Dimitrie Cantemir şi vocaţia europeană a gândirii româneşti

Prof. dr. Ana-Irina Iorga

• DRUMUL RÂMNICULUI

• O IPOSTAZĂ ROMÂNEASCĂ A FILOSOFULUI IDEAL

• LUPTA CU MEFISTOFELII VEACULUI AL XVIII-LEA

1683-1723

O ipostază românească a filosofului ideal

Dacă ori filosofii nu vor domni în cetăţi, ori cei ce sunt numiţi acum regi şi stăpâni nu vor filosofa autentic şi adecvat, şi dacă acestea două – puterea politică şi filosofia – n-ar ajunge să coincidă, şi dacă numeroasele firi care acum se îndreaptă spre vreuna dintre ele, dar nu şi spre cealaltă, nu vor fi oprite să procedeze astfel, nu va încăpea contenirea relelor, dragă Glaucon, pentru cetăţi şi neamul omenesc, şi nici această orânduire pe care am parcurs-o cu mintea nu va deveni vreodată posibilă, spre a vedea lumina soarelui. (Platon, Republica, III, 473 d)

1. Cel ce cu pricepere vrea să guste din orice cunoştinţă, care se îndreaptă cu bucurie spre învăţătură şi nu se îndestulează niciodată... (III, 475 d)

Firile filosofice iubesc statornic învăţătura ce le-ar face vădită acea esenţă permanentă şi neschimbătoare prin naştere ori pieire. (III, 485)

Peşrev, compoziţie muzicală a lui D. Cantemir

Biserica Sf. Treime de lângă Moscova, ctitoria Domnitorului, cu o arhitectură conform concepţiei

sale proprii

2. Cei ce iubesc să privească adevărul... (III, 475 e)

Cel cu adevărat iubitor de învăţătură trebuie, încă din copilărie, să tindă spre adevăr. (III, 485 d)

3. Un astfel de om este cumpătat şi în nici un chip avar. (III, 485 e)

4. Îngustimea sufletului şi a minţii este cu toul potrivnică celui ce va năzui mereu spre întregul omenesc şi divin. (III, 486 a)

Casandra Cantacuzino, prima soţie a lui D.Cantemir, 1711

Antioh Cantemir

 Smaragda Cantemir

Elisabeta Dimitrievna Galiţina

5. - Dar acea inteligenţă largă, cuprinzătoare, care contemplă orice timp şi orice

existenţă, poate oare să creadă că viaţa omului este ceva important?- Cu neputinţă.- Atunci va socoti un astfel de om moartea ceva cumplit?- Deloc.- O natură temătoare şi meschină nu ar putea, pare-se, avea parte de

adevărata filosofie.- Nu mi se pare.- Dar oare omul măsurat, lipsit de avariţie, de meschinărie şi de

lăudăroşenie ar putea fi nesociabil sau nedrept?- Nu se poate.- Dar, cercetând sufletul filosofic şi cel nefilosofic, observându-l din tinereţe,

dacă este drept şi blând, ori nesociabil şi sălbatic.- Desigur, este drept şi blând.- Dacă sufletul filosofic învaţă uşor sau greu. Ori te aştepţi ca cineva să

iubească mult ceva, pe care cu chiu şi vai l-ar face, reuşind anevoie şi obţinând puţin?

- Nu s-ar putea.

- Iar dacă el n-ar putea reţine nimic, fiindu-i cugetul plin de uitare, ar fi oare cu putinţă să nu fie gol de ştiinţă?

- Cum altfel ar fi?- Nu crezi că unul care trudeşte zadarnic, ajunge până la urmă, în chip necesar,

să se urască şi pe sine şi să urască şi o atare ispravă?- Cum de nu!- Nu vom aşeza printre sufletele apte pentru filosofie pe cineva care uită uşor,

ci vom căuta ca el să aibă bună ţinere de minte.- Aşa e.- Pe de altă parte, nu am putea zice că ceea ce ţine de o natură lipsită de har

muzical şi diformă tinde către altceva decât către lipsa de măsură.- Bun, şi?- Crezi că adevărul este înrudit cu lipsa de măsură sau cu buna măsură?- Cu buna măsură.- În plus, deci, să căutăm o inteligenţă unde apar, în chip firesc, măsura şi

graţia, inteligenţa pe care propria sa fire să o facă în stare a sui lesne către ideea fiecărei realităţi-care-este. (III, 486 b)

“El era de statură mijlocie, minunat de bine făcut, foarte frumos, grav şi cu cea mai fericită fizionomie. El era amabil şi politicos; vorba lui era prietenoasă şi liberă. El vorbea foarte bine limba latină, ceea ce era foarte plăcut pentru acei ce-l înţelegeau.” (Moro de Braze, 1711)

6. Cetatea trebuie încredinţată tocmai unor astfel de oameni, după ce ei au fost desăvârşiţi prin educaţie şi vârstă. (III, 486 c)

“Douăzeci şi doi de ani am servit pe lângă Curtea păgânilor şi n-aş fi schimbat această slujbă decât pentru Dumnezeu şi pentru libertatea patriei, ceea ce am şi făcut... Dar Dumnezeu găsind că e mai bine să aranjeze treburile creştineşti astfel, nu am nici o dorinţă decât protecţia făgăduită şi mila prealuminatei Maiestăţi imperiale.”

Scrisoarea lui D. Cantemir către ţarul Petru cel Mare, 1717

Lupta cu mefistofelii veacului al XVIII-lea

Imperiul otoman

Occidentul progresist

Imperiul ţarist

Concluzie

Întrebare: Cum se explică faptul că Dimitrie Cantemir, cel atât de încercat în lupta cu viaţa şi curţile împărăteşti ale timpului, din care a ieşit înfrânt, să se transforme într-un erou al neamului nostru, purtător de seninătate şi linişte lăuntrică?

Răspuns: “Datorită ortodoxiei, neamul nostru n-a fost singur în lunga sa istorie în care n-a avut nici un ajutor de la oameni, ci a fost cu Iisus Hristos.” (D. Stăniloae)