Post on 09-Feb-2016
description
ContinuturiContinuturiSemestrul iiSemestrul ii
Modulul teoreticModulul teoreticNatura psihicului uman:1.1 Psihicul – forma a vietii de relatie (legea adaptarii, functii de semnalizare)1.2 Psihicul - forma de reflectare ideal –subiectiva si de constructie a realitatii (imaginea,ca proces primar si trairea, ca proces secundar)1.3 Psihicul- proces determinat social-istoric (comportament si cutume, traditii, mentalitati etc.)Niveluri structural-functionale ale psihicului:1.4 Constient1.5 Subconstient1.6 Inconstient1.7 Relatii intre structuri si functia de adaptare (reglare si autoreglare);Captarea si prelucrarea informatiilorProcese psihice senzoriale1.8 Senzatii1.9 Perceptii1.10 Reprezentariprocese psihice cognitive1.11 Imaginatie1.12 Gândire1.13 MemorieStimularea si energizarea comportamentuluiProcese psihice afective1.14 Motivatie1.15 AfectivitateReglarea psihica a comportamentului1.16 Comunicare si limbaj1.17 Atentie1.18 Vointa
Conceptul de personalitate2.1 Individ-individualitae2.2 Persoana-personalitate2.3 Personaj-social si masca2.4 Teorii psihologice ale dezvoltarii psihice (Piaget, Kohlberg, Erickson)Structura personalităţii2.5 Personalitatea- entitate biopsihosociala si culturala2.6 Temperament si tipologii: constitutionale, psihologice,psihofiziologice2.7 Aptitudinea,caracterul, inteligenta, creativitatea relatii intre componente2.8 Temperament-caracter2.9 Aptitudini-Caracter2.10 Temperament-aptitudiniModulul aplicativaComunicare nonverbala
3.1 Semnificatia gesturilor, posturii, proximitate, spatiu personal, pozitia corpului, atingere3.2 Expresii faciala: categoriile osgood (fericire, surpriza, teama, tristete, furie, curiozitate, dezgust)3.3 Paralimbaj (tonul si ritmul vocii, flux verbal, contact vizual, emotii)formare impresii3.4 Relatii interpersonale si de munca (efectul halo; trasaturi centrale; prima impresie; stereotipuri sexuale, rasiale; obedienta si conformism) atractie interpersonala3.5 Atribuire dispozitionala si atribuire situationala3.6 Covarianta (Kelly)-consens comportamental, consistenta comportamentala, specificitate comportamentala;3.7 Incadrarea in sabloane: boala si bolnav; simpatieantipatie; familiaritate si similaritate de atitudini; atitudini si prejudecati3.8 Componentele unei atitudini:cognitiva, afectiva, comportamentala;3.9 Dezvoltarea prejudecatilor: presiunea grupului; teoria “tapului ispasitor”; frustrare (personalitate prejudiciata);3.10 reducerea prejudecatilor: cooperare, team-building.
NotăModul în care cele 2 modulule (teoretic, aplicativ)(teoretic, aplicativ) sunt concepute ..
Modulul teoretic propune elevilor o abordare interactivă bazată pe o permanentă activizare şi o dinamizare a acestora. studiul individual ocupă un rol important în economia cursului de psihologie generala şi va reprezenta o pondere de 60 de ore de studiu. in plus, modulul teoretic necesita si studiu individual.
Modulul ete structurat pe unităţi de învăţare şi va cuprinde 3 lucrări de verificare. criteriile de notare ale lucrărilor vă vor fi furnizate în cadrul acestora. fiecare unitate de învăţare cuprinde un număr de sarcini de lucru de tipul temelor de reflexie, studii de caz, teste de autoevaluare etc. pentru rezolvarea acestora în cadrul unităţii de învăţare vor fi furnizate, de catre profesor, si alte materiale, transmise si prin alte cai de comunicare cum ar fi email-ul. pe această cale se vor transmite si unele sarcini individuale, precum si modalitatea de evaluare a lor, prin fisele de evaluare.si autoevaluare vor fi transmise tot prin aceasta cale. in acelasi timp, se va va şi caietul elevilor de studiu la ora de clasa. modul aplicativ în care se răspunde la temele de reflecţie şi la activităţile practic – aplicative va fi realizat prin intermediul unor abordări autoreflexive, după parcurgerea unităţilor respective. pentru realizarea fiecarei sarcini, in parte, de la acest modul, pot fi utilizate si informatiile indicate la nivelul modulului teoretic al disciplinei. o valorizare suplimentara vor primi interventia personala, interpretarea personala si reflectia personala.
Lectia 1Lectia 1DefinitieDefinitieabordare prestiintifica fisa de citateabordare prestiintifica fisa de citateEx. de reflexieEx. de reflexieSarcina de lucru: Identificati (subliniati)cuvintele care apartin domenilui psihologiei (textSarcina de lucru: Identificati (subliniati)cuvintele care apartin domenilui psihologiei (text beletristic, Boccacio, beletristic, Boccacio, Jane Austen, D. Cantemir).).
psihologiepsihologie-- etimologicetimologic-- < fr. psychologie, cf. gr. psyche - suflet, logos –stiinta, cuvânt.-- psihologíe = 1. Știință care are ca obiect studierea activității psihice a omului, a
stării și a însușirilor sale psihice. 2. structura psihică a unui individ, a unei colectivități. * psihologie socială = latură a vieții sociale a societății care, împreună cu ideologia și cu științele naturii, alcătuiește conștiința socială; psihologia artei = disciplină care își propune examinarea structurilor psihologice definitorii pentru crearea și receptarea valorilor artistice.
- Locul psihologiei în sistemul ştiinţelor
- stiintă pozitivă = stiintă experimentală
Principalele metode ale psihologiei
- observaţia,
- convorbirea (interviul),
- analiza produselor activităţii.
- anamneza,
- autobiografia,
- autocaracterizarea
Lectia 2
Natura psihicului uman
I. Psihicul ca obiect de cercetare al psihologiei
Obiectul de cercetare al psihologiei are o natură extrem de complexă, dar şi
contradictorie, pentru că este în acelaşi timp obiectiv şi subiectiv. este obiectiv pentru că
există ca atare, dar este subiectiv din perspectiva cunoaşterii, în sensul că fiecare individ
se implică în această cunoaştere cu ceea îi ce este propriu. psihicul este material şi ideal,
material pentru că depinde de un substrat material, dar este ideal prin natura, prin
conţinutul său (memorie, conştiinţă etc.). este atât proces, cât şi produs (orice om are un
sistem psihic). de asemenea, dispune de desfăşurări normale, fireşti, dar şi de desfăşurări
atipice, patologice (vise, halucinaţii ş.a.). psihicul cu greu poate fi definit prin gen proxim
şi diferenţă specifică şi ca atare trebuie să găsim un anumit criteriu exterior pentru a-l
putea înţelege.
Psihicul este definit prin următoarele puncte de vedere:
ca o formă sau expresie a vieţii de relaţie;
având în vedere faptul că are substrat material (creierul), este o funcţie a
materiei superior organizate;
dacă ne referim la realitatea socială în care este inserat, psihicul este
condiţionat şi determinat socio-istoric şi socio-cultural;
ca o reproducere a realităţii naturale.
Psihicul este o expresie a vieţii de relaţie, un fenomen inseparabil legat de
structurile materiale, o reproducere în subiectiv, în forul intim al unei persoane, a
realităţii naturale obiective, un produs al condiţionărilor şi determinărilor socio-istorice şi
socio-culturale.
II. Caracteristicile fundamentale ale psihiculuiII.1. psihicul ca formă a vieţii de relaţie
Psihicul este una din formele vieţii de relaţie; împrumutăm din mediu şi ne
adaptăm la mediu; întreruperea relaţiei cu mediul poate avea efecte grave asupra
funcţionării psihicului.
Hebb face în anii ’50 experienţe de izolare şi privare senzorială (oameni care erau
închişi în camere etanşe, cu membrele imobilizate, în absenţa luminii, legaţi la ochi etc.,
într-o izolare totală, oameni care aveau să facă ce vor, respectiv să doarmă; după 20-24
ore, psihicul a început să manifeste anomalii funcţionale, halucinaţii etc. experimentul a
trebuit să fie întrerupt, pentru a nu se produce deteriorări foarte grave la nivelul
psihicului).
De asemenea, psihicul trebuie să se afle nu numai în relaţie cu stimuli fizici, ci şi
cu colectivitatea umană (vezi cazul copiilor-lupi care, pierduţi în sălbăticie, au manifestat
o serie de caracteristici. cu cât copilul era pierdut la o vârstă mai fragedă, înainte să-şi
structureze limbajul, structuri cognitive etc., cu atât era mai greu de recuperat).
II.2. psihicul ca funcţie a creierului
Psihicul nu poate exista în afara materiei, dar evident nu se identifică cu ea.
psihicul nu poate apărea decât pe o anumită treaptă a dezvoltării materiei (când apare
acest suport material) şi există astfel numeroase exemple ale relaţiei dintre creier şi psihic
(traumatisme cranio-cerebrale, chimia cerebrală, metabolismul creierului) – toate acestea
influenţând funcţionarea psihicului).
În legătură cu relaţia dintre psihic şi creier, există totuşi puncte de vedere care nu
au fost până acum uniformizate:
aşa-numitele modele dualiste, conform cărora există atât psihic cât şi creier;
(suflet/materie), reprezentanti dudismului sau paralelismului: W. Pentfield ;
J.C. Ecclesi
modele moniste care consideră identitatea psihic - creier; orientare monist-
ionista: Lashley ; R.W. Sperry
modele interacţioniste – consideră că ambele se condiţionează reciproc,
modelul interactionist-sistemic: Mihai Golu
Din diferitele modele, reţinem modelele interacţioniste, care consideră că între
psihic şi creier există o interacţiune, în sensul că există această lume materială din care
creierul face parte, funcţionarea sa permite desfăşurarea normală a psihicului, a
conştiinţei, după cum desfăşurarea normală a vieţii psihice poate influenţa
funcţionalitatea suportului material.
atât modele dualiste, cât şi cele moniste pierd din ce în ce mai mult teren şi astăzi se
acceptă, în principiu, faptul că:
creierul apare şi se dezvoltă ca organ al psihicului, iar psihicul este funcţia lui;
creierul şi psihicul formează o unitate dinamică evolutivă;
creierul nu generează psihic, acesta este generat din afară, prin contactul cu
condiţiile socio-culturale, prin interiorizarea influenţelor externe;
prin structura sa, creierul reprezintă un mecanism al psihicului, o
potenţialitate, dar nu garantează performanţă, nu produce viaţă psihică în afara
interacţiunii cu lumea (aşa cum hard-ul nu generează soft).
II.3. psihicul ca re-producere a realităţii naturale
Psihicul este o formă de reacţie la solicitările sau stimulările mediului
înconjurător. există însă şi reacţii nonpsihice; există o diferenţă marcantă între reacţiile
psihice şi nonpsihice: reacţiile psihice sunt de tip reproductiv, această re-producere fiind
ideală, activă, subiectivă şi constructivă.
- psihicul are un caracter ideal – noi reproducem realitatea în forma unor
imagini, concepte, efort, încordare, trăire (afectivitate), toate acestea fiind ideale.
- de asemenea, are un caracter activ – orice fiinţă nu contemplă pasiv
realitatea, oamenii scot mai mult decât se oferă la o simplă contemplare. însăşi
dezvoltarea psihicului presupune un caracter activ în relaţie cu ambientul.
- psihicul are un caracter subiectiv, prin subiectiv înţelegând tot ceea ce este
propriu unui subiect, unei persoane, ceea ce este specific acestuia. subiectiv
înseamnă: ceea ce aparţine unui subiect şi este reprezentativ pentru el, ceea ce
ţine de interioritatea subiectului, trăire sau desfăşurare de trăiri (afecte,
sentimente), acţional şi tocmai pentru faptul că fiecare reproduce în felul său
ar putea să apară şi eroarea de subiectiv.
Psihicul tinde spre reproducerea obiectivă în toate determinările obiectului, după
cum nu trebuie considerat că reproducerea este imagine fotografică, pentru că nu
epuizează obiectul, existând limite psihofiziologice, cognitive, acţionale. reproducere
psihică înseamnă, de asemenea, următoarele: conţinut obiectiv, de natură informaţională,
în sensul că omul îşi elaborează un model intern al realităţii, pe baza informaţiilor extrase
din acest ambient.
Mecanismele reproducerii sunt numeroase şi constau în ansamblul organizat şi
structurat de operaţii, procedee, strategii de extragere, stocare, prelucrare, transformare,
integrare şi utilizare a informaţiilor din ambient, ceea ce se face printr-o serie de
mecanisme psihice specifice: percepţii, reprezentări, gândire, memorie, imaginaţie, toate
acestea fiind activate de motivaţii, trăiri afective, voinţă, conştiinţă etc. această
reproducere psihică are rolul de a asigura adaptarea organismului uman la solicitările
mediului ambiant.
Definiţie: psihicul uman este un model informaţional intern al lumii externe, cu
rol adaptativ specific; apariţia psihicului se produce la un anumit nivel al dezvoltării
animale, considerat apogeu; psihicul este supus şi el unei legi generale de dezvoltare,
modificându-şi, de-a lungul timpului, organizarea şi funcţiile.
Esenţa psihicului, care nu posedă nici o proprietate substanţială (greutate, volum,
dimensiuni), rămâne de natură ideală, nonsubstanţială; este o entitate de ordin relaţional,
comunicaţional şi informaţional.
II.4. Psihicul ca fenomen condiţionat şi determinat
socio-istoric şi socio-cultural
Omul este o fiinţă socială, relaţională, deci el nu rămâne indiferent la influenţele
socio-culturale. diferitele studii au pus în evidenţă influenţa socio-culturală şi socio-
istorică asupra diferitelor componente ale psihicului. de exemplu, se afirmă faptul că
procesul de dezvoltare socio-economică, evoluţia tehnologiei sunt procese care creează
noi aptitudini.
Există numeroase studii care demonstrează relaţia puternică dintre nivelul
dezvoltării economice şi o serie de abilităţi individuale.
Mai mult decât atât, o serie de trăsături, aptitudini, valori diferenţiază indivizii
tocmai datorită faptului că au trăit în medii socio-culturale diferite. studii semnificative
făcute pe gemeni arată că, pe de o parte, gemenii care au trăit în aceleaşi condiţii socio-
culturale prezintă în timp atât asemănări fizice şi somatice, cât şi asemănări în privinţa
atitudinilor, abilităţilor, sistemului de valori, trăsăturilor de personalitate etc.; pe de altă
parte, studiile făcute pe gemeni care au crescut, trăit separat au arătat că au rămas
asemănări fizice şi somatice, dar sunt foarte diferiţi din punct de vedere al inteligenţei,
atitudinilor, personalităţii în ansamblu, fiecare având aceşti parametri specifici mediului
socio-cultural în care au trăit.
Psihicul este puternic influenţat socio-istoric şi socio-cultural, prin socializare
(însuşirea normelor sociale) oamenii devin fiinţe sociale diferite, conduitele sunt
modelate diferit. rolul factorilor culturali, sociali şi istorici în construirea personalităţii
este determinant, astfel încât unicitatea personalităţii explică tocmai acest aspect.
Manifestări neobişnuite ale psihicului
Pe lângă fenomene psihice curente, obişnuite, în atenţia cercetătorilor au intrat şi
unele manifestări ale psihicului mai puţin obişnuite: telepatia, clarviziunea, precogniţia
etc. ele au fost grupate într-o categorie numită parapsihologie. există adversari şi
susţinători ai parapsihologiei; argumentele pro şi contra sunt:
susţinătorii zic: nu trebuie excluse de la bun început fenomene care contravin
cunoştinţelor acumulate la ora actuală;
există numeroase date care demonstrează realitatea fenomenelor
parapsihologice;
faptul că ceva nu poate fi la ora actuală explicat nu înseamnă că trebuie să fie
respins; cazurile de fraudă pot exista şi cu ştiinţa oficială, nu poate fi blamat vreun
domeniu;
faptul că nu au extensie de masă fenomenele respective nu înseamnă că trebuie
respinse,
există, fără îndoială, manifestări neobişnuite ale psihicului care trebuie să facă
obiectul unor cercetări serioase, după cum graniţa dintre fenomenele
neobişnuite ale psihicului şi şarlatanie este destul de labilă.
Lectia 4Abordarea psihicului uman
III. Abordarea „plană” (orizontală) a psihicului
Abordarea „plană” este specifică unei psihologii asociaţioniste, în care psihicul
este conceput ca fiind compus dintr-o mulţime de elemente asociate în plan, având relativ
aceeaşi importanţă, fiind deci o viziune de tip atomist (abordare mozaic). diferitele
componente nu diferă calitativ, ci cantitativ.
La baza organizării plane a psihicului uman stau o serie de principii:
1. principiul divizării psihicului în elemente componente, ireductibile unele la
altele;
2. principiul identificării elementului fundamental (pentru unii senzaţia);
3. principiul asocierii (agregării) – diferite elemente se asociază pentru a produce
structuri
mai complexe, dar nu diferite cantitativ.
Studiul comportamentului uman a demonstrat însă că această abordare nu
răspunde unor întrebări legate de funcţionarea psihicului, de importanţa diferitelor
componente în structura sa.
IV. Abordarea „piramidală” (verticală) a psihicului
Abordarea „piramidală” (verticală) este numită şi abordare structural dinamică.
unul din primii psihologi care surprinde 2 instanţe cu roluri diferite este Pierre Janet. el
consideră că există cel puţin 2 nivele: conştientul şi inconştientul, cu roluri diferite.
Schimbarea psihologică spectaculoasă în abordarea verticală o face Freud, care
consideră că organizarea vieţii psihice implică o infrastructură aflată în conflict cu
instanţele superioare de control. deja apare ideea mai multor nivele, diferite calitativ, cu
rol diferit. de asemenea, la baza vieţii psihice, consideră Freud, stau pulsiunile sexuale,
care tind la conservarea individului şi la menţinerea acestor pulsiuni, nu la reprimarea lor.
în consecinţă, Freud propune împărţirea pe verticală a psihicului. el introduce conceptul
de aparat psihic, adică o anumită organizare, nivele supraetajate, roluri diferite.
In concepţia lui Freud apar 2 etape distincte: până în 1920 el consideră că există 3
nivele: inconştient, preconştient şi conştient.
Inconştientul este rezervorul trăirilor şi actelor refulate, reprimate, locul
instinctelor sexuale. în marea sa majoritate, aparatul psihic este inconştient.
Preconştientul avea un rol de filtru, o funcţie de cenzură, care permite accesul
selectiv în conştiinţă a acelor impulsuri şi tendinţe acceptabile pentru ea.
Conştientul este stratul superficial, influenţat în mare măsură de mediul socio-
cultural, de unde conflictul de bază între nivelul conştient şi celelalte două. chiar dacă
nivelul conştient are rol de cenzură, de control, veritabilul nivel de organizare a vieţii
psihice îl constituie inconştientul. acolo este expresia lui intimă, el alimentând acţiunile,
imaginile, reprezentările, dar într-o formă deghizată, controlată de nivelul conştient.
În aceste condiţii, funcţia principală a aparatului psihic este de reducere a
tensiunilor neplăcute, prin descărcarea lor sau printr-un proces de refulare. diferitele
tendinţe refulate în decursul dezvoltării individului îşi fac loc, se satisfac în diferite
modalităţi: acte ratate, sublimare, în vis, prin simptome nevrotice.
După 1920, Freud aduce o serie de corective. în primul rând, lărgeşte conceptul de
pulsiuni şi consideră că pulsiunile vieţii se opun pulsiunilor morţii, existând în om şi acea
tendinţă distructivă. în acest sens, agresivitatea este o expresie a tendinţei primitive de
autodistrugere.
Diferitele conflicte dintre nivelele conştient şi inconştient se fac simţite în
nevroze, în comportamente sado-masochiste etc.
O a doua mare corecţie pe care o face Freud se referă la structura şi dinamica
aparatului psihic. aparatul psihic, de data aceasta, este interpretat în lumina mecanismelor
de apărare a eului şi a operaţiunii de refulare. aparatul psihic este alcătuit din 3 instanţe,
cu roluri diferite, respectiv sinele, eul şi supraeul.
Sinele, partea profundă care guvernează viaţa umană, sediul pulsiunilor
instinctuale, al dorinţelor refulate.
Eul, care ocupă loc central, se dezvoltă prin diferenţierea aparatului psihic în
contact cu realitatea externă. activitatea sa este concomitent conştientă, preconştientă şi
inconştientă. eul dirijează procesele intelectuale şi mecanismele de apărare, oferă soluţia
conflictelor cu realitatea sau cu dorinţele incompatibile.
Supraeul reprezintă acea conştiinţă morală. pentru Freud, conştiinţa morală este
interiorizarea forţelor represive ale familiei şi societăţii.
Aşadar, în această concepţie se valorizează rolul eului în viaţa psihică a
individului, acestui nucleu al personalităţii, se surprinde caracterul dinamic al psihicului,
o permanentă luptă între cele 3 instanţe. de aceea, psihanaliza mai este denumită şi
psihologie dinamică. este prima abordare care insistă pe caracterul dinamic al
funcţionalităţii psihicului, după care conceptul va fi preluat de alţii, dar sub alt aspect.
Freud redimensionează forţele participante la dinamica vieţii psihice şi, spre
deosebire de concepţiile de până la el, dispune pe verticală organizarea, cu implicaţii
asupra înţelegerii şi diagnosticului. din punct de vedere metodologic teoria psihanalitică
este o teorie descriptivă, o teorie dinamică, pentru că surprinde interacţiunea permanentă
dintre cele 3 nivele şi este o teorie economică, pentru că întreaga complexitate a vieţii
psihice este explicată prin 3 fenomene centrale.
În psihologia contemporană există, de asemenea, abordări structural-dinamice. un
promotor, ken wilber, consideră că personalitatea umană este expresia unor nivele
multiple ale conştiinţei umane. el identifică 5 tipuri de inconştient:
- inconştientul fundamental, care se referă la structurile profunde ale
personalităţii;
- inconştientul arhaic – cu structuri primitive, de natură filogenetică;
- inconştientul subemergent – cu structuri ex-conştiente;
- inconştientul pecete (amprentă) – tendinţe nerefulate, dar care pot refula;
- inconştientul emergent – structuri profunde, care nu au ieşit la suprafaţă încă.
din aceste 2 abordări structural-dinamice rezultă următorul specific: pe de o parte,
ele operează cu conceptul de structură, care are 3 parametri de importanţă – totalitate,
transformare, autoreglare, iar pe de altă parte, funcţionalitatea sistemului se bazează pe o
serie de principii:
- principiul structurării – în sensul că fenomenele psihice se integrează într-o
totalitate;
- principiul interacţiunii şi interdependenţei;
- principiul integrării;
- principiul trecerii de la o structură la alta;
- principiul legilor de dinamică.
În această concepţie, un rol important revine nivelului conştient, abordat şi el din
mai multe puncte de vedere. astfel, în psihologia contemporană, conştiinţa este definită „a
gândi, a stabili relaţii, a face sinteze, a te autosupraveghea, a te adapta”. în consecinţă,
conştiinţa, în psihologia contemporană, este forma supremă de organizare psihică, prin
care se realizează integrarea activ-subiectivă a tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care
facilitează adaptarea şi raportarea continuă a individului la mediu.
De aici rezultă funcţiile conştiinţei:
- funcţia informaţional-cognitivă – extrage informaţii şi le integrează;
- funcţia finalistă – operează cu scopuri, cu planuri;
- funcţia anticipativ-predictivă;
- funcţia reglatoare (nu de reprimare);
- funcţia creativ-proiectivă.
există mai multe teorii contemporane cu privire la conştiinţă.
V. abordarea sistemică şi sinergetică a psihicului
Această abordare are o serie de premise în afara psihologiei. prima abordare
sistemică s-a făcut în biologie, în considerarea organismului ca sistem, apoi în filozofie,
în cibernetică etc. de asemenea, abordarea sistemică are rădăcini şi în interiorul
psihologiei (psihologia gestaltistă – vezi psihologia percepţiei).
Abordarea sistemică presupune considerarea conceptului de sistem, care
inseamnă:
- 3 categorii de mărimi: de intrare, de stare, de ieşire;
- relaţiile dintre cele 3 categorii de mărimi;
- activităţile sau comportamentele;
- organizarea dată de ansamblul proprietăţilor specifice comportamentelor
sistemului;
- structura (aspectul) organizării, care rămâne constant;
- subsisteme – elemente componente ale sistemului, având aceleaşi
caracteristici cu cele de mai sus, dar subordonate unui nivel superior de
integrare;
- stări distincte;
- finalităţi proprii.
Cu alte cuvinte, putem reduce componentele oricărui sistem la 3 subansambluri:
substanţial („anatomia” sistemului), structural, funcţional. pentru ca psihicul să fie sistem,
trebuie să existe 3 condiţii:
a) să existe un anumit număr de elemente;
b) să existe o relaţie determinată între aceste elemente;
c) să existe o delimitare în raport cu „restul” (cu mediul).
Elementele sistemului psihic sunt fenomenele psihice. există 2 clasificări privind
fenomenele psihice: clasificarea de tip tradiţional, care operează cu procese, activităţi şi
însuşiri.
a. procese psihice: modalităţi ale conduitei, cu o desfăşurare multifazică, specializate sub
raportul conţinutului informaţional, al formei ideal-subiective de realizare şi al
mecanismelor operaţionale;
b. activităţi psihice – modalităţi esenţiale, prin intermediul cărora individul uman se
raportează la realitatea înconjurătoare, fiind constituite din acţiuni, operaţii, orientate în
direcţia realizării unui scop şi susţinute de o puternică motivaţie;
c. însuşirile psihice sunt sintetizări (ansambluri sintetice) şi generalizări ale diverselor particularităţi dominante, aparţinând proceselor sau activităţilor psihice, formaţiuni psihice calitativ noi, care redau structurile globale şi stabile ale personalităţii şi care tind
să-i dea acestuia individualitatea: temperamentul, aptitudinile, caracterul. la aceste 3 categorii de procese şi activităţi, însuşiri se adaugă condiţii facilitatoare.
senzaţii
senzoriale percepţii
reprezentări
procese cognitive
gândirea
logice memoria
imaginaţia
emoţii
procese afective sentimente
pasiuni
fenomene procese volitive (legate de voinţă)
psihice limbajul
jocul
activităţi psihice învăţarea
munca
creaţia
temperament
însuşiri psihice aptitudini
caracter
motivaţie
condiţii facilitatoare atenţie
deprinderi
Interacţiunea şi interdependenţa dintre procese, activităţi, însuşiri şi condiţii relevă
unitatea vieţii psihice şi eficienţa ei.
Considerându-se că această clasificare nu surprinde exact obiectul psihologiei,
care este activitatea omului concret, îndreptată spre realizarea anumitor scopuri, bine
definite, se foloseşte termenul de mecanism psihic, identificându-se următoarele:
mecanisme informaţional – operaţionale - subliniază ideea prelucrării
active a
informaţiilor; există 2 tipuri de asemenea mecanisme: mecanisme de recepţionare şi
prelucrare primară a informaţiilor, mecanisme de prelucrare secundară şi de transformare
a informaţiilor;
mecanisme stimulator – energizante (motivaţia, afectivitatea)
mecanisme de reglaj psihic
mecanisme integratoare - a tuturor celorlalte în structurile complexe ale
personalităţii.
Psihicul ca sistem. Caracteristicile SPU (sistemul psihic uman)
spu (neveanu) este un sistem energetico-informaţional, de o complexitate extremă,
prezentând cele mai înalte şi perfecţionate mecanisme de autoorganizare şi autoreglaj,
fiind dotat cu dispozitive selective antiredundante şi cu modalităţi proprii de determinare
antialeatorii. de aici rezultă următoarele caracteristici ale spu:
1. caracterul informaţional – operaţional, stimulator – energizant, axiologic;
4. caracterul interacţionist, indiferent de clasificarea pentru care optăm, tradiţională sau
contemporană, în care interacţiunea între elementele componente este definitorie;
3. spu este ambilateral orientat, adică spre exterior, dar şi spre interior, spre noi înşine;
4. spu este evolutiv, evoluează odată cu procesele de creştere, maturizare.
5. spu are o ierarhizare funcţională şi valorică. ierarhizarea valorică constă în cele 3
nivele (conştient, inconştient, subconştient). conştientul are şi el următoarele nivele
funcţionale:
- nivelul de maximă acuitate şi claritate (starea de veghe, vigilă)
- acuitate moderată sau minimă (starea de aţipire)
- acuitate slăbită (boală)
- acuitate abolită (comă). această ierarhizare funcţională poate fi sesizată şi în
cazul anumitor destructurări ale nivelului conştient (stări crepusculare şi
oniroide, trăiri halucinatorii), după cum întreaga personalitate poate prezenta
nivele funcţionale diferite (caracteropatii, nevroze, alienări etc.)
6. SPU are caracter antientropic şi antiredundant - înlătură informaţia de prisos şi
nonaleatoriu
7. SPU are caracter adaptativ şi de autoreglare a ambianţei.
Conceptul de sistem psihic uman pentru psihologie are următoarele valenţe:
cresc posibilităţile descriptive şi explicativ
interpretative ale psihologiei
există premise pentru un model psihocomportamental
de ansamblu
putem înţelege mai bine natura şi specificul fiecăruia
din elementele aflate în interacţiune
se clarifică şi se nuanţează raporturile dintre psihismul
subiectiv şi comportamentul exteriorizat, acestea fiind reciproc convertibile.
de asemenea, spu ne orientează în planul cercetării psihologice, în sensul de a
putea identifica şi descrie exact sau mai exact relaţiile dintre elementele
componente.
conceptul de sistem psihic are o mare importanţă terapeutică, educaţională;
pentru obţinerea unui anumit efect, de ordin terapeutic, educaţional, trebuie
acţionat asupra mai multor componente, trebuie dirijate interacţiunile, iar
eforturile de acţiune să fie convergente.
Lectia 5Ipostazele psihicului uman (PU)
I. ConştientulII. SubconstientulIII. Inconstientul
I. CONŞTIENTUL – ca ipostaza a psihiculuiIntroducere:Povestiţi una dintre experienţele pozitive ale vieţii dumneavoastra vs. experienţa negativăDefiniţia conţiinţe i Conştiinţa este una dintre cele mai importante nivele de organizare a vieţii psihice a individului. Cu toate acestea, specialiştii au întâmpinat dificultăţi în definirea ei. -pentru teoreticienii introspecţionişti, toată viaţa psihică este conştientă;-pentru teoreticienii behaviorişti conştienţa nu are nicio însemnatate şi este eliminată din psihologie.
Dificultatea definirii conştiinţei constă în faptul ca ţine de sfera subiectivităţii pure. Ea se manifestă în experienţele personale nefiind, de regulă, accesibilă altuia.
Definiţii ale conştiinţei SILLAMY- Conştiinţa este:• "locul senzaţiilor şi percepţiilor noastre, realitatea subiectivă a acestora;• ea organizează datele simţurilor, ne situeaza în timp şi spaţiu,• este cunoaşterea a ceea ce acompaniaza activitatea spiritului."
Definiţia lui Sillamy ne sugerează întrebarea: “ce înseamnă a fi conştient?"
• a fi conştient înseamnă gândi, a stabili relaţii: "A fi conştient înseamnă a gândi" (SPENCER, 1875);(1.) "Cuvântul conştiinţă se referă la susceptibilitatea pe care o au părţile experienţei de a fi puse în relaţie şi cunoscute." (JAMES, 1906)
(2.) a fi conştient înseamnă a dispune de capacitatea de a face sinteze: WUNDT concepea conştiinţa ca o "sinteză creatoare"(3.) a fi conştient înseamnă a te putea autosupraveghea.(4.) "A fi conştient înseamnă a-ţi putea povesti experienţa, limbajul fiind o calitate structurala a conştiinţei, o calitate prin care aceasta accede la umanitate....Conştiinţa este un ansamblu de reacţiuni ale individului la propriile lui acţiuni." (JANET, 1928)(4.) a fi constient înseamnă a te adapta suplu la noile solicitări.Funcţiile conştiinţei
•relaţia
• sinteza
• autosupravegherea
• adaptarea
Numai ca fiecare dintre ele, după cum spunea Pavelcu, sunt limitate. Primele 3
păcătuiesc prin îngustarea noţiunii de conştiinţă, redusa fie la gţndire sau la un alt aspect
al ei (sinteza), fie la limbaj; ultima lărgeşte extrem de mult sfera noţiunii de conştiinţă,
aceasta fiind identificată cu inteligenţa.
Pavelcu ne sugerează să interpretăm conştiinţa ca o activitate de înţelegere, pentru
ca rolul ei este de a avea înţelesuri, de a integra un fenomen într-un sistem de relaţii, de a
realiza scindări, diferenţieri, opoziţii înlăuntrul conţinuturilor, la început omogene, pentru
a ajunge, în final, la noi sinteze.
Mai productivă ar fi conceperea conştiinţei ca o funcţie de supraveghere în loc de
autosupraveghere. Viaţa noastră psihică, cuprinde ambele sisteme (Eu şi Lumea) într-un
singur act săvârşit sub supraveghere. Conştiinţa trebuie interpretată nu în termenii
generali ai adaprării, ci ca fiind o anumită adaptare, deoarece ea intervine doar atunci
când este necesară o adaptare superioară pe planul înţelegerii.
Se poate face o distincţie între ,,conştiinţă” şi ,,autoconştiinţă” ?
Unii autori raspund afirmativ la aceasta intrebare.
Edelman realizează distincţia dintre conştiinţă (conştiinţă de nivel primar) şi
autoconştiinţă (numită conştiinţă de nivel superior).
Conştiinţa primară se referă la capacitatea de a realiza existenţa lucrurilor din lumea
înconjuratoare, de a avea imagini mintale în prezent.
Se deduce ca unele specii animale (toate maniferele şi unele păsări) dispun de
conştiinţă.
Conştiinţa de nivel superior implică recunoaşterea de catre subiectul gânditor a
stărilor lui afective: suntem conştienţi de faptul ca suntem conştienţi.
Distinctia creeaza cel putin 2 pericole:
1. de a confunda conştiinţă cu psihicul, pentru ca ceea ce Edelman numeşte
prin termenul de ,, conştiinţă” este de fapt, psihicul (neconştientul).
2. De a extinde conştiinţa si asupra animalelor, ceea ce este nu nonsens.
Exerciţiu Dispun masinile de conştiinţă ?
La priva vedere s-ar parea ca da.
Gross consideră că multe maşini se ,,comportă” în aşa fel încât dacă ar fi oameni ar
sugera ca sunt dotate cu procese mintale.
De ex. , avioanele prevăzute cu pilot automat pot zbura singure, ele răspund la
informaţii ,,senzoriale” esterne, iau ,,decizii” asupra zborului, ,,comunică” şi cu alte
aeronave.
În realitate însă, numai oamenii iau decizii, comunică nu şi animalele sau masinile.
Searle crede că este imposibil ca maşinile (inteligenţa artificială) să dispună de
conştiinţă.
II. SUBCONŞTIENTUL – ca ipostaza a psihicului
Poziţia subconstientului, în psihologie este destul de disputată.
Termenul a aparul la sfărşitul sec. 19 şi începutul sec.20.
Subconştientul dispune de conţinuturi specifice şi de mecanisme şi finalităţi
proprii.Înţelegerea acestora a parcurs o serie de etape.
2. Două etape în definirea subconstientului
1. În prima etapă, cei mai mulţi autori concep subconştientul. ca pe o
formatiune sau un nivel psihic ce cuprinde actele care au fost cândva conştiente,
dar care, în prezent se desfăşoara ăn afara controlului conştient.
Se remarcă definirea subconştientului pornind de la conştiinţă.
Janet şi Pierce spuneau: ,,conştientul apare ca un fel de conştiinţă inferioară ce
coexistă cu cea centrală”.
Freud respinge subcştientul, deşi într-o primă fază a activităţii sale la folosit pentru
a desemna prin el inconştientul.
Argumentul adus de Freud era urmatorul: subcştientul sugerează existenţa unei alte
conştiinţe, ,,ca să spunem aşa subterană”, a unei ,,conştiinte secunde”.
Dupa Golu subconştientul este definit prin conţinutul memoriei de lungă durată,
care nu se află antrenat în momentul dat în fluxul operativ al conştiinţei, dar care poate fi
conştientizat în situaţii adecvate. El cuprinde informaţii, aminitri, aotumatisme,
deprinderi, ticuri, stări de set (montaj) perceptiv şi intelectual, tonusul emoţional, motive.
Subconştientul nu trebuie văzut ca o entitate statică şi pietrificată, lipsit de mişcare
interioara, ci dimpotrivă ca o organizare dinamică în cadrul căreia se produc reaşezări,
rearticulări şi reevaluari ale elementelor componente şi chiar prin programe pentru
activităţile conştiente viitoare.
O latura concreta a dinamismului intern al subconştientului o constituie fenomenele
de reminiscenţă, de reproducere selectivă şi de reproducere fabulatorie a acestor
informaţii, evenimente sau experienţe anterioare.
Subconştientul poseda o anumita autonomie funcţională, el dispunând de
mecanisme proprii de autoîntreţinere şi autoconservare.
Visele, deşi au punctul de pornire în inconştient, ele se finalizează şi se depozitează
în sfera subconştientului, şi anume, în etajul superior al acestuia, ceea ce face posibilă
conştientizarea şi relatarea conţinutului lor imediat după trezire.
Importanţa subconştientului
În primul rând, subconştientul asigură continuitatea în timp a eului şi permite
conştiinţei să realizeze integrarea sub semnul identităţii de sine a trecutului, prezentului şi
viitorului. In cazurile amneziilor totale anterograde sau retrograde, identitatea de sine este
puternic alterată, relaţionarea subiectului cu lumea fiind profund perturbată.
În al doilea rând, subconştientul dă sens adaptativ învăţării permiţând stocarea
informaţiei şi experienţei pentru uzul ulterior. În desfăşurarea oricărui proces conştient,
chiar daca el este provocat şi se raportează la un obiect sau la o situaţie externă concretă,
subconştientul se conectează în mod necondiţionat la experienţa anterioara, atât în forma
operaţiilor cât şi a modelelor informaţionale-imagistice sau conceptuale.
În al treilea rând, subconştientul asigură consistenţa internă a conştiinţei,
durabilitatea ei în timp. In afara aportului sau, conştiinţa s-ar reduce la o simplă
succesiune a clipelor, a conţinuturilor senzaţiilor şi percepţiilor imediate, devenind
imposibile funcţiile ei de planificare şi proiectiva. Subconştientul este indispensabil
pentru desfăşurarea unei activităţi mintale conştiente independente, adică în absenta
influenţei directe a obiectelor sau fenomenelor externe.
III. INCONŞTIENTUL – ca ipostaza a psihicului
Constituie cel mai controversat nivel de organizare a vieţii psihice, in legatura cu
care pozitiile de negare sau de afirmare abunda in literatura de
Sartre afirma ca tot ceea ce se intampla in individ este conştient, dar nu şi în mod
necesar cunoscut. El desprindea 2 niveluri ale constiintei:
nivelul constiinţei reflexive
nivelul constiintei nereflexive (înglobează experineţa trăită).
Afirmarea inconştientului se sprijină, în principal, pe concepţia lui Freud, care a
elaborat o concepţie structurată cu privire la conţinutul şi rolul inconştientului în viaţa
psihică a individului.
Din ,,Filosofia inconştientului”2 idei sunt importante:
considera că prin natura sa inconştientul este iraţional;
- ideea se contureaza bine la Schopenhauer în lucrarea ,,Lumea ca voinţă şi
reprezentare” (1819) Voinţa reprezintă o forţă irationala şi activă, omul însăşi fiind o
voinţă fără conştiinţă. ,,Voinţa este profesorul, iar intelectul sevitorul”.
vede în inconştient o adevarată forţă ce guvernează întreaga viaţă a individului.
- Carl-Gustav Carus consideră că ,,viaţa psihică conştientă îşi are cheia în
regiunea inconştientului”
- Pentru E. von Hartman atât viaţa organică cât şi cea spirituală (psihică)
sunt dominate de inconştient. El este prezent în percepţii, în formularea conceptelor,
în raţionamente; el guverneaza sentimentele; in el isi au sursa descoperirile geniale.
Primele rezultate ale cercetarilor medicale făcute în cea de-a doua jumatate a
secolului al 19 asupra isteriei, hipnotismului, somnambulismului şi chiar disocierii
personalităţii au conturat mult mai bine premisele unei psihologii a inconstientului.
Binet si Janet, psihiatrul american Morton Prince, vedeau în inconştient reversul
conştiinţei.
Freud este cel care dă o definire şi o fundamentare ştiinţifică inconştientului.
Zlate considera ca principalele merite ale lui Freud in investigarea inconstientului
sunt:
descoperirea unui inconştient dinamic, conflictual şi tensional, corelativ
procesului refulării;
trecerea de la interpretarea inconştientului ca substantiv ce desemnează faptele
mintale refulate la interpretarea lui ca adjectiv, ca o calitate psihică, ceea ce înseamnă că
propietatea, “calitatea” de a fi inconştiente o au nu numai amintirile, ci şi mecanismene
de refulare sau ceea ce porneşte de la Supraeu;
Freud vorbeşte despre existenţa a 3 tipuri de inconştient (Sinele sau inconştientul
propriu-zis; o parte a Eului; Supraeul- primul reprezentand inconştientul refulat, celelalte
2 inconştient nerefulat );
Jung, influenţat de Adler, largeste sfera notiunii de inconştientului individual şi
consideră libidoul ca fiind, pe de o parte constituit din ansamblul instinctelor dominante,
inclusiv instinctul de putere, iar pe de alta parte ca fiind orientat în 2 direcţii opuse:
centriped şi centrifug, spre sine şi spre lume.
Jung introduce conceptul de inconştient colectiv interpretat ca o zona profunda
nonindividuala, supraindividuala a psihicului.
Inconştientul colectiv conţine imagini ancestrale care somnolează în zonele
profunde ale inconştient. numite de Jung – arhetipuri – şi oferă individului posibilitatea
de a avea acces la ,,sufletul istoriei colective” sau la Dumnezeu şi Diavol.
Cand vorbea de inconştientul colectiv, Freud avea în vedere existenţa în
inconştientul fiecarui individ a unor elemente ce se regasesc în orice inconştient. De
exemplu: complexul lui Oedip.
Pages extinde inconştient nu numai la grupuri ci şi la organizaţii, vorbind despre un
inconştient colectiv.
Jung face distincţia dintre arhetip şi imaginea arhetipală (ideile şi comportamentele
pe care le generează arhetipurile în sine).
Arhetipală şi moştenită este doar predispoziţia de a avea anumite experienţe şi nu
experienţa însăşi. Arhetipul este codificat în inconştientul colectiv, realizarea lui se
produce de-a lungul vieţii individului, ca răspuns la evenimentele externe sau interne.
Cele mai cunoscute arhetipuri sunt: persona, umbra (partea diabolică sau sadica a P,
formate ca urmare a atrociatilor savarsite de oameni de-a lungul timpului), anima
(imaginea colectivă a femeii în psihologia bărbaţilor), animus (imaginea colectivă a
barbatului în psihologia femeii).
Anima şi animus apar ca mijlocitori între conştient şi inconştient iar ,,dacă sunt
personificaţi în fantazari, vise sau viziuni constituie o ocazie de a înţelege câte ceva din
ceea ce până acum a fost inconştient.”.
ÎNTREBĂRI:1. Care este perspectiva psihologică a fiecăreia dintre abordările majore ale conceptelor
de conştiinţă, subconştient şi inconştient? Ce tip de explicaţii aduce fiecare pentru a defini aceste concepte? Care dintre abordări vi se pare cea mai pertinentă? Argumentaţi.
2. Ce înţelegeţi prin inconştient colectiv.3. Definiţi următorii termeni: anima, animus.