Structuralismul lingvistic-Ferdinand de Saussure Maria Stancan (referat la Semiotica, anul I, Facultatea de Jurnalistica, Universitatea Hyperion, 1996) Structuralismul lingvistic presupune in principiu conceptual de sistem si de structura lingvistica, relatiile in interiorul sistemului si nivelurile lui care contureaza foarte bine o disciplina numita semiologie lingvistica.Acest model a fost elaborat de lingvistul elvetian Ferdinand de Saussure, care definea limba drept un sistem de semne. In perioada 1906 - 1911 Saussure a tinut niste cursuri de lingvistica la Geneva, tiparite in 1916 de discipolii sai cu titlul Curs de lingvistica generala. Mai apoi de Saussure a generat o intreaga Scoala, fundamentand lingvistica sincronica. Pana prin secolul al XIX-lea lingvistica era parte component a filologiei, de care s-a desprins mai tarziu. De Saussure a pus un mare accent pe rolul activ al limbii. Limbajul structureaza gandirea astfel incat fiecare popor ajunge sa gandeasca intr-un anumit sistem lingvistic propriu, dupa categorii logice si gramaticale care-i structureaza si mentalitatea. Limba e reflexul spiritului si reprezinta un sistem de structurare. Germanofonii, spre exemplu, au o gandire de tip proiectiv, verbul e pus la sfarsit in subordonata. Ei stiu de la bun inceput unde vor sa ajunga. Cei ce utilizeaza limbi romanice brodeaza inflorituri, mergand din aproape in aproape. La germanofoni structura e mult mai rigida. De Saussure a definitivat conceptia de autonomie a limbajului (a cuvintelor) adica semnul lingvistic (cuvantul scris sau rostit) uneste un concept (semnificat) si o imagine acustica (semnificantul) si nu unlucru si un nume. De Saussure e considerat intemeietorul lingvisticii moderne si al semioticii, fiind cel care a fondat primul proiect de teorie generala a sistemelor de semnificatii sociale. El a descoperit ca limbajul are o structura semiologica autonoma si a precizat ca limba e cel mai important dintre sistemele de semnificare, iar lingvistica - principalul model al comunicarii, din care s-a nascut semiologia. Semiotica insa isi rasfrange interesul mai mult asupra semnificarii decat asupra comunicarii propriu - zise. Lingvistica structuralista, prin reprezentantii de vaza ai structuralismului (C. Levi-Strauss cu Antropologia structuralista din 1958) sustinea ideea ca limbajul e modelul comunicarii prin excelenta si ca diferitele niveluri ale vietii sociale functioneaza dupa modelul communicationalal limbajului. Adica, lingvistica si modelul structural al limbajului au valoarea unui model sociologic general. Limbajul e mai cuprinzator ca notiune, iar limba prezinta una din formele de manifestare a limbajului. Prin limbaj se intelege facultatea general - umana de a comunica cu ajutorul semnelor. Acestea imbraca o serie de forme, adica sunt multiforme si eterogene. Dintre toate formele limba e cea mai importanta prin complexitatea ei, fiind intim legata de structurarea gandirii. De Saussure a intervenit in raportul limba - vorbire, spunand ca sunt doi termeni opusi unul altuia, acentuand excesiv polaritatile si neglijand relatia de interdependenta care exista intre cele doua elemente. Limba si vorbirea sunt doua aspecte ale limbajului. In viziunea sa limba ar constitui un aspect static, adica limbajul vazut ca un set de unitati si reguli, iar limba vazuta ca produs, asa cum e stocata in memoria colectivitatii. Vorbirea e aspectul dinamic al limbajului, e limbajul ca activitate concreta a individului, limbajul ca proces. Inovatiile din vorbire pot trece in limba numai daca devin reguli in masura in care vorbirea tuturor consfinteste faptul impus ca regula. De Saussure a atribuit limbii calitatea de a fi abstracta, in sensul ca e o schema virtuala, in timp ce vorbirea are un caracter concret. Limba e domeniul esentialului sau stocarea semnelor, deoarece face saltul din concret in abstract, adica esentializare si generalizare. Vorbirea tine de domeniul particularului si al concretului. Limba e un sistem semiotic (de semne), iar de Saussure a fost primul care a definit semnul lingvistic. In dictionare si enciclopedii semnul lingvistic e descris ca fiind cea mai mica unitate a limbii, avand o semnificatie. A. Martinet il numea monem. In principiu se disting doua categorii de semne: lexemele, care au autonomie semantica (ex.: el, a merge) si apartin lexicului si normele, care nu au autonomie si apartin morfologiei. Conform lui de Saussure, semnul e unitatea unui semnificant si a unui semnificat. Semnificantul e latura acustica a semnului: ceea ce aude receptorul, planul receptiv al expresiei, iar semnificatul e conceptul la care trimite semnificantul, e domeniul gandirii, al conceptualizarii. Semnificanti sunt cuvintele rostite, scrise, auzite, vazute, iar semnificatii sunt conceptele ca reprezentari mentale. Conform lui de Saussure, raportul dintre semnificant si semnificat e conventional, deci semnul e si el conventional, arbitrar. E expresia conventiei sociale care apare in morfologie si in sintaxa. Referenta e procesul prin care se asociaza semnul unor obiecte (concrete, abstracte, reale). Apar deci trei elemente: semnificantul si semnificatul, care formeaza impreuna un semn si sunt uniteprin semnificare, iar referentul e unit cu semnificantul prin referenta. Semnificatul respunde direct referentului. Analog, semnificantul corespunde direct referentului, dar el nu e legat de referent decat prin asocierea sa cu semnificatul. Distinctia dintre semnificat si referent se face usor in cazul referentilor concreti (obiecte materiale), dar e dificila in cazul referentilor abstracti (ex.: altruism, generozitate, camaraderie). Deci semnul e o entitate cu fata dubla (semnificant si semnificat) care trimite la un referent, el presupune un proces de semnificare (asocierea unui semnificat cu un subiect oarecare - real, ireal, virtual). Semnul lingvistic nu are o relatie logico - cauzala cu obiectul substituit. Nimic din corpul fonic nu evoca natura obiectului, de aceea in alta limba poate fi denumit altfel. In cazul semnului lingvistic o anumita transa sonora nu e cu nimic legata de natura obiectului, ci intamplator de un anumit grup de sunete. Semnul lingvistic e o entitate psihica cu doua fete, alcatuit din concept si imagine acustica, care se presupun reciproc. De Saussure avea in vedere faptul ca in semn nu se asociaza obiectul concret si corpul fonic al cuvantului ca realitate fizica, ci doua imagini mentale, cea abstractizata. Faptul ca semnul lingvistic apartine limbii presupune implicatia reciproca intre concept si imagine acustica in acceptia bilaterala a semnului lingivistic. Acceptia unilaterala, cand semnul e identificat numai cu imaginea acustica (semnificantul), reprezinta o perspectiva acceptabila, daca privim semnul lingvistic in miscarea lui de la emitator (E) la receptor (R). Daca semnalul nu e decodat, va ramane un simplu semnal, care nu e bilateral. Acceptia bilaterala corespunde limbii ca sistem de semne (dictionar). Acceptia glosematica, lansata de Scoala Daneza de Lingvistica, reprezentata de L. Hjelmstev reprezinta o acceptie rationala. Semnul lingvistic e doar relatia ce rezulta din asocierea dintre semnificat si semnificant (mod abstract de a concepe lucrurile). Limba devine doar o retea de relatii/ conexiuni. Ceea ce i se poate contesta lui de Saussure e faptul ca a neglijat relatia semn realitate. Referentii apartin realului (lucrurile din natura, fiintele, plantele). De Saussure i-a atribuit un caracter arbitrar semnului lingvistic, afirmand ca, la origine, intre imaginea acustica si obiectul la care ea trimit e nu exista o legatura cauzala, adica imaginea corpului fonic nu evoca prin nimic natura obiectului si nici invers. Obiectul pretinde un complex sonor anumit si nu un altul. Prin arbitrar Saussure nu intelegea ca legatura odata constituita sa se poata desface la bunul plac al vorbitorilor. Emil Benveniste facea o disociere, aratand ca aceasta legatura e necesara, mai mult, chiar obligatorie si ca ceea ce e in faptarbitrar e numai relatia semn lingvistic - obiect. Arbitraritatea e conditionata doar de momentul constituirii semnului. Odata constituita relatia, devine solitara si stabila, avand la temelie functionarea semnului in interiorul unei anume comunitati lingvistice. Arbitraritatea e prima si cea mai importanta trasatura a semnului in acceptia lui de Saussure. Consecintele arbitraritatii sunt: -diversitatea limbii; -posibilitatea accidentala ca doua limbi diferite sa numeasca prin acelasi complex de sunete obiecte total diferite. In orice limba poate aparea omonimia si sinonimia (ex.: bandjera = stalp (croata), bandiera = steag (italiana). Exista in limba un grup mic de cuvinte care pot contrazice arbitraritatea semnului lingvistic: cuvinte motivate, care invoca obiectivul mai direct decat celelalte cuvinte. Motivarea poate fi absoluta (onomatopee in toate limbile, exclamatii, cuvinte cu simbolism fonetic, cu origine onomatopeica precum sasaie, maraie, nu joaca un rol predominant in comunicare, deci nu infirma arbitraritatea). Se pare ca la origine intregul limbaj uman a avut un caracter motivat absolut. Motivarea poate fi si relativa (cuvinte cu structura interna clara, analizabila, cum ar fi cuvintele derivate, compuse si diferitele figuri de stil). In cazul unui cuvant derivat, cele doua elemente componente motiveaza partial vorbitorului alcatuirea cuvantului (ex.: florar). Exista limbi (germana, rusa) in care aceasta motivare e foarte puternica (seehund = caine de mare - metafora). Tendinta limbilor e de a intari in general motivatia relativa si de a o estompa pe cea absoluta. Motivatia relativa poate fi stearsa fie prin modificarea formei cuvantului, structura lui ne mai fiind vizibila ca structura interna (ex.: dreidteil (in protogermana) = driettel (in germana contemporana = treime),fie ca se uita sensurile originare (mujdei = must de ai, unt de lemn = ulei de masline). Semnul lingvistic are si un caracter liniar. Semnificantul e constituit dintr-o succesiune de sunete, liniaritate propagata la toate nivelurile limbii avansand in timp. Tine de natura gandirii, a limbajului uman, temporal, de succesiunile detinute de arterele verbale in opozitie cu cele grafice. Semnificatul nu e liniar. Cuvantul masa ni se prezinta in simultaneitate cel putin la semnele simple. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre asimetria lor: semnificatul e simultan si semnificantul e liniar, iar cuvintele compuse se modifica datorita acestui caracter liniar. Semnul lingvistic se mai confrunta si cu caractere mutabil si imutabil in legatura directa cu caracterul arbitrar. Relatia intre semnificat si semnificant odata constituita si devenita stabila,reprezinta o garantie a functionarii semnelor in limbajul unei comunitati date. Vorbitorul nu poate modifica relatia deoarece semnele sunt un bun al tuturor. Limba e o institutie sociala foarte conservatoare, iar numarul de semne e foarte mare. Sistemul limbii e deosebit de complex si nu tine de competenta unui individ sa elaboreze la bunul plac alte legi de functionare. Pe de o parte sunetele au caracter imutabil (stabil). Pe de alta parte semnul lingvistic e si mutabil in timp. E vorba deci despre o evolutie a limbilor si a semnelor, iar de-a lungul vremii se inregistreaza multe deplasari ale raportului, fie se modifica forma si deci si sensul, fie nu se modifica forma, ci evolueaza sensul sub presiunea unor factori. Cuvantul isi poate modifica sensul pozitiv intr-unul negativ. Miscarea are loc in timp (ex.: babalac - cuvant care provine din limba turca si pe care vorbitorii romani l-au asociat cuvantului baba, capatand astfel un sens peiorativ). Semnele lingvistice sunt imutabile in functionarea sincronica a limbii romane, dar sunt mutabile in cea diacronica. Sincronia si diacronia sunt alte doua concepte ale lui de Saussure, care stau la baza intelegerii conceptelor de structura si de sistem al unei limbi. De Saussure definea limba drept un sistem de semne. In 1878 a fost utilizat prima data termenul de sistem, iar cel de structura s-a impus in lingvistica dupa 1930. Sistemul reprezinta ansamblul semnelor lingvistice si al raporturilor intretinute de fiecare semn, definindu-se reciproc prin diferentiere si opozitie fata de celelalte elemente ale sistemului. Sistemul poate fi un ansamblu de unitati rezultate prin reducerea variantelor din vorbire, mai exact el constituie codul comunicarii. Structura reprezinta un ansamblu de relatii in interiorul sistemului, modalitatea de existenta si functionare a sistemului. Sistemul si structura se implica reciproc. Distinctia lor e o chestiune mai mult teoretica si metodologica. Ambele au un caracter abstract si apartin limbii in mod obiectiv. Structura si sistemul unei limbi nu sunt categorii statice, ci dinamice si pentru intelegerea lor sunt necesare conceptele lui de Saussure de sincronie si diacronie. Sincronia e studiul sistemului in sine la un moment dat, in afara influentelor exterioare si acest studiu sincronic al limbii se afla in sfera lingvisticii sincronice (interne). Diacronia e studiul sistemului in evolutie, urmarind transformarile suferite in timp, care sunt apanajul lingvisticii istorice (externe). De Saussure era adeptul lingvisticii sincronice , deoarece in secolul al XIX-lea lingvistica se ocupa de istoria si originea limbilor. El facea comparatii intre sistemul limbii si cel al jocului de sah. Fiecarei piese ii e asociata o anumita regula de miscare, de natura abstracta. Insa de Saussure a exagerat, transformandrelatia dintre ele intr-una de opozitie absoluta, fortand-o. Adica, asupra sistemului limbii luat in ansamblul lui se exercita presiuni exterioare care modifica sistemul, dar care nu-i afecteaza ansamblul, ci numai anumite puncte ale lui. Nu conteaza evolutia, ci momentul respectiv. De Saussure a separat exagerat structura sistemului de evolutie in timp. In 1929 Cercul lingvistic de la Praga a subliniat interconditionarea celor doua perspective in studiul limbii, respectiv compatibilitatea notiunii de sistem de evolutie. In 1943 Walter von Wrtburg in Introducere in problematica si metodica stiintei limbii dezbatea raportul saussurian sincronie - diacronie si tragea concluzia ca e necesara o reconciliere a conceptelor de sistem si evolutie. In 1958 lingvistul Eugen Coseriu scria la Montevideo Sincronie, diacronie si istorie, demostrand pe larg faptul ca limba functioneaza sincronic, dar ca se constituie diacronic, ca diacronia reprezinta o succesiune de etape sincronice. Intelegerea structurii unui sistem drept concept necesita discutarea relatiilor existente in limba si in ierarhizarea nivelurilor limbii. De Saussure si mai apoi Scoala Structuralista au avut un interes deosebit fata de stadiul raporturilor coordonatoare de material al limbii. El gasise deja doua tipuri de relatii: paradigmatice (asociative) si sintagmatice. Raporturile paradigmatice sunt relatii in absentia unui element (termen) oarecare din vorbire. Vorbitorul ii asociaza, din perspectiva sistemului, una sau mai multe serii din inventarul limbii. Aceste relatii pot fi de asociere si de opozitie. In cazul raporturilor paradigmatice de asociere vorbitorul poate face asocierea in plan semantic (ca sens), de exemplu: ucenic - elev, student - calfa, deoarece atunci cand cuvantul respectiv a fost utilizat intr-o propozitie, a fost selectat dintr-o serie unde fusese inserat intr-o ordine, caci in memorie materialul nu e stocat haotic. Relatiile pot functiona si pe latura semnificantului, la nivelul formei (cuvantul masuta asociat cu casuta, maicuta), formand astfel o serie formala asociata, care functioneaza ordonat. Raporturile paradigmatice de opozitie sunt mai complicate (cuvintele proprietar - chirias se opun, dar unul dintre termeni se distinge mai mult, elev - profesor avand acelasi numar de trasaturi distinctive, grai dialect - limba). Aceste relatii paradigmatice sunt stabilite in inventar (vocabular) intre unitatile limbii. Raporturile sintagmatice sunt relatii in presentia, conditionate chiar de caracterul liniar al sunetului, al enuntului lingvistic. Pot fi numite relatii combinatorii, aflandu-se la toate nivelurile limbii. De exemplu c + a + s + a (are nivel fonologic) = casa, semn lingvistic, minimal. Casa + verb = propozitie (enunt lingvistic minimal). Pe acelasi sistem combinatoriu se bazeaza sicuvintele compuse/ derivate (caine - lup, masuta). Relatiile sintagmatice pot fi secventiale si nesecventiale. Cele secventiale sunt la nivel fonologic si sunt secventiale perfecte. Exemplu: r + a + c = rac, secventa unica si nepermutabila, c + a + r = car, a + r + c = arc, secvente unice si nepermutabile. Exista restrictii de topica ce arata ca unele raporturi sintagmatice genereaza secvente. De exemplu femeie saraca - saraca femeie, o noua stire - o stire noua, o buna parte - o parte buna. Cu exceptia relatiilor de topica fixata, relatiile sunt nesecventiale, fara a modifica caracterul secvential. De exemplu Omul vine - Vine Omul. La nivel sintactic libertatea combinatorie e mai mare si se intampla ca limba sa fie un simplu instrument de exprimare a gandurilor. Dimensiunea sintagmantica nu e ordonata secvential (temporar). Orice semn lingvistic se defineste ca valoare prin intrepatrunderea axei paradigmatice cu cea sintagmatica pe orizontala. Intai se selecteaza din inventar (vocabular) si apoi se combina unitatea. De Saussure arata ca orice semn lingvistic se afla la intersectia celor doua axe si ca intregul sistem al limbii e structurat si functioneaza pornind de la relatiile de opozitie si de diferenta intre elementele sistemelor. Raporturile paradigmatice si sintagmatice coordoneaza materialul lingvistic asociativ sau un set de opozitii incat fiecare element are o pozitie bine delimitata in interiorul sistemului. Metoda structuralista lingvistica initiata de Ferdinand de Saussure a abordat urmatoarele niveluri: fonologic, morfologic, sintactic si lexicologic (vocabularul). De Saussure a observat primul prezenta unor grupuri asociative in vocabular cu sau fara suport formal (semantice ori sinonime sau familii de cuvinte). Ferdinand de Saussure, profesor la Scoala de Inalte Studii din Paris si la Universitatea din Geneva, specialist in gramatica comparata indo - europeana/ aryana (Memoriu asupra sistemului primitiv al vocalelor in limbile indo europene) a fost initiatorul Scolii Franceze de Indo - europenistica. Ideile sale despre distinctia limba - vorbire, sincronie - diacronie, cercetarea limbii ca sistem (fiind denumit in acest sens parintele structuralismului), teoria sa asupra arbitraritatii semnului lingvistic si altele cuprinse in Cursul de lingvistica generala sustin afirmatia ca a fost un mare creator si initiator al lingvisticii moderne.