Post on 23-May-2017
CUPRINSIntroducere..............................................................................................................3Cap. I Istoricul cercetărilor geografice.................................................................4Cap. II Poziţia geografică 2.1. Coordonate matematice şi hipsometrice................................................7 2.2. Aşezarea în cadrul regional....................................................................7 2.3. Aşezarea în cadrul administrativ şi faţă de căile de comunicaţie..........8Cap. III Caractere fizico – geografice 3.1. Relieful..................................................................................................................................10 3.1.1. Geologia..................................................................................................................................10 3.1.2.Unităţile de relief..................................................................................................................................13 3.1.3. Morfometrie şi morfografie..................................................................................................................................17 3.1.4. Procese speciale de geomorfologie actuale..................................................................................................................................18 3.2. Clima..................................................................................................................................20 3.2.1. Factorii genetici ai climei..................................................................................................................................20 3.2.1.1. Factorii radiativi..................................................................................................................................20 3.2.1.2. Factorii dinamici..................................................................................................................................21 3.2.1.3. Factorii antropici..................................................................................................................................22 3.2.2. Elementele climei..................................................................................................................................23
1
3.2.2.1. Temperatura aerului..................................................................................................................................23 3.2.2.2. Umezeala aerului..................................................................................................................................25 3.2.2.3. Nebulozitatea..................................................................................................................................26 3.2.2.4. Durata de strălucire a Soarelui..................................................................................................................................27 3.2.2.5. Precipitaţiile atmosferice..................................................................................................................................27 3.2.2.6. Stratul de zăpadă..................................................................................................................................29 3.2.2.7. Vânturile..................................................................................................................................30 3.2.2.8. Fenomenele meteorologice specifice..................................................................................................................................31 3.3. Hidrografia..................................................................................................................................32 3.3.1. Factorii care influenţează hidrografia..................................................................................................................................32 3.3.2. Apele subterane..................................................................................................................................33 3.3.3. Apele de suprafaţă..................................................................................................................................34 3.4. Vegetaţia..................................................................................................................................44 3.4.1. Factorii care influenţează elementele de vegetaţie..................................................................................................................................44
2
3.4.2. Biotopurile întâlnite în zonă..................................................................................................................................45 3.5. Fauna..................................................................................................................................48 3.6. Solurile..................................................................................................................................50 3.6.1. Consideraţii generale şi factorii pedogenetici..................................................................................................................................50 3.6.2. Tipuri de soluri..................................................................................................................................50 3.6.3. Fertilitatea solurilor..................................................................................................................................53Cap. IV Consideraţii istorico – geografice 4.1. Aspecte şi etape istorice..................................................................................................................................54 4.2. Evoluţia administrativă..................................................................................................................................58 4.3. Aspecte toponimice..................................................................................................................................60Cap. V Geografia populaţiei 5.1. Evoluţia numerică a populaţiei..................................................................................................................................62 5.2. Mişcarea naturală..................................................................................................................................64 5.2.1. Natalitatea..................................................................................................................................64 5.2.2. Mortalitatea..................................................................................................................................66
3
5.2.3. Soldul mişcării naturale..................................................................................................................................68 5.3. Mişcarea migratorie..................................................................................................................................69 5.4. Structura populaţiei..................................................................................................................................71 5.4.1. Structura populaţiei pe grupe de vârsta şi sexe..................................................................................................................................71 5.4.2. Structura populaţiei pe etnii..................................................................................................................................72 5.4.3. Structura confesională a populaţiei..................................................................................................................................73 5.4.4. Structura lingvistică a populaţiei..................................................................................................................................74 5.4.5. Structura populaţiei pe ocupaţii..................................................................................................................................75Cap. VI Economia 6.1. Agricultura..................................................................................................................................78 6.1.1. Modul de utilizare a terenurilor..................................................................................................................................78 6.1.2. Structura culturilor..................................................................................................................................78 6.1.3. Creşterea animalelor..................................................................................................................................82 6.2. Industria..................................................................................................................................84 6.3. Comerţul..................................................................................................................................89
4
6.4. Transporturile..................................................................................................................................91 6.5. Turismul..................................................................................................................................94 6.6. Scenarii dezvoltare a economiei..................................................................................................................................98Cap. VII Protecţia şi calitatea mediului..................................................................................................................................100Concluzii..................................................................................................................................102Bibliografie..................................................................................................................................107
INTRODUCERE
5
Monografia unei localităţi pare a fi la prima vedere titlul unei lucrări
geografice de formă stereotipă. Acest punct de vedere este total greşit pentru că
prin condiţiile diferenţiate legate de aşezare, apariţie şi dezvoltare, fiecare
localitate aduce o noutate în felul de abordare a studiului.
Termenul de ,,monografie” presupune o prezentare completă a tuturor
aspectelor, atât fizico-geografice cât şi economico-sociale.
Prezenta lucrare este rezultatul atât a cercetărilor efectuate pe teren, cât şi
a consultării unui material bibliografic bogat.
Lucrarea se intitulează ,,Monografia Municipiului Olteniţa” şi este
structurată în 7 capitole, în care am încercat să evidenţiez aproximativ toate
aspectele istorice, fizico-geografice, demografice, economice şi de protecţie a
mediului din Municipiul Olteniţa.
Printr-o analiză SWOT şi prin scenarii de evoluţie ale economiei
Municipiului Olteniţa am încercat spre finalul lucrării să arăt unele elemente
pozitive pe care această zonă le are, dar care nu sunt valorificate în prezent, dar
şi unele elemente negative, care în timp ar trebui eliminate.
Suita prezentării diferitelor aspecte este înregistrată şi de o serie întreagă
de hărţi, tabele, grafice şi fotografii care încearcă să evidenţieze cât mai bine
particularităţile zonei în studiu.
În realizarea acestei lucrări am beneficiat de sprijinul domnişoarei
Lector universitar Mădălina Teodora Andrei, căreia vreau să îi mulţumesc pe
această cale pentru răbdarea, tactul pedagogic, sprijinul moral şi ştiinţific pe care
le-am primit de la dânsa.
Nu în ultimul rând vreau să mulţumesc colectivului de profesori ai
Facultăţii de Geografie din cadrul Universităţii ,,Spiru Haret” care au contribuit
la pregătirea şi îndrumarea mea pe parcursul celor 4 ani de studiu.
CAPITOLUL I
6
ISTORICUL CERCETĂRILOR GEOGRAFICE
Despre oraşul Olteniţa sunt puţine scrieri cu caracter pur geografic, în
schimb zona din jurul său a fost studiată în aprofunzime de foarte mulţi geografi
români şi străini.
Începând cu secolul al XVIII lea când documentele cartografice se
înmulţesc, apar date din ce în ce mai amănunţite, pe baza cărora se pot urmări
evolutiv unele aspecte geografice.
Putem menţiona aici harta austriacă întocmită de Specht (1970 – 1971),
,,Militarische Karte der Kleinen oder Oesterreichischen und grossen Walachei”
în care sunt menţionate localităţi ca Giurgevo (Giurgiu), Olteniza (Olteniţa),
Brăila, Hirshova (Hârşova), etc., apoi în 1824 harta lui J. Dirwaldt apărută la
Viena, sub numele de ,,Mappa specialis Valachie” care specifică unele aspecte
asupra localităţilor situate la vadurile Dunării.
Cea mai importantă şi studiată hartă din această perioadă o constituie
harta rusă din 1835 şi ediţia ulterioară din 1853, ,,Harta teatrului din Europa, în
anii 1828 şi 1829” (titlul tradus în limba română), care dă detalii şi despre
numărul gospodăriilor localităţilor, astfel Olteniţa apare aici cu 82 de gospodării.
Înainte de perioada primului război mondial, după ce se înfiinţează în
1875 Societatea Geografică Românească, lucrările ştiinţifice vor folosi date ce se
înregistrează din 1879 la postul hidrometric de pe Dunăre, de la Olteniţa.
Probleme complexe asupra cursului Dunării le abordează A. Penck
(1891), Emm. de Martonne (1902, 1904), iar pentru terasele acestui fluviu R.
Sevastos (1903, 1905), acesta publicând şi studii hidrologice în 1906, elaborând
prima hartă hidrologică în 1907 şi probleme referitoare la terase şi la luncă în
1907.
Primele lucrări de paleogeografie ale Câmpiei Române şi a cursului
Dunării, referitoare la geneza şi evoluţia acestora, incluzând şi zona în studiu,
7
sunt abordate de Dumitrescu Aldem (1910, 1911) şi G. Vâlsan (1914, 1915,
1916).
Tot în această perioadă Constantin Murgoci realizează o sinteză a
tuturor teraselor Dunării pentru sectorul de la confluenţa Argeşului, iar Gr.
Antipa realizează studii referitoare la Lunca Dunării.
Perioada interbelică abordează lucrări de geomorfologie asupra
mişcărilor epirogenetice din bazinul Dunării de jos, cu accent pe terasele
dunărene, în studiul lui C. Brătescu din 1921, unde se tratează şi limanele
fluviatile cât şi popinele din Lunca Dunării.
Aspecte de legate de geografia Văii Dunării sunt prezentate şi în
lucrările publicate în 1924, 1925 de Vintilă Mihăilescu şi mai târziu în 1926,
1930, în studiile despre sectorul Câmpiei Mostiştei ale lui S. Atanasiu.
În domeniul geologiei apar lucrări de o remarcabilă valoare, semnate de
St. Manolescu (1923, 1924), Pache Protopopescu (1923, 1933), iar în legătură cu
răspândirea loessului în lucrările lui P. Enculescu (1924, 1929), şi referitor la
terase G. Vâlsan (1930, 1935).
Perioada de după cel de al doilea război mondial aduce şi noi orientări
sub raport teoretic şi metodologic, cercetările constituindu-se în numeroase
colective de lucru.
Începând cu 1957 când a apărut lucrarea ,,Formarea Câmpiei Române”
de M.N. Pop, cercetările geologice, hidrologice, sistematizarea geomorfologică a
teraselor se extinde mult în bazinul Argeşului inferior, din care enumerăm
lucrările şi studiile elaborate de: E. Liteanu (1952, 1953, 1956), colectivul Naum,
T. Grumuzescu, H. Niculescu (1954) şi cele de geotectonică ale lui F. Crăciun şi
D. Popescu (1953).
Cercetările pedologice efectuate din 1959, 1966 de N. Florea şi I.
Munteanu sunt completate în domeniul studierii loessurilor sau al crovurilor, din
Lunca Dunării de P. Coteţ (1965) şi V. Tufescu (1963).
8
Problemele de geografie complexă sunt analizate în lucrarea ,,Geografia
Văii Dunării româneşti’’, elaborată în 1969 de colectivul de cercetători de la
Institutul de Geografie al Academiei Române.
Mai apar şi lucrări de climatologie şi meteorologie de C. Constantinescu
, ce a studiat fenomenele de iarnă pe Dunăre (1964), caracteristicile
topoclimatice ale teraselor din Lunca Dunării în sectorul Chirnogi – Olteniţa, de
O. Seitan, Ghe. Neamu 1965
O lucrare de referinţă pentru Olteniţa este un studiu monografic, care a
apărut în 1932 scris de Alex. I. Mărculescu ,,Olteniţa – studiu album
monografic”.
O altă lucrare de referinţă pentru Olteniţa este ,,Olteniţa şi împrejurimile
sale”, lucrare scrisă de Dinu Mareş, în 1980 ce cuprinde o frumoasă relatare
istorică a evenimentelor petrecute la Olteniţa, dar şi evoluţia geografică a
oraşului.
Date referitoare la geografia zonei în care se află oraşul Olteniţa mai
apar şi în lucrările de geografie generală ale marilor noştri geografi, cum ar fii:
Monografia R.P.R (1960), Limnologia sectorului romanesc al Dunării
(1967), ,,Enciclopedia geografică a României, Gr. Posea (1982),Geografia
Romaniei (1983, 1984), De-a lungul Dunării, Popovici (1984), etc.
9
CAPITOLUL I IPOZIŢIA GEOGRAFICĂ
Analiza poziţiei spaţiale a teritoriului Municipiului Olteniţa, prin
raportarea sa la diferite repere fizico sau economico-geografice, ne dă
posibilitatea înţelegerii depline nu numai a problemelor de ordin calitativ ce
privesc mediul natural, dar şi a raportului om-natură.
2.1 Coordonatele matematice şi hipsometrice
Pentru teritoriul localităţii, dat fiind dimensiunile sale mici în raport cu
suprafaţa terestră, raportarea la sistemul de coordonate geografice, nu lămureşte
prea multe probleme legate de elementele cadrului natural.
Municipiul Olteniţa se află situat la intersecţia meridianului de
26º38’28’’ longitudine estică cu paralela de 44º04’24’’latitudine nordică (Fig.1).
Poziţia lui pe aceste coordonate matematice explică în mare parte caracteristicile
climei şi legat de aceasta întregul complex de elemente fizico-geografice, care se
află în relaţii de intercondiţionare cu aşezarea şi elementele climatice.
Din punct de vedere hipsometric pe teritoriul studiat se întâlnesc diferenţe
altitudinale în funcţie de tipul de relief. Aceste diferenţe sunt relativ mici ele
variind între 13 m, în zona sud-estică a oraşului şi 18-20 m, în fostul con de
dejecţie al Argeşului. Altitudinea absolută este de 35,4 m, popina Gumelniţa din
nord-vestul localităţii.
2.2 Aşezarea în cadrul regional
Municipiul Olteniţa este situat la confluenţa Argeşului cu Dunărea, pe
fostul con de dejecţie al Argeşului, format din nisipuri şi mâl, cărate de râu în
Lunca Dunării.
Acest sector din Lunca Dunării situat la est de confluenţa Dunării cu
Argeş a fost numit de către G. Posea în 1982 ,,Lunca Călăraşi”.
10
Teritoriul municipiului se află la contactul a două subunităţi distincte ale
Câmpiei Române: Câmpia Burnazului în partea vestică şi Câmpia Mostiştei în
partea estică.
Poziţia la contactul Câmpiei Române cu Lunca Dunării (Fig.2), a
influenţat foarte mult evoluţia geologică, teritoriul studiat purtând amprenta
evoluţiei atât a Luncii Dunării cât şi a Câmpiei Române.
Prin poziţia sa geografică, în cadrul Luncii Dunării, Municipiul Olteniţa,
se încadrează în zona climatului temperat – continental de tranziţie, caracterizat
prin veri calde, chiar toride uneori, cu precipitaţii reduse şi ierni foarte geroase,
adesea cu viscole puternice.
Datorită climatului şi reliefului specific zonei de luncă şi mai ales al
tipurilor de soluri, din punct de vedere al vegetaţiei şi al faunei, aici s-a dezvoltat
biotopul de luncă.
2.3 Aşezarea în cadrul administrativ şi faţă de căile de comunicaţie
Faţă de capitala ţării, Olteniţa se află la aproximativ 60 km, spre sud,
aproape de malul Dunării.
Poziţia acestui ţinut într-o zonă sudică a ţării, sud – estică faţă de
Bucureşti, a determinat încrucişarea unor drumuri medievale, cu importante
urmări asupra apariţiei şi dezvoltării oraşului Olteniţa şi a vieţii social-
economice din această zonă.
Faţă de celelalte oraşe, mari şi importante centre culturale, economice şi
industriale, Olteniţa se află la aproximativ egală depărtare de Giurgiu şi Călăraşi,
cele două oraşe dunărene, din vestul şi respectiv estul său. Dar o importanţă
deosebită o reprezintă poziţia destul de apropiată faţă de Bucureşti, care prezintă
o influenţă deosebită asupra Olteniţei, din punct de vedere social cât şi din punct
de vedere economic.
Din punct de vedere administrativ Municipiul Olteniţa face parte din
judeţul Călăraşi, fiind a doua localitate urbană, ca mărime şi importanţă
economică, după Municipiul Călăraşi, care este şi reşedinţa judeţului.
11
Până în anul 1981, Olteniţa a aparţinut din punct de vedere
administrativ, judeţului Ilfov.
În prezent suprafaţa teritoriului administrativ al municipiului este de
13,3 km2. Limita vestică a Olteniţei se întinde între oraş şi localitatea Chirnogi.
În partea de nord se învecinează cu localităţile Mitreni (fostă comună
suburbană a Olteniţei până în anul 1989), şi Ulmeni, iar în partea estică se află
localitatea Spanţov.
În partea de sud, limita administrativă a Municipiului se desfăşoară de-a
lungul Dunării.
Municipiul Olteniţa se afla la 60 km faţă de Bucureşti, 74 km faţă de
Călăraşi şi 82 km faţă de Giurgiu. Cu toate aceste oraşe Olteniţa se leagă prin
drumurile naţionale: DN4 leagă Olteniţa de Bucureşti, DN31 leagă Olteniţa de
Călăraşi, iar DN41 leagă Olteniţa de Giurgiu.
Principala arteră rutieră, Bucureşti – Olteniţa se continuă în oraş, în linie
dreaptă, până în port pe malurile Dunării, unde se bifurcă în formă de T.
Pe lângă drumurile naţionale ce leagă Olteniţa de alte localităţi, mai
întâlnim aici şi calea ferată Bucureşti – Olteniţa, care are o lungime de
aproximativ 60 de m.
12
CAPITOLUL III
CARACTERE FIZICO-GEOGRAFICE
3.1. Relieful
3.1.1. Geologia
Un rol deosebit de important asupra întregului peisaj geografic al
regiunii îl au şi formaţiunile geologice.
Atât litologia cât şi structura îşi pun amprenta asupra morfologiei
reliefului, a reţelei hidrografice, a solurilor şi a întregului complex de activităţi
economice.
Forajele efectuate în această zonă au identificat un socul cristalin
peneplenizat format din şisturi cristaline şi şisturi verzi, ce au avut loc în ciclul
baikalian.
Formaţiunile ce fac parte din alcătuirea geologică a acestei unităţi
aparţin paleozoicului şi neozoicului, când acestea s-au depus pe un fundament
cutat, penepleizat. Peste acestea se depune o cuvertură sedimentară mai veche
(paleo – mezozoică) şi alta mai nouă neogenă.
Soclul împreună cu sedimentarul mai vechi, coboară dinspre Dunăre
către nord, în timp ce umplutura neogenă îşi schimbă înclinarea tot mai mult
către suprafaţă, tinzând spre direcţie orizontală sau chiar la o înclinare uşoară
către sud.
La nivel macrogeologic, zona studiată este cuprinsă pe amplasamentul
unui bazin de sedimentare unitar, aşa zisul ,,bazin moesic”, a cărui
individualizare s-a menţinut cu mici excepţii până la sfârşitul cretacicului.
Principalele evenimente survenite în decursul acestei îndelungate ere
geologice sunt reflectate în succesiunea stratigrafică, în natura litologică a
depozitelor, în resturile vieţuitoarelor pe care acestea le conţin şi în aranjamentul
stratelor.
13
Din punct de vedere litologic cuvertura sedimentară a Platformei
Moesice poate fi divizată în cinci cicluri sau grupuri litofaciale. Dintre acestea
doar 3 sunt predominat dentrice – terigene, separate de două grupări predominant
carbonatice. Cronologic cele cinci mari grupări pot fi încadrate astfel:
grupul dentritic inferior, grupul carbonatic inferior, grupul dentritic terigen,
grupul carbonatic superior, grupul dentritic superior ( B. Paraschiv 1975).
Primul ciclu de sedimentare începe în Cambrian având la bază o serie
grosieră grezoasă, cuarţitică, alcătuită dintr-un strat psamitic la care se adaugă
gresii şi cuarţite, iar la suprafaţă gresii din ce în ce mai argiloase şi chiar calcare
depuse într-un mediu marin. Apoi urmează o serie de depozite predominant
pelitice: argile, argilete, şisturi argiloase, bancuri subţiri de calcare şi intercalaţii
de gresii calcaroase şi marne.
Ciclul dentritic paleozoic se încheie cu o serie grezoasă formată din
gresii, cuarţite silicoase – argiloase, argile, argilite şi calcare.
Al doilea ciclu de sedimentare corespunde unui grup de calcare şi
dolomite a căror depunere a început în Giveţian şi a durat până la sfârşitul
Viseanului, având la bază dolomite şi calcare organogene, gresii, argile la care se
adaugă straturi subţiri de anhidriţi. Peste acestea ciclul se încheie cu o
formaţiune calcaroasă carboniferă.
Forajul de la Şoldanu, la 18 km de Olteniţa, a permis să se identifice în
mod sigur aici, depozitele carbonifere enumerate dar şi calcare compacte.
Sedimentarea a fost reluata în Permo – Triasic prin succesiunea a trei
mari unităţi litostratigrafice.
Seria inferioară corespunde ca vârstă Permianului, prin natura
litologică, stratigraficaţie şi prin corelaţia depozitelor.
În Triasicul mediu, în Anisian şi Ladinian apele marine se instalează în
partea centrală a platformei, iar spre sfârşitul Mezotriasicului bazinul se
fărâmiţează într-o serie de lagune.
14
Regimul subcontinental se întâlneşte în Triasicul superior, iar la sfârşitul
lui, teritoriul de la nord de Dunăre se înalţă, devenind uscat.
În ciclul Jurasic – Cretacic au loc importante mişcări de ansamblu ale
platformei în sensul că procesul de subsidenţă îmbracă un facies pelagic.
Ciclul Jurasic – Cretacic este reprezentat de calcare uneori organogene,
marnocalcare şi dolomite.
Platforma Moesică evoluează ca uscat aproape tot timpul Paleogenului
şi Miocenului inferior.
În ultimul capitol al evoluţiei Platformei Moesice, începe cu
Tortonianul, când apele inundează, iar în Sarmaţian întreg spaţiu situat la nord de
Dunăre constituie flancul extern al avanfosei Carpaţilor.
Bazinul de sedimentare se menţine până la sfârşitul Pliocenului, iar pe
alocuri sub forma lacustră până în Cuaternar.
Succesiunea de sedimentare continuă cu al cincilea şi ultimul grup de
litofacial, respectiv grupul dentritic superior. În acest interval de timp s-a depus o
succesiune de depozite aproape exclusiv terigenă constând în nisipuri, gresii,
argile, marne şi marnocalcare.
Luând în considerare succesiunea completă a depozitelor pliocene şi
cuaternare până la începutul Pleistocenului superior se poate afirma că întreaga
regiune a fost afectată de mişcări negative pe verticală.
Din Pleistocenul superior şi până în Holocenul inferior, partea sudică a
regiunii începe să se ridice, timp în care s-au format terasele.
La sfârşitul pleistocenului superior începutul holocenului inferior, s-au
depus şi depozitele loessoide, în straturi cuprinse între 5 şi 15 m grosime,
pietrişuri aluvionare ale terasei Argeşului şi ale terasei inferioare a Dunării.
În holocenul inferior pe lângă depozitele ce aparţin terasei inferioare a
Dunării, s-au mai depus şi depozite loessoide ce aparţin terasei a III a , aflată pe
stânga Argeşului.
15
Depozitele loessoide din structura terasei a II a, în urma analizelor
granulometrice nu se diferenţiază litologic de pătura de depozite acoperite de
terasa a III a.
Depozitele depuse în holocen inferior – superior sunt depozite
loessoide, depozite lutoase şi lutoargiloase, la care se adaugă nisipuri şi
pietrişuri, aparţinând terasei inferioare (fig. 3).
Prin efectuarea forajelor s-a constatat că aceste depozite au grosimea
cuprinsă între 7 şi 12 m.
În holocenul superior depozitele loessoide acoperă terasa joasă şi sunt
constituite din nisipuri, nisipuri argiloase, pietrişuri de luncă şi prafuri argiloase
de culoare cenuşie – gălbuie. Aceste depozite au o grosime de 6 – 15 m.
Aluviunile din baza luncilor sunt alcătuite din nisipuri pietrişuri şi
bolovănişuri, a căror grosime variază în Lunca Dunării între 10 m şi 13 m, în
cele din lunca Argeşului între 5 m şi 10 m.
3.1.2. Unităţile de relief
Municipiul Olteniţa aşezat la confluenţa Argeşului cu Dunărea, are un
relief format din adevărate câmpuri aluvionare ce se îmbină în marele con de
dejecţie al Argeşului, la ieşirea acestuia în Lunca Dunării.
Lunca Argeşului este situată în partea de vest a oraşului, ce reprezintă şi
limita dintre Câmpia Burnazului şi Câmpia Mostiştei. Ea se prezintă sub forma
unui culoar ce se desfăşoară la sud de oraşul Budeşti, de la confluenţa cu
Dâmboviţa.
Are o primă direcţie NV – SE, până la localitatea Curcani, unde se
curbează şi apoi ia o direcţie N – S. Ea prezintă sectoare alternate de îngustări şi
lărgiri, de la 3,5 km în zona Radovanu şi Negoieşti până la 5,5 în zona de
vărsare.
Lunca Argeşului înconjoară circular extremitatea estica a Câmpiei
Burnazului, faţă de care se delimitează net prin funcţiile de terasă.
16
Din punct de vedere litologic lunca este constituită din depozite recente,
depozite argiloase şi nisipoase (holocene), acestea fiind puse în evidenţă în urma
executării unor foraje la Mitreni şi Olteniţa Nord. Aceste depozite sunt rezultate
din acţiunea de transport şi depunere a Argeşului.
Altitudinea absolută a luncii coboară de la 30 m de cât măsoară în
dreptul satului Crivăţ şi Radovanu, până la 18 – 19 m la Olteniţa.
Aspectul morfohidrografic este destul de variat, reprezentat prin
numeroase grinduri ce însoţesc albia minoră ca nişte diguri naturale, numeroase
meandre şi belciuge, foste albii minore.
Panta foarte mică implică o acumulare activă în patul albiei, fenomen
vizibil în special în aval de confluenţa cu Dâmboviţa, materializându-se printr-o
înălţare a patului aluvial, instabilitate a talvegului care migrează în albie,
meandrări, apariţii de praguri şi grinduri submerse, ostroave şi renii.
Albia propriu-zisă a suferit transformări puternice o dată cu începerea
construiri Canalului Dunăre – Bucureşti (fig.4).
Fig. 4 Modificările din albia Argeşului
Lunca Dunării, numită şi Lunca Călăraşi, la est de confluenţa cu Argeş,
reprezintă forma de bază a oraşului Olteniţa.
17
Prin forajele executate în luncă, la sud de Olteniţa (15 m), indică o
continuă creştere a grosimii stratului aluvial, în special la est de confluenţa cu
Argeşul, ce are în bază un pat de eroziune care constituie patul luncii actuale (Gr.
Posea 1984). Depozitele de luncă, sunt în special mâluri argiloase şi nisipuri
de luncă fine ce apar în partea superioară a profilului, acestea trecând în
adâncime spre granulaţie mai mare a nisipurilor grosiere şi a pietrişurilor ce vin
în contact cu argilele de bază şi calcarul cretacic.
Altitudinea luncii variază între 18 şi 19 metri în corpul conului de
dejecţie, larg împrăştiat la ieşirea Argeşului în Lunca Dunării şi 13 m în zona sud
– estică, în malul fluviului.
Din punct de vedere morfografic deosebim sectorul de Lunca internă,
mediană şi externă, fiecare cu caracteristicile morfo-hidrografice evidente în
peisaj.
Lunca externă, la ţâţâna teraselor, prezintă aluviuni foarte fine şi linii de
izvoare. Ca formă pozitivă se detaşază în zonă popina Gumelniţa, veche vatră de
stabilitate a populaţiei pe acest teritoriu. Aceasta are altitudinea absolută de 35,4
m, ridicându-se la aproximativ 20 de m deasupra luncii, având o formă aproape
tronconică. O altă formă pozitivă se evidenţiază prin importanţa sa, vastul con de
dejecţie ce începe de la ieşirea Argeşului în Lunca Dunării, şi pe care s-a
amplasat vatra oraşului Olteniţa.
Lunca mediană, ocupă mai mult de jumătate din suprafaţa Luncii
Dunării. În cadrul acesteia au existat întinse suprafeţe joase, cu contur lobat,
reprezentând vechi cuvete lacustre, astăzi desecate, pentru transformarea lor în
terenuri agricole, în special pentru culturile de orez (înainte de 1989).
Lunca internă, alcătuită din numeroase grinduri ce însoţesc albia
minoră. Acestea au substrat de pietrişuri acoperite cu depozite de nisipuri şi
argile, depuse la revărsări odată cu scăderea competenţei apei la depăşirea
malurilor albiei minore.
18
Din punct de vedere geomorfologic, Lunca Dunării, are un caracter
foarte evoluat, prezentând sectoare de luncă înaltă, grinduri, ostroave, popine,
braţe părăsite.
În cadrul acestui sector al Luncii Dunării, din zona Municipiului
Olteniţa se desfăşoară o serie de terase ce au o dezvoltare la fel ca şi lunca (fig.
5).
Terasa Băileşti este prezentă în acest sector al Dunării, ea se păstrează
între Argeş şi Mostişetea, având o mare dezvoltare mai ales între Ulmeni şi
Valea Mare, unde atinge 10 km lăţime, ea pătrunde pe valea Argeşului
schiţându-se ca o prispă sub nivelul câmpului, la est de localităţile Nana şi Valea
Stânii.
Altitudinea relativă şi-o menţine, în jur de 30 m, iar podul ei se prezintă
ondulat şi cu numeroase denivelări din cauza crovurilor aflate în faze diferite de
evoluţie. Dimensiunile acestora ating valori de la câţiva zeci de metri până la
câţiva kilometri, constituind mici zone endoreice. Terasa este nefragmentată,
numai pe alocuri schiţându-se câteva vâlcele mici care îi afectează fruntea sau
podul.
Terasa Căscioare se menţine continuu între Argeş şi Călăraşi şi are
altitudinea relativă medie de 23 m.
Între localităţile Tăuşanca şi Chiselet ea se îngustează la mai puţin de 1
km, iar de aici în aval se dezvoltă până la est de localitatea Independenţa, unde
trece în câmp.
În raport cu celelalte terase, aceasta este fragmentată în câteva văi
înrămurate şi bine conturate între care amintim Valea Roşie, Valea Mare,
Mostiştea, Gălăţuiul cu sistemul său de văi confluente. Şi aici se remarcă
prezenţa crovurilor cu o densitate destul de mare.
În deschiderile de la sud de Nana, sub cuvertura loessoidă, apare un
orizont de nisipuri grosiere albicioase.
19
Între Argeş şi Călăraşi, Lunca Dunării are dezvoltare laterală inegală,
prezentând câteva lărgiri ca cele de la Tăuşanca, Mânăstirea şi la vest de
Călăraşi. Din neuniformitatea repartiţiei formelor de relief ies în evidenţă
câteva porţiuni mai înalte: la Olteniţa, conul de dejecţie al Argeşului, la Spanţov
şi între Mostiştea şi Călăraşi.
În ansamblu, particularităţile morfo – hidrografice ale luncii dintre
Olteniţa şi Călăraşi, conferă acesteia un evident caracter de tranziţie între lunca
propriu-zisă şi Bălţile Dunării.
3.1.3.Morfometrie şi morfografie
Analiza parametrilor cantitativi ai reliefului oferă largi posibilităţi de
cunoaştere a teritoriului în vederea utilizării lui în agricultură, transporturi,
construcţii, etc.
Harta hipsometrică (fig.6), scoate în evidenţă treptele hipsometrice
corespunzătoare treptelor genetice de relief.
Oraşul Olteniţa este cuprins între 15 m în partea sudică şi 30 de metri în
partea nord estică.
Altitudinea absolută a zonei este de 34,5m, cât are popina Gumelniţa, ce
se ridică impunătoare în relieful de luncă şi terase, ce au altitudini cuprinse între
10 m pe malul Dunării şi 25 – 30 m în partea nordică a oraşului Olteniţa.
În concluzie harta hipsometrică pune în evidenţă predominarea arealului
cu altitudine redusă în această zonă, ce este foarte important pentru practicarea
agriculturii.
Densitatea fragmentării şi adâncimea fragmentării reliefului, caracterul
cvasiorizontal al suprafeţelor treptelor genetice de relief, lipsa unei reţele
hidrografice permanente din zona de studiu, explică valorile mici ale densităţii
fragmentării reliefului, tipică zonelor de câmpie (fig. 7).
Mai mult de jumătate din zona oraşului Olteniţa este cuprinsă între
valorile de 0,50 km/km2 şi 2,5 km/km2.
20
Densităţile cu valori cuprinse între 0,1 şi 1 km/km2 se întâlnesc de-a
lungul reţelelor hidrografice temporare, în nordul Olteniţei, ce pun în evidenţa
frunţile de terasă, afectate de eroziune.
Valorile adâncimii fragmentării reliefului sunt la fel de reduse, mai mult
de jumătate au valori de 5m/km2, iar valorile cuprinse între 10 şi 15 m/km2 se
întâlnesc în nordul şi nord vestul zonei studiate.
3.1.4.Procese geomorfologice actuale
Aceste procese sunt în continuarea celor care de-a lungul etapelor
anterioare au afectat teritoriul în sine şi sunt cele care arată aspectele legate de
evoluţia actuală a reliefului.
Procese au o dinamică accentuată pe frunţile teraselor, de-a lungul
râurilor, iar cele mai puţin vizibile precum tasarea, sufoziunea sunt prezente în
tot restul zonei studiate.
Având în vedere suprafaţa de studiu relativ redusă, aşezarea în luncă cu
valori ale densităţii şi fragmentării reliefului mici, ori a pantelor reduse se
presupune o activitate redusă a acestor procese fără consecinţe spectaculoase în
relief.
Procesele sunt reprezentate aici prin: pluviodenudarea, eroziunea,
ravenarea, alunecări de teren, sau surpări de maluri, sunt mai active în lungul
Argeşului şi în nord – estul Olteniţei, dar fără consecinţe negative mari în relief.
Un proces cu o intensitate mai mare şi cu consecinţe negative ar fi
tasarea, datorită structurii geologice.
Depozitele loessoide, cu o mare extindere în zonă, roci neconsolidate,
fără stratificarea compoziţiei granulometrice, prăfoasă, şi cu o mare porozitate
(>50%), se îmbibă cu apă.
Această caracteristică determină dizolvarea în condiţii optime a
particulelor de calcar din nisip, creând astfel apariţia fenomenelor de tasare şi
formării crovurilor.
21
Pluviodenudarea şi eroziunea în suprafaţă sunt puţin vizibile şi nici nu
dau forme care sa atragă atenţia, deci în zona studiată sunt aproape neglijabile.
Ceva mai vizibilă ar fi în partea nordică a Olteniţei, cu o panta puţin peste 2º.
Prin aplicarea unor măsuri agrotehnice adecvate, aratul în lungul curbelor de
nivel, culturi adecvate, ele au fost aproape stopate.
Procesele fluvio – torenţiale sunt periodice şi cu toate acestea, active.
De remarcat procesele de eroziune laterală provocate de Dunăre, în special acolo
unde activitatea antropică a dus la despăduriri, tăierea masivă a zăvoaielor ce
însoţeau pe tot parcursul, malul românesc al Dunării.
Aceste despăduriri au generat maluri abrupte, active, de retragere mai
ales în sectorul de navigaţie intensă ce produc valuri.
Îndiguirile, acoperirea cu dale de beton armat a malurilor, au protejat
împotriva acestor procese. Mai sunt active, totuşi mai ales pe timpul viiturilor în
special la gura de vărsare a Argeşului.
Tasarea şi sufoziunea sunt procese caracteristice zonelor acoperite cu
loess. Predominarea frecvenţei prăfoase, porozitatea, permit circulaţia apei pe
verticală, spălarea sărurilor şi concentrarea lor la baza depozitului.
Clima accentuat uscată vara, îngheţurile frecvente iarna şi lipsa
vegetaţiei în unele zone permit dezvoltarea unor crăpături şi fisuri ce favorizează
pătrunderea cu uşurinţă a agenţilor ce duc la apariţia acestor procese.
Grosimea depozitelor loessoide influenţează accentuarea proceselor crovurilor şi
în ultimă fază a proceselor de degradare a solului.
Omul prin activităţile sale, a intervenit şi intervine în modificarea
peisajului geomorfologic, direct prin construcţiile realizate sau abandonate. Cel
mai bun exemplu aici este ,,amenajarea complexă a Argeşului” începută înainte
de 1989, care a dus la modificări importante pe valea Argeşului.
22
3.2. Clima
Localizarea geografică, în partea de sud a ţării, împreună cu relieful de
luncă constituie unul din factorii importanţi care vor trasa nota caracteristică a
climatului acestui teritoriu.
Particularităţile climatice şi topoclimatice ale Dunării în acest sector se
înscriu pe fondul climatului temperat de tranziţie în care pendulează influenţe de
ariditate din partea estică a teritoriului de studiu.
Acest climat se caracterizează prin veri foarte calde, cu precipitaţii
reduse, uneori sub formă de averse, ierni foarte geroase, adesea cu viscole
puternice şi perioade de încălzire frecvente ce duc la discontinuităţi în distribuţia
temporară şi teritorială a stratului de zăpadă.
Cercetările valorilor cantitative şi calitative a elementelor climatice şi
reliefarea particularităţilor specifice climei se bazează pe datele rezultate din
observaţiile efectuate la Staţia meteorologică Olteniţa.
3.2.1. Factorii genetici ai climei
3.2.1.1.Factorii radiativi
Factorii radiativi includ toate fluxurile de energie radiantă care străbat
atmosfera, dar pot fi reduşi la radiaţia solară, deoarece radiaţia terestră, radiaţia
atmosferei şi celelalte tipuri de radiaţie nu sunt altceva decât energie solară
transformată.
Radiaţia solară directă ca sursă principală de căldură depinde direct de
transparenţa aerului şi de înălţimea Soarelui deasupra orizontului. Valorile
maxime ale radiaţiei solare directe se înregistrează în timpul amiezii, când
Soarele se află la cea mai mare înălţime. Suma medie anuală a radiaţiei solare
din zona oraşului Olteniţa are valori cuprinse între 70-75 kcal/cm2. Pe timpul
verii se înregistrează cele mai ridicate valori de 10-12 kcal/cm2, în timp ce iarna
valoarea radiaţiei solare directe scade pană la 1 kcal/cm2.
Radiaţia difuză provine din radiaţia reflectată de anumite elemente
componente ale atmosferei, intensitatea ei este în funcţie de opacitatea
23
atmosferei şi de culoarea solului. Astfel iarna în zona teritoriului de studiu,
datorită opacităţii mari a atmosferei, radiaţia difuză este mai mare decât pe
timpul verii. De asemenea ea mai creşte iarna şi datorită stratului de zăpadă care
reflectă intens lumina solară.
Radiaţia globală provine din suma radiaţiilor difuze şi solare directe,
măsurate pe suprafaţă orizontală.
În zona Municipiului Olteniţa se înregistrează valori relativ mari faţă de
restul ţării, media anuală are valori cuprinse între 128-135 kcal/cm2 în timp ce
media pe ţară este de 120 kcal/cm2. Cele mai ridicate sume medii lunare ale
radiaţiei globale se produc în luna iulie, observându-se totodată că sumele zilnice
ale radiaţiei globale cresc din decembrie până în iulie.
Radiaţia reflectată este acea parte din radiaţia globală care, căzând pe
suprafaţa terestră, este abătută de la direcţia iniţială fără a suferi vreo modificare.
Această reflectare depinde de albedou (este raportul dintre radiaţia reflectată şi
radiaţia globală şi se exprimă în procente), ce variază în funcţie de
caracteristicile suprafeţei solului, în special de culoare.
În zona Municipiului Olteniţa sumele anuale ale radiaţiei reflectate sunt
relativ mici, deoarece aici durata statului de zăpadă este mică faţă de zona de
munte unde durata stratului de zăpadă durează mult mai mult. Zăpada are un
albedou foarte ridicat, deci reflectă o mare cantitate de radiaţie solară.
3.2.1.2.Factorii dinamici
Destul de important în evoluţia fenomenelor climatice este rolul jucat de
dinamica generală a atmosferei. Pe teritoriul ţării noastre principalele centre
barice de acţiune ale masei atmosferice sunt reprezentate de ciclonul dinamic al
Azorelor, anticiclonul continental siberian, depresiunile barice din Marea
Mediterană şi cele din nordul Oceanului Atlantic. Acestea generează deplasări
ale maselor de aer cu frecvenţe şi intensităţi diferite, influenţând temperatura şi
mai ales circulaţia atmosferică locală.
24
Deplasările ciclonilor şi anticiclonilor pe diferite traiectorii, determină
anumite stări de timp în diferite perioade ale anului, cu repercursiuni asupra
formelor biofizice.
Masele de aer ce afectează zona de studiu sunt de direcţie estică,
anticilonul siberian ce aduce aici mase de aer rece ce generează iernii reci şi
geroase, şi masele de aer ce vin din direcţia vestică ce aduc slabe influenţe
submediteraneene, ele generând verii calde şi uscate.
3.2.1.3. Factorii antropici
Prin activităţile sale, omul a influenţat pozitiv sau negativ procesele şi
fenomenele atmosferice şi probabil o va face şi pe viitor, deşi se trag numeroase
semnale de alarmă prin care oamenii sunt chemaţii să protejeze spaţiul în care
trăiesc, să nu-i rupă echilibrul, deteriorându-l .
Omul prin acţiunea sa a modificat în primul rând suprafaţa activă, ce are
un rol esenţial în receptarea energiei solare şi transformarea ei în energie
calorică. Aceasta a determinat modificarea caracteristicilor solului şi ale stratului
de aer inferior, ce generează schimbarea condiţiilor climatice locale.
Importante suprafeţe din cadrul Luncii Dunării au devenit terenuri
agricole, deci ele constituie acum suprafeţe active care influenţează evoluţia
proceselor meteorologice locale. Prin crearea unui alt tip de suprafaţă activă se
modifică albedoul acestor zone, parametru care va fii în funcţie de fazele de
vegetaţie ale plantelor. El va avea valori mici când aceste terenuri vor fi
descoperite de vegetaţie, arate şi umezite de precipitaţii (primăvara şi toamna).
Lunca Dunării se încadrează într-o zonă cu precipitaţii destul de reduse
din punct de vedere cantitativ. În aceste condiţii necesitatea creării unor sisteme
de irigaţii a fost vitală, deci modificări ale suprafeţei active. Observaţiile
meteorologice comparative care s-au făcut deasupra terenurilor irigate şi
neirigate au scos în evidenţă diferenţieri ale proceselor meteorologice locale. În
urma irigării terenurilor se poate observa, ziua scăderea temperaturii aerului cu
4-5ºC datorită proceselor de evaporare a apei.
25
3.2.2. Elementele climei
3.2.2.1. Temperatura aerului
Temperatura aerului este unul dintre cei mai importanţi parametri
climatici. Regimul termic al zonei studiate este rezultatul a trei factori :
– aşezarea în latitudine a zonei pe paralela de 44º04’24’’ are drept consecinţă
un regim termic variabil în cursul anului
– interferenţa centrilor barici, faţă de poziţia teritoriului în cadrul unităţii de
relief
– caracterul relativ omogen al morfologiei teritoriului precum şi prezenţa unor
suprafeţe împădurite sau a unităţii acvatice, face ca regimul termic să nu sufere
decât influenţe reduse.
În conformitate cu Atlasul naţional, teritoriul în studiu se află între
izotermele medii anuale cu valori cuprinse între 11-12º C, precum şi zonarea în
trepte a Luncii Dunării, în partea sa sudică de – 2º, –1 º C , iar în nord între –3º
şi –2ºC, pentru luna ianuarie. Pentru luna iunie valorile sunt cuprinse între 23º-
24ºC.
Temperatura medie multianuală are valori cuprinse între 11º – 14º C.
Media multianuală a lunii ianuarie oscilează între 1,8º C şi – 4,5º C, iar media
multianuală a lunii iulie între 22,8º şi 26,9º C.
Amplitudinea termică multianuală este de 25,4º C, valoare ce reflectă
caracterul continental al climei, dar în limite mai puţin excesive, comparativ cu
partea de est a Câmpiei Române.
Valorile medii lunare ale temperaturii aerului (º C) Tabelul nr.1
Luna I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Temp.medie lunară
1,0 3,8 3,9 12,2 14,9 19,8 22,0 21,5 14,4 10,9 2,3 -2,8
sursa: Staţia meteorologică Olteniţa (anul 2000)
26
Fig. 8 Variaţia medie lunară a temperaturii aerului în anul 2000
Din analiza datelor din tabelul nr.1 şi fig. 8, putem să observăm că
valoarea cea mai scăzută a temperaturii medii a aerului în anul 2000 a fost
înregistrată în luna decembrie (– 2,8º C), iar valoarea cea mai mare s-a
înregistrat în luna iulie (22,0º C).
Temperatura medie anuală a aerului creşte treptat din ianuarie până în
iulie, apoi începe să scadă ajungând în luna decembrie la valori negative.
În decursul unui an, numărul zilelor cu temperaturi ce scad sub 0º C este
de aproximativ 60 – 80, în timp ce numărul zilelor tropicale este de 45 – 49.
Valorile maxime si minime ale temperaturii aerului ( º C)
Tabel nr.2
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Temp.maximă lunară (º C)
10,2 12,5 22,9 25 27,8 30,2 32,4 29,2 27,5 24,6 14,8 10,9
Temp minimălunară (º C)
-
11,9
-
12,4
-5,2 1,3 3,5 5 7,9 6,4 3,8 -3 -7,5 -8,2
sursa: Staţia meteorologică Olteniţa
27
Fig. 9 Variaţia temperaturii maxime şi minime în anul 1998
Temperatura maximă absolută înregistrată în anul 1998 a fost de 32,4º
C, şi s-a înregistrat în luna iulie. În restul lunilor aceasta a oscilat între 10,2º C
în luna ianuarie şi 32,4º C în iulie.
Temperatura maximă lunară creşte din ianuarie până în iulie când se
înregistrează un maxim, iar apoi începe să scadă până în decembrie (tabel 2,
fig.9).
Temperatura minimă absolută înregistrată în anul 1998 a fost de – 12,4
şi s-a înregistrat în luna februarie.
Temperatura minimă lunară în anul 1998 a înregistrat valori negative
pe parcursul lunilor: octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie şi
martie.
3.2.2.2. Umezeala aerului
Cantitatea de vapori de apă din atmosferă este influenţată atât de
particularităţile fizice ale maselor de aer în mişcare cât şi de caracteristicile
locale ale suprafeţei active. Astfel, în zona studiată, sursa principală de umezeală
o constituie evaporaţia apei de pe suprafeţele acvatice ale Argeşului, ale Dunării
şi ale terenurilor irigate, alături de evapotranspiraţia plantelor şi a solului.
28
Faţă de media pe ţară de 86% şi faţă de 77%, media Câmpiei Române,
Olteniţa depăşeşte aceste medii, înregistrând 86,72% , ca urmare a existenţei în
această zonă a suprafeţelor lacustre mari.
Valorile medii lunare ale umidităţii relative (%)
Tabelul nr.3
Luna I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Val.% 91,7 91,2 85,5 80,0 77,6 80,3 78,5 79,1 91,2 85,6 92,4 93,6
sursa: Staţia meteorologică Olteniţa (anul 2000)
Fig. 10 Variaţia mediilor lunare ale umezelii aerului în anul 2000
Din analiza datelor din tabelul nr. 3 şi a fig.10, putem constata o creştere
a valorilor din luna mai pană în luna decembrie când se înregistrează o valoare
maximă (93.6%) şi o descreştere până în mai când se înregistrează cea mai
scăzută valoare a umidităţii aerului (77,6%).
O valoare mai mică a umezelii aerului se înregistrează în partea de nord
a oraşului, spre zonele de terasă învecinate unde sursele de umiditate sunt mai
reduse, accentuându-se totodată şi amplitudinea umezelii relative între lunile
extreme.
3.2.2.3. Nebulozitatea
Nebulozitatea influenţează la rândul ei regimul tuturor elementelor
climatice, deoarece este direct dependentă de particularităţile generale ale
atmosferei, ca şi de celelalte suprafeţe active. În raport cu aceasta, nebulozitatea
29
totală variază de la o lună la alta înregistrându-se un maxim principal în luna
ianuarie şi un minim în luna septembrie.
Nebulozitatea medie anuală, în zona Olteniţei prezintă valori sub 5,
aceste valori scăzute explicându-se prin mişcările descendente ale maselor de aer
din apropierea Dunării.
Frecvenţa medie anuală a zilelor cu cer acoperit este de 95-100 de zile,
iar zilele cu cer senin sunt in medie 60-65 zile.
3.2.2.4. Durata de strălucire a Soarelui
Regimul anual al duratei de strălucire a Soarelui şi repartiţia sa
teritorială se află în strânsă corelaţie cu regimul şi distribuţia nebulozităţii, în
special a celei inferioare. Norii superiori şi cei mijlocii sunt mai puţin dezvoltaţi
pe verticală şi din cauza transparenţei datorate alcătuirii din particule de gheaţă,
lasă să treacă o parte din razele Soarelui.
În zona de studiu se constată că în general durata anuală depăşeşte
valoarea de 2000 de ore, valoarea cea mai mare s-a înregistrat în anul 1990 şi a
fost de 2423,9 ore, iar cea mai mică valoare s-a înregistrat în anul 1991 (1985 de
ore).
Cele mai multe ore de strălucire a Soarelui se înregistrează, cum este şi
normal, în luna iulie circa 300 de ore, iar în lunile mai, iunie, august, septembrie
se înregistrează valori de peste 200 de ore.
Deoarece nebulozitatea este ridicată în sezonul rece, durata de strălucire
a Soarelui, luând în considerare şi momentul astronomic al solstiţiului de iarnă,
este minimă în decembrie (59,8 ore) şi ianuarie (64,4 ore).
Media lunară a duratei de strălucire a Soarelui este de 177,7 ore (date
prelevate la Staţia meteorologică Olteniţa în anul 2000).
3.2.2.5. Precipitaţiile atmosferice
Poziţia geografică a României faţă de principalii centri barici şi
caracteristicile reliefului, crează mari diferenţieri în repartiţia precipitaţiilor
atmosferice.
30
Zona studiată este aşezată într-o regiune favorabilă agriculturii, deci
analiza regimului pluviometric se impune de la sine. Pe baza analizei datelor de
la Staţia meteorologică Olteniţa, zona se încadrează într-un regim pluviometric
anual cu valori ale izohietelor cuprinse între 500 şi 550 mm, mai scăzute decât
media pe ţară care este de 641mm.
Regimul precipitaţiilor este neuniform, existând mari diferenţieri de la
un an la altul, de la o lună la alta. Astfel la Olteniţa, mediile anuale oscilează de
la 255mm (în anul 1945), 340 mm (în anul 1985) până la 790 (în anul1991),
849mm (în anul 1966).
În mod normal în decursul unui an cele mai multe precipitaţii cad în
lunile mai, iunie, aproximativ 2/3 din cantitatea anuală. Cele mai puţine se
înregistrează în perioada rece a anului, în lunile februarie şi martie, fiind cele
mai secetoase, deci având un minim pluviometric. Se distinge astfel o dispoziţie
anotimpuală specifică climatului temperat continental.
Iarna precipitaţiile sunt sub formă de zăpadă, însumând cantităţi între 35
şi 60 mm, în timp ce primăvara se remarcă o creştere a cantităţii de precipitaţii,
ca urmare firească a circulaţiei predominant vestice.
Vara se înregistrează o medie de 190 mm şi este legată de precipitaţiile
abundente din luna iunie. Maxima lunară a fost în 1983 când în luna iulie au
căzut 158 mm, iar minima de 0,4 mm în august 1985 sau cum este cazul din anul
1996 când de la sfârşitul lui iunie până pe 25 iulie nu a căzut nici o picătură de
ploaie.
Toamna înregistrează o medie de 110-120 mm, maxima fiind de 175
mm în octombrie, iar minima în noiembrie 1986 de 1,4 mm.
Cantitatea maximă lunară absolută a fost de 246,3 în 1969, iar minima
lunară absolută de 0,0 mm tot în acel an.
Importantă este şi cunoaşterea cantităţii maxime căzute în 24 de ore, ea
reflectând continentalismul regiunii, aceasta a fost de 114 mm, înregistrată la
data de 20 august 1946.
31
3.2.2.6. Stratul de zăpadă
Stratul de zăpadă prezintă discontinuităţi în spaţiu şi timp. Din analiza
datelor obţinute de la Staţia meteorologică Olteniţa, rezultă că durata medie a
stratului de zăpadă este de 43-44 de zile.
Grosimea medie a stratului de zăpadă înregistrează valori maxime în
ianuarie, când acesta ajunge la circa 8-10 cm.
Numărul mediu al zilelor cu strat de zăpadă şi repartiţia lunară a
acestora este diferită de la o lună la alta după cum putem observa în tabelul 4 şi
în fig. 11. Numărul zilelor cu strat de zăpadă
Tabel nr. 4
Luna I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Nr. zilelor cu strat
de zăpadă
9,8 16 4,7 0,8 0,0 0,0 0,0 0,0 0,0 0,1 3,1 9,1
sursa Staţia meteorologică Olteniţa (anul 2000)
Fig. 11. Numărul zilelor cu strat de zăpadă.
Numărul zilelor cu strat de zăpadă totalizează 43, iar cel mai mare
număr de zile cu strat de zăpadă se înregistrează în luna februarie (16 zile), iar
lunile limită sunt aprilie şi octombrie.
32
3.2.2.7. Vânturile
Aşezarea geografică a Municipiului Olteniţa explică unele aspecte
legate de circulaţia atmosferică. Aici se interferează masele de aer continentale
din est şi nord-est, predominante iarna care aduc aer rece, uscat şi geruri însoţite
de viscole, cu cele din vest şi sud-vest predominante vara, uneori umede alteori
uscate şi secetoase.
Din analiza datelor preluate de la Staţia meteorologică Olteniţa, rezultă
o frecvenţă mai mare, 27% din sectorul nord-estic. O frecvenţă relativ ridicată
este şi cea din sectorul sud-vestic (17%), din nord şi vest cu valori de
aproximativ 11%.
Frecvenţa calmului este relativ mică (20.1%), lunile cele mai puţin
calme sunt aprilie şi au valori cuprinse între 25 şi 32%, iar lunile cele mai calme
sunt septembrie, august şi octombrie cu valori cuprinse între 44 şi 48%.
Vitezele dominante ale vântului în această zonă sunt sub 5 m/s, dar se
înregistrează şi cazuri când viteza poate avea valori cuprinse între 6-10 m/s.
Deci putem concluziona că în acest areal viteza vântului se încadrează în limitele
caracteristice unităţii de relief, depăşindu-se foarte rar pragul de 20m/s, adică o
viteza de 72km/h, poate în timpul iernii când bate Crivăţul.
După viteza vântului, cel mai puternic vânt din zonă este vântul de
nord-est, Crivăţul ce poate atinge viteze mari, urmează vânturile de sud-vest şi
vest, Austrul, cu viteze medii de 4 – 4,5 m/s, acesta fiind bogat în precipitaţii.
Regimul nesincron de încălzire şi răcire a suprafeţelor de terasă şi
acvatice din Lunca Dunării şi Argeşului duce la dezvoltarea unei circulaţii locale
diurne a aerului sub forma de brize. Astfel ziua, când suprafaţa teraselor se
încălzeşte foarte mult, în timpul verii se formează curenţi de convecţie termică,
dinspre Dunăre spre terase, iar noaptea fenomenul se produce invers decât ziua.
Băltăreţul este un vânt local, umed, ce este specific bălţilor Dunării care
bate în zona Municipiului Olteniţa. Acest vânt îşi are originea în ciclonii care se
formează pe Marea Mediterană şi Marea Neagră. Bate rar, în special toamna şi
33
primăvara din sud-est spre nord-vest şi este însoţit uneori de nori negrii şi groşi
care produc o ploaie măruntă şi caldă, de scurtă durată. Uneori bate şi iarna
aducând precipitaţii sub formă de ploaie, iar alteori bate şi vara aducând răcoare.
3.2.2.8. Fenomenele meteorologice specifice
Viscolul, poate să apară din noiembrie până în martie, dar de cele mai
multe ori, viscolele au loc în luna ianuarie şi februarie, cu consecinţe negative
cunoscute.
Ceaţa este un fenomen des întâlnit în această zonă de luncă, datorat
suprafeţelor lacustre. Aşa se face că, în lunile ianuarie şi decembrie se
înregistrează un număr maxim de 9 – 10 zile cu ceaţă, iar anual se înregistrează
45 – 50 de zile cu ceaţă.
Bruma, constituie un fenomen de mare interes pentru agricultură. În
aceasta zonă, prima brumă apare în perioada 11 – 20 octombrie, iar data medie a
ultimei brume aparţine perioadei 1 – 11 aprilie. Numărul mediu al zilelor cu
brumă este între 150 şi 180 zile.
Grindina, cade rar, o dată la câţiva ani, însoţind ploile torenţiale. Ea
apare datorită proceselor convective intense, la care se alătură o mare
instabilitate a maselor de aer, de origine tropicală (mediteraneană).
A fost cazul anului 1993, în iulie când timp de aproximativ 3 minute, a
căzut grindină pe un strat de 1 – 2 cm şi care a dus la pagube însemnate
culturilor agricole.
În concluzie principala trăsătură caracteristică climatică, care defineşte
sectorul studiat, respectiv Municipiul Olteniţa, este dată de particularitatea
climatului temperat continental de tranziţie, cu o dinamică mai moderată a
atmosferei, beneficiind de o briză fluvială permanentă, iar apropierea de Lunca
Argeşului şi a Dunării, favorizează producerea de rouă în timpul zilelor calde de
vară.
34
3.3. Hidrografia
3.3.1. Factorii care influenţează hidrografia
Deşi în general condiţiile de relief şi litologice nu sunt prea favorabile
procesului de scurgere, totuşi această suprafaţă nu este lipsită de scurgerea de
suprafaţă şi nici de existenţa reţelei hidrografice. Acest element geografic a cărui
prezentă este destul de vizibilă în zona noastră, este într-o foarte strânsă legătură
cu celelalte elemente ale cadrului natural şi chiar cu o serie de aspecte ale
activităţii umane.
Cel mai important factor geografic care influenţează atât apele de
suprafaţă, cât şi cele subterane îl reprezintă condiţiile climatice. Dintre factorii
meteo-climatici, un rol important îl au precipitaţiile, care asigură posibilitatea
completării resurselor de apă, iar evapotranspiraţia determină pierderile din
bilanţul hidrologic. De regimul precipitaţiilor este legată şi alternanţa perioadelor
umede cu cele secetoase.
Primăvara căzând o cantitate mai mare de precipitaţii, favorizează
organizarea scurgerii. Acelaşi proces se petrece şi vara când plouă torenţial, cu
tot deficitul de umiditate din sol, o parte din apa căzută se va scurge la suprafaţă.
Influenţa reliefului asupra aspectelor hidrografice are un caracter dublu,
fiind vorba de o influenţa directă şi una indirectă (asupra climei). Înclinarea
generală a reliefului elimină şi direcţia generală de scurgere a apelor.
Configuraţia reliefului influenţează în mare măsură redistribuirea
teritorială a zăpezii. În formele negative se observă acumularea şi întârzierea
maximă a duratei stratului de zăpadă şi scurgerea cea mai intensă în timpul
ploilor. Crovurile constituie zone de acumulare a apelor, atunci când cantitatea
de precipitaţii este mai mare, fundul lor capătă un aspect mlăştinos.
Vegetaţia, mai ales cea arborescentă, contribuie la geneza unor structuri
de sol mai afânate, prin aceasta mărind permeabilitatea şi totodată infiltrarea
apei. Rădăcinile copacilor şi a altor plante cu rădăcini rezistente duc la creşterea
rezistenţei solului, la eroziune şi la înlesnirea precipitaţiilor. Micşorarea
35
procesului de scurgere şi mărirea infiltraţiei pot fi cauzate şi de vegetaţia
ierboasă.
Solurile au şi ele o influenţa deosebită în procesul formării scurgerii, în
procesul alimentării apelor subterane prin infiltraţii, jucând un rol de intermediar
între factorii meteorologici şi scurgere. În cazul solurilor cu permeabilitate mare,
precipitaţiile nu asigură mereu apariţia unor valori ridicate ale scurgerii din
cauza infiltraţiilor rapide.
Cernoziomurile au o capacitate ridicată de infiltraţii în perioada caldă şi
secetoasă, dar au şi o capacitate mare de reţinere a apei. Din acest motiv iarna şi
primăvara ele devin slab permeabile, în schimb în perioadele secetoase este
nevoie de o cantitate de 5-15 mm de apă pentru saturarea suprafeţei lor, necesară
apariţiei momentului scurgerii superficiale.
Structura geologică exercită o influenţă însemnată în special asupra
scurgerii şi asupra distribuţiei apelor subterane. Acestea influenţează atât prin
structura geologică şi directă a straturilor, cât şi prin natura petrografică,
dezagregarea şi solubilitatea rocilor, loessurile fiind roci permeabile, ele permit
infiltrarea cu uşurinţă a unei cantităţi de apă din precipitaţii, favorizând creşterea
scurgerii subterane în defavoarea celei superficiale.
Prin numeroasele acţiuni pe care le efectuează factorul uman poate
influenţa într-o măsură considerabilă asupra aspectelor hidrologice. Prin măsuri
agrotehnice se produce o reducere evidentă a scurgerii.
Reducerea debitelor în timpul verii, ca urmare a folosirii apei din râuri
este un fenomen hidrologic destul de frecvent. Construirea de diguri contribuie şi
ea la transformarea regimului scurgerii.
3.3.2. Apele subterane
Apele freatice sunt situate la adâncimi mari datorită grosimii apreciabile
a depozitelor de loess, pietrişuri şi nisipuri care ajung până la 80 de m.
S-au identificat mai multe raioane hidrologice cu caracteristici specifice
şi anume: raionul corespunzător câmpiei piemontane, raionul corespunzător
36
câmpiei cu divagare, raionul corespunzător câmpiei propriu-zisă şi raionul
corespunzător Luncii Dunării.
Straturile acvifere sunt prezente în depunerile aluvionare ce se formează
în albiile majore ale apelor curgătoare, constituite din pietrişuri, nisipuri şi
mâluri aduse de ape pe timpul marilor viituri. Ele sunt în legătură directă cu
apele râurilor, se influenţează reciproc şi constituie sursele principale ale
sistemelor de alimentare cu apă. Acestea sunt deosebit de importante pentru
alimentarea cu apă potabilă, în condiţiile în care există pericolul poluării apelor
Dunării, care este sursa principală de apă pentru consum a Municipiului Olteniţa.
O altă categorie de strate acvifere o reprezintă, în zona Olteniţei, cele de
la baza loessului ce au un nivel care variază în funcţie de morfologia terenului.
În Lunca Dunării, zona cu drenaj puternic unde grosimea stratelor
aluvionare este mare, stratul freatic se găseşte la peste 20 m adâncime, ceea ce
alături de viteza de circulaţie a curentului subteran imprimă caracteristici
hidrochimice specifice apelor de la baza loessului, duritate pronunţată şi grad
mare de mineralizare.
În privinţa adâncimii apelor freatice, zonele cu hidroizohipse de 1-2 m
ocupă cea mai mare parte a sectorului în studiu, excepţie făcând zonele mai
înalte şi grindurile ce sunt cuprinse de hidroizohipsele de 2-5 m. Acestea au o
mineralizare mai scăzută faţă de cele de mică adâncime de 0,471 g/l, deoarece
sunt influenţate de natura rocii, iar viteza de scurgere către zona de luncă este
mai mare.
Calitativ apele sunt potabile, cu o strânsă interdependenţă cu apele celor
doua reţele hidrografice ce limitează oraşul: Argeş şi Dunărea. Oscilaţiile mari
sunt între diferite sezoane climatice, aproximativ 1,5 – 2 m şi 0,40 – 0,66 m.
3.3.3. Apele de suprafaţă
Olteniţa şi împrejurimile ei sunt străbătute de o reţea hidrografica
marcată de râul Argeş şi fluviul Dunărea în principal (fig. 12).
37
Argeşul intră pe teritoriul judeţului Călăraşi, judeţ din care face parte şi
Municipiul Olteniţa, în apropierea oraşului Budeşti şi se varsă în Dunăre la sud-
vest de Olteniţa. În acest sector Argeşul se caracterizează printr-o vale largă,
căptuşită cu depozite nisipoase ce permit o mare mobilitate a albiei minore.
De la intrarea pe teritoriul judeţului şi până la vărsare, acesta primeşte
afluenţi doar pe partea stângă cum ar fii: Dâmboviţa, Rasa, Luica şi Mitreni.
Datorită acestui fapt la care se adaugă şi evapotranspiraţia deosebit de mare din
timpul verii, adâncimea ajunge să fie foarte mică între 1 şi 2 m, rareori în timpul
ploilor de primăvara ajungând la 3 m.
Cursul principal al Argeşului are o albie deosebit de largă între frunţile
primelor terase, căptuşită cu depozite de nisipuri, pietrişuri şi argile în pelicule
lenticulare ce-i dădeau până la regularizarea albiei o mobilitate destul de mare.
Eroziunea laterală, sedimentele foarte fine duceau la o schimbare a
albiei, când spre malul drept, când spre malul stâng, formând numeroase
ostroave şi meandre. Meandrele în această zonă poartă numele de potcoave,
nume rămas şi astăzi unui lac ce provine din închiderea unui cot al Argeşului,
Lacul Potcoava, aflat în nordul Olteniţei ( fig. 13).
Fig. 13 Lacul Potcoava
Factorul determinant al regimului termic al apei Argeşului îl reprezintă
temperatura aerului, existând o corelaţie perfectă între temperatura aerului şi cea
38
a apei. Temperatura medie a apei este de 11,5º C, fiind mai ridicată cu 0,36º C
decât media multianuală a aerului. Durata medie anuală a perioadei de îngheţ
(curgeri de sloiuri, gheaţă la mal, sloiuri de gheaţă), poate apărea în fiecare an în
sezonul rece şi are o durată medie de 54 de zile, începând cu sfârşitul lunii
decembrie şi până la sfârşitul lunii februarie.
Argeşul, prin variaţiile climatice, prezintă numeroase unde de viitură
însoţite de devărsări în albia minoră, mai ales în partea neîndiguită. Pagubele
provocate de viiturile râului sunt foarte mari, fiind inundate suprafeţe de sute de
hectare de terenuri arabile, în perioada mai – iunie, când culturile agricole sunt în
plină dezvoltare. Gura de vărsare a Argeşului în Dunăre se află la 13,5 m faţă de
nivelul Mării Negre, iar lăţimea variază între 60 m şi 210 m.
După cum putem observa din tabelul 5, debitele Argeşului variază de la
o lună la alta şi de la un anotimp la altul.
Debitele lunare ale Argeşului (m3/s) tabel nr.5
Luna I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Debit 40,0 56,8 87,7 62,6 81,3 71,1 78,9 35,2 29,3 30,3 39,7 45,0
sursa: Postul hidrometric Olteniţa
Din analiza datelor din tabelul 5 şi din fig.14 putem să observăm că debitul
maxim s-a produs în luna martie (87,7 m3/s), iar cel minim în septembrie (29,3
m3/s) şi că în perioada august – octombrie debitele Argeşului sunt într-o scădere,
ca mai apoi să crească până în luna martie, când atinge debitul maxim de 87,7
m3/s.
39
Fig. 14 Variaţia debitelor lunare ale Argeşului.
Debitul maxim absolut s-a înregistrat în anul 1975 şi a fost de 1650
m3/s, iar debitul minim a fost de 1,10 m3/s în anul 1964.
Debitul mediu solid multianual este de 134 kg/s, iar cea mai mare parte
din aluviunile cărate de râu sunt în suspensie.
Din analiza regimului hidrochimic al apelor Argeşului se constată mari
cantităţi de impurităţi chimice provenind în cea mai mare parte din apele preluate
ale Dâmboviţei. Din această cauză la care se adaugă şi cantităţile mari de
pesticide şi îngrăşăminte duc la imposibilitatea utilizării apelor Argeşului pentru
alimentaţie şi nici chiar pentru irigaţii.
Colectorul Argeşului este Dunărea, fluviu de mare importanţă pentru
ţara noastră, ce udă oraşul Olteniţa în partea de sud, cu o albie largă ce ajunge la
confluenţa cu râul Argeş la 800 de m lăţime.
Dunărea este al doilea fluviu ca mărime din Europa, izvorăşte din
Munţii Pădurea Neagră, culege apele din Alpi şi Carpaţii şi este navigabilă de la
primul său afluent alpin Iller. În drumul său în lungime de 2857 km, spre
40
vărsarea în Marea Neagra, Dunărea udă 4 capitale şi 10 ţări, primeşte numeroşi
afluenţi şi are un bazin hidrografic ce măsoară 817.000 km2.
În zona studiată, la Olteniţa, Dunărea după un cot larg, întâlneşte
marginea podişului prebalcanic, iar valea se îngustează, se adânceşte şi curge
repede realizând un vad de trecere şi posibilitatea amplasării portului pentru
mărfuri şi construirea şantierului naval.
Lăţimea albiei este aproximativ de 750 m în dreptul staţiei C.F.R., din
port şi aproximativ 800 de m îl locul de confluenţă cu Argeşul. Viteza
curentului de apă variază în medie între 4,5 km/h şi 6,2 km/h, iar panta de
scurgere este în acest sector de 4 cm/km. Debitul mediu multianual este de 5950
m3/s, variind între un maxim de 15900 m3/s şi un minim de 1450 m3/s.
Din gradaţia pe scara hidrometrică rezultă că nivelul Dunării, la Olteniţa
se află la 10,010 m deasupra nivelului mării. Nivelul maxim înregistrat a fost în
anul 1942 de +829 cm iar nivelul minim de –110 cm înregistrat în anul 1942.
Valorile nivelelor medii lunare pe Dunăre la Postul Olteniţa (1980 – 1990).
Tabel 6
Lunile I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Nivelulmediu cm
340,2 369,5 369,8 418,8 455,7 380,5 313,3 266,8 210,8 169,2 132,3 226,2
Sursa: Postul hidrometric Olteniţa (1980 – 1990)
41
Fig. 15 Nivelul mediu al Dunării la Postul Olteniţa (1980 –1990)
Din analiza tabelului 6 şi a fig. 15 putem observa care sunt perioadele ce
depăşesc media anuală de 300 cm corespunzând lunilor februarie – iunie cu un
maxim în luna mai (455,7 cm), aceasta datorându-se aportului apelor afluenţilor
săi de pe întreg teritoriu ţării, râuri ce au un debit deosebit de bogat datorat
precipitaţiilor de primăvara.
Nivelele minime încep din luna august, iar minimul se înregistrează în
luna noiembrie (132,3 cm).
Debitele medii lunare multianuale pe Dunăre la Postul Olteniţa (1980 – 1990)
Tabel nr.7
Lunile I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Debit mediu m3/s
4528 6147 7100 8820 8917 7535 6554 5231 5034 3714 3983 5310
Sursa: Post hidrometric Olteniţa
42
Fig. 16 Variaţia debitului mediu multianual la Postul Olteniţa (1980 – 1990)
După cum putem observa din fig.16 şi din tabelul 7 debitele medii ale
Dunării cresc ca şi nivelele medii lunare, din luna februarie până în iunie, ca
apoi să descrească, debitul maxim se înregistrează în luna mai (8917 m3/s), iar
cel minim în luna octombrie (3714 m3/s).
Debite maxime ale Dunării au fost înregistrate în 1970, când Dunărea a
atins valoarea de 14640 m3/s, iar în iunie 1987 un debit maxim de 15900 m3/s.
Debitul minim a fost înregistrat în 1924 şi a fost de doar 145 m3/s
În ceea ce priveşte scurgerea solidă se poate spune ca materialul aluvionar
se clasifică după modul în care este transportat, în aluviuni în suspensie şi
aluviuni târâte, acestea constituind principalele categorii care interesează în
calculele practice.
Una dintre cele mai de seamă particularităţi ale scurgerii de aluviuni o
constituie marea variabilitate de-a lungul fluviului. Pe unele porţiuni se pot
produce creşteri ale debitelor solide în suspensie, provenite din erodarea patului
albiei, dar aluviunile se depun în alte sectoare.
Debitul solid multianual este de 1720 kg/s, respectiv 54,2 mil. t/an, cu o
concentraţie medie de 286 g/m3.
43
O comparaţie făcută între valorile debitelor multianuale de apă şi cele de
aluviuni rezultă că la Olteniţa, la o creştere de 9% a debitului de apă există o
creştere de 37% a debitului de aluviuni.
Din datele referitoare la chimismul apelor Dunării reiese o mineralizare
cuprinsă între 200 – 500 mg/l, cea mai mare pondere având ioni de calciu şi
bicarbonici. Acidul bicarbonic reprezintă 0,582% din mineralizarea totală fiind
urmat de ionii de calciu, (0,144%), de SO4 (0,081%), de Na+ K (0,07%), de Cl
(0,073%) şi de Mg (0,048%).
Temperatura apei urmează temperatura aerului, depăşind-o pe aceasta în
lunile septembrie – ianuarie, şi fiind mai mică decât aceasta din februarie până în
august.
Datorită acumulării treptate de căldură pe timpul zilei, se înregistrează o
creştere continuă a temperaturii apei care atinge valori maxime între orele 1800 –
1900, după care cedează treptat din căldură acumulată în contact cu aerul mai rece
din timpul nopţii atingând valori minime în cursul dimineţii, între orele 800 – 900.
Fenomenele de îngheţ apar rar pe Dunăre, atunci când iernile sunt foarte
geroase. În cazul în care temperatura aerului se menţine 3 – 5 zile cu valori sub
00 C, apar la suprafaţa apei pojghiţe subţiri de gheaţă care se transformă apoi în
sloiuri de gheaţa . Dacă gerul se menţine, sloiurile se unesc în mase compacte de
gheaţă, care cuprind la un moment dat toata lăţimea fluviului, la început în
locurile înguste ale albiei, apoi în zonele de amonte, până când podul de gheaţă
apare pe mari sectoare ale fluviului.
Podul de gheaţă apare de obicei în prima decadă a lunii ianuarie până
spre sfârşitul lunii februarie, cum s-a întâmplat în anul 1996, când a fost o iarnă
foarte geroasă.
Fenomenele de curgere ale sloiurilor se înregistrează în 80% din ierni şi
au o durată de 35 până la 40 de zile. Podul de gheaţă se înregistrează doar în
50% din ierni şi ţine între 5 zile şi maxim 30 de zile.
44
Datorită precipitaţiilor bogate, aportului de apa de la ceilalţi afluenţi ai
Dunării şi din cauza topirii zăpezilor, au loc inundaţii.
Pentru prevenirea acestor inundaţii s-au făcut lucrări de amenajare şi de
construire de diguri ce protejază lunca desecată şi folosită pentru culturile
agricole dar şi localităţile, cum este cazul Olteniţei, ce sunt situate pe malurile
Dunării.
La Olteniţa au avut loc numeroase inundaţii prin revărsarea Dunării, dar şi
a Argeşului, începând din anul 1507, apoi în anii 1774, 1786, 1864, 1876, 1877,
1932, 1942, 1970, 1975. Cea mai devastatoare inundaţie a fost cea din 1932, ce
s-a suprapus crizei economice, când oamenii au avut de suferit foarte
mult. ,,Peste mizeria în care se zbate populaţia săracă, de la oraşe şi sate, a venit
să cresteze adânc o altă pacoste, blestemul apelor “, scria Alexandru Sahia
în ,,Veac Nou” în aprilie 1932.
George Vâlsan a făcut un calcul pe o perioadă de 30 de ani şi a constatat o
fluctuaţie anuală a apelor Dunării, la Olteniţa de 5,71 m, în condiţiile în care o
creştere de peste 6 m duce la inundarea oraşului.
În anul 1942 o mare inundaţie a provocat pagube tuturor oraşelor de pe
Dunăre, Olteniţa ajungând atunci jumătate sub ape, în special datorită escaladării
digului de apele Argeşului în zona sudică a localităţii.
Cu mult timp în urmă, peste Argeş, între Olteniţa şi localitatea Chirnogi,
exista un ,, pod stătător’’ din lemn. Podul actual a început sa fie construit între
anii 1912 – 1913, realizându-se picioarele principale din beton de către inginerul
H. Cove.
În 1929, inginerii Pompiliu şi Muşat au instalat piesele metalice realizate
la Arad şi au făcut ca podul peste Argeş sa fie practicabil. De atunci şi până în
prezent acest pod a suferit unele reamenajări şi consolidări pentru a putea fii
folosit fără nici un risc de surpare ( fig. 17).
Acesta este singurul pod pe piloni din beton de peste Argeş din judeţul
Călăraşi, restul podurilor peste Argeş din perimetrul judeţului, fiind construite
45
din burlane de beton, fixate cu pământ, de exemplul podul între oraşul Budeşti şi
satul Crivăţ care sa dărmat la inundaţia din august 2005(fig.18) şi a fost construit
după scurtă vreme tot din burlane.
Fig.17 Podul peste Argeş ce leagă Olteniţa de localitatea Chirnogi.
Fig. 18 Podul peste Argeş dintre Budeşti şi Crivăţ, dărmat la inundaţia din 2005
Oraşul Olteniţa a fost construit iniţial pe partea cea mai înaltă a luncii
Dunăre - Argeş, dar în timp s-a extins treptat spre sud, apropiindu-se de fluviu şi
spre vest apropiindu-se de Argeş, ceea ce a determinat încă din 1962 începerea
construcţiilor de îndiguire a malurilor, care a durat până în 1981, pentru a apăra
46
zona de inundaţii. În prezent sistemul hidro-ameliorativ Olteniţa cuprinde o zonă
îndiguită de peste 40.000 de hectare.
3.4. VegetaţiaAnalizând datele de până acum, aşezarea Municipiului Olteniţa în
Lunca Dunării şi a Argeşului, la confluenţa celor două văi, închisă între
înălţimile Câmpiei Române la nord (45 m) si dealurile Turtucaiei la sud, climatul
temperat continental, înconjurat de păduri, ce duc la îndulcirea climei, dau o
floră tipică. Astfel, liliacul şi cireşii ,,acoperindu-se cu neaua de flori a scurtei
primăveri, cu zece zile mai devreme decât Câmpia Bărăganului şi dealurile, ne
spun că zilele calde sosesc la Olteniţa mai devreme cu două săptămâni decât pe
câmpie sau coline” (după Al. Mărculescu, 1932).
3.4.1. Factorii care influenţează elementele de vegetaţie
Unul dintre cei mai importanţi factori care condiţionează şi are un rol
hotărâtor asupra proceselor vitale ale organismelor, cât şi asupra repartiţiei
geografice, este temperatura aerului şi a solului. Acestea influenţează
metabolismul plantelor, acţionează asupra diferitelor etape de dezvoltare cum ar
fii: încolţirea, înflorirea, fecundaţia, creşterea, coacerea, etc.
Temperaturile acestei zone favorizează dezvoltarea unei mari varietăţi
de plante, atât din grupa celor arborescente cât şi ierboase.
Temperatura are şi un rol important în viaţa animalelor, accelerând-o
până la o anumită limită sau din contră, încetinind-o.
Pe lângă factorii climatici mai sunt şi alţi factori de natură geologică,
edafică dar şi antropică care influenţează apariţia şi dezvoltarea plantelor.
Omul a determinat şi continuă să determine mari transformări în
structurile biogeografice iniţiale, transformări determinate de defrişări,
desţeleniri, asanări, canalizări, care au făcut ca flora spontană să-şi reducă foarte
mult arealul, cât şi numărul de indivizi.
47
Locul lor, în arealul de studiu al Municipiului Olteniţa, a fost luat de
cultura cerealelor, a plantelor tehnice, a legumelor şi mai rar a viţei de vie.
3.4.2. Biotopurile întâlnite în zonă
În prezent plantele din flora spontană şi-au restrâns foarte mult arealul,
persistând sub forma unor areale de dimensiuni foarte mici, pe frunţile de terasă
necultivate.
Dacă plecăm de la ideea că relieful Olteniţei este oarecum uniform, cel
de luncă, biotopul caracteristic este cel de luncă.
Biotopul de luncă este tipic zonei studiate, iar în cadrul său distingem
mai multe biotopuri caracteristice cum sunt:
– Biotopul apelor curgătoare, cuprinde plantele iubitoare de umezeală,
cum ar fii: coada calului (Equisetum maximum), podbalul (Tussilago
farfara), salcia (Salix reticulata), răchitele (Latix fragila), săgeata
apelor (Sagittaria sagitiforia),plopul alb (Populus alba).
– Biotopul pădurii de luncă, cuprinde arbori de esenţa moale, de-a lungul
Argeşului, si a Dunării, pe suprafeţe înguste, numite zăvoaie. Ca
vegetaţie pionieră ce se instalează pe terenuri noi, neacoperite de
vegetaţie, care poate merge de la simple aglomerări de plante până la
structura obişnuită de pădure, cu straturi multiple bine individualizate.
Zăvoaiele din Lunca Dunării sunt formate din următoarele specii
arborescente: salcia (Salix alba) - fig.19 -, salcia plesnitoare (Salix
fagiles), plopul negru (Populus nigra), plopul alb - fig. 20- (Populus
alba).
– Biotopul bălţilor şi suprafeţelor lacustre, cuprinde specii hidrofile cum
ar fii: mătasea broaştei (Spyroaira), lintiţa (Lemna minor), otrăţelul de
baltă (Urticularia vulgaris), piciorul cocoşului de baltă (Ranunculus
aquatilis), broscăriţa (Potamogeton natans), papura (Typha
augustifolia), stuful (Phraqmitis communis), stânjeneii galbeni (Iris
48
pseudocirus), săgeata apelor (Sagitaria sagittifolia), izma broaştei
(Mentha aquatica), rogozul (Carex gracilis), trestie (Phragmites
communis).
– Biotopul grindurilor, cu mai puţina umezeală, puţin răspândite, cu
plante ierbacee mici: trifoi (Trifolium repens), firuţa de fâneaţă (Poa
pratenis), mohor (Letaria viridis), cosorul (Agrostis alba)
Fig. 19 Salcie Fig.20 Plop alb Fig. 21 Urzica galbena
Lunca, şi mai ales lunca Argeşului, a fost supusă unor importante
modificări antropice prin transformarea unor terenuri în terenuri cultivate sau
prin construcţiile hidrotehnice de mare amploare.
Deasemeni zăvoaiele de luncă cu ritm rapid de creştere s-au transformat
în culturi de arbori, în special de plopul negru.
Biotopul pajiştilor de graminee şi diverse ierburi xeromezofile, este
puternic restrâns datorită activităţii antropice.
Unele specii, izolate, de ierburi xeromezofile le întâlnim în culturile
agricole, pe marginea şanţurilor sau în lungul căilor de comunicaţie.
Dintre speciile de graminee amintim: păpădia (Tarraxacum aficinalis),
golomatul (Dectilis glomerata), firuţa (Poa pratenis), iarba câmpului (Agrostis
alba), pălămida (Cirsium arvense), neghina (Agrostemma githaga), scânteiuţa
(Gagea arvensis), traista ciobanului (Capsella bursa), urzica galbenă - fig.21 -
(Lemnium purpureum), colilia (Stypa yonnis), pelinul (Artemisa austriaca),
49
negară (Stypa capielata), volbura (Connul vulus arvensis), muşeţelul (Matricaria
chamomila), bozul (Lambucus ebulus), macul de câmp (Papaver rhoeas), coada
şoricelului (Achillea setacecea ), spinul (Carduns ocanthoides), pătlăgina
(Patago major), troscot ( Polyogonum aviczlare), rostogolul (Salsola ruthenica).
Biotopul speciilor lemnoase, destul de slab răspândit în această zonă,
însă, întâlnim aici specii de: stejar (Quercus rubus), stejarul pufos (Quercus
Pubescens), arţarul (Pinus Ebgrifolia ), salcami (Robinia pseudacacia), plopul
alb (Populus alba) şi plopul negru (Populus nigra). Tot în vegetaţia lemnoasă se
încadrează şi subarbuştii: porumbarul (Prunus Spinosa ), trandafirul pitic (Rosa
austriaca), măceşul ( Rosa Canina ), rugul şi murul (Rubus idaeus), ce au o
extindere mai mare în timpul verii pe terenurile recoltate unde formează tufişuri
târâtoare.
Din grupa complexelor de biotopuri dezvoltate pe terenurile cultivate,
chiar dacă nu fac parte din flora spontană, le amintesc pentru a arăta câteva din
plantele care se au înlocuit flora spontană.
Lunca, fiind o zonă cu soluri mănoase , cu apa din abundenţa, fie din
apele curgătoare fie din pânza freatică, ce este foarte aproape de suprafaţa
solului, este un loc foarte prielnic culturilor agricole, ce sunt răspândite şi foarte
variate în aceasta zonă.
Dintre plantele ce se cultivă aici amintim: plantele cerealiere (grâu,
porumb, ovăz, orz, secară), leguminoasele (roşii, varza, castraveţi, cartofi, ceapă,
mazăre, fasole, etc.), plantele tehnice (rapiţa si ricinul), zarzavaturile (pătrunjel,
mărar, leuştean), viţă de vie, livezile (pruni, caişi, meri, cireşi si vişini), dar totuşi
acestea se cultiva pe suprafeţe restrânse.
Valorificarea în ritm susţinut a vegetaţiei şi a terenurilor au impus
mutaţii importante, atât asupra vegetaţiei şi a faunei cu consecinţe de ordin
climatic, hidrologic, pedologic şi geomorfologic. Efectele se vad în teren:
prăbuşiri, şiroiri si alunecări.
50
3.5. Fauna
Există o strânsă legătură între fauna şi mediul de viaţă. Din acest punct
de vedere, distingem în zona studiată, un mediu de viaţă terestru şi un mediu de
viaţă acvatic. De asemenea o legătură strânsă, există între faună şi relief, climă,
ape, iar din acest punct de vedere distingem o faună tipică regiunii est–Europene.
În funcţie de biotopurile amintite în capitolul anterior, distingem
următoarele biocenoze: biocenoza de luncă şi acvatică, biocenoza de câmp şi
biocenoza pădurilor.
Spre deosebire de biotopurile floristice, a căror existentă depinde de o
serie de condiţii climatice, antropice, iar răspândirea lor este limitată, elementele
faunistice se pot deplasa dintr-un loc în altul, în căutarea hranei.
Un număr mare de indivizi trăiesc pe malul Argeşului şi al Dunării,
specii care se hrănesc fie din apă, fie de pe mal, alcătuind cea mai reprezentativă
biocenoza, cea de luncă.
Biocenoza de luncă se întâlneşte pe un spaţiu relativ restrâns, în care se
concentrează un mozaic faunistic, dar în special avifauna.
Avifauna este formată, aici din numeroase specii cum ar fii: raţa
sălbatică mare (Anas plattyrhynchos), raţa cu ciuf (Netta rufins), gâsca de vară
(Anser anser), lişiţa (Fulica atra), pescăruşul (Larus ridibundus), găinuşa de
baltă (Gallina chloropus), gârliţa (Anser albifrons).
Pe lângă avifaună mai găsim unele specii de: animale de apă cum sunt:
nurca (Mustela lutreola),vidra (Lutra vulgaris) şi bizamii (Ondatra zibethica),
specii de reptile şi amfibieni ce populează zonele limitrofe bălţilor şi lacurilor:
broasca ţestoasă de baltă ( Emys orbicularis), şarpele de apă (Natrix tesselata),
broasca de lac ( Rana lessonae) şi buhoiul de baltă (Bambina bambina).
Tot în cadrul biocenozei acvatice o importanţă deosebită o reprezintă
ihtiofauna formată din numeroase specii cum ar fii: crapul (Cyprinus carpio),
plătica (Abranis brana), caracudă (Carassius carassius), somn (Silurus glanis),
sabitei (Pelecus cultratus), şalău (Luciopera luciopera), ştiucă (Esox lucius), iar
51
dintre peştii migratorii doar cega (Acipenser ruthemus) şi morunul (Huso huso)
sunt întâlniţi în zonă în ultima perioadă.
Biocenoza câmpului, cuprinde un număr variat de specii, chiar dacă nu
în număr mare de indivizi. În zonele cu stufăriş trăiesc: mistreţul (Sus scrofa),
viezurele (Melis melis), vulpea (Vulpes vulpes), iepurele de câmp (Lepus
europaeus), dihorul (Puturius puturius), mamifere cu interes cinegetic dar care
îşi reduc de la an la an numărul de indivizi. Zona a fost populată cu cerbul
lopătar (Dama dama), care s-a adaptat foarte bine la condiţiile climatice de aici,
acesta este ocrotit de lege fiind pe cale de dispariţie.
Dintre mamiferele caracteristice stepei sunt rozătoarele: popândăul
(Citellus citellus), hârciogul (Cricetus cricetus), orbetele (Spalax leucodon) şi
şoarecele de câmp (Apodemus agrarius).
Reptilele sunt reprezentate aici prin specii de şerpi (Elaphe
quatorlincata) şi şopârla de câmp (Lacerta taurica).
Insectele sunt bine reprezentate în această zonă, aici întâlnim numeroase
exemplare, cum ar fii: greierul (Grillus desertus), lăcusta (Locusta migratoria),
cărăbuşul cerealelor (Anisopha austriaca) şi unele s-au înmulţit foarte mult, din
cauza condiţiilor climatice din zonă, ţânţarii şi muştele.
Păsările reprezentative pentru această zonă sunt potârnichea (Predix
predix), prepeliţa (Coturnix coturnix), ciocârlia de câmp (Melanocorypha
calondra).
Dacă numărul speciilor ce alcătuiau flora şi fauna acestor locuri a scăzut
de la an la an, dacă unele au dispărut şi altele s-au înmulţit, de-a lungul timpului
este în functie numai de activitatea umană. Dezvoltarea continuă a oraşului,
extinderea lui in teritoriu, prin amplasarea în afara perimetrului oraşului a unor
obiective industriale, toate au participat la modificarea florei şi faunei spontane.
Pe lângă acestea mai sunt şi alte cauze cum ar fii: nevoile tot mai mari de
terenuri agricole, pescuitul şi vânatul în exces (braconajul), ce au dus la
dispariţia unor specii floristice şi faunistice.
52
3.6. Solurile
3.6.1. Consideraţii generale şi factorii pedogenetici
Prima clasificare a solurilor din România, bazată pe caracteristicile
profilului de sol, corelate cu factorii pedogenetici şi procesele specifice
solificării a fost realizată in 1911 de Gh. Murgoci. De atunci şi până astăzi
această clasificare a fost îmbunătăţită, dezvoltată şi diversificată ,, … în scopul
folosirii mai eficiente a cunoştinţelor despre sol” (Sistemul Român de clasificare
a solurilor, 1980).
Solurile reprezintă o rezultantă a interacţiunii factorilor fizico-
geografici. Cunoaşterea lor în aprofunzime este vitală pentru agricultură şi
pentru lucrările de ameliorare.
Învelişul pedologic al acestui teritoriu este rezultatul interacţiunii
factorilor pedogenetici şi fizico-geografici. Astfel roca de solificare o reprezintă
depozitele loessoide, loessurile, depozitele deluvio-proluviale, aluviuni nisipo-
prăfoase, care în condiţiile unei vegetaţii de luncă, stepă şi baltă au favorizat
formarea solurilor de câmpuri şi solurilor de luncă
Aşezat în luncă, Municipiul Olteniţa, se caracterizează printr-o
uniformitate pedologică. Aici solurile de luncă prezente sunt: aluviunile, solurile
aluviale, cernoziomurile de luncă, lăcoviştile de luncă şi cernoziomuri levigate
(Fig. 22).
3.6.2. Tipuri de soluri
Solurile aluviale, tipic zonei aflate în studiu cuprinde soluri aflate în
stadiu incipient de solificare a depozitelor aluviale sau aluvio-proluviale. Ele
ocupă grindurile sau suprafeţele plane, rar inundabile, şi mai rar aluvionate, din
cuprinsul luncii.
Îndiguirea totală a Dunării a permis ca aceste soluri să evolueze în
direcţia solurilor cernozimoide.
Se cunosc trei stadii de evoluţie a solurilor aluvionare de luncă:
53
– primul stadiu de evoluţie include aluviuni recente, aflate în primele faze de
solificare, prezente pe grindurile mai înalte din apropierea albiei (aluviuni
stratificate, soluri aluviale stratificate);
– în al doilea stadiu de evoluţie sunt incluse solurile aluviale înţelenite, cu
structură granulară, răspândite în zona centrală a luncii: soluri aluviale
înţelenite cu textură grea în părţile plane, soluri aluviale cu textură usoară,
în părţile mai înalte, unde nivelul apei freatice este la 2 m adâncime;
– al treilea stadiu de evoluţie face tranziţia spre solurile zonale în care sunt
cuprinse solurile zonale aluviale, cernoziomice pe terenurile mai înalte,
neinundabile ale luncii.
Caracteristicile solurilor aluviale pot fi concluzionate astfel: textură
mijlocie şi grea, un orizont superior de 20 – 35 cm grosime, culoare brun –
gălbui închis, structură grăunţoasă şi instabilă. Suborizontul superior este un
orizont de tranziţie de 10 – 20 cm grosime, el se rupe în bulgări şi agregate
neprevăzute.
Conţinutul de humus al solurilor aluviale depinde de textura şi este în
general cuprins între 1,3% şi 7%, iar cele argiloase sunt mai bogate în humus.
Conţinutul de azot este cuprins între 0,07% şi 0,33%, iar reacţia solului
este alcalină cu un pH cuprins între 7,8 şi 8,3.
Cernoziomurile levigate se dezvoltă în zonele unde se găsesc anumite
condiţii climatice, cum ar fii: precipitaţii relativ slabe 450 – 550 mm, contraste
termice mari între iarnă şi vară (amplitudinea 25º C) şi evapotranspiraţie
accentuată. Roca ,,mamă” a cernoziomurilor levigate este constituită din loess
sau depozite loessoide, argile sau nisipuri. Cele formate pe loessuri au o bună
permeabilitate şi un bogat conţinut de humus (2,8% – 4,8%), iar cele formate
pe nisipuri mai puţin bogate în humus (sub 2,4%) şi slab structurate. Cele
formate pe argile, cunoscute şi sub numele de cernoziomuri levigate zlotoase,
apar în zonele de divalgare şi sunt nestructurate.
54
În general, profilul cernoziomurilor levigare este de tip A – AB – B – C
– D. Orizontul A este gros de 40 – 50 cm, negru sau brun, cu structură
grăunţoasă. Spre deosebire de cernoziomurile propriu-zise cele levigate au şi
orizontul B bine dezvoltat, de culoare brun – cenuşie, acestea având o
structură uniformă până la prizmatică. Orizontul C prezintă pete, vinişoare şi
concreţiuni de CaCO3.
Lăcoviştile sunt soluri din clasa hidromorfe, ce s-au format şi evoluat în
condiţii de exces de umiditate. Excesul de umiditate poate fi freatic sau
pluvial, eventual mixt.
Ele se întâlnesc pe interfluvii, terase, cat şi în lunci, cum este cazul
zonei de luncă în care se află teritoriul în studiu, unde apa freatică se găseşte la
adâncime mică, între 1 – 2 m.
S-au format pe materiale parentale foarte diferite şi în general, bogate în
calciu, de origine fluviatila, fluviolacustră sau eoliana: luturi, argile, nisipuri,
loessuri şi depozite loessoide. Particularitatea formării lor constă în umezirea
freatică excesivă care determină procese caracteristice de gleizare, dar şi de
bioacumulare.
Lăcoviştile sunt soluri insuficient aerisite, datorită excesului de
umiditate, ce conţin humus în cantitate mare între 4% şi 12%, sunt slab acide-
neutre, adică au un pH cuprins între 7,5 şi 8,3 şi au un grad de saturaţie de 70
– 100%.
Protosolurile aluviale cum mai sunt numite aluviunile, sunt răspândite în
luncile râurilor şi în Delta Dunării.
Formarea lor este mult legată de regimul de scurgere a râurilor, în cazul
nostru a râului Argeş. Astfel, în fâşiile de luncă din imediata apropiere a
cursurilor de apă, unde sunt ele localizate, procesul de solidificare a
aluviunilor este adesea întrerupt, datorită revărsărilor, stratele vechi sunt
acoperite cu materiale noi, împiedicând astfel dezvoltarea vegetaţiei, încât abia
se conturează un orizont superior, subţire şi foarte sărac în materie organică.
55
Aluviunile au un profil alcătuit dintr-un orizont Ao, dezvoltat pe cel
puţin 20 cm, deschis la culoare, variat ca textură ( nisip grosier, până la argilă),
şi nestructurat. Materialul parental, orizontul C este reprezentat aici prin
depozite aluviale. Acestea au un conţinut mic de humus şi pot fi saturate în
baze, cu reacţie alcalină până la debazificare şi acide.
3.6.3. Fertilitatea solurilor
Prin fertilitatea solurilor se înţelege capacitatea solului de a satisface
cerinţele de viaţă ale diferitelor plante. Aceasta poate fi naturală, culturală sau
tehnogenă, ultima corespunzând solurilor ameliorate prin lucrări intensive de
irigaţie, drenaj sau fertilizare.
Lăcoviştile au un potenţial de fertilizare ridicat, însă acesta nu poate fi
valorificat din cauza excesului de umiditate. Pentru a putea deveni fertil se
impune eliminarea excesului de apă şi lucrarea energică şi adâncă a solului.
Acestea sunt de obicei sunt acoperite cu fâneţe şi păşuni.
Protosolurile aluviale (aluviunile), sunt fertile în funcţie de textura pe
care au, daca au o textura fină, cum este cazul celor din zona Municipiului
Olteniţa, acestea sunt mult mai fertile decât cele cu textură grosieră. Pentru
valorificarea lor se impune o serie de măsuri, printre care cele mai urgente
sunt: de îndiguire, îmbunătăţirea regimului aerohidric, amenajarea la irigat,
eventual lucrări de drenaj, aplicarea de îngrăşăminte organice şi minerale.
Acestea pot fi cultivate cu un sortiment foarte larg de culturi: porumb, grâu,
sfeclă de zahăr, orez, cartofi, plante de nutreţ şi legume.
Solurile aluviale se caracterizează printr-un grad înalt de fertilitate,
datorită atât conţinutului de substanţe nutritive, cât şi de regimul lor hidric.
56
CAPITOLUL IV
CONSIDERAŢII ISTORICO GEOGRAFICE
4.1. Aspecte şi etape istorice
Faţă de alte oraşe ale ţării care au o existentă multiseculară, Olteniţa
este un oraş relativ nou, însa zona în care este amplasată localitatea a fost locuită
încă din epoca comunei primitive, iar de atunci, fără întrerupere au trăit aici
oameni, care s-au luptat pentru supravieţuire cu alte popoare şi cu furia naturii.
Deşi nu este atât de bogată în evenimente ca a altor aşezări din ţară,
istoria acestor locuri este totuşi marcată de unele episoade importante pentru
întreaga fiinţa naţională.
Istoria Olteniţei este strâns legată de aşezarea sa geografică, pe malul
Dunării, la graniţa de sud a ţării, la aproximativ 60 km faţă de capitală. Toate
acestea au făcut ca oamenii să lupte, pe de o parte cu calamităţile naturale,
(inundaţii, cutremure), iar pe de altă parte cu duşmanii ţării ce doreau să ne
cucerească.
Din punct de vedere cronologic istoria Olteniţei se poate rezuma prin
anumite perioade importante în evoluţia oraşului.
Daphnes, cetatea dispărută este atribuită oraşului Olteniţa, a fost numită
Daphnes de Procopius, Constanţiola de Grigore Tocilescu şi Alexandru Vlahuţa,
Constanţiniana – Daphnes de V. Parvan.
Localizarea şi data construcţiei sigură a fostei cetăţi nu se cunoaşte, se
presupune că ar fi fost construită pe malul stâng şi înalt al văii Dunării, ştiind că
pe timpul zidirii ei Dunărea curgea mult mai la nord decât locul în care ocupa
astăzi talvegul ei.
După analiza în amănunt a luncii Dunării, în urma studiului, lui
Vladimir Dumitrescu, Alex. I. Mărculescu spunea, în oprea sa ,,Olteniţa Studiu
album monografic”, din 1932 că cetatea Daphnes ar fi fost construită pe dealul
57
Gumelniţa, iar numele cetăţii aparţine ,,religiuni păgâne sau elinului – daphne –
laur”1.
Gumelniţa, o altă aşezare, dispărută de pe dealul cu acelaşi nume, la 3,5
km depărtare de actualul centru al Municipiului Olteniţa. Aici în urma a
numeroase săpături arheologice au fost scoase la lumină, o serie de obiecte din
silex şi piatra ceramică, os şi metal, din epoca comunei primitive.
Era o aşezare ce domina Dunărea şi împrejurimile ei, locuită de pescari,
agricultori şi lucrători de silex şi piatra. Această aşezare a fost distrusă, ca şi alte
aşezări relativ vecine, cum ar fii Sultana şi Căscioarele, în urma unui incendiu.
Specific culturii Gumelniţa erau: locuinţele de suprafaţă, cu pereţii
pictaţi sau ornamentaţi în relief, cu motive spiralate, meandrice. Se mai remarcă
aici bogăţia şi varietatea uneltelor şi armelor din piatră şlefuită sau din cupru
(topoare, răzuitoare, lance, vârfuri de lance, săgeţi), precum şi podoabele din
cupru sau din aur. Dar nota dominantă a culturii Gumelniţa este dată însa de
vasele ceramice cu forme elegante.
Locul Culturii Gumelniţa, a fost luat de cultura Cernavodă I, căruia îi
corespund aproximativ anii 2700 – 2400 înainte de Hristos. Acestei culturi îi este
specifice uneltele din os şi alamă, vasele şi idoli, descoperiţi la Olteniţa, Ulmeni
şi Chirnoigi.
Din epoca fierului, începută prin anii 800 înainte de Hristos, au mai
ramas o serie de arme, unelte, opaiţe, vase, descoperite în jurul localităţii
Olteniţa, ce pot fi văzute astăzi la Muzeul de Arheologie Olteniţa.
Începutul secolului I a fost marcat de un eveniment foarte important,
unirea tuturor triburilor daco – getice şi formarea unui stat centralizat, sub
conducerea lui Burebista. Aşa se face că malul drept al Dunării a fost întărit cu
cetăţi şi garnizoane pentru apărare.
În timpul stăpânirii romane, civilizaţia s-a dezvoltat continuu şi astfel,
Dunării i s-a acordat o atenţie deosebită, atât pentru navigaţie, dar mai ales
1 Alex. I. Marculescu – Oltenita Studiu album monografic, 1932
58
datorită importanţei strategice, prin construirea de porturi de război, cetăţi şi
fortificaţii. De atunci datează şi cetatea Daphne, construită de Constantin Cel
Mare, probabil în anul 330 e.n. pentru sporirea apărării împotriva sarmaţilor şi
goţilor.
Urme asupra existenţei din aceste vremuri, dovezi ale continuităţii
vieţuirii populaţiei pe aceste meleaguri au fost aduse la zi prin săpăturile
arheologice din toate localităţile din zona Olteniţei.
Din evul mediu sunt atestate cele mai multe localităţi din jurul Olteniţei,
cea mai veche fiind localitatea Coconi, iar Olteniţa este atestată documentar în
secolul al XVI lea.
În regiunea Olteniţei, fiind aşezată la marginea cea mai ameninţată a
Ţării Româneşti, la hotarul cu Imperiul Otoman, traiul locuitorilor nu era deloc
sigur, aşezările fiind supuse adeseori jafurilor turceşti.
Cea mai veche menţiune documentară despre Olteniţa datează din 13
aprilie 1515, într-o porunca scrisă la Olteniţa, atunci numită Oltealniţa, de
Neagoe Basarab.
Un alt document datează din 1 iunie 1526, act de întărire a unor sate din
regiune, printre care şi Olteniţa, dat de Radu de la Afumaţi.
La 20 iunie 1579, Mihnea Turcitul, dă în grija lui Stoica
postelnic ,,Olteniţa toata şi cu morile”. De acum, referirile la Olteniţa sunt din ce
în ce mai numeroase.
Revoluţia din 1848 a avut ecouri deosebite şi la Olteniţa. Mulţi locuitori
au luptat în revoluţie şi au avut de suferit când aceasta a fost înăbuşită.
În 1835 Olteniţa număra 85 de case, aşezare destul de dezvoltată pe
atunci, ce devine din 1842 propietatea lui Alexandru Dimitrie Ghica.
Înfiinţarea oraşului, a fost la iniţiativa locuitorilor satelor din jur. În
1853, o delegaţie a locuitorilor, se duce la propietarul moşiei, respectiv la Al. D.
Ghica, rugându-l să vândă o parte din moşie pentru a înfiinţa un oraş liber.
59
Acesta le vinde pentru început 660 pogoane, apoi, în 1858 încă 500 pogoane,
pentru ,,locuitori ce se vor înmulti”2.
Primele case apar încă înainte de 1853, chiar înainte de obţinerea
formalităţilor oficiale. La 24 aprilie 1953 ,,Buletinul Oficial” nr.21 publică
tranzacţia încheiată între Al. D. Ghica şi Epitropia cumpărătorilor de locuri de pe
moşia Olteniţa.
Iniţial Olteniţa a avut trei străzi, ajungând în 1901 la 12 străzi şi cu o
populaţie de 750 de locuitori, respectiv 190 de familii. Populaţia a crescut treptat
ajungând în 1881 la 3500 locuitori, iar în 1890 la 4227 locuitori.
Importanţa deosebită a Olteniţei s-a datorat faptului că a fost un punct
de trecere, o poartă spre Imperiul Otoman. Punctul grăniceresc Olteniţa a
funcţionat continuu tot secolul trecut, şi în continuare până în 1913. Vitejia
grănicerilor este remarcată, ei au luptat şi în războaiele din 1916 – 1919 şi în
1944, pentru apărarea patriei.
În tot acest timp olteniţenii au avut de luptat nu numai împotriva celor
care au vrut să cucerească ţara dar şi împotriva apelor. În jurul anului 1900 în
oraşul Olteniţa locuiau 4727 de oameni în 754 de case, o parte din case au fost
măturate de furia apelor Dunării şi în special ale Argeşului, făcând ca oamenii
ulterior să-şi mute gospodăriile mai spre est, din cauza Argeşului.
Insurecţia armată din august 1944 a cuprins şi Olteniţa, aici au avut loc
multe lupte ce s-au soldat cu numeroase victime omeneşti. Odată cu victoria
insurecţiei armate, Olteniţa a trecut la un nou stadiu de dezvoltare, cel socialist.
Olteniţa din punct de vedere administrativ făcea parte din judeţul Ilfov,
până în anul 1981, când în urma unui decret prezidenţial va trece în
administrarea judeţului Călăraşi.
2 Actul de vendare, 1853
60
4.2.Evoluţia administrativă
În cartografia judeţului Ilfov, din decembrie 1819, Olteniţa era
înregistrată ca unul din cele 217 sate ale judeţului.
Cunoscută din vechime ca loc de trecere pentru oameni şi mărfuri, pe
celălalt mal, schela Olteniţa3, s-a dezvoltat ca punct de încărcare a diferitelor
produse destinate zonei din sudul Dunării.
Către secolul al XIX lea, satul Olteniţa era amplasat pe locul unde se
găseşte astăzi cartierul Olteniţa Veche. Se întindea pe moşia ce cuprindea şi
pământul din jurul aşezării, precum şi bălţile, propietate a lui Alex. D. Ghica.
În anul 1852 se ia decizia transformării vechii aşezări rurale într-o
aşezare urbană, la iniţiativa locuitorilor satului.
Ca oraş a luat fiinţă la data de 23 aprilie 1853, când Alex. D. Ghica,
aproba cererea unei delegaţii a locuitorilor de a înfiinţa un oraş ,,slobod”, iar la o
zi după aceasta, pe 24 aprilie apare în ,,Buletinul Oficial” în nr.21 tranzacţia
încheiată între Alex. D. Ghica şi delegaţia locuitorilor ce au cumpărat noul oraş.
La sfârşitul anului 1853, planul de sistematizarea era deja alcătuit, fiind
definitivat la începutul anului 1854, când urmau a se construi în piaţă ,,case cu
două caturi şi prin mahalale şi uliţe cu câte un cat”. La vremea aceea oraşul avea
o suprafaţă de aproximativ 3 km2 şi avea trei străzi numite: 23 aprilie, Traian şi
Ghica.
În anuarul statistic din 1900, în cele 754 de case locuiau 4727 de
persoane. Din statistica vremii reiese că existau 225 plugari, 73 cârciumari, 83
industriaşi şi 1298 locuitori de diferite profesii.
Fiind un oraş relativ tânăr, Olteniţa nu s-a putut bucura de bogate tradiţii
culturale. Abia după primul război mondial au început să apară instituţii care şi-
au propus intensificarea activităţii de culturalizare în localitate. Astfel s-a
înfiinţat în anul 1920, Centrul cultural ,,Lumina”, care împrumuta cărţi
membrilor săi în schimbul unor mici taxe, iar în 1925 a luat fiinţă Societatea
3 schela = port fluvial
61
cultural – sportivă ,,Paza Dunării”, care deţinea o bibliotecă, acestea doua au
contribuit la răspândirea culturii în oraşul de lângă Dunăre.
În anul 1997 în conformitate cu legea 165/1997 oraşul Olteniţa a fost
declarat municipiu, astfel devenind al doilea municipiu din judeţul Călăraşi, după
reşedinţa judeţului, Municipiul Călăraşi.
În prezent Municipiul Olteniţa are o populaţie de 28.140 de locuitori şi
o suprafaţă de 10.955 ha, căruia îi corespunde o densitate a populaţiei de circa
290 loc/km2. Din punctul de vedere al densităţii se înscrie în media pe ţară a
municipiilor, care prezintă suprafeţe restrânse la acest capitol.
Reţeaua stradală este formată din 59 de străzi ce are o lungime de
52.650 de m şi o lăţime de 355.200 mp, dintre care 15.810 m cu asfalt, 4540 m
cu beton, 32110 m cu bolovăniş şi 270 m cu pământ. Străzile modernizate
reprezintă 39% din totalul reţelei stradale a localităţii. Străzile din trama majoră
de circulaţie au partea carosabilă cuprinsă între 6 m si 8 m, iar trotuarele sunt
amenajate pe toată lungimea străzilor, pe ambele părţi, având o lăţime cuprinsă
între 1,0 m şi 1,7 m. Aceasta se caracterizează printr-o dezvoltare
rectangulara, cu străzi paralele între ele şi respectiv perpendiculare.
Intravilanul Municipiului Olteniţa este de 960,6 ha şi este împărţit în
mai multe zone funcţionale: zona administrativă şi culturală, zona comercială,
zona de transporturi, zona de agrement, zona de antrepozite şi industrie şi zona
rezidenţială (fig. 23). Ponderea cea mai mare o au: zona rezidenţială ce ocupa
aproximativ 400 de ha, zona industrială cu 350 de ha şi zona de transporturi 90
ha.
Zona rezidenţială prezintă o tramă stradală ordonată, rectangulară, cu
ochiuri mici, agreabile pentru locuire, dar dezavantajate sub aspectul fluenţei
circulaţiei (intersecţii prea apropiate).
Locuinţele colective s-au realizat în principal în cadrul centrului civic,
perimetrul bulevardelor: Republicii, Mărăşeşti, Tineretului şi str. Pescarilor, dar
şi în lungul căii ferate: bulevardele 1Decembrie şi Republicii, incluzând şi piaţa
62
gării. Acestea asigura cazarea a circa 51% din populaţia Olteniţei, în circa 3700
de apartamente.
Cealaltă jumătate a populaţiei este cazată în locuinţe individuale,
majoritatea pe parter, iar o parte dintre acestea fiind lipsite de alimentarea cu apă
în sistem centralizat sau beneficiază de alimentare cu apă prin cişmele în curţi.
Zona industrială este puternic evidenţiată în cadrul celor două platforme
de sud si de est. Cea din sud are în componenţă Şantierul Naval, turnatoria,
centrala termică de zonă, fabrica de oxigen şi terenurile aferente depozitării. Cea
din est cuprinde majoritatea unităţilor de depozitare ale Municipiului Olteniţa şi
Fabrica de zahăr.
Alte unităţi sunt răspândite în cadrul teritoriului administrativ,
constituind trupuri izolate cum ar fii: filatura, ferma zootehnică, abatorul, etc.
O caracteristică diferită o are zona de agrement care este deficitară, nu
asigură confortul populaţiei. Aceste zone ar putea fii extinse care râul Argeş, dar
şi spre Dunăre, zone cu mari posibilităţi de amenajare a suprafeţelor cu spaţii de
agrement.
4.3. Aspecte toponimice
Data certă toponimică a Olteniţei nu se cunoaşte, însa numele apare din
cele mai vechi timpuri, dar sub alte forme vechi de: Otelniţa şi Oltelniţa, încă din
secolul al XVII lea.
În forma de Otelniţa se întâlneşte în pronunţarea numelui de către unii
bătrâni, aceasta fiind o formă păstrata mai ales de unii ciobani transilvăneni care
au trecut peste aceste meleaguri dunărene.
Forma de Oltelniţa se găseşte, pe lângă pronunţare, în diverse acte şi
documente, ce se păstrează, în legătură cu oraşul. Şi astăzi o putem întâlni în
pronunţia unor persoane bătrâne.
Mai mulţi specialişti au avut păreri diferite în ceea ce priveşte
toponimea de Olteniţa după cum urmează: A. de Cihac crede ca numele Olteniţa
ca şi Olt, Oltenia, etc., sunt de origine maghiară; Tache Papahagi, folclorist,
63
explică numele Oltenita prin adăugarea terminaţiei slave elnita la rădăcina Olt; I.
Iordan afirmă ca Oltelniţa vine de la bulgărescul oteljama.
O altă părere din partea filologului O. Densuşianu este că cuvântul ar fi
de origine bulgară ot+devlnica, mai exact ot+devlniţa, deoarece c în slavă se
citeşte ţ, reprezintă piatră de hotar (punct de graniţă veche), care în timp sa
schimbat în Oltelniţa şi apoi în Olteniţa.
În tradiţia locală numele oraşului este legat de un oarecare Niţu (ă)
Olteanu, ce avea un han, înfiinţat în zona cartierului Olteniţa Veche din zilele
noastre, unde era locul de poposire al tuturor care lucrau la ,,mâglele de sare4”
precum şi al celor care treceau prin zona.
În concluzie numele oraşului Olteniţa este împrumutat de la satul
Olteniţa Veche (Rurală), şi este de origine bulgară, ca şi numele dealului unde a
fost construita cetatea Gumelniţa.
Se presupune ca numele de Olteniţa datează din vremea năvălirii
bulgarilor din secolul VII d. Chr, care vedeau in vadul Olteniţa un excelent loc
de trecere a Dunării, pe unde se putea trece pe celalalt mal, in dorinţa lor de
expansiune.
4 mâgle= bordee în care se depozita sarea până să se transporte peste Dunăre, în timpul imperiului otoman.
64
CAPITOLUL V
GEOGRAFIA POPULATIEI
Municipiul Olteniţa, este din punct de vedere al numărului de locuitori,
un oraş de mărime mijlocie al văii Dunării, alături de Turnu Măgurele şi Feteşti.
În prezent el face parte din grupul celor 61 de oraşe care deţin o
populaţie cuprinsă între 25.000 – 50.000 de locuitori
5.1. Evoluţia numerică a populaţiei
Evoluţia numărului de locuitori în spaţiul oricărui oraş este influenţată
în principal de evoluţia funcţională şi de structura internă funcţională a oraşului.
De asemenea o influenţă însemnată o prezintă şi factorii sociali, istorici şi
geografici.
În anul 1853 populaţia Olteniţei era de 750 de locuitori, o valoare destul
de mică, dar populaţia acestei zone a crescut în 40 de ani de la 750 la
aproximativ 4200 de locuitori (4227 în anul 1890). Aceasta creştere ar putea fi
pusă pe seama dezvoltării economice a oraşului şi anume în special a comerţului,
meşteşugurilor şi agriculturii. Cu toate acestea populaţia Olteniţei a crescut în
medie cu 100 de locuitori pe an, o valoare mică, faţă de alte oraşe unde s-au
identificat creşteri de peste 200 de locuitori pe an, cum este cazul oraşului Turnu
Severin.
În intervalul 1890 – 1912, populaţia oraşului Olteniţa, continuă să
crească numeric dar lent, aceasta ajungând în anul 1912 la valori de 6574
locuitori.
Creşterile lente sunt datorate sporului natural foarte redus, cauzat de
natalitatea slabă şi mortalitatea mare. Tot în această perioadă au existat şi
numeroase epidemii, care au afectat creşterea numerică a populaţiei.
În perioada următoare numărul populaţiei Olteniţei continuă să crească,
cu toate că în majoritatea oraşelor evoluţia numerică a populaţiei este în scădere,
datorită războaielor, perioadelor de secetă şi foamete.
65
În oraşul Olteniţa, s-au înregistrat creşteri ale populaţiei în perioada
precedentă încât la recensământul din 1956, avea o populaţie de 14111 locuitori
(tabel 8, fig. 24).
Populaţia Olteniţei la principalele recensăminte.
Tabel nr.8
Anii 1912 1930 1948 1956 1966 1977 1992 2002
Nr.popu-
laţiei
6574 10389 10284 14111 18623 24414 31821 27213
sursa: INS
Fig.24 Evoluţia demografică a Municipiului Olteniţa la principalele
recensăminte
În perioada 1966 – 1977 populaţia oraşului Olteniţa prezintă o creştere
(fig.24), datorată dezvoltării industriei în zonă, înfiinţarea Şantierului Naval, a
Filaturii Olteniţa, a Societăţii ,,Daphnes S.A.” Olteniţa. Populaţia creşte din anul
1966, când înregistrează 18.623 locuitori, ajungând în anul 1977 la 24.424
locuitori.
În anii 80, se înregistrează creşteri ale numărului populaţiei de circa
3000 locuitori în 5 ani, acesta fiind un ritm mai ridicat de creştere, deoarece în
perioada aceasta erau interzise întreruperile de sarcina.
66
După anul 1989 populaţia înregistrează creşteri foarte mici, ajungând în
anul 1992 o populaţie maximă de 31821 locuitori, ca apoi să scadă, cu
aproximativ 100 de persoane pe an şi astfel ajungându-se în 2002 la o populaţie
de 27.231 locuitori.
Potrivit datelor de la recensământul din 1992, densitatea medie a
judeţului Călăraşi a fost de 66,8 loc/km2, mult sub media pe ţară, iar pentru
Municipiul Olteniţa densitatea era de 241 loc/km2, o densitate mare în
comparaţie cu alte oraşe ale tării.
La recensământul din 2002, Municipiul Olteniţa înregistra o populaţie
de 28.140 de locuitori şi o suprafaţă de 10.955 ha, căruia îi corespunde o
densitate a populaţiei de circa 290 loc/km2
5.2. Mişcarea naturală
Mişcarea naturală reprezintă totalitatea modificărilor ce apar în numărul
şi structura populaţiei, ca urmare a naşterilor şi deceselor, căsătoriilor şi
divorţurilor.
Această mişcare reprezintă principalul factor ce influenţează evoluţia
numerică a populaţie, iar la rândul său mişcarea naturală este influenţată de
ritmul de dezvoltare a economiei.
Ea este strâns legată de dinamica bazei producţiei materiale cu întreaga
gamă a elementelor nivelului de trai material şi spiritual de civilizaţie şi cultură.
Mişcarea naturală are 3 componente principale: natalitatea, mortalitatea
şi soldul mişcării naturale.
5.2.1 Natalitatea
Natalitatea, componentă a mişcării naturale, reprezintă numărul de
născuţi la mia de locuitori, ea se exprimă cantitativ prin rata natalităţii.
Natalitatea reprezintă şi factorul cel mai dinamic al creşterii numerice a
populaţiei ce a cunoscut o evoluţie ascendentă care a contribuit la creşterea
numărului populaţiei.
67
Natalitatea Municipiului Olteniţa a avut valori ridicate înainte de 1989,
astfel ca în 1975 erau 563 persoane născute, iar în 1985 607 (tabel 9). În
perioadă natalitatea era mare şi datorită interzicerii întreruperilor de sarcină, de
către conducerea ţării.
Evoluţia natalităţii în perioada 1970 – 2002Tabel nr. 9
Anii 1970 1975 1985 1990 1992 1996 1998 2000 2002
natalitatea 447 563 607 397 317 235 252 276 251
sursa: INS
Fig. 25. Evoluţia natalităţii în perioada 1970 – 2002
Evoluţia natalităţii în oraşul Olteniţa a avut la începutul anilor `70
creşteri, atingând un maxim de 607 persoane în 1985, iar de atunci s-a aflat într-o
scădere bruscă, astfel atingând numărul de 235 persoane în anul 1996. Din 1996
şi până în prezent aceasta are o creştere relativ lentă (fig.25).
68
5.2.2. Mortalitatea
Mortalitatea reprezintă totalitatea deceselor care se produc în cadrul
unei populaţii. Aceasta este exprimată prin rata mortalităţii, care reprezintă un
raport între numărul total de decedaţi şi populaţia medie, redată în promile (‰).
În Municipiul Olteniţa indicele mortalităţii a evoluat astfel: în 1955 era
de 8,1‰, în 1965 de 8,9‰, în 1975 de 7,9‰, în 1985 de 8,2‰, iar în 1995 de
8,3‰. Începând cu anul 1995 acest indice începe să crească continuu până în
1998 când atinge valoarea de 9,7‰ , iar apoi în 2003 este de 10,3‰ (tabelul 10,
fig. 26).
Evoluţia mortalităţii în perioada 1993 – 2004
Tabel nr.10
Anii 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
Morta-litatea(‰)
8,6 8,0 8,3 9,7 9,4 9,7 9,2 8,8 9,1 10,3 10,3 10,2
sursa: INS
Fig.26 Evoluţia mortalităţii în perioada 1993 – 2004.
Mortalitatea infantilă reprezintă numărul de copii decedaţi sub vârstă de
1 an, raportat la 1000 de născuţi vii.
69
De-a lungul timpului, în oraşul Olteniţa, ca şi în restul ţării, mortalitatea
infantilă a scăzut, în 1970 erau 31 de copii decedaţi, cu vârstă sub un an, în 1975
21, în 1985 14, iar în 2004 s-a ajuns la 7 copii, respectiv 26,8‰
Mortinatalitatea reprezintă numărul de născuţi morţi la mia de născuţi
total.
În Municipiul Olteniţa în 1994 rata mortinatalităţii era de 18,3‰, apoi a
urmat o scădere a acesteia până în 2000 când a ajuns la 17,8‰. Din anul 2000
până în 2001, în doar un an rata mortinatalităţii, Olteniţei a înregistrat o scădere
semnificativă, scăzând la 7,6‰ (tabelul 11, fig.27).
Mortalitatea în Olteniţa în perioada 1994 – 2004. Tabel nr. 11anii 199
41995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003 2004
Mortina-talitatea (‰)
18,3 10,4 8,4 11,2 11,8 6,9 17,8 7,6 11,8 15,1 12,3
sursa: INS
Fig. 27. Evoluţia mortinatalităţii în perioada 1994 – 2004
70
5.2.3. Soldul mişcării naturale
Soldul mişcării naturale reprezintă raportul dintre rata natalităţii şi cea a
mortalităţii generale. Acesta poate avea valori pozitive şi atunci rezultă un spor,
o creştere de populaţie, sau valori negative şi atunci rezultă o diminuare, o
scădere a populaţiei.
Soldul natural în Municipiul Olteniţa a avut diferite creşteri sau
descreşteri de-a lungul timpului, înregistrând valoare maximă în anul 1965 când
a fost de 24,9%. În perioada 1993 – 2004 acesta a oscilat între 1,0% (1993) şi -
2,3% (2004).(tabel 12, fig. 28).
Soldul natural in perioada 1993 – 1994
Tabel nr. 12
ani 1993 199
4
199
5
199
6
199
7
199
8
199
9
200
0
200
1
200
2
200
3
200
4
Soldnatural
1,0 0,3 0,6 -2,3 -1,0 -1,7 0 0,1 -0,6 -1,5 -1,1 -2,3
sursa: INS
71
Fig. 28 Evoluţia soldului natural în perioada 1993 – 2004
5.3 Mişcarea migratorie
Municipiul Olteniţa a primit un important aflux de populaţie din mediul
rural vecin, care fie s-au stabilit aici definitiv, fie ca au locuit o vreme pe aceste
meleaguri dunărene.
Anul cu aport maxim al mişcării migratorie a fost anul 1990, în care
mişcarea migratorie a însemnat 76% din creşterea numerică a populaţiei. Acest
lucru s-a datorat dorinţei populaţiei rurale de a se muta în oraş, fapt ce era oprit
până în 1989.
Arealul de provenienţa a populaţiei stabilite în Olteniţa este format din
localităţile aflate în imediata apropiere a acestuia: Mitreni, Ulmeni, Chirnogi,
Spanţov, etc.
72
În afară de cei proveniţi din satele vecine, o dată cu deschiderea Filaturii
de la Olteniţa şi crearea de noi locuri de muncă, a fost şi un aport de populaţie
din alte judeţe ale ţării care duceau lipsă de locuri de muncă, în special populaţie
feminină.
Mişcarea migratorie a populaţiei în perioada 1960 – 1998Tabel nr.13
Anii 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1990 1998
Sosiţi 610 463 503 474 350 303 720 230
Plecaţi 329 339 322 246 714 146 647 321
Sold
migratoriu
281 124 181 228 470 157 73 - 91
sursa:INS
Fig.29 Mişcarea migratorie a populaţiei în perioada 1960 – 1998
Analizând datele din perioada 1960 – 1998 putem să observam că
valoarea maximă a celor sosiţi la Olteniţa este atinsă în anul 1990, când a fost de
720 de peroane, în timp ce valoarea minima s-a înregistrat în anul 1998 (230
persoane). (Tabel 13, Fig.29).
73
În ceea ce priveşte plecările din Olteniţa, un maxim s-a înregistrat în
anul 1980 de 714 persoane, când s-a înregistrat şi un sold migratoriu maxim
(470).
Soldul migratoriu minim a fost înregistrat în anul 1998, acesta a avut valoarea
negativă de – 91 persoane.
Ultimul recensământ, cel din 2002 arată unele aspecte legate de
plecările şi sosirile în Municipiul Olteniţa, astfel: 251 stabiliri de domiciliu în
Olteniţa şi 454 plecări din Olteniţa. Din aceasta rezultă că soldul migratoriu
pentru anul 2002 este negativ – 203 persoane
5.4. Structurile populaţiei
5.4.1. Structura populaţie pe grupe de vârstă şi sexe
Echilibrul populaţiei pe grupe de vârstă şi mai ales pe sexe este dat în
egală măsură atât de comportamentul demografic, potenţialul şi structura forţei
de muncă din prezent şi viitor.
Dacă dezvoltarea ramurilor industriei grele, metalurgică, constructoare
de maşini a căpătat forţa de muncă masculină, structura a fost echilibrată prin
crearea
de locuri de muncă şi pentru femei, în industria alimentară, a texilelor, etc.
Pentru oraşul Olteniţa, structura populaţiei pe sexe arată o creştere
numerică a populaţiei în rândul femeilor, 51,4% în 1930, 51,8% în 1956, 50,6%
în 1966, 50,7% în 1977, 51% în 1992. Cu toate aceste mici diferenţe ce apar în
structura pe sexe a olteniţenilor, putem afirma despre Olteniţa că are o structură
echilibrată.
Analizând datele de mai sus, ne putem da seama că perioada cu cele
mai mari diferenţe între sexe, ne putem da seama că această perioadă corespunde
cu cele două războaie mondiale, ce au provocat numeroase pierderi omeneşti, în
special în cadrul populaţiei masculine.
În ceea ce priveşte populaţia pe grupe de vârstă şi sexe din anul 1977,
putem să zicem că este o structură a populaţiei relativ echilibrată în care de
74
obicei numărul persoanelor de sex feminin depăşeşte numărul persoanelor de sex
masculin, din Olteniţa. Numărul persoanelor de sex masculin prezintă o uşoară
superioritate în cadrul grupelor de vârstă: 10 – 14 şi 30 – 34, în timp ce numărul
persoanelor de sex feminin prezintă o pondere mai mare în grupele 20 – 24, 25 –
29 si >75.(fig.30).
Pentru structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe, din anul 2002,
procentajul este cam la fel, ca şi în 1977, când predomina populaţia de sex
feminin, excepţie făcând aici grupele de vârstă: 0 – 4, 5 – 9, 10 – 14, 15 – 19, 20
– 24, şi 50 – 54.
Şi această structură a populaţiei pe grupe de vârste şi sexe, este oarecum
echilibrată, deoarece diferenţele dintre cele două sexe nu sunt foarte mari în ceea
ce priveşte numărul de persoane (fig. 31).
Analizând piramida în care am ilustrat structura populaţiei pe grupe de
vârste şi sexe, observăm ca baza piramidei este mai mică decât mijlocul ei, ceea
ce înseamnă că avem o populaţie cu tendinţă de îmbătrânire peste o perioadă de
aproximativ 20 de ani.
5.4.2. Structura populaţiei pe etnii (naţionalităţi)
Din punct de vedere al structurii populaţiei pe etnii, în Municipiul
Olteniţa populaţia este foarte omogenă, ea fiind alcătuită aproximativ n totalitate
de români, a căror pondere este de 93%, la care se adaugă câteva grupuri etnice
reprezentate foarte slab. Din cadrul acestor grupuri, cel care se remarcă cu un
procentaj mai mare faţă de celelalte este cel al rromilor, ce deţine aproximativ
5% din populaţia localităţii. La acesta se adaugă grupuri foarte restrânse de turci,
maghiari, bulgari, ruşi, germani, polonezi, sârbi şi ucrainieni.
La recensământul din 1992 structura populaţiei în procente se prezintă
astfel: 96,37% români, 3,4% rromi şi 0,23% alte naţionalităţi (fig. 32).
75
Fig. 32 Structura populaţiei pe etnii la recensământul din 1992
La recensământul din 2002, din totalul de populaţie al Municipiului
Olteniţa de 25.107 persoane sunt români, 1928 sunt rromi, 80 turci, 12 maghiari,
iar restul de 31 persoane reprezintă alte etnii (Fig. 33). Din categoria celor 31 de
persoane de altă etnie fac parte: bulgari, aromâni, ceangăi, greci, ruşi, lipoveni,
germani şi cehi.
Fig. 33 Structura populaţiei pe etnii la recensământul din 2002
5.4.3. Structura confesională a populaţiei
În anul 1992, din punct de vedere confesional structura populaţiei
Olteniţei se prezintă astfel: 31.509 religie ortodoxă, 102 religie musulmană, 71
adventistă, 39 romano – catolică, 7 greco – catolica şi 33 de alte religii
(reformată, unitariană, creştină de rit vechi).
La recensământul din 2002, situaţia este aproximativ la fel cu cea din
anul 1992, diferenţa este doar numerică, dar religiile sunt aceleaşi: ortodoxă
76
27004, musulmană 75, adventistă 51, romano – catolică 16 şi restul alte religii,
aceleaşi ca şi în 1992.(fig.34)
Fig.34 Structura confesională a populaţiei în anul 2002
5.4.4.Structura lingvistică a populaţiei
Structura lingvistică a populaţiei este strict legată de naţionalitatea
acesteia. În Municipiul Olteniţa, structura lingvistică, conform datelor de la
recensământul din 2002 arată astfel: 26258 au limba maternă română, 879
tigănească – romanes,
44 turcă, 12 maghiară, 18 alte limbi (rusă, bulgară, cehă, greacă)(fig. 35).
Fig.35 Structura lingvistică a populaţiei în anul 2002
77
5.4.5.Structura populaţiei pe ocupaţii
Raportul dintre structura populaţiei ocupate şi cea neocupate, reprezintă
cel mai important aspect al acestei structuri, iar pentru ca raportul dintre acestea
să fie echilibrat depinde în primul rând de calitatea vieţii populaţiei întregului
oraş.
Ca orice centru urban, Olteniţa deţine o mare pondere a populaţiei
ocupate.
Aceasta a oscilat în funcţie de ritmul de dezvoltare al oraşului, sub toate
aspectele. În anul 1966, populaţia ocupată reprezenta 42,6% din totalul
populaţiei, aceasta fiind considerată o pondere medie de antrenare a populaţiei în
activităţi productive şi neproductive.
După 1966, datorită amplificării şi a celorlalte funcţii, ponderea
populaţiei ocupate a crescut oscilând între valori de 62,1% în 1977 şi 65% în
1989.
După anul 1989, ponderea populaţiei ocupate s-a redus foarte mult,
aproape la jumătate, înregistrând valori de 36% în 1995. Cauzele scăderii
populaţiei ocupate pot fi multiple, dintre care putem menţiona scăderea
natalităţii, reducerea locurilor de muncă, ce au determinat apariţia ratei
şomajului.
În anul 2002, 11.246 de persoane reprezentau populaţia activa a
Olteniţei, dintre care 6992 erau de sex masculin şi 4254 de sex feminin (fig.36).
Dintre aceştia 8280 de persoane făceau parte din populaţia ocupată, 2966 din
populaţia neocupată, dintre care 2079, şomeri în căutarea unui loc de muncă şi
887 şomeri în căutarea primului loc de muncă
78
Fig. 36 Structura populaţiei active pe grupe de sexe in 2002
Numărul populaţiei inactive din Municipiul Olteniţa în anul 2002 era de
15.967, dintre care 6171 bărbaţi şi 9796 femei (Fig. 37).
Fig.37 Structura populaţiei inactive pe grupe de sexe în 2002.
Populaţia inactivă din Olteniţa se structura în anul 2002 în: elevi şi
studenţi 4691 persoane, pensionari 5918 persoane, casnice 3338 persoane,
persoane întreţinute de alte persoane fizice 1778, persoane întreţinute de stat sau
de organizaţii private 46, altă situaţie economică 196 persoane (fig. 38).
Fig. 38 Structura populaţiei inactive în anul 2002
Populaţia ocupată în funcţie de activităţile economice pe care le
desfăşoară se împarte în: industria prelucrătoare 2612 pers., agricultură,
silvicultură şi economia vânatului 873 pers., comerţ 1071 pers., administraţie
79
publică 742 pers., construcţii 537 pers., învăţământ 643 pers., activităţi de
servicii colective, sociale şi personale 139 pers., sănătate şi asistenţă socială 380
pers., etc., în total populaţia ocupată însumează 8280 persoane.
Pe sectoare de activitate populaţia ocupată se prezintă astfel în sectorul
primar 1976 persoane (25%), în sectorul secundar 3480 (44%),iar în sectorul
terţiar 2481 (31%) (fig. 39).
Fig. 39 Structura populaţiei pe sectoare
de activitate (2002).
Fig. 40 Structura populaţiei în funcţie de statutul profesional
În funcţie de statutul profesional în Municipiul Olteniţa avem
următoarea împărţire a populaţiei ocupate: salariaţi 7237 pers., patroni şi
întreprinzători privaţi 337, lucrători pe cont propriu 383, lucrători familiali în
gospodăria proprie 88, altă situaţie 235 (fig. 40).
80
CAPITOLUL VI
ECONOMIA
6.1. Agricultura
Municipiul Olteniţa prin poziţia sa geografică, într-un sector dunărean
cu un mare potenţial agro-productiv, îndeplineşte şi o însemnata activitate
agricolă, care a contribuit la dezvoltarea urbană a localităţii.
Pe măsură creşterii importanţei sale funcţionale, Olteniţa şi-a organizat
o producţie agricolă în corelaţie cu cerinţele de aprovizionare a populaţiei cu
produse agro-alimentare şi ale industriei cu materii prime.
La recensământul din 1992, 676 de persoane erau cuprinse în această
ramură economică, iar la cel din 2002, 873 de persoane.
6.1.1.Modul de utilizare a terenurilor
Teritoriul Olteniţei are o utilizare diversificată, cea mai mare întindere
deţinându-o terenurile arabile, care aveau în anul 1992, 7338 ha, din suprafaţa
agricolă care era de 7580 ha, iar restul erau terenuri cu livezi, viţă de vie, păşuni
(tabel nr. 14, fig. 41).
Modul de utilizare a terenurilor arabile în anul 1992 Tabel nr. 14
Suprafaţa agricolă
(ha)
Terenuriarabile (ha)
Livezi şi pepiniere pomicole
(ha)0
Vii şi pepiniere
viticole (ha)
Păşuni(ha)
7580 7338 6 109 87
sursa: INS
Fig. 41 Modul de utilizare a terenurilor arabile (1992).
81
Conform datelor din 2002, structura suprafeţei era puţin mai schimbată
faţă de cea din 1992, suprafaţa agricolă fiind reprezentată în această perioadă de
7025 ha, din care 6646 erau terenuri arabile, urmate de cele cu viţă de vie, păşuni
şi livezi.(tabel nr. 15, fig. 42).
Modul de utilizare a terenurilor arabile în anul 2002
Tabel nr. 15
Suprafaţa agricolă
(ha)
Terenuriarabile (ha)
Livezi şi pepiniere pomicole
(ha)0
Vii şi pepiniere viticole
(ha)
Păşuni(ha)
7025 6646 7 203 169
Sursa:INS
Fig. 42 Modul de utilizare a terenurilor arabile (2002).
6.1.2. Structura culturilor
Fiind o zonă de luncă, cu soluri fertile şi ape freatice aproape de
suprafaţă, este o zonă ideală pentru culturile agricole.
În funcţie de gradul de satisfacere a nevoilor complexe ale economiei
naţionale în ceea ce priveşte aprovizionarea populaţiei cu produse
agroalimentare şi a industriei cu materii prime s-a urmărit o structură a culturilor
agricole prin extinderea culturilor de cereale în zona de sud a ţării, din care face
parte şi Municipiul Olteniţa.
82
Cele mai importante culturi din această zonă sunt culturile de cereale şi
cele de legume.
Cultura cerealelor are rădăcini vechi în aceste locuri, urmele arheologice
atestă cultura acestor plante cu peste 2000 de ani în urmă.
În timpul evului mediu, alături de creşterea animalelor erau şi terenuri
însemnate, ocupate de plante cerealiere.
În prima jumătate a secolului al XIX lea se cultiva pe aceste meleaguri
dunărene: porumb, grâu, orz, astfel obţinându-se cantităţi destul de mari ,,de
ordinul milioanelor de ocale de grâu şi porumb”5
Dinte cerealele cu o foarte mare importanţa pentru alimentarea
populaţiei, este grâul. Acesta plantă găseşte aici condiţii pedoclimatice destul de
prielnice, de aceea suprafeţele cultivate cu grâu au fost în permanentă extindere,
variind între 660 ha (1970) şi 2330 ha (2002).
Oscilaţiile înregistrate în suprafaţa culturilor de grâu, precum şi cele ale
condiţiilor climatice s-au reflectat în producţia de grâu a localităţii.(tabel 16,
fig.43). Astfel producţia a crescut brusc din 1970 până în 1975, cu aproximativ
1300 de tone, iar apoi în 1980 s-a înregistrat o scădere faţă de anul 1975 de
aproximativ 350 tone. După cum observăm din tabelul 12 şi fig. 37 producţia
anuală a grâului este într-o continuă creştere, fapt ce este dat şi de mărirea
terenurilor arabile.
Producţia de grâu în perioada 1970 – 2002 (tone)Tabel nr.16
1970 1975 1980 1992 2000 2002
Producţia de grâu (tone)
971 2304 1940 3227 4187 5970
Sursa INS
5 Ilie Corfus, 1969
83
Fig. 43 Producţia de grâu în perioada 1970 – 2002.Porumbul constituie una din plantele de mare eficienţă economică de pe
teritoriul zonei Olteniţa.
Legat de suprafaţa cultivată se poate observa că în anul 1970 cultura
porumbului deţinea 585 ha, aceasta fiind în creştere, astfel ajungând în anul 1992
la 2014 ha cultivate, apoi se află într-o descreştere, ajungând în 2002 la 1670 ha
cultivate.
Producţia de porumb boabe, la fel ca şi suprafaţa cultivată se află într-o
creştere din 1970 (1843 tone), până în 1992 (6184 tone), ca apoi să se afle într-o
descreştere ajungând astfel în 2002 la 5108 tone (tabel nr.17, fig. 44).
Producţia de porumb în perioada 1970 – 2002 Tabel nr. 17
1970 1975 1980 1992 2000 2002
Producţia de porumb (tone)
1843 3647 6159 6184 5623 5108
Sursa INS
Fig. 44. Producţia de porumb în perioada 1970 – 2002
84
Dacă comparăm producţiile de grâu cu cele de porumb din perioada
1970 – 2002, putem observa că aproximativ în toată perioada porumbul este pe
primul loc în ceea ce priveşte producţia în tone, excepţie făcând anul 2002 când
situaţia se schimbă şi grâul deţine primul loc în producţie.
Un loc important în cultura plantelor din aceasta zonă de luncă, îl ocupă
legumele. Acestea se dezvoltă aici în condiţii favorabile datorită poziţiei zonei în
Lunca Argeşului şi a Dunării.
Profilul bazinului legumicol Olteniţa a fost şi influenţat şi de cerinţele
fabricii de conserve, de la Valea Roşie, care în prezent nu mai funcţionează.
În ceea ce priveşte suprafaţa ocupată de legume se poate spune că de-a
lungul anilor aceasta a variat foarte mult. Astfel în perioada 1981 – 1989 a fost
cuprinsă între 1000 ha şi 1350 ha, iar în perioada 1990 – 1998 a variat între 700
ha şi 1100 ha.
Cele mai importante producţii s-au înregistrat în anul 1987, 19828 tone
legume.
În perioada 1990 – 1994 s-au realizat adevărate scăderi ale producţiei de
legume, astfel în 1992 au fost înregistrate valori de 5005 tone. Această scădere a
continuat astfel încât în anul 1998 producţia de legume a scăzut la 1654 tone.
Pe lângă legume în zona Municipiului Olteniţa, datorită condiţiilor
pedoclimatice, se mai cultivă floarea soarelui, sfeclă de zahăr, zarzavaturi si
plante tehnice.
6.1.3. Creşterea animalelor
Această ramură de activitate constituie o foarte veche ocupaţie a
locuitorilor din această parte a ţării.
Creşterea animalelor a înregistrat o dezvoltare favorizată de extinderea
culturii cerealelor. Predominanţa păşunilor şi fâneţelor de luncă, din trecut a
asigurat caracterul prioritar al creşterii animalelor în structura producţiei
agricole.
85
În prezent nu se poate vorbi de un parc zootehnic, acesta a fost desfinţat
după 1989, animalele fiind repartizate locuitorilor oraşului, aşa că în
Olteniţa ,,rurală”, cu aproximativ 500 de case, o casă din 5 are o bovină. Astfel la
nivelul anului 1998, s-a înregistrat o valoare de 322 de capete bovine, prezente în
gospodăriile populaţiei, iar în anul 2002 s-a înregistrat 278 de capete bovine.
Creşterea porcinelor prezintă o mare importanţa economică pentru
alimentarea populaţiei. Cererile crescânde de carne şi preparate din carne de
porc, cât şi mai ales dezvoltarea culturii porumbului, au determinat creşterea
numărului de porcine.(tabel 18, fig. 45).
Evoluţia numărului de porcine în perioada 1992 – 2000
Tabel nr.18Nr. Capete 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
Total 998 1268 2002 2162 1513 1073 1250 4045 4181Gospodăriile
personale192 1159 1340 1450 1037 951 1042 2981 3323
sursa: INS
Fig. 45 Evoluţia numărului de porcine în perioada 1992 – 2002
Pe lângă bovine şi porcine în Olteniţa se mai cresc caprine şi ovine, dar
în număr foarte mic. Astfel în anul 2002 au fost înregistrate 872 de capete,
crescute în gospodăriile personale.
86
Creşterea păsărilor este în strânsă legătură cu caracterul cerealier al
zonei. Aceasta favorizează existenţa unui număr foarte mare de păsări, astfel în
perioada
1992 – 1995 s-au înregistrat cele mai mari valori ajungând până la 28.700 de
capete, iar după 1995 numărul acestora a început să scadă la aproximativ
jumătate (14.138 capete în 1999), toate acestea fiind crescute în gospodăriile
personale.
Vegetaţia acestor teritorii, precum şi diferitele culturi de plante
favorizează dezvoltarea creşterii albinelor.
În prezent ca urmare a intensităţii şi diversificării chimizării agriculturii
se înregistrează creşteri destul de mari ale mortalităţii albinelor. Trebuie urmărite
şi aplicate cu mai multă atenţie măsurile de apărare a acestei importante surse de
venit.
6.2.Industria
Industria, ramura de bază a economiei moderne, asigură o valorificare
intensivă şi complexă a materii prime şi a forţei de muncă. Această ramură are
rol polarizator şi dinamizator asupra celorlalte activităţi economice şi sociale
dintr-un teritoriu.
În Municipiul Olteniţa, activitatea industrială este diversificată, dar este
foarte bine reprezentată prin industria constructoare de nave.
La începutul dezvoltării industriei în Olteniţa, aceasta era bazată pe
prelucrarea materiilor prime agricole, iar apoi a fost orientată spre dezvoltarea
unor ramuri, în corelaţie cu vechea funcţie portuară a oraşului şi cu poziţia sa
într-o zona agricola, cu o structură complexă.
Societatea Comerciala ,,NAVOL” S.A. s-a dezvoltat aproape cu oraşul.
De la o firmă necunoscută ,, S.A.R.TA.T.”, de fapt de la un atelier de construcţie
a bărcilor pescăreşti, unde lucrau doar 100 de oameni, s-a ajuns la o adevărată
societate comercială, a cărei producţie de bază o reprezintă construcţia de nave
87
mari şi mici. În lungul drum de la înfiinţare şi până în prezent au fost lansate pe
apă peste 100 de nave de mare capacitate.
În anul 1946 s-a constituit oficial Şantierul Naval, societate cu capital
privat. Primele nave erau construite din lemn, iar în 1948 s-a lansat primul vas
pescăresc din lemn şi la scurt timp societatea a fost naţionalizată.
În 1990 SC ,,Navol” SA s-a înfiinţat în forma actuală prin preluarea
integrală a patrimoniului Şantierului Naval Olteniţa.
Din 1995 societatea a pus în practică sistemul de asigurare a calităţii
ISO 9000. Obiectul de activitate fiind: proiectarea, producerea, comercializarea
şi exploatarea navelor, echipamentelor navale; reparaţii, dezmembrări de nave;
operaţii de comerţ exterior, etc.
Suprafaţa pe care este amplasat Şantierul este de 9,1 ha şi cuprinde
următoarele construcţii: hala construcţii corp, hala tubulatură, hala mecanică,
hala armare, hala tâmplărie, staţie acetilenă, staţie compresoare, fabrică de
oxigen.
Şantierul este dotat cu instalaţii tehnologice deosebite: instalaţii
pregătire tablă şi profile, instalaţii sablat, instalaţii debitat, macarale pentru
diferite tonaje (fig. 46), poduri rulante, prese, maşini de alezat şi frezat. Unele
dintre ele au un grad mare de uzură şi de aceea se impune o retehnologizare a
şantierului ca acesta să poată funcţiona în condiţii optime.
Fig. 46 Şantierul Naval Olteniţa (SC. NAVOL SA)
88
Printre proiectele de viitor de la S.C.,,NAVOL”SA, se numără măsuri
pentru îmbunătăţirea activităţii de marketing şi promovare precum: contracte de
brokeraj, asocieri cu firme specializate în vânzări de nave şi ambarcaţiuni,
reclamă în ţară şi străinătate, alături de îmbunătăţirea continuă a calităţii
producţiei realizate, dar şi diversificarea ei.
S.C.,,TUROL” Olteniţa SA a apărut ca investiţie pe lângă Şantierul
Naval ca urmare a unui decret din 1976, ce prevedea realizarea unei platforme
industriale în zona Olteniţa Sud.
În anul 1977 a început investiţia care suplinea necesarul de piese
turnate din fontă, oţel, neferoase, pe care întreprinderile bucureştene nu-l reuşea
să-l mai producă.
Materiile prime folosite în procesul de fabricaţie sunt alcătuite din nisip
de turnătorie, material feros, iar materiile prime de baza sunt: fierul, feroaliajele.
Turnătoria avea un grad mare de mecanizare, iar ponderea producţiei
era realizată pe linii mecanizate, ce erau aduse din import.
S.C. TUROL SA. era organizată în doua secţii principale: Secţia de
turnătorie fontă şi Secţia turnătorie oţel.
În prezent acestea nu mai funcţionează şi se afla în paragină, ca şi alte
societăţi din ţară şi din Municipiul Olteniţa care după 1989 au avut un declin
continuu (fig.47).
Fig. 47. S.C. TUROL SA. (2006)
89
Industria textila era reprezentată în Olteniţa de SC. OLFIL SA, a cărui
obiect de activitate îl reprezenta producerea şi comercializarea firelor cadrate şi
pieptănate din bumbac.
Societatea a fost pusă în funcţiune în 1969, sub denumirea de ,,Filatura
Olteniţa”, care a creat în Olteniţa numeroase locuri de muncă pentru cei din oraş
şi zonele învecinate dar şi pentru forţa de muncă, în special cea feminină din
anumite judeţe ale ţări, unde industria uşoară nu era bine reprezentată (judeţele
din Moldova).
După 1989 aceasta a mai funcţionat până în anul 1996, iar în prezent
clădirea este aflată în paragină şi este deteliorată. (fig.48)
Fig. 48 Clădirea S.C. OLFIL SA.
Industria energiei electrice şi termice era reprezentată în Olteniţa, până
în 1995 de o centrală de producere a energiei termice, ce a fost desprinsă în anul
1990 din S.C. NAVOL S.A., care era cunoscută sub numele de C.T.Z. Olteniţa.
Materia primă în procesul de producţie era constituită din cărbune,
păcură, energie electrică.
Din anul 1995 a fost construită o nouă centrală a cărei investiţie este
finanţată de bugetul de stat şi care a fost luată în administraţie de R.A.G.C.L
Olteniţa, iar vechea centrală intrând în conservare. Această centrală dispune de
un personal salariat în număr de 120 de persoane.
Industria cărnii este reprezentată în Municipiul Olteniţa prin I.C.
Olteniţa. Aceasta este o societate pe acţiuni cu capital privat ce a luat fiinţă în
90
anul 1991, când s-a desprins din C.I.C.A.S. Călăraşi. Unitatea este profilată pe
achiziţionarea de animale, abatorizare şi industrializarea lor.
Materia primă folosită în procesul tehnologic este procurată de la
I.S.C.I.P. Ulmeni precum şi din achiziţii realizate în cadrul gospodăriilor
populaţie Municipiului Olteniţa si a celor din localităţile vecine.
Producţiile realizate la I.C. Olteniţa sunt de mezeluri, precum şi
specialităţi din carne.
S.C. Dunărea S.A. Olteniţa a fost înfiinţată în martie 1980, prin
desprindere din I.M.P Călăraşi, ca societate pe acţiuni cu capital privat.
Aceasta s-a înfiinţat în clădirea ,, Moara Dunărea”, clădire foarte veche,
ce datează aproximativ de la apariţia oraşului Olteniţa (fig. 49).
Profilul unităţii constă în măcinarea cerealelor, obţinerea şi
comercializarea produselor de panificaţie şi morărit. Produsele rezultate în urma
procesului de fabricaţie sunt: făină de tip 650, făină albă tip 550, griş, tărâţe,
precum şi pâine ,,neptun”.
Fig. 49 SC. DUNĂREA.. SA Olteniţa
O altă unitate industrială a cărei activitate de producţie se desfăşoară pe
teritoriul Municipiului Olteniţa este SC. NUTRICOM S.A, care a luat fiinţă în
anul 1963. Această societate are ca obiect de activitate producerea şi
comercializarea nutreţurilor combinate.
91
Dezvoltarea acestei societăţii a fost posibilă, datorită existenţei materiei
prime din belşug în zona Olteniţa (orz, grâu), iar achiziţionarea lor nu constituie
o problemă, deoarece ea se poate face tot timpul anului, cu o mare flexiabilitate.
Principalii beneficiari ai nutreţurilor sunt S.C. COMSUIN SA Ulmeni,
şi AVICOLA Mânăstirea. Personalul salariat din această societate este de circa
350 de persoane. Pe lângă livrarea către firme, Nutricom vinde şi către populaţie
nutreţuri combinate.
6.3.Comerţul
Cunoscut în trecut ca important târg dezvoltat la unul din principalele
vaduri dunărene, Olteniţa îndeplineşte în prezent şi funcţii comerciale, prin
organizarea unei reţele de unităţi comerciale, concentrate în mod deosebit în
partea centrală a Municipiului, strada Argeşului fiind principala sa arteră
comercială.
În anul 1932, populaţia era servită de 35 de băcanii, 50 de cârciumi, 4
cafenele, 4 librarii, 2 magazine de arme, 6 depozite de tutun, 7 frizerii, o
farmacie şi un magazin de mobilă. Pentru acea perioadă se poate spune că se
realiza un comerţ zilnic, în pieţele oraşului şi pe străzi, la marginea nordică a
oraşului, în obor, unde ţăranii îşi vindeau cerealele.
Exista un târg săptămânal ce avea loc într-o zi stabilită, de obicei
duminica, în care oamenii îşi vindeau vitele şi cerealele, mai exista şi un târg
anual, ţinut după Sfânta Maria, la care participau mai mult de jumătate din
populaţia judeţului Ilfov.
Cel mai extins comerţ era cel cu cereale, care erau încărcate pe şlepuri şi
comercializate şi în afara graniţelor ţării.
Până în 1989, se poate spune că Olteniţa era unul dintre cele mai
aprovizionate, atât cu produse ale industriei uşoare, dar mai ales ale industriei
alimentare, deoarece condiţiile din zonă erau favorabile:
92
- zone întinse cu culturi de cereale, sfeclă de zahăr, floarea soarelui, legume
şi zarzavaturi
- centre de prelucrarea: Fabrica de zahăr, Fabrica de conserve de la Vale
Roşie, Moara Dunărea, dar şi centre de desfacere a acestor produse,
- forţa de muncă numeroasă, din populaţia oraşului, dar şi din populaţia
activă de la satele învecinate,
- cele două abatoare din zonă: unul la Ulmeni, iar celălalt la intrarea în
Olteniţa, dinspre Giurgiu,
Aceste societăţi (fabrici), ce existau până în 1989, chiar şi după unele,
ofereau o cantitate mai mult decât suficientă de produse alimentare necesare
populaţiei din zona Olteniţei, astfel că o bună parte din producţie se îndrepta
spre alte oraşe ale ţării, dar mai ales spre capitală.
După 1989 comerţul s-a dezvoltat cu paşi repezi, cu mărfuri alimentare
şi nealimentare, din cele mai diverse şi aceasta datorită în cea mai mare parte
întreprinzătorilor particulari. Comerţul fiind cel mai simplu mod de câştig în
Olteniţa de după 1989.
În prezent aproximativ 85% din totalul societăţilor comerciale se ocupă
cu comercializarea produselor.
Concomitent cu dezvoltarea economică a oraşului şi cu sporirea
numărului de locuitori, un loc important l-a ocupat organizarea, dezvoltarea şi
amplasarea în funcţie de cerinţe, a reţelei de unităţi comerciale în interiorul
oraşului.
În cadrul localităţii, în prezent funcţionează 397 unităţi comerciale cu
vânzare cu amănuntul, dintre care 91 de magazine alimentare, 37 magazine
nealimentare, 1 magazin universal, 247 magazine mixte şi 21 de unităţi de
alimentaţie publică.
Dintre cele mai importante produse care se desfac în Olteniţa prin
comerţul de stat sau particular menţionam: pâinea, pastele făinoase, carnea,
preparatele din carne, laptele proaspăt, brânzeturile, fructele proaspete şi vinul.
93
Printre mărfurile industriale se remarcă ţesăturile, produsele electronice şi
electrotehnice.
În cadrul oraşului funcţionează o piaţa în care îşi desfac produsele
agricole atât unităţile de stat cât şi mici producători. Pentru lunile de la sfârşitul
primăverii şi începutul verii, ponderea cea mai mare a participanţilor la piaţa
liberă revine acelora care vând legume, zarzavaturi, fructe timpurii, produse
lactate etc. O frecvenţa mai importantă a producătorilor de legume s-a constatat
că vine din satele învecinate cum ar fii: Valea Roşie, Mitreni, Ulmeni, Spanţov,
Chiselet, Căscioarele.
Totalitatea unităţilor comerciale din Olteniţa reuşesc să satisfacă
cerinţele populaţiei, atât în produse alimentare cât şi industriale.
6.4 Transporturile
Circulaţia de la un loc la altul, deci comunicaţia este funcţia care dă
viată, întreţine şi dezvoltă o aşezare urbană, aşa se explică de ce unele oraşe se
dezvoltă mai mult decât altele.
Olteniţa prin poziţia sa geografică, loc bun de întâlnire a drumurilor
vechii, actual nor de întâlnire a drumurilor noi, şosele modernizate, s-a dezvoltat
repede din acest punct de vedere.
În 1884 Olteniţa se legă prin drumuri de pământ de satele şi comunele
din jur, iar în 1929, este pavată cu granit cubic şoseaua cu Bucureşti şi declarată
şosea naţională.
Trecerea Argeşului s-a făcut până în 1919 pe un por de lemn, asta o
dovedesc mulţimea parilor rămaşi în albia râului, apoi în 1929, Societatea
ASTRA din Arad construieşte podul peste Argeş, pod care şi până astăzi este în
stare bună de funcţionare. Astfel pentru olteniţeni dar şi pentru oamenii ce
treceau prin Olteniţa s-a deschis un drum spre vest mult mai accesibil, decât să
traverseze cu bacul tras pe sârmă de oameni.
94
Pe lângă întâlnirea în zona Olteniţei a unor drumuri vechii cum ar
fii: ,,Drumul Bucureştiului”, ,,Drumul Sloboziei”, ,,Drumul Sării”, se întâlnesc
astăzi drumurile naţionale: DN3 ce leagă Bucureştiul de Olteniţa, DN 31 ce
leagă Olteniţa de Călăraşi şi DN41 ce leagă Olteniţa de Giurgiu ( Fig. 50).
,,Drumul Bucureştiului” făcea legătura între Bucureşti şi Dunăre,
ajungea pe valea Mostiştei, urmărea cursul acesteia până la sud de Mânăstirea,
iar de aici făcea legătura cu Olteniţa.
Un alt drum ce ajungea în zonă este ,,Drumul Sării” care făcea legătura
între regiunea dealurilor Buzăului şi Prahovei cu Olteniţa, în lungul Mostiştei. Pe
el se transporta atât sare extrasă din zona subcarpatică cât şi grânele din partea
nordică Câmpiei Române, destinate exportului.
,,Drumul Sloboziei” făcea legătura între inima Bărăganului şi Olteniţa,
pe el fiind transportate cerealele din zona de câmpie din împrejurimile Sloboziei
şi Urzicenilor, spre Dunăre de unde luau calea exportului. Acest drum se mai
păstrează şi astăzi ca un drum neamenajat, dar fiind încă cea mai directă legătură
între Valea Argovei şi oraşul Slobozia.
Funcţia oraşului ca centru de transport rutier, care în decursul timpului,
a înlesnit şi dezvoltarea sa ca aşezare urbană, permite intensificarea legăturilor
cu zona sa de influenţă. Traficul rutier cel mai intens, se desfăşoară pe şoseaua
Bucureşti – Olteniţa prin care se ia legătura cu Bucureştiul dar şi cu comunele şi
satele aflate pe această arteră de circulaţie cum ar fi: Mitreni, Curcani, Şoldanu,
oraşul Budeşti, etc.
Cu capitala ţării, Bucureşti, Olteniţa se leagă şi printr-o cale ferată, ce
rămâne o legătură importantă atât pentru călători, dar mai ales pentru mărfuri.
Calea ferată îşi continuă drumul spre port, făcând legătura cu S.C. NAVOL SA.,
primind astfel materii prime şi trimiţând produse finite.
De asemenea legătura cu oraşul Călăraşi şi cu localităţile din partea
vestică a Olteniţei sunt folosite pentru transportul călătorilor dar şi pentru
transportul de mărfuri, care este mai mare, din cauza inexistentei căilor ferate.
95
Calea ferată a contribuit la dezvoltarea oraşului Olteniţa, la
intensificarea traficului de mărfuri şi de călători, integrându-se astfel tot mai
mult în cadrul zonei de influenţă a capitalei.
Calea ferata Bucureşti – Olteniţa nu este electrificată, dar cu toate
acestea se desfăşoară în bune condiţii traficul cu marfă.
Favorizat de poziţia sa la Dunăre, artera de transport cu interes
European, unde navigaţia organizată începe după anul 1829, de particularităţile
structurii producţiei agricole în spaţul geografic în care se află amplasat şi
favorizat de distanţa mică faţă de capitala ţării, Municipiul Olteniţa s-a dezvoltat
în perioadele anterioare ca schelă de export a cerealelor şi ca port.
Grânele destinate exportului proveneau de pe o arie ce se interfera cu
cea a porturilor Giurgiu spre vest şi Călăraşi spre est.
Organizarea şi dezvoltarea portului actual s-a realizat în ultimele decenii
pentru a asigura un transport de mărfuri în cantităţi sporite, generate de
dezvoltarea social-economică de ansamblu a parţilor sudice ale ţării. Portul a fost
dotat cu un chei modern, care se desfăşoară pe o lungime de 800 de m şi unde se
realizează activităţi portuare de încărcare şi descărcare.
Traficul portului se axează pe materiale de construcţie: nisip, balastru,
pietriş, obţinute din Valea Dunării, cereale aduse din Câmpia Română, furaje,
cherestea, produse ale industriei constructoare de maşini de prelucrare a
materialelor, industriei textile şi alimentare.
Totodată are şi un rol complementar faţă de funcţia industrială a
Olteniţei, întrucât asigură legăturile de cooperare cu centrele industriei din Brăila
şi Galaţi.
În activitatea sa portuară se remarcă cabotajul produselor industriale,
materiale de construcţie, a lemnului şi produselor agricole, intensificându-se şi
exportul.
Traficul portuar este înlesnit de convergenţa căilor de comunicaţie de
uscat, reprezentate de axa feroviară Bucureşti – Olteniţa, precum şi de şoselele
96
naţionale din direcţiile Bucureşti, Giurgiu şi Călăraşi. Pe aceste căi se produc
fluxuri însemnate de mărfuri, cea mai mare parte având-o produsele agricole.
Legat de activitatea portuară, se poate menţiona faptul că în acest
domeniu îşi desfăşoară activitatea un total de 417 persoane în anul 1997, valoare
ce s-a redus la jumătate faţă de anul 1985, când erau 863 persoane. Acest fapt se
datorează puternicelor transformări ce au avut loc după 1989, a intenselor
restructurări de personal care s-au înregistrat în toate ramurile de activitate.
6.5 Turismul
Turismul este o activitate slab reprezentată în Municipiul Olteniţa,
aproape inexistentă deoarece acesta nu este valorificat.
Oraş dunărean, construit după un plan geometric, lângă vechea aşezare
rurală cu acelaşi nume, constituie o localitate de atracţie turistică cu perspective
mari de dezvoltare în viitor. Generat ca şi celelalte oraşe porturi de prezenţa
vadurilor de trecere peste Dunăre, Olteniţa are importanţă în şi în tranzitul
turistic, iar poziţia sa la confluenţa Argeşului cu Dunărea sporeşte prin peisajul
oferit, atracţia turistică.
În această zonă se poate spune ca obiectivul turistic de maximă atracţie
îl reprezintă Dunărea. De aici se poate admira grandoarea fluviului, pitorescul
malului românesc umbrit de crânguri, precum şi frumuseţea malului bulgăresc
(fig. 51), cu portul Turtukan, situat la 3 km amonte de Olteniţa.
Fig. 51 Malul bulgăresc Fig. 52. Portul Olteniţa
97
Zona portului turistic ( fig. 52), se află amplasată pe malul Dunării, în
dreptul bornei indicatoare „km 430”, la circa 1,5 km de oraş, unde se află
amplasate cele două pontoane plutitoare de ancorare a navelor de pasageri
(inclusiv a navelor de croaziere). Se întinde pe o distanţă de circa 500 m, între
clădirea în care actualmente îşi are sediul Poliţia de Frontieră până la platformele
de beton de acostare pentru mici ambarcaţiuni.
Lăţimea zonei este de circa 60 m, între malul Dunării şi drumul ce face
legătura între şantierul naval - portul comercial şi zona portului ce urma să se
construiască pe malul canalului Bucureşti – Dunăre.
În oraş sunt prezente numeroase obiective turistice cu caracter istoric, ce
merită să fie vizitate şi admirate.
Unul dintre acesta este Muzeul de Arheologie, care este adăpostit într-o
clădire ridicată în 1926 (fig.53), având o faţardă în stil neoclasic francez.
Fig. 53 Muzeul de ArheologieMuzeul prezintă materialele arheologice descoperite în zona, vestigii
care au dat posibilitatea cercetărilor să stabilească, că în jurul Olteniţei încă din
cele mai vechi timpuri a fost locuit încă din comuna primitivă şi etapele ei de
evoluţie istorică până în zilele noastre.
Sunt prezentate aici elemente ale culturii: Dudeşti, găsite la Vasilaţi
(unelte, obiecte de ceramică), culturii Boianu, aduse la suprafaţă de arheologi la
Olteniţa şi Spanţov (unelte, obiecte de cult, vase ornamentale). Una din cele mai
98
importante culturi pentru Olteniţa este cultura Gumelniţa, care este şi ea prezentă
aici cu numeroase exemplare găsite în urma săpăturilor de pe popina Gumelniţa
în care s-au descoperit numeroase vase ceramice, unelte şi bijuterii. Remarcante
pentru unicitatea lor sunt: Statuetă cu vas pe cap, Zeiţa de la Sultana,
sculptura ,,perechea de îndrăgostiţi” şi tezaurele monetare de argint descoperite
în zonă dar şi monede greceşti. La acestea se mai adaugă monedele autohtone de
tip Vârtejul – Bucureşti, descoperite la Negoieşti. Muzeul mai oferă şi primele
menţiuni documentare despre Olteniţa.
Un loc de odihnă şi recreare este oferit în Municipiul Olteniţa de parcul
oraşului, care are o suprafaţă de 7 ha, extremitatea vestică fiind formată din digul
râului Argeş, la intrarea în parc, reţine atenţia un monument simplu, realizat în
1965, care cinsteşte memoria eroilor căzuţi în cel de-al doilea război mondial.
(fig. 54). Tot în cadrul parcului se găseşte şi Biblioteca Municipală (fig. 55).
Fig. 54 Monumentul eroilor din parc. Fig. 55. Biblioteca
Alte monumentele comemorative sau alte clădirii vechii ce ar putea
reprezenta o atracţie turistică mai sunt:
– Monumentul eroilor situat pe bulevardul Republicii, care evocă
localnicii căzuţi în primul război mondial. A fost ridicat de sculptorul
I. Iordănescu şi de arhitectul I. Cernescu, în anul 1930. (fig. 56).
99
Fig. 56. Monumentul eroilor căzuţi Fig. 57 Monumentul eroilor din în Primul Război Mondial curtea Bisericii Eroilor– Monumentul comemorativ al eroilor căzuţi în luptele de la Olteniţa –
Turtucaia în august 1916, se afla în curtea Bisericii Eroilor, (fig. 57)
– Biserica Sf. Nicolae pe B-dul Republicii, alături de Monumentul
ostaşilor ruşi căzuţi în Lupta de la Olteniţa în anul 1853, cu turcii.
– Clădirea Grădiniţei de copii nr. 1 din Str. Argeşului, construită în anul
1930 de arhitectul I. Cernescu (fig. 58)
– Clădirea Procuraturii Olteniţa, din Str. Argeşului, nr. 120, este o
clădire veche (Fig. 59), care în anul 2004 a fost renovată.
Fig. 58 Grădiniţa nr. 1 Fig. 59 Clădirea
Procuraturii
O altă zonă de interes turistic deosebit o are Zona Parc – Argeş, situată
în continuarea parcului central al oraşului, pe malul râului Argeş (în amonte de
podul care traversează râul). Cuprinde atât o zonă liberă, propice unor amenajări
pentru sport şi agrement, cât şi un lac propice pentru agrement şi pescuit. Dar din
păcate această zonă nu este amenajată pentru activitatea de turism.
100
Zona Dunărica este o zonă situată pe malul Dunării, în amonte de
vărsarea Argeşului în Dunăre şi la punctul de confluenţă cu fluviul al vechiului
braţ Dunărica, în dreptul bornei indicatoare „km 433”. Cuprinde o plajă de circa
6.000 m2 pe malul stâng al fluviului şi pădurea de luncă adiacentă, lată de
aproximativ 400 m. Zona este folosită în prezent, pentru plajă, în mod
neorganizat, de către locuitorii oraşului.
6.6. Scenarii de dezvoltare a economiei
O abordare modernă a dezvoltării în perspectivă a economiei Municipiului
Olteniţa o presupune scenariile de evoluţie, prin care se evidenţiază tendinţele şi
se apreciază nivelul economic în viitor. În construirea scenariilor de evoluţie
trebuie să se ţină seama de contextul economic naţional, de nivelul şi de ritmul
de creştere economică, al P.I.B.-ului şi al altor indicatori care exprimă creşterea
calităţii vieţii.
Pentru municipiul Olteniţa se pot elabora următoarele scenarii:
Scenariul dezvoltării rapide – este un scenariu optimist. Acesta îşi asumă
dezvoltarea acelor ramuri economice cu mari beneficii, ceea ce ar genera
multe locuri de muncă şi ar duce la recuperarea pe termen scurt a
investiţiilor şi la un efect de multiplicare al acestora. Acest scenariu este
posibil numai în cazul dezvoltării economice aduse de integrarea
României în U.E. şi de dezvoltarea fluxurilor economice generate de
amplificarea importurilor de resurse şi exportului de produse.
Scenariul dezvoltării competitive – este realizabil doar în condiţiile
accelerării schimbării la nivel instituţional şi legislativ, corelate cu
standardele de viaţă şi utilizarea eficientă a resurselor. Acest scenariu
presupune atragerea rapidă a unor investiţii preferenţiale care ar duce la
creşterea competitivităţii economice a oraşului în zonă, inclusiv sub
aspect transfrontalier. Acesta este scenariul adecvat pentru evoluţia
oraşului, ţinând seama că prin rezultatele obţinute până acum, cât şi prin
101
potenţialul uman existent, Olteniţa are suficiente resurse pentru a accelera
procesul de schimbare.
Scenariul dezvoltării lente – deşi acest tip de dezvoltare nu este de dorit,
se poate manifesta dacă se vor păstra constante starea şi tendinţa
economică actuală. În Municipiul Olteniţa este pe cale să se cronicizeze
starea de criză economică şi productivitatea scăzută în sectoarele
economice cu pondere în economia oraşului. Întreprinderile mari şi
mijlocii nu pot atenua decât parţial acest şoc şi nu pot prelua integral
resursele umane disponibilizate, iar prin investiţiile insuficiente cu capital
intern şi extern nu se pot valorifica integral resursele materiale
disponibile, astfel încât rezultanta este un ritm lent de dezvoltare.
Scenariul pesimist – este posibil dacă şi contextul naţional şi internaţional
este nefavorabil sau dezvoltarea economică la nivel naţional este lentă. În
aceste condiţii, municipiul Olteniţa este periferizat din diverse motive
subiective şi obiective, astfel încât criza economică se cumulează cu
efecte sociale care fac imposibilă relansarea economică.
Într-o privire de ansamblu, acestea pot constitui principalele scenarii de
dezvoltare viitoare ale stării economice din municipiul Olteniţa, precum şi
tendinţele de evoluţie ale acesteia.
102
CAPITOLUL VII
PROTECŢIA ŞI CALITATEA MEDIULUI
Pe plan internaţional, în ultima perioadă de timp problemele legate de
protecţia mediului şi a biodiversifităţii, au început să fie tot mai prezente în
studiile de specialitate, iar opinia publică din ce în ce mai sensibilă la aceste
probleme.
Municipiul Olteniţa ca şi orice localitate a ţării se confruntă cu
probleme grave în ceea ce priveşte protecţia mediului.
În ceea ce priveşte concentraţia de noxe din aer, din Olteniţa aceasta nu
poate fi măsurată deoarece, nu se dispune de o reţea de supraveghere a acestora.
Coeficientul general de poluare al aerului a variat între 0,1589 şi 0,2390.
Coeficientul mediu de poluare a fost de 0,1896 cu mult mai mic faţă de cele
înregistrate în anii 1997 şi 1998 şi anume: 0,1950 respectiv 0,2679, ceea ce
indică o îmbunătăţire a calităţii aerului deoarece începând cu anul 1996, Centrala
termica a trecut pe combustibili lichizi, care au un grad mai mic de poluare faţă
de cei solizi, şi datorită închiderii unor societăţi comerciale cum ar fii : SC.
TROL S.A., S.C. Zahar S.A Olteniţa (Fabrica de zahar), SC. OLFIL S.A
Olteniţa.
Acum principala sursă de poluare a aerului din Olteniţa o reprezintă
Centrala termica, Intreprinderea de Transporturi Rutiere şi maşinile proprietate
personală.
Poluarea precipitaţiilor, deci ploile acide, în Municipiul Olteniţa
reprezintă o problemă rara. Ploile acide sunt rezultatul conversiei a doi
impurificatori: SO2 şi NOX. Aceştia, odată ajunşi în atmosferă, în cele mai
multe cazuri sunt transportaţi la distanţe mari faţă de sursa de impurificare unde,
prin intermediul precipitaţiilor, se depun pe sol sau in apă.
103
Principalele surse de poluare care au poluat Municipiul sunt:
R.A.G.C.L. Olteniţa, şi SC. Zahar S.A Olteniţa. Acestea deversau în apele râului
Argeş şi în Dunăre, ape insuficient epurate, încărcate cu substanţe organice,
suspensii, detergenţi, substanţe alcaline, etc. Astfel apa râului Argeş este acum în
afara oricărei categorii de calitate, fiind inclusă în categoria ,,degradat”. Trebuie
spus ca la deprecierea apelor Argeşului, contribuie în mod suplimentar,
folosinţele din amonte, respectiv din capitală, prin aportul de ape poluate ale
Dâmboviţei.
Apele Dunării, se încadrează în categoria a II a, de calitate, explicabil
prin gradul mare de autoepurare a acestora
Principalele surse de poluare ale solului, sunt deşeurile ce au fost
depozitate de-a lungul timpului de către societatea R.A.G.C.L. Olteniţa, rampa
de deşeuri menajere, centrala termică de zonă şi Fabrica de zahăr.
O altă sursă de poluare este depozitarea gunoaielor menajere la
marginea oraşului, chiar la intrarea în localitate, lângă linia de cale ferată,
oferind şi o impresie negativă, chiar de la primul contat cu Municipiul Olteniţa.
Pe lângă că este o sursă de poluare, este inestetic, depozitarea
gunoaielor menajere la marginea oraşului, şi este un real focar de infecţie,
datorita ,,căutătorilor” de produse refolosibile din gunoi.
104
CONCLUZII
Municipiul Olteniţa, se remarcă printr-o serie de particularităţi fizico-
geografice, se află la confluenţa dintre râul Argeş şi fluviu Dunărea, şi totodată
la contactul dintre Lunca Dunării cu Câmpia Română.
Faţă de particularităţile fizico–geografice, în această lucrare am descris
şi elemente ce fac parte din economie: agricultură, transporturi, comerţ, turism,
iar pentru a le putea analiza mai bine putem să urmărim o analiză SWOT, ca
drept concluzie la ce am încercat să analizez pe tot parcursul acestei lucrări.
Analiza SWOT confirmă problemele identificate în analiza situaţiei
actuale şi prezintă totodată câteva din oportunităţile şi punctele tari pe care
Olteniţa le poate exploata pentru a creşte competitivitatea economică a
municipiului.
Analiza SWOT a potenţialului geografic a municipiului Olteniţa
Tabel nr.19 Domeniul Puncte tari Puncte slabe
Potenţial natural predominanţa formelor de relief de
luncă şi terase, favorabile pentru
locuire şi cu potenţial agricol
ridicat;
condiţii climatice specifice oferite
de microclimatul văii Dunării,
având condiţii optime pentru
locuire şi pentru activităţi agricole
prezenţa Dunării şi a afluenţilor ei
– importantă resursă de apă, cu
utilizări multiple;
fond prioritar piscicol (dezvoltarea
pisciculturii) şi cinegetic;
fertilitatea superioară a solurilor,
favorabile dezvoltării ramurilor
agriculturii intensive.
în zona de luncă, existenţa
pericolului mare de inundaţii;
condiţii climatice uneori
nefavorabile desfăşurării anumitor
activităţi agricole (risc de secetă);
vasta reţea hidrografică (Dunăre,
afluenţi, bălţi, gârle, canale, lacuri,
etc.) se impune în dezvoltarea
vetrei oraşului;
deteriorarea unor soluri prin
sărăturare sau înnisipare (în zonele
desecate).
Potenţial uman grad de umanizare accentuat
(număr important de locuitori
nivel ridicat al ratei mortalităţii, ce
determină predominanţa soldului
105
comparativ superior faţă de zonele
învecinate);
mărturii ale anteriorităţii autohtone
româneşti (vechimea, permanenţa
şi continuitatea populaţiei
româneşti);
numărul relativ ridicat al populaţiei
active;
structura relativ diversificată a
populaţiei active;
natural negativ;
sold migratoriu negativ;
accentuarea fenomenului de
îmbătrânire a populaţiei;
rata redusă de activitate a femeilor;
rata ridicată a tinerilor şomeri.
Potenţial de locuire vechimea aşezării;
situarea oraşului la vad dunărean;
dezvoltare urbanistică incoerentă şi
cu nerespectarea specificului
locului;
existenţa unui grad relativ de
ruralitate.
Potenţial agricol importante resurse funciare
agricole (terenuri arabile);
relativa specializare în cultura
cerealelor;
prezenţa arealelor cu tradiţii în
cultivarea şi conservarea unor
legume destinate comercializării;
existenţa unor areale extinse pentru
pescuit;
prezenţa unor lucrări de
îmbunătăţiri funciare.
existenţa unor factori limitativi ai
calităţii solurilor care reduc
performanţa economică;
risc de manifestare a umidităţii
excesive în sol (în arealele
desecate) sau de secetă fiziologică;
dotare tehnică insuficientă;
neîntreţinerea unor lucrări de
îmbunătăţiri funciare (sisteme de
irigaţii, lucrări de desecare şi
drenaj) sau chiar desfiinţarea
acestora (sisteme de irigaţii).
Potenţial industrial existenţa de capacităţi de producţie
neutilizate disponibile;
existenţa unor terenuri ce pot fi
concesionate;
tradiţie în construcţia de nave,
industria uşoară (textilă,
alimentară, hârtie);
prezenţa Dunării ca sursă de apă
industrială şi sursă energetică;
facilitatea aprovizionării şi
transportului ieftin pe apă a
produselor finite;
slaba utilizare a unor capacităţi de
prelucrare;
desfiinţarea sau falimentarea unor
unităţi industriale cu rol major în
economie (şantiere navale,
întreprinderi din industria
alimentară);
reducerea numărului şi a capacităţii
de producţie a unităţilor industriale;
existenţa capacităţilor de producţie
cu grad ridicat de îmbătrânire
tehnologică.
106
existenţa cadrului legal care să
permită modernizarea industriei
locale/regionale.
Potenţial de
transporturi şi
comercial
existenţa Dunării ca importantă axă
de transport şi comercială;
costurile scăzute ale transportului
fluvial;
existenţa vadului care a permis
traversarea – adevărat nod de
comunicaţie;
vechimea, volumul, dinamismul
comerţului cu cereale – cel mai
dezvoltat tip de comerţ din zonă;
existenţa portului;
predominanţa întreprinderilor mici
şi mijlocii cu activitate comercială.
scăderea activităţii portuare ca
urmare a diminuării comerţului din
ultimii ani (influenţată de situaţia
economiei naţionale);
necesitatea modernizării
infrastructuri portuare;
necesitatea modernizării şi
diversificării activităţilor portuare;
slaba diversificare a activităţii
comerciale din ultimii ani.
Potenţial turistic şi
cultural
existenţa unui peisaj natural cu
reale valenţe turistice;
păstrarea, în mare parte, a
arhitecturii şi a obiceiurilor
populare cu potenţial real de
diversificare economică.
exploatarea redusă a specificului
turistic al regiunii;
nivel redus al instruirii populaţiei în
domeniul turismului;
slaba promovare a turismului.
Domeniul Oportunităţi Restricţii
Potenţial natural posibilitatea dezvoltării de variate
activităţi pe baza unei largi oferte a
cadrului natural;
distanţa mică şi relativ faţă de
Bucureşti;
posibilitatea dezvoltării relaţiilor
transfrontaliere, ca urmare a
poziţiei oraşului într-un spaţiu
transfrontalier.
restrictivităţi în domeniul
activităţilor agricole determinate de
anumite caracteristici ale mediului
natural (perioade de secetă,
sărăturarea şi înnisiparea solurilor,
ce afectează culturile);
limitarea extinderii vetrei aşezărilor
spre Dunăre (limită naturală).
Potenţial uman ofertă favorabilă pieţei forţei de
muncă;
emanciparea populaţiei feminine,
dar şi masculine, prin antrenarea ei
în sferele economiei neagricole;
pierderea unui important segment
din forţa de muncă a regiunii, ca
urmare a intensificării migraţiei;
marginalizarea socială a femeilor;
marginalizarea socială a tinerilor.
107
proces relativ facil de reconvertire
profesională datorită structurii pe
grupe de vârstă.
Potenţial de locuire posibilitatea dezvoltării unor
întreprinderi mici şi mijlocii (ofertă
locală de forţă de muncă);
relansare prin programe europene
şi de colaborare transfrontalieră;
exploatarea potenţialului oferit de
existenţa Coridoarelor Pan –
Europene.
Potenţial agricol existenţa unei politici naţionale de
dezvoltare (ca parte a planului de
aderare la Uniunea Europeană);
posibilitatea valorificării superioare
a potenţialului economic (cerealier,
zootehnic, piscicol) prin
organizarea mai eficientă a
producătorilor (cooperare).
interes redus din partea
investitorilor străini şi români
pentru investiţii în economia
agricolă.
Potenţial industrial posibilitatea valorificării superioare
a potenţialului reprezentat de
cultura cerealelor şi piscicultură
prin implantarea unor noi fabrici de
prelucrare;
cooperarea industrială în contextul
transfrontalier;
exploatarea Dunării ca resursă;
posibilitatea dezvoltării unor
activităţi industriale cu grad redus
de poluare în locul celor puternic
poluante;
posibilităţi de retehnologizare a
unor întreprinderi industriale.
prezenţa economiei subterane care
subminează economia locală;
neconcordanţe politico-
administrative în aplicarea unor
programe de dezvoltare industrială;
gradul ridicat de deteriorare a unor
capacităţi industriale implică
investiţii mari şi creează probleme
în ce priveşte investiţiile,
modernizarea şi retehnologizarea.
Potenţial de
transporturi şi
comercial
posibilitatea modernizării
infrastructurii;
modernizarea zonei portuare;
posibilitatea ca portul să
deservească şi capitala ţării;
investiţii mari în ce priveşte
modernizarea infrastructurii;
existenţa frontierei.
108
posibilităţi de dezvoltare
comercială în zona transfrontalieră.
Potenţial turistic şi
cultural
dezvoltarea eco-turismului pe
fluviul Dunărea;
posibilitatea construirii unei zone
turistice;
posibilitatea dezvoltării turismului
de week-end (apropierea de
Bucureşti).
existenţa unui sistem deficitar de
informare în domeniul dezvoltării
activităţilor turistice;
lipsa punerii în practică a unor
strategii de dezvoltare a turismului
în plan local.
BIBLIOGRAFIE
109
Apostol, S. Mercan, N. – 120 de ani de la fundarea oraşului Olteniţa,
Studii – revistă de istorie, Tomul 25, nr.3, 1972.
Călinescu, R. Bunescu, A. Pătroescu, M. – Biogeografie, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1972.
Cucu, V. – Geografie şi urbanizare, Editura Jumimea, Iaşi 1976.
– Oraşele României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1970.
Coteţ, P. – Câmpia Română. Studiu de geomorfologie integrată, Editura
Ceres, Bucureşti 1970.
Florea, N. Munteanu, I. Rapaport, C. Chitu, C. Opris, M. – Geografia
solurilor României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1968.
Ghinea, D. – Enciclopedia geografica a României, ediţia a II a, Editura
Enciclopedica, Bucureşti 2000.
Ianoş, I. Oraşele si organizarea spaţiului geografic, Editura Academiei, Bucureşti 1987.
Liteanu, E. – Geologia ţinutului de câmpie din bazinul inferior al
Argeşului şi a teraselor Dunării, Studii tehnice si economice, Bucureşti 1953.
Mareş, D. – Olteniţa şi împrejurimile sale, Editura Literara, Bucureşti
1980.
Mărculescu, Alex. – Olteniţa – Studiu Album Monografic, Institutul de
Arte Geografice E. Mârvan, Bucureşti 1932.
Mihăilescu, V. – Asupra limitelor şi marilor diviziuni ale Câmpiei
Române Studii şi cercetări de G.G.G., Editura Academiei, Cluj 1957.
Mihăilescu, V. – Dealurile şi Câmpiile României, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1966.
Parichi, M. Pedogeografie cu noţiuni de pedologie, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti 1999.
Posea, Gr. – Geomorfologie generala, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti 1970.
110
Posea, Gr. Iordan, I. Îndrumător pentru redactarea lucrărilor de licenţa,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2004.
Posea G., Popescu N., Ielenicz M. – Relieful României, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti. 1974.
Roşu, Al. – Geografia fizică a României, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1980.
Ujvari I. – Geografia apelor R.S.R., Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1972.
Vlasceanu, Ghe. I. Ianos – Oraşele României, Mică enciclopedie,
Editura Odeon, Bucureşti 1998.
*** Clima R.P.R , Institutul Meteorologic Bucureşti 1962
*** Enciclopedia Geografica a României, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti 1982.
*** Geografia Văii Dunării Româneşti, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti 1969.
*** Geografia României – Câmpia Română, Dunărea, Podişul Dobrogei,
Litoralul românesc al Mării Negre şi Platforma Continentală, Vol. V, Editura
Academiei Române, Bucureşti 2005.
*** Plan Urbanistic General – Municipiul Olteniţa, Urban Proiect
Bucureşti, 2000.
*** Studiu de circulaţie pentru fundamentarea P.U.G. – Municipiul
Olteniţa, Urban Proiect, Bucureşti 2000.
*** Regiunea Sud 1995 – 2003, Călăraşi, Institutul Naţional de Statistică
Bucureşti 2004
*** Situaţia demografică a Judeţului Călăraşi 1992 – 2002, Institutul
Naţional de Statistică Bucureşti, 2003
*** Agricultura în Judeţul Călăraşi 1990 – 2003, Institutul Naţional de
Statistică Bucureşti, 2004
*** Anuarul Statistic al Judeţului Călăraşi 1992, 1994, 2002, Institutul
Naţional de Statistică Bucureşti
111
112