Existenţă şi realitate la Kant

Adrian Niţă

 

 

 

            În vorbirea obişnuită folosim aproape în mod indistinct termenii ,,existenţă“ şi ,,realitate“. Atunci când spunem că ceva există înţelegem că există în realitate. În cazul unui obiect fictiv, cum este Harry Potter, avem grijă să completăm că acesta există în romanul lui Joanne Rowling, deci nu în lumea spaţio-temporală, ci în lumea unui roman. Vom admite astfel că trebuie să avem un domeniu al existenţei actuale şi un altul al existenţei posibile. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci realitatea ar fi inclusă în existenţă, tot ceea ce este real fiind existent.

            Probabil că aceasta este explicaţia pentru care numeroase traduceri şi lucrări de referinţă despre

opera lui Kant folosesc în mod indistinct termenul de realitate şi de actualitate: traducerile în limba

engleză datorate lui N. Kemp Smith, JMD Meiklejohn, M. Müller, traducerile în limba franceză

datorate lui A. Tremesaygues şi B. Pacaud, Al. Delamarre şi Fr. Marty, A. Renaut, traducerile în limba

română datorate lui M. Eminescu, T. Brăileanu, N. Badgasar şi E. Moisuc, sau lucrările lui T. Ruyssen,

St. Körner, E. Gilson şi T. Langan, A. Philonenko şi multe altele.

            Apare astfel întemeiată preocuparea pentru elucidarea raportului existenţei cu realitatea, pe de o

parte şi a actualităţii cu realitatea, pe de alta. În cazul în care între realitate şi actualitate nu s-ar constata

că există deosebiri importante, atunci problema ar fi legată nu de înlăturarea unei posibile confuzii, ci

ar trimite la o altă problemă (care oricum trebuie rezolvată), şi anume de ce a recurs Kant la termenul

Wirklichkeit?

            Ne propunem să arătăm în acest sudiu că există o diferenţă semnificativă între existenţă şi

realitate, pe de o parte, şi între actualitate şi realitate, pe de altă parte. Pentru aceasta, vom prezenta în

prima parte a lucrării câteva consideraţii despre suprasensibil ca scop ultim al metafizicii, în partea a

doua, câteva aspecte ale abordării modalităţilor în lucrarea Einzig möglicher Beweisgrund zu einer

Demonstration des Daseins Gottes (Unicul argument posibil pentru o demonstraţie a existenţei lui

Dumnezeu), iar în partea a treia ne vom concentra asupra Disertaţiei din 1770 prezentând câteva

aspecte legate de realism. Ultimele trei părţi ale lucrării sunt dedicate perioadei critice: în capitolul

patru ne vom concentra asupra realităţii, în capitolul cinci asupra existenţei, iar în capitolul şase asupra

actualităţii.

 

 

            1. Suprasensibilul ca scop ultim al metafizicii

 

            Încercând să răspundă la întrebarea pusă la concursul Acdemiei regale de ştiinţe pentru anul

1791, şi anume ,,care sunt progresele reale ale metafizicii în Germania după perioada lui Leibniz şi

Wolff?“, Kant arată că pentru această ştiinţă, care nu a existat aproape niciodată decât în idee, este

foarte dificil a se trece în revistă progresele realizate. Întrucât scopul ultim al metafizicii este de a

înainta cu ajutorul raţiunii de la sensibil al suprasensibil, Kant consideră că ontologia este ştiinţa care

trebuie să se ocupe de această problemă, adică o ştiinţă ce constituie un sistem al tuturor conceptelor şi

principiilor intelectului, dar numai în măsura în care are de-a face cu obiecte ce pot fi date

în simţuri. Ca parte a metafizicii, ontologia nu ajunge totuşi la suprasensibil, ci este numai un fel de propedeutică (caz în care esete numită filosofie transcendentală).

            Înainte de a trece în revistă progresele metafizicii, să vedem care sunt sensurile metafizicii, aşa

cum apar în Arhitectonica raţiunii pure. Punctul de plecare îl constituie ideea de cunoştinţă raţională

din concepte, opusă cunoştinţei raţionale din construcţia conceptelor, adică matematica. Filosofia

apare apoi ca o cunoaştere din raţiune pură, numită filosofie pură, sau o cunoaştere din principii

empirice, numită filosofie empirică. Filosofia pură apare ca fiind metafizica în sensul cel mai larg.

Filosofia pură este sau propedeutică, ce studiază facultatea raţiunii sub raportul oricărei cunoaşteri pure

a priori, fiind numită critică, sau sistemul raţiunii pure, adică întreaga cunoaştere filosofică din raţiune

pură în înlănţuire sistematică. Acest sistem al raţiunii pure este numit de Kant tot cu termenul de

metafizică (fiind metafizica în sens larg).

            Metafizica în sens larg se divide la rândul său în metafizica naturii, ce conţine principiile pure

ale raţiunii din simple concepte, privind cunoaşterea teoretică, şi metafizica moravurilor, ce conţine

principiile ce determină a priori şi fac necesar ceea ce facem sau neglijăm să facem. Metafizica raţiunii

speculative (sau metafizica naturii) poate fi numită de asemenea metafizică: este metafizica într-un sens

mai restrâns.

            În fine, metafizica naturii este alcătuită din filosofia transcendentală (ca ontologie, reprezintă

sensul prezentat în Progresele metafizicii) şi fiziologia raţiunii pure. Prima consideră intelectul şi

raţiunea într-un sistem al tuturor conceptelor, raportate la obiecte în general, iar cea de-a doua ia în

consideraţie natura, adică ansamblul tuturor obiectelor date.

            Sistemul metafizicii conţine, aşadar, 1. ontologia (sau filosofia transcendentală); 2. fiziologia

raţională, sau, dacă continuăm clasificarea dihotomică, conţine 1. ontologia; 2. cosmologia; 3. teologia

(ultimele două fiind discipline ale fiziologiei transcendente); 4. fizica raţională; 5. psihologia raţională

(ultimele fiind discipline ale fiziologiei imanente).

            În condiţiile în care avem de-a face cu trei sensuri ale metafizicii, dacă nu chiar cu patru, dacă

vom lua cosmologia ca fiind sensul cel mai îngust al metafizicii, să vedem acum progresele înregistrate

de metafizică în sensul mai restrâns. În limitele ontologiei Kant trece în revistă progresul toeretic

dogmatic realizat de Leibniz şi, mai ales, de Wolff, în ce priveşte descompunerea conceptelor pure ale

intelectului şi principiile a priori utilizate pentru cunoaşterea din experienţă. Cei doi au marele merit de

a fi realizat mai multă distincţie, precizie şi eforturi pentru a aprofunda demonstraţii care nu se mai

făcuseră anterior.  În schimb, nu au reuşit să folosească intuiţia a priori, motiv pentru care nu au reuşit

să parcurgă dificila cale de la sensibil la suprasensibil.

            Un pas ulterior a fost făcut în limitele cosmologiei, o dată

cu scepticismul, încercându-se accesul la suprasensibil, înţeles ca necondiţionat, plecând de la ceea ce este condiţionat în obiectele experienţei. Spaţiul şi timpul trebuie considerate în întreaga lor mărime, ca o mulţime a tuturor condiţiilor şi conţinuturi ale tuturor lucrurilor reale. S-a ajuns astfel la noţiunea de lume ca ansamblu al tuturor lucrurilor, dar întrucât în spaţiu şi în timp totul este condiţionat, cosmologia raţională este forţată să ajungă la contradicţii, la antinomii.

            În fine, în limitele teologiei, Kant arată că metafizica reuşeşte să dea traiectoriei sale o realizare

dogmatică în mod practic, ajungând la scopul său ultim. Conceptul de libertate, înţeleasă ca o

cauzalitate noncondiţionată, poate oferi scopul ultim, dar nu în sens teoretic, ci în sens practic. Acest

scop ultim al raţiunii practice este binele suveran, adică o exigenţă supremă, o condiţie ce permite

raţiunii să atribuie fericire fiinţelor raţionale şi care reprezintă comportarea cea mai conformă cu

moralitatea. Mai mult decât o exigenţă, acest obiect suprasensibil al raţiunii este considerat de Kant

drept o datorie. Scopul ultim nu este complet în puterile noastre, trebuie să ne formăm o teorie cu

privire nu atât la ceea ce observăm în obiectele experienţei cât mai ales cu privire la contribuţia noastră

la constituirea acestora.

            Stadiul teologic la metafizicii are meritul că arată că în ce priveşte cunoaşterea suprasensibilului

nu există nici o cunoaştere teoretică. Nu putem cunoaşte nimic nici despre suprasensibilul din noi

(adică despre libertate), nici despre suprasensibilul de deasupra noastră (adică despre Dumnezeu), nici

despre suprasensibilul de după noi (adică despre suflet). Este fără sens să ne întrebăm dacă Dumnezeu

este o substanţă, dacă are realitate, dacă este necesar etc., deoarece categoriile nu au sens dacă nu sunt

aplicate la obiecte ale experienţei posibile, adică la lumea sensibilă. Cu toate acestea, Kant nu vrea să

nege că ceva distinct de lume, ca un principiu al acesteia ar exista. Fiinţa reală în gradul cel mai înalt

(ens realissimum) există şi poate primi o demonstraţie, după cum rezultă din Beweisgrund.

 

 

            2. Posibilitate, existenţă şi actualitate în Beweisgrund

 

            Kant arată că existenţa nu este un predicat sau o determinaţie a unui lucru, deşi în vorbirea

obişnuită acest sens se foloseşte adesea. Totuşi, atunci când folosim predicatul existenţei, nu vom afla

ceva despre existenţa lucrului individual respectiv, ci despre ,,ideea pe care o avem despre acesta“. De

exemplu, dacă susţinem că existenţa convine cailor şi nu cailor zburători înseamnă că avem o 

reprezentare a unui cal, adică a unui lucru existent, caz în care conceptul ,,cal“ este un concept de

experienţă.

            Latura afirmativă a tezei este că existenţa este poziţia absolută a unui lucru, deosebindu-se

astfel de orice alt predicat, care nu este aplicat ca atare niciodată unui lucru decât într-un mod relativ.

Conceptul poziţie (Position, Setzung) este echivalent, din această perspectivă, cu conceptul fiinţă. Spre

deosebire de acest sens al poziţiei, Kant arată că trebuie să deosebim un alt sens, şi anume poziţia

relativă, caz în care avem de-a face cu o relaţie între două lucruri, predicatul judecăţii ce exprimă

această relaţie fiind copula unei judecăţi. De exemplu, dacă în ,,Dumnezeu există“ existenţa exprimă o

poziţie absolută, în ,,Dumnezeu este atotputernic“, existenţa exprimă o poziţie relativă. Recunoaştem

aici sensul existenţial şi cel predicativ al existenţei.

            Deşi defineşte posibilul ca fiind absenţa contradicţiei, Kant trece dincolo de un sens logic atunci

când prezintă structura

posibilului: există un element formal al posibilului, numit ,,logicul posibilităţii“, dat desigur de acordul cu principiul contradicţiei, şi un element material al posibilităţii, numit ,,realul posibilităţii“, dat de elementele senzoriale. În acest sens, posibilul ar fi abolit nu numai atunci când am avea de-a face cu o contradicţie internă (cum ar fi, de exemplu, cazul unui cerc pătrat), dar şi atunci când îi lipseşte elementul material (cum este cazul unui cal cu aripi).

            Est afirmată astfel o interesantă relaţie între posibilitate şi existenţă. Pe de o parte, posibilitatea

ar fi abolită, dacă nu este îndeplinită atât condiţia formală, cât şi condiţia materială a posibilităţii. Pe de

altă parte, dinspre existenţă, dacă orice existenţă ar fi abolită, ar fi abolită însăşi posibilitatea, întrucât

nu mai este pus nimic în mod absolut, dat fiind echivalenţa dintre existenţă, fiinţă şi poziţie absolută .

Este adevărat că nu există nici o contradicţie internă în negaţia unei existenţe, întrucât nu se afirmă în

acelaşi timp atât poziţia, cât şi abolirea unui lucru. Cum în cazul de faţă nimic nu este pus, nu se poate

afirma că abolirea ar conţine o contradicţie internă. Cu toate acestea, dacă s-ar susţine că ar exista o

posibilitate oarecare şi că în acelaşi timp nu ar exista nimic actual, am avea de-a face cu o contradicţie,

pentru că dacă nimic nu există, atunci nu este dat nimic care să fie gândit, caz în care ne-am contrazice

dacă am vrea să susţinem că ceva este totuşi posibil.

            În raport cu o existenţă oarecare, posibilitatea este dată în ceva actual (wirklich), şi anume este

dată fie în actual, ca o determinaţie, fie prin  actual, ca o consecinţă. Elementul actual prin care este

dată posibilitatea internă a unui lucru reprezintă primul temei real (Realgrund), principiul

noncontradicţiei fiind primul temei logic.

            Acum avem toate eleementele pentru a prezenta structura argumentului pentru existenţa lui

Dumnezeu (considerat, în secţiunea a treia a lucrării, unicul argument posibil care se poate susţine în

mod raţional):

            1. existenţa nu este predicat, ci este poziţia absolută a unui lucru;

            2. posibilitatea internă (realul posibilităţii) presupune o anumită existenţă;

            3. este absolut imposibil să nu existe nimic;

            4. există o fiinţă absolut necesară (care este unică, simplă, imuabilă, eternă, reală în gradul cel

mai înalt):

            5. întrucât posibilul presupune ceva actual, şi astfel există o actualitate a cărei abolire ar aboli

orice posibilitate internă, rezultă că fiinţa a cărei abolire ar aboli orice posibilitate este o fiinţă necesară;

            6. fiinţa necesară este înzestrată cu intelect şi voinţă;

            7. deci, fiinţa necesară este spirit;

            8. deci, fiinţa necesară este Dumnezeu.

Deşi în perioada în care a scris Beweisgrud, Kant traversa o peioadă în care încerca să se detaşeze de

Leibniz, influenţa autorului Monadologiei este foarte vizibilă, în special dacă ne gândim la accentul pus

pe posibilitate. Se poate chiar afirma că întreaga dovadă se întemeiază pe ideea posibilităţii, după cum

de altfel rezultă dintr-un pasaj: ,,Aş vrea să mai adaug remarca următoare: temeiul dovezii pe care o

propunem pentru existenţa lui Dumnezeu se întemeiază exclusiv pe faptul următor: ceva este posibil.

Iată de ce este vorba de o dovadă ce poate fi demonstrată complet a priori. Aceasta nu presupune nici

existenţa mea, nici pe cea a altor spirite, nici existenţa lumii corporale. Dovada este obţinută cu

adevărat din proprietăţile interne ale necesităţii absolute. În acest fel, cunoaştem existenţa acestei fiinţe

plecând de la ceea ce constituie necesitatea absolută, adică într-un mod complet genetic“.

            Se poate obiecta că argumentul prezentat nu are toate premisele demonstrate. Demonstraţia

kantiană popriu-zisă, prezentă în cea de-a patra consideraţie din prima secţiune a lucrării, cuprinde

numai ultimii trei paşi. Se aduc argumente în favoarea ideii că fiinţa necesară este spirit şi în acest fel

este Dumnezeu. Propoziţia 3 se întemeiază pe ideea, arătată mai sus, că posibilul este dat în ceva

actual, iar propoziţia 2 reia relaţia dintre posibilitae şi existenţă, şi anume că pentru ca ceva să fie

posibil, este necesar să fie îndeplinită condiţia materială. Probabil, cea mai serioasă obiecţie se

îndreaptă înspre propoziţia 4. Kant se poate apăra arătând că atâta vreme cât este imposibil să nu existe

nimic (propoziţia 3) rezultă că ceea ce există are caracter necesar. Această linie de apărare ajunge însă

la afirmarea caracterului necesar pentru oice existenţă, şi nu doar pentru una anumită. Să presupunem

însă că în prezenţa unor caracteristici

suplimentare, se poate selecta dintre mai multe existenţe una care să fie singura ce are caracter necesar (aceste trăsături fiind, de exemplu, cele trecute în revistă de Kant, şi anume unicitatea, simplitatea, imuabilitatea, eternitatea şi realitatea maximă). Totuşi, dificultatea nu ar fi înlăturată complet, căci ar însemna ca domeniul existenţei să conţină o regiune de lucruri contingente şi o regiune de lucruri necesare (rezervată exclusiv lui Dumnezeu). În prima regiune, lucrurile ar fi compuse, iar în cea de-a doua ar fi simple; în prima lucrurile ar fi schimbătoare, iar în cea de-a doua imuabile etc. S-ar ajunge astfel la teza că existenţa este un concept contradictoriu, adică un domeniu nu al posibilităţii, ci al imposibilităţii.

            Dincolo de aceste dificultăţi (la care se mai poate adăuga una: trecerea de la necesitatea

existenţei unei fiinţe la existenţa unei fiinţe necesare), rămâne o întrebare legată de motivul pentru care

Kant a admis argumentul ontologic în condiţiile în care a susţinut că existenţa nu este un predicat. Să

ne reamintim că în Critica raţiunii pure, Kant a respins argumentul ontologic pe baza tezei că existenţa

nu este predicat real. Suntem puşi în faţa următoarei alternative: această schimbare de atitudine se

datorează fie caracterului opus al celor două teze, fie unui alt motiv, oarecum independent de teza

existenţei ca predicat şi de teza existenţei ca predicat real. Înclinăm să admitem a doua alternativă

deoarece, în primul rând, teza din Critica raţiunii pure este o rafinare a tezei precritice, şi în a doilea

rând temeiul respingerii argumentului ontologic nu este, după cum am arătat în altă parte, distincţia

dintre predicat real şi predicat logic. Temeiul respingerii argumentului ontologic trebuie căutat în noua

concepţie kantiană a modalităţilor (diferită în mod radical de concepţia caracteristică filosofiei de

şcoală), şi în special în noua concepţie asupra actualităţii, după cum vom arăta în următoarele trei

capitole.

 

 

            3. Realismul Disertaţiei din 1770

 

            În Disertaţia din 1770, Despre forma şi principiile lumii senibile şi ale celei inteligibile,

problema existenţei este rezolvată prin celebra distincţie dintre sensibil şi inteligibil. Kant arată că

pentru a ajune la definiţia lumii este nevoie să fie deosebite materia, adică părţile considerate substanţe,

forma, ce constă în coordonarea substanţelor, precum şi universalitatea, ce este ,,totalitatea absolută a

copărtaşilor“. Se ajunge astfel la afirmarea autonomiei sensibilului, chiar dacă acesta este în continuare

înţeles drept un moment confuz al inteligibilului. Ca regiune a adevărului, pe de o parte, sensibilul dă

seama de existenţa unei ştiinţe a fenomenelor. Pe de altă parte, realitatea sensibilă nu mărturiseşte

împotriva posibilităţii inteligibilului, şi invers, posibilul inteligibil nu mărturiseşte împotriva realităţii

sensibilului.

            Încercând să răspundă la întrebarea cum pot exista împreună mai multe substanţe în una şi

aceeaşi lume, Kant ajunge la concluzia că influenţa reciprocă a substanţelor nu rezultă din simpla lor

existenţă, adică din faptul de a fi împreună înr-o lume. Trebuie să admitem existenţa unui temei real,

fapt ce ne trimite la ideea analoagă din Beweisgrund. ,,Fiind date mai multe substanţe, principiul

înrâuririi posibile între ele nu constă în existenţa lor doar, ci se cere pe deasupra altceva, din care să

devină lămurite relaţiunile dintre ele. Căci doar din faptul existenţei lor, substanţele nu se referă în chip

necesar la altceva, decât poate la cauza lor, dar relaţia de la cauzat la cauză nu este înrâurire reciprocă,

ci dependenţă. Aşadar, dacă are loc vreun negoţ între unele şi altele, e nevoie de un temei particular,

care să determine aceasta în chip precis“. Acest temei real este ceea ce face ca lumea ca întreg să nu fie

alcătuită din substanţe necesare, ci din substanţe contingente, avînd în vedere că substanţa este ceea ce

subzistă prin sine, independent de orice altceva. Pe de altă parte, relaţia dintre o substanţă necesară şi

lume este relaţia dintre cauză şi cauzat, ceea ce înseamnă că trebuie să vedem lumea drept o creaţie şi

un efect al substanţei necesare.

            Dacă în Beweisgrund am întâlnit, ca o consecinţă, teza că existenţa este divizată în existenţă

necesară şi existenţă contingentă, acum Kant afirmă că substanţa necesară, ca o cauză a lumii, este o

existenţă situată în afara lumii, iar prezenţa ei în lume ar fi cel mult o prezenţă virtuală.

            Sunt puse în evidenţă două feluri de legături ce există  între substanţa necesară şi substanţa

contingentă, un gen de legătură ce pleacă de la cauza dată, comună tuturor lucrurilor, către înlănţuirea

acestora, sprijinită pe un principiu general, comun, caz în care armonia este numită reală, fizică,

generală, şi un gen de legătură care izvorăşte din adaptarea stărilor unor substanţe, numită armonie

particulară, ideală, simpatetică. Sistemul influenţei fizice conduce la ideea că lumea ar fi un întreg real,

în timp ce sistemul influenţei ideale duce la teza unei lumi ca un întreg ideal. Autorul Disertaţiei

mărturiseşte că înclină spre prima ipoteză, chiar dacă nu este pe deplin întemeiată.

            O ultimă chestiune despre care vrem să tratăm vizează distincţia dintre concept sensibil şi

concept intelectual, Kant lăsând impresia unei serioase schimbări  de atitudine. În capitolul V, Despre

metoda în legătură cu cele sensibile şi inteligibile, este pus în evidenţă un important principiu

metodologic, şi anume ca principiile cunoaşterii sensibile să nu se amestece cu principiile cunoaşterii

inteligibile. Temeiul este că predicatul, ca principiu al cunoaşterii, joacă un rol diferit în cunoaşterea

sensibilă decât în cunoaşterea inteligibilă. Ca un concept sensibil, predicatul ,,nu va fi condiţie decât a

cunoaşterii sensitive posibile şi astfel se va potrivi mai ales cu subiectul acelei judecăţi al cărei concept

este de asemenea senzitiv. Dar dacă se aplică unui concept intelectual, o astfel de judecată nu va fi

valabilă, decât după legi subiective, fără ca predicatul să poată fi rostit despre noţiunea intelectuală

însăşi, adică obiectiv, ci doar ca o condiţie fără de care nu are loc cunoaşterea sensitivă a conceptului

dat“. O notă ne face mai clară distincţia celor două feluri de concepte: predicatul ca un concept sensibil

este un principiu al cunoaşterii subiective, iar ca un concept intelectual este o notă a obiectului .

Exemplul utilizat de Kant este următorul. Fie propoziţiile ,,tot ce există se află undeva“ şi ,,tot ce este

undeva există“. Care din aceste două propoziţii este adevărată, având în vedere distincţiile de mai sus?

Kant arată că în timp ce prima propoziţie este falsă, doarece predicatul (,,a se afla undeva) este un

concept sensibil  şi nu se enunţă în mod obiectiv despre orice lucru existent, propoziţia a doua este

adevărată. În acest caz, predicatul (,,a exista“) este un concept intelectual şi afirmă o notă a obiectului.

În acest caz, fiecare obiect se află undeva, desigur în spaţiu şi în timp, şi în acest fel, tot ceea ce se află

în spaţiu şi în timp există.

 

 

            4. Realitatea (Realität) ca o categorie a calităţii

           

            În secţiunea dedicată conceptelor pure ale intelectului, Kant afirmă că se dispensează de

prezentarea definiţiilor categoriilor, deşi se află în posesia lor. Ulterior vom afla că a fost vorba,

dincolo de o măsură de precauţie, de o importantă regulă după care nu se poate aduce definiţia reală

pentru nici o categorie, deoarece posibilitatea obiectului ei nu se poate face inteligibilă fără raportarea

la condiţiile sensibilităţii. În lipsa definiţiilor, vom prezenta în acest capitol şi în cel următor câteva

elemente pentru caracterizarea realităţii şi existenţei.

            Primul aspect pe care vrem să îl subliniem este dat de faptul că conceptele pure ale intelectului

se întemeiază pe funcţiile logice ale judecăţii. În deducţia metafizică a categoriilor, mai precis în

paragrafele 9 şi 10, Kant prezintă legătura ce există între categoriile calităţii (realitate, negaţie,

limitaţie) şi calitatea judecăţii (afirmative, negative, infinie): categoria realităţii corespunde formei

logice a judecăţii afirmative, categoria negaţiei corespunde judecăţii negative, iar categoria limitaţiei

corespunde judecăţii infinite (adică judecata a cărei copulă este afirmativă şi al cărui predicat este o

determinaţie negativă. De exemplu: ,,sufletul este nemuritor“.)

            Realitatea este conceptul unui obiect în general, în măsura în care intuiţia acestui obiect este

considerată ca determinată relativ la funcţia logică a afirmaţiei într-o judecată. Kant este astfel

îndreptăţit să susţină că realitatea este ceva, iar negaţia este nimic, adică un concept despre lipsa unui

obiect, aşa cum este cazul cu umbra sau frigul.

            Chiar din simpla punere în evidenţă a legăturii existente între funcţia logică a judecăţii

afirmative şi categoria realităţii rezultă că această categorie are de-a face cu un conţinut, că este

prezenţa unui conţinut, spre deosebire de negaţie, ce este o absenţă. Mai mult, legătura cu senzaţia este

afirmată în mod explicit: ,,sensatio realitas phaenomenon“, adică senzaţia este realitatea ca fenomen.

Nu trebuie însă pus accentul, în propoziţia de mai sus, pe senzaţie, întrucât nu trebuie înţeles că

senzaţia ar fi ceea ce este reflectat ca realitate. Dimpotrivă, este reflectat ca realitate ceea ce

corespunde în fenomen senzaţiei, iar reprezentarea acestei corespondenţe rezultă din sinteza imaginaţiei

ce înscrie senzaţia în timp.

            Realitatea ca un concept pur al intelectului este ceea ce corespunde unei senzaţii în general.

Întrucât timpul este forma intuiţiei, ceea ce corespunde senzaţiei în fenomen este materia

transcendentală a tuturor obiectelor ca lucruri în sine, adică reitatea (Sachheit) sau realitatea. Unul şi

acelaşi timp poate să fie ,,umplut“ printr-o cantitate mai mare sau mai mică de senzaţii, dat fiind că

senzaţia are intensitate sau mărime intensivă. Simţul intern poate reprezenta unul şi acelaşi obiect pe o

scală de la  0 la 1, corespunzătoare unei intensităţi de mărime nulă, caz în care vom spune că nu avem

nimic, şi până la o mărime maximă, egală cu 1, caz în care vom spune că avem ceva real. În acest fel,

realitatea poate fi reprezentabilă ca un cuantum: ,,schema unei realităţi ca o cantitate a ceva, întrucât

acest ceva umple timpul, este tocmai această producere continuă şi uniformă a realităţii în timp, în care

se descinde în timp de la senzaţie, care are un anumit grad, până la dispariţia ei, sau în care se urcă

treptat de la negarea senzaţiei la cantitatea aceleiaşi senzaţii“.

            Un alt element extrem de important pentru caracterizarea realităţii este dat tocmai de specificul

sintezei, care în cazul realităţii se raportează la umplerea timpului (pentru a se observa diferenţele, să

notăm că în cazul cantităţii, raportarea se face la seria timpului, în cazul relaţiei, la ordinea timpului, iar

în cazul modalităţii, la ansamblul timpului). Schema realităţii ca o categorie a calităţii conţine sinteza

senzaţiei (percepţiei) cu reprezentarea timpului sau faptul de a umple timpul.

            Faptul că senzaţia este realitatea ca fenomen nu trebuie să inducă ideea că realitatea ar fi

senzaţia. Nu trebuie uitat că realitatea este o categorie a intelectului şi că în acest fel, realitatea nu ţine

de sensibilitte. Un concept este o reprezentare pur formală, intelectuală, a unui obiect dat în

receptivitate, iar principiul corespunzător (anticipaţii ale percepţiei, al cărui principiu este: în toate

fenomenele, realul, care este obiect al senzaţiei, are mărime intensivă, adică un grad), nu este creaţia sa,

ci este forma a priori a conştiinţei. Categoria realităţii şi princpiul corespunzător sunt necesare pentru a

concepe o prezenţă şi gradul acesteia, dar în nici un caz pentru a le produce.

 

 

            5. Existenţa (Existenz, Dasein) ca o categorie a modalităţii

 

            Categoriile modalităţii au particularitatea că nu augmentează cu nimic, ca determinare a

obiectului, conceptul căruia îi sunt adăugate ca predicate. Atunci când spunem ,,profesorul lui Platon

există“ predicatul ,,a exista“ nu adaugă nimic conceptului ,,profesorul lui Platon“. Este astfel posibil ca

atunci când conceptul unui obiect este dat, chiar şi în mod complet, se poate totuşi întâmpla să

continuăm să ne întrebăm dacă obiectul este numai posibil sau dacă este şi actual, după cum despre un

obiect actual, vom continua să ne întrebăm dacă este şi necesar. Explicaţia acestei particularităţi este că

modalitatea pune problema raportului unui obiect cu facultatea noastră de cunoaştere, în speţă faţă de

intelect şi folosirea empirică în ce priveşte o judecată empirică, şi faţă de raţiune în ce priveşte

aplicarea

acesteia la experienţă.

            Explicaţia mai profundă este de găsit în specificul judecăţii modale, având în vedere

corespondenţa ce există între categoriile modalităţii (posibilitate - imposibilitate, existenţă -

nonexistenţă, necesitate - contingenţă) şi modalitatea judecăţilor (problematice, asertorice,

apodictice). ,,Modalitatea judecăţilor este o funcţie a lor cu totul specială, care are caracterul distinctiv

că nu contribuie cu nimic la conţinutul judecăţii (căci în afară de cantitate, calitate şi relaţie nu mai este

nimic care să formeze conţinutul unei judecăţi), ci priveşte numai valoarea copulei în raport cu

gândirea în genere. Judecăţile problematice sunt acelea în care afirmarea sau negarea se admite numai

ca posibilă (arbitrară); asertorice - în care ele sunt considerate ca actuale (adevărate); apodictice - în

care sunt privite ca necesare.“

            Este uşor de observat cum în cazul fiecărei modalităţi, valoarea copulei este determinată nu de

relaţia cu obiectul, ci de relaţia cu gândirea în general, de relaţia cu facultăţile noastre de cunoaştere, ca

şi când gândirea ar fi în primul caz o funcţie a intelectului, în cel de-al doilea o funcţie a judecăţii, iar în

cel de-al treilea o funcţie a raţiunii. Judecata problematică este o propoziţie aflată în compunerea unei

alte propoziţii (ipotetice sau disjunctive), astfel încât adevărul ei este oarecum ales în mod arbitrar; în

schimb, propoziţia compusă, ca întreg, poate fi asertorică sau chiar necesară. Judecata asertorică, a

cărei funcţie logică determină categoria existenţei, este judecata ce exprimă actualitatea sau adevărul

logic: ,,astfel, într-un raţionament ipotetic antecedentul este în majoră problematic, în minoră asertoric

şi arată că judecata este legată cu intelectul potrivit legilor acestuia“. Cu alte cuvinte, judecata

asertorică este o propoziţie susceptibilă să ţină loc de minoră într-un silogism ipotetic sau disjunctiv,

fiind deci susceptibilă să furnizeze un ,,caz pentru regulă“. În fine, judecata apodictică este propoziţia a

cărei afirmare rezultă din legile intelectului, fiind deci o afirmare enunţată sub un principiu universal.

            Corespondenţa categoriei modalităţii cu modalitatea judecăţii poate fi arătată printr-o

comparaţie sau reflexie logică în sens larg în felul următor: este posibilă o stare de lucruri ce poate fi

enunţată printr-o propoziţie noncontradictorie faţă de principiile universale ale posibilităţii experienţei;

este existentă (sau actuală) o stare de lucruri ce poate fi enunţată printr-o propoziţie întemeiată suficient

prin legăturile empirice ale percepţiilor noastre; în fine, este necesară o stare de lucruri atestată în mod

empiric şi deductibilă dintr-o propoziţie universală.

            Ca o categorie a modalităţii, Dasein este faptul de a fi aici, exprimă, aşadar, poziţia unui lucru.

Din această perspectivă, pentru Kant noţiunile metafizice fundamentale Sein, Existenz şi Dasein sunt

coextensive. Existenţa se opune nimicului (Nichtsein), după cum aflăm din chiar tabelul categoriilor.

(Aceasta este o altă particularitate a categoriilor modalităţii. În cazul celorlalte trei feluri de categorii nu

sunt prezentate noţiunile opuse. Un caz special îl reprezintă categoriile relaţiei, în care sunt trecute în

paranteză două noţiuni care pot fi considerate opuse, dar acestea nu sunt altceva decât explicitări ale

relaţiilor. Vom spune, aşadar, fie că avem categoria inerenţă şi substanţă, categoria cauzalităţii şi

categoria comunităţii, fie că avem categoriile substanţă, cauză şi comunitate).

            Nimicul, ca opus existenţei, este oare o ficţiune sau este o imposibilitate? Păstrează Kant ceva

din abordarea din Beweisgrund cu privire la această problemă? Pentru a afla răspunsul, să ne reamintim

că una din motivaţiile filosofiei transcendentale a fost încercarea de a elabora o nouă teorie a

posibilităţii (şi, mai larg, a modalităţii), pentru a se delimita de teoriile elaborate de Wolff şi

Baumgarten. Cum diviziunea în posibil şi imposibil presupune existenţa unei noţiuni mai largi, care să

le cuprindă pe ambele, Kant consideră că aceasta este noţiunea de obiect în general. Cum categoriile

sunt singurele concepte care se raportează la obiecte în general, rezultă că pentru a răspunde la

întrebarea privitoare la nimic trebuie să urmărim ordinea şi indicaţiile categoriilor. Sunt deosebite astfel

patru feluri de nimic (concept vid fără obiect, obiect vid al unui concept, intuiţie vidă fără obiect, obiect

vid fără concept), în care existenţa gândită (adică concept vid fără obiect) se deosebeşte de nonexistenţă

(obiect vid fără concept) prin faptul că prima este o ficţiune, este ens rationis, cum este cazul unui

noumen, iar a doua este nihil negativum, cum este cazul unui pătrat rotund.

            Dacă obiectul vid fără concept, nihil negativum, este o veritabilă nonexistenţă, adică o noţiune

contradictorie, se poate afirma că este deopotrivă o noţiune imposibilă. Dar dacă aşa stau lucrurile, cum

se mai deosebeşte imposibilitatea unei nonexistenţe de opusa primei categorii a modalităţii? Răspunsul

este că imposibilitatea unei nonexistenţe ţine de lipsa acordului cu condiţiile materiale ale experienţei,

în cazul nostru un pătrat rotund neputând fi dat într-o experienţă. În schimb, imposibilitatea ce ţine de

prima categorie a modalităţii este dată de lipsa acordului cu condiţiile formale ale experienţei, în cazul

de faţă unui noumen neputându-i-se aplica spaţiul, timpul sau categoriile. Este acum uşor de observat

că ens rationis este un fel de existenţă, dar una ficţională, care deşi poate fi gândită, nu este de găsit

printre posibilităţi. Am putea numi această noţiune vidă ne-posibil, în timp ce un pătrat rotund ar fi

imposibil.

            Am ajuns astfel la o altă caracteristică, fundamentală dintr-un anumit punct de vedere, şi anume

lipsa unui conţinut. Raportat la ansamblul timpului,  existenţa presupune faptul de a fi într-un timp

determinat. Am văzut mai sus că realitatea presupune un conţinut sau, mai mult, că realitatea este un

conţinut. De aici nu trebuie înţeles însă că existenţa nu are de-a face cu percepţia, dimpotrivă, percepţia

este cea care dă conceptului materia. Prin existenţă, obiectul este gândit ca fiind conţinut în contextul

întregii experienţe, iar dacă prin legătura cu conţinutul întregii experienţe conceptul nu este sporit,

gândirea capătă prin acesta o percepţie în plus. Dimpotrivă, în cazul în care am vrea să gândim

existenţa numai prin categoria pură, atunci nu putem indica nici un criteriu pentru a distinge existenţa

de posibilitate.

            Din altă perspectivă, lipsa de conţinut vizează faptul că existenţa, nefiind un predicat, nu se

poate afla în conţinutul unui concept, fapt ce arată ataşamentul lui Kant faţă de teza că numai dacă un

obiect este existent, atunci conceptul său este complet determinat. ,,În simpul concept despre un lucru

nu se poate găsi absolut nici un caracter al existenţei (Dasein) lui. Căci oricât de complet ar fi el, astfel

încât să nu-i lipsească nimic pentru a gândi un lucru cu toate determinările lui interne, existenţa nu are

totuşi nimic a face cu toate aceste determinări, ci numai cu întrebarea dacă un astfel de lucru nu este dat

astfel încât perceperea lui să poată precede în orice caz conceptul“.

            Existenţa nu ţine de demonstraţie şi deducţie, ci de intuiţie, deoarece judecata existenţială este

sintetică. O oarecare schimbare se constată în Opus postumum în care Kant pare să susţină că existenţa

se poate deduce: ,,avem aici o judecată analitică, stabilită a priori pe baza principiului identităţii“. Este

interesant că existenţa este dedusă din posibilitate (oarecum asemănător cu modalitatea din

Beweisgrund), din copnceptul de materie, dar şi din conceptul de posibilitate a experienţei (Kant

punând semnul egalităţii între noţiunea de experienţă posibilă şi noţiunea leibniziană de posibil).

            Deşi sintetică, pentru că existenţa ca atare a unui lucru individual nu este dată în mod

independent de intelect, existenţa este un concept pur al intelectului, iar în această calitate este ceea ce

face posibilă cunoaşterea unui obiect individual. Categoria existenţei este, probabil, conceptul pur al

intelectului care oferă cele mai clare indicaţii despre profunda legătură ce există, după Kant, între a fi şi

a cunoaşte.

 

 

            6. Actualitatea (Wirklichkeit)

 

            Spre deosebire de realitate şi existenţă, actualitatea nu este o categorie, acest termen fiind

introdus de Kant pentru schema corespunzătoare existenţei: actualitatea este existenţa într-un timp

determinat.

            După cum bine se ştie, schema este un intermediar, un mijlocitor între categorie şi obiect.

Pentru ca un concept pur al intelectului să se aplice unui obiect este nevoie pe de o parte de o condiţie

dată de intelect, iar pe de altă parte de o condiţie dată de sensibilitate. Condiţia formală a intelectului

este dată de categorii, iar condiţia formală a sensibilităţii este dată de simţul intern, mai de precis de

forma simţului intern, adică timpul. În acest fel, schema este o determinaţie de timp (Zeitbestimmung).

            Actualitatea este acordul cu condiţiile materiale ale experienţei, după cum aflăm din principiile

modalităţii, adică din postulatele gândirii empirice. Pentru ca ceva să fie actual, este nevoie de

percepţie, de care să fim conştienţi: postulatul ,,nu reclamă, ce-i drept, să fim nemijlocit conştienţi de

obiectul însuşi, a cărui existenţă trebuie să fie cunoacută, dar reclamă totuşi un acord al acestui obiect

cu o percepţie oarecare dată după analogiile experienţei“.

            După ce am văzut că un concept chiar şi complet determinat nu conduce la afirmarea existenţei

obiectului, tot la fel se poate susţine şi cu privire la actualitate: este nevoie să fie îndeplinită condiţia

materială pentru ca ceva să fie actual. ,,În adevăr, faptul că conceptul precede percepţia înseamnă

simpla posibilitate a conceptului, pe când percepţia, care dă conceptului materia, este singurul

caracter al actualităţii. Dar noi putem cunoaşte existenţa lucrului şi anterior percepţiei lui şi deci

relativ a priori, dacă ea se acordă cu câteva percepţii după principiile legăturii lor empirice

(analogiile)“.

            Actualitatea ca principiu al intelectului, şi mai precis ca postulat al gândirii empirice este

sintetic într-un fel special. Deoarece principiile modalităţii nu sunt obiectiv sintetice, având în vedere

că predicatele ,,este posibil“, ,,este actual“, ,,este necesar“ nu extind conceptul despre care sunt

afirmate, şi deoarece conţin totuşi o sinteză, Kant admite că sunt sintetice subiectiv. Principiile

modalităţii adaugă la conceptul unui obiect facultatea de cunoaştere, astfel încât dacă obiectul este în

legătură cu percepţia şi este determinat de aceasta cu ajutorul intuiţiei, atunci obiectul este actual.

            Actualitatea apare ca neextinzând lucrul căruia i se aplică, exact la fel cum am văzut că face

existenţa. Un lucru individual nu conţine mai multă actualitate decât este conţinută în posibilitatea lui

totală. Deşi Kant afirmă că posibilul este mai larg ca actualul, iar actualul mai larg ca necesarul, cu

toate acestea nu există nimic care poate să fie adăugat posibilului pentru a obţine actualul. La acordul

intelectului cu condiţiile formale ale experienţei nu se poate adăuga decât legătura cu o percepţie, dar în

acest caz ceea ce este legat cu percepţia după legi empirice este, după cum am văzut mai sus, actual.

            Celebrul exemplu kantian al celor o sută de taleri actuali care nu conţin nimic mai mult decât o

sută de taleri posibili, poate fi acum pe deplin înţeles. În acest pasaj Kant compară talerii posibili cu

talerii actuali din perspectiva realităţii lor. Aşadar, o sută de taleri actuali nu conţin din perspectiva

realităţii nimic mai mult decât o sută de taleri posibili. Realitatea, după cum am văzut, nu se deosebeşte

prin grad sau intensitate de actual şi posibil, ci este de o natură fundamental diferită.

            Pentru a observa miza discuţiei, şi elementele de noutate aduse de teoria kantiană a

modalităţilor, să trecem sumar în revistă teoriile concurente, adică cele valabile în filosofia de şcoală

din Germania primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea. Pentru Christian Wolff existenţa este un

complement al posibilităţii. În Philosophia prima, sive Ontologia, susţine că este nevoie de încă ceva,

de încă un element pentru ca un lucru posibil să existe. Existenţa completează posibilitatea nu în sensul

în care ar adăuga o nouă determinaţie, ci în sensul în care existenţa constituie starea sa de actualitate.

După Wolff, dacă o fiinţă există, atunci este posibilă, căci adoptă principiul ,,ab esse ad posse valet

consequentia“ (de la fiinţă la posibil consecinţa este valabilă). În cazul în care o fiinţă este doar posibilă

nu rezultă însă că aceasta există. Existenţa nu este determinată prin posibilitatea sa, nu are raţiunea

determinantă în posibilitate, ci este ceva care se adaugă acesteia, adică este ,,complementum

possibilitatis“.

            Baumgarten consideră că o fiinţă posibilă este incomplet determinată, adică atributele sale sunt

determinate în mod suficient prin esenţa sa, în schimb modurile sale nu sunt suficient determinate. În

acest fel, o fiinţă existentă este complet determinată, astfel încât existentul conţine mai multă realitate

decât simplul posibil. Această ultimă teză este respinsă de Kant încă din 1763, când scrie în

Beweisgrund (consideraţia I, § 3) că  într-un lucru actual nu este pus nimic mai mult decât într-un lucru

doar posibil.

            În fine, Crusius face distincţie între existenţa actuală a unui lucru şi posibilitatea, adică simpla

existenţă în gândire, considerând timpul ca un predicat al unui lucru prin care acesta poate fi recunoscut

că se află într-un loc anumit şi într-un timp anumit. Kant a respins această teză încă din Beweisgrund,

arătând că existenţa nu are ca determinaţii infailibile predicatele într-un loc anumit şi într-un timp

anumit, căci aceste predicate pot fi aplicate deopotrivă lucrurilor actuale şi lucrurilor doar

posibile.          

 

 

            Concluzii

 

            Constatăm că noua metafizică, pe care Kant încerca să o edifice ca ştiinţă, se bazează pe o nouă

teorie a modalităţilor. Aceasta este extrem de diferită atât de felul obişnuit, cotidian, de limbajul comun

al contemporanilor lui Kant, dar şi al contemporanilor noştri. Pe de altă parte, teoria posibilităţii şi

actualităţii, a existenţei şi realităţii elaborată de Kant este substanţial diferită de teoriile elaborate atât

de Leibniz cât şi de Wolff, Baumgarten ori Crusius.

            Vrem să încheiem cu o prezentare, foarte sumară, a rezultatelor la care am ajuns în această

lucrare. În primul rând, am constatat o diferenţă semnificativă între existenţă şi realitate, bazată pe mai

multe elemente, dintre care cele mai importante ni s-au părut a fi următoarele. Existenţa corespunde

formei logice a judecăţii asertorice, iar realitatea corespunde formei logice a judecăţii afirmative.

Existenţa este ceea ce este adevărat, iar realitatea este ceea ce corespunde unei senzaţii. Existenţa nu

are de-a face cu un conţinut (deşi, ca orice concept pur al intelectului este rodul unei sinteze), în timp

ce realitatea are de-a face cu un conţinut (senzaţia fiind realitatea ca fenomen). Sinteza figurată se

raportează la ansamblul timpului, în cazul existenţei şi la conţinutul timpului, în cazul realităţii.

            În al doilea rând, am constatat o diferenţă fundamentală, de natură şi nu de intensitate, între

realitate şi actualitate. Actualitatea este acordul cu condiţiile materiale ale experienţei, deci cu

percepţia, deşi legătura cu percepţia nu se face din punctul de vedere al conţinutului. Senzaţia nu este,

pentru a putea spune că au acelaşi rol, actualitatea ca fenomen. În plus, actualitatea nu corespunde

funcţiei logice a judecăţii afirmative.

            În al treilea rând, se constată că între existenţă şi actualitate nu există diferenţe semnificative,

sau cel puţin altele decât cele terminologice. Dacă am admite că modalitatea are drept categorii

posibilitatea, actualitatea şi necesitatea, atunci dificultăţile ridicate de folosira termenului Wirklichkeit

s-ar risipi.

 

 

 

 

                        Bibliografie

            Claudiu Baciu, Conceptul filosofiei transcendentale: nucleu tematic şi diversitate de

perspective, Oradea, Antaios, 2001.

            Baumgarten, Metaphysica, in Ak., XVII.

            Al. Boboc, Kant şi neokantianismul, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1968.

            A. Boyer, Hors du temps. Un essai sur Kant, Paris, Vrin, 2001.

            M. Flonta, Adevăruri necesare? Studiu monografic asupra analiticităţii, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975.

            E. Gilson, T. Langan, Modern Philosophy. Descartes to Kant, New York, Random House,

1963.

            J. Hintikka, Kant on Existence, Predication, and the Ontological Argument, in S. Knuuttila, J.

Hintikka (eds.), The Logic of Being, Dordrecht, Reidel, 1986, pp. 249-268.

            H. Homsi, Le problème de l`être dans la philosophie de Kant, Université de Lille III (Thèse),

1983, 3 volume.

            I. Kant, Gesammelte Schriften, hrsg. von der königlich preussischen Akademie der

Wissenschaften, Berlin und Leipzig, 1902-1983 (prescurtat: Ak., urmat de numărul volumului).

            I. Kant, Einzig möglicher Beweisgrund zu einer Demonstration des Daseins Gottes (Unicul

argument posibil pentru o demonstraţie a existenţei lui Dumnezeu), in Ak., XX (prescurat:

Beweisgrund).

            I. Kant, Despre forma şi principiile lumii senisbile şi a celei inteligibile, traducere de C. Noica,

Bucureşti, Tipografia Bucovina, 1936 (presc. Disertaţie).

            I. Kant, Critica raţiunii pure, Bucureşti, Iri, 1994 (prescurtat: CRP).

            I. Kant, Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa drept ştiinţă,

traducere de M. Flonta şi Th. Kleininger, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987.

            I. Kant, Welches sind die wirklichen Fortschritte, die die Metaphysik seit Leibnizens und

Wolff`s Zeiten in Deutschland gemacht hat?, in Ak., XX, 253-332 (prescurtat: Fortschritte).

            I. Kant, Opus postumum, in Ak., XXI, XXII (prescurtat: OP).

            Stephan Körner, Kant, Harmondsworth, Penguin Books, 1955.

            Saul A. Kripke, Numire şi necesitate, traducere de Mircea Dumitru, Bucureşti, All, 2001.

            Béatrice Longuenesse, Kant et le pouvoir de juger, Paris, PUF, 1993.

            A. Miroiu, Ce nu e existenţa, Bucureşti, Şansa, 1994.

            Adrian Niţă, Posibilitate şi existenţă. Argumentul ontologic la Leibniz şi Kant, in I. Tănăsescu

(ed.), Argumentul ontologic, Giurgiu, Pelican, 2004.

            Adrian Niţă, Métaphysique du temps chez Leibniz et Kant (thèse), Université de Poitiers, 2003.

            Adrian Niţă, Existenţă şi predicaţie (teză de doctorat), Universitatea Bucureşti, 2003.

            Ilie Pârvu, Realism şi apriorism în metodologia geometriei: Rieman versus Kant, in Al. Boboc

et alii (ed.), Immanuel Kant. 200 de ani de la apariţia Criticii raţiunii pure, Bucureşti, Editura

Academiei, 1982, pp. 102-114.

            Ilie Pârvu, Existenţă şi realitate în ştiinţă şi filosofie, Bucureşti, Editura Politică, 1977.

            I. Petrovici, Douăsprezece prelegeri universitare despre Immanuel Kant, Bucureşti, Casa

Şcoalelor, 1936 (reimpr. Iaşi, Agora, 1994, p. 151).

            Alexis Philonenko, L`Oeuvre de Kant. La philosophie critique, vol. 1, ediţia a cincea, Paris,

Vrin, 1993,

            Bernard Rousset, La doctrine kantienne de l`objectivité, Paris, Vrin, 1967.

            Hans Seigfried, Kant`s ,,Spanish Bank account“: Realität and Wirklichkeit, in G. MacDonald

Ross, T. McWalter (eds.), Kant and his Influence, Bristol, Thoemmes, 1990, pp. 115-132.

            RC Solomon, KM Higgins (eds.), The Age of German Idealism, London, Routledge, 1993.

            H. Vaihinger, Commentar zu Kants Kritik der reinen Vernunft, Stuttgart, 1881.

            J. Vuillemin, Physique et métaphysique kantiennes, Paris, PUF, 1955.

            Christian Wolff, Philosophia prima, sive Ontologia, Francofurti et Lipsiae, 1730 (reimpr.

Hildesheim, Georg Olms, 1962).

 

(Al. Boboc, NI Mariş (coord), Studii de istorie a filosofiei universale, vol. 12, Bucureşti, Editura

Academiei, pp. 483-499)

I. Kant, Critique of pure reason, New York, St. Martin, 1965.

I. Kant, Critique of pure reason, London, Dent, 1988, p. 166.

I. Kant, Critique of pure reason, New York, Macmillan, 1896, p. 483.

E. Kant, Critique de la pure raison, Paris, Alcan, 1905, p. 180.

E. Kant, Critique de la pure raison, Paris, Gallimard, vol. 1, 1980, p. 889.

E. Kant, Critique de la pure raison, Paris, Aubier, 1997, p. 228.

I. Kant, Critica raţiunii pure, in M. Eminescu, Opere, Bucureşti, Editura Academiei, 1983, vol. XIV, p.

421.

I. Kant, Critica raţiunii pure, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1930.

I. Kant, Critica raţiunii pure, Bucureşti, Iri, 1994, în special pp. 175 sqq. (despre schematism), 223-238

(postulatele gândirii emipirice, şi în general teoria modalităţilor, sunt din această cauză influenţate de

redarea termenului wirklichkeit şi realität prin realitate).

Théodore Ruyssen, Kant, Paris, Alcan, 1900, p. 101.

Stephan Körner, Kant, Harmondsworth, Penguin Books, 1955, p. 90.

E. Gilson, T. Langan, Modern Philosophy. Descartes to Kant, New York, Random House, 1963, p.

433.

Alexis Philonenko, L`Oeuvre de Kant. La philosophie critique, vol. 1, ediţia a cincea, Paris, Vrin,

1993, p. 186.

Fortschritte, Ak., XX, 7, 260.

Fortschritte, Ak., XX, 7, 260.

CRP, Iri, p. 593.

CRP, Iri, p. 593.

Trebuie luată, aşadar, cu mare grijă remarca concluzivă a lui Kant: ,,Prin urmare, întregul sistem al

metafizicii se compune din patru părţi principale: 1. ontologia, 2. fiziologia raţională, 3. cosmologia

raţională, 4. teologia raţională“ (CRP, Iri, p. 596), în care se observă lesne că nu se respectă regulile

unei clasificări corecte.

Vezi Claudiu Baciu, Conceptul filosofiei transcendentale: nucleu tematic şi diversitate de perspective,

Oradea, Antaios, 2001, pp. 15-19.

Vezi H. Vaihinger, Commentar zu Kants Kritik der reinen Vernunft, Stuttgart, 1881, Bd.1, p. 306.

Fortschritte, Ak., XX, 7, 281-282.

Fortschritte, Ak., XX, 7, 287.

Fortschritte, Ak., XX, 7, 281.

Fortschritte, Ak., XX, 7, 294.

CRP, A 696/ B 724, Iri, p. 512.

Proiectul kantian de întemeiere a metafizicii a fost considerat un fel de ,,zid de apărare al religiei“ (a se

vedea în acest sens A. Boyer, Hors du temps. Un essai sur Kant, Paris, Vrin, 2001, p. 28).

I. Kant, Einzig möglicher Beweisgrund zu einer Demonstration des Daseins Gottes (Unicul argument

posibil pentru o demonstraţie a existenţei lui Dumnezeu), Ak., II, 98 (prescurtat: Beweisgrund).

Beweisgrund, Ak., II, 78.

Beweisgrund, Ak., II, 78.

Beweisgrund, Ak., II, 91.

A se vedea studiul nostru Posibilitate şi existenţă. Argumentul ontologic la Leibniz şi Kant, in I.

Tănăsescu (ed.), Argumentul ontologic, Giurgiu, Pelican, 2004, în care reluăm pe scurt argumentarea

din lucrarea noastră Existenţă şi predicaţie (teză de doctorat), capitolul 3, Universitatea Bucureşti,

2003.

I. Kant, Despre forma şi principiile lumii senisbile şi a celei inteligibile, traducere de C. Noica,

Bucureşti, Tipografia Bucovina, 1936 (presc. Disertaţie), p. 82.

A. Philonenko (op. cit., § 5) arată că acest tratament al sensibilului se află sub influenţa lui Leibniz - o

teză extrem de discutabilă.

Ibidem.

Disertaţie, p. 105.

Ibidem, p. 106.

Ibidem, p. 106.

Ibidem, p. 111.

Ibidem, pp. 111-112.

CRP, A 83 B 109; Iri, p. 114.

CRP, A 242 B 300; Iri, pp. 241-242.

CRP, A 291 B 347; Iri, p. 271.

CRP, A 146 B 186; Iri, p. 177 (Ediţia curentă în limba română nu conţine traducerea din latină a acestui

important pasaj, dar şi a multor altora, fapt ce îngreunează înţelegerea textului în ansamblu.)

CRP, A 143 B 182; Iri, p. 174.

A se vedea Anticipaţiile percepţiei, CRP, A 166-176 B 207-218; Iri, pp. 190-196.

CRP, A 143 B 183; Iri, p. 174.

A se vedea excelenta lucrare Kant et le pouvoir de juger  (Paris, PUF, 1993, pp. 341-342), de Béatrice

Longuenesse, în care se afirmă că dobândirea şi aplicarea categoriei realităţii are drept condiţii

indispensabile: datele senzoriale, forma logică a afirmaţiei şi synthesis speciosa (sinteza figurată).

CRP, A 145 B 184; Iri, p. 175.

Să reţinem o inspirată caracterizare a categoriei făcută de Ioan Petrovici: ,,Spiritul nostru fiind veşnic

ţărmurit la experienţa concretă înseamnă că singurul lucru pe care îl mai pot face preocupările noastre

metafizice este să alcătuiască o ştiinţă a formelor apriorice şi transcendentale, cu ajutorul cărora spiritul

noastru organizează natura. Rămâne însă stabilit pentru Kant că aceste categorii nu sunt instrumente cu

care să deschidem pârtii în stepele transcendente, ci ele sunt numai formele constitutive ale naturii

concrete pe care  o organizează, dar la care se şi mărginesc“ (I. Petrovici, Douăsprezece prelegeri

universitare despre Immanuel Kant, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1936 (reimpr. Iaşi, Agora, 1994, p.

151).

A se vedea excelenta lucrare a lui Bernard Rousset, La doctrine kantienne de l`objectivité, Paris, Vrin,

1967, p. 131.

CRP, A 219 B 266; Iri, p. 223.

Pentru un alt punct de vedere, a se vedea Hans Seigfried, Kant`s ,,Spanish Bank account“: Realität and

Wirklichkeit, in G. MacDonald Ross, T. McWalter (eds.), Kant and his Influence, Bristol, Thoemmes,

1990, pp. 119-122, în care se precizează că ,,există“ este un predicat conceptual, adică un predicat ce

califică conceptul unui lucru.

Accentul pus pe relaţia modalităţii cu intelectul, şi în general cu facultatea de cunoaştere poate duce la

concluzia că pentru Kant fiinţa este relaţională. A se vedea în acest sens D. Bonevac, Kant`s

Copernican revolution, in RC Solomon, KM Higgins (eds.), The Age of German Idealism, London,

Routledge, 1993, p. 61.

CRP, A 74-75 B 100; Iri, pp. 109-110. Am redat pe ,,wirklich“ prin ,,actual“, şi nu prin ,,real“, cum

procedează ediţia citată.

Deşi este adevărat că din punct de vedere logic pot exista adevăruri contingente a priori şi necesare a

posteriori, cum demonstrează Kripke, critica celebrului profesor de la Princeton (Saul A. Kripke,

Numire şi necesitate, traducere de Mircea Dumitru, Bucureşti, All, 2001, pp. 36-40) nu atinge

susbstanţa clasificării judecăţilor după criteriul analitic - sintetic şi a priori - a posteriori tocmai din

cauză că modalitatea nu este dată de relaţia cu obiectul.

După cum se arată într-o notă (prea puţin luată în seamă în literatura secundară) la pasajul de mai sus:

CRP, A 75 B 100; Iri, p. 110.

CRP, A 76 B 101; Iri, p. 110.

B. Longuenesse, op. cit., p. 203.

Ibidem, p. 206.

Acest al doilea mod de prezentare este exact cel din Prolegomene la orice metafizică viitoare care se

va putea înfăţişa drept ştiinţă (traducere de M. Flonta şi Th. Kleininger, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

enciclopedică, 1987, p. 101).

CRP, A 600-601/B 628-629; Iri, pp. 460-461.

Despre determinarea completă a conceptelor, a se vedea A. Miroiu, Ce nu e existenţa, Bucureşti, Şansa,

1994, pp. 45-49.

CRP, A 225 B 272-273; Iri, p. 226.

CRP, A 597-598 B 625-626; Iri, pp. 458-459.

OP, Ak., XXI, 593. A se vedea de asemenea OP, XXI, 228, 229, 537, 538, 539, 549, 551-552, 563-564,

573, 583, 584, 603, 609; OP, XXII, 541, 614.

OP, XXII, 605. A se vedea de asemenea OP, XXI, 218-219, 220, 224, 229, 542-543.

CRP, A 144 B 184.

CRP, A 225 B 272; Iri, p. 226.

CRP, A 225-226 B 273; Iri, pp. 226-227 (faţă de ediţia citată, am redat ,,wirklichkeit“

prin ,,actualitate“. Pasajul bolduit ne aparţine.).

CRP, A 234 B 286.

CRP, A 235 B 287 notă.

CRP, A 230-232 B 282-284.

CRP, A 599/B 627; Iri, p. 460.

Christian Wolff, Philosophia prima, sive Ontologia, Francofurti et Lipsiae, 1730 (reimpr. Hildesheim,

Georg Olms, 1962), § 174, p. 143.

Ibidem, § 170, p. 140.

Ibidem, § 174, p. 143.

Baumgarten, Metaphysica, §§ 64, 65, in Ak., XVII, p. 41.

Beweisgrund, Ak., II, 76.

Această rezolvare a problemei este îmbrăţişată de Béatrice Longuenesse, op. cit., p. 200 sqq.