Referat Filosofie - KANT

5/13/2018 Referat Filosofie - KANT - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/referat-filosofie-kant 1/31

IMMANUEL KANT este considerat cel mai important filosof

al erei moderne. A fost supranumit atotpăstrătorul,

atotdistrugătorul, Copernic al filosofiei moderne; totodată s-a

considerat despre el că este un teoretician al apriorismului şi al

transcedentalismului, că ar fi construit pur şi simplu filosofia, ca a

distrus metafizica sau că a reinstaurat-o, iar datorită

exemplarităţii implicării sale în mişcarea iluministă i s-a mai spus

şi „filosoful Luminării”.Încă din universitate, Kant devine adeptul raţionalismului lui

Christian Wolff, ultima figură proeminentă a filosofiei germane

dinaintea sa. În concepţia acestuia, filosofia raţionalistă va

reprezenta tendinţa de a construi lumea în totalitatea ei din

datele interioare ale raţiunii noastre, aşa cum matematicile îşi

construiesc adevărurile lor independent de faptele

experimentale. Astfel, primele lucrări ale lui Kant sunt inspiratede spiritul raţionalist al filosofiei wolffiene; Kant, în schimb, nu se

rezumă numai la studiul creaţiilor lui Wolff, ci studiază deopotrivă

cateva dintre operele lui Leibnitz.

Dupa 1762, filosoful se dezlipeşte clar de raţionalism şi se

apropie de concepţia opusă, şi anume, empirismul, publicând

lucrări prin intermediul cărora începe să-şi arate neîncrederea sa

în raţionalism: „Die falsche Spitzfindigkeit der vier

svllogistischen Figuren”, 1762 (Falsa subtilitate a celor patru

figuri silogistice), „Nersuch den Begriff der nagetiven

Grossen in die Weliweissheit einzufuhren”, 1763 (Încercarea



de a introduce în filosofie conceptul de mărimi negative), „Der

einzig mogliche Beweisgrund zu einer Demonstration des

Daseins Gottes”, 1763 (Unica fundamentare posibilă a unei

demonstraţii a existenţei lui Dumnezeu), „Uber dieDeutlichkeit der Grundsatze der naturlichen Theologie”,

1763.

În anul 1770, Kant îşi deschide cursul ca profesor titular de

filosofie cu o dizertaţie celebră, în limba latină – „De mundi

sensibilis atque intelligibilis forma et principiis” (Despre

forma şi principiile lumii sensibile şi lumii inteligibile).

Odată cu formularea acestei dizertaţii, Kant trece în cea de-a treia fază de evoluţie filosofică în care nu mai este tributarul

altor filosofi, nu mai este nici raţionalist, nici empirist, ci le

depăşeşte pe amândouă, atingând culmea unei concepţii

sintetice numai a lui. El vede acum, pe lângă lacunele

raţionalismului şi neajunsurile empirismului. El găseşte ipostaza

definitivă a filosofiei, căutând să unească cele două direcţii

opuse, raţionalismul şi empirismul, într-o tulpină unică de care se

făcuse abstracţie, observându-se numai ramurile divergente şi

crezându-se că trebuie să optăm pentru una dintre ele. Astfel, în

privinţa concepţiei sale filosofice, aceasta este lucrarea care

deschide perioada critică, noua orientare a gândirii kantiene, cea

care avea să instaureze un nou mod de a filosofa şi un nou mod

de a gândi cunoaşterea şi cunoştinţa.

Elaborarea operei sale definitive, pe care singur o anunţă în

dizertaţia în limba latină, va dura încă 11 ani. Abia în 1781, Kant

publică în sfârşit geniala operă „Critica raţiunii pure”. După

aceasta, apar la scurte intervale de timp alte trei lucrări

2



importante: „Prolegomene pentru orice metafizică viitoare

care să aibă dreptul să se prezinte ca ştiinţă”,

„Fundamente de metafizică a moravurilor”,”Principiile

metafizice ale ştiinţei naturii ” . În anul 1788, apare o lucrarefundamentală în domeniul moral – „Critica raţiunii practice”.

În opera „Critica puterii de judecată sau a puterii de a

aprecia”, Kant face teoria frumosului şi se ocupă de noţiunea de

finalitate. În domeniul religiei, publică o operă remarcabilă –

„Religia considerată în limitele raţiunii pure”, iar în

domeniul juridic – „Primele principii metafizice ale teoriei

dreptului ”.O altă lucrare pe care o publică filosoful este„Proiect de pace perpetuă, încercare filosofică”. După

aceste opere, Kant nu a mai publicat nimic important. S-a stins

din viaţă la varsta de 80 de ani; se spune că ultimele sale cuvinte

au fost „Es ist gut”. Pe piatra funerară stau scrise cuvintele de

încheiere la Critica raţiunii practice: „Două lucruri umplu

sufletul meu cu mereu nouă şi crescândă admiraţie şi veneraţie,

cu cât mai des şi mai stăruitor gândirea se ocupă de ele: cerul

înstelat deasupra mea şi legea morală din mine”.

Privire generală asupra filosofiei kantiene

Pentru a înţelege doctrina juridică dezvoltată de Kant este

indispensabilă înţelegerea marilor sale opere „Critica raţiunii

pure” şi „Critica raţiunii practice”. Cu aceste două opere,

Kant inaugurează o nouă eră în domeniul filosofiei, şi anume,

filosofia critică, iar curentul de gândire se va numi criticism.

3



Kant îşi propusese să răspundă la trei întrebări fundamentale: Ce

pot să ştiu? Ce trebuie să fac? Ce-mi este îngăduit să sper? La

prima întrebare el răspunsese în Critica raţiunii pure, iar la cea

de-a doua în Critica raţiunii practice.

Conceptul raţiunii pure

Ideea de bază a Criticii raţiunii pure constă în aceea că

filosofia nu trebuie să se ocupe de ontologie, ci de răspunsul la

întrebarea fundamentală, şi anume la aceea dacă lumea poate fi

cunoscută.

Conform teorie kantiene, există o lume inteligibilă, lumealucrului în sine (noumen) şi lumea fenomenală. Lucrul în sine nu

poate fi cunoscut şi el există în afara noastră. „Obiectele în sine –

afirmă Kant – ne sunt cu totul necunoscute şi ceea ce numim

obiecte externe nu sunt altceva decât simple reprezentări ale

sensibilităţii noastre, a cărei forme este spaţiul, dar al cărei

adevăr corelat, adică lucrul în sine, nu este cunoscut deloc prin

aceasta, nici nu poate fi cunoscut”.

Intelectul uman cunoaşte pentru că are la bază intuiţia

sensibilă. Spaţiul şi timpul nu sunt decât forme ale intuiţiei

sensibile, deci condiţii ale existenţei lucrurilor ca fenomene.

Spaţiul şi timpul sunt forme a priori ale sensibilităţii, adică sunt

independente de orice experienţă, dar stau la baza oricărei

experienţe posibile. Prin urmare, prin intermediul fenomenelor a

priori de spaţiu şi timp, diversul fenomenului este intuit în

anumite raporturi.

Pe scurt, concepţia kantiană se poate rezuma astfel: prin

formele a priori ale sensibilităţii este dat diversul intuiţiei

4



sensibile. Ceea ce este dat în sensibiltate ca divers este legat,

prin intermediul categoriilor, de către intelect, si, astfel, cunoscut.

Din deducţia kantiană, intelectul omenesc este limitat la

cunoaşterea fenomenului, fenomen care este pus chiar de el însuşi. Cunoaşterea nu este posibilă decât printr-o raportare

necesară la intuiţia sensibilă, dar aceasta „nu ne prezintă

conştiinţei, chiar şi pe noi înşine, decât aşa cum ne apărem nouă,

nu aşa cum suntem în noi înşine”.

Cea care ne limitează cunoaşterea şi ne ţine la nivelul

fenomenului este intuiţia sensibilă, fără de care totuşi, intelectul

uman nu ar cunoaşte nimic. Depăşirea acestei limite, caposibilitate de a trece de fenomen, nu este posibilă la nivelul

intelectului uman care gândeşte, dar nu intuieşte. În felul acesta,

lucrul în sine, cu toate că presupune un raport cu cunoaşterea,

rămâne necunoscut, este transcedent. Depăşirea acestei limite ar

fi posibilă pentru „un intelect prin a cărui conştiinţă de sine ar fi

dat în acelaşi timp diversul intuiţiei, un intelect prin a cărui

reprezentare ar exista în acelaşi timp obiectele acestei

reprezentări”. Intelectul omenesc „nu-şi poate face nici cel mai

mic concept despre un alt intelect posibil, fie despre unul care el

însuşi ar intui, fie că s-ar baza pe o intuiţie, care, deşi sensibilă, ar

fi totuşi de o altă specie decât cea care se află la baza timpului şi

spaţiului”.

Critica raţiunii pure stabileşte deci limitele cunoaşterii

omeneşti – ceea ce cunoaştem este fenomenul şi nu lucrul aşa

cum este el în sine.

5



Conceptul raţiunii practice

Conform ideilor din „Critica raţiunii pure”, noi cunoaştem

doar fenomenele, nu şi lucrurile în sine. Această lume

fenomenală este riguros guvernată de legea cauzalităţii, conformcăreia, orice fenomen este determinat de altul, tot ceea ce se

întâmplă se întâmplă în mod necesar. Dincolo de lumea

fenomenală se află lumea inteligibilă, lumea a ceea ce trebuie să

fie. Această lume este guvernată de libertate. „Limitele raţiunii

teoretice nu sunt deci şi limitele raţiunii practice, dincolo de

lumea fenomenală se află imperiul lucrurilor în sine, deasupra

lumii stringente a necesităţii domneşte suverană libertatea,fundamentul moralităţii.”

Limitele raţiunii pure teoretice nu sunt şi limite ale raţiunii

practice, nu sunt limite şi în domeniul moralei. În filosofia morală,

noumenul (lucrul în sine) încetează a mai fi o necunoscută.

Conform concepţiei morale kantiene, omul se plasează în lumea

inteligibilă, acest lucru fiind posibil prin intermediul libertăţii.

„Dacă nu ar exista libertate, legea morală nu s-ar găsi în noi.”

Kant pleacă de la conceptul de voinţă bună, afirmând că

nimic nu ar putea fi considerat ca bun, fără nicio restricţie decât a

voinţei bune. Această voinţă are valoare prin ea însăşi şi nu este

supusă unor mobiluri exterioare. Ea se instituie din ea însăşi

împotriva înclinaţiilor de tot felul care vin din conştiinţa noastră

sensibilă. Voinţa bună se întemeiază numai pe raţiune, care pune

în prim plan conceptul de datorie.

„Ceea ce faci, afirma Kant, nu trebuie făcut conform

datoriei, ci din datorie.” O acţiune făcută din datorie nu ţine

seama de scopurile şi mobilurile acestei acţiuni, ci valoarea sa

6



rezidă în faptul că ea se săvârşeşte în virtutea raţiunii, fără a ţine

seama de niciunul dintre obiectele râvnirii. Valoarea

necondiţionată a moralei constă în puterea de a depăşi înclinaţiile

care vin din simţire. Valoarea moralei „nu poate rezida nicăierialtundeva decât în principiul voinţei, făcând abstracţie de

scopurile care pot fi realizate printr-o astfel de acţiune.”

Datoria este necesitatea de a îndeplini o acţiune din respect

pentru lege. Respectul pentru lege presupune combaterea

înclinaţiilor care vin din simţire şi sunt contrare raţiunii. Când

vorbeşte de lege, Kant nu are în vedere legea din dreptul pozitiv,

ci maxima conform căreia voinţa mea este în concordanţă curaţiunea. ”Propriu-zis, respectul este reprezentarea unei valori

care dăunează amorului meu propriu. Deci este ceva care nu este

considerat nici ca obiect al înclinaţiei, nici al fricii. Obiectivul

respectului este deci exclusiv legea şi anume aceea pe care noi

ne-o impunem nouă înşine şi totuşi ca necesară în sine.”

În „Întemeierea metafizicii moravurilor ”, Kant afirmă că

orice lucru al naturii acţionează în conformitate cu legea. Numai

omul acţionează conform reprezentării legilor, adică el acţionează

după principii, deci numai el are voinţă, ceea ce presupune

raţiunea.

Cu alte cuvinte, obiectul respectului este raţiunea însăşi,

curăţată de pasiuni şi de frică, este ceea ce vine dintr-o

interioritate adâncă ce se instituie ca adevărată obiectivitate.

Când voinţa coincide cu raţiunea, obiectivitatea este aceeaşi cu

necesitatea interioară. Atunci când voinţa acţionează în cord cu

raţiunea, ea nu acţionează în vederea unui scop care este

întotdeauna de natură materială, ci în conformitate cu un

7



principiu formal a priori (raţiunea) căruia i-a fost sustras orice

principiu material. A acţiona din datorie înseamnă a acţiona

dezinteresat, dincolo de scopurile materiale, determinat numai de

raţiune. „Când raţiunea determină inevitabil voinţa, acţiunile uneiastfel de fiinţe, care sunt cunoscute ca fiind obiectiv necesare,

sunt şi subiectiv necesare, adică voinţa este o facultate de a

alege numai ceea ce raţiunea, independentă de înclinaţie,

cunoaşte ca practic necesar, adică bun.”

Aceasta este o morală întemeiată a priori pe principiile

raţiunii: voinţa este determinată de raţiune, adică reprezentările

mele volitive subiective sunt întemeiate obiectiv şi, deci, necesar,pe raţiune. Acest principiu nu ţine numai de natura omenească, ci

el se întemeiază şi este valabil pentru orice fiinţă raţională, deci

şi pentru fiinţa omenească. Într-o astfel de situaţie se face

abstracţie de Eu şi de înclinaţiile care provin de la acesta, omul

este liber şi nu este supus nici unei constrângeri.

Există însă o morală care se întemeiază pe un principiu

constrângător. Atunci când raţiunea nu este suficientă pentru a

determina voinţa, intervine constrângerea. O astfel de morală nu

mai aparţine voinţei in sine, ci ea este impusă din exterior.

Morala bazată pe constrângere este o poruncă, adică un

imperativ. Imperativul se exprimă prin trebuie care în toate

situaţiile este constrângător şi impus din afară; nu mi-l impun eu

însumi dintr-o determinare raţională interioară care să fie în

concordanţă cu obiectivitatea. Aici datoria e obligaţie. Obligaţia

este ceva ce mi se impune de o legislaţie exterioară şi ea

presupune tot timpul un raport cu ceva exterior.

8



Dacă facem legătura cu principiile care stau la baza Criticii

raţiunii pure, ar rezulta că morala, în prima situaţie descrisă, ţine

de noumenon (lucrul în sine) şi echivalează cu instalarea în

domeniul inteligibilităţii, iar în cea de-a doua situaţie ţine defenomenon. Majoritatea oamenilor se situează în cea de-a doua

categorie, şi de aceea, ei se mişcă într-un domeniul al

fenomenalului. De cele mai multe ori morala este

constrângătoare şi, de aceea, oamenilor li se impune să fie

morali, deci trebuie să acţioneze sub un principiu constrângător.

Imperativul moral este o poruncă; el este constrângător

pentru cei a căror voinţă nu este în concordanţă cu raţiunea.Imperativul în el însuşi exprimă un principiu al raţiunii şi apare

constrângător numai pentru cei a căror voinţă nu este

determinată de raţiune. În sine, el este raţiunea însăşi. Pentru cei

slabi, însă, el este constrângere. De aceea, cei care acţionează

din constrângere, fără a încerca să o depăşească, nu se pot

bucura de autonomie a voinţei rezultată din întemeierea

acţiunilor pe raţiune; ei nu pot fi decât în parte liberi: în măsura şi

în limitele în care se supun imperativului moralei.

Aşa cum rezultă din opera kantiană, imperativul moral

semnifică starea de decădere morală a fiinţei umane care nu mai

reuşeşte să-şi pună voinţa în acord cu raţiunea prin sine însăşi.

Se pune întrebarea dacă omul se poate întemeia moral fără a fi

supus unei constrângeri. Răspunsul lui Kant este afirmativ numai

în condiţiile în care omul sau orice fiinţa raţională există ca scop

în sine, nu numai ca mijloc, conform maximei: „acţionează astfel

ca să foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi în persoana

9



oricui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată

numai ca mijloc.”

Am văzut că a acţiona din datorie înseamnă a acţiona din

respect pentru lege. Această afirmaţie este valabilă numai înmăsura în care legea universală este propria mea lege, pentru că

numai astfel eu pot fi liber. Eu sunt liber nu numai pentru că mă

supun legii, ci pentru că voinţa mea însăşi este legislatoare.

Voinţa – afirmă Kant – nu este deci numai supusă legii, ci este

supusă astfel ca să trebuiască a fi considerată şi ca legislatoare şi

tocmai din această cauză abia ca supusă legii.”

În drept însă, voinţa mea nu este niciodată legislatoare, cinumai supusă legii. Prin conceptul de constrângere, Kant dă

prioritate socialului în raport cu individul.

Existenţa unei legislaţii universale este asigurată de

capacitatea voinţei mele întemeiate pe raţiune de a-şi da propria

lege. Ea se întemeiază pe dezinteres si astfel, ea este

necondiţionată. Imperativul categoric porunceşte şi totul se face

potrivit maximei voinţei, care are trebui să se ia pe ea însăşi ca

obiect întrucât este universală. Conform acestui principiu, omul

nu este supus decât proprie sale legislaţii, care este totuşi

universală, şi nu acţionează decât conform propriei sale voinţe,

adică necondiţionat. Acest principiu este principiul autonomiei

voinţei şi el stă la baza conceptului de libertate, concept

fundamental în filosofia morală kantiană.

Când necesitatea subiectivă este în conformitate cu un

principiu obiectiv, ştiut fiind că atât obiectivitatea cât şi

subiectivitatea sunt, dincolo de înclinaţiile sensibile, întemeiate

pe raţiune, atunci omul nu acţionează din constrângere, iar legea

10



morală nu mai este o datorie pentru om, ci propria sa lege în

acelaşi timp ca universală. În acest caz, „autonomia voinţei este

proprietatea voinţei prin care ea îşi este ei însăşi lege

(independent de orice natură a obiectelor voinţei).”Aşa cum rezultă din cele prezentate anterior, omul este o

fiinţă care aparţine atât lumii sensibile, şi atunci ea nu cunoaşte

decât fenomenul, cât şi lumii inteligibile, pentru că este o fiinţă

dotată cu inteligenţă; astfel că „ea are două puncte de vedere din

care se poate privi pe sine însăşi şi să cunoască legile folosirii

facultăţilor ei, prin urmare ale tuturor acţiunilor ei, pe de o parte,

întrucât aparţine lumii sensibile şi este supusă legilor naturii, pede altă parte, întrucât aparţine lumii inteligibile este supusă

legilor care, independent de natură, sunt întemeiate nu empiric,

ci numai pe raţiune.” Sub acest din urmă aspect, omul nu se

poate întemeia decât pe ideea libertăţii.

Pentru că trăieşte într-o lume duală, aceea a intelectului ca

lume a fenomenalităţii şi aceea a inteligibilităţii lucrului-în-sine,

omul nu poate să atingă sfera moralităţii pure decât prin

constrângere, pentru că fenomenalitatea, reprezentată de pasiuni

alterează domeniul inteligibilităţii. Pentru a putea să se „aşeze”

într-un domeniu al inteligibilităţii pure (morala), omul trebuie să

lupte împotriva pasiunilor prin auto-constrângere, altfel el va

rămâne permanent sfâşiat între autentic şi inautentic. Această

constrângere este datorie sau imperativ categoric.

Conform filosofiei practice Kant stabileşte o anumită

ierarhie a conceptelor, ierarhie ce dă socoteală de sistemul său.

O primă treaptă ar fi aceea a lucrului-în-sine (noumen) care nu

poate fi atins decât prin intuiţie intelectuală care lipseşte omului

11



şi deci, este de necuprins pe cale raţională. Cea de-a doua

treaptă este aceea a moralităţii, care din cauza faptului că

raţiunea nu este suficientă pentru a determina voinţa, apelează

la un factor constrângător numit imperativ categoric. Pe treapta atreia se situează dreptul, care cuprinde relaţiile exterioare ce se

instituie între oameni. Culmea pe care o atinge omul este

moralitatea, acţiunea – după Kant – care ignoră adevărul.

La Kant, spre deosebire de greci, contemplaţia este

refuzată, la fel adevărul. La el acţiunea practică este cea mai

importantă pentru că este singura care asigură libertatea – o

libertate însă supusă unei necesităţi constrângătoare. Totulrămâne la nivelul moralei ca o culme a desăvârşirii. Subordonat

acesteia este dreptul care vizează o lume preponderent

fenomenală, exteriorizată.

Odată cu Kant, filosofia antică va fi răsturnată: acolo

prevala cunoaşterea (theoria), la el prevalează acţiunea. Aceasta

din urmă vizează moralitatea şi nu trece încă la acţiunea în

sensul său exterior de producţie. Această rămânere la acţiunea

întemeiată din interior în ea însăşi îi permite să subordoneze

dreptul moralei, dreptul vizând doar raporturile exterioare.

„Totalitate legilor – afirma Kant – pentru care este posibilă o

legislaţie exterioară se numeşte teoria dreptului (ius).”

Maxima juridică universală este: „acţionează exterior în

aşa fel încât întrebuinţarea liberă a liberului tău arbitru să

poată coexista cu libertatea tuturor, conform unei legi

universale.”

Lumea dreptului este lumea fenomenalităţii aşa cum a fost

tratat acest din urmă concept în „Critica raţiunii pure”.

12



Atunci când raţiunea nu este suficientă pentru a determina

ea singură voinţa, „dacă voinţa în sine nu e pe deplin conformă

raţiunii, atunci acţiunile care obiectiv sunt recunoscute ca

necesare, subiectiv sunt contingente, şi determinarea unei astfelde voinţe conform legilor obiective este constrângere.”

Dacă o astfel de constrângere este prezentă în morală,

atunci constrângerea este cu atât mai mult valabilă în drept,

domeniu al fenomenalităţii. Se deduce că în drept nu există

concordanţă între raţiune şi voinţă; cu alte cuvinte, aici,

libertatea este limitată din exterior, voinţa însăşi venind din

exterior. Se poate deduce că dreptul reglementează un domeniu în care raporturile juridice sunt cele instituite pe aparenţă şi nu

pe o realitate aşa cum este ea în sine, aşa cum o crede Kant, ca

moralitate.

Se poate spune că în conformitate cu teoria kantiană,

domeniul dreptului este un domeniu al finitudinii şi al lipsei de

libertate. În felul acesta subiectul este temeiul pe care se instituie

juridicul fără nicio legătură cu adevărul, adică cu realul-în-sine.

Relaţiile juridice sunt relaţii întemeiate pe aparenţă, de aceea

juridicul nu-şi permite să treacă dincolo de aparenţe, la motivaţii,

pentru că în felul acesta ar trece în domeniul moralităţii. Din

teoria kantiană, rezultă că morala este limită pentru drept.

Doctrina dreptului

A. Concepţia cu privire la drept

13



Dreptul ocupă un loc major în filosofia kantiană. Doctrina

dreptului face parte din metafizica moravurilor. Ea nu este decât

o parte din metafizica moravurilor, cealaltă parte fiind Doctrina

virtuţii. Kant consideră că Doctrina dreptului ar putea fi numităMetafizica dreptului pentru că este tratată ca un sistem care

provine din raţiune. În acest sistem, cazurile empirice – în opinia

filosofului – nu pot servi decât ca note la conceptele de drept care

sunt a priori şi deci bazate pe raţiune. El va face distincţie

categorică între elementele metafizice ale dreptului şi aplicaţia

empirică a dreptului.

Ceea ce este demn de remarcat este faptul că dreptul întemeiat a priori pe raţiune face parte din metafizica

moravurilor. În cadrul acestei metafizici, Kant va face apoi

distincţie între ceea ce aparţine dreptului şi ceea ce aparţine

voinţei, adică moralităţii. „Numim morale – afirmă Kant – aceste

legi ale libertăţii, pentru a le distinge de cele ale naturii. Atunci

când nu poartă decât pe acte exterioare şi pe legitimitatea lor, le

numim juridice; dacă ele cer, în afară de aceasta, să fie luate

drept principii determinate ale acţiunilor, ele sunt atunci etice;

dăm numele de legalitate conformităţii acţiunilor cu primele, şi de

moralitate conformităţii lor cu cele secundare.”

Din câte se poate observa, Kant are o concepţie dualistă şi

ea vine, aşa cum am văzut, din modalitatea prin care consideră

că există o lume fenomenală şi una pur inteligibilă. Aceasta din

urmă este pur incognoscibilă pentru intelectul uman, care nu

poate cunoaşte decât fenomenul. La această lume, însă, omul se

poate înălţa prin moralitate, al cărei concept cheie este conceptul

de libertate. Aşa cum tratează dreptul, în Doctrina dreptului,

14



acesta nu poartă decât asupra actelor exterioare ale oamenilor.

De aici se poate trage concluzia că ele sunt inferioare actelor

morale care poartă asupra interiorităţii umane. Libertatea nu

întemeiază şi nu se întemeiază, la rândul ei, decât pe aceste dinurmă acte. Chiar dacă dreptul este întemeiat pe raţiune, el nu

poate să-şi extindă sfera asupra actelor pur interioare, acestea

rămânând în afara reglementărilor dreptului.

Pentru a ajunge la conceptul de drept, Kant doreşte să

distingă foarte clar ce aparţine moralităţii şi ce aparţine dreptului.

Distincţia este între cea care se raportează la exterioritate şi ceea

ce ţine de un principiu intern care se poate extinde şi laexterioritate, dar niciodată invers. Conform acestei concepţii,

dreptul derivă din moralitate, o moralitate care funcţionează aici

ca o constrângere, ca un imperativ.

Oamenii sunt supuşi diverselor înclinaţii rezultate din

dorinţele întemeiate pe simţire. Datorită acestui fapt, mobilurile

subiective ale acţiunii nu coincid cu obiectivitatea raţiunii şi

atunci oamenii sunt constrânşi să acţioneze în conformitate cu

imperativul unei legi universale. Când acţiunile oamenilor sunt

întemeiate pe înclinaţii sensibile, omul rămâne în fenomenal, deci

în exterioritate, în contradicţie cu ceea ce este raţional. Aici

intervine dreptul, impunând conformitatea cu legea. ”Pentru ca o

acţiune să fie ceea ce se numeşte legală (pentru ca ea să aibă

un caracter de legalitate), este suficient ca ea să fie conformă

legii, oricare ar fi mobilul său; dar pentru ca ea să fie morală

(pentru ca ea să aibă caracterul moralităţii), trebuie în afară de

aceasta, să aibă drept mobil ideea de datorie pe care o prescrie

legea.”

15



Această idee este făcută mai uşor înţeleasă printr-un

exemplu care pare empiric, dar el ţine de o moralitate adâncă.

Astfel, Etica îmi ordonă să-mi îndeplinesc un angajament pe care

mi l-am asumat printr-un contract, chiar şi atunci când cealaltăparte n-ar putea să mă constrângă la aceasta. În această

afirmaţie trebuie sesizate două momente, şi anume: un moment

în care moralitatea se întâlneşte cu dreptul prin intermediul

conceptului de îndeplinire a unui angajament, ceea ce ţine de

ceea ce este exterior, de o relaţie între părţi, şi un moment care

aparţine numai eticului, şi anume, acela de a acţiona astfel,

numai şi numai din faptul că este o obligaţie fără nicio legăturăcu vreun mobil, ceea ce este un act pur intern. În această din

urmă situaţie am depăşit interesul şi acţionez dezinteresat.

Actele pur interne sunt acte ale autonomiei voinţei. Pe acest

concept se dezvoltă conceptul de libertate, iar pe conceptul de

libertate se fundamentează legi absolute, pe care le numim legi

morale.

Există, după Kant, o lege „care determină voinţa”, care face

astfel încât voinţa, conformă ei, să fie o voinţă bună. Dacă voinţei

i se iau impulsurile venite din „observarea unei legi oarecare”,

atunci nu rămâne nimic altceva „decât legalitatea universală a

acţiunilor genere”. Aceasta este singura care serveşte voinţei ca

principiu.

Ideea legalităţii universale a acţiunilor în genere are, în

Întemeierea metafizicii moravurilor, expresia: „eu nu trebuie să

acţionez niciodată altfel decât aşa încât să pot şi voi ca maxima

mea să devină lege universală”. Astfel, Kant defineşte clar

16



raportul dintre lege şi voinţă pentru a sublinia valoarea acţiunii

morale a omului, care poate face din putere şi voinţa lui, lege

universală.

El scria, reluând într-un fel, concepţia sa despre legea princauzalitatea naturală şi om ca fiinţă acţională: „Orice lucru al

naturii acţionează prin lege. Numai o fiinţă raţională are

facultatea de a acţiona conform reprezentării legilor, conform

principiilor, adică numai ea are voinţă. Cum pentru derivarea

acţiunilor din legi se cere raşiune, voinţa nu este altceva decât

raţiune practică.....Dar dacă raţiunea nu este suficientă să

determine ea singură voinţa, dacă voinţa este supusă şi unorcondiţii subiective, care nu concordă totdeauna cu cele obiective,

cu un cuvânt, dacă voinţa în sine nu e pe deplin conformă

raţiunii, atunci acţiunile, care obiectiv sunt recunoscute ca

necesare, subiectiv sunt contingente şi determinarea unei astfel

de voinţe, conform legilor obiective, este constrângere.”

Legea morală este un imperativ care porunceşte categoric

pentru că : „legea este necondiţionată”. Voinţa este dependentă

de o asemenea lege; legea este obligaţie, o constrîngere, o

datorie. Deci legea morală porunceşte. Porunca nu este

dependentă de ceva exterior şi nici datoria, fireşte, în acest sens,

nu este dependenţă a individului faţă de ce îi este exterior, ci

este expresia celei mai autentice autonomii a omului şi a libertăţii

lui.

Pentru că omul este afectat de mobiluri sensibile, aceste

legi sunt constrângătoare, adică imperative. „Imperativul este o

regulă practică ce face necesară o acţiune în sine

constrângătoare.” Cu alte cuvinte, şi din punct de vedere moral,

17



omul este dual: conform raţiunii el este autonom şi liber, conform

sensibilităţii el este dependent şi supus constrângerii. Aceasta din

urmă este o constrângere morală, cu o treaptă mai jos

funcţionează şi constrângerea juridică.Se observă că pentru a acţiona în conformitate cu conceptul

unei legislaţii raţionale interioare, omul trebuie să fie supus

constrângerilor juridice şi morale.

Ce este deci dreptul? „Dreptul – afirmă Kant – este

ansamblul condiţiilor prin intermediul cărora arbitrul unuia poate

să se acorde cu arbitrul celuilalt, urmând o lege generală de

libertate.” Termenul de „ansamblul condiţiilor” din definiţia dată de

Kant, este din capul locului constrângător. Aceste condiţii impun

limite libertăţii mele pentru a o putea acorda cu libertatea

celuilalt, chiar dacă aceste limite urmează „o lege generală de

libertate”. Din definiţie, rezultă de asemenea, că libertatea în

drept este o libertate de relaţie, limitată şi constrângătoare. De

aceea, în drept, autonomia voinţei poate fi pusă sub semnul

întrebării. „Atunci când acţiunea mea, sau în general starea mea,

poate să se acorde cu libertatea urmând o lege generală, aceasta

aduce atingere dreptului meu, libertatea cealaltă reprezintă un

obstacol pentru mine, căci acest obstacol nu se poate acorda cu

o libertate reglată prin legi generale.”

Este conformă cu dreptul şi deci justă orice acţiune care

pune în acord libertatea mea cu libertatea tuturor, urmând o

regulă generală. Acest mod de a concepe lucrurile îmi impune

mie o obligaţie, dar nu poate aştepta de la mine sa-mi fac din ea

o datorie şi sa-mi supun libertatea acestei restricţii.

18



Din punct de vedere al dreptului, chiar libertatea, adică un

anumit uzaj al libertăţii, poate deveni un obstacol în calea

libertăţii şi atunci acel uzaj trebuie înlăturat ca injust. Acest mod

de a concepe rezultă chiar din definiţia dreptului: libertatea meanu trebuie să lezeze libertatea celorlalţi, ci să se acorde cu a

celorlalţi. Se poate observa că însuşi acest acord impune

restricţii.

Din cauza acestor restricţii, libertatea morală, bazată pe

autonomia voinţei, nu are nicio legătură cu libertatea impusă de

principiul dreptului. În morală, fiecare om se raportează la sine

însuşi, conform regulii autonomiei voinţei. În drept, fiecare om seraportează la fiecare om şi la ceilalţi, conform unui principiu de

constrângere. Libertatea în sensul său absolut nu este posibilă

decât în domeniul eticii. Constrângerea apare atunci când un om

săvârşeşte acte injuste, dar această injusteţe este apreciată în

funcţie de existenţa unor legi generale care aparţin dreptului.

Cu alte cuvinte, omul trebuie să accepte ca fiind injust,

orice act sancţionat de o regulă de drept, chiar în forul să interior

nu este de acord cu aceasta. Dacă săvârşesc un act injust, am

încălcat un principiu al libertăţii, dar o libertate concepută de o

normă de drept. De aici rezultă că omul trebuie să accepte ca

fiind just tot ceea ce este în acord cu un principiu conform căruia

libertatea mea trebuie să se acorde cu libertatea fiecăruia după o

lege generală.

Orice manifestare de voinţă internă (care ţine deci de

domeniu eticii), poate să fie catalogată ca injustă, dacă ea intră

în contradicţie cu un principiu de drept. Ceea ce este just din

punctul meu intim şi absolut intern, poate să fie injust din punct

19



de vedere al dreptului, pentru că ar putea să lezeze acea

libertate exterioară, de relaţie, care se instituie între oameni, ca

urmare a unei reglementări legale. Acest mod de a gândi îl duce

pe Kant la afirmaţia că „dreptul în general nu are ca obiect decâtceea ce este exterior în cadrul acţiunilor, dreptul strict, adică, în

cel care nu intră nici un element împrumutat de la etică, este cel

care nu cere alte principii de determinare, în afara principiilor

exterioare; căci atunci el este pur şi neamestecat cu nici un

principiu de virtute. Deci nu putem numi drept în sens restrâns

decât pe acela care este în întregime exterior. Acest drept se

fondează fără îndoială pe conştiinţa pe care o are fiecare de a fiobligat să se conformeze legii .”

Dreptul şi facultatea de a constrânge sunt două lucruri

identice. În drept, libertatea nu reprezintă o împăcare a

constrângerii cu ea însăşi în baza unui principiu intern, ci ea este

un concept stabilit din afară de către altcineva şi la care mi se

impune să mă conformez. În această situaţie, libertatea mea este

o libertate ce îşi are întemeierea în constrângere, dar libertatea şi

constrângerea sunt doi termeni incompatibili. De aici se deduce

că în cadrul societăţii, organizată în funcţie de anumite

reglementări juridice, libertatea în sensul său autentic nu este

posibilă. Datorită acestui fapt, conştiinţa mea intimă va fi în

permanenţă în dezacord cu normele prescrise de drept în numele

libertăţii.

Aceasta se întâmplă pentru că nu există identitate între

conştiinţa individuală şi o conştiinţă socială, colectivă. Norma de

drept sancţionează gesturile mele exterioare care, de cele mai

multe ori, nu mă reprezintă. De aceea, însuşi individul uman este

20



scindat între ceea ce este el în forul său interior şi ceea ce vrea

să pară într-o viaţă socială în care nu întâlneşte decât

constrângere. Caracterul constrângător al dreptului nu poartă

decât asupra a ceea ce vreau să par în relaţiile cu ceilalţi şi nuasupra a ceea ce sunt eu cu adevărat. În relaţia cu ceilalţi trebuie

să mă prefac că respect din conştiinţă o reglementare legală care

le asigură o anumită libertate celorlalţi, chiar dacă conştiinţa mea

internă este în opoziţie cu aceasta.

De aceea, conformându-mă unor reglementări legale,

niciodată nu voi fi de acord, în sens absolut, cu libertatea

celorlalţi, tocmai pentru faptul că libertatea mea izvorăşte dintr-un adânc etic. Acest dezacord nu-l voi manifesta public, dar mă

voi opune în forul meu interior, iar eficienţa reglementărilor

legale va fi subminată pe neştiute de această atitudine.

Această contradicţie este pusă în evidenţă de Kant prin

intermediul conceptului de drept echivoc. Aşa cum am văzut,

dreptul în sens strict presupune cu necesitate constrângerea.

Există însă şi dreptul în sens larg, prin care constrângerea nu

poate fi impusă de nicio lege. Acest drept este de două feluri, şi

anume echitatea li dreptul de necesitate. „Primul admite un drept

fără constrângere, cel de-al doilea, o constrângere fără drept.”

Trecând de la diviziunea generală a dreptului, Kant va reţine

că dreptul de divizează în drept natural, bazat numai pe principii

a priori, şi drept pozitiv , care emană din voinţa unui legislator.

Dreptul, ca facultate de a-i obliga pe ceilalţi, se divizează în

drept înnăscut şi drept dobândit . Primul este deţinut de fiecare de

la natură în afara oricărei reglementări juridice; celălalt

presupune un act juridic pentru a exista. Drepturile înnăscute

21



sunt drepturi interne, care ţin, deci, de morală. Dreptul exterior

este întotdeauna un drept dobândit.

În concepţia filosofului există un singur drept înnăscut,

libertatea, adică independenţa de orice constrângere impusă devoinţa celuilalt.

Această diviziune a dreptului ne arată încă o dată că

preceptele morale întemeiază dreptul. Acesta nu poate exista

dacă nu se raportează la principiul principiilor: libertatea.

Libertatea este însă un concept prin excelenţă moral, „care are o

valoare etică supremă, care serveşte ca fundament dreptului

moral, şi toate drepturile naturale raportându-se pentru Kant laacel drept al libertăţii care aşează omul, prin raţiune, mai presus

de lumea fenomenelor.”

B. Concepţia despre stat

Statul este dreptul afirmat şi realizat. În acest spirit, Kant va

defini statul ca o „multitudine de oameni trăind după legile

dreptului şi asociate prin-un contract”. Concepţia despre stat a lui

Kant a fost foarte mult influenţată de concepţiile despre

contractul social. În accepţiunea sa contractul are un caracter

ideal şi ipotetic, „el este regula şi nu originea constituirii Statului,

el nu este principiul fundamental, ci acela al administrării

statului.” Este actul prin care un popor se constituie prin el însuşi

22



în Stat, în virtutea căruia toţi renunţă la libertatea lor exterioară

pentru a o relua imediat ca membri ai unei republici. Kant nu ia în

consideraţie contractul social ca pe un fapt istoric, ci el va „reţine

ideea contractului social ca fundament al Statului, dar dintr-operspectivă originală care pune accentul pe caracterul raţional al

contractului, ceea ce ne face să afirmăm că la el „contractul nu

este decât presupoziţia ideală a Statului” care asigură realizarea

dreptului natural.” Pe acest contract originar şi numai pe el se

poate fonda o constituţie civilă, legea fundamentală în baza

căreia să se poată institui un stat.

Ideea contractului social nu este decât o idee pură a raţiuniicu o realitate practică de necontestat. Ea funcţionează ca un

canon situat supraistoric, dar care are o utilitate practică de

netăgăduit şi de care trebuie să ţină seama orice legiuitor care

este obligat să edicteze legi, în aşa fel încât acestea să emane

din voinţa colectivă a unui întreg popor. Nu este vorba aici despre

un anumit timp istoric, în care oamenii s-au hotărât să cedeze o

parte din libertatea lor individuală pentru a o transfera unei

voinţe colective care să asigure libertatea tuturor membrilor

societăţii. Este vorba despre o idee care transcede socialul, dar

are o utilitate eternă. Din teoria kantiană, rezultă faptul implicit

că omul a apărut sub imperiul acestei legi eterne, că el nu poate

fi conceput ca un om social decât în măsura în care are în el

ideea aceasta, a unei raţiuni pure practice.

Să nu uităm că acest pactum sociale priveşte numai

raporturile exterioare în care intră oamenii. Chiar dacă priveşte

exterioritatea, acest pactum îşi are originea a priori în raţiune. „o

lege atât de sacră – va afirma Kant – (atât de imuabilă) încât este

23



deja o crimă şi numai faptul de a o pune la îndoială din punct de

vedere practic, şi prin urmare, de a-i suspenda un moment

efectul, nu pare să vină de la oameni, ci de la un legislator

suprem şi infailibil, şi tocmai aceasta este ceea ce semnificămaxima „orice autoritate vine de la Dumnezeu”. Ea nu mai indică

fundamentul istoric al constituţiei civile, ci ea exprimă o idee sau

un principiu practic al raţiunii.”

Datorită acestui caracter sacru al constituţiei, oamenii unui

popor trebuie să i se supună necondiţionat. Ea impune un

comportament de supunere veşnic, pentru că numai în acest fel

societatea poate funcţiona normal. În acest mode de a gândi,suveranul nu are decât drepturi faţă de subiecţi, fără a avea

obligaţii de drept. Dacă suveranul va acţiona contrar legilor,

atunci subiecţii vor putea să-i opună acestei injustiţii plângeri, dar

niciodată rezistenţă.

Să nu uităm că aceste afirmaţii Kant le făcea într-o epocă în

care a triumfat Revoluţia Franceză, o epocă în care concepţia

despre originea divină a suveranului fusese înlăturată în Franţa.

Kant admiră Revoluţia Franceză, dar nu-i acceptă principiile. Nu

putea să fie de acord cu revoluţia pentru că ar fi intrat în

contradicţie cu propria sa concepţie despre originea autorităţii.

Aşa cum am văzut, acesta are o origine sacră şi singura cale

înţeleaptă de urmat este supunerea. Schimbarea trebuie să vină

de la această autoritate pe calea reformelor şi a revoluţiei.

Principiului revoluţiei poate veni în contradicţie cu sacrul, iar

fundamentul pe care ar fi constituit statul ar fi profan şi

destabilizator. Sub acest aspect, Kant este un conservator, iar

ideea sa va fi preluată ceva mai târziu de către Hegel, la care

24



statul a cărui temelie este monarhia, va fi întruchiparea spiritului

absolut. În ceea ce priveşte statul, Kant este de aceeaşi parte cu

teoria lui Locke, Montesquieu şi Rousseau cu privire la diviziunea

puterilor. Puterea legislativă trebuie separată de putereaexecutivă, pentru că numai în felul acesta constituţia este

legitimă. Rolul statului este acela al asigurării protecţiei dreptului.

Statul de drept îşi îndeplineşte menirea numai atunci când

asigură libertatea tuturor.

C. Observaţii pe marginea filosofiei kantiene adreptului

Critica întemeiată care i se aduce filosofiei kantiene a

dreptului este aceea de a fi „redus dreptul natural la o formă

pură exprimată prin legea datoriei şi principiului libertăţii.” Prin

formalismul pe care îl promovează, Kant evită argumentul

relativităţii, autorităţii juridice invocat împotriva naturaliştilor, dar

el nu găseşte soluţia principiului fundamental al naturalismului,

acela al izvorului de valori. În dreptul natural trebuie admisă o

ierarhie a valorilor. Altfel, acesta ar fi fără conţinut, pentru că se

separă noţiunea dreptului de conţinutul său. Tocmai acest lucru îl

face Kant, şi anume pune accentul pe noţiunea dreptului natural,

pe care o invocă drept principiu fundamental al dreptului, dar îl

lipseşte de conţinut. Cu alte cuvinte, preponderent în sistemul

kantian este aspectul formal, dreptul natural nu mai este

consubstanţial ordinii juridice ce se instituie în sensul său practic

pozitiv. Pe bună dreptate se afirmă că formalismul kantian

25



anunţă normativismul pozitivist, ceea ce echivalează cu negarea

dreptului natural.

A fost sesizată o contradicţie importantă în sistemul juridic

kantian. Pe de o parte, dreptul natural este esenţial fenomenului juridic, dar, pe de altă parte, dreptul natural nu este

consubstanţial practicii juridice, ci numai formal. Din ansamblul

concepţiei kantiene despre drept rezultă că dreptul natural este

detaşat de practica juridică, dar, în acelaşi timp, el se afirmă în

practică prin constrângere, distingându-se astfel de actul moral.

Cu alte cuvinte, dreptul natural nu se confundă nici cu experienţa

juridică, nici cu morala. Kant afirmă că actele morale ies din sferadreptului pentru ca acesta nu se ocupă de intenţii, de ceea ce

este pur intern, ci de faptele exterioare. Experienţa juridică ne

arată însă că dacă o parte a practicii juridice se ocupă cu faptele

exterioare, opunerea intenţiei în dreptul penal, de exemplu, este

o preocupare de prim ordin. Aceasta denotă că morala

întemeiază din interior dreptul şi nu se detaşează în totalitate de

acesta. Nu se poate afirma categoric că nu există

responsabilitate morală în drept.

Există o altă contradicţie fundamentală în sistemul metafizic

al moravurilor în care este cuprins şi dreptul. Pe de o parte, Kant,

proclamă omul ca scop în sine, iar pe de altă parte îl supune în

totalitate structurii statale. Din sistemul său formal, însă rezultă

că primordială este relaţia exterioară ce supune prin

constrângere. De aceea, el va afirma că juristul trebuie să aplice

legea cu maximă stricteţe fără să-l intereseze dacă aceasta este

justă sau injustă.

26



Acest mod de a gândi pune în contradicţie ireconciliabilă

dreptul cu morala. Într-o astfel de situaţie, dreptul reglementează

la nivel fenomenal, neesenţial; prin el omul rămâne în fenomenal,

fiindu-i interzis accesul la morală, care apare ca fiindtranscedentală. Dacă aplici o normă de drept fără a avea acces la

ceea ce este esenţial pentru această normă, adică fără a pune

problema daca ea este justă, înseamnă că rămâi la un drept fără

fundamentare raţională. Cu toate acestea, Kant, va afirma că

dreptul se întemeiază a priori pe raţiune. Prin acest mod de a

concepe dreptul Kant va da naştere pozitivismului legalist.

Din concepţia kantiană, se desprinde faptul că dreptul nueste esenţial, dar este absolut necesar pentru ca viaţa în

societate să fie posibilă. Toată această problematică ne pune în

situaţia să gândim dacă nu cumva există şi o alto soluţie pentru

ca viaţa socială să fie posibilă bazându-se pe principii care

devansează dreptul. Cu alte cuvinte, poate fi normativismul

depăşit? Kant pare să lase deschisă o astfel de posibilitate cu

toate că până la urmă o anulează prin formalismul său juridic.

Dacă aplici norma juridică (ca jurist) fără să te întrebi cu

privire la întemeierea acesteia, fără să te ridici la principii,

înseamnă să anulezi iarăşi ideea de drept. Înseamnă să justifici

cu orice preţ autoritatea fără a te întreba cu privire la rostul său.

Dar o astfel de întrebare subminează autoritatea, în final,

anulând-o. De aceea Kant nu acceptă principiile revoluţiei, pentru

că ele subminează autoritatea, şi pune în discuţie însăşi ordinea

de drept; iar el este un conservator.

27



Este sigur că normele dreptului au o întemeiere care trece

cu mult de dreptul în sensul său normativ. Se pare că însuşi Kant

nu s-a oprit aici.

Pentru a-l înţelege pe Kant, trebuie luat în consideraţie că, în conformitate cu gândirea sa, lumea este duală: pe de o parte,

lumea morală ce ţine de inteligibilitate, care nu poate fi

cunoscută, pe de altă parte, lumea fizică, exterioară, care poate fi

cunoscută, cunoaştere care contribuie la însăşi apariţia acestei

lumi. Rezultă firesc, din gândirea kantiană, că dreptul poate fi

cunoscut şi, astfel, poate fi categorisit ca aparţinând lumii

fenomenale, spre deosebire de morală care-l situează pe omdincolo de cunoaştere, într-un domeniu al raţiunii pure, practice.

În felul acesta, Kant provoacă o ruptură între lumea morală

şi lumea supusă dreptului. Această din urmă lume nu poate

pretinde accesul la inteligibilitatea morală, astfel că omul este

condamnat să rămână în neesenţial. Sunt nenumărate afirmaţiile

lui Kant care conduc la o astfel de concluzie.

Sunt puţini oamenii care au acces la morală. Pentru cei mai

mulţi, dreptul este necesar şi suficient. Kant are ca obiectiv

trecerea de la sein (ceea-ce-este) la sollen (ceea-ce-trebuie-să-

fie). În felul acesta el deplasează gândirea din prezent şi o

situează tot timpul în viitor. Kant presupune că fiinţa este

fenomen ce trebuie depăşit, de aceea omul este asumat viitorului

şi pierde prezentul. El este omul acţiunii. Linia kantiană a fost

urmată si de Hegel şi apo de Marx, şi, odată cu ei a fost marcată

toată gândirea ulterioară.

28



Complexitatea sistemului kantian şi modalităţile diferite de

abordare a acestuia au dat naştere la mai multe orientări, toate

animate de dorinţa de a aduce clarificări de substanţă textelor,

într-o oarecare măsură obscure, ale filosofiei kantiene.Neokantianismul poate fi considerat ca o revenire la Kant, după o

perioadă în care au avut succes meditaţiile filosofice promovate

de Fichte, Schelling şi Hegel. În unele situaţii se poate vorbi chiar

de un ecletism, pentru că unii autori au încercat să surprindă

esenţa filosofiei kantiene apelând la alte sisteme filosofice, cum

ar fi, de exemplu, cel hegelian. Aceste căutări ale principiului

adânc al filosofiei kantiene se constituie adeseori în adevăratecritici la adresa acestei filosofii. Neokantianismul poate fi

considerat ca o critică de drepta a filosofiei lui Kant. Acest curent

de gândire îşi va face apariţia către sfârşitul secolului al XIX lea şi

va domina începutul secolului XX, având o mare influenţă nu

numai în filosofie, ci şi în domeniul ştiinţelor naturale, asupra

psihologilor, economiştilor, sociologilor din acea vreme.

Neokantianismul filosofic îşi propune ca temă

fundamentarea metafizicii şi religiei pe ideile criticismului

kantian. Dintre reprezentanţii acestei orientări îi amintim pe: Otto

Liebman, Friedrich Paulsen, Alois Riehl, Osvald Kulpe, Ernst

Cassirer .

Neokantianismul juridic se constituie ca o reacţie la ideile

pozitivismului îngust şi ale empirismului englez care reducea

orice cercetare la nivelul cunoştinţelor pozitive bazate pe

experienţă. Teoria lui Kant era singura care putea servi la

fundamentarea unei concepţii idealiste cu privire la etic şi la

drept, ca o contrapondere la emipirismul pozitivist. Dintre

29



reprezentanţii de seamă ai neokantianismului juridic amintim pe:

Giorgio del Vecchio, Stammler, Mircea Djuvara, Eugeniu

Speranţia.

Critica lui Kant a fost apreciată pentru că a apăsat asupra

valorii persoanei umane ca scop al acţiunii morale, pentru

accentele puse pe ideea autonomiei şi libertăţii fiinţei umane.

Kant a căutat ca, prin concepţia sa despre autonomia voinţei să

legitimeze autonomia persoanei umane, iar prin cea despre

libertate, să justifice acţiunea morală ca una independentă şi

suverană.Moştenirea filosofică a lui Kant este imensă. El a fost una

dintre cele mai mari şi mai viguroase surse ale dezvoltării gândirii

filosofice moderne şi contemporane.

Gîndirea sa a facut şcoală, a devenit kantianism şi

neokantianism, a trecut în alte opere ale altor gânditori, dându-le

premise şi sens. Filosofia germană de după Kant este profund

marcată de gândirea lui. Niciun mare filosof german şi niciun

curent filosofic creat în Germania nu este fără Kant, deşi unele nu

sunt neapărat kantiene.

Bibliografie:

Immanuel Kant, Critica raţiunii practice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

1972

30



Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

1969

Immanuel Kant, Doctrina dreptului, în Metafizica moravurilor, Ed.

Antaios 1999

Immanuel Kant, Introducere în teoria dreptului, în Metafizica

moravurilor, Ed. Antaios 1999

Immanuel Kant, Metafizica moravurilor, Ed. Antaios 1999

Gh. Al. Cazan, Introducere în filosofie, Ed. Universitară,

Bucureşti, 2006

N. Popa, Gh. Dănişor, I. Dogaru, D. C. Dănişor , Filosofia dreptului-

Marile Curente, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007

31

Referat Filosofie - KANT

Documents

Transcript of Referat Filosofie - KANT