Despre Kant s-a scris la noi destul de mult si poate ca nu gresim daca afirmam ca s-a scris cel mai mult, caci numarul lucrarilor de exegeza nu se mai poate socoti pe degete, in vreme ce in cazul altor filozofi sint suficiente degetele unei singure miini

Immanuel Kant (1724-1804) face distincia ntre sensibilitate i intelect, i ntre intelect, raiune i speculaiune. Intelect se refer la obiectele perceptibile senzorial, la stri de fapt i la situaii obiectuale. Raiune se ocupa cu formele gndirii, referitoare la esena lucrurilor individuale exprimabile prin cuvinte articulate. Esena se refera la ce este-le lucrului individual; nu e vizibil, ci conceptibil, de aceea are nevoie de cuvntul exprimat. Speculaiune din punct de vedere ontologic se refera la totalitatea de obiecte, la procesualiti i la aspectele transcendente, care trec dincolo de lumea noastr perceptiv-senzorial. Ex.: om esen; umanitate se refera la tot ce tine de om; ine de speculaiune;Cum raspunsul lui Kant este ca originea cunoasterii este de gasit in alta parte, desi nu concepe alte facultati de cunoastere, inseamna ca trebuie modificat modul nostru de a aborda aceste chestiuni. Cu alte cuvinte, trebuie sa schimbam perspectiva interogarii, si anume sa nu ne ocupam de obiectele cunoasterii, ci de modul nostru de a cunoaste aceste obiecte.Este un fapt binecunoscut ca pentru acest deziderat Kant a conceput doua facultati de cunoastere (sensibilitatea si intelectul) ce constituie cunoasterea pe baza intuitiilor si conceptelor. Mecanismul intim al acestui compositum din intuitii si concepte care este cunoasterea este in general mai putin cunoscut. Meritul lucrarii ni se pare a fi exact acesta: prezinta detaliat sinteza transcendentala.Prezentata si analizata in capitolul al doilea al Criticii ratiunii pure, Sensibilitatea, si in al treilea, Intelectul, sinteza transcendentala este un act al spontaneitatii intelectului. Cu toate acestea, sinteza este prezenta la toate nivelurile constitutive ale cunoasterii, dupa cum subliniaza si autorul. Prin sinteza se parcurge diversul intuitiei, care este astfel unificat (sau, in termenii lui Kant din prima editie a Criticii ratiunii pure, aprehendat, reprodus in imaginatie si recunoscut in concept).

Am plecat deci de la intuitie, care este o reprezentare particulara, dar diversa, si am ajuns la concept, care este o reprezentare generala, dar unificata. In acest fel, sinteza ii apare autorului drept momentul cel mai adinc al intregii noastre facultati de cunoastere, mai profunda decit intuitia si conceptul, caci sinteza sta la baza intuitiei. Spatiul si timpul ca intuitii pure nu sint vazute ca niste forme goale, ca un fel de medium, gata constituite pentru a primi si ordona senzatiile, ci se constituie prin activitatea sufletului, activitate care este insasi sinteza (mai intii a aprehensiunii si apoi a imaginatiei). Aceasta autoafectare a sufletului se face in mod continuu, ajungindu-se la constituirea (sau mai exact la autoconstituirea) simtului intern si, o data cu aceasta, la producerea timpului forma care, adaugata spatiului, asigura caracterul universal si necesar al cunoasterii.O consecinta extrem de interesanta, aparent paradoxala, ce rezulta din aceasta supraaccentuare a rolului sintezei cu privire la sensibilitate este ca sensibilitatea apare ca avind o anumita spontaneitate, in conditiile in care, dupa cum bine se stie, Kant sustine explicit caracterul receptiv, pasiv al sensibilitatii. Poate ca ideea nu ar mai parea atit de paradoxala daca autorul ar fi aprofundat aceasta analiza si daca ar fi continuat-o cu o analiza a lucrarii Opus postumum (lucrare in care sint grupate scrierile kantiene din ultimii sai ani de viata). Aici se evidentiaza mai mult, si in mod explicit, caracterul activ al spontaneitatii, fapt care i-a facut pe unii comentatori sa afirme chiar ca asistam la o profunda schimbare a insesi fundamentelor filozofiei transcendentale.

Analiza sintezei transcendentale la un alt nivel al constituirii cunoasterii, si anume la nivelul intelectului, evidentiaza momentul extrem de important al aperceptiei transcendentale. Considerata punctul culminant al filozofiei transcendentale, reprezentarea eu gindesc ce insoteste toate reprezentarile noastre este una simpla, originara, oferind conditia fundamentala pentru ca o reprezentare sa devina categorie. Dupa ce prezinta schematismul conceptelor pure, autorul poate conchide despre categorii ca sint aspecte ale sintezei timpului produse de imaginatia transcendentala asociate aperceptiei.Impresia noastra dupa lectura acestei excelente lucrari este ca se supraaccentueaza rolul si importanta sintezei in mecanismul constitutiv al cunoasterii. Cu alte cuvinte, autorul lasa impresia ca pune sinteza mai presus de intuitie si concepte, sinteza aflindu-se prin urmare la un nivel mai profund al arhitectonicii filozofiei transcendentale.

Pentru a contracara aceasta imagine, care nu reflecta spiritul filozofiei transcendentale, ar fi nevoie de o abordare sistemica si structurala care sa puna in evidenta elementele, facultatile si operatiile acestora. Ar fi deci nevoie de un model care sa evidentieze palierele diferite si functiile existente pe fiecare palier, asemanator cu un model al mintii . Un asemenea model al mintii ar avea, dupa Kant, sensibilitatea si intelectul drept facultati fundamentale si ar avea imaginatia ca o facultate situata la un alt nivel, dar fara ca imaginatia sa fie ceva deosebit de sensibilitate si intelect. In conditiile in care imaginatia tine, pe de o parte, de sensibilitate, iar pe de alta, de intelect, inseamna ca imaginatia este o structura ce apare numai din unitatea celor doua si, mai mult, este facuta posibila prin unitatea celor doua. Intr-un asemenea model, sinteza apare ca o operatie (sau functie) care se afla la diferite niveluri, dar care nu mai apare ca fiind fundamentala mai adinca, mai profunda decit intuitia. Mai mult, sinteza nu are alte elemente la care sa se aplice in afara celor oferite de sensibilitate si intelect.Bogata in informatii si propunind o imagine de profunzime a sistemului kantian prin centrarea pe sinteza transcendentala, lucrarea lui Claudiu Baciu reprezinta cea mai substantiala cercetare dedicata filozofiei lui Kant din spatiul filozofic autohton.Gnoseolog si epistemolog, Kant nu a ocolit nici problematica ontologica; a imaginat realitatea pe de o parte ca fenomen iar pe de alta ca lucru in sine, noumenon, existenta a intelectului. Fenomenul este realitatea sensibila ca obiect al intuitiei sensibile; lucrul in sine este realitatea absolut suprasensibila, deci incognoscibila, care poate fi gandita numai de intelect, fiind o existenta exclusiv a intelectului. Cognoscibil este numai fenomenul, lucrul in sine desi real este incognoscibil, este posibil doar de gandit. Cunoasterea este o sinteza activa a datelor empirice, colaborare intre sensibilitate si intelect, drumul trecand de la simturi, prin intelect la ratiune. Cunoasterea transcendentala se ocupa de modalitatea pe care o adoptam in cunoastere, cu conditia ca aceasta sa fie posibila a priori. Cunoasterea absolut pura este aceea in care nu se amesteca nici o experienta sau senzatie, fiind posibila complet a priori. Prin cunoastere teoretica se cunoaste ceea ce este; prin cunoastere practica se reprezinta ceea ce trebuie sa fie.

Cunoasterii prin simturi ii corespunde estetica; cercetarea intelectului este asigurata de analitica; ratiunea este ghidata de dialectica (in sensul folosirii abuzive a logicii, o logica a aparentei inselatoare). Analitica transcendentala si dialectica transcendentala se insumeaza intr-o logica transcendentala, care, spre deosebire de logica formala, face abstractie numai de elementele empirice ale cunoasterii, nu si de orice continut al ei. Pentru a putea delimita cunoasterea pura de cea empirica, estetica transcendentala se bazeaza pe o intrebare (cum sunt posibile judecati a priori?) care capata apoi infatisari particulare (cum este posibila matematica pura?). Spre deosebire de judecata analitica (care este o judecata explicativa, al carei predicat doar lamureste subiectul, neimbogatind insa cunostinta), judecata sintetica este una extensiva, in care predicatul se adauga subiectului, adaugandu-i ceva la continut si in felul acesta largeste cunostinta. Aceasta imbogatire este dovedita de Kant mai intai la nivelul esteticii transcendentale, al cunoasterii sensibile a priori prin geometria pura si aritmetica pura. Formele intuitiei pure a priori sunt spatiul si timpul, ele fiind functii ale sensibilitatii, conditii subiective ale tuturor fenomenelor, care dispun de o obiectivitate a priori; ele nu sunt transcendente ci deriva din sensibilitate, structureaza sensibilul.

Posibilitatea existentei judecatilor sintetice a priori in raport cu experienta, cu natura si cu stiintele naturii, este supusa de Kant investigatiei in analitica transcendentala. Pentru a cunoaste teoretic natura fizica, este folosit intelectul, prima facultate de cunoastere, facultate propriu-zisa de cunoastere, facultate a conceptelor, regulilor, generalului si generalizarii. Intelectul este cel care uneste prin concepte diversul in obiect, gandeste obiectul intuitiei sensibile, subsumeaza reprezentarile dupa anumite reguli si descopera unitatea fenomenelor pe baza acestor reguli. Intelectul ramane legat de fenomenele generalizate, dependent de o folosinta netranscendenta in raport cu ele, avand astfel de-a face cu fenomene, nu cu noumene, iar tot ce face este sa ofere legi a priori naturii in vederea cunoasterii ei intr-o experienta posibila. Pentru aceasta, potrivit lui Kant, se folosesc 12 categorii, trei cate trei dupa cantitatea, calitatea, relatia si modalitatea judecatilor, categoriile nefiind altceva decat concepte pure ale intelectului. In acest context vede Kant necesitatea nevoii de conlucrare intre intuitii si concepte, intre sensibilitate si intelect ca o tentativa de unire a empirismului si rationalismului. Limitarea cunoasterii prin concepte la o lume strict sensibila, fennomenala, fara acces la lumea suprasensibila, pe de o parte leaga organic intelectul de sensibilitate iar pe de alta parte face dificila trecerea de la intelect la ratiune, de la cunoasterea propriu-zisa la gandirea propriu-zisa. Categoriile, ca pure concepte ale intelectului, au o origine subiectiva, ca si spatiul si timpul forme ale intuitiei. Conditiile posibilitatii experientei sunt si conditii ale posibilitatii obiectelor experientei; totul se legitimeaza prin unitatea transcendentala a constiintei de sine : subiectul este conceput epistemologic si raportat la constiinta.

In cadrul dialecticii transcendentale, daca obiectul intelectului este sensibilitatea, obiectul ratiunii sunt cunostintele intelectului; sintetizand, intelectul uneste fenomenele prin reguli iar ratiunea raporteaza aceste reguli la propriile ei principii. Ratiunea este asadar o facultate a principiilor, a judecarii dupa principii; aceste principii raman intr-o pozitie transcendenta fata de fenomene, fata de real. Dupa cum categoriile sunt concepte originare pure ale intelectului, conceptele rationale pure ale ratiunii devin Ideile.