Universitatea BucureştiFacultatea de Geografie
Şcoala Doctorală „Simion Mehedinţi”
TEZĂ DE DOCTORAT
- REZUMAT -
Valenţele geostrategice ale resurselor energetice
în spaţiul ex-sovietic
Conducător ştiinţific: Doctorand:
prof. univ. dr. Silviu NEGUŢ UNGUR Călin-Ionuţ
Bucureşti 2012
REZUMAT
Teza Valenţele geostrategice ale resurselor energetice în spaţiul ex-sovietic analizează
importanţa resurselor energetice prin prisma noilor realităţi geopolitice create de destrămarea
Uniunii Sovietice şi extinderea UE către răsărit concomitent cu manifestarea tot mai accentuată a
intereselor Chinei pentru resursele energetice din zona caspică. Astfel, resursele energetice în
spaţiul ex-sovietic căpăta valenţe geostrategice. La nivelul marilor actori mondiali există o
preocupare largă faţă de conceptul de securitate energetică. Este enunţată tot mai frecvent şi cu
atât mai mult cu cât preţurile la petrol si gaze urcă pe bursele internaţionale. Statele fost sovietice
sunt importante în ecuaţia asigurării securităţii energetice europene ca alternativă la
aprovizionarea din Orientul Mijlociu şi scăderea producţiei în nordul Europei. Interesul este de a
asigura furnizori şi rute stabile, care să nu ofere surprize. Pe de altă parte, aprovizionarea din
această zonă este vitală pentru consumatorii asiatici, tot mai „înfometaţi” datorită ritmului
creşterii economice.
Valoarea adăugată a acestei lucrări rezultă din analiza interacţiunii dintre poziţia
geografică a statelor fost sovietice, resursele energetice, performanţa economică şi calitatea
actului de guvernare. Valoarea resurselor energetice este determinată de posibilităţile de
valorificare a acestora. Consumul intern de energie al tuturor statelor fost sovietice s-a diminuat
considerabil după destrămarea Uniunii Sovietice, economiile lor intrând într-un proces accentuat
de restructurare, diminuându-şi anvergura şi implicit consumul de energie. Aşadar, piaţa
regională nu are un consumator „avut” şi de aceea trebuie căutate alte posibilităţi de a le
valorifica la un preţ bun. Pentru aceasta însă ele trebuie să ajungă la consumatori care au tolba
plină, dar aceştia se află la mare distanţă. Ei sunt dispuşi să plătească bine dar vor să aibă
siguranţa că aprovizionarea se menţine la parametrii agreaţi şi nu fluctuează în funcţie de
împrejurări. Poziţia geografică este astfel foarte importantă.
Lucrarea de faţă argumentează că ecuaţia valenţelor geostrategice ale resurselor
energetice se compune din două elemente: valenţele strategice pentru consumatori (securitate
energetică) care, ideal, ar trebui să egaleze valenţele strategice pentru furnizori (siguranţa
valorificării optime). De-a lungul istoriei marile puteri şi-au urmat interesele primare de a
controla resurse, căi de acces şi doar în câteva exemple au fost purtaţi de un real rol civilizator.
Dacă până nu demult monopolul rusesc asupra valorificării resurselor energetice din
spaţiul ex-sovietic era oarecum ameninţat din partea occidentală, creşterea economică a Chinei a
2
condus la apariţia unui nou debuşeu – cel oriental. Rusia a reuşit după destrămarea Uniunii
Sovietice să creeze intercondiţionările politico-strategice care să-i permită să facă mutările pe
tabla de şah a spaţiului post-sovietic astfel încât să-şi menţină influenţa, poziţia de monopol şi
astfel profitul şi controlul asupra valorificării resurselor energetice pe rutele către occident.
Aceasta i-a permis să impună preţuri joase la achiziţia de resurse energetice din zona caspică şi
să revândă la preţuri mult mai ridicate în occident. O intermediere foarte profitabilă. În ultimii
ani Rusia a trebuit să se repoziţioneze fiindcă a realizat că nu mai poate să menţină status-quo-ul
în condiţiile în care rutele energetice spre marii consumatori din orient: China, India - prindeau
rădăcini tot mai solide. În acelaşi timp, crizele gazelor dintre Rusia şi Ucraina de la începutul
anilor 2006 şi 2009 au determinat o coagulare a poziţiilor statelor membre ale Uniunii Europene
vis-a-vis de preocupările pentru realizarea securităţii lor energetice pe termen lung: - acestea au
devenit mult mai determinate în promovarea unor proiecte care să asigure atât rute cât şi surse
alternative de aprovizionare cu gaze naturale.
Destrămarea Uniunii Sovietice la începutul anilor ’90 a condus la apariţia a cincisprezece
state noi. Cele trei state baltice – Lituania, Letonia şi Estonia – sunt în prezent membre ale
Uniunii Europene şi NATO şi de aceea parte a unui sistem de valori şi standarde bazate pe
principiile statului de drept, respectării valorilor fundamentale şi economiei de piaţă. În acelaşi
timp sunt şi protejate de „intemperii” prin aşa-zisele concepte al solidarităţii comunitare sau
aliate. Din obiecte directe ale politicii altor state au devenit subiecţi care determină politica faţă
de alte state şi regiuni, inclusiv faţă de celelalte foste republici sovietice. De aceea ele nu
constituie subiectul acestei lucrări iar situaţia lor este tratată marginal, de cele mai multe ori
pentru a ilustra diferenţa între evoluţia/integrarea acestora în cadrul proiectului euro-atlantic şi
evoluţiile celorlalte republici sovietice independente.
Cinci dintre fostele republici sovietice – Federaţia Rusă, Azerbaidjan, Kazahstan,
Uzbekistan şi Turkmenistan – se disting printr-o avuţie importantă de petrol şi gaze şi de aceea
pot fi incluse în categoria statelor care au, avute. Diferenţele sunt însă majore în modul în care au
reuşit în cei aproximativ 20 de ani de existenţă să-şi valorifice aceste resurse. Talia, moştenirea şi
poziţia geografică şi-au pus amprenta. Alte patru state – Republica Moldova, Kârgâzstan,
Tadjikistan şi Armenia se înscriu în categoria celor nevoiaşe, care nu au - fără resurse energetice
şi fără o poziţie geografică importantă pentru a fi valorificată. Acesta nu este însă cazul Ucrainei,
Georgiei şi Belarusului care deşi sunt dependente în proporţie importantă de resursele energetice
externe deţin prin poziţia lor geografică pe rutele de tranzit în transportul petrolului şi gazelor
către consumatorii europeni pârghii importante în negocierile cu Federaţia Rusă sau cu alte state
furnizoare de resurse energetice. S-a întâmplat de mai multe ori în ultimii ani ca aceste state să
3
reuşească să atragă simpatia occidentală în crizele energetice avute cu Rusia. Sintagma utilizată
în această lucrare – state ex-sovietice – se limitează la spaţiul geografic acoperit de aceste
douăsprezece state.
Lipsa accesului la energie are consecinţe mari, fiind un fapt istoric că deţinătorul de
resurse are şansa de a le utiliza ca arme virtuale de tipul presiunilor şi ameninţărilor de natură
politico-strategică. Rolul strategic şi politic al energiei a fost în mod clar evidenţiat în ultimii 30
de ani de diferitele crize petroliere, conflicte regionale sau erori în politica energetică a unei ţări.
Dacă Uniunea Europeană pare să aibă suficientă monedă de schimb pentru a echilibra raporturile
cu Rusia şi cu toate acestea s-a întâmplat ca noile sale state membre să fie afectate de politicile
energetice ale Rusiei, ţările din zona ex-sovietică sunt mult mai vulnerabile, iar presiunile
energetice exercitate asupra lor trec adeseori din registrul virtual într-unul contondent.
Viziunea geopolitică asupra spaţiului ex-sovietic a fost stimulată de noile realităţi,
apărând oportunităţi pentru configurarea pe termen lung a unui sistem de dezvoltare durabilă. În
acelaşi timp, au fost imediat identificate şi o serie de riscuri determinate de structura societăţilor
din noile state, avuţia lor ca premisă de dezvoltare şi interacţiunea factorilor externi motivaţi de
interese geostrategice. O schimbare majoră s-a dovedit a fi trecerea de la utilizarea
preponderentă a forţei militare în menţinerea influenţei şi echilibrului, la manevrarea cu tact a
strategiilor bazate pe controlul direcţionării resurselor zonei, în special a celor de petrol şi gaze.
„Rusia menţine o poziţie puternică vis-a-vis de statele caspice deoarece majoritatea conductelor
de petrol şi gaze din regiunea caspică traversează teritoriul rusesc”1.
Capitolul I al lucrării - Statele fost-sovietice la … 20 de la afirmarea independenţei,
prezintă succint principalele caracteristici ale celor douăsprezece state fost-sovietice după două
decade de „independenţă” cu accent pe dimensiunea energetică. Concluzia este că unele dintre
ele au reuşit mai mult decât altele să-şi manifeste independenţa proclamată în 1991.
Anii ‘90 au fost propice emancipării naţionale prin prisma noilor realităţi geopolitice dar
a fost multă neştiinţă şi lipsă de viziune. Aşa cum era de aşteptat şi chiar sugerat de unii dintre
experţi, procesul de tranziţie determinat de prefacerile de la începutul anilor ’90 (determinat de
destrămarea Uniunii Sovietice şi sfârşitul Războiului Rece) a fost inegal în timp şi în spaţiu în
statele care l-au parcurs. Unele au mimat independenţa fiindcă le-a convenit sau nu au avut de
ales (Kazahstan, Kârgâzstan…stan-urile în general, dar şi Armenia nevoită să caute sprijin în
disputa pentru Nagorno-Karabah). Altele au aclamat-o cu intensitate tot mai mare (Ucraina,
Georgia) şi au declanşat reacţii din partea „fratelui nelegitim mai mare”. Unele au fost mai
timide în a lua poziţie dar şi-au făcut aranjamentele interne pentru a se consolida ca stat
1 J. Perovic, R. Orttung, A. Wenger (2009), Russian Energy Power and Foreign Relations – Implications for conflict and cooperation, Routledge, New York, pag. 110.
4
(Azerbaidjan, R. Moldova în ultimii ani). A depins foarte mult de proximitatea geografică faţă de
marii actori (Rusia, UE, China) dar şi de avuţia fiecăreia.
Acest capitol conchide că după 20 de ani de la proclamarea independenţei fiecare ţară are
rolul său geostrategic. Din perspectivă occidentală, statele fost sovietice sunt împărţite în patru
mari categorii: (i) ţările din prima linie, în care UE este deja foarte vizibilă prin politicile sale sau
care sunt obiectul direct al politicilor europene: Ucraina, Republica Moldova, Georgia şi, într-o
oarecare măsură – Belarus; (ii) ţările de coridor energetic: Azerbaidjan, Turkmenistan,
Uzbekistan şi Kazahstan; (iii) ţările cu potenţial ridicat de a deveni ţintă a unor politici europene
mai cuprinzătoare: Armenia şi Kârgâzstan; (iv) Federaţia Rusă este identificată ca actor global,
care are o viziune de ansamblu asupra regiunii, prin prisma valenţelor sale strategice cu
implicaţii pentru geopolitica globală.
Deşi Uniunea Europeană cu valorile ei normative este o temă de dezbatere şi de speranţe
în multe din capitalele statelor fost-sovietice şi cu precădere a celor din „prima linie” de contact
cu Uniunea Europeană şi statele sale membre, mulţi diplomaţi şi analişti de politică externă
privesc acest spaţiu adesea doar ca o piesă dintr-un mare joc de şah care e relaţia UE – Rusia. În
baza acestui curent de opinie, apropierea între acest spaţiu şi Uniunea Europeană se doreşte atâta
timp cât nu impietează asupra intereselor Rusiei şi nu trezeşte suspiciunile acesteia. Acest lucru
este adesea speculat de elitele politice locale pentru a argumenta lipsa de inacţiune în realizarea
unor reforme. În acelaşi timp, creează un sentiment de resemnare cu valenţe geostrategice în
rândul forţelor progresiste.
Capitolul II - Oportunităţi şi provocări în valorificarea resurselor energetice pentru
realizarea interesului naţional, analizează situaţia statelor din spaţiul ex-sovietic în ceea ce
priveşte oportunităţile conferite unora dintre ele de înzestrarea cu resurse energetice (petrol, gaze
naturale) şi limitările impuse altora de dependenţa energetică, precum şi relaţiile complexe
determinate de interdependenţele dintre acestea în valorificarea resurselor energetice (tranzitul
resurselor energetice către statele consumatoare). Modul în care se proiectează în spaţiul ex-
sovietic posibilităţile de valorificare a înzestrării cu resurse energetice (petrol şi gaze naturale) şi,
respectiv, a accesului la acestea reflectă o împletitură de interese naţionale, adeseori în
competiţie sau interdependente. În acelaşi timp, folosirea atuurilor energetice în relaţiile inter-
statele transformă domeniul energetic într-un câmp tactic de acţiune pentru atingerea unor
interese mai mari.
Evoluţiile celor 15 state ex-sovietice în perioada subsecventă destrămării Uniunii
evidenţiază o redefinire a intereselor naţionale vitale şi o repoziţionare a relaţiilor dintre acestea,
în care pârghiile energetice sunt folosite inclusiv ca reacţie la schimbare sau instrumente tactice.
5
Pe ansamblu însă, se constată o modelare graduală a interdependenţelor între statele fost-
sovietice în domeniul energetic, ceea ce poate încuraja realizarea într-o manieră mai
independentă a intereselor naţionale.
Gruparea statelor ex-sovietice din punct de vedere al înzestrării energetice şi a
poziţionării geografice în ţări exportatoare, importatoare sau de tranzit nu reflectă îndeaproape
relaţiile şi interesele acestora. Pe de o parte, dintre toate, se distinge Federaţia Rusă, care deţine
importante rezerve de petrol şi gaze, dar mai ales monopolizează o importantă reţea de transport,
cu efect direct asupra valorificării resurselor din spaţiul central-asiatic. În acelaşi timp, în
decursul anilor, politicile energetice ruse nu s-au subscris regulilor tradiţionale ale pieţei ci au
vizat inclusiv realizarea unor obiective politice – menţinerea influenţei asupra statelor fost-
sovietice. În acest context, în cazul Rusiei, valorificarea resurselor energetice a urmărit un dublu
interes naţional: dezvoltarea economică internă şi menţinerea influenţei în vecinătatea apropiată.
Acest lucru este demonstrat de reacţia Moscovei faţă de opţiunile europene şi euroatlantice ale
ţărilor baltice (în anii ‘90), ale Georgiei şi Ucrainei (după revoluţia rozelor, respectiv portocalie),
dar şi de dezinteresul faţă de liberalizarea transportului resurselor energetice.
Monopolul rusesc asupra sistemului de transport energetic a defavorizat statele central-
asiatice în valorificarea deplină a resurselor lor energetice. Federaţia Rusă s-a interpus în relaţiile
dintre acestea şi statele consumatoare şi a acţionat pentru menţinerea pe termen cât mai lung a
stării de fapt, beneficiind în termeni reali, de profit, de pe urma acestei situaţii. Prin această
poziţie, Federaţia Rusă a afectat bunăstarea şi, astfel, interesul naţional al acestor state care ar fi
putut beneficia mai mult în cazul unui sistem de valorificare liberă a resurselor proprii pe pieţele
internaţionale. Această situaţie a determinat o apropiere între celelalte state deţinătoare de
resurse şi statele dependente energetic motivată de interesul statelor din prima categorie de a
valorifica mai bine resursele de care dispun, respectiv de interesul statelor din a doua grupă de a-
şi diversifica aprovizionarea şi a limita costurile politice ale dependenţei energetice.
Creşterea necesarului energetic occidental şi chinez afectează politicile monopoliste şi
contribuie la promovarea unor oportunităţi noi de valorificare în plan extern a resurselor,
contribuind la creşterea profilului statelor înzestrate energetic – Azerbaidjan, Kazahstan,
Turkmenistan. Va fi interesant de urmărit măsura în care abordarea Moscovei va fi preluată în
timp şi de aceste state în relaţiile lor cu statele dependente energetic, urmare creşterii profilului
acestora pe baza valorificării resurselor. O primă manifestare observată este dorinţa de a depăşi
stadiul de simplu furnizor şi a intra pe pieţele de desfacere prin achiziţii de infrastructură. Piaţa
europeană este însă bazată pe reguli clare şi mecanisme de reglementare care asigură
transparenţa şi securitatea energetică la nivel comunitar. Pe o asemenea piaţă nu există
6
posibilitatea de a juca politic cartea energetică. În schimb, respectarea unor reguli determinate şi
valabile pentru toţi poate influenţa pozitiv modernizarea sistemului energetic rusesc şi, a celui
din spaţiul ex-sovietic, în general.
Interdependenţele şi provocările în valorificarea resurselor energetice în spaţiul ex-
sovietic sunt ilustrate prin referiri la statutul Mării Caspice, conflictul din Nagorno-Karabah,
situaţia regiunile separatiste Abhazia şi Osetia de Sud şi problematica transnistreană. Un studiu
de caz privind Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre este menit să evidenţieze
oportunităţile de cooperare între statele membre ale organizaţiei şi rezultatele concrete modeste.
Capitolul III - Abordarea geostrategică a resurselor energetice din spaţiul ex-sovietic
prin prisma asigurării securităţii energetice europene, propune o analiză geostrategică a
resurselor energetice din statele ex-sovietice prin prisma interesului de asigurare a securităţii
energetice europene. Cererea energetică a Uniunii Europene este în creştere iar, pe fondul
declinului producţiei principalilor producători interni - Marea Britanie şi Olanda - dependenţa sa
de importurile de petrol şi gaze se amplifică. Luând în considerare tendinţa actuală de creştere a
consumului energetic, în următorii 20-30 de ani aproximativ 70% din necesarul energetic al
Uniunii va fi realizat din importuri, comparativ cu 50% cât contabilizează importurile în prezent.
În plus, unele importuri vor trebui asigurate din regiuni instabile politic. Efectele
inderdependenţelor energetice sunt ilustrate printr-un studiu de caz privind preţul gazelor
naturale ca instrument politic: criza ruso-ucraineană de la sfârşitul anului 2005 - începutul anului
2006.
Pornind de la premisa că statele ex-sovietice dispun de o amplasare geopolitică de
invidiat ocupând spaţiul de tranzit între cele mai dinamice regiuni mondiale – Europa
Occidentală şi zona Asia-Pacific, acest capitol evidenţiază că poziţionarea geografică dar şi
faptul că au făcut parte dintr-un sistem economic, energetic unificat (al URSS) le conferă atuuri
şi interdependenţe specifice. De asemenea, constituie un spaţiu pentru manifestarea intereselor
geopolitice ale marilor actori globali. De pildă, dezvoltarea relaţiilor economice ale statelor din
Asia Centrală cu Rusia şi China a defavorizat restructurarea economiilor statelor central-asiatice
şi a constituit chiar o povară pentru dezvoltarea acestora datorită cererii crescânde de materii
prime din partea statelor partenere ceea ce a dus în cele din urmă la sacrificarea resurselor
necesare pentru dezvoltarea propriilor capacităţi industriale de prelucrare şi producere de bunuri
cu valoare adăugată
Creşterea dependenţei energetice europene scoate în evidenţă importanţa definirii unor
politici de aprovizionare care să ţintească state non-membre UE. Dar, în chestiuni energetice
externe, UE este lipsită de mijloace pentru a negocia şi a exercita presiune. Sau cel puţin era
7
lipsită până recent când într-un final, la 12 septembrie 2011, UE a adoptat un mandat pentru a
permite Comisiei Europene să negocieze în numele Uniunii un acord juridic cu Azerbaidjanul şi
Turkmenistanul pentru construirea unei conducte trans-caspice2. Este pentru prima dată când UE
propune un tratat internaţional pentru construirea unei infrastructuri energetice în afara Uniunii.
Momentul este de remarcat şi reprezintă rezultatul unui proces diplomatic laborios urmare căruia
UE este acum mult mai prezentă politic în Asia centrală şi Caucazul de Sud. Chiar şi preşedintele
Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso a efectuat un turneu caspic la luna ianuarie 2011 şi a
avut întâlniri cu preşedintele Aliev al Azerbaidjanului şi Berdimuhamedov al Turkmenistanului.
Cu siguranţă nu s-a aflat într-o situaţie prea confortabilă ţinând cont de valorile pe care UE este
construită şi care sunt departe de a fi sedimentate la nivelul celor două state.
Dacă în capitolele anterioare am concluzionat că asigurarea resurselor energetice
constituie o premisă fundamentală pentru dezvoltarea economică, capitolul IV - Efectul
factorului energetic asupra reformelor economice, sociale şi politice şi asigurării libertăţilor
umane fundamentale, analizează măsura în care factorul energetic – abundenţa sau absenţa
resurselor energetice - a avut influenţă asupra reformelor economice, sociale, politice şi
asigurării libertăţilor umane fundamentale.
Este greu de cuantificat măsura în care factorul energetic a influenţat evoluţia statelor
fost-sovietice analizate. Cele care sunt înzestrate cu resurse energetice au beneficiat de venituri
importante din exportul acestora, dar aceste venituri s-au oglindit ulterior în prea mică măsură în
susţinerea proceselor de restructurare economică şi tranziţie către instaurarea unor societăţi
democratice. În cele mai multe cazuri ele au condus la mărirea distanţei între regimurile aflate la
putere şi restul populaţiei şi se constată o diminuare relativă a indicelui lor democratic. O
concluzie parţială ar fi că înclinarea spre reforme democratice şi economice este invers
proporţională cu înzestrarea energetică sau că lipsa resurselor energetice nu este un obstacol în
calea reformelor, ci dimpotrivă conduce la responsabilizarea factorilor de decizie.
Bunăstarea de moment acoperă rapid crizele şi greşelile trecutului; manipularea prin
intermediul mass-media asigură popularitatea regimurilor aflate la putere. Există totuşi o
oarecare conştientizare a necesităţii diversificării sectoarelor economice care să permită
asigurarea unei dezvoltări echilibrate şi durabile. Resursele energetice pot asigura veniturile
necesare susţinerii dezvoltării unor noi ramuri economice sau modernizării şi extinderii celor
existente.
Majoritatea acestor state continuă să prezinte o serie de riscuri pentru investitorii străini,
care în condiţiile date se orientează cu predilecţie către sectorul energetic, aducător de profit
imediat, în măsură să permită destul de rapid amortizarea investiţiilor şi riscurile la care aceştia
2 http://ec.europa.eu/energy/international/security_of_supply/cooperation_en.htm, accesat la 22 septembrie 2011.
8
se expun – de exemplu: reluarea unor procese de privatizare o dată cu schimbarea elitelor
politice.
Cercetarea duce la concluzia că este necesară o nouă paradigmă de abordare fiindcă
realităţile globale şi regionale s-au schimbat. În statele din spaţiul ex-sovietic există deja o
importantă bază normativă în vigoare sau un dialog aprofundat pe diverse domenii cu Uniunea
Europeană, în special pe componenta energetică. Luat izolat, sectorul energetic poate constitui
un motor puternic pentru reforme interne şi interacţiune externă. Totul depinde de voinţa
politică. La douăzeci de ani de la dobândirea independenţei statele din spaţiul ex-sovietic au
posibilităţi mult mai avantajoase pentru de a-şi defini calea de urmat, de a alege. Au posibilitatea
de a impune o mare parte din termenii de dezvoltare, de a alege modernizarea şi ritmul de
realizare a acesteia în baza asumării de reguli şi standarde sau de a menţine status-quo-ul.
9