile vasculare şi căile biliare intraheatice. Din aceste travee se

despart septuri conjunctive care alcătuiesc scheletul fibros sau stroma ficatului.

Structura lobului hepatic. Văzut în spaţiu, are formă prismatică sau piramidală,

cu o înălțime de 2 mm. În secţiune transversală apare ca o formaţiune poligonală.

Figura 28. Segment în lobul hepatic

1. Cordoane de celule hepatice

2. Capilare sinusoide

3. Canale biliare

4. Canale biliare interlobulare

5. Ramura venei porte

6. Ramura a arterei hepatice

7. Vena centrolobulară

Spaţiile dintre lobulii hepatici sunt ocupate de ţesut conjunctiv în care se

găsesc canale biliare, ramificaţii ale arterei hepatice şi ale venei porte, limfatice şi

filete nervoase. Spaţiile dintre lobulii hepatici, numite spaţii portale sau spaţii Kiernan

sunt delimitate de muchiile a trei sau patru lobuli. Aceste spaţii sunt umplute cu ţesut

conjunctiv în care se găseşte o ramură a venei porte, o ramură a arterei hepatice, un

canal biliar limfatic şi nervi. În jurul fiecărui spaţiu Kiernan se află o placă sau o lamă

celulară limitantă, alcătuită din hepatocite mai turtite şi mai sărace în glicogen şi cu o

- 111 -

mare putere de regenerare.

În structura unui lobul hepatic intră următoarele elemente: celulele hepatice

sau hepatocitele, reţeaua de capilare sinusoidale, reţeaua de capilare biliare şi un

ţesut conjunctiv.

Celulele hepatice sau hepatocitele alcătuiesc ţesutul funcţional al ficatului. Ele

sunt aşezate sub forma unor lame sau plăci celulare anastomozate între ele,

formând o reţea tridimensională radiară faţă de vena centrolobulară. În ochiurile

acestei reţele se găsesc capilare sinusoide. Între celulele hepatice şi peretele

capilarului sinusoid există nişte spaţii foarte strâmte, numite spaţii Disse, prin care

circulă lichidul interstiţial. Reţeaua de capilare sinusoide este o reţea de tip venos.

Capilarele sinusoide iau naştere la periferia lobului hepatic prin capilarizarea ultimilor

ramuri ale venei porte. Reţeaua de capilare sinusoide ale lobului hepatic este

dispusă radiar, tridimensional. Aceste capilare se deschid în vena centrolobulară.

Peretele capilarului este constituit dintr-un strat de fibre de reticulină căptuşit cu

celule reticulohistiocitare, numite celule Kupfer. Aceste celule manifestă proprietatea

de fagocitoză şi participă la funcţia antitoxică şi biligenetică a ficatului. În capilarele

sinusoide se varsă şi sângele provenit din capilarizarea arterei hepatice din spaţiul

portal. Datorită acestui fapt, în ficat sângele oxigenat, adus de artera hepatică, se

amestecă cu cel funcţional, neoxigenat, adus de vena portă.

Reţeaua de capilare biliare este alcătuită dintr-un sistem de canalicule biliare

fără pereţi proprii. Sunt dispuse în spaţial sub forma unei reţele tridimensionale, fiind

delimitate de către hepatocitele cu care vin în contact. Din capilarele biliare

intralobulare, fără pereţi proprii, se formează spre periferia lobului primele capilare

biliare cu pereţi proprii, numite colangiole. Din unirea colangiolelor iau naştere

canalele biliare interlobulare situate în spaţiile portale.

Ţesutul conjunctiv care intră în constituţia lobului hepatic este format din

puţină substanţă fundamentală şi din fibre de reticulină.

Vascularizarea şi inervaţia ficatuluiFicatul are două feluri de vascularizaţii, una nutritivă, asigurată de artera

hepatică, şi alta funcţională, asigurată de vena portă.

Artera hepatică, ramură a trunchiului celiac, aduce la ficat sângele oxigenat

din sistemul aortic. Ea pătrunde în ficat prin hilul hepatic, după care se ramifică în

ramura lobară stângă şi ramura lobară dreaptă. Acestea se divid în alte ramuri care

irigă cele patru segmente ce compun ficatul. Din ramurile segmentare iau naştere

ultimele ramificaţii care se găsesc în spaţiile portale.

- 112 -

Vena portă se formează din trei trunchiuri venoase principale: vena

mezenterică superioară, vena mezenterică inferioară şi vena splenică.

La nivelul hilului hepatic, vena portă ca şi artera hepatică, se divide în două: O

ramură lobară dreaptă şi o ramură lobară stângă. Ramurile lobare se divid în ramuri

segmentare, din care iau naştere alte ramuri situate în spaţiile portale şi care dau

naştere la capilare sinusoide. Din capilarele sinusoide se formează venele

centrolobulare, care se varsă mai departe în venele colectoare. Din acestea din urmă

iau naştere venele hepatice (dreaptă şi stângă), care se varsă în vena cavă

inferioară.

Căile biliare extrahepaticeCăile biliare sunt conducte care asigură transportul bilei de la celulele hepatice

până la duoden. Deosebim două tipuri de că biliare, şi anume intra- şi extrahepatice.

Căile biliare intrahepatice sunt reprezentate de canaliculelel biliare intralobulare fără

perete propriu; colangiole; canelele biliare interlobulare situate în spaţiul port;

canalele hepatice drept şi stâng. Căile biliare extrahepatice sunt reprezentate de

canalul hepatic comun rezultat din unirea canalului hepatic drept şi a canalului

hepatic stâng, canalul coledoc, vezicula biliară şi canalul cistic.

Figura 29. Căile biliare

extrahepatice

1. Canal hepatic

drept

2. Canal cistic

3. Veziculă biliară

4. Duoden

5. Ampulă

hepatopancreatică

6. Sfincter Oddi

7. Capul pancreasului

8. Canal pancreatic

Wirsung

9. Corpul pancreasului

10.Coada pancreasului

11.Pancreas

12.Canal secundar Santorini

13.Canal coledoc

14.Canal hepatic comun

15.Canal hepatic stâng

16.Ligament

- 113 -

a. Canalul hepatocoledoc este un conduct cu diametru de 4-5 mm format din

canalul hepatic comun şi canalul coledoc.

Canalul hepatic comun ia naştere din cele două trunchiuri biliare de origine.

Iese din ficat la nivelul hilului hepatic, întinzându-se până la confluenţa cu canalul

cistic. El are o lungime de circa 3 mm.

Canalul coledoc continuă canalul hepatic, întinzându-se de la confluenţa

canalului hepatic cu cisticul până la deschiderea în duoden. El are o lungime de circa

6 mm. Se deschide pe faţa lateromedială a duodenului descendent împreună cu

canalul pancreatic principal (Wirsung) în ampula lui Vater.

b. Vezicula biliară şi canalul cistic. Vezicula biliară este un organ cavitar în

formă de pară, cu o lungime medie de 8-10 cm. Este aşezată pe faţa inferioară a

ficatului, în fosa veziculei biliare. Ea cuprinde trei porţiuni: fundul, corpul şi gâtul sau

colul.

Peretele veziculei biliare este alcătuit din trei tunici: mucoasă,

conjunctivomusculară şi seroasă.

Canalul cistic, un conduct care continuă vezicula biliară, de deschide în

canalul hepatocoledoc. El are o lungime de 3-4 cm.

3. PancreasulPancreasul, glandă anexă a tubului digestiv, este aşezat în partea profundă a

cavităţii abdominale, înaintea coloanei lombare (în dreptul vertebrelor L1-L2) şi

înapoia stomacului, între duoden şi splină. Este situat în ambele compartimente ale

cavităţii abdominale, cea mai mare parte rămânând în etajul supramezocolic.

Configuraţia externăPancreasul are o formă alungită asemănătoare literei "J". El se compune din

mai multe porţiuni, şi anume capul, gâtul sau colul, corpul şi coada.

Capul reprezintă extremitatea dreaptă a glandei, aşezată în scobitura

potcoavei duodenale. Colul pancreasului face trecerea între cap şi corp.

Corpul pancreasului este situat înaintea coloanei vertebrale, în dreptul

vertebrelor L1-L2.

Coada pancreasului este mobilă fiind cuprinsă într-o formaţiune peritoneală,

numită ligamentul pancreaticosplenic.

Structura internăPancreasul este alcătuit din două tipuri de ţesuturi: un ţesut care asigură

secreţia internă a glandei, numit pancreasul endocrin, şi un ţesut care asigură

secreţia exocrină, numit pancreasul exocrin. Structura pancreasului endocrin a fost

- 114 -

prezentată în capitolul "Glandele cu secreţia internă".

Pancreasul exocrin este o glandă tubuloacinoasă compusă care secretă sucul

pancreatic. El prezintă o capsulă conjunctivă periferică din care se desprind septuri

conjunctive ce segmentează parenchimul în lobuli. În aceste septuri se găsesc vase

sanguine şi limfatice, nervi şi canale de excreţie.

Lobulii pancreatici sunt constituiţi din una sau mai multe grupe de acini

glandulari alungiţi, uneori ramificaţi. Canaliculele acestor acini confluează spre

periferia lobulară, formând canale excretorii mai mari. În constituţia acinilor glandulari

intră celulele seroase, aşezate pe o membrană bazală care delimitează lumenul mic

al acinului, şi celulele centroacinoase, care formează peretele canaliculilor intercalari,

situaţi spre lumenul acinilor.

Aparatul excretor al pancreasului exocrin este format din canalul principal şi

canalul accesor, care iau naştere din unirea canalelor de excreţie ale acinilor

glandulari învecinaţi. Canalul principal (Wirsung) străbate glanda dinspre coadă spre

cap, se uneşte cu canalul coledoc şi se deschide în duodenul descendent, la nivelul

papilei mari, în ampula lui Vater. Canalul accesor (Santorini) se deschide în duoden,

la nivelul papilei mici. Uneori el se deschide în canalul pancreatic principal.

Vascularizația şi inervaţia pancreasuluiArterele sunt: artera pancreaticoduodenală superioară şi artera varsă în vena

mezenterică superioară şi în vena splenică. Limfaticele drenează în ganglionii

regionali. Nervii sunt fibre simpatice şi parasimpatice care vin din plexul celiac.

Timp de lucru

(recomandat)

10 ore

Rezumat Tubul digestiv este format din:

- cavitatea bucală care cuprinde limba și dinții

- esofag

- stomac

- duoden

- intestin subțire: ileon și jejun

- colonul: cec, ascendent, transvers, descendent, rect, ampulă rectală și două

unghiuri colice, drept și stâng.

Glandele anexe sunt reprezentate de: glandele salivare (mici, mari, parotide,

sublinguale, submandibulare), ficat, veziculă biliară și pancreas.

Concluzii Sistemul digestiv cuprinde totalitatea organelor în care se realizează digestia

alimentelor și absorbția nutrimentelor. În tubul digestiv are loc prelucrarea

mecanică. Fizică și chimică a alimentelor, absorbția lor și eliminarea resturilor

- 115 -

nedigerate. Glandele anexe contribuie prin secrețiile lor la procesele de digestie.

Exemple ilustrative:

Teste de

autocontrol

1. enumerați care sunt structurile anatomice care formează tubul digestiv?

2. Care este structura internă a ficatului?

3. Care sunt particularitățile anatomice ale organelor care formează tubul digestiv?

4. Care sunt porțiunile de intestin gros care pot fi descrise?

5. Care sunt particularitățile moacei intestinului subțire?

6. Unde este produsă bila și unde este depozitată?

Surse

bibliografice

1. Papilian Victor – Anatomia omului, volumul I și II, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1982, 2008

2. Ranga Viorel – Tratat de anatomia omului, Editura Medicală, București, 1960

3. Sinelnikov R.D. – Atlas de anatomie umană, Moscova, 1978

4. Ifrim M., Iliescu A. –Anatomia și biomecanica educației fizice și sportului, Editura

Didactică și Pedagogică, București, 1978

5. Voiculescu I.C, Petricu I.C – Anatomia și fiziologie omului, Editura Medicală,

București, 1964

- 116 -

APARATUL RESPIRATORAparatul respirator este alcătuit din căile respiratorii şi din plămâni.

I. Căile respiratoriiCăile respiratorii sunt reprezentate printr-un sistem de conducte prin care

aerul pătrunde în plămâni. Acest sistem se compune din cavităţile nazale, faringe,

laringe, trahee şi bronhii. Cavităţile nazale şi faringele formează căile respiratorii

superioare, iar laringele, traheea şi bronhiile, căile respiratorii inferioare. Cavităţile

nazale sunt protejate de nas.

Figura 30. Căile respiratorii

superioare

– secțiune sagitală

1. Sinus

2. Etmoid

3. Os nazal

4. Nerv olfactiv

5. Cornet nazal

6. Palatul dur

7. Maxilar

8. Palatul moale

9. Limbă

10.Mandibulă

11.Osul hioid

12.Epiglotă

13.Laringe

14.Coloana vertebrală

15. Esofag

16. Tiroidă

17. Trahee

18.Nasofaringe

19.Hipofiză

Cavităţile nazaleCavităţile nazale, două canale cu direcţie anteroposterioară, sunt delimitate de

oasele feţei şi ale bazei craniului şi aşezate de o parte şi de alta a liniei mediane. Ele

comunică cu exteriorul prin narine şi cu faringele prin orificii numite coane.

La alcătuirea scheletului osos al acestora participă următoarele oase:

maxilarul, etmoidul, palatinul, cornetul nazal inferior, sfenoidul şi vomerul. Suprafaţa

interioară a cavităţilor nazale este acoperită de mucoasa nazală. Fiecare cavitate

- 117 -

nazală prezintă două regiuni, una anterioară, numită vestibul, şi alta posterioară, care

alcătuieşte cavitățile nazale propriu-zise.

Vestibulul nazal reprezintă porţiunea anterioară a cavităţii nazale.

Cavităţile nazale propriu-zise sau fosele nazale prezintă din punct de vedere

morfologic patru pereți, două orificii şi o cavitate. Peretele superior este format din

osul nazal, lama ciuruită a etmoidului şi corpul osului sfenoid. În alcătuirea peretelui

inferior intră apofiza palatină a osului maxilar şi lama orizontală a osului palatin.

Peretele medial este format din septul nazal. În construcţia lui anatomică intră lama

perpendiculară a etmoidului şi vomerul, care alcătuiesc septul osos, cartilajul septului

nazal şi o membrană fibroasă situată între cele două narine. Peretele lateral se

compune din corpul maxilarului, masa laterală a etmoidului, lama verticală a

palatinului, osul lacrimal şi cornetul nazal inferior. Pe peretele lateral se află nişte

lame numită cornete în număr de trei: cornetul nazal superior şi cornetul nazal

mijlociu sunt prelungiri ale masei laterale a etmoidului, şi cornetul nazal inferior, un

os independent al masivului facial.

Între faţa concavă a fiecărui cornet şi peretele lateral al cavităţii nazale există

un spaţiu sub formă de şanţ care poartă numele de meat. În meatul nazal superior se

deschid sinusurile etmoidale, în cel mijlociu sinusul frontal şi parte din sinusurile

etmoide şi sinusul maxilar. În meatul nazal inferior se deschid canalul nazolacrimal.

Cavitatea nazală poate fi subîmpărţită, din punct de vedere funcţional, în două

etaje, unul superior sau olfactiv, ce corespunde meatului superior şi porţiunii situate

deasupra lui, învelit de mucoasa olfactivă, şi altul inferior sau respirator, ce

corespunde meatului inferior şi mijlociu care este învelit de mucoasa nazală de tip

respirator.

Mucoasa nazală olfactivă se compune dintr-un epiteliu cu celule prismatice,

printre care se găsesc celule olfactive. Reprezintă segmentul periferic sau receptor al

analizatorului olfactiv.

Mucoasa nazală respiratorie se compune dintr-un epiteliu stratificat şi un

corion. Printre celulele epiteliale se găsesc celule mucoase, al căror produs de

secreţie, mucusul, menţine umedă mucoasa şi umezeşte aerul.

Vascularizaţia şi inervaţia nasului şi a cavităţilor nazaleArterele care hrănesc pereţii nasului şi ai cavităţii nazale provin din artera

maxilară, artera facială şi arterele etmoidale. Venele conduc sângele spre venele

superficiale ale feţei, vălului palatin şi faringelui şi apoi spre sinusurile venoase ale

durei mater. Limfaticele drenează limfa către ganglionii regionali, cervicali,

- 118 -

retrofaringieni şi parotidieni. Nervii sunt ramuri ale nervilor maxilar şi oftalmic.

LaringeleLaringele este un segment al căilor respiratorii superioare care îndeplineşte

două roluri: conduce aerul către plămâni şi reprezintă principalul organ al fonaţiei. El

se află în regiunea anterioară a gâtului, sub osul hioid şi înaintea faringelui, este

acoperit anterior de piele, fascii, muşchi şi de glanda tiroidă.

Configuraţia externăLaringele are forma unei piramide triunghiulare prezentând o bază, un vârf, o

faţă posterioară, două feţe anterolaterale şi trei margini. Baza este reprezentată de

către orificiul superior al laringelui. Vârful se continuă cu traheea. Faţa posterioară

formează peretele anterior al laringofaringelui. Feţele anterolaterale sunt acoperite

de glanda tiroidă, muşchii subhioidieni, fascia cervicală, muşchiul pielos şi pielea.

Marginile sunt două posterolaterale şi una anterioară.

Configuraţia internă (cavitatea laringiană)Laringele este un organ tubular în interiorul lui vom observa patru plici întinse

în sens sagital, câte două de fiecare parte: două plici superioare, numite plici

ventriculare sau coarde vocale superioare (dreaptă şi stângă), şi două plici inferioare.

numite plici vocale sau coarde vocale inferioare.

Plicile ventriculare sunt formate dintr-o lamă fibroelastică acoperită de

mucoasa laringiană. Ele se mai numesc şi coarde vocale false, deoarece au un rol

pasiv în fonaţie.

Plicile vocale, formate din ligamente şi muşchi, sunt acoperite se mucoasa

laringiană. Ele se mai numesc şi coarde vocale adevărate, deoarece are un rol activ

în fonaţie.

Între plicile ventriculare şi plicile vocale de pe aceeaşi parte se află un spaţiu

numit ventriculul laringian (Morgagni). Între coardele vocale inferioare şi cartilajele

aritenoide se găseşte glota. Marginile cartilajelor aritenoide alcătuiesc glota

intercartilaginoasă sau respiratorie, iar marginile coardelor vocale inferioare

alcătuiesc glota vocală. Glota variază ca dimensiuni după cum coardele vocale se

apropie sau se depărtează.

Coardele vocale împart cavitatea laringelui în trei etaje: glotic, supraglotic şi

subglotic. Etajul glotic este spaţiul în care se găsesc coardele vocale şi ventriculii

laringelui. Etajul supragloic prezintă un orificiu superior limitat la nivelul unghiului

tiroidian de epiglotă şi un orificiu inferior limitat de coardele vocale superioare. Etajul

subglotic reprezintă spaţiul de sub coardele vocale inferioare.

- 119 -

Structura anatomicăÎn constituţia laringelui intră un schelet cartilaginos, ligamentele care unesc

cartilajele, musculatura laringelui şi mucoasa laringiană.

Scheletul cartilaginos este format din nouă cartilaje, trei sunt neperechi (tiroid,

cricoid, epiglota) şi şase perechi (aritenoide, corniculate şi cuneiforme).

Cartilajul tiroid are forma unei coperte de carte deschisă. Această muchie, mai

pronunţată la bărbaţi decât la femei, constituie ceea ce se numeşte "mărul lui Adam".

Cartilajul cricoid are forma unui inel cu pecete.

Cartilajul epiglotic formează scheletul epiglotei.

Ligamentele laringelui unesc cartilajele laringelui între ele.

Muşchii laringelui se împart în două grupe: extrinseci, cu rol atât în deglutiţie,

cât şi în fonaţie, şi intrinseci: tensori ai corzilor vocale, constrictori ai glotei, dilatatori

ai glotei cu rol în funcţia respiratorie şi de fonaţie la laringelui. Laringele este căptuşit

pe toată suprafețe sa interioară de o mucoasă care se continuă cu mucoasa

traheală.

TraheeaTraheea este un organ fibrocartilaginos tubular care continuă laringele,

întinzându-se de la extremitatea inferioară a acestuia până în mediastin, unde se

bifurcă în cele două bronhii principale sau pulmonare. Ea prezintă două neregularităţi

numite depresiuni, şi anume depresiunea aortică, produsă de

aortă, şi depresiunea tiroidiană, produsă de glanda tiroidă. Traheea este un organ

elastic, putându-se alungi sau scurta ca un resort.

Porţiunile traheei şi raporturile lorÎn funcţie de regiunile prin care trece, traheea poate fi subîmpărţită în două

porţiuni, una cervicală,C6 – T2 situată în loja viscerală a gâtului, şi alta toracală T2 –

T4, care se găseşte în mediastin.

Structura traheeiPeretele traheei este format din trei tunici: mucoasă, fibroelastică şi

adventicea.

Tunica mucoasă este formată dintr-un epiteliu de tip respirator,

pseudostratificat, ciliat şi un corion alcătuit din ţesut conjunctiv elastic şi prevăzut cu

glande tubulare ramificate, seroase sau mixte.

Tunica fibroelastică reprezintă scheletul de susţinere a traheei şi este formată

din 15-20 de inele sau arcuri incomplete, deschise posterior, constituite din cartilaj

hialin. Extremităţile acestor inele sunt unite printr-un muşchi neted, numit muşchiul

- 120 -

traheal. De o parte şi de alta a inelelor cartilaginoase se găseşte câte o lamă

fibroelastică care protejează aceste inele. În spaţiile interinelare, lamele sunt

înlocuite cu ţesut conjunctivoadipos.

Adventicea este formată din ţesut conjunctiv lax în care se găsesc vase, nervi

şi formaţiuni limfoide.

Bronhiile principaleBronhiile principale (dreaptă şi stângă) sunt conducte care rezultă din

bifurcarea traheei. Ele reprezintă ultimele segmente ale căilor respiratorii inferioare

extrapulmonare şi se întind de la ultimul inel traheal, numit şi pintenul traheal, până la

hilul plămânilor, unde se împart în bronhii lobare. De la origine, fiecare bronhie se

îndreaptă în jos, în afară şi puţin înapoi, către plămânul respectiv, ambele formând

un unghi de 75-85o. Bronhia principală alcătuieşte împreună cu artera pulmonară şi

cu venele pulmonare de pe aceeaşi parte pediculul pulmonar, situat în hilul

pulmonar. Bronhiile au aceeaşi configuraţie externă şi constituţie anatomică ca şi

traheea.

II. Plămânii şi pleuraPlămâniiPlămânii (drept şi stâng) alcătuiesc organele respiratorii propriu-zise, în care

au loc schimburile de gaze dintre organism şi mediul ambiant, aşezaţi în cavitatea

toracică, de o parte şi de alta a mediastinului.

Configuraţia externă. Forma plămânilor este asemănătoare cu aceea a unui

trunchi de con care prezintă: o bază, un vârf, două feţe şi trei margini.

Baza are forma unei suprafeţe triunghiulare concave.

Vârful plămânului are forma unei bolte rotunjite.

Faţa costală este convexă şi se mulează pe peretele toracic. Pe această faţă

se găseşte un şanţ adânc care împarte plămânul în lobi, numit scizură sau fisură

interlobară. Plămânul stâng are o singură scizură care-l împarte în doi lobi, unul

superior şi altul inferior. Plămânul drept are două scizuri: scizura mare, interlobară,

numită şi oblică, comună celor doi plămâni şi scizura accesorie sau orizontală care

se desprinde din partea mijlocie a scizurii oblice. Plămânul drept are trei lobi: unul

superior, unul mijlociu şi altul inferior.

Faţa medială sau mediastinală este concavă şi se mulează pe formaţiunile

care se găsesc în mediastin. Pe această faţă se află hilul plămânului şi nişte

depresiuni date de organele cu care acesta vine în contact. Hilul pământului

reprezintă locul pe unde ies şi intră elementele anatomice care alcătuiesc pediculul

- 121 -

pulmonar: bronhia, artera şi venele pulmonare. Este aşezat la jumătatea distanţei

dintre vârful şi baza plămânului şi la unirea celor două treimi anterioare cu treimea

posterioară a feţei mediastinale.

Figura 31. Secțiune prin cavitatea toracică

1. Bronhie principală

2. Bronhie lobară

3. Bronhie segmentară

4. Bronhie lobulară

5. Bronhiole terminale

6. Mușchiul diafragm

7. Inima

8. Ramificația traheei

9. Trahee

10.Laringe

Pe faţa mediastinală a plămânului stâng se află o impresiune dată de arcul

aortic (şanţul arcului aortic) şi de aorta toracică (şanţul aortei toracice). În partea

inferioară a hilului se găseşte impresia cardiacă produsă de inimă. Pe faţa

mediastinală a plămânului drept se află impresia cardiacă şi câteva şanţuri date de

vena azygos, esofag, venele cavă inferioară şi cavă superioară.

Marginea anterioară este convexă pe dreapta şi concavă pe stânga din cauza

incizurii cardiace.

Marginea posterioară, rotunjită, se mulează pe şanţul costovertebral.

Marginea inferioară este reprezentată de circumferința inferioară a plămânului care

vine în contact cu cupola diafragmatică.

Constituţia anatomică a plămânuluiPlămânul este alcătuit din două categorii de formaţiuni anatomice bine

- 122 -

distincte: un sistem de canale aeriene intrapulmonare, numit arborele bronşic şi un

sistem de saci în care se termină ramurile arborelui bronşic şi care poartă numele de

alveole pulmonare. La acestea se adaugă ţesutul conjunctiv. Aceste formaţiuni sunt

organizate în lobi pulmonari, segmente pulmonare, lobuli pulmonari şi acini

pulmonari.

Arborele bronşic reprezintă totalitatea bronhiilor intrapulmonare care rezultă

din ramificarea bronhiilor extrapulmonare. Bronhia principală dreaptă se împarte mai

întâi în bronhia lobară superioară care merge la lobul superior şi în trunchiul bronşic

intermediar. Trunchiul bronşic intermediar se subîmparte în două ramuri şi anume

bronhia lobară mijlocie şi bronhia lobară inferioară, care se distribuie la lobii

pulmonari corespunzători. Bronhia principală stângă se împarte în bronhia lobară

superioară şi bronhia lobară inferioară, care se distribuie la cei doi lobi pulmonari.

Plămânul drept are zece segmente şi plămânul stâng are nouă segmente.

Bronhiile lobare se divid în bronhii segmentare ce se distribuie la segmentele

pulmonare. La fiecare segment deosebim un pedicul format din bronhia segmentară,

vasele şi nervii segmentului respectiv. Bronhiile segmentare se divid în bronhii

interlobulare, iar acestea din urmă în bronhiole intralobulare.

Ultimele ramificaţii ale arborelui bronşic, numite bronhiole terminale, se divid,

la rândul lor, în bronhiole respiratorii sau acinoase. Din bronhiolele respiratorii pleacă

mai departe canelele alveolare, al căror perete este format numai din alveole

pulmonare.

Structura peretelui bronhiilor intrapulmonare diferă în raport cu calibrul

acestora.

Bronhiile lobare şi bronhiile segmentare au o structură asemănătoare cu

aceea a traheei.

Bronhiile interlobulare au mucoasa de tip traheal, iar în corionul acesteia se

găsesc glande de tip seromucos.

Bronhiolele intralobulare au epiteliul mucoasei monostratificat, cu cili vibratili.

Corionul este lipsit de glande.

Bronhiolele terminale au epiteliul cubic, lipsit de cili vibratili; corionul este slab

reprezentat.

Bronhiolele respiratorii sau acinoase – peretele lor prezintă din loc în loc

alveole pulmonare.

Lobulul pulmonar reprezintă unitatea structurală şi funcţională a segmentelor

pulmonare, respectiv a plămânului. Mai mulţi lobuli pulmonari formează un segment

- 123 -

pulmonar, care are o aeraţie şi o vascularizaţie proprie. Fiecare plămân are zece

asemenea segmente.

Lobulul pulmonar se prezintă sub forma unei piramide în vârful căreia se află

bronhiola intralobulară. Baza formează figuri neregulate. Lobulul pulmonar este legat

de arborele bronşic prin bronhiola intralobulară. În structura unui lobul pulmonar intră

o bronhiolă intralobulară, mai multe bronhiole terminale, mai multe bronhiole

respiratorii şi mai multe canale alveolare. Din bronhiolele respiratorii sau acinoase

pleacă mai departe canalele sau ductele alveolare, al căror perete este format numai

din alveole pulmonare. O bronhiolă respiratorie alcătuieşte împreună cu toate

canalele sau ductele alveolare (în număr de 4-5) care derivă din ea şi cu alveolele

care formează pereţii acestor canale sau ducte un acin pulmonar, un mic sac de

formă ovoidă sau piramidală plin cu aer, suspendat de bronhiola respiratorie sau

acinoasă.

Alveolele pulmonare sunt în număr foarte mare, de aproximativ 200 de

milioane pentru ambii plămâni. O alveolă pulmonară este o formaţiune veziculoasă

care seamănă cu un sac mic, globulos şi care prezintă un orificiu ce se deschide în

canalul sau ductul alveolar. Cavitatea unei alveole comunică cu cavitatea unei

alveole vecine prin mici orificii situate în peretele alveolar.

Peretele alveolei pulmonare este alcătuit, dinăuntru în afară, dintr-un epiteliu

alveolar aşezat pe o membrană bazală şi o stromă conjunctivă în care se găsesc

capilarele alveolare provenite din capilarizarea ramurilor terminale ale arterei

pulmonare.

Epiteliul alveolar este format din trei tipuri de celule: celule alveolare mici, cu

diametrul de 4-6 ; celule alveolare mari, cu diametrul de 8-12 ; celule alveolare

libere, cu diametrul de 15 . Celulele alveolare au proprietăţi fagocitare şi

ultrafagocitare.

Ţesutul conjunctiv perilobular sau interlobular. Spaţiile dintre lobulii

pulmonari sunt umplute cu ţesut conjunctiv lax, format din fibre colagene şi elastice

în care se găsesc elemente celulare.

Vascularizaţia şi inervaţia plămânuluiVascularizaţia plămânului cuprinde vase funcţionale şi vase nutritive. Vasele

funcţionale sunt reprezentate de totalitatea arterelor şi venelor care alcătuiesc mica

circulaţie. Vasele nutritive sunt reprezentate de arterele şi venele bronşice care

aparţin circulaţii. Limfaticele iau naştere în septurile conjunctive interlobulare mărind

traiectul arborelui bronşic şi al arterelor pulmonare. Limfa este drenată către canalul

- 124 -

toracic şi trunchiul limfatic drept.

PleuraPlămânii sunt înveliţi în nişte membrane seroase care se numesc pleure. Rolul

acestora este de asigura alunecarea plămânilor pe pereţii cavităţilor în care se

găsesc în timpul mişcărilor respiratorii. Există două pleure, dreaptă şi stângă,

corespunzătoare celor doi plămâni. Pleura este formată din două foiţe care se

găsesc în continuare un acu cealaltă şi care formează un sac închis. Foiţa care

înveleşte pereţii cavităţii toracice se numeşte pleură parietală, iar cea care înveleşte

plămânii, pleura viscerală.

Pleura viscerală sau pulmonară aderă de plămân, învelindu-l în totalitate, în

afara hilului.

Pleura parietală este o continuare a pleurei viscerale. Ea înveleşte de jur

împrejur toţi pereţii cavităţii în care se află plămânul. La trecerea de pe un perete pe

altul se îndoaie formând nişte funduri de sac sau sinusuri pleurale. Cele două foiţe

delimitează o cavitate închisă, numită cavitatea pleurală. Cavitatea pleurală este

virtuală, în ea găsindu-se doar o cantitate foarte mică de lichid care favorizează

alunecarea celor două foiţe pleurale. Presiunea din cavitate pleurală este negativă

comparativ cu cea atmosferică.

Timp de lucru

(recomandat)

4 ore

Rezumat Căile respiratorii sunt formate din:

- fosele nazale

- faringe

- laringe

- trahee

- bronhii.

Plămânii alcătuiesc organele respiratorii propriu-zise în care au loc schimburile de

gaze din organism și aerul atmosferic: arborele bronșic și alveolele pulmonare.

Concluzii Activitățile fiziologice ale organismului uman necesită un consum permanent de

energie. Energia utilizată provine din substanțele organice care sunt supus, la

nivel celular, unor procese de oxido-reducere în urma cărora rezultă și Co2 care

trebuie eliminat. Totalitatea organelor care au rolul de a prelua, din aerul

atmosferic, O2 necesar acestor procese și de a elimina CO2 din organism

alcătuiesc aparatul respirator.

Exemple ilustrative:

- 125 -

Teste de

autocontrol

1. Enumerați care sunt căile aeriene.

2. Care este structura anatomică a foselor nazale?

3. Care sunt raporturile căilor respiratorii cu organele din jur, la nivelul gâtului?

4. Care este structura anatomică a arborelui bronșic?

5. Ce reprezintă alveola pulmonară?

6. Care este rolul pleurei?

7. Unde au loc schimburile de gaze de la nivelul plămânilor?

8. Care sunt particularitățile anatomice ale traheei?

Surse

bibliografice

1. Papilian Victor – Anatomia omului, volumul I și II, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1982, 2008

2. Ranga Viorel – Tratat de anatomia omului, Editura Medicală, București, 1960

3. Sinelnikov R.D. – Atlas de anatomie umană, Moscova, 1978

4. Ifrim M., Iliescu A. –Anatomia și biomecanica educației fizice și sportului, Editura

Didactică și Pedagogică, București, 1978

5. Voiculescu I.C, Petricu I.C – Anatomia și fiziologie omului, Editura Medicală,

București, 1964

- 126 -

APARATUL CIRCULATORAparatul circulator este format din inimă şi dintr-un sistem de vase prin care

circulă sângele şi limfa. Inima împreună cu vasele prin care circulă sângele formează

sistemul circulator sanguin, iar sistemul de vase prin care circulă limfa formează

sistemul circulator limfatic.

Alcătuirea aparatului circulatorEste alcătuit din inimă şi arborele circulator. Inima este învelită într-un sac

fibroseros care poartă numele de pericard.

InimaInima este un organ muscular cavitar cu rol de pompă. Ea se află în etajul

inferior al mediastinului, între cei doi plămâni, deasupra diafragmului. Dimensiunile

inimii variază după individ, sex şi vârstă. La bărbat inima cântăreşte în medie 250-

350 g şi are o capacitate de 500-600 ml.

Configuraţia externăInima are forma unui con turtit şi prezintă o bază, un vârf, trei feţe

sternocostală, diafragmatică, pulmonară şi două margini.

Baza inimii este formată în cea mai mare parte din atriul stâng şi o mică parte

din atriul drept

Vârful inimii se află în partea opusă bazei. Este alcătuit în totalitate din vârful

ventriculului stâng.

Faţa anterioară sternocostală este convexă. Pe această faţă se observă un

şanţ longitudinal, numit şanţul longitudinal anterior sau şanţul interventricular

anterior. Marchează, la exterior, limita dintre ventriculul drept şi cel stâng.

Faţa inferioară diafragmatică este plană şi vine în raport cu muşchiul diafragm.

Pe această faţă se observă două şanţuri, unul longitudinal, numit şanţul longitudinal

inferior, care se află în continuarea celui

anterior şi latul transversal, numit şanţul coronar.

Marginea dreaptă a inimii este mai ascuţită şi vine în raport cu diafragmul, în

timp ce marginea stângă este mai rotunjită şi vine în raport cu plămânul stâng.

Configuraţia interioarăInima este împărţită în cavităţi prin pereţi dispuşi longitudinal şi transversal,

numiţi septuri. Peretele longitudinal (care corespunde la exterior şanţurilor

longitudinale) desparte inima în două părţi, dreaptă şi stângă. Peretele transversal

(care corespunde la exterior şanţului coronar) împarte fiecare dintre cele două

cavităţi: una către baza inimii, numită atriu şi alta către vârful inimii, numită ventricul.

- 127 -

Inima are deci în interiorul ei patru cavităţi: două strii şi două ventricule, despărţite

prin pereţii amintiţi.

Figura 32. Structura inimii

1. Apex

2. Peretele interventricular

3. Miocard

4. Cordaje

5. Ventricul stâng

6. Valvulă bicuspidă

7. Atriul stâng

8. Nene pulmonare

9. Arteră pulmonară

stângă

10. Crosa aortei

11. Artele carotide

12. Artera pulmonară

dreaptă

13. Vena cavă superioară

14.Orificiile arterelor coronare

15.Valvulele sigmoide

16.Orificiul venei coronare

17.Atriul drept

18.Valvula tricuspidă

19.Ventriculul drept

20.Venă cavă inferioară

21.Artera aortă

Peretele transversal, care desparte atriile de ventricule, poartă numele de

septul atrioventricular. El are două părţi: una dreaptă, pentru inima dreaptă şi alta

stângă, pentru inima stângă.

Peretele longitudinal, care desparte inima dreaptă de inima stângă are şi el

două părţi: una care desparte atriile, numită sept interatrial şi alta care separă

ventriculele, numită sept interventricular.

Cavităţile inimii stângi nu comunică cu cavităţile inimii drepte. Atriul şi

ventriculul de pe aceeaşi parte comunică între ele prin orificiile atrioventriculare.

a) Atriile sunt cavităţi aproximativ cubice situate spre baza inimii şi care

nu comunică între ele. Pereţii lor sunt mai subţiri decât cei ai ventriculelor şi prevăzuţi

cu mai multe orificii. Fiecare atriu are o prelungire, numită auricul sau urechiuşă. Cele

două atrii sunt despărţite prin septul interatrial, care are o porţiune mai subţire (fosa

- 128 -

ovală), ce reprezintă locul orificiului Botallo din perioada dezvoltării embrionare, care

făcea comunicarea între atrii şi care s-a închis ulterior.

Atriul drept are formă de cub neregulat, prezentând şase pereţi: anterior,

posterior, superior, inferior, lateral şi medial.

Atriul stâng are o formă aproape cuboidă şi un perete mai gros decât cel al

atriului drept. În peretele posterior se găsesc cele patru orificii în care se deschid

venele pulmonare, iar în cel inferior se află orificiul atrioventricular stâng, prevăzut cu

valva mitrală. Pe peretele lateral se găseşte orificiul de comunicare cu urechiuşa

stângă.

b) Ventriculii sunt două cavităţi de formă piramidală care se află spre

vârful inimii, una aparţinând inimii drepte, numită ventricul drept, iar cealaltă inimii

stângi, numită ventricul stâng. Ventriculele au o capacitate mai mare, pereţii lor sunt

mult mai groşi şi prevăzuţi cu muşchi papilari şi cu trabecule cărnoase care dau

suprafeţei interioare un aspect neregulat.

Ventriculul drept are trei pereţi: anterior sau sternocostal, inferior sau

diafragmatic şi posterior, reprezentat de septul interventricular.

Orificiul atrioventricular drept face comunicarea între atriul drept şi ventriculul

drept. El este prevăzut cu valva tricuspidă, alcătuită din trei valvule sau cuspide de

formă triunghiulară.

Orificiul trunchiului arterei pulmonare face comunicarea între ventriculul drept

şi artera pulmonară. Din ventriculul drept pleacă trunchiul arterei pulmonare. Orificiul

trunchiului arterei pulmonare este prevăzut cu trei valvule ce au forma unor cuiburi

de rândunică, numite valvule semilunare sau sigmoide pulmonare. Ele au o margine

fixă, care aderă la perete şi alta liberă prevăzută la mijloc cu nodulul Morgagni.

Ventriculul stâng are trei pereţi: anterior sau septal, posterior sau pulmonar şi

inferior sau diafragmatic. Orificiul atrioventricular stâng este prevăzut cu valva

mitrală.

Orificiul arterei aorte face comunicarea dintre ventriculul stâng şi artera aortă.

Pe marginea liberă se găsesc nodulii Arantius. În peretele arterei aorte, la nivelul

valvulelor sigmoide anterioare, se observă orificiile de origine ale celor două artere

coronare: dreaptă şi stângă.

Structura pereţilor inimiiPeretele inimii este format din trei straturi: unul intern, numit endocard, unul

mijlociu, numit miocard şi altul extern, numit epicard.

Endocardul este o membrană lucioasă, transparentă, care căptuşeşte toate

- 129 -

cavităţile inimii, continuându-se cu tunica internă a arterelor şi venelor.

Miocardul alcătuieşte muşchiul cardiac. Structura acestui muşchi a fost

descrisă la ţesutul musculat. Fibrele miocardice de la nivelul atriilor sunt dispuse în

fascicule circulare, iar cele de la nivelul ventriculelor, în fascicule cu direcţie oblic

spiralată, formând spre vârf aşa-numitul vârtej al inimii.

În masa trunchiului cardiac se află aparatul de conducere sau sistemul

excitoconductor.

În peretele atriului drept, între cele două vene cave se află nodul sinoatrial

(Keith-Flack), ia în partea inferioară a septului interatrial, lângă valva tricuspidă şi

deasupra trigonului fibros drept, se află nodul atrioventricular (Aschoff-Tawara). De la

nodul atriventricular sau fasciculul Hiss, care coboară în interiorul septului

interventricular şi se împarte într-o ramură dreaptă, care merge la ventriculul drept şi

o ramură stângă care merge la ventriculul stâng. Cele două ramuri se ramifică sub

endocard într-o reţea de fibre, numită reţeaua Purkinje.

Epicardul, tunica externă a peretelui inimii, este o foiţă conjunctivă acoperită

de un strat de celule cubice sau turtite. Această foiţă nu este altceva decât pericardul

seros care se răsfrânge de la pericardul fibros pe suprafaţa inimii.

Vascularizaţia şi inervaţia inimiiArterele care hrănesc inima iau naştere din aorta ascendentă şi se numesc

artere coronare: dreaptă şi stângă. Artera coronară stângă se împarte în două

ramuri: artera interventriculară anterioară şi artera circumflexă. Artera coronară

dreaptă merge în şanţul coronar şi coboară apoi în şanţul interventricular inferior.

Cea mai importantă este artera interventriculară inferioară. Artera coronară dreaptă

hrăneşte atriul şi ventriculul drept, treimea posterioară a septului interventricular şi o

parte din faţa inferioară sau diafragmatică a ventriculului stâng.

Venele sunt: marea venă coronară, mica venă coronară şi vena ventriculară

posterioară. Cea mai mare parte a sângelui venos se varsă în atriul drept prin

intermediul sinusului coronar.

Limfaticele drenează limfa în ganglionii mediastinali anteriori.

Nervii inimii provin din sistemul nervos vegetativ simpatic şi parasimpatic.

Fibrele simpatice se anastomozează cu cele parasimpatice formând plexul cardiac

superficial şi plexul cardiac profund.

PericardulPericardul este o membrană care înveleşte inima şi baza vaselor mari. El este

alcătuit dintr-o porţiune fibroasă, care formează pericardul fibros şi alta seroasă, care

- 130 -

alcătuieşte pericardul seros.

Pericardul fibros are forma unui con cu baza fixată pe diafragm şi cu vârful pe

vasele mari care pornesc de la inimă.

Pericardul seros. El este alcătuit dintr-o foiţă parietală care după ce

căptuşeşte pericardul fibros se răsfrânge pe baza vaselor mari şi pe pereţii inimii,

alcătuind foiţa viscerală. Între ele se delimitează cavitatea pericardică. Prezintă

sinusuri pericardice mari (oblic şi transvers) şi mici.

II: Arborele circulatorEste alcătuit din vasele sanguine: artere, capilare şi vene.

ArtereleArterele sunt vase prin care circulă sângele de la inimă la reţeaua capilară din

ţesuturi. Diametrul lor descreşte de la inimă spre reţeaua capilară. Deosebim: artere

mari, mijlocii, mici sau arteriole şi metarteriole. Metarteriolele sunt capătul terminal al

arterelor mici care se desfac în capilare.

Totalitatea arterelor mari, mijlocii şi mici alcătuieşte sistemul arterial. Acesta

poate fi subîmpărţit în sistemul arterial al marii circulaţii sau sistemul aortic şi sistemul

arterial al micii circulaţii (circulaţi pulmonară).

Sistemul arterial al marii circulaţiiSistemul arterial al marii circulaţii este format din artera aortă şi ramurile ei, de

unde şi denumirea de sistem aortic. Artera aortă pleacă din ventriculul stâng.

Traiectul ei se subîmparte în trei porţiuni, şi anume aorta ascendentă, arcul aortic şi

aorta descendentă. Acest ultim segment este şi el împărţit în aorta toracală şi aorta

abdominală.

a) Aorta ascendentă şi ramurile eiAorta ascendentă începe din ventriculul stâng şi se termină la nivelul

trunchiului brahiocefalic. Ea este prevăzută cu trei valvule (valvulele sigmoide

aortice).

b) Arcul aortic şi ramurile luiArcul aortic se întinde de la trunchiul brahiocefalic până la ligamentul arterial

(canalul arterial obliterat). Din arcul aortic pornesc trei mari artere, şi anume trunchiul

brahiocefalic sau artera nenumită, artera carotidă comună stângă şi artera subclavie

stângă. Trunchiul brahiocefalic se bifurcă, la rândul lui, în artera carotidă comună

dreaptă şi artera subclavie dreaptă.

Artera carotidă comună se întinde de la origine până la marginea superioară a

cartilajului tiroid, unde se bifurcă în artera carotidă externă şi artera carotidă internă.

- 131 -

La locul de bifurcare prezintă o uşoară dilatare, numită sinus carotidian, în pereţii

căruia se află glomusul carotidian, o formaţiune cu rol în reglarea presiunii arteriale.

Artera carotidă externă se întinde de la marginea superioară a cartilajului tiroid

până la nivelul condilului mandibulei, unde se împarte în două ramuri terminale:

artera temporală superficială şi artera maxilară internă. Înainte de bifurcare, dă mai

multe ramuri colaterale şi anume arterele tiroidiană superioară, linguală, facială,

occipitală, auriculară posterioară şi faringiană ascendentă.

Artera carotidă internă pătrunde în craniu prin canalul carotidian, după care se

împarte în mai multe ramuri: cerebrală anterioară, cerebrală mijlocie, coroidiană, şi

comunicantă posterioară. Prin ramurile ei irigă porţiunea anterioară şi laterală a

encefalului, globul ocular şi anexele sale.

Artera subclavie dreaptă pornește din trunchiul brahiocefalic, iar cea stângă

direct din arcul aortic.

Artera subclavie se întinde de la punctul de origine până sub claviculă, unde se

continuă cu artera axilară.

Artera vertebrală pătrunde în orificiile arteriale ale apofizelor transverse

cervicale, intră apoi în craniu şi se uneşte cu cea de pe partea opusă, formând artera

bazilară. Artera bazilară se anastomozează cu ramurile cerebrale ale arterei carotide

interne formând poligonul arterial Willis, aşezat la baza creierului, în jurul şeii turceşti.

Artera axilară se întinde de la marginea inferioară a claviculei până la

marginea inferioară a muşchiului marele pectoral, de unde se continuă cu artera

brahială. Artera axilară irigă o mare parte din regiunile trunchiului.

Artera brahială se întinde de la marginea inferioară a marelui pectoral până la

linia de flexie a cotului, unde se bifurcă în două ramuri terminale şi anume artera

radială şi ulnară. Ea irigă braţul.

Artera radială se întinde de la cot până la regiunea carpiană, în dreptul

degetului mare, unde se continuă cu arterele mâinii.

Artera ulnară se întinde tot de la cot până în regiunea carpiană, de unde se

continuă cu arterele mâinii. Ea irigă antebraţul, iar prin ramurile sale terminale, mâna.

Arterele mâinii rezultă din anastomozarea arterei radiale şi ulnare prin care se

formează aşa-numitele arcade palmară superficială şi palmară profundă.

c) Aorta toracală şi ramurile eiAorta toracală se întinde de la ligamentul arterial până la diafragm. Din ea

pornesc două feluri de ramuri: viscerale şi parietale.

Ramurile viscerale sunt reprezentate de arterele esofagiene, care irigă

- 132 -

esofagul, de arterele pericardice şi de arterele bronşice, care irigă bronhiile.

Ramurile parietale sunt reprezentate de arterele frenice superioare şi de

arterele intercostale posterioare, care sunt în număr de zece perechi şi care irigă

peretele toracic.

d) Aorta abdominală şi ramurile eiAorta abdominală se întinde de la difragm până la bifurcarea ei în cele două

artere iliace comune, la nivelul vertebrei L4. Din ea pornesc trei feluri de ramuri:

viscerale, mezenterică superioară, mezenterică inferioară, suprarenală medie, renală

şi testiculară sau ovariană, parietale (artera frenică inferioară şi arterele lombare) şi

terminale (arterele iliace comune).

Trunchiul celiac este prima ramură viscerală din care se desprind arterele

gastrică stângă, hepatică şi splenică, ce irigă organele respective.

Artera mezenterică superioară dă ramuri: pancreatico-duodenală, jejunale şi

ileale, ileocolică, colică dreaptă şi colică medie. Prin aceste ramuri irigă pancreasul,

intestinul subţire şi jumătatea dreaptă a cadrului colic.

Artera mezenterică inferioară vascularizează restul colonului şi partea

superioară a rectului prin arterele colică stângă, sigmoidiene şi rectală superioară.

Artera suprarenală medie irigă glanda suprarenală, cea renală, rinichiul, iar

arterele testiculară la bărbat şi ovariană la femeie irigă testiculul , respectiv ovarul.

Artera frenică inferioară irigă diafragmul, iar arterele lombare, muşchii spatelui

şi muşchii laţi ai

abdomenului.

Artera iliacă internă dă ramuri viscerale şi parietale. Ramurile viscerale sunt

reprezentate de arterele vezicale care irigă vezica urinară şi organele genitale, de

artera uterină prezentă la femeie, care irigă uterul, tuba uterină, ovarul şi vaginul, de

artera deferenţială, prezentă la bărbat şi care irigă canalul deferenţial, de artera

rectală mijlocie, care contribuie la irigaţia rectului, de artera ruşinoasă internă, care

irigă organele genitale externe şi muşchii perineului.

Artera iliacă externă se întinde de la locul unde se bifurcă artera iliacă comună

până la ieşirea din bazin, unde se continuă cu artera femurală.

Artera femurală se întinde de la nivelul ligamentului inghinal până la nivelul

inelului tendinos al muşchiului adductorul mare, de unde se continuă cu artera

poplitee.

Artera poplitee se găseşte în groapa poplitee, întinzându-se de la inelul

tendinos al muşchiului adductor mare până la inelul tendinos al muşchiului solar,

- 133 -

unde se împarte în două ramuri terminale: arterele tibială anterioară şi tibială

posterioară.

Artera tibială anterioară irigă regiunile anterioară şi laterală ale gambei.

Artera tibială posterioară irigă regiunea posterioară a gambei.

Artera dorsală a piciorului se termină la nivelul primului spaţiu interosos,

contribuind la alcătuirea reţelei arteriale a piciorului.

Arterele plantare sunt ramuri terminale ale arterei tibiale posterioare. Din

artera plantară laterală ia naştere arcul plantar, din care pornesc arterele

metatarsiene plantare care, la rândul lor, dau naştere arterelor digitale plantare.

Sistemul arterial al micii circulaţiiEste format din trunchiul arterei pulmonare şi din ramurile lui.

Artera pulmonară stângă are un traiect orizontal şi o lungime de circa 3 cm.

După ce pătrunde în plămân ea se împarte în două ramuri principale pentru cei doi

lobi pulmonari. Acestea, la rândul lor, se divid în ramuri din ce în ce mai mici,

terminându-se în reţeaua capilară din jurul alveolelor pulmonare. Artera pulmonară

stângă este legată de aortă prin ligamentul arterial.

Artera pulmonară dreaptă are un traiect aproape orizontal şi o lungime de circa 5-6

cm. După ce pătrunde în plămân, ea dă trei ramuri pentru cei trei lobi pulmonari.

VeneleVenele sunt vase prin care sângele circulă de la reţeaua capilară din ţesuturi

la inimă. Primele vene care iau naştere din capilare poartă numele de venule.

Sistemul venos al marii circulaţiiSistemul venos al marii circulaţii este reprezentat de totalitatea venelor care

conduc sângele în venele cavă superioară şi cavă inferioară ce se deschid în atriul

drept.

a) Vena cavă superioară şi afluenţii ei.Colectează sângele venos de la nivelul extremităţii cefalice, al membrelor

superioare şi al trunchiului. Este aşezată în mediastinul anterior şi se întinde de la

cartilajul primei coaste până la atriul drept. Are ca origine trunchiurile venoase

brahiocefalice, iar ca afluent marea venă azygos.

Marea venă azygos este aşezată în mediastinul posterior, pe flancul drept al

coloanei vertebrale. Are ca origine vena lombară ascendentă dreaptă, care pătrunde

în torace şi devine marea venă azygos. Aceasta colectează sângele din pereţii

trunchiului prin venele intercostale şi prin vena hemiazygos.

Venele brahicefalice dreaptă şi stângă, numite şi venele anonime, iau naştere

- 134 -

din unirea venelor jugulare interne cu venele subclaviare.

Vena jugulară internă colectează sângele venos din craniu, orbită şi parţial de

la faţă. Ea formează împreună cu artera carotidă comună şi cu nervul vag,

mănunchiul vasculonervos al gâtului. Dintre afluenţii acestei vene menţionăm, venele

tiroidiene superioare, faringiene, linguale, oftalmice şi faciale. Tot în vena jugulară se

mai varsă sistemul venos al craniului.

Vena jugulară externă colectează sângele de la pielea capului, faţă şi gât. Ea

se varsă în unghiul dintre vena jugulară internă şi vena subclavie.

Vena subclavie continuă vena axilară. Primeşte ca afluenţi venele jugulară

externă şi jugulară anterioară.

Vena axilară rezultă din unirea venelor branhiale la nivelul marginii inferioare a

muşchiului marele pectoral. Ea se întinde până la marginea externă a primei coaste,

unde se continuă cu vena subclaviculară.

Venele membrului superior, sunt superficiale şi profunde. Venele superficiale

nu urmează traiectul arterelor, ele fiind aşezate sub piele. La nivelul mâinii sunt

dispuse în două reţele: venoasă dorsală a degetelor şi venoasă dorsală a mâinii. La

nivelul antebraţului se deosebesc trei vene superficiale mai importante: vena radială

superficială sau cefalică, vena ulnară superficială sau bazilică şi vena mediană a

antebraţului. La nivelul braţului se găsesc două vene superficiale mai importante, şi

anume vena cefalică şi vena bazilică.

Venele profunde formează la nivelul mâinii arcadele palmare superficială şi

profundă, care constituie originea venelor profunde.

b) Vena cavă inferioară şi afluenţii eiAdună sângele venos din organele abdominale şi pelviene, din pereţii cavităţii

abdominale şi din membrele inferioare , pe care îl varsă în atriul drept. Se varsă două

categorii de vene afluente: viscerale şi parietale.

Venele viscerale afluente venei cave sunt: venele spermatice şi ovariene,

vena suprarenală, venele renale, venele hepatice.

Vena portă ia naştere din unirea venei mezenterice superioare cu vena

splenică. Vena splenică colectează sângele de la nivelul pancreasului, stomacului şi

duodenului.

Vena iliacă internă colectează sângele de la uter, vagin, rect, vezica urinară şi

organele genitale externe, iar prin afluenţii parietali, adună sângele de pereţii

bazinului.

Vena iliacă externă primeşte ca afluent vena epigastrică inferioară, care

- 135 -

colectează sângele din peretele abdomenului inferior.

Timp de lucru

(estimativ)

6 ore

Rezumat Sistemul circulator este format din inimă, organ central, care propulsează sângele

datorită activității sale permanente de pompă aspiro-respingătoare și arborele

vascular format din vase sanguine (artere, capilare, vene).

Concluzii Totalitatea organelor prin care circulă sângele în organism formează sistemul

circulator.

Exemple ilustrative:

Teste de

autocontrol

1. Care este structura anatomică a inimii?

2. Care sunt venele care participă la formarea venei cave inferioare?

3. Care sunt ramurile terminale ale arterei aorte?

4. Unde este localizată vena cavă inferioară și care este rolul ei în organism?

Surse

bibliografice

1. Papilian Victor – Anatomia omului, volumul I și II, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1982, 2008

2. Ranga Viorel – Tratat de anatomia omului, Editura Medicală, București, 1960

3. Sinelnikov R.D. – Atlas de anatomie umană, Moscova, 1978

4. Ifrim M., Iliescu A. –Anatomia și biomecanica educației fizice și sportului, Editura

Didactică și Pedagogică, București, 1978

5. Voiculescu I.C, Petricu I.C – Anatomia și fiziologie omului, Editura Medicală,

București, 1964

- 136 -

APARATUL EXCRETOREliminarea produşilor de catabolism din lichidul interstiţial care scaldă celulele

în mediul extern şi menţinerea compoziţiei chimice a acestuia în limite constante se

realizează prin colaborarea mai multor organe şi sisteme. Substanţele gazoase se

elimină prin plămâni, iar cele solide prin aparatul excretor, piele şi tubul digestiv.

Alături de aceste aparate şi sisteme, la eliminarea produşilor de catabolism mai

participă şi sângele, care transportă substanţele ce urmează să fie eliminate de la

lichidul interstiţial la organele respective.

Aparatul excretor este format din rinichi şi din căile urinare.

I. RinichiulRinichii, organe pereche de forma unor boabe de fasole, au un rol esenţial în

funcţia de excreţie. Ei sunt organe retroperitoneale, aşezate de o parte şi de alta a

coloanei vertebrale, la nivelul ultimelor două vertebre toracale şi al primelor trei

vertebre lombare, în nişte spaţii numite lojile renale. Fiecare lojă este delimitată de o

formaţiune conjunctivofibroasă numită fascia renală. Aceasta este alcătuită din două

foiţe, una aşezată înaintea rinichiului, numită fascia prerenală (Toldt), care vine în

raport cu peritoneul parietal posterior şi alta înapoia rinichiului, numită fascia

retrorenală (Zuckerkandl), care vine în raport cu peretele abdomenului. Cele două

foiţe se unesc la nivelul marginilor şi al hilului rinichilor, alcătuind fascia renală, care

se prinde de formaţiunile fibroase din jur, iar inferior formează canalul Tuffer. Între

fascii şi rinichi se găseşte un strat de grăsime care poartă numele de grăsimea

perirenală. Rinichiul este fixat în loja renală prin fascia renală, peritoneul parietal

posterior şi vasele renale, la care se adaugă presiunea abdominală.

Configuraţia externăRinichiul are lungimea de 11-12 cm, lăţimea de 5-6 cm şi grosimea de 3-4 cm.

El prezintă două feţe, două margini şi două extremităţi sau poli. Fiecare rinichi are o

faţă anterioară, care priveşte înainte şi puţin înăuntru şi o faţă posterioară, care

priveşte înapoi şi în afară.

Rinichiul are o margine laterală convexă şi o margine medială concavă. El

prezintă o extremitate superioară, numită polul superior, şi o extremitate inferioară,

numită polul inferior. Pe marginea medială se află hilul renal, o despicătură alungită

în axul rinichiului, în care se găsesc elementele pediculului renal (vase, nervi, căi

urinare). Hilul se prelungeşte în interiorul rinichiului printr-o scobitură numită sinusul

renal, în care se găsesc: ţesut conjunctiv gras, ramificaţiile vaselor renale şi porţiunile

iniţiale ale căilor urinare.

- 137 -

Figura 33. Rinichi

– secțiune longitudinală -

1. Zona corticală

2. Piramida Malpighi

3. Artera renală

4. Vena renală

5. Pelvis renal

6. Calice mici

7. Calice mari

8. Ureter

9. Arteră interlobară

10.Arteră arcuată

11.Arteră interlobulară

12.Venă interlobară

13.Venă arcuată

14.Venă interlobulară

Structura internăLa examenul unei secţiuni făcute de-a lungul marginii convexe a rinichiului se

observă următoarele formaţiuni: capsula renală şi parenchimul renal.

Capsula renală este o formațiune conjunctivă care înveleşte rinichiul şi care

este uşor detaşabilă. Parenchimul renal prezintă pe suprafaţa de secţiune o zonă

periferică groasă de 7-8 mm, de culoare brună-gălbuie, care poartă numele de

substanţa corticală şi o zonă centrală, de culoare roşie închisă, numită substanţa

medulară. Cele două substanţe se întrepătrund, între ele neexistând o limită netă. La

nivelul substanţei medulare se observă un număr de 7-14 arii triunghiulare cu baza

spre corticală şi cu vârful spre sinusul renal. Acestea seamănă cu nişte piramide sau

trunchiuri de con, de aceea au fost denumite piramidele Malpighi. Ele sunt separate

prin cordoanele Bertin. Piramidele Malpighi prezintă un fel de striaţii radiare date

de tubii renali colectori şi de vasele sanguine.

Vârful fiecărei piramide are o suprafaţă convexă, numită papila renală, care

proeminează în câte un caliciu. Pe suprafaţa acestei papile se găsesc 15-20 orificii

numite pori urinari, care reprezintă deschiderea tubilor colectori urinari în calice. De

la baza piramidelor Malpighi pătrund în substanţa corticală formaţiuni de substanţă

medulară cu aspect triunghiular sau conic, în număr de 400-500 de fiecare piramidă,

numite striaţii medulare sau piramidele Ferrein. Substanţa corticală care pătrunde

- 138 -

între piramidele Ferrein constituie aşa-numitul labirint, format din vase sanguine,

corpusculi renali şi tubi contorţi cu direcţii variate.

Din punct de vedere morfofuncţional, rinichiul se compune din lobi şi din lobuli.

Un lob renal este format dintr-o piramidă Malpighi cu toate formaţiunile care se află

deasupra ei până la capsula fibroasă. Numărul lobilor este egal cu numărul

piramidelor Malpighi. Un lobul renal este format dintr-o piramidă Ferrein şi din

substanţa corticală care o înconjoară (labirintul). Numărul lobulilor renali este egal cu

numărul piramidelor Ferrein. Unitatea structurală şi funcţională a lobilor şi a lobulilor

renali este nefronul. Numărul nefronilor este de 2.600.000 pentru ambii rinichi. În

constituția nefronului intră următoarele elemente: corpusculul renal şi tubul urinifer.

Figura 34. Structura

nefronului

1. Capsula Bowmann

2. Glomerul renal

3. Arteriolă aferentă

4. Arteriolă eferentă

5. Capilare

6. Tub colector

proximal

7. Ansa Henle

8. Tub distal

9. Tub colector

10. Venulă

a) Corpusculul renal, este o formaţiune sferică, care se găseşte numai în

substanţa corticală din labirint. Un corpuscul renal se comune din capsula Bowmann

şi glomerulul vascular.

Capsula Bowmann este alcătuită dintr-o foiţă viscerală şi o foiţă parietală, care

se continuă cu pereţii tubului urinifer. Capsula Bowmann are doi poli, unul vascular şi

altul urinar şi se continuă cu lumenul tubului urinifer.

Glomerulul vascular este alcătuit din 50 de anse capilare neanastomozate

între ele, provenite din capitalizarea arteriolei aferente. Ansele formează arteriola

eferentă. Capilarele sunt formate dintr-un endoteliu a cărui citoplasmă este prevăzută

cu pori şi care este aşezat pe o membrană bazală specială.

b) Tubul urinifer este alcătuit din trei segmente: proximal, subţire şi distal.

Segmentul subţire şi porţiunea neîncolăcită a segmentului distal formează o structură

- 139 -

în formă de U, numită ansa Henle.

Segmentul proximal continuă capsula Bowmann la nivelul polului urinar. Are o

porţiune iniţială mai lungă şi încolăcită şi o porţiune terminală mai scurtă fără

sinuozităţi. Este situat în labirint, porţiunea lui încolăcită înconjurând corpusculul

renal.

Tubii colectori se formează din confluenţa tubilor uriniferi. Ei coboară ca tubi

drepţi în piramidele Ferrein şi de aici în piramidele Malpighi, unde fuzionează cu tubi

similari, formând canale excretoare care se deschid în caliciile mici de la suprafaţa

papilelor prin porii urinari.

Vascularizaţia şi inervaţia rinichiuluiArterele care irigă acest organ provin direct din artera aortă abdominală.

Artera renală se împarte la nivelul hilului renal în mai multe ramuri care pătrund

printre piramidele Malpighi, formând arterele interlobare. La nivelul bazei piramidelor

Malpighi, ele se divid dihotomic, se arcuiesc şi formează arterele arcuate. Din ele se

detaşează numeroase ramuri, constituind arterele interlobulare. Din fuzionarea celor

50 de anse capilare rezultă arteriola eferentă, care părăseşte capsula Bowmann prin

acelaşi pol vascular. Vascularizaţia arterială a rinichiului se capilarizează, constituind

sistemul arterial admirabil. Din arteriolele eferente se desprind ramuri care hrănesc

tubii colectori, numite arteriole drepte sau arteriole în ploaie.

Venele se varsă direct în vena cavă inferioară. Rinichiul primeşte fibre

nervoase vegetative din plexul aortico-renal.

II. Căile urinareCăile urinare sunt alcătuite din calicele renale, bazinet, ureter, vezica urinară

şi uretră.

Calicele renale şi bazinetulCalicele renale reprezintă porţiunea iniţială a căilor urinare. Ele sunt de două

feluri: mici şi mari. Calicele renale mici sunt nişte formaţiuni cu aspect de cupă care

se află în jurul deschiderii fiecărei papile renale. Calicele renale mari rezultă din

confluarea calicelor renale mici. Ele sunt în număr de trei (superior, mijlociu şi

inferior)

Bazinetul sau pelvisul renal este un organ cavitar de formă aproximativ

triunghiulară care rezultă din confluarea calicelor renale mari. El se continuă cu

ureterul Bazinetul se află parţial în sinusul renal şi parţial în hilul renal. El formează

împreună cu artera renală cu vena renală, cu limfaticele şi cu nervii renali pediculul

renal.

- 140 -

UreterulEste un organ tubular lung de 25-30 cm are două segmente: abdominal cu

două porţiuni lobar şi iliac, pelvin. Se întinde de la bazinet, pe care-l continuă până la

vezica urinară, în care se deschide. Pătrunderea ureterului în vezica urinară este

oblică pe o distanţă de 1-2 cm, acesta formând cu peretele vezicii un unghi ascuţit.

Peretele ureterului este alcătuit din trei tunici: mucoasă, musculară şi adventicea.

Vezica urinarăVezica urinară este un organ cavitar aşezat în micul bazin, în loja vezicală. Ea

este numai în partea învelită de peritoneu. Vezica urinară este fixată în loja ei prin

ligamente pubovezicale, teaca fibroasă, ligamente ombilicale, peritoneu, are

continuitate cu uretra şi ureterele. Când vezica urinară este plină, are o formă

ovoidă, iar când este goală, are o formă semilunară sau de cupă, a cărei

concavitate priveşte în sus. Vezica urinară are o capacitate de 250-300 ml. Corpul

vezicii urinare prezintă o faţă anterioară, două feţe laterale şi o faţă posterioară.

Vârful vezicii urinare, situat superior, este învelit, ca şi faţa posterioară a corpului

vezicii, de peritoneul pelvian. Peretele vezicii urinare este alcătuit din patru tunici:

mucoasă, submucoasă, musculară şi externă.

Tunica submucoasă este constituită din ţesut conjunctiv lax, iar tunica

musculară din fibre musculare netede aşezate în trei straturi: unul exterior, format din

fibre longitudinale, unul mijlociu, constituit din fibre circulare, şi altul interior, format

din fibre longitudinale. La nivelul fundului vezicii urinare, stratul circular formează

sfincterul vezical intern. Tunica musculară mai poartă numele şi de muşchiul detrusor

vezical.

Tunica externă este alcătuită la nivelul vârfului vezicii şi în porţiunea

posterioară a corpului din peritoneu. Vezica urinară este un organ extraperitoneal.

Arterele care hrănesc vezica urinară provin din arterele vezicale. Venele iau

naştere în submucoasă, apoi formează plexuri care drenează sângele către vena

iliacă internă. Nervii simpatici provin din plexul hipogastric, iar cei parasimpatici din

plexul pelvic.

UretraUretra este un canal musculomembranos care diferă în raport cu sexul.

a) Uretra la bărbat, este un canal musculomembranos lung de 15-20 cm, cu

un traiect şi calibru neuniforme. Ea începe de la fundul vezicii urinare şi se termină la

capătul penisului printr-un orificiu numit meatul uretral. Uretra masculină are rol atât

în eliminarea urinei, cât şi a lichidului spermatic. Ea este constituită din patru porţiuni:

- 141 -

uretra prostatică, uretra membranoasă, uretra spongioasă şi uretra peniană.

b) Uretra la femeie, este un canal musculomembranos lung de 4-5 cm, care

începe de la fundul vezicii urinare şi se termină în vestibulul vaginului. Ea are un

calibru mai mare decât uretra masculină. Peretele uretrei feminine se compune din

trei tunici (mucoasă, musculară şi externă). Stratul circular formează la extremitatea

superioară sfincterul neted al uretrei, iar la cea dinspre vestibulul vaginal, sfincterul

striat al uretrei, incomplet circular, care aderă de peretele vaginal.

Timp de lucru

(recomandat)

4 ore

Rezumat Sistemul excretor este format din :

- rinichi – ce prezintă o zonă medulară și una corticală

- căile urinare:

calicele mici și mari

pelvisul renal

ureterele

vezica urinară

uretra.

Unitatea morfofuncțională a rinichiului estre nefronul:

- corpuscul renal Malpighi

- tubul uriniferi: tub contort proximal, ansa lui Henle, tub contort distal.

Concluzii Procesele metabolice desfășurate la nivelul celular dau naștere, pe lângă

energie, la produși reziduali: CO2, uree, acid uric, H2O, amoniac. Aceștia se

elimină parțial prin plămâni (o cantitate de apă și CO2) și prin piele (apă,

substanțe minerale).

Cea mai mare parte a produșilor reziduali se elimină sub formă de urină, prin

rinichi, ceea ce constituie procesul de excreție renală. Formațiunile anatomice

care contribuie la producerea și eliminarea urinei formează sistemul excretor.

Exemple ilustrative:

- 142 -

Teste de

autocontrol

1. Care este localizarea rinichilor?

2. Care este structura internă a rinichilor?

3. Ce este nefronul și din ce este format?

4. Care sunt căile urinare?

Surse

bibliografice

1. Papilian Victor – Anatomia omului, volumul I și II, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1982, 2008

2. Ranga Viorel – Tratat de anatomia omului, Editura Medicală, București, 1960

3. Sinelnikov R.D. – Atlas de anatomie umană, Moscova, 1978

4. Ifrim M., Iliescu A. –Anatomia și biomecanica educației fizice și sportului,

Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978

5. Voiculescu I.C, Petricu I.C – Anatomia și fiziologie omului, Editura Medicală,

București, 1964

- 143 -

APARATELE DE REPRODUCEREAparatele de reproducere sunt reprezentate de aparatul genital feminin şi

aparatul genital masculin.

I. Aparatul genital femininAparatul genital feminin este alcătuit din organele genitale interne şi organele

genitale externe. Organele genitale interne, reprezentate de ovar, trompa uterină,

uter şi vagin sunt aşezate în micul bazin, iar cele externe, reprezentate de vulvă, sunt

situate la exterior.

OvarulOvarul este un organ pereche care are rol de glandă cu secreţie mixtă,

externă şi internă. Cele două ovare sunt aşezate în micul bazin, în fosele ovariene

situate de o parte şi de alta a uterului şi rectului, sub originea vaselor iliace externe şi

interne.

Configuraţia externă şi raporturile ovaruluiOvarul are o formă de ovoid turtit, cu diametrul mare de 3-5 cm. Culoarea

ovarului este roşie cenuşie. Ovarul prezintă două feţe, două margini şi două

extremităţi. Faţa medială vine în raport cu fimbriile trompei uterine, iar faţa laterală,

cu peretele lateral al micului bazin, de care este legată prin ligamentul suspensor al

ovarului. Extremitatea laterală sau tubară vine în raport cu trompa uterină, iar

extremitatea medială este legată de uter prin ligamentul uteroovarian. Cele două

margini ale ovarului sunt marginea mezoovariană şi opusă acesteia, marginea liberă.

Pe marginea mezoovarică se inseră mezoovarul, o plică peritoneală ce leagă ovarul

de ligamentul lat al uterului. Tot pe această margine se află hilul ovarului, în care se

găsesc vasele şi nervii ovarului.

Foliculii ovarieni primordiali sunt nişte formaţiuni rotunde alcătuite dintr-o

celulă mare sferică situată în centru, care poartă numele de ovocit ce prezintă un

strat de celule mici, turtite sau înalte situate periferic, numite celule foliculare.

Foliculii ovarieni primari reprezintă un stadiu mai evoluat al foliculilor

primordiali.

Foliculii ovarieni cavitari sunt stadii şi mai evoluate ale foliculilor plini.

Foliculii ovarieni maturi reprezintă ultimul stadiu de evoluţie al foliculilor.

Majoritatea foliculilor primordiali degenerează, transformându-se în foliculi atretici.

Din numărul mare de foliculi primordiali care evoluează, numai unul singur ajunge la

stadiul de maturaţie într-un ciclu ovarian de 28 de zile.

Celulele foliculare din jurul ovocitului alcătuiesc aşa-numitul disc proliger, care

- 144 -

se continuă cu membrana foliculară. În afara membranei foliculare, ţesutul conjunctiv

se diferenţiază în două teci:

Teaca internă este alcătuită din celule conjunctive modificate care secretă

foliculină. Pe măsură ce se măresc, foliculii ovarieni maturi se apropie de suprafaţa

ovarului, se rup, iar ovocitul este expulzat în cavitatea în cavitatea peritoneală.

Procesul poartă numele de ovulaţie şi se produce în perioada fertilităţii, cu 14-15 zile

înaintea menstruaţiei. În cursul vieţii sexuale a femeii se maturizează circa 400 de

foliculi.

Corpul galben sau progesteronic reprezintă o glandă endocrină. Există corpul

galben menstrual şi corpul galben de gestaţie.

Corpul alb este o cicatrice care înlocuieşte corpul galben involuat.

Arterele care hrănesc ovarul sunt ramuri ale arterei ovariene şi uterine. Venele sunt

reprezentate de vena ovariană dreaptă care se varsă în vena cavă inferioară şi de

vena ovariană stângă, care se varsă în vena renală

stângă şi vena uterină care se termină în vena iliacă internă.

Trompa uterinăEste un conduct musculomembranos lung de 10-12 cm care se întinde de la

ovar până la cavitatea uterină.

Configuraţia externă

Trompa uterină prezintă o extremitate laterală, care se deschise în cavitatea

peritoneală printr-un orificiu numit ostiul abdominal al trompei, cu un diametru de 2

cm şi o extremitate medială, care se deschide în cavitatea uterină prin ostiul uterin al

trompei, cu un diametru de 1mm. Trompa uterină are patru porţiuni: porţiunea

intramurală, istmul trompei uterine, ampula trompei uterine şi infundibulul trompei

uterine.

UterulEste un organ cavitar nepereche interpus între trompele uterine şi vagin.

Uterul este fixat în poziţia lui fiziologică prin ligamentele late, ligamentele

uterosacrale şi chinga muşchilor ridicători anali.

Configuraţia externăUterul are formă de pară. Prezintă o extremitate superioară, numită fundul

uterului, un corp şi o extremitate inferioară, numită colul uterin. Corpul se continuă cu

colul prin intermediul unui segment scurt şi strâmt, numit istmul uterului. Uterul este

turtit dinainte înapoi şi prezintă două feţe, una anterioară (sau vezicală) şi alta

posterioară (sau intestinală)

- 145 -

Structura uteruluiPeretele uterului este format din trei tunici: mucoasă sau endometru,

musculară sau miometru şi seroasă sau perimetru.

Tunica mucoasă are o structură diferită înainte de pubertate, la pubertate, în

perioada premenstruală şi este formată dintr-un epiteliu şi un corion. Epiteliul este

cubic, iar la pubertate cilindric, ciliat. Corionul este alcătuit din ţesut conjunctiv în care

predomină elementele celulare şi îndeosebi fibroblastele.

Tunica musculară este formată din fibre musculare netede dispuse în trei

straturi: intern, mijlociu şi extern.

Tunica seroasă este alcătuită din peritoneul visceral.

Arterele care irigă uterul sunt ramuri ale arterei iliace interne. Venele

colectează sângele pe care-l varsă în vena iliacă internă. Nervii provin din sistemul

nervos vegetativ simpatic (plexul hipogastric) şi parasimpatic (nervul pelvic).

VaginulAre raport anterior cu vezica urinară şi uretra, posterior cu rectul, lateral cu

paravaginele.

Segmentul inferior al tractului genital, este un conduct muscular membranos

lung de 7-8 cm, care se întinde de la colul uterin până la vulvă. Peretele vaginului

este alcătuit din trei tunici: mucoasă, musculară şi adventicea.

Tunica mucoasă are numeroase cute transversale şi este formată dintr-un

epiteliu şi un corion.

Tunica musculară este formată din fibre musculare netede dispuse în două

straturi, unul intern circular şi altul extern longitudinal.

Adventicea este formată din ţesut conjunctiv.

Arterele care irigă vaginul provin din arterele uterină, rectală mijlocie, vezicală

inferioară şi ruşinoasă internă. Nervii vaginului provin din plexul hipogastric şi din

nervul pelvic.

Vulva. Din ansamblul organelor genitale externe care alcătuiesc vulva fac

parte labiile mari şi mici, vestibulul vaginei, aparatul erectil şi glandele anexe.

Glandele mamareSunt organe anexe ale aparatului genital feminin situate sub pielea regiunii

pectorale, în dreptul coastelor 3-7. Au o formă caracteristică emisferică. Corpul

mamelei prezintă în mijlocul feței convexe o zonă circulară, de culoare roză-brună,

cu un diametru de aproximativ 3 cm, care se numeşte areolă mamară. În mijlocul

acesteia se găsește mamelonul, prevăzut cu 20-25 orificii numite pori galactofori

- 146 -

(orificiile canalelor galactofore).

II. Aparatul genital masculinEste alcătuit din: a) organele genitale interne (testicule, conductele excretoare

şi glandele anexe) şi b) organele genitale externe (penisul, scrot).

a) TesticululEste un organ pereche care are rol de glandă cu secreţie internă şi externă.

Testiculele sunt aşezate în nişte pungi pe care le formează pielea la extremitatea

anterioară a perineului şi care alcătuiesc scrotul.

La adult, testiculul are o formă ovală, prezentând o faţă medială, una laterală, o

margine anterioară, alta posterioară şi două extremităţi: superioară şi inferioară. pe

extremitatea superioară şi pe marginea posterioară a testiculului se află epididimul.

Acesta are un cap, un corp şi o coadă. Ca structură, testiculul prezintă o capsulă

conjunctivă numită albuginee şi un ţesut propriu testiculului.

Albugineea este o membrană conjunctivă albicioasă, densă, groasă şi

rezistentă, este acoperită la exterior de foiţa viscerală a unei membrane seroase,

numită vaginală.

Ţesutul propriu al testiculului este format din tubi seminiferi contorţi, glanda

interstiţială a testiculului şi ţesut conjunctiv în care se află vase limfatice şi nervi. Tubii

seminiferi contorţi încep la periferia lobului testicular sub forma unor funduri de sac.

Ei se unesc într-un singur canal, numit tub seminifer drept. Tubii seminiferi drepţi se

anastomozează între ei la nivelul mediastinului testicular formând o reţea caniculară,

numită rete testis (reţeaua Haller). Din această reţea iau naştere 12-15 conducte

numite canale eferente care formează capul epididimului. Fiecare canal eferent se

deschide separat într-un canal unic şi întortocheat care formează corpul şi coada

epididimului, a cărui lungime este de 4-6 m. Canalul epididimar se continuă cu

canalul deferent. Testiculul este irigat de artera testiculară. Sângele venos este

colectat de cele două vene testiculare. Nervii provin din plexul hipogastric.

Conductele excretoareSunt intratesticulare şi extratesticulare. Căile excretoare intratesticulare sunt

reprezentate de tubii seminiferi contorţi, tubii drepţi şi rete testis, iar căile excretoare

extratesticulare de epididim, canalul deferent şi canalul ejaculator.

Glandele anexe ale conductelor excretoare sunt veziculele seminale şi

prostata.

- 147 -

- vezicula seminală este un organ pereche în formă de pară care secretă cea mai

mare parte a lichidului spermatic. Canalul său excretor se varsă în canalul

ejaculator.

- prostata este organ musculo – glandular situat median între simfiza pubiană şi

rect. Ţesutul glandular este format din acini care se deschid în uretra prostatică.

b) PenisulEste organul copulativ masculin, prezintă un segment fix – rădăcina şi un

segment mobil – corpul şi glandul penisului.

Structură: pielea care acoperă penisul fină şi mai pigmentată depăşeşte

glandul sub unui repliu cutanat numit prepuţ. Glandul este acoperit de o albuginee,

iar în mucoasa balanoprepuţială se află glandele Tyson care secretă sperma. Ţesutul

conjunctiv cuprinde reţele arteriale venoase şi limfatice, precum şi nervii. Corpii

erectili reprezentaţi de corpi cavernoşi ai penisului şi corpii spongioşi ai uretrei sunt

bogat vascularizate şi devin turgescente şi rigide în timpul erecţiei.

Scrotul este situat sub simfiza pubiană şi conţine testiculele.

Timp de lucru

(recomandat)

3 ore

Rezumat Sistemul genital masculin:

- organe genital interne: testiculele, veziculele seminale, prostata,

- organe genitale externe: penis

Aparatul genital feminin:

- organe genitale interne: ovar, trompa uterină, uterul, vaginul

- organe genitale externe: vaginul.

Concluzii Prin reproducere se asigură perpetuarea speciei umane. Ființa nouă rezultată

prin dezvoltarea ontogenetică a zigotului. Acesta se formează prin fecundația

Acesta se formează prin fecundația dintre două celule sexuale – gameți. Gameții

se formează în gonadele cuprinse în sistemele genitale masculine și feminine.

Teste de

autocontrol

1. Ce sunt organele aparatele genitale?

2. Care este structura aparatului genital feminin?

3. Care sunt organele genitale interne masculine?

Surse

bibliografice

1. Papilian Victor – Anatomia omului, volumul I și II, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1982, 2008

2. Ranga Viorel – Tratat de anatomia omului, Editura Medicală, București, 1960

3. Sinelnikov R.D. – Atlas de anatomie umană, Moscova, 1978

4. Ifrim M., Iliescu A. –Anatomia și biomecanica educației fizice și sportului, Editura

- 148 -

Didactică și Pedagogică, București, 1978

5. Voiculescu I.C, Petricu I.C – Anatomia și fiziologie omului, Editura Medicală,

București, 1964

Bibliografie selectivă1. Antohe Șt. D., Varlam Horațiu, Secară Oana – Embryogenesis functional structure of the lims,

Edi-Dan Publishing House, Iași 1995

2. Baciu Clement – Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor, Editura Sport-

Turism, București, 1977

3. Baciu Clement – Semiologia aparatului locomotor, Editura Medicală, București, 1975

4. Booher M. J., Thibodeau A. Gary – Athletic Injury Asseseement, Mosby _Year Book

Inc.,Westline, 1997

5. Chiriac M., Zamfir M., Antohe Șt. D. – Anatomia trunchiului, volumul I, Litografia I.M.F., Iași, 1991

6. Chiriac M., Zamfir M., Antohe Șt. D. – Anatomia trunchiului, volumul I, Litografia I.M.F., Iași, 1992

7. Chiriac Romeo, Indrei Anca – Embriologie (Sinteze didactice), Editura Fundației Chemarea, Iași,

1997

8. Chiriac V., frasin Gh., Cozma N – Organe de simț, Litografia UMF Iași, 1983

9. Cozma N. (sub redacția) – Anatomia Sistemului Nervos central, Litografia I.M.F., Iași, 1989

10. Donski D – Biomecanica: bazele tehnicii sportive, Editura Stadion, București, 1973

11. Drosescu Paula – Anatomia aparatului locomotor, Editura Pim, Iași, 2005

12. Fătu C-tin, Frâncu Doina Lucia – Anatomia clinică a trunchiului, Editura Apollonia, Iași, 1996

13. Gray Henry – Gray’s Anatomy, The Promotional Reprint Company Limited, 1994

14. Iancu I, frasin Gh. - Osteologie, Litografia UMF Iași, 1983

15. Iancu I., Frasin Ghe., Cotrutz C-tin – Osteologia, Litografia I.M.F., Iași, 1981

16. Ifrim M., Iliescu A. –Anatomia și biomecanica educației fizice și sportului, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1978

17. Ifrim Mircea – Antropologie motrică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986

18. Iliescu A. – Biomecanica exercițiilor fizice și sportului, Editura Sport-Turism, București, 1975

19. Kapandji I. A. – Schemas commentes de mecanique articulare, La presse medicale, Paris, 1966

20. Palastanga Nigel, Field Derek, Soames Roger –Anatomy and Human Movement: structure and

function, Butterworh Heinemann, Linacre House, Oxford, 1998

21. Papilian Victor – Anatomia omului, volumul I și II, Editura Didactică și Pedagogică, București,

1982, 2008

22. Petrovanu Cozma – Anatomia sistemului nervos, Litografia UMF Iași, 1981

23. Ranga Viorel –Anatomia omului – cap, gât, Editura “Cerma”, București, 1997

24. Ranga Viorel –Anatomia omului - membrele, Editura “Cerma”, București, 1995

25. Ranga Viorel –Anatomia omului – pereții trunchiului, Editura “Cerma”, București, 1996

26. Ranga Viorel –Tratat de anatomia omului, Editura Medicală, București, 1990

27. Voiculesc I.C, Petricu I.C – Anatomia și fiziologie omului, Editura Medicală, București, 1964

28. Williams P.L., Warwick R, Dyson M, Bannister LN – Gray’s anatomy 37 –th Edition, Churchill

Livingstone, Edingburgh, 1992