«FLATĂRI A L E A M B A S A D O R I L O R V E N E Ţ I E N I D E P E L Â N G Ă Î M P Ă R A Ţ I I R O M A N O -r E R M A N I , D E S P R E U N G A R I A , T R A N S I L V A N I A , Ţ A R A R O M Â N E A S C Ă ŞI M O L D O V A

(A D O U A J U M Ă T A T E A S E C O L U L U I A L X V I - L E A )

Ioan-Aurel POP

Raporturile Veneţiei cu Imperiul Romano-German 1 sunt vechi şi, în general, pot fi aracterizate drept încordate. Cele două mari puteri europene, deşi ambele în tabăra creştină, s-au aflat

de cele mai multe ori în grupări rivale. Aceasta nu înseamnă că nu au întreţinut relaţii diplomatice ori c ă nu au schimbat periodic solii. Spre deosebire de secolele precedente, mai pătrunse de fervoare creştină şi de spirit cavaleresc şi cruciat, veacul al XVI-lea este mai realist şi mai pragmatic". Veneţia a fost o predecesoare în acest sens, p romovând de timpuriu o politică a propriului interes "naţional", dincolo de ideologii, confesiuni sau religii. în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Europa avea o configuraţie mult schimbată faţă de trecut. Se impunea victoria Reformei religioase în anumite state şi regiuni ale continentului; se iniţiaseră timid Contrareforma şi Reforma catolică, deplin vizibile prin Conciliul de la Trento (1545-1563); Imperiul Otoman se afla în culmea expansiunii sale central-europene, ajungând cu frontierele sale până la Dunărea Mijlocie; Regatul Ungariei , vechi bastion al Creştinătăţii, căzuse sub loviturile lui Soliman Magnificul (1520-1566) şi se dezmembrase în perioada 1526-1541. Partea sa centrală (cu capitala Buda) fusese ocupată în mod efectiv de otomani şi transformată în provincie turcească, partea de nord şi de vest trecuse în patrimoniul împăraţilor habsburgi, iar partea de est - adică vechiul voievodat al Transilvaniei, cu Banatul (parţial) şi Part ium -devenise principat autonom (cvasi- independent) , sub suzeranitate o tomană 3 . Titlul de rege al Ungariei şi-1 luaseră şi Habsburgii , şi loan Zapolya (şi apoi fiul său, loan Sigismund), fostul voievod al Transilvaniei, şi sultanii otomani, adică toţi cei care dobândiseră părţi din vechiul regat al Sf. Ştefan sau/şi aveau o tradiţie în acest sens.

Germania continua să se pretindă, prin suveranii săi aleşi din Casa de Habsburg, moştenitoarea ideii imperiale. Numele oficial al acestui conglomerat politic era (de la finele secolului al XV-lea) "Sfântul Imperiu Roman de Naţ iune Germană", făcându-se acum şi prin nume diferenţierea dintre ficţiunea ideii imperiale romane şi realitatea etnico-naţională dominantă. O perioadă de aparentă glorie a mai fost atinsă sub Carol al V-lea sau Quintul (1519-1556), prin unificarea dinastică temporară a domeniilor europene ale Habsburgi lor şi prin vastitatea stăpânirilor de peste mări, dar în interior ţările "germane" erau frământate de contradicţii , divizate politic şi confesional, ameninţate de mari pericole. Schimbările rapide nu scăpau şi nu trebuiau să scape observatorilor avizaţi. Iar între aceşti "observatori", veneţienii erau printre cei mai activi. Solii, curierii şi ambasadori i Serenissimei erau instruiţi să fie atenţi şi să reţină tot ceea ce putea interesa Signoria, mulţi dintre ei fiind adevăraţi spioni4. Dar independent de aceasta, datoria oricărui ambasador la revenirea definitivă în ţară era aceea de a elabora o "relatare finală" asupra misiunii sa le 5 . Această relatare cuprindea, între altele, şi o prezentare a stării reale de la momentul respectiv a ţării în care diplomatul respectiv servise. Veneţia era statul cu cel mai bun sistem de acest fel, bazat pe o veche experienţă şi tradiţie, pe instituţii statornice şi verificate, care puseseră la punct mecanismul acesta.

Arhivele Serenissimei - unele dintre cele mai bogate şi mai bine păstrate din lume - excelează prin relatări "diplomatice" de genul celor evocate mai sus. Ambasadori i Veneţiei , prezenţe, de la un 'imp, permanente pe lângă împărat, elaborau rapoarte, informări sau relatări (relazioni) periodice, cu caracter secret, despre starea Germaniei şi a vecinilor săi la un moment dat. Relatările cele mai ample

rentru situaţia Imperiului în secolul al XVI-lea, vezi Fr. Heer, // Sacro Romano Impero. Mille anni di storia, ediţia a II-a italiană, Roma, 2001, p. 187-243. Pentru specificul Veneţiei, vezi Ch. Diehl, La Repubblica di Venezia. La storia secolare di questa città straordinaria, le circostanze che la resero grande e le cause che ne provocarono la decadenza, Roma, 2007, p. 182-218; G. Cozzi, G. Scarabello, La Repubblica di Venezia nell'età moderna. Dal 1517 alla fine della Repubblica, în "Storia d'Italia", vol XII, diretta da G. Galasso, Torino, 1992, passim. '•-A. Pop, Dalla crociata alla pace: documenti veneziani riguardanti i rapporti tra le potenze cristiane e l'Impero Ottomano

"Ilinìzio del XVI secolo, în vol. "L'Italia e l'Europa Centro-Orientale attraverso i secoli. Miscellanea di studi di storia politi­co-diplomatica, economica e dei raporti culturali", a cura di C. Luca, G. Masi, A. Piccardi, Brăila-Venezia, 2004, p. 95-107. jL-A. Pop, Th. Nägler (coord.). Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541), Cluj-Napoca, 2003, p. 324-330. j P Preto, /servizi segreti di Venezia, Milano, 1994. Relatările edite au fost grupate într-o culegere: L. Firpo (a cura di), Relazioni di ambasciatori veneti al Senato. Tratte dalle

""gliori edizioni disponibili e ordinate cronologicamente, vol. IV. Germania ( 1658-1793), Torino, 1968, passim.

se făceau cu ocazia încheierii misiunilor trimişilor pe rmanenţ i 6 . Acestea puteau avea şi c â t e

preambul istoric. Este şi cazul raportului ambasadorului Paolo Tiepolo, autorul, la 1557, al unui laborios, în cadrul căruia descrie toate "ţările majestăţii sa le" 7 . între ele, era invariabil pomenita Ungaria, cu Transilvania şi cu Ţările Române extra-carpat ice 8 . Menţionarea Ungariei ca ţară sun împăratului are raţiuni istorice foarte serioase. încă de la fondarea Regatului Ungariei, sub Ştefan I C e i Sfânt (997-1038), în anul 1000, ţara a avut sub aspect instituţional doi "naşi", anume Sfântul Scaun (ceea ce a condus la pretenţia şi apoi la tradiţia că acest regat făcea parte din "patrimoniul Sfântul ' Petru") şi Imperiul Romano-German (ceea ce a condus la ideea că regele Ungariei este vasalul împăratului, ca, de altminteri, toţi ceilalţi principi europeni catolici). Pe de altă parte, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, mulţi împăraţi germani au fost, în chip real sau formal, şi regi ai Ungariei începutul 1-a făcut Sigismund de Luxemburg, care a fost mai întâi rege al Ungariei (1387-1437) şi a b j a

apoi împărat ales al Germanici (din anii 1410-1411) şi apoi încoronat (din 1433). A urmat un şir întreg de suverani germani şi regi ai Ungariei în acelaşi t imp - Albert, Ladislau, Frederic al IILlea, Maximilian I, Ferdinand - unii domnind efectiv la Buda, alţii purtând numai un titlu. Dar prezentarea Ungariei între "ţările majestăţii sale" mai are o raţiune foarte puternică şi foarte recentă, de secol XVT între 1526 şi 1541, întinse părţi ale Ungariei dinspre nord şi vest au intrat efectiv sub dominaţia directă a Habsburgilor pentru circa un secol şi jumătate . Ţara Românească şi Moldova sunt amintite, de obicei vag, ca foste ţări vasale ale Ungariei , iar Transilvania apare ceva mai insistent, ca regiune a Ungariei de odinioară şi ca teritoriu dorit şi obţinut vremelnic de Habsburgi după 1541.

Tiepolo scrie în relatarea sa de la 1557 că Ungaria, "ţară odinioară foarte înfloritoare şi foarte puternică", era atunci "slabă şi demnă de milă". Autorul arată că nu va insista asupra istoriei, dar porneşte totuşi de la huni, veniţi "prima oară în Panonia în 373" din "Sciţia Asiei", pomenind şi retragerea lor după moartea lui Atilla şi "reîntoarcerea" ungurilor - "popoare ale aceloraşi huni" - în 794 (s ic!) 9 , care ocupară ţara, chemată apoi Ungaria de la numele lor. Se remarcă aici, după cum era firesc în epocă, teoria celor două "descălecaturi", primul al hunilor şi al doilea al ungurilor, precum şi ideea identităţii celor două populaţi i . Abia mai recent, sub influenţa şcolii pozitiviste, s-a demonstrat netemeinicia acestor aserţiuni, adică lipsa de legătură genetică, de înrudire etnică între huni şi unguri, primii fiind turanici, iar ceilalţi fino-ugrici. Mai scrie autorul Venetian despre Ştefan, "primul rege creştin", căruia, conform tradiţiei, "în chip divin îi fuse adusă din cer coroana", foarte respectată de unguri şi care, la momentul redactării raportului, s-ar fi aflat la regele Ferdinand de Habsburg, dată lui de către regina Isabella, la "concilierea" din 1551. De fapt, coroana regilor unguri medievali avea două părţi alăturate sau unite ulterior, una inferioară, "bizantină", confecţionată în 1074 şi alta superioară, "latină", probabil din secolul al XIH-lea. Isabella era văduva (de origine poloneză) a regelui loan Zapolya, mort la 1540 şi m a m a lui loan II Sigismund, proclamat rege al Ungariei, în fapt principe al Transilvaniei. "Concilierea" din 1551 - la care se referă ambasadorul Paolo Tiepolo - este acordul propus de "fratele" (călugărul) George Martinuzzi dintre Isabella şi loan Sigismund, pe de o parte şi Ferdinand de Habsburg, pe de alta, semnat la 21 iulie 1551. în schimbul domenii lor Oppeln şi Ratibor, loan Sigismund şi Isabella cedau lui Ferdinand de Habsburg Transilvania, iar Martinuzzi devenea arhiepiscop (primat al Ungariei) de Strigoniu (Gran, Esztergom), cardinal şi guvernator al Transi lvanie i 1 0 .

După ce subliniază continuitatea dinastică a urmaşilor lui Ştefan până în 1302 (de fapt, ultimul arpadian, Andrei al III-lea, a murit în 1301), Tiepolo insistă asupra a două particularităţi. Pr ima ar fi că de atunci (din 1302, spune el) , "acel regat a fost condus de regi străini", iar a doua că aceşti suverani au fost aleşi de unguri "prin voinţa lor comună". Ult ima aserţiune se referă, desigur, la adunarea stărilor (numită dietă), adică la prelaţi, baroni, comiţi , nobili, cu alte cuvinte la "ţara legală", la elita care participa la exercitarea puterii . între regii aceştia de origine străină care au domnit în Ungaria sunt pomeniţi cei proveniţi din Boemia , Bavaria, Polonia, din Regatul Neapolelui , din Ţara Românească. In ultimul caz, simte nevoia să precizeze: din Ţara Românească provenea "strămoşul regelui Matia". Reg 1

ai Boemiei au fost Sigismund de Luxemburg şi Vladislav al II-lea; din Polonia proveneau regn

6 K. Benda, La diplomatie de Venise et la monarchie des Habsbourg au XVI-e siècle, în "Venezia e Ungheria nel Rinasci­mento", a cura di V. Branca, Firenze, 1973, p. 157-165. 7 Archivio di Stato di Venezia, Collegio, Relazioni Ambasciatori, Germania, busta 12. Vezi şi E. Alberi, ed., Le relazioni degli ambasciatori veneti al Senato durante il secolo decimosesto, seria I, vol. III, Florenţa, 1853, p. 143-174. 8 Despre raporturile veneto-ungare şi interesul Veneţiei pentru Ungaria, vezi V. Branca (a cura di), Venezia e Ungheria nel Rinascimento, Firenze, 1973. 9 Corect 895-896. 1 0 "Norocosul" prelat şi om politic, acuzat de duplicitate, avea să fie asasinat la finele aceluiaşi an.

jelloni ai Ungariei, anume Vladislav I, Vladislav al Il-lea şi Ludovic al Il-lea; Otto de Bavaria a st pretendent la tron după 1301; din Neapole proveneau Angevinii , primul dintre ei, ajuns efectiv

al Ungariei în 1308, fiind Carol Robert; regele Matia Corvin, fiul românului Iancu de Hunedoara , r£-^cut în Transilvania, şi-a făurit şi unele genealogii imaginare, spre a masca originea sa modestă, pretenţia că familia sa provenea din dinastia princiară a Ţării Româneşt i se înscrie, probabil , în endinţa de a ridica prestigiul regelui prin sângele nobil, aspect atât de important pe atunci. Veneţianul • c £ Regatul Ungariei "a fost al Casei de Austria şi mai înainte de regele actual", sub împăratul

Albert al Il-lea, "care nu s-a putut bucura de el nici doi ani întregi" şi apoi sub fiul său Ladislau, "care muri la 17 a m " - m s e s e Ş> anterior, cum spuneam, al unui împărat romano-german, Sigismund de Luxemburg, numai că acesta nu era din dinastia de Habsburg.

în continuare, raportul trece la caracterizarea locuitorilor: ungurii ar fi "oameni foarte mândri şi cruzi", "foarte zgârciţi şi puţin păstrători ai credinţei", cu obiceiuri moştenite de la "strămoşii lor din Sciţia"- Sub aspect religios, autorul îi consideră în cea mai mare parte luterani şi anabaptişti , fiind şi fflUlţi care "nu o ţin mai mult pe una decât pe cealaltă". Se ştie că ungurii au fost până la urmă, în mare parte, calvini, dar pentru data la care scrie, autorul are dreptate: la începuturile Reformei, majoritatea elitei ungare a trecut, ca şi germanii din Ungaria şi Transilvania, la luteranism, aderând abia mai târziu la confesiunea calvină sau "reformată" (cum i-au spus şi îi spun ei înşişi). "Anabaptişti i" trebuie să fie unitarienii, care şi-au organizat biserica în Transilvania, avându-şi centrul mondial la Cluj şi care (divizaţi şi ei în curente) erau cea mai radicală dintre noile confesiuni născute prin Reformă. Ungurii mai sunt caracterizaţi ca "nedisciplinaţi" (=needucaţi , necizelaţi), precum germanii şi boemii , dar ca aspect fizic sunt consideraţi mai aproape de turci, "prin aceea că poartă cizme strâmte (strânse pe picior), acei bocanci largi şi lungi, acele veste lungi, acel ciuf de păr, acele mustăţi fără barbă şi, pe scurt, orice alt lucru, cu excepţia turbanului, în locul căruia poartă unele pălării înguste sau unele berete de piele foarte înalte; sunt foarte răbdători în a tolera greutăţile şi asprimile vieţii şi sunt foarte puţini dintre ei aceia, vorbesc de nobili, care dorm în pat, părându-le că le poate ajunge o masă, sau un covor, ori o bucată de pâslă sau nişte paie dedesubt".

Despre l imba ungurilor, ambasadorul spune că "nu seamănă cu niciuna din Europa" şi că se folosesc de ea în scris "numai de puţini ani", deoarece actele publice le scriu în continuare în l imba latină, pe care mulţi o învaţă, mai ales că aveau o universitate "nobilă" la Cinci Biserici (Pees), căzută recent în mâinile turcilor. Hotarele ţării ungureşti sunt date cu oarecare relativism: la răsărit ţara se învecina cu Bulgaria şi Valahia, la apus cu Moravia şi Austria, la sud cu Slavonia, Bosnia şi Serbia, iar la nord cu Moldova, Rusia şi Polonia. Suntem avertizaţi că între aceste hotare este inclusă şi Transilvania. Aceasta este întinderea ideală a Ungariei , de dinainte de destrămarea din 1541. Totuşi, după ce e prezentat relieful plan şi fertilitatea solului, după ce sunt enumerate bogăţiile ţării (roadele agricole, vinul, carnea, fructele, peştii, minele de aur, alte metale, sarea, râurile repezi), autorul demonstrează că ştie cum era divizată vechea Ungarie: în afară de Transilvania, ţara avea circa 70 de comitate, dintre care regele Ferdinand poseda 28, "rebelii" aveau şase, iar turcii restul; "posesiunile majestăţii sale de dincoace de Dunăre , dinspre Austria, sunt şapte, de dincolo, dintre Tisa şi Transilvania una, şi 20 între Tisa, Austria şi Moravia, dar dintre toate acestea doar 13 sau 14 sunt libere de turci, pentru că în toate celelalte ei au pus piciorul şi este adevărat că cele libere, din partea Transilvaniei, sunt cele mai apropiate de Moravia şi Polonia". Se mai adaugă că în Transilvania se găsesc cele mai importante mine, dar şi cea mai mare mizerie, fiindcă "sărmanii locuitori" suferă când cruzimea turcilor, când pe a creştinilor. Tiepolo mai ştie că în comitatele guvernate de "rebelii majestăţii sale", aşezate "dincolo de Dunăre" (spre est), de unde se pot pune împreună 4000 de cai, conducerea, asigurată de fiul mezin al lui Francesco Bubech, de Pereni Gabriel, de Giorgio Battori şi de alţii, este tiranică. Despre ardeleni ni se spune că sunt divizaţi, chiar fraţii trecând unii de partea rebelilor, alţii rămânând sub ascultarea regelui, cei dintâi intitulându-se "vasali ai copilului ce fu al regelui loan" (Zapolya), prezentat din nou ca stăpân al Transilvaniei, după ce "se îndepărtase în anul trecut" (1556) de Ferdinand, în felul în care - spune ambasadorul - fusese înştiinţată la t impul potrivit majestatea sa.

Se trece apoi la prezentarea detaliată a Transilvaniei, "provincie nu foarte mare, dar cea mai bogată în raport cu oricare altă parte a Ungariei", având toate cele necesare, de la hrană până la confort Şi amabilitate: mine de aur, de argint, de sare, cu "pietre aproape întregi de aur" în nisipul râurilor; Transilvania se conducea odinioară printr-un guvernator al regelui numit voievod, dar de curând - se spune - "regele făcu doi voievozi cu putere egală, ceea ce fu principala cauză pentru care se ivi

neînţelegerea rebeliunii între ei" ; provincia nu mai avea "starea ecleziastică", deoarece episcopul fusese alungat, iar veniturile sale fuseseră confiscate. Aceste evenimente se petrecuseră într-adevăr la 1556. Sunt date detalii în legătură cu "trei popoare locuitoare ale acestei provincii", anume ungurij locuitori în comitate, "în anumite cetăţi", numiţi nobili şi ocupând primul loc ca rang în ţară; colonii veniţi din Germania şi locuind "în şapte oraşe"; secuii, "care zic că descind din acei huni" ce refuzaseră să se mai întoarcă în Sciţia, ocupând regiunea unde se aflau şi atunci, de lângă Moldova şi care ar fi putut da 25 de mii de cai şi mult mai mulţi pedestraşi. Sunt surprinse aici o serie de realităţi chiar dacă parţiale. Suprimarea "stării ecleziastice" semnifică de fapt trecerea la Reforma religioasă în urma căreia catolicismul a rămas confesiunea cea mai slabă dintre cele recepte din Transilvania. Cele "trei popoare" sunt în realitate cele trei stări-naţiuni din Transilvania, nobil imea, saşii şi secuii, fiin(j surprins momentul specific secolului al XVI-lea, când naţiunea nobiliară se transformă în naţiunea maghiară şi ajunge dominantă. De aceea, se spune că "ungurii" sunt numiţi "nobili". Numărul de peste 50 de mii de oameni pe care ar fi fost capabili să-i trimită la luptă secuii este mult exagerat, în condiţiile în care întreaga populaţie secuiască era de circa 100 de mii. Lipsesc din acest tablou cei mai numeroşi locuitori ai ţării, românii şi confesiunea lor creştină ortodoxă, deoarece ei nu erau recunoscuţi între stări (nu erau socotiţi locuitori oficiali ai ţării), iar confesiunea lor nu se afla acceptată între confesiunile recepte ale Transilvaniei.

Autorul constată că în partea Ungariei posedată direct de turci, întreaga nobilime a fost "stinsă" şi "anulată", regiunea fiind guvernată prin trei beilerbei, unul la Buda, altul la Timişoara şi al treilea la Belgrad, fiecare având un număr de sangiaci subordonaţi . Ca părţi ale fostului regat al Ungariei ocupate de turci sunt date şi Bulgaria, Serbia, Bosnia, mare parte din Slavonia, Dalmaţia ("cu excepţia celei ce ţine de Serenitatea Voastră", adică de Veneţia) . Despre Ţara Românească şi Moldova (pomenite probabil fiindcă fuseseră cândva vasale ale Ungariei), se spune că deveniseră tributare sultanului, "domnii lor fiind foarte ascultători ordinelor Turcului şi servind în războaie cu 90 de mii de cai şi mai mult contra creştinilor, cu toate că au încă şi ei acest nume".

Spre finalul acestei părţi, ambasadorul Paolo Tiepolo face o judecată de valoare mai generală, luând în calcul eforturile antiotomane notabile şi vechi, nereuşite, ale Ungariei , ale popoarelor sale şi ale popoarelor vecine: cele două înfrângeri ale lui Sigismund de Luxemburg, de la Nicopole (1396) şi Golubaţ (1428), înfrângerea şi moartea regelui Vladislav I la Varna (1444), "slaba înclinare spre arme a lui Vladislav, socrul regelui actual", "soarta nefericită" a fiului său, Ludovic al II-lea, înfrânt şi mort "în mlaştina de la Mohacs" (1526), cele şase expediţii făcute de "sultanul actual" (Soliman Magnificul) contra "acestui regat", la 1521, 1526, 1529, 1532, 1541 şi 1543, la care s-ar mai putea adăuga campania din 1538 împotriva Moldovei , precum şi armatele multe trimise sub conducerea paşilor şi a căpitanilor otomani . In urma acestei enumerări , a mulţilor ani de când Ungaria luptă, a rezultatelor proaste obţinute în bătălii, autorul nu se mai miră de "pierderea" ţării, ci se miră de menţinerea ei până atunci.

Peste câţiva ani (în 1571), un alt ambasador (în mai multe rânduri - 1564, 1571, 1577, 1581), anume Ser Zuan M i c h i e l 1 2 , face o relatare finală despre stările din Ungaria şi vec ină ta te 1 3 . Datele despre Ungaria se repetă aproape invariabil, luate parcă aproape exact din precedentul raport. Transilvania este şi ea admirată - ca fiind "foarte puternică şi foarte bogată, deasupra altora din Europa" - pentru avuţiile ei nenumărate. Un detaliu în plus, important: veneţianul ştie că bogăţiile erau exploatate "cu mai multă precauţie decât s-ar fi cuvenit", fiindcă locuitorii se temeau să nu cadă în mâna lacomilor turci. Locuitorii ţării sunt încadraţi se acest autor în "trei naţiuni", ungurii , "care sunt nobili", secuii, "care sunt soldaţi" şi saşii, "care sunt germani", meşteşugari şi locuitori ai oraşelor. Despre secui se spune, în chip eronat, că au aceeaşi limbă cu locuitorii Ţării Româneşt i şi Moldovei. Se face o confuzie aici cu românii din Transilvania, care aveau realmente aceeaşi l imbă cu locuitorii Ţărilor Române extra-carpatice, dar nu erau recunoscuţi ca naţiune. Secuii aveau aproape aceeaşi limbă cu ungurii. In continuare, se prezintă aşezarea geografică optimă a Transilvaniei , faptul ca e înconjurată de "munţi aspri", că are trecători greu de străpuns şi un număr mare de luptători vrednici, că, spre a fi apărată eficient, are nevoie de ajutor dinafară. în fine, se mai spune că această provincie ar fi "cheia Ungariei" , fapt pentru care regele (acum Maximil ian, 1563-1572) ar vrea s-o "conserve", c a

să nu cadă în mâinile turcilor", care au şi restul ţării". Mai spune Michiel că dacă se menţine

" Voievozi "colegi", cu autoritate egală, fuseseră Ştefan Mailat şi Emeric Salassa, în 1530-1540 Adică Giovanni Michiel.

1 3 Archivio di Stato di Venezia, Collegio, Relazioni Ambasciatori, Germania, busta 12, f. 18r, 19r, 28r. Vezi şi Fontes J Austriacarum, seria a 2-a. Diplomataria et acta, vol. XXX, Viena, 1870, p. 271-316.

Transilvania în mâini creştine, se mai poate spera la "recuperarea regatului", dar că, dimpotrivă, dacă g "pierde" Transilvania, va fi pierdut şi regatul, rară speranţă de recuperare.

Sub aspect politic, se spune că ţara Transilvaniei fusese dominată mulţi ani, "cu putere absolută", de "fiul regelui loan", cu titlul pe care şi-1 da el însuşi de "rege ales al Ungariei", deşi a «lăţit tribut sultanului, anume 12-16 mii de ducati anual. Raportorul adaugă că în momentul respectiv, odată cu moartea lui loan Sigismund (1571), "a câştigat majestatea sa - Maximilian - competenţa acestor titluri", pe care le cedase totuşi printr-un acord recen t 1 4 , neaplicat datorită morţii lui loan Sigismund, rămas cu autoritatea reală asupra provinciei, cu titlul de principe şi tară obligaţia de a plăti vreo dare împăratului. Acesta din urmă, lăudat pentru "toleranţa sa", apare generos şi "faţă de locuitori", fiindcă le-a îngăduit să-şi aleagă singuri voievodul. îngăduinţa nu însemna doar generozitate, ci era şi un mijloc de a evita disensiunile, datorită pericolului iminent, rezultat de pe urma oscilaţiei puterii între "Batteri , noul voievod şi Bechitz, persoană apropiată de principele mort şi de cei din consiliul său, de foarte mare autoritate şi de foarte mare influenţă". Această din urmă "persoană" este Gaspar Békés, conducătorul partidei imperiale din Transilvania, care va fi înfrânt de Ştefan Bâthori, cu ajutor turcesc, în lupta de la Sânpaul, din 1575. In continuare, raportul ambasadorului Venetian intenţionează să acrediteze ideea că, deşi transilvănenii "se amestecară cu turcii", "voievodul Batteri" ar fi avut o înţelegere cu "maiestatea sa", în sensul întoarcerii provinciei sub autoritatea împăratului şi chiar al recunoaşterii în dietă a suzeranităţii acestuia. Mai adaugă "cavalerul Zuan Michiel" şi afirmaţiile pe care le auzise la curtea imperială la plecarea sa, despre posibila declarare a lui Bâthori drept inamic al sultanului, imediat după ce împăratul ar fi făcut acest lucru. Gestul acesta al împăratului , odată făcut, ar fi antrenat - ni se spune - şi alăturarea principilor Ţării Româneşti şi Moldovei la tabăra antiotomană. Aceşti principi lăsau clar impresia că ar fi făcut acest lucru, ba chiar lăsau "să se înţeleagă asta în mod deschis". După prezentarea acestor aspecte despre Ungaria, Transilvania şi vecinii lor creştini, în relaţie cu Turcul , autorul încheie o parte importantă a relatării sale.

Urmează o alta, despre relaţiile împăratului romano-german cu principii creştini, prezentaţi în ordinea prestigiului lor: papa, regele Franţei, cel al Spaniei (şi Portugaliei) , al Angliei, al Poloniei , principii din Italia (Mantova, Ferrara, Parma, Savoia, Florenţa, Urbino). In final, veneţianul vorbeşte despre raporturile împăratului cu turcii şi despre posibilitatea alcătuirii unei noi ligi ant iotomane. Raportul vorbeşte despre membri dinspre răsărit ai unei asemenea alianţe, anume Regatul Poloniei , "mai puternic şi mai potrivit decât oricare altul", care ar fi urmat imediat "de aderenţii lui, moldoveanul, valahul şi t ransa lp inul 1 5 , afară de voievodul Transilvaniei , cu toţii principi mari , care fiind, aşa cum sunt, în viscerele Turcului , sunt cei mai apţi să-i poată face mare pagubă". Se mai adaugă posibilitatea ca împăratul "să-1 mişte încă şi pe Moscovit" . Cu alte cuvinte, în opinia ambasadorului Venetian pe lângă împăratul german, cele mai potrivite ţări să lupte, alături de Polonia, contra otomanilor ar fi Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, cu principi puternici, aflaţi "în prima linie", cunoscători ai treburilor turceşti şi capabili să facă mare pagubă inamicului.

Se continuă cu "relaţia finală a luminatului domn Giovanni Cornare , din ambasada de la împărat, prezentată de mine, Bar tolomeu C , în ziua de 29 august 1578". Suntem într-o perioadă în care in fruntea Imperiului Romano-German se afla, din 1476, Rudolf al II-lea, iar în fruntea Transilvaniei continua să fie principele Ştefan Bâthori, cu situaţia mult consolidată, mai ales după ce, în 1576, devenise şi rege al Poloniei. După o prezentare, în spiritul descrierilor evocate mai sus, a Ungariei şi Transilvaniei, ambasadorul Serenissimei crede că "din raţiune de stat, maiestatea sa nu trebuie să încredinţeze chestiunile sale unor persoane care sunt gata să se revolte aşa de uşor" (ca ungurii), chiar dacă nu a putut bănui că în prezent aveau să facă ceea ce făcuseră şi în trecut, când "se dădură Turcului". Motivul supunerii faţă de otomani a fost - crede sursa respectivă - teama capilor de a nu-şi pierde demnităţile şi multele privilegii pe care le aveau şi care erau şi sunt foarte mari sub Principele Ştefan Bâthori. Faţă de el, se exprimă o oarecare admiraţie, pe motiv că nu ar dori în nici un fel să-1 concureze pe împărat în vreo chestiune şi nici să aspire la titlul de rege (al Ungariei), fie din lipsă de ambiţii atât de înalte, fie din teamă de rivalul său, Békés, pretendent la titlul de principe şi recent izgonit". Veneţianul consemnează şi mărturia împăratului însuşi, care, "mai mult decât o dată",

a r f i recunoscut că Bâthori "i-a jurat credinţă, dar în chip secret, din teamă de Turc". De asemenea, se

14 p

este vorba despre tratatul de la Speyer, din 1570, prin care loan Sigismund recunoştea suzeranitatea împăratului Maximilian şi-i ceda comitatele Bereg, Ugocsa, Satu Mare şi Szabolcs, dar păstra stăpânirea asupra comitatelor Bihor, olnocul de Mijloc, Crasna, Maramureş şi a cetăţilor Hust, Cehu Silvaniei, Tăşnad şi Oradea. în ciuda tonului relatării,

Cordul acesta consolida partida habsburgică din Transilvania. Pleonasm, fiindcă Valahia şi Translapina reprezentau acelaşi lucru, anume Ţara Românească.

mai ştia că transilvăneanul trimisese un ambasador al său la Roma, în 1577, cu supunerea sa faţă înaltul pontif şi că acesta, în scrisorile de răspuns îi dăduse titlul de principe, ceea ce l-ar fi măgul i întrucât "nu era potrivit ca un vasal al său (al papei) să fie acceptat sau onorat cu acel nume". Er altă dovadă a modestiei lui Bâthori, de care împăratul s-ar fi mirat. Deşi ambasadorul Venetian recunoaşte că "acest principe sau voievod, cum îl vom fi chemând", ţine "la prietenia cu Turcul, căruia îi plăteşte 10 mii de ducati ungureşti tribut pe an", îl laudă iarăşi că este "un foarte bun catolic". El nu îndrăzneşte să-şi arate ostentativ religia "de teama locuitorilor, care sunt cu toţii eretici şi cei mai mulţj trinitari" (anti-trinitarieni sau unitarieni), dar "a făcut de multe ori cerere să-i fie trimişi iezuiţi, ca să stea aproape de el". Urmează un elogiu al acestor "buni părinţi", cărora "toată Creştinătatea are de ce să le fie obligată", după cele văzute de martorul nostru în Franţa şi în Germania. Ambasadorul mai afirmă că "religia noastră catolică nu primeşte de la nimeni mai multă căldură în aceste vremuri decât de la doctrina, bunătatea şi marea lor înţelepciune" şi că, fără ei, această credinţă ar fi fost "dacă nu de tot stinsă, cel puţin pe de-a-ntregul contaminată"; astfel, "strădaniile lor asidue, însoţite de cel mai bun exemplu, produc în continuare atât de mare şi aşa de bun rod, încât nu numai credincioşii rămân consolaţi, iar ezitanţii se confirmă (catolici), dar chiar şi foarte mulţi din cei deja învechiţi în erezie se convertesc pe loc". Este , în fine, remarcată grija părinţilor iezuiţi pentru educarea tinerilor, grijă apreciată până şi de "eretici", care "îi trimit la ei pe fiii lor şi acceptă ca ei să fie instruiţi în chip catolic". Dincolo de tonul prea entuziast al elogiului, venit din partea unui catolic, relatarea surprinde cu destul de mult real ism acele trăsături pentru care iezuiţii s-au remarcat şi în istoria Transilvaniei: trimiterea de misiuni active în principat (la Cluj, Alba-Iulia şi Oradea), revigorarea catolicismului muribund, întemeierea colegiului universitar de la Cluj (1581), prevăzut cu trei facultăţi, după model european, cu posibilitatea acordării celor trei titluri academice, de baccalaurens, magister artium şi doctor. La această universitate, aveau să studieze, într-adevăr, nu doar tineri catolici, ci şi protestanţi şi chiar ortodocşi.

Urmează o "relatare de la Viena a unui curtean transformat în ambasador", nedatată, nesemnată, pe alocuri confuză şi pastişată după precedentele. Autorul anonim deplânge căderea Ungariei sub otomani şi lipsa de acţiune a Creştinătăţii . El arată că supuşii creştini ameninţaţi de turci implorau ajutoarele divine deopotrivă, la egalitate, pentru armatele veneţiene şi pentru cele ale împăratului romano-german. Se vorbeşte apoi vag despre "războiul Transilvaniei împotriva turcilor", despre Ungaria supusă, pentru a cărei eliberare ar trebui cam 13 mii de soldaţi în părţile superioare (Slovacia), 40 de mii în cele inferioare şi în Croaţia şi vreo 15 mii spre Ţara Românească şi Moldova. Aceste estimări par aleatorii şi fără prea mare legătură cu realitatea, ca şi vecinii Ungariei, plasaţi eronat din punct de vedere geografic. După enumerarea acestor vecini (Ţara Românească şi Bulgaria la nord!, Moldova, Podolia şi Polonia la vest!, Moravia şi Austria la sud!, Serbia şi Bosnia la est!), autorul anonim se întreabă retoric a cui va fi ţara fertilă şi bogată numită Transilvania, "a Turcului sau a Cezarului". Se arată apoi care sunt cele două căi pe care pot intra tătarii în Ungaria: una departe de Regatul Poloniei, spre "Belgrad", iar alta spre hotarele Transilvaniei; "drumul Belgradului" ar fi mai lung, dar mai uşor şi mai sigur, cu şansa ca oamenii şi caii lor să ajungă mai puţin obosiţi şi moleşiţi; cealaltă cale, de la hotarele Transilvaniei, la care s-ar ajunge trecând prin Polonia, este mai grea şi mai periculoasă, trebuind parcursă în grabă mare, fapt pentru care caii ar ajunge extenuaţi şi moleşiţi în Ungaria. Se mai face o observaţie importantă: în "celălalt război" făcut de Soliman cu Ungaria, tătarii luară drumul Belgradului , "de astă dată au ţinut drumul celălalt, mergând vestea că rătăcesc acum prin Transilvania, prin Sambroia, spre Caşovia". Detalierea continuă: lăsând drumul obişnuit, tătarii ajunseră aproape în vecinătatea "gurii Nistrului" {la boca del Boristene), "unde fură ajutaţi de turci cu bărcile şi trecură la Thelina, deasupra Cetăţii Albe (Moncastro), aparţinătoare de Imperiul Otoman, evitând astfel orice impediment polonez, nelipsindu-le, la rigoare, îndrăzneala"; în vreme ce sub Soliman au urmat, prin urmare, drumul prin "Valahia", la Thebina, spre Belgrad, acum "făcură drumul spre Hust, înşelându-i pe polonezi".

Se remarcă o ul t imă relatare din secolul al XVI-lea, datată 1597, aproape la fel cu precedenta, semnată de "prealuminatul domn Tomaso Con ta rmi" 1 6 . în aceste condiţii, raportul detaliat anterior, nedatat, nesemnat şi neglijent alcătuit, poate fi considerat o ciornă sau o variantă a celui autentic, asumat de Contarini. Disputa pentru Transilvania, dintre Habsburgi şi Imperiul Otoman, a fost o constantă a secolului al XVI-lea, dar aceasta era foarte acută în deceniul al zecelea, când era în plină desfăşurare aşa-numitul "Război de 15 ani" (1591-1606), în care a fost implicat de partea creştinilor şi

1 6 Archivio di Stato di Venezia, Collegio, Relazioni Ambasciatori, Germania, busta 12. Pentru o altă relatare a lui Tomaso Contarini, din 1497, vezi E. Alberi, ed., op. cit., seria I, vol. VI, Firenze, 1862, p. 193-248.

• n Cjpele Mihai Viteazul. De aici şi întrebarea legată de soarta Transilvaniei. Cele două căi pe care le tcau folosi tătarii spre a face razii în Transilvania şi Ungaria, una nordică, prin teritoriile poloneze şi

Jta sudică, pe la "Belgrad", sunt indicate în mod realist. "Belgradul" {Belgrado) este însă aici „g 0lgradul" sau Cetatea Albă (numită în antichitate Moncastro sau Maurocastro) , fortificaţie şi oraş ituatc la Limanul Nistrului, aproape de ţărmul Mării N e g r e 1 7 . Pe-acolo puteau trece tătarii în

siguranţă, fiindcă aveau de străbătut doar teritorii legate de direct de Crimeea şi aflate sub dominaţie otomană. Tot acolo se afla şi cetatea Tighina (numită mai târziu de către turci B e n d e r ) 1 8 , redată grafic in chip corupt în rapoartele de mai sus, sub formele Thelma sau Thebina. Calea nordică trecea într-adevăr prin pământuri controlate de Uniunea Polono-Lituaniană şi conducea în Transilvania nordică şi Ungari3- Caşovia este oraşul numit astăzi Kosice, situat în Slovacia (pe atunci numit şi Kaschau sau jCassa, în Ungaria Superioară ocupată de Habsburgi) , iar Hustul era o cetate din Maramureş (azi în Ucraina).

Lăsând la o parte aspectele stereotipe şi părţile repetitive luate din relatările precedente, aceste rapoarte finale ale ambasadorilor veneţieni pe lângă împăraţii romano-germani au fost extrem de importante şi de utile în epocă, pentru informaţiile noi, necesare reacţiilor politice ale Serenissimei. Toate conţin şi ştiri de ultimă oră, culese de autorii lor sau de interpuşi, necunoscute cercurilor largi şi de mare folos pentru poziţiile internaţionale asumate de Republică. Pentru istoriografie, aceste relatări au devenit izvoare notabile, demne de încredere în studiul mentalităţilor, al gradului de cunoaştere a alterităţii în mediile diplomatice europene şi, uneori, în întregirea informaţiei sau în confirmarea unor date disparate şi neclare, prezente în alte surse. Astfel, este de remarcat faptul că autorităţile Serenissimei pretindeau de la trimişii lor oficiali şi date istorice despre popoarele şi ţările sau provinciile ce alcătuiau Imperiul romano-german (sau alte state pe lângă ai căror suverani erau acreditaţi). Aceste date istorice sunt adesea însoţite şi de remarci personale, constatări, învăţăminte, reproşuri, laude sau critici, grăitoare şi pentru mentalitatea autorului lor, a medii lor în care se mişca şi a epocii. Constatările despre firea şi starea locuitorilor se făceau pe baza documentări i personale sau a consultării unor martori . Ele, cu rare excepţii, se dovedesc exacte şi realiste. Aspectele fantastice, legendare sau mitice, atunci când sunt consemnate, sunt prezentate ca atare şi puse sub semnul incertitudinii ("se spune", "se crede"). Grupările şi luptele politice interne sunt utile pentru reacţiile Republicii, inclusiv în raport cu Poarta. Poziţia Ţărilor Române , supuse indirect turcilor, dar neresemnate, ca şi dezinteresul locuitorilor pentru exploatarea bogăţiilor (care urmau să fie acaparate de otomani) sunt alte aspecte corect redate. Statutul Transilvaniei - de stat- tampon între Habsburgi şi otomani - este subliniat din perspectivă imperială. De fapt, după 1541 (cu excepţia intervalului 1551-1556), Transilvania a fost un principat autonom care plătea tribut sultanului şi avea formal aceeaşi situaţie juridică internaţională ca şi Ţara Românească şi Moldova. Pe de altă parte, situaţia Transilvaniei de ţară distinctă reiese nu doar din perspectiva evenimentelor de după 1541, ci şi din istoria sa medievală, când făcea parte din Regatul Ungariei, dar avea un statut de autonomie. în fine, deşi prin enumerarea marilor înfrângeri, este pus în lumină cu admiraţie rolul major antiotoman al popoarelor din regiune.

Relatările veneţiene din spaţiul german se constituie astfel în importante mărturii polit ice, militare, etnografice, social-economice şi spirituale, fiind un produs al interferenţelor tot mai dese dintr-o lume europeană care păşise pe calea modernizării .

etatea Albă şi Chilia - cele două cetăţi de la gurile Dunării şi de la Marea Neagră, făcuseră parte din teritoriul Moldovei fană !a 1484, când fuseseră ocupate de turci.

'gnina şi teritoriul din jur, parte a Moldovei în Evul Mediu, deveniseră raia turcească la 1538, după prima domnie a lui R a r eş, terminată în urma expediţiei sultanului Soliman Magnificul.