Universitatea BucureştiFacultatea de Geografie

Şcoala Doctorală „Simion Mehedinţi”

TEZĂ DE DOCTORAT

- REZUMAT -

Valenţele geostrategice ale resurselor energetice

în spaţiul ex-sovietic

Conducător ştiinţific: Doctorand:

prof. univ. dr. Silviu NEGUŢ UNGUR Călin-Ionuţ

Bucureşti 2012

REZUMAT

Teza Valenţele geostrategice ale resurselor energetice în spaţiul ex-sovietic analizează

importanţa resurselor energetice prin prisma noilor realităţi geopolitice create de destrămarea

Uniunii Sovietice şi extinderea UE către răsărit concomitent cu manifestarea tot mai accentuată a

intereselor Chinei pentru resursele energetice din zona caspică. Astfel, resursele energetice în

spaţiul ex-sovietic căpăta valenţe geostrategice. La nivelul marilor actori mondiali există o

preocupare largă faţă de conceptul de securitate energetică. Este enunţată tot mai frecvent şi cu

atât mai mult cu cât preţurile la petrol si gaze urcă pe bursele internaţionale. Statele fost sovietice

sunt importante în ecuaţia asigurării securităţii energetice europene ca alternativă la

aprovizionarea din Orientul Mijlociu şi scăderea producţiei în nordul Europei. Interesul este de a

asigura furnizori şi rute stabile, care să nu ofere surprize. Pe de altă parte, aprovizionarea din

această zonă este vitală pentru consumatorii asiatici, tot mai „înfometaţi” datorită ritmului

creşterii economice.

Valoarea adăugată a acestei lucrări rezultă din analiza interacţiunii dintre poziţia

geografică a statelor fost sovietice, resursele energetice, performanţa economică şi calitatea

actului de guvernare. Valoarea resurselor energetice este determinată de posibilităţile de

valorificare a acestora. Consumul intern de energie al tuturor statelor fost sovietice s-a diminuat

considerabil după destrămarea Uniunii Sovietice, economiile lor intrând într-un proces accentuat

de restructurare, diminuându-şi anvergura şi implicit consumul de energie. Aşadar, piaţa

regională nu are un consumator „avut” şi de aceea trebuie căutate alte posibilităţi de a le

valorifica la un preţ bun. Pentru aceasta însă ele trebuie să ajungă la consumatori care au tolba

plină, dar aceştia se află la mare distanţă. Ei sunt dispuşi să plătească bine dar vor să aibă

siguranţa că aprovizionarea se menţine la parametrii agreaţi şi nu fluctuează în funcţie de

împrejurări. Poziţia geografică este astfel foarte importantă.

Lucrarea de faţă argumentează că ecuaţia valenţelor geostrategice ale resurselor

energetice se compune din două elemente: valenţele strategice pentru consumatori (securitate

energetică) care, ideal, ar trebui să egaleze valenţele strategice pentru furnizori (siguranţa

valorificării optime). De-a lungul istoriei marile puteri şi-au urmat interesele primare de a

controla resurse, căi de acces şi doar în câteva exemple au fost purtaţi de un real rol civilizator.

Dacă până nu demult monopolul rusesc asupra valorificării resurselor energetice din

spaţiul ex-sovietic era oarecum ameninţat din partea occidentală, creşterea economică a Chinei a

2

condus la apariţia unui nou debuşeu – cel oriental. Rusia a reuşit după destrămarea Uniunii

Sovietice să creeze intercondiţionările politico-strategice care să-i permită să facă mutările pe

tabla de şah a spaţiului post-sovietic astfel încât să-şi menţină influenţa, poziţia de monopol şi

astfel profitul şi controlul asupra valorificării resurselor energetice pe rutele către occident.

Aceasta i-a permis să impună preţuri joase la achiziţia de resurse energetice din zona caspică şi

să revândă la preţuri mult mai ridicate în occident. O intermediere foarte profitabilă. În ultimii

ani Rusia a trebuit să se repoziţioneze fiindcă a realizat că nu mai poate să menţină status-quo-ul

în condiţiile în care rutele energetice spre marii consumatori din orient: China, India - prindeau

rădăcini tot mai solide. În acelaşi timp, crizele gazelor dintre Rusia şi Ucraina de la începutul

anilor 2006 şi 2009 au determinat o coagulare a poziţiilor statelor membre ale Uniunii Europene

vis-a-vis de preocupările pentru realizarea securităţii lor energetice pe termen lung: - acestea au

devenit mult mai determinate în promovarea unor proiecte care să asigure atât rute cât şi surse

alternative de aprovizionare cu gaze naturale.

Destrămarea Uniunii Sovietice la începutul anilor ’90 a condus la apariţia a cincisprezece

state noi. Cele trei state baltice – Lituania, Letonia şi Estonia – sunt în prezent membre ale

Uniunii Europene şi NATO şi de aceea parte a unui sistem de valori şi standarde bazate pe

principiile statului de drept, respectării valorilor fundamentale şi economiei de piaţă. În acelaşi

timp sunt şi protejate de „intemperii” prin aşa-zisele concepte al solidarităţii comunitare sau

aliate. Din obiecte directe ale politicii altor state au devenit subiecţi care determină politica faţă

de alte state şi regiuni, inclusiv faţă de celelalte foste republici sovietice. De aceea ele nu

constituie subiectul acestei lucrări iar situaţia lor este tratată marginal, de cele mai multe ori

pentru a ilustra diferenţa între evoluţia/integrarea acestora în cadrul proiectului euro-atlantic şi

evoluţiile celorlalte republici sovietice independente.

Cinci dintre fostele republici sovietice – Federaţia Rusă, Azerbaidjan, Kazahstan,

Uzbekistan şi Turkmenistan – se disting printr-o avuţie importantă de petrol şi gaze şi de aceea

pot fi incluse în categoria statelor care au, avute. Diferenţele sunt însă majore în modul în care au

reuşit în cei aproximativ 20 de ani de existenţă să-şi valorifice aceste resurse. Talia, moştenirea şi

poziţia geografică şi-au pus amprenta. Alte patru state – Republica Moldova, Kârgâzstan,

Tadjikistan şi Armenia se înscriu în categoria celor nevoiaşe, care nu au - fără resurse energetice

şi fără o poziţie geografică importantă pentru a fi valorificată. Acesta nu este însă cazul Ucrainei,

Georgiei şi Belarusului care deşi sunt dependente în proporţie importantă de resursele energetice

externe deţin prin poziţia lor geografică pe rutele de tranzit în transportul petrolului şi gazelor

către consumatorii europeni pârghii importante în negocierile cu Federaţia Rusă sau cu alte state

furnizoare de resurse energetice. S-a întâmplat de mai multe ori în ultimii ani ca aceste state să

3

reuşească să atragă simpatia occidentală în crizele energetice avute cu Rusia. Sintagma utilizată

în această lucrare – state ex-sovietice – se limitează la spaţiul geografic acoperit de aceste

douăsprezece state.

Lipsa accesului la energie are consecinţe mari, fiind un fapt istoric că deţinătorul de

resurse are şansa de a le utiliza ca arme virtuale de tipul presiunilor şi ameninţărilor de natură

politico-strategică. Rolul strategic şi politic al energiei a fost în mod clar evidenţiat în ultimii 30

de ani de diferitele crize petroliere, conflicte regionale sau erori în politica energetică a unei ţări.

Dacă Uniunea Europeană pare să aibă suficientă monedă de schimb pentru a echilibra raporturile

cu Rusia şi cu toate acestea s-a întâmplat ca noile sale state membre să fie afectate de politicile

energetice ale Rusiei, ţările din zona ex-sovietică sunt mult mai vulnerabile, iar presiunile

energetice exercitate asupra lor trec adeseori din registrul virtual într-unul contondent.

Viziunea geopolitică asupra spaţiului ex-sovietic a fost stimulată de noile realităţi,

apărând oportunităţi pentru configurarea pe termen lung a unui sistem de dezvoltare durabilă. În

acelaşi timp, au fost imediat identificate şi o serie de riscuri determinate de structura societăţilor

din noile state, avuţia lor ca premisă de dezvoltare şi interacţiunea factorilor externi motivaţi de

interese geostrategice. O schimbare majoră s-a dovedit a fi trecerea de la utilizarea

preponderentă a forţei militare în menţinerea influenţei şi echilibrului, la manevrarea cu tact a

strategiilor bazate pe controlul direcţionării resurselor zonei, în special a celor de petrol şi gaze.

„Rusia menţine o poziţie puternică vis-a-vis de statele caspice deoarece majoritatea conductelor

de petrol şi gaze din regiunea caspică traversează teritoriul rusesc”1.

Capitolul I al lucrării - Statele fost-sovietice la … 20 de la afirmarea independenţei,

prezintă succint principalele caracteristici ale celor douăsprezece state fost-sovietice după două

decade de „independenţă” cu accent pe dimensiunea energetică. Concluzia este că unele dintre

ele au reuşit mai mult decât altele să-şi manifeste independenţa proclamată în 1991.

Anii ‘90 au fost propice emancipării naţionale prin prisma noilor realităţi geopolitice dar

a fost multă neştiinţă şi lipsă de viziune. Aşa cum era de aşteptat şi chiar sugerat de unii dintre

experţi, procesul de tranziţie determinat de prefacerile de la începutul anilor ’90 (determinat de

destrămarea Uniunii Sovietice şi sfârşitul Războiului Rece) a fost inegal în timp şi în spaţiu în

statele care l-au parcurs. Unele au mimat independenţa fiindcă le-a convenit sau nu au avut de

ales (Kazahstan, Kârgâzstan…stan-urile în general, dar şi Armenia nevoită să caute sprijin în

disputa pentru Nagorno-Karabah). Altele au aclamat-o cu intensitate tot mai mare (Ucraina,

Georgia) şi au declanşat reacţii din partea „fratelui nelegitim mai mare”. Unele au fost mai

timide în a lua poziţie dar şi-au făcut aranjamentele interne pentru a se consolida ca stat

1 J. Perovic, R. Orttung, A. Wenger (2009), Russian Energy Power and Foreign Relations – Implications for conflict and cooperation, Routledge, New York, pag. 110.

4

(Azerbaidjan, R. Moldova în ultimii ani). A depins foarte mult de proximitatea geografică faţă de

marii actori (Rusia, UE, China) dar şi de avuţia fiecăreia.

Acest capitol conchide că după 20 de ani de la proclamarea independenţei fiecare ţară are

rolul său geostrategic. Din perspectivă occidentală, statele fost sovietice sunt împărţite în patru

mari categorii: (i) ţările din prima linie, în care UE este deja foarte vizibilă prin politicile sale sau

care sunt obiectul direct al politicilor europene: Ucraina, Republica Moldova, Georgia şi, într-o

oarecare măsură – Belarus; (ii) ţările de coridor energetic: Azerbaidjan, Turkmenistan,

Uzbekistan şi Kazahstan; (iii) ţările cu potenţial ridicat de a deveni ţintă a unor politici europene

mai cuprinzătoare: Armenia şi Kârgâzstan; (iv) Federaţia Rusă este identificată ca actor global,

care are o viziune de ansamblu asupra regiunii, prin prisma valenţelor sale strategice cu

implicaţii pentru geopolitica globală.

Deşi Uniunea Europeană cu valorile ei normative este o temă de dezbatere şi de speranţe

în multe din capitalele statelor fost-sovietice şi cu precădere a celor din „prima linie” de contact

cu Uniunea Europeană şi statele sale membre, mulţi diplomaţi şi analişti de politică externă

privesc acest spaţiu adesea doar ca o piesă dintr-un mare joc de şah care e relaţia UE – Rusia. În

baza acestui curent de opinie, apropierea între acest spaţiu şi Uniunea Europeană se doreşte atâta

timp cât nu impietează asupra intereselor Rusiei şi nu trezeşte suspiciunile acesteia. Acest lucru

este adesea speculat de elitele politice locale pentru a argumenta lipsa de inacţiune în realizarea

unor reforme. În acelaşi timp, creează un sentiment de resemnare cu valenţe geostrategice în

rândul forţelor progresiste.

Capitolul II - Oportunităţi şi provocări în valorificarea resurselor energetice pentru

realizarea interesului naţional, analizează situaţia statelor din spaţiul ex-sovietic în ceea ce

priveşte oportunităţile conferite unora dintre ele de înzestrarea cu resurse energetice (petrol, gaze

naturale) şi limitările impuse altora de dependenţa energetică, precum şi relaţiile complexe

determinate de interdependenţele dintre acestea în valorificarea resurselor energetice (tranzitul

resurselor energetice către statele consumatoare). Modul în care se proiectează în spaţiul ex-

sovietic posibilităţile de valorificare a înzestrării cu resurse energetice (petrol şi gaze naturale) şi,

respectiv, a accesului la acestea reflectă o împletitură de interese naţionale, adeseori în

competiţie sau interdependente. În acelaşi timp, folosirea atuurilor energetice în relaţiile inter-

statele transformă domeniul energetic într-un câmp tactic de acţiune pentru atingerea unor

interese mai mari.

Evoluţiile celor 15 state ex-sovietice în perioada subsecventă destrămării Uniunii

evidenţiază o redefinire a intereselor naţionale vitale şi o repoziţionare a relaţiilor dintre acestea,

în care pârghiile energetice sunt folosite inclusiv ca reacţie la schimbare sau instrumente tactice.

5

Pe ansamblu însă, se constată o modelare graduală a interdependenţelor între statele fost-

sovietice în domeniul energetic, ceea ce poate încuraja realizarea într-o manieră mai

independentă a intereselor naţionale.

Gruparea statelor ex-sovietice din punct de vedere al înzestrării energetice şi a

poziţionării geografice în ţări exportatoare, importatoare sau de tranzit nu reflectă îndeaproape

relaţiile şi interesele acestora. Pe de o parte, dintre toate, se distinge Federaţia Rusă, care deţine

importante rezerve de petrol şi gaze, dar mai ales monopolizează o importantă reţea de transport,

cu efect direct asupra valorificării resurselor din spaţiul central-asiatic. În acelaşi timp, în

decursul anilor, politicile energetice ruse nu s-au subscris regulilor tradiţionale ale pieţei ci au

vizat inclusiv realizarea unor obiective politice – menţinerea influenţei asupra statelor fost-

sovietice. În acest context, în cazul Rusiei, valorificarea resurselor energetice a urmărit un dublu

interes naţional: dezvoltarea economică internă şi menţinerea influenţei în vecinătatea apropiată.

Acest lucru este demonstrat de reacţia Moscovei faţă de opţiunile europene şi euroatlantice ale

ţărilor baltice (în anii ‘90), ale Georgiei şi Ucrainei (după revoluţia rozelor, respectiv portocalie),

dar şi de dezinteresul faţă de liberalizarea transportului resurselor energetice.

Monopolul rusesc asupra sistemului de transport energetic a defavorizat statele central-

asiatice în valorificarea deplină a resurselor lor energetice. Federaţia Rusă s-a interpus în relaţiile

dintre acestea şi statele consumatoare şi a acţionat pentru menţinerea pe termen cât mai lung a

stării de fapt, beneficiind în termeni reali, de profit, de pe urma acestei situaţii. Prin această

poziţie, Federaţia Rusă a afectat bunăstarea şi, astfel, interesul naţional al acestor state care ar fi

putut beneficia mai mult în cazul unui sistem de valorificare liberă a resurselor proprii pe pieţele

internaţionale. Această situaţie a determinat o apropiere între celelalte state deţinătoare de

resurse şi statele dependente energetic motivată de interesul statelor din prima categorie de a

valorifica mai bine resursele de care dispun, respectiv de interesul statelor din a doua grupă de a-

şi diversifica aprovizionarea şi a limita costurile politice ale dependenţei energetice.

Creşterea necesarului energetic occidental şi chinez afectează politicile monopoliste şi

contribuie la promovarea unor oportunităţi noi de valorificare în plan extern a resurselor,

contribuind la creşterea profilului statelor înzestrate energetic – Azerbaidjan, Kazahstan,

Turkmenistan. Va fi interesant de urmărit măsura în care abordarea Moscovei va fi preluată în

timp şi de aceste state în relaţiile lor cu statele dependente energetic, urmare creşterii profilului

acestora pe baza valorificării resurselor. O primă manifestare observată este dorinţa de a depăşi

stadiul de simplu furnizor şi a intra pe pieţele de desfacere prin achiziţii de infrastructură. Piaţa

europeană este însă bazată pe reguli clare şi mecanisme de reglementare care asigură

transparenţa şi securitatea energetică la nivel comunitar. Pe o asemenea piaţă nu există

6

posibilitatea de a juca politic cartea energetică. În schimb, respectarea unor reguli determinate şi

valabile pentru toţi poate influenţa pozitiv modernizarea sistemului energetic rusesc şi, a celui

din spaţiul ex-sovietic, în general.

Interdependenţele şi provocările în valorificarea resurselor energetice în spaţiul ex-

sovietic sunt ilustrate prin referiri la statutul Mării Caspice, conflictul din Nagorno-Karabah,

situaţia regiunile separatiste Abhazia şi Osetia de Sud şi problematica transnistreană. Un studiu

de caz privind Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre este menit să evidenţieze

oportunităţile de cooperare între statele membre ale organizaţiei şi rezultatele concrete modeste.

Capitolul III - Abordarea geostrategică a resurselor energetice din spaţiul ex-sovietic

prin prisma asigurării securităţii energetice europene, propune o analiză geostrategică a

resurselor energetice din statele ex-sovietice prin prisma interesului de asigurare a securităţii

energetice europene. Cererea energetică a Uniunii Europene este în creştere iar, pe fondul

declinului producţiei principalilor producători interni - Marea Britanie şi Olanda - dependenţa sa

de importurile de petrol şi gaze se amplifică. Luând în considerare tendinţa actuală de creştere a

consumului energetic, în următorii 20-30 de ani aproximativ 70% din necesarul energetic al

Uniunii va fi realizat din importuri, comparativ cu 50% cât contabilizează importurile în prezent.

În plus, unele importuri vor trebui asigurate din regiuni instabile politic. Efectele

inderdependenţelor energetice sunt ilustrate printr-un studiu de caz privind preţul gazelor

naturale ca instrument politic: criza ruso-ucraineană de la sfârşitul anului 2005 - începutul anului

2006.

Pornind de la premisa că statele ex-sovietice dispun de o amplasare geopolitică de

invidiat ocupând spaţiul de tranzit între cele mai dinamice regiuni mondiale – Europa

Occidentală şi zona Asia-Pacific, acest capitol evidenţiază că poziţionarea geografică dar şi

faptul că au făcut parte dintr-un sistem economic, energetic unificat (al URSS) le conferă atuuri

şi interdependenţe specifice. De asemenea, constituie un spaţiu pentru manifestarea intereselor

geopolitice ale marilor actori globali. De pildă, dezvoltarea relaţiilor economice ale statelor din

Asia Centrală cu Rusia şi China a defavorizat restructurarea economiilor statelor central-asiatice

şi a constituit chiar o povară pentru dezvoltarea acestora datorită cererii crescânde de materii

prime din partea statelor partenere ceea ce a dus în cele din urmă la sacrificarea resurselor

necesare pentru dezvoltarea propriilor capacităţi industriale de prelucrare şi producere de bunuri

cu valoare adăugată

Creşterea dependenţei energetice europene scoate în evidenţă importanţa definirii unor

politici de aprovizionare care să ţintească state non-membre UE. Dar, în chestiuni energetice

externe, UE este lipsită de mijloace pentru a negocia şi a exercita presiune. Sau cel puţin era

7

lipsită până recent când într-un final, la 12 septembrie 2011, UE a adoptat un mandat pentru a

permite Comisiei Europene să negocieze în numele Uniunii un acord juridic cu Azerbaidjanul şi

Turkmenistanul pentru construirea unei conducte trans-caspice2. Este pentru prima dată când UE

propune un tratat internaţional pentru construirea unei infrastructuri energetice în afara Uniunii.

Momentul este de remarcat şi reprezintă rezultatul unui proces diplomatic laborios urmare căruia

UE este acum mult mai prezentă politic în Asia centrală şi Caucazul de Sud. Chiar şi preşedintele

Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso a efectuat un turneu caspic la luna ianuarie 2011 şi a

avut întâlniri cu preşedintele Aliev al Azerbaidjanului şi Berdimuhamedov al Turkmenistanului.

Cu siguranţă nu s-a aflat într-o situaţie prea confortabilă ţinând cont de valorile pe care UE este

construită şi care sunt departe de a fi sedimentate la nivelul celor două state.

Dacă în capitolele anterioare am concluzionat că asigurarea resurselor energetice

constituie o premisă fundamentală pentru dezvoltarea economică, capitolul IV - Efectul

factorului energetic asupra reformelor economice, sociale şi politice şi asigurării libertăţilor

umane fundamentale, analizează măsura în care factorul energetic – abundenţa sau absenţa

resurselor energetice - a avut influenţă asupra reformelor economice, sociale, politice şi

asigurării libertăţilor umane fundamentale.

Este greu de cuantificat măsura în care factorul energetic a influenţat evoluţia statelor

fost-sovietice analizate. Cele care sunt înzestrate cu resurse energetice au beneficiat de venituri

importante din exportul acestora, dar aceste venituri s-au oglindit ulterior în prea mică măsură în

susţinerea proceselor de restructurare economică şi tranziţie către instaurarea unor societăţi

democratice. În cele mai multe cazuri ele au condus la mărirea distanţei între regimurile aflate la

putere şi restul populaţiei şi se constată o diminuare relativă a indicelui lor democratic. O

concluzie parţială ar fi că înclinarea spre reforme democratice şi economice este invers

proporţională cu înzestrarea energetică sau că lipsa resurselor energetice nu este un obstacol în

calea reformelor, ci dimpotrivă conduce la responsabilizarea factorilor de decizie.

Bunăstarea de moment acoperă rapid crizele şi greşelile trecutului; manipularea prin

intermediul mass-media asigură popularitatea regimurilor aflate la putere. Există totuşi o

oarecare conştientizare a necesităţii diversificării sectoarelor economice care să permită

asigurarea unei dezvoltări echilibrate şi durabile. Resursele energetice pot asigura veniturile

necesare susţinerii dezvoltării unor noi ramuri economice sau modernizării şi extinderii celor

existente.

Majoritatea acestor state continuă să prezinte o serie de riscuri pentru investitorii străini,

care în condiţiile date se orientează cu predilecţie către sectorul energetic, aducător de profit

imediat, în măsură să permită destul de rapid amortizarea investiţiilor şi riscurile la care aceştia

2 http://ec.europa.eu/energy/international/security_of_supply/cooperation_en.htm, accesat la 22 septembrie 2011.

8

se expun – de exemplu: reluarea unor procese de privatizare o dată cu schimbarea elitelor

politice.

Cercetarea duce la concluzia că este necesară o nouă paradigmă de abordare fiindcă

realităţile globale şi regionale s-au schimbat. În statele din spaţiul ex-sovietic există deja o

importantă bază normativă în vigoare sau un dialog aprofundat pe diverse domenii cu Uniunea

Europeană, în special pe componenta energetică. Luat izolat, sectorul energetic poate constitui

un motor puternic pentru reforme interne şi interacţiune externă. Totul depinde de voinţa

politică. La douăzeci de ani de la dobândirea independenţei statele din spaţiul ex-sovietic au

posibilităţi mult mai avantajoase pentru de a-şi defini calea de urmat, de a alege. Au posibilitatea

de a impune o mare parte din termenii de dezvoltare, de a alege modernizarea şi ritmul de

realizare a acesteia în baza asumării de reguli şi standarde sau de a menţine status-quo-ul.

9