01. Andre Clot - Soliman Magnificul

André Clot Soliman Magnificul

7„Eu, Sultanul Sultanilor, Suveranul Suveranilor, cel care împarte Coroanele

Monarhilor Globului, Umbra lui Allah pe Pământ, Sultanul şi Padişahul Mării Albe, Mării Negre, al Rumeliei, Anatoliei, Caramaniei, al ţinutului Rum, al Zulkadirului, Diarbekrului, al Kurdistanului, Azerbaidjanului, al Persiei, stăpânul oraşelor Damasc, Alep, Cairo, Mecca, Medina şi Ierusalim, al întregii Arabii, al Yemenului, şi al mai multor alte ţinuturi pe care nobilii mei strămoşi şi iluştrii mei străbuni... le-au cucerit prin forţa armelor şi pe care preaslăvita mea Maiestate le-a cucerit şi ea cu pumnalul meu strălucitor şi cu victorioasa mea sabie...”

91453: Mahomed al II-lea intră în Constantinopol. 1492: Cristofor Columb descoperă

America, iar Regii Catolici iau musulmanilor Granada. 1519: Carol Quintul este ales împărat al Germaniei. 1520: Luther este condamnat.

10Bătălia de la Castillon, din 1453, pune capăt Războiului de o Sută de Ani.

121516: urcarea pe tron a lui Carol Quintul în Spania.

15Şiismul este un curent religios întemeiat pe credinţa în imami, descendenţi ai lui

Ali, vărul şi soţul Fatimei, fiica Profetului, singurii împuterniciţi să conducă comunitatea credincioşilor. Seria imamilor a fost întreruptă de „ocultarea” celui de-al doisprezecelea imam, Mohammed, dispărut după 873, fără descendenţi. El este „Imamul Ascuns”, „Stăpânul Timpului” care va reapărea într-o zi „pentru a face dreptate pe un pământ invadat de inechitate”.

20 – 21Regele Ungariei, Sigismund, lansează un apel la cruciadă; de data aceasta - dar şi

ultima - ecoul este favorabil. Francezii şi englezii răspund. În fruntea francezilor se află Ioan Neînfricatul, amiralul Jean de Vienne şi Mareşalul Boucicaut, contele de La Marche şi Philippe d’Artois. Sunt prezenţi Marele Maestru al Ordinului Sfântul Ioan al Ierusalimului şi Electorul Palatin. Cruciaţii dispun de 100.000 de oameni. Baiazid de cam tot atâţia. Cele două armate se înfruntă lângă Dunărea de Jos, în apropiere de Nicopole, oraş asediat de cruciaţi. În ciuda sfatului dat de Sigismund, care ar fi vrut ca turcii să atace primii, nobilimea franceză, nerăbdătoare, porneşte la atac. Ea reuşeşte să străpungă primele două rânduri turceşti, dar, vlăguită, nu-şi poate folosi avantajul. Cavaleria otomană şi ienicerii - cea mai bună armată a epocii - îi încercuiesc, fără efort, pe cavaleri, apoi, după câteva ore în care victoria este nesigură, contingentele sârbeşti ale armatei turce, rămase în expectativă până în acea clipă, hotărăsc soarta bătăliei.

22Nimeni nu mai putea să împiedice Constantinopolul să cadă în mâinile otomanilor.Asediul începu pe data de 6 aprilie 1453. La 29 mai, totul se sfârşise. Bărbăţia

grecilor devenise neputincioasă faţă de armamentul modern al turcilor - maşini de război şi, mai ales, tunuri uriaşe -, de superioritatea numerică a otomanilor - şase la unu - şi de voinţa lui Mahomed. Ultimul împărat bizantin muri cu armele în mână, garnizoana fu măcelărită. În aceeaşi seară, Mahomed asista la rugăciunile islamului în

1


Sfânta Sofia, devenită moschee. Un gâzî se aşezase pe tronul Cezarilor. De acolo se va avânta spre noi cuceriri prin Europa şi Asia.

36Soliman I - Magnificul pentru europeni, Legislatorul pentru turci - s-a născut,

probabil, la 6 noiembrie 1494 la Trapezunt, pe malul Mării Negre, în anul în care tatăl său, prinţul Selim, îşi lua în primire funcţia de guvernator al provinciei. Trapezuntul fusese smuls Comnenilor cu vreo treizeci de ani în urmă de către Mahomed al II-lea. Mult timp înfloritoare datorită poziţiei sale între lumea greacă, Caucaz şi ţările islamice, această piaţă importantă, aşezată la încrucişarea drumurilor de caravane, pierise în urma unor conflicte interne şi a cuceririi musulmane. Părăsit de aliaţii săi, David, ultimul împărat, îi predase, la 15 august 1461, cheile cetăţii sultanului, care îl luase prizonier la Istanbul, unde, câţiva ani mai târziu, va fi executat.

37 - 39Nu se cunoaşte aproape nimic din copilăria viitorului sultan, căci nimic nu lăsa să

se presupună că tatăl lui avea să fie moştenitorul prezumtiv al tronului. Soliman pare să fi avut fraţi, care fură executaţi mult mai târziu. Nu exista deci nici un motiv pentru ca istoriografii să povestească mai degrabă întâmplările şi faptele copilului Soliman decât cele ale altor copii. Relatarea primilor ani ai principilor imperiali nu i-a ispitit niciodată pe istoricii otomani. De altfel, ei nici nu prea ştiau mai mult decât noi.

Se crede că mama sa, Hafsa Hatun, era fiica lui Mengli Giray, hanul tătarilor din Crimeea. Hanii se căsătoreau adesea cu circasiene, ceea ce explică trăsăturile circasiene ale lui Soliman. Se spune că era pe cât de deşteaptă, pe atât de frumoasă. Avea şaptesprezece ani la naşterea lui Soliman şi a fost ultima soţie de sultan de viţă regală. După ea, toate vor fi sclave. Prin ea avea Soliman în vine sângele lui Genghis Han, deoarece hanii Crimeei se trăgeau din Djöchi, fiul cel mai mare al cuceritorului Asiei.

Copilăria lui Soliman a fost desigur asemănătoare cu cea a tuturor principilor din neamul lui Osman, ca şi cu cea a majorităţii copiilor claselor superioare ale societăţii. În primii ani ai vieţii, fu încredinţat mamei sale şi femeilor care o serveau. Când împlini vârsta de şapte ani, tatăl său se ocupă personal de educaţia sa. Selim nu avea sufletul blând şi avem motive să credem că l-a crescut pe fiul său cu asprime. Un hoca vestit prin ştiinţă şi cucernicie îi supraveghea studiile.

Dascălii săi îl învăţară Coranul, cititul şi scrisul, aritmetica şi muzica. Îl iniţiară de asemenea în exerciţiile fizice, ca de pildă trasul cu arcul, care vor juca un rol însemnat în viaţa tânărului. Pe la vârsta de unsprezece ani, după circumciziune, el îşi părăsi mama, ieşind din lăcaşul femeilor. I se atribuiră o „casă”, servitori şi un buget. Un preceptor (lala) se ocupa de formarea sa intelectuală şi fizică. Aidoma tuturor turcilor de aceeaşi vârstă şi de condiţie nobilă, el citea cărţile cele mai răspândite: Istoria celor patruzeci de viziri, Povestea lui Sindbad Filosoful, vestitul roman în limba hindusă Kalila şi Dimna, O mie şi una de nopţi, traduse în limba turcă, epopeea Seyyid Battal (Battal Viteazul), personaj istoric urmaş al Profetului, a cărui viaţă curajoasă şi aventuroasă a dat naştere uneia dintre primele epopei islamice din Anatolia. Desigur, el învaţă şi araba, limba lui Mahomed, ca şi persana. Înzestrat pentru studiul limbilor, el va fi capabil, după înscăunare, să se întreţină cu membrii de origine balcanică ai Curţii sale. În societatea otomană prinţii se pricepeau la munci manuale; ca şi tatăl său, Soliman învaţă orfevrăria.

Când împlini vârsta de cincisprezece ani, bunicul său, sultanul Baiazid, îl numi guvernator de provincie (sancakbey), conform tradiţiei prinţilor otomani. I se atribui guvernarea cetăţii Karahisar (Şebinkarahisar), dar unchiul său Ahmed, care era

2


considerat moştenitor prezumtiv, fu de părere că orăşelul acela era situat prea aproape de Amasya, al cărei guvernator era el însuşi, şi astfel Soliman fu trimis la Bolu. Ahmed obiectă iar că Bolu se afla pe drumul ce ducea de la Amasya la Istanbul şi că numirea fiului fratelui - deci al rivalului său - ar însemna o lezare a demnităţii sale. Se temea mai ales ca, în ziua când tronul va fi vacant, Soliman să nu-i taie drumul spre capitală. În cele din urmă, la 6 august 1509, tânărul principe plecă spre Caffa (Theodosia), în Crimeea, unde avea să rămână timp de trei ani.

Multă vreme, Caffa fusese o importantă agenţie comercială genoveză. Acolo ajungea o parte a produselor venite din India şi Iran - mirodenii, mătase, bumbac -, care erau apoi transportate pe cale maritimă spre Mediterană pentru a fi vândute în toată Europa. Caffa avea jalnica cinste de a fi fost punctul de plecare al Ciumei negre aduse din Asia Centrală de caravane în jurul anului 1345, care avea să se extindă de la Genova asupra întregului continent, făcând milioane de victime. Mahomed al II-lea cucerise Caffa în 1475 o dată cu toată Crimeea, menţinându-l la putere pe hanul Mengli în calitate de vasal al Imperiului otoman. Fiica sa se căsătorise cu câţiva ani mai înainte cu un nepot al lui Mahomed: Selim, tatăl lui Soliman.

[Legea fratricidului]

Baiazid nu-şi destinase tronul lui Selim şi nici altuia dintre fiii săi. În ziua când se puse problema succesiunii, cei cinci fii în viaţă ridicară pretenţii la tron. Ahmed, cel mai mare, avea mult simţ politic, era iubit de popor, dar nu şi de ieniceri. Korkud, mai curând poet şi mistic decât ostaş, nu era nici el apreciat de ieniceri. În schimb, Selim era susţinut de ei. Le plăceau gusturile şi priceperea lui de militar, pe care el le dovedise atacându-i pe Safavizi. În curând ceilalţi doi fraţi muriră. Lupta se desfăşură, aşadar, între primii trei. Ei se pregătiseră pentru ea, cerând să fie numiţi guvernatori ai câte unei provincii apropiate de Istanbul, pentru a putea interveni rapid în ziua succesiunii. Selim îşi asigură sprijinul tătarilor din Crimeea, al căror han era socrul lui. În această împrejurare Soliman îl ajută.

40.1La Maghnisa se află la adăpost de mânia şi suspiciunile cumplitului său părinte. S-a

spus că Selim ar fi încercat să-l omoare trimiţându-i o cămaşă otrăvită şi că un paj, pe care mama lui Soliman îl îmbrăcase cu ea, ar fi murit pe loc. Împrejurarea aceasta nu este confirmată de nici o sursă demnă de încredere. Dar Selim era capabil de orice.

40.2Duminică, 30 septembrie 1520, Soliman sosi la Üsküdar (Scutari), pe malul asiatic

al Bosforului. Se îmbarcă numaidecât pe trei galere, care îl duseră împreună cu alaiul său la Serai, unde îl aştepta Marele Vizir. A doua zi, în zori, marele müftü, toţi teologii ulema şi înalţii demnitari i se închinară în sala Divanului, apoi noul sultan fu condus până la poarta Edirne, de unde pornea cortegiul funerar. Îl însoţi pe jos până la al cincilea dâmb şi porunci să se înalţe acolo o moschee în amintirea părintelui său, care avea să odihnească într-un mormânt învecinat.

42În ziua cînd este încins cu sabia lui Osman, în 1520, Soliman are douăzeci şi cinci

de ani. Există mai multe descrieri ale sale, dintre care una făcută de Bartolomeo Contarini, ambasadorul Veneţiei: „Este înalt, dar subţire, cu tenul delicat. Nasul său este cam prea lung, trăsăturile sunt fine, nasul acvilin. Are un pic de mustaţă şi o barbă scurtă. Chipul îi este plăcut, dar cam palid.”

3


43Numele de Soliman ce i-a fost dat la naştere deschizându-se la întâmplare Coranul,

nu este oare cel al unui suveran din Antichitate pentru care Orientul are o veneraţie profundă - regele Solomon căruia Dumnezeu i-a dat, ca şi lui David, „Lumină şi Ştiinţă”?

60 - 62La câteva luni după întoarcerea sa de la Rodos, Soliman îl numi în funcţia de Mare

Vizir pe grecul Ibrahim, de care îl lega de mult o caldă prietenie. Ce destin prodigios şi romantic avu pescarul acesta ajuns la mai puţin de treizeci de ani în cea mai înaltă funcţie a celui mai puternic imperiu al vremii, căsătorit cu sora sultanului şi aproape egalul acestuia, pentru ca, ajuns în culmea onorurilor, să piară într-o noapte în laţul muţilor Seraiului.

Cel pe care cronicarii îl vor porecli „Makbul” (Favoritul) şi „Maktul” (Asasinatul) se născuse în 1493 la Parga, un cătun de pe coasta Adriaticii, în dreptul insulei Corfu. Prins în cursul unui raid, a fost oferit de către un demnitar al Porţii lui Soliman, pe vremea când acesta se afla la Caffa. Conform unei alte versiuni mai verosimile, fusese răpit de piraţi şi vândut unei văduve din Maghnisa care, impresionată de inteligenţa şi talentele tânărului, îi dădu o instrucţie excelentă. Băiatul vorbea şi citea limbile italiană, persană şi turcă la fel de bine ca greaca, limba sa maternă. Dornic să înveţe, cânta de minune, zice-se, la un instrument asemănător cu vioara. El fu crescut la şcoala palatului de la Istanbul, apoi trecu, în calitate de paj, în slujba lui Soliman când acesta era guvernatorul Maghnisei.

Vioiciunea intelectuală şi frumuseţea sa, căci era înalt şi subţire, atraseră atenţia tânărului principe. Ascensiunea lui Ibrahim a fost fulgerătoare, pe măsura prieteniei lui Soliman, care era cam de o vârstă cu el. Îndată după înscăunare, Soliman îl numi Mare îmblânzitor de şoimi, apoi şef al camerei sultanului (Has oda baṣi), una din slujbele cele mai înalte ale ierarhiei otomane. Sclavul care o ocupa se afla în contact permanent cu sultanul; îl păzea în timpul somnului, îl însoţea pretutindeni. Lui îi era încredinţat unul din cele trei sigilii ale Imperiului. Împreună cu ceilalţi doi oda baṣi, inferiori lui, era însărcinat cu serviciul personal al sultanului.

Este lesne de imaginat câte prilejuri i se ofereau unui tânăr deştept şi seducător de a pătrunde şi mai mult în intimitatea stăpânului Imperiului. În clipele când nu erau împreună, Soliman şi Ibrahim îşi trimiteau bileţele de la un pavilion la altul al Seraiului. Se ştie că se plimbau împreună fără escortă în grădinile Palatului sau cu barca cu un singur vâslaş pe Bosfor sau pe Cornul de Aur. Nimeni nu mai văzuse o atare intimitate între sultan şi un sclav. Scandalul era atât de mare, încât cronicarii otomani au preferat să treacă sub tăcere această legătură care, în ochii lor, păta reputaţia suveranului lor. Majoritatea mărturiilor pe care le avem au fost culese de către străini, mai ales de ambasadorii Veneţiei. În Imperiul otoman, sclavia era cu totul deosebită de ceea ce ne închipuim, căci sclavul unui personaj influent avea prilejul să ajungă la onoruri şi bogăţii. Totuşi, în ochii opiniei publice, intimitatea sultanului cu Ibrahim părea a merge prea departe.

Rapiditatea ascensiunii sale îl îngrijora pe însuşi Marele Vizir. Baudier, un cronicar din secolul al XVII-lea, povesteşte că Ibrahim l-ar fi rugat pe sultan să nu-l ridice chiar atât de sus, spunându-i, zice-se: „Serviciile mele sunt perfect răsplătite dacă îmi pot duce traiul în tihnă şi îndestulare”. Soliman îi lăudă modestia, dar stărui în a-i conferi cele mai înalte demnităţi. Îi jură de asemenea că, oricare ar fi împrejurările, Ibrahim nu va fi ucis niciodată. „Dar”, adaugă Baudier, „soarta regilor, care este schimbătoare şi

4


omenească, şi cea a favoriţilor, care sunt trufaşi şi nerecunoscători, îl va îndemna pe Soliman să uite de făgăduinţa sa, iar pe Ibrahim să-şi trădeze lealitatea şi credinţa.”

În luna iunie 1523, Ibrahim este numit Mare Vizir, şef al guvernului şi al administraţiei, şef al armatei, cu excepţia ienicerilor. Nici o altă funcţie, în Imperiul otoman, nu conferă atâtea onoruri şi putere, nu oferă prilejul de a dobândi atâtea bunuri materiale. Adjunct şi locţiitor al sultanului, Marele Vizir dispune în timp de război de puteri şi mai mari. Are dreptul să ia anumite hotărâri importante fără a-l consulta pe sultan. Lui i se supune totul.

63.1Deosebit de bogat, Ibrahim îşi construi lângă Serai, în preajma Hipodromului (At

Meydanı), cel mai somptuos dintre palatele Constantinopolului. Acolo avu loc nunta sa cu Hadice Hanım, sora sultanului, eveniment povestit de cronicarii turci şi străini, care au fost cu toţii uluiţi de splendoarea festivităţilor ce s-au desfăşurat atunci, cât şi de dovezile de prietenie pe care sultanul le dădu cu acel prilej favoritului său.

63.2Întors la Serai, Soliman află despre naşterea unui fiu – viitorul Selim al II-lea –,

survenită în ziua aniversării căderii Constantinopolului. Două zile mai târziu, se desfăşură ceremonia „palmelor de nuntă”, apoi Soliman merse la palatul lui Ibrahim, unde, după ce asistă la dansuri, la curse de cai, la întreceri de tir cu arcul şi la alte distracţii, ascultă oraţiile de nuntă compuse în cinstea Marelui Vizir şi a imperialei sale soţii.

[Noi tulburări în Imperiu]

Numirea lui Ibrahim în funcţia de Mare Vizir fu cauza indirectă a unei revolte care, dacă ar fi izbutit, ar fi avut urmări incalculabile. Nu era prima dată – şi nu va fi nici ultima – când un înalt demnitar se răzvrătea, încercând să-şi dobândească independenţa prin ocuparea unei provincii şi – cine ştie? – prin îndepărtarea sultanului.

66„Umbrei lui Allah pe pământ”

74Ferdinand de Habsburg, fratele lui Carol Quintul, era căsătorit cu Anna, sora lui

Ludovic al Ungariei, şi, imediat după Mohács, pretinse coroana.

82.1Soliman a împlinit treizeci şi cinci de ani. În pofida eşecului vienez, Imperiul

otoman şi-a atins apogeul, sultanul este în plină glorie. Nimic nu umbreşte încă fericirea „stăpânului timpului”, Padişahul, calif al profetului lui Allah, Comandantul Credincioşilor. În 1530, intimii lui sunt două persoane: Marele Vizir Ibrahim, care nu-l părăseşte nici o clipă, şi o femeie, Sultana Hürrem, căreia Europa i-a dat numele de Roxalana.

82.2 - 84Pe Roxalana o cunoaştem mult mai bine, deşi în viaţa ei mai există părţi

întunecate, începând chiar cu originea ei. După o tradiţie poloneză, ea era fiica unui preot ortodox sărac din Rohatyn, în Rutenia pe Nistru, regiune limitrofă cu Ungaria, Moldova şi Polonia. Numele ei de fată a fost Alexandra Lisowska. Răpită de tătarii care

5


făceau frecvente incursiuni în Polonia, ea a fost cumpărată de Ibrahim, care i-a oferit-o lui Soliman, fapt neconfirmat însă de nimeni.

Porecla „Roxalana” ce i s-a dat înseamnă „Rusoaica” şi nicidecum „Roşcovana”. Destul de scundă, non bella ma grassiada, cum o zugrăveşte ambasadorul Veneţiei, Bragadino, buna sa dispoziţie a făcut să fie poreclită „Hürrem” (Vesela). Cu siguranţă inteligentă şi vicleană, „farmecele şi talentele ei” îi inspirară sultanului o mare pasiune. Se spune că ea îi cânta iubitului său imperial melodiile nostalgice ale ţărilor slave acompaniindu-se la chitară. Dar, mai mult decât talentului său muzical, ea îşi datora, fără îndoială, locul în existenţa lui Soliman celor patru fii ai lor. Foarte curând deveni unica stăpână a inimii lui Soliman. Bragadino povesteşte că, atunci când i se aduseră în dar sultanului fete extrem de frumoase, ea îi făcu o scenă atât de furtunoasă, încât el le trimise înapoi, „căci dacă fetele ar fi rămas în Serai, Roxalana ar fi murit de durere”. După Busbecq, ambasadorul lui Ferdinand, Sultana menţinea dragostea lui Soliman „prin farmece şi procedee magice”.

În perioada în care Roxalana îşi făcu apariţia la palat, sultana-primă (kadın) era Gülbahar, probabil de origine tătară, care îi dăruise lui Soliman un fiu, Mustafa. Roxalana o îndepărtă pe rivală cu prilejul unei scene care, după cum relatează ambasadorul Veneţiei, se transformă într-o veritabilă bătălie. Gülbahar îi smulse Roxalanei părul, iar aceasta o zgârie pe faţă. Refuză să i se arate lui Soliman, pretinzând că el nu trebuia să o vadă în halul acela. Din acea clipă, sultanul rupse legătura sa cu Gülbahar, care părăsi palatul împreună cu Mustafa când acesta fu numit guvernator de provincie, la Maghnisa.

Roxalana profită de un incendiu care pustiise Vechiul Serai pentru a obţine autorizaţia să se mute provizoriu la Palatul Nou - numit de noi Topkapı - centru al vieţii politice şi Curtea sultanului, unde acesta avea o reşedinţă. Luă cu ea o mulţime de eunuci albi şi negri, servitoare şi servitori; odată instalată, nu mai plecă niciodată. În curând, Haremul şi statul fură una. Urmările vor fi jalnice.

După câtăva vreme, Roxalana obţinu succesul care-i asigură triumful: Soliman o luă de soţie. Căsătoria a fost atât de dezaprobată de Curte, încât nici un cronicar turc nu o menţionează. Busbecq este cel care, în Scrisorile lui, vorbeşte de zestrea pe care i-a constituit-o Soliman, ceea ce în dreptul turc legitima căsătoria.

O relatare despre nuntă se află şi în Jurnalul Băncii Genoveze San Giorgio: „Săptămâna aceasta s-a petrecut în oraş o întâmplare cu totul extraordinară, fără precedent în istoria sultanilor. Marele Padişah Soliman şi-a luat drept împărăteasă o femeie originară din Rusia numită Roxalana, şi au fost serbări mari. Ceremonia a avut loc la Serai, iar festivităţile au depăşit tot ce am văzut până acum. A fost o procesiune publică şi s-au împărţit daruri. În timpul nopţii străzile principale au fost luminate, au fost petreceri şi muzică. Casele sunt împodobite cu ghirlande. La Hipodrom a fost înălţată o tribună de unde Roxalana şi Curtea au asistat la un mare turnir de cavaleri şi la o defilare de fiare şi girafe cu un gât atât de lung, încât ajungea la cer... Se vorbeşte mult de această căsătorie, dar nimeni nu ştie ce reprezintă ea.”

Înainte chiar de căsătorie, sultana Hürrem începuse să exercite o influenţă care va dăinui până la moartea ei. S-a exagerat probabil această înrâurire, căci Soliman nu era nicidecum un suveran slab şi influenţabil. Numai el poartă răspunderea pentru faptele sale, rele sau bune, în cei patruzeci şi şase de ani de domnie. Totuşi, „Vesela” era geloasă de intimitatea dintre sultan şi favorit. În 1537, ea va stărui să se pornească războiul împotriva Veneţiei, război la care Ibrahim se opunea. Ambasadorii străini nu uitau niciodată să îi aducă daruri şi mulţi înalţi demnitari îi datorau ei numirea lor. Ea va face toată cariera lui Rüstem, soţul fiicei ei Mihrimah, şi nu va înceta să-l protejeze. Vom vedea că nu a fost străină nici de uciderea lui Mustafa.

6


Roxalana nu a fost probabil, aşa cum s-a spus, duhul rău al lui Soliman. Reproşul cel mai grav pe care i-l poate aduce istoria este că ea a inaugurat domnia favoritelor şi a curtenilor care aveau să slăbească atât de crunt Imperiul.

[Gâzî-ul gâzî-ilor]Aflat la vârsta maturităţii, Soliman şi-a păstrat aspectul tineresc, este subţire şi

delicat. Mâna sa însă, notează Bragadino, este foarte puternică „şi se spune că este în stare să întindă arcul cel mai încordat.” Ambasadorul Veneţiei adaugă că sultanul are un caracter totodată mânios şi melancolic şi că nu-i place munca, pentru că, notează el, „a lăsat Imperiul pe mâna Marelui Vizir fără de care nimeni, nici el însuşi, nici vreo altă persoană de la Curte, nu ia o hotărâre, pe câtă vreme Ibrahim face tot fără a-l consulta pe padişah sau pe altcineva”.

85.1La Süleymaniye, marea moschee din Istanbul, sunt păstrate opt exemplare ale

Coranului copiate de Soliman. Sultanului îi plac discuţiile dintre teologi şi ia parte la ele cu plăcere pentru a aduce o argumentaţie asupra unui anumit articol al Coranului sau al unui hadîth şi nu pentru a se informa despre alte religii, aşa cum, se spune, făcuse Mahomed al II-lea, care, după cum scrie Spandugino, ardea lumânări în faţa relicvelor.

85.2La bătrâneţe va refuza vinul, din care băuse fără exces altădată. O singură dată a

folosit veselă de aur şi argint, cu prilejul primirii unei solii persane. Pentru că legiştii l-au lămurit că un asemenea lux este incompatibil cu preceptele religioase, el a poruncit ca în viitor la Palat să se folosească în orice împrejurare serviciile obişnuite din porţelan chinezesc. Cu puţini ani înaintea morţii sale, acestea vor fi înlocuite cu farfurii de lut.

[Dreptatea, îndatorire regală]Toată viaţa sa, Soliman a fost călăuzit de religie; mai mult decât oricare alt sultan

otoman, el a extins hotarele Imperiului şi a conferit Turciei o strălucire neasemuită în toate domeniile. Numele sub care a intrat în istoria ţării sale este însă cel de Legislator (Kanûni).

89„Dacă vor să ştie cât e ceasul, să crească doar un cocoş...”

109 - 111[Tragedia lui Ibrahim]În dimineaţa zilei de 15 martie 1536, corpul neînsufleţit al lui Ibrahim fu descoperit

la palatul Topkapı, în camera în care dormea noapte de noapte, alături de cea a sultanului. Veşmintele sale rupte, petele de sânge de pe pereţi - ce vor rămâne vizibile încă foarte mulţi ani - dovedeau că se apărase vajnic şi că muţii Seraiului izbutiseră să-i înfăşoare laţul în jurul gâtului abia după o luptă lungă. Trupul fu dus la mănăstirea de dervişi Canfeda, în spatele Arsenalului, şi îngropat fără ca nici o inscripţie să indice locul unde odihnea cel care timp de treisprezece ani fusese aproape egalul Padişahului.

Dispariţia, în împrejurări care fură aflate numaidecât, a acestui om atotputernic făcu o vâlvă grozavă. Lumea se întreba care puteau fi motivele pentru care Soliman se hotărâse să-l nimicească pe cel ce fusese atâta vreme un alter ego al său. Chiar dacă le-a mărturisit celor mai apropiaţi, istoria nu a păstrat nici o urmă a cuvintelor lui.

7


Analiza respinge motivele politice. Să-l fi trădat Ibrahim pe Soliman în favoarea lui Carol Quintul şi a lui Ferdinand? În afara faptului că nu a fost găsită în arhivele Habsburgilor nici o scrisoare care să-i dovedească vinovăţia, nu pare plauzibil ca acest bărbat, care dispunea de o putere şi de resurse aproape nelimitate, să-i fi ajutat pe duşmanii ţării şi ai omului datorită căruia devenise un fel de suveran. Să-l fi trădat în favoarea şahului în schimbul unei importante sume de galbeni, aşa cum a afirmat înaintea execuţiei sale Iskender Çelebi, ministrul de finanţe? Ibrahim dispunea de bogăţii uriaşe şi poate fi suspectată mărturia unui om care nutrea o ură neîmpăcată pentru cel ce era cauza morţii sale.

Probabil că o pondere mai mare au avut intrigile Roxalanei. Ambiţioasă şi voluntară, soţia sultanului îl ura pe Ibrahim. Atâta vreme cât acesta trăia, ea nu stăpânea pe deplin sufletul sultanului. Nu devenise cea dintâi femeie a Imperiului doar pentru a da moştenitori dinastiei. Cu un an în urmă, moartea Hafsei Hatun, Vâlide sultan, mama lui Soliman, o liberase de prezenţa unei rivale care era totodată şi ocrotitoarea lui Ibrahim. Acum singurul obstacol rămânea el. Roxalana a otrăvit probabil încetul cu încetul sufletul lui Soliman, povestindu-i calomniile răspândite de către invidioşi împotriva Marelui Vizir, precum şi zvonurile care circulau pe seama lui, căci opinia publică nu-l îndrăgise niciodată pe acel creştin renegat, plin de ostentaţie şi de dispreţ. Astfel, când, după Mohács, adusese de la Buda trei statui antice cu care împodobise Hipodromul, tot Istanbulul fusese îngrozit de faptul că Marele Vizir viola prescripţiile islamice. Ibrahim fu calificat drept idolatru, iar poetul Fighani Çelebi compuse satira următoare: „Lumea a cunoscut doi Abrahami: unul a distrus idolii, celălalt i-a reînălţat." Ibrahim fu cuprins de o mânie violentă şi îl osândi pe Fighani să fie plimbat pe un măgar înainte să fie sugrumat. Duşmanii lui pretindeau că, deşi se convertise la islamism, el rămăsese creştin. Drept dovadă subliniau dispreţul ce-l manifesta faţă de Cărţile Sfinte.

Soţia sa, Hadice, sora lui Soliman, avea şi ea motive să-i dorească răul. Deşi îi născuse un fiu, Mehmet Şah, el îşi luase o a doua soţie, Muhsine, ceea ce o supărase foarte mult.

Totuşi, intrigile Haremului şi zvonurile înaltei societăţi din Istanbul nu puteau să-l influenţeze într-atât pe Soliman, om plin de voinţă şi care nu se lăsa uşor convins. Avem toate motivele să credem că ponderea hotărâtoare au avut-o comportamentul lui Ibrahim şi mai cu seamă, anumite greşeli comise de el în ultima vreme.

Modest şi poate timid la începutul carierei sale, Ibrahim devenise cu timpul de o incredibilă aroganţă. Ştim în ce mod li s-a adresat solilor lui Ferdinand atunci când aceştia veniseră să negocieze pacea cu Poarta. Cuvintele acelea, precum şi altele la fel de insultătoare la adresa padişahului îi erau fireşte repetate acestuia.

Intr-o zi, în timpul campaniei din Persia, Ibrahim anunţă că îşi va lua titlul de serasker sultan. În Persia, guvernatorii de provincie erau numiţi „sultani”; pentru turci însă nu putea exista decât un singur sultan, cel al Conslantinopolului. Tot astfel şi pentru Soliman.

Acestei uluitoare înfumurări i se adăugă o intrigă tenebroasă care avu ca urmare căderea, apoi execuţia lui Iskender Çelebi, defterdar (ministru de finanţe). Cei doi bărbaţi erau rivali şi se urau. Marele Vizir obţinu de la sultan ca lui Çelebi să-i fie retrasă funcţia şi, mai târziu, omul putând deveni primejdios dacă rămânea în viaţă, să fie condamnat la moarte. Çelebi fu spânzurat în Piaţa Mare a Bagdadului. Noaptea următoare însă, Soliman îl visă pe nenorocit, care îi reproşa supliciul său şi îl ameninţa că îl va sugruma. Sultanul se sperie. S-ar părea că se convinse curând de nevinovăţia victimei sale şi de nedreptatea pe care Marele său Vizir îl pusese să o facă. Poate îşi aduse aminte de asemenea, în cursul săptămânilor următoare, de învinuirile aduse de

8


Iskender lui Ibrahim înainte să fie dus la moarte: conspiraţie cu persanii şi complot împotriva lui Soliman însuşi.

Veni ziua când însăşi existenţa lui Ibrahim îi deveni insuportabilă padişahului. Raţiuni de stat cereau ca Ibrahim să dispară. Mustafa şi Baiazid, cei doi fii ai Magnificului, vor plăti şi ei cu viaţa răzvrătirea lor împotriva autorităţii sultanului, căruia îi aparţinea fiecare bucăţică a Imperiului. Stăpân pe viaţa tuturor supuşilor săi, de la cel mai puternic la cel mai umil, el dă tot, dar poate să şi ia tot. Această concepţie cu totul asiatică despre drept îi îngăduia, de pildă, să readucă în tezaurul său - care era una cu Tezaurul public - bunurile Marilor Viziri şi ale înalţilor funcţionari la moartea sau la destituirea acestora. Totalitatea uriaşei averi agonisite de Ibahim fu confiscată de Soliman.

174 - 175

[În numele raţiunii de stat]Dintre cei opt fii pe care Soliman i-a avut de la cele două soţii ale sale, patru sunt

încă în viaţă la începutul anilor '50: Mustafa, Selim, Baiazid şi Cihangir. Doar primul nu este şi fiul Roxalanei. Mama lui Mustafa este Gülbahar Sultan, femeia care l-a însoţit pe Soliman pe când era guvernatorul Maghnisei şi pe care, după o luptă lungă şi intrigi nesfârşite, Roxalana a izbutit să o înlocuiască în inima lui Soliman. Din acea zi, rusoaica domneşte la Palat ca stăpână atotputernică. Padişahul îmbătrâneşte - în 1550 are 56 de ani - şi Roxalana ştie că, dacă Mustafa va domni vreodată, el îşi va asigura tronul poruncind sugrumarea fraţilor săi, adică a fiilor ei. În ceea ce o priveşte - dacă va fi cruţată -, nu-i va rămâne alt drum decât cel al sinistrului Serai Vechi, unde sunt ţinute soţiile căzute în dizgraţie şi sultanele-mame ai căror fii nu mai domnesc. Roxalana nu are altă alegere: Mustafa trebuie îndepărtat; de nu, el o va nimici pe ea, ca şi pe toţi urmaşii ei masculini.

Pentru Roxalana şi fiii ei, primejdia este cu atât mai mare, cu cât Mustafa este un om de mare calitate. Cei din jurul său sunt unanimi în această părere: Mustafa va fi un sultan vrednic de părintele său. Europa o ştie şi se teme. „Soliman are printre copiii săi”, scrie Postel în 1537, „pe un fiu numit Mustafa, minunat de bine crescut şi prudent, care este în vârstă de a domni, căci are 24 sau 25 de ani; să ferească Dumnezeu ca o aşa de mare Barbarie să se apropie de noi.” Busbecq vorbeşte de „însuşirile sale remarcabile”, în schimb, Selim are de multă vreme reputaţia justificată de porecla sa: „Beţivul” (Sarhoṣ). Despre Baiazid nu se vorbeşte nimic, nici nu-i nimic de spus. Cihangir, ghebos şi diform, destul de spiritual, nu intră în competiţie. Dintre cei patru, doar Mustafa se bucură de popularitate. Mulţi au şi început să-şi întoarcă privirile spre el: timarioţii nemulţumiţi, membrii vechii aristocraţii care se consideră frustraţi de privilegiile lor de către creştinii islamizaţi (devşirme), victimele crizei economice şi financiare care, pornind din Europa, a cuprins treptat tot Imperiul otoman, precum şi toţi cei care sunt de părere că, după 30 de ani de domnie, Soliman ar trebui să-i cedeze locul celui mai vrednic dintre fiii săi.

A existat oare un complot pentru a-l detrona pe Soliman şi a-l înscăuna pe Mustafa? Niciodată nu vom şti cu siguranţă, dar Mustafa cunoştea fără îndoială planurile Roxalanei şi ale fiilor ei. Dacă unul dintre ei se urca pe tron, soarta sa era pecetluită; muţii Seraiului îi vor prinde gâtul în laţ. Pare verosimil ca bărbatul acesta de treizeci şi şapte de ani, conştient de capacităţile lui şi de popularitatea sa, văzând Imperiul în nişte mâini vlăguite, să se fi gândit să preia puterea în loc să aştepte moştenirea, cu pericolele uriaşe pe care le aducea cu sine.

9


În duelul pe viaţă şi pe moarte care începea, victoria îi aparţinea celui ce ataca primul. Mustafa avea de partea sa o mare parte din armată, iar Roxalana şi cei doi fii ai ei enorma influenţă personală a primei doamne a Palatului, ponderea aparatului de stat şi a Curţii şi - cu atât mai însemnat în acele împrejurări - ajutorul total al lui Rüstem Paşa, iscusitul Mare Vizir, ginere al sultanului şi al Roxalanei.

Ce personaj ciudat este acest prim-ministru de origine mai mult decât modestă (în copilărie, se zice, fusese porcar) care devenise ginerele sultanului şi rămăsese timp de cincisprezece ani şi mai bine în fruntea statului! Născut într-un cătun din împrejurimile Szeged-ului, de origine creştină ca toţi demnitarii administraţiei civile şi ai armatei, el ura tot ceea ce îi reamintea de fosta sa religie. După cum spunea ambasadorul veneţian Bernardo Navagero, „el nu ţine seama, printre creştini, decât de cei ce-i dau cât mai mulţi bani”. Înfăţişarea lui era aproape respingătoare, era posomorât şi hrăpăreţ: „Pentru bani face tot ce i se cere”. Busbecq, care îl cunoştea bine, afirmă că vinde „până şi trandafirii şi viorelele din grădinile sultanului şi că pune de-o parte, pentru a le vinde, platoşa, coiful şi calul fiecărui prizonier”. Mic de statură, are un ten atât de colorat, încât pare vânăt, dar însuşirile sale de om de stat şi de administrator compensează aspectul fizic. Muncind zi şi noapte, înzestrat cu o memorie remarcabilă, el este „trufaş şi mânios, ambiţia sa este neţărmurită şi plăcerea sa cea mai mare este să i se spună că suveranii otomani nu au avut niciodată un slujitor mai înţelept şi mai circumspect.” Nimeni nu se pricepea ca el în a umple vistieria statului. Şi pe a sa. La moartea lui, lăsă o avere fantastică, „fără pereche înaintea sa”1 care îi îngăduise să dureze, la Istanbul şi în alte oraşe ale Imperiului, numeroase moschei şi alte ctitorii pioase.

1 Între altele, 815 ferme, 476 mori de apă, 1700 sclavi, 600 şei împodobite cu argint, 500 cu aur şi nestemate... 130 perechi de scări de aur, 760 săbii împodobite cu nestemate, 800 exemplare ale Coranului, 32 pietre scumpe în valoare de 11 milioane de aspri, 100 milioane de aspri (sau 2 milioane de ducaţi). (Citat în A.G. de Busbecq, Op. cit.).

176În vara următoare, Soliman apăru în fruntea oastei sale şi îi porunci lui Mustafa să i

se înfăţişeze. Se poate presupune lesne că Roxalana şi acoliţii săi profitaseră de lunile de iarnă la Palatul de la Istanbul pentru a-l aţâţa şi mai mult pe Soliman împotriva fiului său cel mai mare. În tot cazul, Soliman îi scrise acestuia să se prezinte la tabăra sa, la Ereğli, în Caramania, cu multă hotărâre, ca unul ce nu se îndoia de trădarea lui Mustafa. În scrisoare, îi mai spunea că „se va justifica de crima de care este învinuit şi că, dacă vine, nu are de ce să se teamă”. Mustafa era confruntat cu o alegere dificilă: înfăţişându-i-se tatălui său, îşi punea viaţa în primejdie; iar un refuz echivala cu mărturisirea că avusese de gând să-l trădeze. Alese demersul cel mai curajos, fie că se ştia nevinovat, fie că se credea în siguranţă printre ostaşi.

184Am ajuns la momentul când nemulţumirea şi, pentru unii, iritarea au drept efect

să-i ofere lui Baiazid, care s-a răsculat împotriva părintelui său, trupele cu care va duce lupta ce se va sfârşi cu moartea sa. După dispariţia lui Mustafa, lupta se desfăşura între Selim şi Baiazid, amândoi de aproape aceeaşi vârstă: aproximativ 35 de ani.

Roxalanei puţin îi păsa de viitorul dinastiei, dar înrâurirea ei asupra celor doi fii ai săi era destul de puternică pentru a-i împiedica să se bată, chiar dacă ea îl prefera, după cum se pare, pe Baiazid, deştept şi aparent lipsit de vicii, în timp ce Selim avea o

10


reputaţie bine stabilită de beţiv, grosolan şi leneş. Roxalana muri în luna martie 1558; îndată după dispariţia ei, cei doi fraţi se năpustiră unul asupra celuilalt.

200 - 203De zece ani nu mai preluase sultanul personal comanda trupelor. Musulmanii i-o şi

reproşau; datoria principală a gazi-ului, a urmaşului califilor, constă în a-i combate pe păgâni. I-o reamintea probabil mereu fiica sa, cucernica principesă Mihrimah, precum şi şeicii şi feţele bisericeşti din jurul său. Informaţiile primite arătau că apărarea Imperialilor era slabă. Sultanul nu va fi nevoit să lupte, îi spunea guvernatorul Budei; nu are decât să se arate şi oraşele i se vor supune. Dar, mai presus de orice, Soliman voia să şteargă amintirea înfrângerii de la Malta printr-o izbândă rapidă şi nimicitoare asupra creştinilor.

Ceremoniile plecării sunt şi mai somptuoase, şi mai strălucite ca de obicei. „Pompa desfăşurată lăsa cu mult în urmă tot ceea ce fusese văzut în expediţiile trecute.” Înainte ca alaiul să pornească, „poeţii cântau triumfurile viitoare ale celui mai mare padişah din lume”.

Bărbatul care părăseşte Istanbulul la 6 mai 1566, pentru a nu-l mai revedea niciodată, a devenit un moşneag. Un tablou ni-l arată cu obrajii scofâlciţi, cu barba albă şi rară. Un alt portret îl zugrăveşte adus de spate, slab, mai bătrân decât cei 70 de ani pe care i-a împlinit de curând. Nu mai are puterea să încalece şi lungul traseu de la Bosfor la Belgrad îl va parcurge în trăsură, în 49 de zile. Drumurile sunt atât de proaste, încât Marele Vizir, care a plecat cu o zi înainte, porunceşte să fie reparate cât de cât. Soliman este atât de chinuit de gută, încât rămâne în trăsură chiar când îi primeşte pe viziri.

O dată în plus, înaintarea armatei este întârziată de vremea rea. Ploile torenţiale umflă râurile şi desfundă drumurile. Abia construite, podurile sunt luate de ape. Zguduit în trăsură, sultanul suferă chinuri groaznice, dar refuză cu stoicism să oprească. Se fac halte extrem de scurte: o zi la Sofia, două zile la Niš, trei la Belgrad. Mai departe, greutăţile se măresc. Multe dintre cămilele care transportă bagajele se îneacă. O dată chiar sultanul se vede nevoit să doarmă în cortul Marelui Vizir, căci al său nu a putut fi ridicat.

În sfârşit, armata trece Dunărea şi sultanul îşi face cu pompă intrarea în Zemun, pe malul stâng al Dunării, unde trece trupele în revistă. Tot acolo îl primeşte cu mult fast pe loan-Sigismund, însoţit de patruzeci de nobili transilvăneni. Precedaţi de Marele Şambelan, de Marele Mareşal al Curţii şi de trei maeştri de ceremonii, patru paji îmbrăcaţi în veşminte ţesute cu fir de aur ţin scările şeii tânărului principe. Acesta este precedat de 1.000 de ieniceri, care duc darurile pe care el le oferă sultanului, printre care douăsprezece vaze somptuos decorate şi un rubin valorând 50.000 de ducaţi. Cei patru viziri stau în jurul tronului de aur strălucitor, împodobit cu nestemate. Principele este poftit să ia loc - dar pe un tron fără spetează - şi îi sărută mâna lui Soliman, care îl numeşte „fiul său iubit” şi îi promite să-i vină în ajutor, punându-i la dispoziţie tot ce îi va fi necesar. Ioan-Sigismund îl roagă să-i cedeze fâşia de teritoriu aliată între Tisza şi Transilvania. Ea îi este acordată pe loc. La plecarea principelui, Soliman se ridică de două ori pentru a-l îmbrăţişa, apoi porunceşte să-i fie date pumnale şi săbii cu încrustaţii de pietre scumpe, o şa împodobită cu nestemate, un cal superb „cu somptuoase harnaşamente”. La Zemun, sultanul îl primeşte, de asemenea, pe ambasadorul Franţei, Grantrie de Granchamp, care a venit să-i transmită urările de bine ale stăpânului său, Carol al IX-lea.

Soliman intenţiona să cucerească Komarom şi Györ, după ce va pune stăpânire pe Erlau, ce străjuia culoarul îngust spre Transilvania. Aflând însă că seniorul Szeged-ului, contele Zriny, îl ucisese pe un demnitar al Porţii şi pusese mâna pe o pradă

11


considerabilă, hotărî să atace imediat Szeged-ul. O dală în plus, vremea rea încetini înaintarea armatei în câmpia dintre Dunăre şi Tisza. Deşi era în toiul verii, râurile erau foarte umflate. Trecerea Dunării, a Savei şi a Dravei, pe poduri construite în grabă, fu anevoioasă. Artileria grea, trasă de bivoli, se înfunda în mlaştini, armata bătea pasul în noroi. În sfârşit, la 5 august Soliman sosi la Szeged, unde îl aşteptau 90.000 de ostaşi şi 300 de tunuri. Sub zidurile oraşului mai avu puterea să încalece şi porunci să înceapă asediul.

Din ordinul lui Zriny, fortăreaţa fusese îmbrăcată în postav roşu, iar pe turnul central sclipeau plăci de metal „în cinstea unui atât de mare monarh”. O lovitură de tun, trasă din fort, dă semnalul de începere a luptei. Îndată ia foc tot oraşul vechi. Zriny poruncise incendiul pentru ca pe dărâmături să fie aşezate bateriile. Atacurile şi bombardamentele se succed. De pe patul în care zace, Soliman ba ameninţă, ba încearcă să-l încânte pe Zriny cu promisiuni. Trece aproape o lună până când toate bastioanele exterioare se află în mâinile turcilor; acum, doar turnul central le mai rămâne asediaţilor. Zriny hotărăşte să întâmpine moartea cu eroism. Cu un lanţ de aur la gât, purtând o pălărie neagră împodobită cu un diamant, ţinând în mână „spada din tinereţe”, se aşază în fruntea celor 600 de ostaşi ce i-au rămas şi se năpusteşte asupra duşmanului, strigând de trei ori „lisuse!” Este rănit, capturat şi i se ţine capul în dreptul unei guri de tun pentru a fi decapitat. Astfel, plătea pentru martirajul căruia, cu puţină vreme înainte, el însuşi supusese pe un agă turc.

După câteva clipe, citadela exploda, îngropând sub dărâmături 3.000 de ostaşi. Soliman însă nu află niciodată despre căderea fortăreţei, după cum nu află nici despre cucerirea Gyulei de către vizirul său, Pertev Paşa. El murise în noaptea de 5 spre 6 septembrie, în cortul său. Numai medicul lui şi Marele Vizir, Sokullu Mehmed Paşa, fuseseră martorii ultimelor sale clipe.

318[Sfârşitul cuceririi]La moartea lui Soliman, Imperiul turc este nu numai cel mai puternic prin forţa

militară, întinderea teritoriului, bogăţia suveranului, ci şi cel mai populat. Cu 30-35 milioane de locuitori (inclusiv Africa de Nord şi Peninsula Arabică), el depăşeşte cu mult Anglia (5 milioane), Spania (6-7 milioane), Italia, împărţită în numeroase state (12 milioane) şi Franţa „plină ochi”, despre care se crede că numără 16-18 milioane de suflete. Întreaga Europă însumează aproximativ 80 de milioane. Teritoriile sultanului numără peste o treime din această cifră si sunt dintr-o singură bucată - avantaj considerabil, dacă ne gândim cât de uşoare sunt deplasările în imperiul lui Soliman faţă de problemele ridicate de împrăştierea teritoriilor lui Carol Quintul. Pe când Istanbulul are 700.000 de locuitori, Neapole şi Parisul, cele mai mari oraşe de pe continent, numără prima o jumătate, iar capitala Franţei abia o treime din această cifră. Londra are 120.000, Sevilla 100.000 locuitori. Nu există aşadar nici o asemuire cu uriaşa metropolă situată pe două continente, Asia şi Europa, la punctul de întâlnire a mărilor, prestigioasă capitală a unui imperiu peste care a domnit timp de patruzeci şi şase de ani puternica personalitate a unui suveran fără pereche, în centrul reţelei perfecte a unei administraţii şi a unei armate care erau, probabil, cele mai desăvârşite ale timpului.

350

[Moartea lui Soliman]La 25 octombrie 1566, viceregele Neapolelui îi transmitea lui Filip al II-lea o

scrisoare trimisă la 24 septembrie din Constantinopol la Ragusa, prin care „cei care se

12


află acolo” (la Constantinopol) vesteau moartea lui Soliman şi împrejurările înscăunării lui Selim al II-lea. Unele amănunte fiind inedite, o reproducem integral, eliminând anumite construcţii lingvistice proprii stilului protocolar spaniol din secolul al XVI-lea:

La 15 septembrie a sosit la Constantinopol un çavuş, plecat de şapte zile din tabăra sultanului, cu vestea că sultanul a murit după cucerirea Szeged-ului şi a Gyulei; acest eveniment s-a produs la data de 6 a zisei luni.

CRONOLOGIE

În imperiul otoman În afara imperiului otoman

1491 Se naşte Henric al VIII-lea al Angliei.1492 Cristofor Columb descoperă America.

Izgonirea evreilor din Spania.Cucerirea Granadei.

Musulmanii izgoniţi din Spania.1494 Se naşte Soliman Magnificul.

1494 Se naşte Francisc I.1500 Se naşte Carol Quintul.

1502 Vasco da Gama închide calea spre Marea Roşie.1512 Selim I urcă pe tron (26 mai).1516 Izbânda otomanilor asupramamelucilor din Egipt (24 august).

1516 Carol Quintul devine rege al Spaniei.1517 Selim I intră în Cairo. Siria şi Egiptulîncorporate în Imperiul otoman.

1519 Carol Quintul este ales împărat.1519 Magellan face ocolul lumii.

1520 Moare Selim I. (21 septembrie).Înscăunarea lui Soliman (30 septembrie).1522 Soliman cucereste Rodosul.1529 Soliman asediază Viena.

1530 Carol Quintul este încoronat împărat.1533 - 1534 Cucerirea Bagdadului.1535 Carol Quintul recucereşte Tunisul.

1556 Carol Quintul abdică. Ferdinad este ales împărat.Filip al II-lea devine regele Spaniei.

Înscăunarea lui Akbar, împărat mogul.1558 Moare Carol Quintul (21 septembrie).

Moare Maria Tudor. Elisabeta I regina Angliei1561 Execuţia lui Baiazid.

13

01. Andre Clot - Soliman Magnificul

Documents

Transcript of 01. Andre Clot - Soliman Magnificul