Universitatea din BucureştiFacultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

TEZĂ DE DOCTORAT

REZUMAT

SCHIMBARE ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ ÎN

CONTEXTUL DEZVOLTĂRII DURABILE.

STUDIU DE CAZ - JUDEŢUL TIMIŞ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:Prof. univ. dr. ROMULUS DABU

DOCTORAND:Drd. Goţia Creţiu Cristian Sorin

BUCUREŞTI

2008

ARGUMENT 1

CAP. I ASPECTE TEORETICE 2

1.1. ASPECTE INTRODUCTIVE 2

1.2. ISTORICUL PREOCUPĂRILOR ÎN PROBLEMA DEZVOLTĂRII DURABILE 5

1.3. DEZVOLTAREA DURABILĂ – CONCEPT ŞI DEFINIŢIE 10

1.4. DEZVOLTARE DURABILĂ – CONCEPT ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII 13

1.4.1.Premisele dimensiunii globale a conceptului de dezvoltate durabilă 15

1.4.2.Obiective şi principii privind dezvoltarea durabilă in contextual globalizării 23

1.4.3.Ameninţări şi soluţii privind dezvoltarea durabilă 25

1.5. IMPLICAŢIILE INTERDISCIPLINARE ALE CONCEPTULUI DE

DEZVOLTARE DURABILĂ

28

1.5.1.Problemele privind evoluţia sociologiei 28

1.5.2.Caracterul sistemic şi relaţia conceptului cu sociologia – nişele de

intervenţie a practicii sociologice

31

CAP. II TEORII ALE DEZVOLTĂRII 33

2.1. TEORII ALE CREŞTERII ECONOMICE 33

2.1.1.Creştere şi dezvoltare economică – concept macroeconomic 33

2.1.2.Creşterea economică concept şi probleme doctrinare 34

2.1.3.Modele de creştere economică 38

2.1.4.Contextul dinamicii mondiale a dezvoltării economice 42

2.1.5.Dinamica românească a dezvoltării economice 44

2.2. TEORII ALE DEZVOLTĂRII SOCIALE 48

2.2.1.Dezvoltare durabilă - dezvoltare socială 48

2.2.2.Geneza paradigmei dezvoltării sociale 51

2.2.3.Teorii ale dezvoltării sociale 53

2.2.4.Reforma statului, „statul bunăstării”, dezvoltare socială 67

2.2.5.Dezvoltarea socială comunitară: ţări dezvoltate ţări nedezvoltate 68

2.3. TEORII ALE CAPITALULUI SOCIAL 70

2.3.1.Capitalul social – soluţie a dezvoltării sociale 70

2.3.2.Istoricul conceptului de capital social 74

2.3.3.Capitalul social – resursă a dezvoltării sociale 78

1

2.3.4.Politici de dezvoltare a capitalului social 81

2.4. TEORII ALE DEZVOLTĂRII RURALE 84

2.4.1.Politica agrară versus politica de dezvoltare rurală 84

2.4.2.Politicile antisărăcie şi politici de dezvoltare rurală 85

2.5. TEORII ALE SĂRĂCIEI 89

2.5.1.Perspective ideologice 90

2.5.2.Sărăcie relativă - sărăcie structurală 97

2.6. DEZVOLTARE DURABILĂ – CALITATEA VIEŢII 100

CAP. III ABORDĂRI METODOLOGICE ÎN DEZVOLTAREA

DURABILĂ

103

3.1. METODA STRATEGICĂ 103

3.1.1.Planificarea strategică 103

3.1.2.Analiza SWOT 111

3.2. METODE PREVIZIONALE 114

3.2.1.Metoda foresight 114

3.2.2.Metode folosite în exerciţiul de foresight 120

3.3. METODA STATISTICĂ – INDICATORI AI DEZVOLTĂRII DURABILE 127

3.3.1.Rolul indicatorilor în procesul de dezvoltare socială 127

3.3.2.Provocări în implementarea statisticii regionale 130

3.3.3.Dileme şi exigenţe metodologice ale măsurării dezvoltării sociale 132

3.4. STUDIUL DE IMPACT – MĂSURAREA INTERVENŢIEI COMUNITARE 135

3.4.1.Definirea studiului de impact 135

3.4.2.Indicatorii de program 137

CAP. IV INSTRUMENTE ALE DEZVOLTĂRII DURABILE 141

4.1. POLITICI EUROPENE DE DEZVOLTARE REGIONALĂ 141

4.1.1.Conceptul politicilor europene de dezvoltare 141

4.1.2.Premise instituţionale ale politicilor europene de dezvoltare 144

4.1.3.Structura fondurilor şi direcţii de finanţare regională în dezvoltarea durabilă 152

4.2. STRATEGIILE DE DEZVOLTARE REGIONALĂ 154

4.2.1.Strategia Naţională de Dezvoltare Durabilă – prezentare şi concluzii 154

4.2.2.Planul de Dezvoltare Regională – prezentare şi concluzii 176

4.2.3.Strategia de Dezvoltare a Euroregiunii DKMT– prezentare şi concluzii 180

2

4.2.4.Planului Regional de Acţiune pentru Ocupare şi Incluziune Socială Vest –

prezentare şi concluzii

185

CAP. V STUDIU PRIVIND POTENŢIALUL DEZVOLTĂRII

DURABILE AL JUDEŢULUI TIMIŞ ÎN CONTEXT

REGIONAL

189

5.1. METODOLOGIA CERCETĂRII 189

5.1.1.Aspecte deontologice ale cercetării sociologice 190

5.1.2. Obiectivele studiului 192

5.2. PREZENTAREA JUDEŢULUI TIMIŞ ÎN CONTEXT REGIONAL 193

5.2.1.Geografia judeţului Timiş 193

5.2.2.Analiza socio – economică 196

5.2.3.Infrastructura 200

5.2.4.Provocările locale şi regionale ale problemelor de mediu 202

5.2.5.Judeţul Timiş în contextul euroregiunii DKMT 206

5.3. DINAMICA INSTITUŢIILOR PUBLICE DIN JUDEŢUL TIMIŞ ÎN VEDEREA

SPRIJINIRII DEZVOLTĂRII DURABILE

211

5.3.1.Prezentarea metodologiei studiului 211

5.3.2.Obiectivele cercetării 212

5.3.3.Stabilirea indicatorilor 213

5.3.4.Interpretarea rezultatelor din analiza documentelor 214

5.3.5.Interpretarea rezultatelor din ancheta de teren 220

5.3.6.Concluzii privind dinamica instituţiilor publice din Judeţul Timiş în

vederea sprijinirii dezvoltării durabile

243

5.4. DINAMICA MEDIULUI DE AFACERI DIN JUDEŢUL TIMIŞ 246

5.4.1.Prezentarea metodologiei studiului 246

5.4.2.Obiectivele cercetării 246

5.4.3.Stabilirea indicatorilor 247

5.4.4.Interpretarea rezultatelor din ancheta de teren 250

5.4.5.Concluzii privind dinamica instituţiilor private în contextul dezvoltării durabile 262

5.5. DIRECŢII DE DEZVOLTARE DURABILĂ ÎN JUDEŢUL TIMIŞ 264

Anexe 273

Bibliografie 279

3

ARGUMENT

Aspectele economico-sociale sunt unele dintre cele mai complexe probleme pe care le

ridică societatea în procesul actual al evoluţiei sale. Deoarece omul depinde de resurse,

activitatea economică a fost prezentă încă de la apariţia acestuia şi îl va însoţi în evoluţia sa

indiferent de complexitatea pe care o va atinge societatea în ansamblul său.

Totalitatea activităţilor economice determină o proiecţie în planul societăţii sub forma

unui sistem de status-roluri care tinde să asigure echilibrul general şi satisfacerea generalizată

a nevoilor biologice, sociale, culturale etc.

Este certă legătura dintre dezvoltarea economică şi cea socială însă exigenţele la care

este supusă societatea contemporană sunt mult mai complexe deoarece amplitudinea

fenomenelor se răsfrânge la nivel global.

Dezvoltarea durabilă intervine deci ca necesitate actuală a societăţilor în proiectarea

activităţilor umane tocmai pentru a proteja mediul şi resursele. Dincolo de acestea două,

dezvoltarea durabilă propune şi limitarea efectelor sociale negative pe care le implică

dezvoltarea economică.

După experienţa acumulată în ceea ce priveşte dezvoltarea economică, în raport cu

toate implicaţiile sale sociale, politice şi de mediu s-a ajuns la concluzia că diversitatea

acestora nu poate fi gestionată prin soluţii universale aplicate la nivel macro.

Problema dezvoltării durabile se pune cu stringenţă în contextul construcţiei

comunitare implicând mecanismele instituţionale prin care se fac finanţările. Problema care se

ridică este modul în care sistemul finanţărilor ating multiplele obiective asumate de Uniunea

Europeană, în contextul diversităţii problemelor şi al decalajelor de dezvoltare economică şi

socială.

Automat acest sistem se axează pe finanţări cu impact regional direct, anticipându-se

ulterior efectele macro. De aici derivă si consecinţe administrativ-politice precum

regionalizarea şi descentralizarea. Această soluţie a fost implementată la nivelul Europei iar în

zona de Vest a României exemplul este DKMT.

Problema dezvoltării durabile se sintetizează astfel în sintagma „a gândi global şi a

acţiona local” (Ion I. Ionescu, 2004, p.38), iar din acest principiu decurg componente

fundamentale ale dezvoltării durabile precum descentralizare administrativă, stimularea

4

participării cetăţenilor prin asumarea rolurilor şi găsirea unor soluţii de gestionare a resurselor

locale astfel încât să nu fie afectate interesele generaţiilor viitoare.

Limitele care intervin în cadrul dezvoltării durabile sunt multiple, chiar şi în cazul

Judeţului Timiş, astfel că în cele ce urmează vom prezenta o serie de probleme generale ale

mediului local.

Judeţul Timiş nu se bucură de stabilitate demografică ci, dimpotrivă, de 100 de ani

tendinţa este descrescătoare. Populaţia de origine străină (evrei, nemţi, unguri) au migrat în

ţările de origine. Nivelul de trai ridicat şi dezvoltarea economică existentă a constituit un pol

de atracţie demografică pentru populaţiile din alte zone ale ţării însă, odată cu extinderea UE,

populaţia a migrat spre vestul Europei.

Odată cu integrarea României în UE acest fenomen se va accentua iar Timişul va simţi

puternic deficitul de forţă de muncă.

Timişul a beneficiat de trei factori principali care au susţinut dezvoltarea:

- forţa de muncă ieftină venită din alte zone ale ţării, fenomen, care după cum am

arătat are şanse să se diminueze;

- relaţiile cu ţările învecinate (Ungaria, Serbia);

- relaţiile cu Austria şi Germania, care au realizat investiţii în zonă însă care îşi

vor putea muta atenţia înspre alte zone geografice retrăgând suportul financiar,

ori dezvoltarea durabilă se bazează pe utilizarea resurselor proprii şi nu exclusiv

pe sprijin.

Existenţa fondurilor europene şi a posibilităţilor de finanţare se realizează într-un

cadru de lipsă de informare şi spirit antreprenorial. Utilizarea acestor fonduri este doar o

soluţie temporară, iar în lipsa acestora nu este sigur că judeţul se va putea dezvolta singur.

Credem astfel că problema dezvoltării durabile, poate fi definită prin prisma

conceptului de acţiune socială deoarece presupune următoarele elemente asemănătoare:

Existenţa unor scopuri preliminate împărtăşite social (mai mult sau mai puţin)

Existenţa unor mijloace de atingere a scopului – nivelul instrumental şi

metodologic

Existenţa actorilor sociali prin asumarea rolurilor

Existenţa unui context definit operaţional prin oportunităţi şi ameninţări

Existenţa unui sens al acţiunii colective, guvernată de semnificaţiile şi

reprezentările sociale cu privire la dezvoltare.

5

CAP. I ASPECTE TEORETICE

Natura constituie punctul de plecare al oricărei activităţi economice căreia îi oferă

mediul de desfăşurare, substanţa materială şi condiţiile primare de producţie, precum şi forţa

motrice potenţială. Factorii naturali condiţionează în mare măsură concepţia, organizarea şi

desfăşurarea producţiei sociale. Prin natură, ca factor de producţie, înţelegem totalitatea

elementelor preexistente pe care aceasta le oferă desfăşurării activităţii economice. Activitatea

de producere a bunurilor materiale şi serviciilor înglobează întreaga „natură” (inclusiv „omul”

ca „natură”) permiţând astfel teoriei să includă „natura” însăşi în sfera economicului.

În prezent, una dintre cele mai importante probleme ale omenirii o constituie aceea a

asigurării unei dezvoltări durabile, care să aibă în vedere protecţia mediului înconjurător.

Obiectivul general al dezvoltării durabile este acela de a găsi un optim al interacţiunii dintre

patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, într-un proces dinamic şi flexibil de

funcţionare. Definirea conceptului de „dezvoltare durabilă” este complexă şi poate fi abordată

în mai multe moduri, în funcţie de direcţiile de acţiune întreprinse pentru realizarea unor

scopuri precis determinate de cerinţele umane. Cea mai completă formulare este aceea că

„dezvoltarea durabilă reprezintă un proces lung de schimbări lente, care să permită folosirea

pe termen lung a mediului, astfel ca dezvoltarea economică să corespundă cerinţelor şi

nevoilor prezente ale oamenilor, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi

satisface propriile nevoi”1.

Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile se referă la redimensionarea

creşterii economice, pornind de la o folosire cât mai raţională şi echitabilă a resurselor astfel

încât să se obţină produse de calitate, netoxice şi cu deşeuri minime; la îmbunătăţirea calităţii

vieţii oamenilor, eliminarea sărăciei, în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru un loc

de muncă, hrană, energie, locuinţă şi sănătate; asigurarea creşterii populaţiei la un nivel

acceptabil pentru reducerea creşterii demografice necontrolate; conservarea calităţii mediului

şi sporirea resurselor naturale; supravegherea impactului dezvoltării economice asupra

mediului prin remedierea biodiversităţii ecosistemelor; reorientarea tehnologiilor prin

controlarea permanentă a riscurilor acestora; creşterea gradului de participare a organismelor

de guvernare în luarea deciziilor privind economia şi mediul. De asemenea, pentru ca

dezvoltarea să fie durabilă, este necesar să se asigure un echilibru fundamental, atât în

interiorul fiecărei forme de capital (natural – ecologic, economic şi social – uman, cât mai ales 1 Comisia Brundtland, 1987

6

între acestea). Legăturile complexe care se realizează între dimensiunile economice, sociale şi

ecologice (mediu) conduc deseori la concluzia că între diferitele obiective ale creşterii

economice, în general, vor fi necesare alegeri prioritare, ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte,

renunţarea la unele în favoarea altora.

Principiile dezvoltării durabile în plan ecologic trebuie să vină în concordanţă cu

dezvoltarea în plan economic şi social şi să asigure evitarea degradării mediului. Protecţia

mediului constituie elementul fundamental al dezvoltării durabile şi trebuie să fie în

concordanţă cu principiile aplicării unei agriculturi durabile. De-a lungul timpului, utilizarea

durabilă a sistemelor economice – ecologice a condus la formularea unor principii cum ar fi:

- principiul precauţiei: conform acestuia, dacă o anumită activitate sau substanţă comportă un

risc semnificativ de deteriorare a mediului, atunci se impune renunţarea la acesta sau vor fi

admise numai niveluri minime care prezintă siguranţă maximă;

- principiul „poluatorul plăteşte”: poluatorul trebuie să suporte costul integral al măsurilor de

reducere a poluării stabilite de autorităţi, astfel încât starea mediului să devină acceptabilă;

- principiul „utilizatorul plăteşte”, în scopul reducerii folosirii şi mai ales a cererii de produse

poluante;

- principiul coresponsabilităţii: implicarea tuturor factorilor de acţiune şi decizie, la toate

nivelurile prin utilizarea tuturor instrumentelor disponibile pentru protecţia mediului ambiant;

- principiul celei mai bune tehnologii, care presupune folosirea celei mai adecvate tehnologii

care să reducă la maximum poluarea mediului;

- principiul standardelor de calitate ale mediului – stabilirea prin legi clare a unor cerinţe

privind calitatea mediului, obligatoriu de respectat;

- principiul analizei ciclului de viaţă al produselor pentru a stabili toate implicaţiile ecologice

ale obţinerii unui produs sau realizării unui serviciu, pornind de la resursele naturale necesare,

continuând cu poluarea şi reziduurile rezultate şi terminând cu deşeurile rămase după ce

produsul/serviciul respectiv a fost epuizat/consumat.

Apariţia abordării dezvoltării durabile a fost rezultatul conştientizării efectelor

negative pe care dezvoltarea economică le-a produs în plan social şi ecologic. Sfârşitul anilor

’70 a fost marcat de critici la adresa creşterii economice, ce fusese considerată până la

momentul respectiv principala pârghie a dezvoltării. Poluarea, eroziunea solului, defrişarea

pădurilor, degradarea mediului în general au fost cele mai vizibile costuri ale creşterii

economice. În paralel, în plan social, noile tendinţe demografice de creştere a populaţiei

planetei într-un ritm fără precedent, ca şi fenomenele negative produse de industrializare şi

urbanizare au contribuit la crearea unor dezechilibre ce păreau să ameninţe şansele de

dezvoltare pe termen lung. Înţelegerea acestor efecte ale dezvoltării a condus la integrarea

7

preocupărilor ecologice în cele mai generale de dezvoltare, încercându-se astfel coordonarea

obiectivelor economice, sociale şi de mediu2.

O primă formulare a acestor preocupări a fost cea a “eco-dezvoltării”, care a precedat

abordarea dezvoltării durabile. Termenul fusese utilizat şi până atunci în agricultură pentru a

indica eforturile de regenerare a resurselor naturale printr-un management echilibrat al

acestora (Midgley, 1995).

În 1972, la Stockholm are loc Conferinţa Naţiunilor Unite, în care cele 113 naţiuni

prezente îşi manifestă îngrijorarea cu privire la modul în care activitatea umană influenţează

mediul. Sunt subliniate problemele poluării, distrugerii resurselor, deteriorării mediului,

pericolul dispariţiilor unor specii şi nevoia de a creşte nivelul de trai al oamenilor şi se acceptă

legătura indisolubilă între calitatea vieţii şi calitatea mediului pentru generaţiile actuale şi

viitoare3.

În 1986, Naţiunile Unite înfiinţează Comisia mondială de mediu şi dezvoltare,

având ca scop studierea dinamicii deteriorării mediului şi oferirea de soluţii cu privire la

viabilitatea pe termen lung a societăţii umane. Comisia a fost prezidată de Gro Harlem

Brundtland, Primul Ministru al Norvegiei, la acea dată.

Comisia Brundtland a subliniat existenţa a două probleme majore:

dezvoltarea nu înseamnă doar profituri mai mari şi standarde mai înalte de trai pentru

un mic procent din populaţie, ci creşterea nivelului de trai al tuturor;

dezvoltarea nu ar trebui să implice distrugerea sau folosirea nesăbuită a resurselor

noastre naturale, nici poluarea mediului ambiant.

În acesta se consemnează ideea potrivit căreia „umanitatea are capacitatea de a realiza

o dezvoltare durabilă – de a garanta satisfacerea necesităţilor actuale fără a compromite

capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi”4.

După adoptarea termenului “dezvoltare durabilă” în anul 1987 de către Comisia

Brundtland, abordarea a câştigat adeziunea unui mare număr de actori sociali într-un timp

relativ scurt, aceştia adoptând ideea în diferite instanţe: organizaţii internaţionale, guverne

naţionale, organizaţii economice, comunităţi, ONG-uri şi sectorul privat5.

Dezvoltarea viitoare a omenirii a fost concepută într-o viziune sistemică, integratoare,

menită să răspundă necesităţii egalizării şanselor generaţiilor care există şi se succed pe Terra.

Tabloul schiţat privind viitoarea dezvoltare îmbină, într-un tot unitar, creşterea economică

2 C. Zamfir; S. Stănescu, (2007), Enciclopedia dezvoltării durabile, Polirom, Bucureşti, p.1583 http://www.unep.org/Documents.Multilingual/Default.asp?DocumentID=97 4 The World Commision on Environment and Development, OCDE, Paris, 1987, pag. 435 C. Zamfir; S. Stănescu, (2007), Enciclopedia dezvoltării durabile, Polirom, Bucureşti, p.158

8

susţinută cu păstrarea şi ameliorarea mediului ambiant, echitatea, justiţia şi afirmarea

democraţiei în viaţa socială.

Principalele promotoare ale dezvoltării durabile la nivel internaţional au fost

organizaţiile internaţionale de tipul PNUD, BM şi OECD care au încercat să elaboreze

strategii de dezvoltare menite să contribuie în paralel la creşterea economică pe termen lung şi

la realizarea obiectivelor de justiţie socială.

În Raportul Mondial cu privire la Dezvoltarea Umană, conceptul de dezvoltare

durabilă a cunoscut consacrarea definitivă, fiind luat în dezbaterea lucrărilor Conferinţei de la

Rio de Janeiro unde, printre altele, s-a subliniat necesitatea armonizării relaţiei dintre

economie şi ecologie, ca părţi constitutive ale ecosferei. „Nimic nu se mai poate gândi de

acum încolo în domeniul industrial, economic, al vieţii omului, al habitatului fără a se face o

evaluare din punct de vedere al mediului. Doar coordonarea ambilor factori, economic şi

ecologic, va putea să asigure dezvoltarea durabilă”. Problema dezvoltării durabile o constituie

reconcilierea dintre două aspiraţii umane, care prin conţinutul lor susţin necesitatea dezvoltării

economice şi sociale, dar şi a conservării stării mediului înconjurător, ca singura cale pentru

creşterea calităţii vieţii.

Problema-cheie a dezvoltării durabile este opoziţia între nevoile de creştere ale

populaţiei şi limitele impuse de resursele planetei precum si degradarea continuă a mediului.

La Summitul de la Rio în 1992, la care participă 120 de şefi de stat, sunt din nou aduse în

centrul atenţiei problemele privind mediul şi dezvoltarea. Dezvoltarea durabilă reprezintă: "o

nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul uman pentru întreaga planetă şi pentru un

viitor îndelungat". Scopul declarat al Conferinţei secolului a fost stabilirea unei noi strategii a

dezvoltării economice, industriale şi sociale în lume, cuprinsă sub numele de dezvoltare

durabilă, "sustainable development"6.

Conferinţa Naţiunilor Unite pe tema mediului şi dezvoltării (Earth Summit) a adoptat

în anul 1992 “Declaraţia de la Rio asupra mediului şi dezvoltării”, menţionând ca element

central faptul că “oamenii reprezintă centrul preocupărilor de dezvoltare durabilă, aceştia

având dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă, în armonie cu natura”7.

Naţiunile prezente au fost de acord asupra unui plan de dezvoltare durabilă numit

Agenda 21 şi asupra a două seturi de principii: Declaraţia de la Rio cu privire la mediu şi

dezvoltare şi Principiile pădurii.

"Oamenii au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie cu natura; naţiunile

au dreptul suveran de a exploata resursele proprii, fără însă a cauza distrugeri ale mediului în

afara graniţelor proprii." (Declaraţia de la Rio). La 10 ani de la adoptarea Agendei 21, în 2002 6 http://www.un.org/geninfo/bp/enviro.html7 C. Zamfir; S. Stănescu, (2007), Enciclopedia dezvoltării durabile, Polirom, Bucureşti, p.159

9

are loc Summitul de la Johannesburg, Africa de Sud, în care se studiază progresul făcut

spre dezvoltarea durabilă şi se reafirmă angajamentul ţărilor participante8.

Eliminarea modelelor de producţie şi consum care nu pot fi susţinute pe termen lung

ca şi promovarea unor politici demografice adecvate au fost considerate principalele

mecanisme prin care pot fi atinse dezvoltări durabile şi o înaltă calitate a vieţii.

Principalele probleme discutate au fost:

reducerea numărului celor care nu au acces la rezerve de apă potabilă, de la peste 1

miliard la 500 milioane până în anul 2015;

înjumătăţirea numărului celor ce nu au condiţii de salubritate corespunzătoare, la 1,2

miliarde;

creşterea folosirii surselor durabile de energie şi refacerea efectivelor de peşte

secătuite.

Agenda 21 a reprezentat planul de acţiune adoptat în cadrul aceleiaşi conferinţe în

direcţia dezvoltării la nivel naţional şi global. Dimensiunile economică şi socială au fost

tratate împreună, principalele elemente luate în considerare fiind: combaterea sărăciei,

schimbarea modelelor de consum, luarea în considerare a dinamicii demografice, protecţia

sănătăţii, promovarea unor modele durabile de aşezare umană şi integrarea componentelor de

mediu şi dezvoltare în luarea deciziilor9.

Următoarele evenimente la nivel mondial care au marcat evoluţia abordării analizate

au fost Earth Summit +5 de la New York (1997) şi Summitul de la Johannesburg (2002).

În anul 1997, la New York, evaluarea progresului realizat la cinci ani de la Conferinţa

de la Rio a semnalat o serie de deficienţe, legate în particular de echitatea socială şi sărăcie.

Aceste aspecte au fost evidenţiate prin:

reducerea asistenţei oficiale acordate pentru dezvoltare şi creşterea datoriilor

internaţionale;

eşecul îmbunătăţirii transferului de tehnologie ;

eşecul coordonării instituţionale şI incapacitatea de a reduce nivelurile excesive de

producţie şi de consum.

Ca urmare s-a făcut apel la ratificarea, întărirea şi implementarea mai fermă a acordurilor şi convenţiilor internaţionale privind mediul.

La rândul său, UE a adoptat în anul 2001 Strategia de Dezvoltare Durabilă (revizuită

în anul 2006), orientată de o viziune pozitivă ce presupune un tip de societate mai prosperă,

mai justă, cu un mediu mai curat, sigur, sănătos, cu alte cuvinte o calitate a vieţii crescută

pentru generaţiile prezente şi viitoare.

8 http://www.earthsummit2002.org/Es2002.pdf 9 C. Zamfir; S. Stănescu, (2007), Enciclopedia dezvoltării durabile, Polirom, Bucureşti, p.159

10

Dezvoltarea durabilă constituie obiectivul cheie al tuturor politicilor europene axându-

se pe îmbunătăţirea calităţii vieţii inter şi trans genereţionale cât şi pe prezervarea capacităţii

naturii de a susţine viaţa în toată diversitatea sa.

Conceptul are la bază principiile democratice şi respectul pentru drepturile

fundamentale în special cel al libertăţii şi oportunităţilor egale pentru toţi. Demersul încearcă

să promoveze o economie dinamică cu un înalt nivel de ocupare şi educare, protecţia sănătăţii,

coeziune socio-teriorială, protecţia mediului, în contextul respectării diversităţii culturale10.

În acest sens conceptul, iniţial dezvoltat în raport cu resursele iar ulterior în mod

implicit în raport cu natura şi deci cu problemele de mediu, a căpătat noi sensuri şi implicaţii

în care poate cel mai nou este cel cultural. Acest ultim aspect este cel mai general şi poate cel

mai greu de gestionat în contextul extinderii construcţiei europene, însă cu siguranţă prioritar

în asigurarea climatului de dialog.

Obiectivele privind dezvoltarea durabilă11 sunt:

1. Protecţia mediului – respectarea limitelor planetei de a asigura un nivel ridicat de

protecţie şi de asigurare a calităţii vieţii. Prevenirea şi reducerea poluării mediului şi

promovarea unui raport optim între producţie şi consum astfel să fie eliminată

divergenţa între cele două ramuri.

2. Echitate socială şi coeziune – promovare unei societăţi democratice, bazată pe

incluziune, coeziune, sănătate, cu respect pentru drepturile fundamentale şi diversitate

culturală care oferă oportunităţi şi combate discriminarea de toate formele.

3. Prosperitate economică – promovarea unei economii prospere, innovative, bogată în

cunoaştere, competitivă, eficientă ecologic, care oferă un nivel de trai ridicat şi un

grad ridicat (cantitativ şi calitativ) de ocupare a forţei de muncă.

Acest proiect nu este asumat doar de Unuiunea Europeană, ci este promovat la nivel

global în politicile externe şi în acordurile internaţionale.

Principiile12 care stau la baza acestor obiective menţionate anterior sunt:

10 COMMUNICATION FROM THE COMMISSION TO THE COUNCIL AND THE EUROPEAN PARLIAMENT, Brussels, 25.5.200511 Ibidem12 Ibidem

11

1. Promovarea şi protejarea drepturilor fundamentale – plasarea fiinţei umane în centrul

politicilor europene prin promovarea drepturilor fundamentale, prin combaterea

tuturor formelor de discriminare şi prin contribuţia la reducerea sărăciei.

2. Echitatea intra şi inter generaţională – prin satisfacerea nevoilor generaţiei prezente

fără a compromite abilitatea viitoarelor generaţii de a-şi satisface nevoile în spaţiul

European şi nu numai.

3. O societate deschisă şi democratică – prin garantarea drepturilor cetăţenilor de a avea

acces la informare şi justiţie. Dezvoltarea canalelor participative pentru toţi actorii

interesaţi.

4. Implicarea cetăţenească – creşterea participaţiei cetăţenilor la luarea deciziilor.

Promovarea educaţiei şi orientarea opiniei publice spre dezvoltarea durabilă prin

informarea cetăţenilor cu privire la impactul asupra mediului în vederea dezvoltării

unui comportament proactiv în acest sens.

5. Implicarea partenerilor sociali – îmbunătăţirea dialogului social, a responsabilităţii

corporatiste şi a parteneriatului public-privat pentru cooperare şi responsabilităţi

comune pentru a obţine o producţie sustenabilă corelată cu consumul.

6. Coerenţa politici-guvernare – promovarea coerenţei între toate politicile Uniunii

Europene şi a coerenţei între acţiunile locale, regionale, naţionale şi a acţiunilor

globale în vederea creşterii contribuţiei la dezvoltarea durabilă.

7. Integrarea politicilor – promovarea integrării politicilor economice sociale şi de

mediu pentru a fi coerente mutual şi pentru a se întări una pe cealaltă.

8. Utilizarea tuturor cunoştinţelor disponibile – asigurarea de faptul că politicile sunt

dezvoltate şi implementate pe baza celor mai noi cunoştinţe ştiinţifice şi optime sub

raportul costurilor.

9. Principiul precauţiei – abordarea precaută a problemelor asupra cărora planează

incertitudini ştiinţifice pentru a înlătura pericolul potenţial şi pentru a lua măsuri

preventive.

10. Constrângerea poluatorilor să plătească - asigurarea că preţurile reflectă costurile

reale de producţie şi că poluatorii plătesc pentru distrugerile provocate sănătăţii umane

şi mediului.

Obiectivele prioritare13 care se concretizează prin principiile de mai sus sunt:

Asigurarea că globalizarea contribuie la dezvoltarea durabilă până la sfârşit.

13 Towards a global partnership for sustainable development, Brussels, 13.2.2002, p.7

12

Asigurarea că ţările în curs de dezvoltare sunt integrate în mod echitabil în economia

globală şi că sunt sunt susţinute să beneficieze de liberalizare prin politici

complementare.

Sprijin prin stimulente economice a producţiei durabile din punct de vedere economic

şi social.

Întărirea pieţei monetare în vederea deprecierii şi a abuzurilor comise în sistem.

CAP. II TEORII ALE DEZVOLTĂRII

Creştere şi dezvoltare economică – concept macroeconomic

Adesea, prima şi cea mai importantă problemă macroeconomică este surprinsă cu

ajutorul tripticului: creştere - dezvoltare - criză, împrumutaţi din biologie, termenii sugerează

că macroeconomia, că faptele şi actele economice agregate au caracter vital pentru organismul

social; în acelaşi timp, spre deosebire de unităţile microeconomice macroeconomia se

caracterizează prin continuitate generală.

Discontinuităţile în timp apar doar în ceea ce priveşte calitatea, tipul şi structurile

dinamicii macroeconomice. Macroeconomia, aşa cum s-a constituit ea în plan istoric, are

caracter dinamic. Analiza macroeconomiei se realizează prin abordări concomitente şi/sau

consecutive, atât statice, cât şi dinamice.

În ceea ce priveşte abordarea statică, aceasta vizează cercetarea avuţiei naţionale şi a

potenţialului economic al ţării la un moment dat, comparativ cu un alt moment lua ca punct de

referinţă, respectiv cu starea indicatorilor de stoc în alte ţări în acelaşi moment.

Spre deosebire de acest mod de analiză, abordarea dinamică a macroeconomiei

presupune cercetarea şi aprecierea fluxurilor economice în continuitatea şi interdependenţa

lor. Deci, dinamica economiei unei ţări se defineşte (exprimă) mai ales prin modificările

cantitative, structurale şi calitative ale fluxurilor economice derulate într-un orizont de timp.

Aceste modificări multiple sunt exprimate prin indicatorii macroeconomici de rezultate.

Tot în acest sens, de determinare a tendinţei macroeconomice, plecăm de la rezultatele

microeconomice, care se integrează la diferite la diferite niveluri ale economiei naţionale, ele

aflându-se sub impactul efectelor de antrenare14.

14 Dobrotă, N., (1995), Economie Politică, Bucureşti, Editura Economică, p.319

13

Abordând planul macroeconomic în toată fenomenalitatea sa, trebuie reţinut faptul că

el se încadrează între două tendinţe generale, relevante pentru cadrul teoretic şi de profund

impact la nivelul practic al unei societăţi: expansiunea şi recesiunea.

Aceste două apar ca variabilităţi particulare a activităţii macroeconomice ce se

manifestă în jurul aceluiaşi profil global de creştere economică.

Potrivit acestui dualism, expansiunea este considerată o mişcare pe termen scurt, care

presupune o sporire a nivelului activităţii economice, dar care poate fi anulată de către o fază

de recesiune15.

Dezvoltare durabilă - dezvoltare socială

În protecţia naturii şi a mediului ambiant agricultorul poartă o mare responsabilitate.

La începutul mileniului trei, încadrarea în conceptul de agricultură durabilă este considerată

drept unica alternativă viabilă a evoluţiei economico-sociale, singura capabilă să satisfacă

necesităţile generaţiilor de astăzi, fără a compromite capacitatea generaţiilor de mâine de a-şi

realiza propriile lor cerinţe. Mediul natural reprezintă o sursă importantă ce este exploatată de

om, el întreţinând viaţa pe Terra şi punând în valoare acele elemente ce caracterizează

societatea umană. Rezultă, astfel, necesară redimensionarea relaţiilor economie-ecologie,

pentru a se putea ajunge prin conservare şi reciclare la realizarea unei dezvoltări economice

durabile16.

Dintr-o perspectivă mai largă se impune astfel conceptul de dezvoltare socială17 definit

ca şi orientarea unei comunităţi/instituţii spre realizarea unei stări dezirabile, puse ca obiectiv

de atins printr-un proces planificat în timp, rezultat al unui set de acţiuni conjugate.

În ultimii ani, organizaţiile donatoare de promovare a dezvoltării sociale (Banca

Mondială, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca de dezvoltare a

Consiliului Europei) au arătat un interes crescut asupra încurajării iniţiativei locale şi a

creşterii rolului acesteia în planificarea, implementarea şi menţinerea proiectelor de investiţii

la scală mică. Mai bine de jumătate de secol subdezvoltarea a fost definită prin indicatori

exclusiv economici şi remediile mergeau pe linia investiţiilor economice bine plasate. În

ultimii zece ani a fost arătat un interes crescut de către specialiştii din domeniu faţă de

dimensiunea socială şi instituţională a dezvoltării economice. Gândirea recentă despre

dezvoltare este concentrată pe modul în care o viaţă civică puternică în comunităţi permite

anumitor factori importanţi pentru economie să opereze foarte bine18.

15 Băbăiţă, I.; Duţă, Alexandrina, (1999), Macroeconomia, Timişoara, Editura Orizonturi Universitare, p15116 VERONICA MITROI,CALITATEA VIEŢII, XV, nr. 1–2, 200417 C. Zamfir; S. Stănescu, (2007), Enciclopedia dezvoltării durabile, Polirom, Bucureşti, p.17318 VERONICA MITROI,CALITATEA VIEŢII, XV, nr. 1–2, 2004

14

În acest context, a apărut conceptul de dezvoltare comunitară, care presupune un

proces orientat de jos în sus, iniţiere şi implicare din partea comunităţii, în baza principiului că

dezvoltarea economică poate fi susţinută prin creşterea capacităţii organizatorice a

comunităţilor de a acţiona împreună19.

Este bine ştiut faptul că gândirea despre dezvoltare se formează undeva la intersecţia

dintre: teorie – practică – ideologie – politică. Teoriile (explicaţiile) pot avea un rol ideologic,

în sensul că nu sunt neutre funcţional, ele pot stabilii agenda şi justifică intervenţiile într-un

sens sau altul. De exemplu, întregul val de intervenţii în domeniul dezvoltării comunitare se

întemeiază pe teoriile capitalului social şi noua orientare ideologică a Băncii Mondiale şi a tot

mai multor instituţii implicate în dezvoltarea socială.

Capitalul social este, pentru cercetătorii şi practicienii dezvoltării din ultimul deceniu,

un fel de elixir ce vindecă bolile societăţilor aflate în dezvoltare şi care poate fi utilizat cu

succes în politicile de reducere a sărăciei. Ideea de desfăşurare mai eficientă a proceselor

economice la nivel comunitar, datorită existenţei unui stoc bogat de reţele sociale şi asociaţii

civice care pot ajuta la combaterea sărăciei şi vulnerabilităţii anumitor categorii sociale,

rezolva disputele şi oferi diverse avantaje, este una aproape unanim recunoscută, astăzi, în

discursurile dezvoltării20.

Eradicarea sărăciei21 reprezintă una dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă

omenirea de o lungă perioadă de timp, iar extinderea sau lipsa de control asupra fenomenului

va determina crize majore ale umanităţii. La nivelul UE, preocupările de dezvoltare socială au

avut în centrul atenţiei strategii antisărăcie, prin intermediul planurilor naţionale ce conţin

principalele direcţii de politici sociale .

Majoritatea definiţiilor date sărăciei au în vedere fie formele de manifestare, fie

consecinţele acesteia, existând, în prezent, numeroase preocupări în sensul aprofundării

conceptelor, identificării cauzelor, tipurilor specifice, precum şi a efectelor determinate,

generate într-un context sau altul.

Din definiţia sărăciei rezultă că aceasta reprezintă expresia unui dezechilibru social

accentuat, pe o anumită perioadă de timp, cu implicaţii profunde în viaţa grupurilor supuse

acestui fenomen.

La nivel european, preocupările de combatere a sărăciei22 au prins contur încă din

1975, semnificativ în acest sens fiind cel de-al doilea Program Antisărăcie din 1988, precum

şi cel de-al treilea Program Antisărăcie pentru perioada 1990-1994. în acest context, Bergham

19 VERONICA MITROI,CALITATEA VIEŢII, XV, nr. 1–2, 200420 Ibidem21 C. Zamfir; S. Stănescu, (2007), Enciclopedia dezvoltării durabile, Polirom, Bucureşti, p.51422 Ibidem, p.514

15

oferă o abordare complexă a consecinţelor, arătând că omenirea se confruntă, de fapt, cu noua

sărăcie, denumită şi definită de către acesta drept “excluziune socială” (apud Preda, 2002c, p.

98).

În cadrul Conferinţei de la Bruxeles, lupta împotriva sărăciei23 şi promovarea

dezvoltării sociale prsupune mai multe obiective prioritare printre care înjumătăţirea sărăciei

extreme până în 2015. Astfel se doreşte creşterea cantităţii şi calităţii impactului cooperării în

dezvoltarea durabilă.

Consiliul Europei a decis, în cadurl Conferinţei de la Nisa, din decembrie 2000, ca

până în 2001 toate statele membre, dar nu numai, să elaboreze strategii antisărăcie şi de

promovare a incluziunii sociale. Remarcăm, în acest context, corelaţiile care se stabilesc între

cele două procese: cel al sărăcirii şi cel al excluziunii sociale, care impun abordări commune

de eradicare.

Definiţia dată sărăciei descrie situaţia în care membrii comunităţii nu pot atinge

standarde adecvate de trai traduse în securitate alimentară, economică şi socială, drepturi

cetăţeneşti şi politice. Astfel nu problema lipsei resurselor defineşte sărăcia ci distribuţia

inechitabilă a resurselor şi oportunităţilor creeând astfel dezavantaje24.

Din perspectiva evoluţiei economice, discutată în termeni financiari, s-a observat că

deşi ansamblul dvine mai bogat, cercetările indică o inechitate a distribuirii prosperităţii.

Creşterea economică atrage după sine creşterea inegalităţilor, mai ales în ţările industrializate.

Aceste inegalităţi tind să afecteze şi sectoare precum angajarea, educaţia, accesul la

cunoaştere şi servicii de bază.

Săracii suferă cel mai mult de pe urma degradării mediului dar aceştia distrug în mod

direct mediul în care trăiesc fiind dependenţi în mod direct de resursele naturale pentru

supravieţuire25.

În vederea combaterii acestui risc prezentat de subdezvoltare Uniunea Europeană a

formulat la nivel de deziderat orientarea politicilor spre reducerea sărăciei prin promovarea

accesului la alimente.

Acest ajutor se va realiza prin utilizarea granturilor în natură pentru a putea înlătura

riscul creşterii datoriilor împovărătoare. În condiţiile în care ajutorul este în bani, atunci acesta

va încuraja realizarea cumpărăturilor de pe piaţa locală pentru a stimula productivitatea

micilor întreprinzători.

Aceste ajutoare vor fi corelate cu implementarea serviciilor medicale alături de cele

educaţionale, acestea din urmă constituind o prioritate.

23 Towards a global partnership for sustainable development, Brussels, 13.2.2002, p.724 Ibidem, p.725 Ibidem, p.10

16

De asemenea sunt prevăzute politici de stimulare a cercetării ştiinţifice cu privire la

zonele neglijate de instituţiile private de cercetare26.

CAP. III ABORDĂRI METODOLOGICE ÎN DEZVOLTAREA DURABILĂ

Planificarea strategică

Orice demers înspre o dezvoltare durabilă necesită o strategie corespunzătoare. În ceea

ce priveşte problema resurselor umane şi a forţei de muncă politicile UE au considerat absolut

necesară includerea acestui domeniu în planul strategiilor şi programelor de finanţare. Astfel

în vederea atingerii performanţei economice şi pentru a putea susţine o economie bazată pe

cunoaştere, calificarea resurselor umane este absolut necesară.

O strategie de dezvoltare durabilă este un ansamblu coordonat de procese participative

care permit progresul permanent în domeniul analizei, dezbaterii, consolidării capacităţilor, a

planificării şi a mobilizării resurselor umane existente, conciliind obiective economice, şi

sociale ale societăţii, pe termen scurt şi lung, datorită punerii în aplicare a unor strategii care

se susţin una pe alta când aceasta este posibil, iar în caz contrar procedând la arbitraje.

Ea se constituie într-un un instrument care serveşte la transpunerea în acţiuni concrete

a alegerilor făcute, după modalităţi realiste, eficace şi durabile.

Substanţa strategiei de dezvoltare durabilă este dată de principiile care guvernează

materia, acestea conducând, pe de-o parte, la identificarea realistă a rezultatelor scontate, iar

pe de alta, la crearea instrumentelor necesare implementării efective a acesteia.

Aceste principii pun accentul pe însuşirea proceselor strategice de către partenerii

locali, pe participarea efectivă a acestora la toate nivelele şi pe existenţa unei voinţe politice

nivel înalt. Strategia dezvoltării durabile reprezintă cadrul de referinţă pentru facilitarea luării

unei decizii când anumite alegeri sunt incompatibile.

Strategiile care au reuşit sunt cele care:

• au definit clar priorităţile,

• se înscriu într-o optică de termen lung,

• vizează promovarea coerentei între diferitele cadre de planificare existente deja,

• favorizează aproprierea la nivel local,

• traduc un angajament la nivel naţional,

26 Towards a global partnership for sustainable development, Brussels, 13.2.2002, p.10

17

• induc participarea actorilor vizaţi.

Strategiile care au eşuat sunt cele care:

• au focalizat acţiunile pe un aspect particular,

• s-au limitat la iniţiative punctuale şi izolate,

• sunt rezultatul unor demersuri descendente.

Sistemul de integrare a diferitelor strategii sectoriale existente este fundamental pentru

o coordonare eficace. De eficienţa acestuia depinde nu doar gradul de succes al strategiei dar

şi nivelul economiei de resurse şi de capacităţi care poate rezulta în urma procesului în sine.

Trebuie urmărite coerenţa, complementaritatea şi convergenţa între diferitele cadre de

planificare.

Aplicabilitatea strategiei este în mod direct legată de măsura în care aceasta conciliază

aspiraţiile Statului, a societăţii civile şi a sectorului privat. Aceste componente societale

trebuie să participe împreună la elaborarea acestui proiect de viitor al societăţii româneşti.

Strategia dezvoltării durabile pe componenta forţei de muncă este în fapt un sistem

care trebuie să cuprindă următoarele elemente:

• un cadru al organizării întâlnirilor regulate dintre partenerii implicaţi şi un instrument de

negociere la nivel naţional şi descentralizat permiţând stabilirea unor punţi între aceste diferite

nivele;

• o viziune comună a dezvoltării durabile şi un ansamblu de obiective strategice;

• un ansamblu de mecanisme flexibile destinate atingerii obiectivelor fixate (sistem de

informare, mijloace de comunicare şi analiză, angajare la nivel internaţional, dispozitive

coordonate pentru integrare diferitelor politici, bugetarea, mecanisme de evaluare);

• principii şi norme susceptibile a fi adoptate de către actorii implicaţi şi sectoarele vizate;

• activităţi experimentale destinate favorizării învăţării şi însuşirii obiectivelor strategiei la

nivel local;

• un secretariat sau alt tip de structură competentă pentru coordonarea acestor mecanisme;

Strategia trebuie să includă de asemenea mecanisme de evaluare a punerii în practică a

strategiei. Acest proces trebuie să acompanieze de la bun început procesul de formulare a

strategiei şi trebuie bineînţeles continuat în timp. Supravegherea proceselor şi a indicatorilor

de rezultat trebuie să facă obiectul unei supravegheri continue în raport cu examenul

finalităţilor şi a obiectivelor strategiei.

18

Metoda foresight

Prezentarea acestei metode continuă analiza metodelor previzionale însă ceea ce are

particular aceasta este caracterul complex şi orientarea dinamică spre un viitor dezirabil şi

preliminat.

Conceptul foresight se referă la un proces colectiv deschis spre scopuri, orientat spre

viitor, implicând deliberarea între actori sociali diverşi din diferite domenii, pentru a formula

şi împărtăşi o viziune comună şi a adecva planificarea strategică la oportunităţile şi

provocările existente. De asemenea sunt descrise o serie de abordări cu scopul de a îmbunătăţi

luarea deciziilor. Conform denumirii, această abordare implică analiza posibilelor oportunităţi

şi provocări, tendinţe şi încetarea tendinţelor etc.

Din perspectiva definiţiilor posibile menţionăm un exemplu care descrie foresight-ul

ca „procesul implicat în încercarea sistematică de a analiza pe termen (mai) lung viitorul

ştiinţei, tehnologiei, economiei şi societăţii în scopul de a identifica domeniile strategice de

cercetare şi tehnologiile generice emergente capabile în mai mare măsură să aducă cele mai

mari beneficii economice şi sociale”(Martin, 1995).

O altă definiţie accentuează latura tehnologică afirmând că este vorba de „un

instrument sistematic de evaluare a dezvoltărilor ştiinţifice şi tehnologice care ar putea avea

un impact puternic asupra competitivităţii industriale, bunăstării şi calităţii vieţii” (Georghiou,

1996).

Pentru a individualiza specificul acestei metode trebuie avut în vedere relaţia acesteia

cu activităţile de prognoză şi planificare, în acest sens foresight-ul poate folosi prognozele, şi

poate contribui la planificare dar nu trebuie confundat cu niciuna dintre aceste activităţi. Din

altă perspectivă prognoza presupune existenţa unui viitor unic în timp ce foresight-ul propune

mai multe posibile viitoruri.

Specific pentru foresight este că concepe viitorul ca pe ceva care va fi creat de

acţiunile pe care decidem să le urmăm astăzi şi că atât viziunile asupra viitorului cît şi

deciziile ce urmează a fi luate sunt influenţate de participarea experţilor şi a părţilor interesate.

Principiile care ghidează metodologia foresight-ului sunt27:

- Principiul orientării spre viitor – deşi este orientată spre viitor, metoda nu se

caracterizează prin predictivitate. În esenţă foresight-ul pleacă de la premisa că viitorul

nu este predeterminat şi că poate evolua înspre diferite direcţii, depinzând de acţiunile

27 Michael Keenan; Rafael Popper, (2007), Research infrastructure foresight, Ed. Prest, UK, p.7

19

actuale ale diferiţilor actori sociali şi decidenţi politici. Sintetic vorbind, viitorul poate

fi făurit în mod activ cel puţin pe o componentă şi există un grad de libertate de a

alege între alternative rezonabile de viitoruri dorite. Odată aleasă varianta preferată se

poate trece la acţiuni de creştere a şanselor de a atinge viitorul dorit.

- Principiul participării – valorizează multitudinea perspectivelor, intereselor şi

cunoştinţelor deţinute de actori sociali dispersaţi şi caută să-i aducă pe aceştia

împreună în activităţi de deliberare, analiză şi sinteză. Astfel metoda are un caracter

reprezentativ şi participator, nelimitând-o la un grup de experţi sau academicieni ci

implicând pe cei interesaţi de o anumită problemă care de altfel afectează pe mai

mulţi.

- Principiul probării – metodologia se bazează pe opinii avizate la fel de mult ca şi pe

abordări creative în ceea ce priveşte viitorul. Acestea însă nu sunt suficiente prin ele

însele şi sunt completate de tipuri variate de date, analize, bibliogarfie, statistici

oficiale etc. În mod evident viitorul nu poate fi cunoscut cu certitudine şi sunt

imposibil de testat conjecturile în aceeaşi măsură în care şi-o permite cercetarea

ştiinţifică. Oricum plauzibilitatea unei conjecturi sunt testate de decidenţii care se

bazează pe astfel de informaţii. Pentru ca aceştia să fie convinşi rezultatele ar trebui

bazate pe metode ştiinţifice.

- Principiul multidisciplinarităţii – se recunoaşte faptul că multe din problemele cu

care ne confruntăm, nu pot fi înţelese dintr-o singură perspectivă şi soluţionată printr-o

singură disciplină. Astfel metoda doreşte să transceandă graniţele epistemice,

incluzând diferite discipline în procesul deliberativ îmbunătăţind astfel relaţiile de

muncă.

- Principiul coordonării – metodologic sunt angrenaţi actori pentru a participa în

dezbaterea deciziei, unde conjecturile sunt dezbătute. Bazându-se pe o multitudine de

date şi opinii activitatea mobilizează oameni şi resurse.

- Principiul orientării spre acţiune – nu se rezumă doar la analiză şi contemplare ci şi

la dezvoltarea viitorului fiind folosit atunci când este posibilă atingerea rezultatelor.

În acest sens metoda foresight poate fi utilizată în activităţi de evaluare şi planificare

strategică, în implementarea deciziilor prin crearea de reţele sociale stimularea dialogului

social şi a încrederii reciproce.

Punctual întrebuinţările foresight-ului vizează următoarele produse şi procese:

construirea unor imagini şi viziuni asupra viitorului

punerea la dispoziţia actorilor din sistem a inteligenţei anticipative

trasarea unor direcţii generale de cercetare

20

informarea priorităţilor de finanţare şi investiţii

informarea politicilor publice şi dezbaterilor publice

creşterea implicării actorilor din sistem in procesul de luare a deciziilor

creşterea comprehensiunii şi schimbarea mentalităţii

consolidarea încrederii între participanţi

sprijinirea colaborării şi evidenţierea oportunităţilor interdisciplinare

construirea de reţele şi consolidare a comunităţilor

Cu toate acestea metoda nu se poate subsitui decidenţilor însă le asigură o mai bună

informare. Deşi se bazează mult pe consens nu îl poate asigura în totalitate dar relevă

asimetriile de opinie. La nivel regional această metodă este deosebit de utilă având în vedere

dinamica şi multitudinea factorilor implicaţi.

Definirea studiului de impact

Analiza de impact reprezintă setul de tehnici de evaluare a sensului şi amplorii

efectelor pe care un ansamblu de activităţi le produce asupra indivizilor/instituţiilor. Analiza

de impact (numită uneori şi evaluarea consecinţelor) este un tip particular de evaluare prin

care putem observa, pe de o parte, dacă programul măsurat îşi atinge obiectivele finale şi, pe

de altă parte, dacă prin îndeplinirea acestora are un efect real asupra problemei vizate spre a fi

rezolvată. În plus, faţă de funcţia de bază de estimare a efectelor, analiza de impact are şi rolul

de a evalua cauzele/mecanismele care fie au dus la rezolvarea problemei, fie, din contră, nu au

permis obţinerea rezultatelor aşteptate28.

Realizarea de proiecte/programe în absenţa unui feedback adecvat asupra rezultatelor

acestora nu poate reprezenta o soluţie eficientă de alocare a resurselor, indiferent de

popularitatea măsurilor şi de teoriile care au stat la baza acţiunilor. În orice tip de program

există riscuri fie ca impactul să fie scăzut comparativ cu resursele investite, fie chiar ca

efectele să aibă un sens negativ faţă de direcţia estimată a consecinţelor (riscurile sunt mai

mici doar în situaţia în care există alte evaluări ale programului realizate în alte contexte

similare cu cel în care se doreşte implementarea prezentă).

Marea provocare metodologică a analizei de impact constă în încercarea de a clarifica

relaţia de cauzalitate dintre acţiunile întreprinse şi dinamica fenomenului studiat. Soluţia ce

răspunde acestei provocări presupune parcurgerea a trei etape distincte29:

identificarea teoriei explicative ce va sta la baza setului de activităţi implementate;

28 Zamfir, C.; Simona Stănescu, (2007), Enciclopedia dezvoltării sociale, Polirom, p. 35 29 Zamfir, C.; Simona Stănescu, (2007), Enciclopedia dezvoltării sociale, Polirom, p. 36

21

determinarea designului de evaluare adecvat caracteristicilor teoriei stabilite anterior şi

particularităţilor programului (resurse financiare, timp şi expertiză, număr de

beneficiari, tipul de implementare etc.) ;

măsurarea efectivă a eficienţei măsurărilor întreprinse.

Analiza de impact restrânge lista întrebărilor posibile referitoare la program la o

singură întrebare de bază, şi anume dacă programul a avut vreun impact în rezolvarea

problemei. Devine astfel necesară definirea problemei întrucât unele dintre înţelesurile

termenului pot induce ambiguităţi în analiză. Din punctul de vedere al teoriei evaluării,

problema trebuie înţeleasă ca „o situaţie nesatisfăcătoare în absenţa intervenţiei programului

chestionat şi satisfăcătoare sau, cel puţin, acceptabilă, dată fiind intervenţia”. Dacă plecăm de

la această caracterizare, observăm că nu orice situaţie dramatică reprezintă o problemă, ci

doar aceea care îşi poate găsi rezolvarea (chiar dacă doar parţială) prin implementarea unui

proiect30.

CAP. IV INSTRUMENTE ALE DEZVOLTĂRII DURABILE

Conceptul politicilor europene

Politica de dezvoltare regională este una din politicile cele mai importante şi cele mai

complexe ale Uniunii Europene, statut ce decurge din faptul că, prin obiectivul său de

reducere a disparităţilor economice şi sociale existente între diversele regiuni ale Europei,

acţionează asupra unor domenii semnificative pentru dezvoltare, precum creşterea economică

şi sectorul IMM, transporturile, agricultura, dezvoltarea urbană, protecţia mediului, ocuparea

şi formarea profesională, educaţia, egalitatea de gen etc31.

În Europa de azi, conceptul de bază pe care se construieşte teoria dezvoltării regionale

se numeşte coeziunea economică şi socială însemnând că dezvoltarea economică şi socială

trebuie să se bazeze pe o structură spaţială echilibrată.

30 Ibidem, p. 3631 Politica de Dezvoltare Regională, (2003), Seria Micromonografii - Politici Europene, p. 4

22

Din această perspectivă, se consideră că dezvoltarea inegală a teritoriilor reflectă

slăbiciuni economice ale ansamblului, iar ele sunt de neacceptat deoarece, la rândul lor, se

transformă în surse de instabilitate economică şi politică, transformându-se în piedici care stau

în calea dezvoltării întregului ansamblu naţional şi, implicit, internaţional. Sarcina lichidării

sau atenuării unor astfel de dezechilibre este încredinţată, printre altele, politicii regionale,

care este expresia intervenţiei statului pentru restabilirea echilibrelor teritoriale, în general, în

sprijinul zonelor ce necesită ajutor pentru rezolvarea problemelor lor, în particular32.

Concepută ca o politică a solidarităţii la nivel european, politica regională se bazează

în principal pe solidaritate financiară, adică pe redistribuirea unei părţi din bugetul comunitar

realizat prin contribuţia Statelor Membre către regiunile şi grupurile sociale mai puţin

prospere. De fapt, se poate spune că politica de dezvoltare regională are un pronunţat caracter

instrumental, iar prin fondurile sale de solidaritate (Fondul de coeziune, Fondurile structurale,

Fondul de solidaritate) contribuie la finanţarea altor politici sectoriale - cum ar fi politica

agricolă, politica socială, politica de protecţie a mediului.

În plus, politica regională a fost corelată şi cu politica de extindere a Uniunii

Europene, prin crearea fondurilor speciale de pre-aderare Phare (fond de sprijin pentru

reconstrucţia economică), ISPA (instrument al politicilor structurale, ce prefigurau Fondul de

coeziune) şi SAPARD (program special pentru agricultură) la care au avut acces ţările în curs

de aderare şi prin care a fost sprijinită tranziţia acestora la standardele şi structurile de

organizare ale UE.

Caracterul complex al politicii de dezvoltare regională este subliniat şi de modul în

care acesta integrează trei dintre obiectivele prioritare ale UE: coeziunea economică şi socială,

extinderea aplicării principiului subsidiarităţii şi dezvoltarea durabilă. Astfel, coeziunea

economică şi socială nu numai că este prezentă la nivelul obiectivelor fondurilor structurale,

dar importanţa sa este reflectată prin crearea unui fond omonim (Fondul de coeziune) ce

sprijină grăbirea procesului de convergenţă şi atingere a nivelelor medii de dezvoltare ale UE,

a patru State Membre mai puţin dezvoltate: Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda. Principiul

subsidiarităţii - care reprezintă gradul crescut de implicare a Statelor Membre în dezvoltarea şi

implementarea politicilor comunitare- este prezent şi la nivelul altor politici33.

Definirea conceptului de coeziune pleacă de la câteva realităţi existente:

32 Veronica Mitroi, (2006), Politica de dezvoltare regională între necessitate şi proiect, Polirom, Bucureşti, p.10533 Politica de Dezvoltare Regională, (2003), Seria Micromonografii - Politici Europene, p. 4

23

Uniunea Europeană este una dintre cele mai prospere şi competitive zone din lume,

atât din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare economică, cât şi al potenţialului

de dezvoltare,

cu toate acestea, disparităţile privind prosperitatea şi productivitatea dintre statele

membre şi regiunile acestora reprezintă o slăbiciune structurală majoră,între ţările şi

regiunile Uniunii Europene există numeroase diferenţe de dezvoltare economică şi

socială. Din această perspectivă coeziunea se defineşte ca procesul de reducere a

disparităţilor de dezvoltare economică şi socială, fiind unul din obiectivele prioritare

ale Uniunii Europene, alături de la Piaţa Unică şi Uniunea Economică şi Monetară

(tratatul de la Maastricht). În acest sens politica de coeziune economică şi socială

cuprinde toate acţiunile Uniunii Europene care vizează realizarea dezvoltării

economice armonioase şi echilibrate a acesteia, în special prin promovarea reducerii

disparităţilor de dezvoltare între diferitele regiuni / state ale Uniunii Europene, a

egalităţii şanselor şi a dezvoltării durabile. Politica de coeziune economică şi socială a

Uniunii Europene este o politică axată pe solidaritate.Din această perspectivă ţintele

politicii de coeziune sunt:- Reducerea disparităţilor la nivelul regiunilor din Uniunea

Europeană - Dezvoltarea regiunilor rămase în urmă- Sprijinirea eforturilor de

restructurare economică-- Creşterea PIB/locuitor în regiunile cele mai defavorizate-

Crearea de locuri de muncă- Dezvolatrea Inovării şi a Societăţii Cunoaşterii-

Sprijinirea eforturilor pentru îndeplinirea criteriilor de convergenţăCAP. V

STUDIU PRIVIND POTENŢIALUL DEZVOLTĂRII

DURABILE AL JUDEŢULUI TIMIŞ ÎN CONTEXT

REGIONAL În cadrul acestui capitol vor fi prezentate cercetările care stau la

baza studiului privind potenţialul dezvoltării durabile al judeţului Timiş, în context

regional. Menţionăm că existenţa mai multor metode de cercetare au făcut necesare

inserarea unor subcapitole specifice de prezentare a metodologiei pentru fiecare caz în

parte, şi în consecinţă a unor concluzii specifice. Astfel acest prim subcapitol va

prezenta doar un cadru foarte general, valabil pentru toate celelalte cercetări

particulare.A pune problema cadrului metodologic nu constituie doar o problemă de

conformism în raport cu ceea ce este considerat ca obiectiv ştiinţific, ci o raportare

matură la cadrul normativ de cercetare, cadru legitimativ în asigurarea fundamentului

ştiinţific şi a sprijinirii/justificării concluziilor teoretice şi practice. În contextul

dinamicii cercetării ştiinţifice şi a cunoaşterii actuale, cercetătorul nu-şi mai poate

permite să teoretizeze pe baza unor simple observaţii generale ci trebuie să înainteze

24

concluzii în urma unor cercetări sistematice a căror rigurozitate să se justifice printr-un

aparat metodologic adecvat.Etimologia cuvântului metodologie (greacă

methodos+logos) ne asigură că vorbim de o ştiinţă a metodelor. Aceasta are două

laturi pe care îşi întemeiază utilitatea sa: analiza critică a activităţii de cercetare şi

formularea unor propuneri pentru perfecţionarea acestei activităţi.Revenind în planul

dimensiunii tehnice a conceptului de metodologie aceasta „desemnează un sistem de

principii, norme de organizare a cercetării, prin intermediul cărora sunt elaborate

metode, tehnici şi procedee de cercetare34.Ca şi concluzie menţionăm că metodologia

nu este doar o colecţie de metode luate ca atare ci ea trebuie să coroboreze cu un plan

riguros de abordare a problemei în cadrul mai general al deontologiei de cercetare axat

pe combaterea simplelor impresii şi a subiectivităţii.În vederea unei mai bune

surprinderi a realităţii am utilizat două metode specifice de cercetare: interviul şi

analiza documentară.Corespunzător metodei interviului am utilizat ancheta prin

chestionar structurat.Obiectivele studiului La cel mai înalt nivel de generalitate

capitolul doreşte să identificarea potenţialul economic şi social pentru sprijinul

dezvoltării durabile în judeţul Timiş în context regional.În particular studiul doreşte să

surprindă problematica dezvoltării durabile din perspective multiple astfel încât a

surprins principalele categorii de actori implicaţi în dezvoltarea judeţului. Din punct

de vedere al formulării unor ipoteze în acest sens, demersul este deosebit de complicat

în condiţiile în care utilizarea unor metode atât de diferite deschide calea unor multiple

ipoteze de lucru a căror testabilitate se aplică doar în cazuri deosebit de

particulare.Astfel la nivel general menţionăm ca premisă a cercetării, că Judeţul Timiş

deţine în prezent toate resursele necesare dezvoltării durabile din punct de vedere

economic şi social, şi chiar posibilitatea ca această dezvoltare să nu creeze disparităţi

în raport cu celelalte judeţe din Regiunea de Dezvoltare Vest. 5.5. DIRECŢII DE

DEZVOLTARE DURABILĂ ÎN JUDEŢUL TIMIŞDemersul iniţiat, în

cadrul acestei teze, a subliniat încă odată importanţa dezvoltării durabile în contextul

actual al umanităţii.Ca şi concept, dezvoltarea durabilă, propune redimensionarea

creşterii economice, pornind de la o folosire cât mai raţională şi echitabilă a resurselor

astfel încât să se obţină produse de calitate, netoxice şi cu deşeuri minime; la

îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor, eliminarea sărăciei, în condiţiile satisfacerii

nevoilor esenţiale pentru un loc de muncă, hrană, energie, locuinţă şi sănătate;

asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil pentru reducerea creşterii

demografice necontrolate; conservarea calităţii mediului şi sporirea resurselor

34 Dabu, R., Ielics, Brigitte, (1995), Sociologia industrială, Editura de Vest, Timişoara, p. 23

25

naturale; supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului prin

remedierea biodiversităţii ecosistemelor; reorientarea tehnologiilor prin controlarea

permanentă a riscurilor acestora; creşterea gradului de participare a organismelor de

guvernare în luarea deciziilor privind economia şi mediul.În contextul actual al

globalizării, conceptul de dezvoltare durabilă, nu mai constituie monopolul Europei

(deşi s-a născut şi s-a dezvoltat), ci este promovat la nivel global ca prioritate pentru

toate ţările, indiferent de nivelul de dezvoltare la care se află. Principala provocare,

constă în faptul că necesită un efort colectiv, este aceea de a asigura menţinerea unei

creşteri economice, unei creşteri a locurilor de muncă în condiţiile protecţiei mediului

şi a creşterii coeziunii sociale.Deşi aparent conceptul de dezvoltare durabilă este

asociat în mod istoric cu cel de protecţia mediului şi implicit cu politicile ecologice, ar

trebui menţionat că înainte de la introducerea şi consacrarea conceptului problema

principală a constituit-o problema crizei resurselor energetice şi abia ulterior protecţia

naturii. De la apariţia raportului „Limitele creşterii” şi până în momentul Agendei de

la Lisabona, preocuparea privind dezvoltarea durabilă s-a sintetizat semantic şi a atras

pe propria-i orbită o multitudine de concepte specifice unor discipline foarte diverse,

care ulterior s-au concretizat în direcţii de intervenţie, politici şi chiar programe de

finanţare. La nivel european şi nu numai principalele ameninţări35 ale dezvoltării

durabile sunt:Emisiile cu efect de seră datorate activităţii umane şi cauzând încălzirea

globală. Schimbările climaterice par să genereze evenimente meteorologice extreme

(inundaţii, uragane) cu implicaţii profunde la nivelul infrastructurii, proprietăţii,

sănătăţii şi naturii.

Raportat la problema sănătăţii publice sunt germenii rezistenţi la antibiotice şi care au

efecte potenţiale pe termen lung.

Unul din şase europeni trăiec în sărăcie. Sărăcia şi excluziunea socială au un efect direct

asupra indivizilor precum sănătatea, sinuciderea şi şomajul generalizat. Sărăcia pare să

rămână în interiorul familiei mai multe generaţii.

În timp ce speranţa de viaţă este în creştere combinată cu o natalitate scăzută se

manifestă fenomenul îmbătrânirii populaţiei ceea ce ameninţă rata de creştere economică

la fel ca şi sustenabilitatea financiară a schemelor de pensii şi asigurare medicală.

Pierderea biodiversităţii în Europa s-a accelerat în mod dramatic în ultimele zeci de ani.

Fondul piscicol din Europa se apropie de colaps. Volumul deşeurilor menajere au crescut

mai mai repede decât produsul intern brut. Pierderea şi erodarea solului pune sub semnul

întrebării viabilitatea terenurilor agricole.35 A Sustainable Europe for a BetterWorld: A European Union Strategy for Sustainable Development (Commission's proposal to the Gothenburg European Council), Brussels, 15.5.2001

26

Provocările în raport cu exigenţele dezvoltării durabile necesită implicarea unui

spectru foarte larg de ştiinţe, însă ceea ce constituie o prioritate pentru noi este legitimitatea şi

nişele de intervenţia ale sociologiei.

Opţiunea intervenţiei sociologice ar valorifica tradiţia sociologică românească,

legătura sa cu problemele actuale ale societăţii şi ar putea contribui prin specificul său la

implementarea conceptului de dezvoltare durabilă pe următoarele considerente:

- conceptul de dezvoltare durabilă este un concept sistemic şi integrator aflîndu-se în

centrul mai multor ştiinţe, iar sociologia prin Dimitrie Gusti a promovat şi

implementat în plan metodologic conceptul de multi şi transdisciplinaritate în

contextul unei diagnoze globale;

- componenta socială a dezvoltării durabile tinde să capete o importanţă deosebită în

contextul falimetului conceptului de „creştere zero” care ar legitima menţinerea

neschimbată a sistemului şi al disparităţilor. Problema sărăciei şi a fenomenelor

marginale asociate a constituit de multă vreme o preocupare pentru sociologi, iar

metodologia şi achiziţiile specifice domeniului ar constitui o sursă de

implementare a soluţiilor practice;

- pe măsură ce conceptul de dezvoltare durabilă capătă şi o accepţiune culturală se

întrezăreşte tot mai mult locul antropologiei în acest demers, ca ştiinţă ce studiază

omul şi cadrele culturale care îi orientează modul de a gândi şi deciziile;

- la nivel metodologic sociologia poate face faţă cu succes multor provocări

dispunând de competenţe sporite în ceea ce priveşte diagnosticul social atât de

necesar luării unor decizii ce afectează comunităţi particulare. Demersul ştiinţific

ne poate îndepărta de lozincile politice care speculează contexte sociale grave în

goana după electorat;

- la nivel structural, sociologia are suficiente ramuri bine închegate în probleme

legate de comunităţi locale pentru a putea înţelege efectele regionale ale unei

politici sau măsuri şi dispune de suficiente metode şi tehnici de a stimula

participaţia şi coeziunea socială;

- în contextul sincopei evoluţiei naturale a sociologiei în România, implicarea în

probleme comunitare concrete din perspectiva noii paradigme a dezvoltării

durabile, rămâne singura opţiune viabilă pentru a-şi câştiga legitimitatea în

spectrul ştiinţelor cât şi în spaţiul public.

În plan practic se ridică problema identificării resurselor sociale şi economice, care pot

asigura dezvoltarea durabilă a judeţului Timiş, pe cele două componente menţionate anterior.

27

Acest demers este deosebit de important având în vedere factorii multipli care au generat

caracterul regiunii şi particularităţile extraordinare în raport cu alte regiuni ale României, sau

ale Europei.

Judeţul Timiş este considerat ca deţinând o economie dinamică, acest lucru fiind

întărit de valorile pe care le iau diferiţi indicatori.

Capitalul străin investit în judeţul Timiş, prin participare la capitalul societăţilor

înfiinţate în perioada 1991 -2006 se ridică la valoarea de 805 milioane USD (622 mil.Euro),

ceea ce reprezintă 60.7% din totalul capitalului străin investit la nivelul Regiunii 5 Vest şi

4,1% din totalul investiţiilor străine la nivel naţional. Judeţul Timiş se plasează pe locul 4 în

ţară din punctul de vedere al capitalului străin investit şi pe locul 2 (după Bucureşti) din

punctul de vedere al numărului de societăţi cu capital străin active la sfârşitul anului 2006.

Bucurându-se de o tradiţie industrială diversă, judeţul Timiş a reuşit să-şi păstreze o

poziţie privilegiată în raport cu alte judeţe ale României, având ca principale atuuri

infrastructura industrială existentă, mentalitatea populaţiei orientată spre progres şi experienţa

relaţiilor capitaliste.

Din aceşti factori au decurs în mod natural nişele de dezvoltare ale judeţului Timiş,

nişe care pot fi şi astăzi exploatate.

Poziţia geografică pe care o are judeţul Timiş, şi infrastructura de transport îi permite

legătura facilă cu ţările învecinate Ungaria şi Serbia, dar şi cu ţările vest europene. Timişul a

constituit încă dinaintea războaielor mondiale un principal punct de legătură între aceste pieţe

iar în prezent discutăm de o adevărată piaţă regională, în care agenţii economici importă

produse din Ungaria, şi le desfac pe piaţa locală. Mai mult acest schimb nu este unilateral,

Timişul exportând pe piaţa Serbiei.

În contextul euroregional al DKMT, Timişul a acumulat o bogată experienţă în

organizarea de diferite tipuri de târguri destinate agenţilor economici cu participare

internaţională.

Din acest punct de vedere se impune cu necesitate dezvoltarea infrastructurii rutiere

destinată transportului de mărfuri.

În prezent s-a ridicat problema la nivelul DKMT-ului de renovare a canalului Bega în

vederea reutilizării acestuia ca infrastructură de transport ieftină şi non poluantă în raport cu

alte alternative.

Dezvoltarea sistemului de transport rutier ridică pe viitor problema unei posibile

interconexiuni puternice dintre Timişoara şi Arad, în contextul dezvoltării urbane.

28

Un alt factor al dezvoltării economice este constituit de nivelul investiţiilor străine, în

special din industria automotive. Această industrie alături de celelalte au reuşit să atragă cele

mai mari pături de populaţie, făcând ca în prezent Timişul să aibă cea mai mică rată a

şomajului, în localitatea Sânnicolau Mare vorbindu-se de şomaj zero.

Principalele resurse pe care le-a oferit banatul acestor investitori au fost tradiţia

industrială şi puternica experienţă anterioară în domeniu. De asemenea dinamica

investiţională a fost favorizată de perpetuarea imaginii Timişului odată cu fluxul migratoriu

de populaţie.

Rata de ocupare a forţei de muncă la sfârşitul anului 2006 era de 73%. Pe sectoare

economice, se observă scăderea numărului de persoane ocupate în agricultură, deşi aceasta a

rămas destul de mare comparativ cu ţările dezvoltate. De asemenea, în ultimii ani (2005 -

2006) a crescut rata de ocupare a populaţiei în sectorul serviciilor, şi a scăzut rata de ocupare

în sectorul industrial. O problemă deosebită o constitiue migraţia forţei de muncă în exterior,

înspre ţările dezvoltate ale UE (în special Spania şi Italia). Aceasta poate să constituie şi cauza

penuriei de forţă de muncă calificată în special din sectorul industriei prelucrătoare. In

prezent, forţa de muncă calificată nu mai constituie un atuu al judeţului, ci o problemă care

riscă să afecteze creşterea sectorului industrial pe termen lung.

Salariile în judeţul Timiş sunt superioare mediei pe ţară, dar nivelul acestora nu mai

constituie un factor de motivare eficient pentru forţa de muncă din judeţ. Corelat cu costul

ridicat al vieţii din zonă, cu problema locuinţelor, rezolvarea penuriei de forţă de muncă prin

imigrarea din alte judeţe constitiue o soluţie prea puţin probabilă.

Rata şomajului din judeţ este printre cele mai mici din ţară şi a scăzut continuu.

Permanent, există oferte de locuri de muncă disponibile pentru şomeri în cadrul AJOFM,

neocuparea acestora datorându-se lipsei de pregătire şcolară suficiente.

Strategia adoptată în aceste condiţii de agenţii economici din industrie a fost de

atragere a populaţiei din mediul urban învecinat, şi înlesnirea criteriilor cerute pentru

angajare, însă contrabalansate de investiţii masive în formarea forţei de muncă.

În acest context s-au manifestat fenomene specifice precum fluctuaţia forţei de

muncă, în ciuda existenţei unor politici salariale suficient de bine elaborate, acoperind arii mai

largi de motivare a personalului. Astfel principala cauză a fluctuaţiei forţei de muncă în cadrul

firmelor o reprezintă decizia individuală şi nu a angajatorului.

Principalele tendinţe identificate în ceea ce priveşte forţa de muncă a regiunii Vest

sunt36:

36 Planul Regional de Acţiune pentru Ocupare şi Incluziune Socială Vest 2006-2008, pp. 41-42

29

În 2004 populaţia activă se opreşte din trendul descrescător, înregistrând o uşoară

creştere. Rata de activitate rămâne totuşi sub media pe ţară şi sub media EU-25

Populaţia ocupată continuă să scadă, creşterea economică înregistrată în ultimul timp

neavând un impact suficient de puternic asupra pieţei muncii pentru a stopa şi inversa

trendul descrescător.

De remarcat totuşi că rata de ocupare pentru femei înregistrează o uşoară creştere în

2004, însă ponderea populaţiei ocupate feminine în totalul populaţiei ocupate este

inferioară celei a populaţiei masculine.

Populaţia ocupată din grupa de vârstă 15-24 ani înregistrează o uşoară creştere, dar

este destul de departe faţă de media EU-25; iar populaţia ocupată din grupa de vârstă

55-64 ani este în scădere şi mult sub media EU-25.

Populaţia ocupată în rural scade destul de mult, iar populaţia ocupată în urban creşte în

procent mic.

Scade populaţia ocupată în domeniile: agricultură, industrie extractivă, energie

electrică, gaze şi apă, şi creşte în domeniile: industrie prelucrătoare, construcţii,

comerţ, hoteluri şi restaurante, tranzacţii imobiliare. În pofida acestor tendinţe

ponderea populaţiei ocupate în agricultură rămâne încă foarte mare, iar sectorul

serviciilor este încă insuficient dezvoltat.

Şomajul BIM este semnificativ mai mare în rândul tinerilor, ceea ce indică faptul că

oferta sistemului de învăţământ nu este corelată cu cerinţele pe piaţa muncii

Şomajul de lungă durată rămâne o problemă importantă întrucât s-a observat că

persoanele care rămân neangajate pentru o perioadă lungă de timp au mari dificultăţi

în a se reintegra pe piaţa muncii. Cu cât perioada de inactivitate este mai mare, cu atât

scad şi şansele de reintegrare profesională.

Centrele de Informare şi Consiliere privind Cariera din cadrul agenţiilor judeţene

pentru ocuparea forţei de muncă şi-au pierdut din importanţă, un procent de 20% din

personalul care desfăşoară activităţi de informare şi consiliere privind cariera are

pregătirea necesară pentru a desfăşura astfel de activităţi.

Pentru adulţi există posibilităţi diverse de formare profesională, având în vedere

creşterea spectaculoasă a numărului de firme care s-au acreditat pe formare

profesională.

Oferta sistemului de învăţământ nu este corelată cu schimbările înregistrate pe piaţa

muncii.

30

Balanţa cerere-ofertă prezintă cele mai mari valori negative în cazul domeniului

agricultură, urmând apoi domeniile industrie, administraţie publică şi apărare şi

învăţământ.

Domeniile cu perspectivă de dezvoltare sunt legate de servicii (din care un loc

important îl ocupă serviciile sociale), construcţii şi activităţile orizontale conexe,

industria alimentară, industria de maşini şi echipamente, industria echipamentelor

electrice şi optice, hoteluri şi restaurante, comerţ, servicii prestate firmelor (transport,

depozitare), comunicaţii, intermedieri financiare.

Judeţul Timiş se confruntă cu două probleme demografice importante, care sunt

comune la nivelul ţării; scăderea numărului de locuitori datorită sporului natural negativ şi

îmbătrânirea populaţiei. Procesul de îmbătrânire a populaţiei este mai accentuat în mediul

rural. Procesul de îmbătrânire demografică va atrage după sine scăderea populaţiei şcolare, a

resurselor de muncă şi a populaţiei de vârstă fertilă, ducând la reducerea şi mai accentuată a

natalităţii.

In judeţul Timiş majoritatea populaţiei (64%) este concentrată în mediul urban.

Incepând cu anul 2005 se constată o tendinţă de migrare a populaţiei dinspre oraşe spre

zonele rurale, numărul persoanelor sosite în rural fiind mai mare decât a celor plecate,

concomitent cu scăderea numărului de sosiri în mediul urban şi creşterea numărului de

plecări.

Rata deceselor este cea mai scăzută dintre judeţele Regiunii Vest, o confirmare a

calităţii îngrijilor medicale disponibile pentru populaţie.

Structura multietnică a populaţiei este un factor ce favorizează învăţământul în mai

multe limbi şi, în consecinţă, creşterea nivelului de cunoaştere a limbilor străine în rândul

populaţiei generale.

Îmbătrânirea populaţiei şi migraţia forţei de muncă în Europa de Vest, au fost parţial

contrabalansate de existenţa unui important centru universitar care a atras forţă de muncă

tânără. Din punctul de vedere al excluziunii sociale, legile care au sprijinit angajarea unor

categorii speciale de persoane nu au stimulat semnificativ acest lucru, dar pe viitor acest lucru

poate fi o importantă măsură.

Pe viitor nu este exclus ca Judeţul să atragă forţă de muncă de pe plan euroregional

sau internaţional (Estul Europei).

Raportându-ne la problema constituirii unei comunităţi de afaceri în judeţ care să

asigure perspective de dezvoltare, am observat că există mari impedimente. Se pare că

asociaţiile profesionale şi de afaceri nu au atins un nivel ridicat de competenţă şi

31

profesionalism care să asigure o dezvoltare a mediului de afaceri din judeţ. Din această cauză

propunem o implicare mai activă în acest domeniu deoarece la nivelul opiniilor managerii

doresc astfel de asocieri.

Dezvoltarea economică şi industrială nu a rămas fără efecte negative, la nivelul

mediului, astfel că judeţul Timiş se confruntă şi cu probleme în acest sens.

Principalele surse de poluare a solului care impun o reconstrucţie ecologică sunt:

depozitele de deşeuri menajere, industriale, platformele industriale dezafectate şi zootehnia.

Este necesară şi reconstrucţia unor obiective degradate de activităţi agricole şi anume spaţiile

de depozitare a gunoiului de grajd şi a dejecţiilor lichide din fermele şi complexele zootehnice

existente, staţiile de epurare existente şi instalaţiile vechi de evacuare a dejecţiilor.

În mod sintetic prezentăm o analiză SWOT asupra Judeţului Timiş care să releve

principalele aspecte privind dezvoltarea durabilă.

Puncte tari:

- Este considerată a fi un judeţ dezvoltat şi în creştere, cu rezultate economice superioa-

re mediei naţionale, adesea pe locul doi, după Regiunea Bucureşti - Ilfov;

- Din punct de vedere al posibilităţilor de educaţie există un centru universitar de

tradiţie care poate asigura formarea resurselor umane;

- Judeţul a beneficiat de utilizarea fondurilor europene, care au stimulat dezvoltarea

tehnologică în rândul agenţilor economici şi dezvoltarea unei oferte puternice de

formare profesională;

- A beneficiat, de-a lungul timpului, de posibilitatea existenţei şi dezvoltării unei

diversităţi culturale, ceea ce a generat apariţia unui puternic spirit civic;

- Judeţul Timiş este unul din principalii susţinători ai descentralizării politice şi

economice;

- A beneficiat de "efectul frontieră", susţinut de o cooperare transfrontalieră foarte

dinamică;

- Judeţul a beneficiat de o atenţie „programatică” fiind cuprins în diferite strategii de

dezvoltare;

- La nivelul judeţului s-a dezvoltat conceptul de multiculturalitate care persistă şi în

condiţiile diminuării demografice a diverselor etnii, permiţând socializarea unor

populaţii nou venite;

32

- Nivelul investiţiilor străine a acoperit o arie largă de industrii şi a stimulat gradul de

ocupare al populaţiei.

Puncte slabe:

- Judeţul se confruntă cu probleme de coeziune economică şi socială datorate

disparităţilor care există între mediul urban şi cel rural;

- Realizarea unei dezvoltări regionale echilibrate şi a unei competitivităţi sporite depind

încă, în mare măsură, la nivel naţional, de calitatea şi de stabilitatea mediului juridic şi

de crearea unui cadru instituţional adecvat, iar pe plan local şi regional de capacitatea

de mobilizare a tuturor actorilor implicaţi în susţinerea şi implementarea unor proiecte

de dezvoltare cu impact regional;

- Judeţul se confruntă cu probleme în ceea ce priveşte forţa de muncă, antrenând astfel

creşterea salariilor în domeniul industrial;

- Spaţiul rural este foarte vulnerabil la fenomenul depopulării;

- Lipsa cooperării suficient de puternice la nivelul agenţilor economici;

- Insuficienta conştientizare a conceptului de dezvoltare durabilă în rândul instituţiilor

publice şi a implicaţiilor acestuia asupra comunităţilor locale;

- Lipsa cooperării complexe la nivelul DKMT-ului.

Ameninţări:

- pe viitor trendul demografic nu se va optimiza;

- Riscul imobilizării unor importante suprafeţe imobiliare în domeniul industriei;

- Creşterea nivelului poluării datorat producţiei industriale;

- Riscul imobilizării economiei şi a resurselor umane în câteva sectoare industriale cu

activitate temporară (lohn), putând reproduce modele de declin experimentate deja în

România.

Oportunităţi:

- Finanţările din Fondurile structurale pot avea un rol decisiv în ceea ce priveşte

dezvoltarea locală;

- Exploatarea potenţialului natural în obţinerea unor resurse energetice nepoluabile

(eoliană, solară, geotermică);

- Posibilitatea acumulării de experienţă şi calificare a resurselor umane într-un mediu

economic multinaţional;

33

- Experienţa îndelungată de atragere de forţă de muncă şi posibilitatea atragerii unor

populaţii regionale (la nivel de DKMT) şi internaţionale (permiţând menţinerea

investiţiilor străine în zonă);

- Utilizarea capitalului social cu ramificaţii în străinătate pentru dezvoltarea judeţului şi

stimularea schimbului de bune practici.

Bibliografie

1. How is the European Union meeting social and regoinal needs?, (1996) colecţia: Europe

questions and answers, Comisia Europeană, Directoratul General pentru Informare,

Comunicare, Cultură şi Audiovizual, Direcţia de publicaţii, Bruxelles;

2. A Sustainable Europe for a BetterWorld: A European Union Strategy for Sustainable

Development (Commission's proposal to the Gothenburg European Council), Brussels,

15.5.2001;

3. Agabrian, M., (2001), Sociologie, Editura Universităţii 1 Decembrie, Alba Iulia;

4. Alexiu, M. T., (2001), Dezvoltare comunitara, Editura Waldpress, Timişoara;

5. Allport, H., (1964), Sociology, Ewanston and London, New York;

6. Băbăiţă, I.; Duţă, Alexandrina, (1999), Macroeconomia, Editura Orizonturi Universitare,

Timişoara;

7. Băbăiţă, I.; Duţă, Alexandrina; Imbrescu, I., (2003), Microeconomie, Editura de Vest,

Timişoara;

8. Băcescu A.; Băcescu, M. (1993), Dicţionar de macroeconomie, Editura All, Bucureşti;

9. Bădescu, I., (2005), Enciclopedia sociologiei, Teorii Contemporane, Editura Mica

Valahie, Bucureşti;

10. Bădescu, I.; Dungaciu D.; Baltasiu R., (1996), Istoria Sociologiei. Teorii contemporane,

Editura Eminescu, Bucureşti;

11. Bleahu, A.,(2006), Dezvoltarea rurală pe plan internaţional. Actori şi tendinţe, Editura

Polirom, Bucureşti;

12. Botkin, W. James; Elmandjra, Mahdi; Maliţa, Mircea, (1981), Orizontul fără limite al

învăţării, Editura Politică, Bucureşti;

13. Boudon, R., (1997), Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti;

14. Buiga, A., (2001), Metodologie de sondaj şi a analiza datelor în studiile de piaţă, Presa

Universitară Clujeană, Cluj;

15. Cauc, I., Chelcea, S., Mărginean, I., (1998), Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici,

34

Editura Destin, Deva;

16. Chelcea, S., (1980), Chestionarul în investigaţia sociologică, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti;

17. Chelcea, S., (2001), Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative,

Editura Economică, Bucureşti;

18. Chipea, F., (2001), Familia contemporană – tendinţe globale şi configuraţii locale,

Editura Expert, Bucuresti;

19. Chipea, F., Ştefănescu, F. (coordonatori), (2004), volum colectiv Combaterea sărăciei şi

promovarea incluziunii sociale. Studiu de caz în judeţul Bihor, Editura Universitatii din

Oradea, Oradea;

20. Chircă, C., Teşliuc, E. (coord.), 1999, De la sărăcie la dezvoltare rurală, Banca Mondială

şi Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti;

21. Collins, R., (1988), Theoretical Sociology, Harcourt Brace & Jovanovich, San Diego;

22. Costea, Ş., Larionescu, M.; Tănăsescu, F., (1996), Agricultura românească. O

perspectivă istoric-sociologică, Editura Ararat, Bucureşti;

23. Dabu, R., Ielics, Brigitte, (1995), Sociologia industrială, Editura de Vest, Timişoara;

24. Dăianu, D., (coord.), 2001, Winners and Losers in the Process of European Integration. A

Look at România, Centrul Român pentru Politici Economice / WP no. 31 / Bucureşti;

25. Dobrotă, N., (1995), Economie Politică, Editura Economică, Bucureşti;

26. Floare C. (coord), (2003), Starea societăţii româneşti, vol. II, Al II-lea Congres Naţional

de Sociologie şi Asistenţă Socială, Oradea;

27. Gans J. Herbert, (1973), More Equality, Random House, Pantheon Books, New York;

28. Georghiou, L., Cassingena H., J., Keenan, M., Miles, I., and Popper, R., (2002), The

Handbook of Technology Foresight, Edward Elgar, UK;

29. Ghallagher, T. (2004), Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace, Editura

Humanitas, Bucureşti;

30. Gherea,C.D., (1910), Neiobăgia. Studiu economică-sociologic al problemelor noastre

agrare, Bucureşti;

31. Giddens, A., (1997), Sociologie generală, Editura Bic All, Bucureşti;

32. Giddens, A., (2000), Consecinţele modernităţii, Univers All, Bucureşti;

33. Gravetter, Frederick, J.; Wallnau Larry B. (1999), Essentials of Statistics, Cole Publishing

Company, SUA;

34. Healey, J. F. (2002), Statistics, A tool for social research, Belmont, SUA;

35. Acheson, H., (2002), Practical guide to regional foresight, Office for Official

Publications of the European Communities;

35

36. Hohn, M.; Măruşter, L., (1998), Statistică aplicată în ştiinţele sociale, Editura

Universităţii de Vest, Timişoara;

37. Holman, R. (1978), Poverty – Explanation of Social Deprivation, Martin Robertson,

London;

38. Iluţ, P., (1997), Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iaşi;

39. Indicatori de monitorizare şi evaluare: orientări metodologice, (2006), DOCUMENT DE

LUCRU 3, COMISIA EUROPEANĂ;

40. Levin, J.; Fox Alan J. (2002), Elementary statistics in social research, Allyn and Bacon,

SUA;

41. Lewis, O., (1966), La Vida, Random House, New York;

42. Lucica, Matei, (1999), Managementul dezvoltării locale : Descentralizare - inovaţie –

risc, Editura Economică, Bucureşti;

43. Lynam, J.K., Herdt, R.W., (1989), Sense and Sustainability: Sustainability as an

Objective, International Agricultural Research, The Rockefeller Foundation, SUA;

44. Manoilescu, M. (1942), Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Editura Cugetarea,

Bucureşti;

45. Marcou, G., (2000), La régionalisation en Europe - Situation, évolution et perspectives

dans les Etats membres de l'Union Européenne et dans les Etats candidats d'Europe

centrale et orientale, Parlement Européen, REGI 108 FR 04-2000/rév. 1, Luxemburg;

46. Marshall, G., (2003), Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti;

47. Mărginean, I.; G. Socol (coord.), (1991), Diagnoza calităţii vieţii, Studii şi cercetări

economice, nr. 2;

48. Mărginean, I. (2000) Proiectarea cercetării sociologice, Iaşi: Editura Polirom;

49. Mărginean, I., (2002), Semnificaţia cercetărilor de calitate a vieţii, Editura Expert,

Bucureşti;

50. Mărginean, I.; Chelcea S.; Cauc, I., (1998), Cercetarea sociologică –Metode şi tehnici,

Editura Destin, Deva;

51. Keenan, M.; Popper R., (2007), Research infrastructure foresight, Editura Prest, UK;

52. Miftode, V., (1995), Metodologia sociologică, Metode şi tehnici de cercetare sociologică,

Editura Porto Franco, Galaţi;

53. Mucchielli, A., (2002), Dictionar al metodelor calitative, Polirom, Iaşi;

54. Munteanu, A., (1994), Incursiuni în creatologie, Editura Augusta, Timişoara;

55. Munteanu N., (2006), Ghid metodologic de elaborare a unei strategii de dezvoltare

locală, CAR, Timişoara;

56. Naisbitt, J., (1989), Megatendinţe. Zece noi direcţii care ne transformă viaţa, Editura

36

Politică, Bucureşti;

57. Newman, W. L., (1997), Social research methods. Qualitative and quantitative approaches

(3rd Editura ). Needham, USA: Allyn and Bacon;

58. Saritas O., (2006), Systemic Foresight Methodology, Manchester, London;

59. Otovescu, D., (2006), Sociologie Generală, Editura Beladi, Craiova;

60. Oxford, (2003), Dicţionar de sociologie, Univers Enciclopedic, Bucureşti;

61. Pascaru, M., (2005), Introducere în sociologia regională, Editura Argonaut, Cluj-

Napoca;

62. Pascaru, M., (2005), Catalyse, Cunoaştere, participare şi dezvoltare în spaţiu comunitar,

Editura Argonaut, Cluj-Napoca.

63. Păşcuţă, I., (2001), Metodologia cercetării sociologice, Editura Eurostampa, Timişoara;

64. Petre, A., (1999), Sociologie generală, Editura Polirom, Bucureşti;

65. Politica de Dezvoltare Regională, (2003), Seria Micromonografii - Politici Europene;

66. Popescu L., (1998), Structură socială şi societate civilă în România interbelică, Presa

Universitară Clujeană, Cluj-Napoca;

67. Rostow, W.W., (1960), The stages of Economic Growth: A Non-Comunist Manifesto,

Cambridge Univ. Press;

68. Rotariu, T., Bădescu, G., Culic, Irina, Mezei, E., Mureşan, Cornelia (1999) Metode

statistice aplicate în ştiinţele sociale, Iaşi: Editura Polirom;

69. Rotariu, T., Iluţ, P. (1997) Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Iaşi: Editura Polirom;

70. Rotariu, T.; Iluţ, P., ( coord.), (1996), Sociologie, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca;

71. Sandu, D. (1996), Sociologia tranziţiei: valori şi tipuri sociale în România, Editura Staff,

Bucureşti;

72. Sandu, D. (coord.), (2007), Practica dezvoltării comunitare, Editura Polirom, Iaşi;

73. Sandu, D., (2000), Spaţiul social al tranziţiei, Editura Polirom, Iaşi;

74. Sarantakos, S., (1998), Social research, MacMillan Press LTD, London;

75. Sava, F., (2004), Analiza datelor în cercetarea psihologică. Metode statistice

complementare, Editura ASCR, Cluj-Napoca;

76. Sayer, A., (1999), Method in Social Science, Routledge, London;

77. Schifirneţ, C., (1999), Sociologie, Editura Economică, Bucureşti;

78. Silaşi, G., (1995), Doctrine economice, Tipografia Universităţii de Vest, Timişoara;

79. Stahl, H., H., (1974), Teoria şi practica investigaţiilor sociale, vol. I, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti;

80. Stănculescu, M.,S.; Berevoescu, I., (coord.), (2004), Sărac lipit, caut altă viaţă!

Fenomenul sărăciei extreme şi a zonelor sărace în România 2001, Editura Nemira,

37

Bucureşti;

81. Stere C., (1996), Social-Democratism sau Poporanism?, Editura Porto Franco, Galaţi;

82. Stiglitz, J.E., (2005), Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Editura economică, Bucureşti;

83. Teşliuc C.; Pop L.; Teşliuc E., (2001), Sărăcia şi sistemul de protecţie socială, Editura

Polirom, Bucureşti;

84. Toffler, A,; Heidi, (1995), A crea o nouă civilizaţie, Editura Antet, Oradea;

85. Toffler, A., (1995), Puterea în mişcare, Editura Antet, Oradea;

86. Tolba, M.K., (1987), Sustainable Development – Constraints and opportunities,

Butteworths, London;

87. Towards a global partnership for sustainable development, Brussels, 13.2.2002

88. Rojanschi, V.; Bran Florina, Diaconu Simona, Florian Grigore, (2004), Evaluarea

impactului ecologic şi auditul de mediu, Editura ASE Bucureşti;

89. Vlăsceanu, L., (1982), Metodologia cercetării sociologice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti;

90. Vlăsceanu, M., (1993), Psihosociologia organizaţiilor şi conducerii, Editura Paideia,

Bucureşti;

91. Vlăsceanu, M., (1999), Organizaţiile şi cultura organizării, Editura Trei, Bucureşti;

92. Vogel, J., (1997), The future direction of Social Indicator Research, vol. 42

93. Weber, M., (1993), Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Humanitas, Bucureşti;

94. Zamfir, C. (2000), Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară, Editura Expert,

Bucureşti;

95. Zamfir, C. (coord.), 1995, Dimensiunile Sărăciei, Editura Expert, Bucureşti;

96. Zamfir, C., (2004). O analiză critică a tranziţiei. Iaşi: Editura Polirom;

97. Zamfir, C., (2005) Spre o paradigma a gândirii sociologice, Iaşi: Editura Polirom;

98. Zamfir, C., Comunicare la congresul de sociologie din 2 oct. 2003, Direcţii de dezvoltare

a sociologiei ca disciplină, sistem de învăţământ şi profesie

99. Zamfir, C., Stoica L.(coord.), (2006), O nouă provocare: Dezvoltarea socială, Editura Polirom,

Iaşi;

100. Zamfir, C.; S. Stănescu, (2007), Enciclopedia dezvoltării durabile, Polirom, Iaşi;

101. Zamfir, C.; Stoica L.G., Stănculescu M. S., (coord.), (2007), Proiectarea dezvoltării

sociale. Ghid metodologic, MHO Highest Option, Bucureşti;

102. Zamfir, C.; Vlăsceanu, L., (coord.), (1993), Dicţionar de sociologie, Editura Babel,

Bucureşti;

103. Zamfir, E.; Preda M., (Coord.), (2000), Diagnoza problemelor sociale comunitare-studii

de caz, Editura Expert, Bucureşti;

38

104. Zeletin, Şt., (1925), Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Ed. Cultura Naţională,

Bucureşti;

Documente şi strategii

105. COMMUNICATION FROM THE COMMISSION TO THE COUNCIL AND THE

EUROPEAN PARLIAMENT, Brussels, 25.5.2005

106. Raportul Comisiei cu privire la progresele naţionale în ceea ce priveşte Implementarea

Strategia Naţională de Dezvoltare Durabilă

107. Strategia de Dezvoltare a Regiunii Vest, 2007-2013

108. Strategia Euroregiunii DKMT, (2006)

109. Strategia de dezvoltare economico-socială a judeţului Timiş, (2008)

110. Strategia Gothenburg, (2001)

111. Planul Regional de Acţiune pentru Mediu, ADR Vest

112. Planul Regional de Acţiune pentru Ocupare şi Incluziune Socială Vest 2006 – 2008

113. Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013-2020-2030,

Versiunea 13 iulie 2008,

114. The World Commision on Environment and Development, (1987), OCDE, Paris,

Surse internet

115. http://dkmt1.regionalnet.org/ProtocolR.htm

116. http://en.wikipedia.org/wiki/Malthusian_catastrophe  

117. http://www.earthsummit2002.org/Es2002.pdf

118. http://www.etuc.org/a/111

119. http://www.europa.eu.int/scad+/leg/en/cha/c10115.htm

120. http://www.iccv.ro/romana/dictionar/dictionar.htm

121. http://www.un.org/geninfo/bp/enviro.html

122. http://www.unep.org/Documents.Multilingual/Default.asp?DocumentID=97

123. http://www.romaniadurabila.net/list-rom.htm

Reviste

124. Sociologie românească - volumul I, nr. 1-2 (Primăvară-Vară) / 2003 - Cătălin Zamfir,

Procesul politic în tranziţia din România: o explicaţie structurală

125. Sociologie românească - volumul IV, nr. 2 (Vară) / 2006 - Cătălin Zamfir Puncte critice

ale sociologiei Româneşti

126. Sociologie românească - volumul IV, nr. 3 (Toamnă) / 2006 - Oscar Hoffman şi Ion

Glodeanu Direcţii strategice ale politicilor de postaderare la UE ale României

127. Sociologie românească - volumul V, nr. 1 (Primăvară) / 2007

- Traian Rotariu Câteva gânduri despre sociologia de azi şi despre slujitorii ei

39

- Petru Iluţ Dimensiuni ale statului socio-epistemic al sociologiei şi sociologului; cu privire

specială la România

128. Revista calitatea vieţii, XV, nr. 1–2, 2004, Veronica M., Dezvolarea socială – între

deziderat şi acţiune. Conferinţa „Abordări ale ruralului şi oportunităţi pentru dezvoltare”

40