Vocaţia şi responsabilitatea slujirii preoţeşti în epoca modernă

Vocația este un factor puternic centripet care integrează cultura și civilizația, spiritualul și

biologicul, iar aptitudinile speciale văzute unilateral – spre exemplu, numai cele fizice - fac din

om un bun muncitor de fabrică, sau cel mult un bun profesionist, dar nu şi un om de vocaţie. De

altfel, tehnica este utilă pentru că aduce confort și consolidează puterea la care este chemat omul,

de stăpân al creației, dar interesul prioritar pentru tehnică sufocă originalitatea și vocația, iar dacă

viaţa omului de vocaţie apare ca desfăşurându-se la porunca unei chemări, atunci originalitatea

lui constă tocmai în faptul că omul de vocație îşi înţelege chemarea,1 și alege cu înțelepciune

asupra preocupărilor sale. E drept, și că aptitudinile speciale au beneficii și disponibilități

multiple, dar în principal ele susțin tehnica și confortul, în timp ce numai creația și originalitatea

susțin cultura. 2

1. Rolul preoţiei harice în transmiterea dreptei-credinţe

"Vă îndemn ca să luptaţi pentru credinţa care odată pentru totdeauna le-a fost dată

sfinţilor" (Iuda, 3).

Credinţa ca act personal de primire a adevărului lui Dumnezeu şi de trăire a acestui

adevăr în totală comuniune cu dumnezeu, născută din propovăduirea Evangheliei de către

Biserică, are ca şi conţinut Revelaţia dumnezeiască ce culminează în Iisus Hristos. De aceea,

"cuvântul adevărului" (2 Tim 2,15), transmitarea nealterată a acestei Revelaţii sau a dreptei

credinţe constituie a doua exigenţă a misiunii creştine, propovăduirea Evangheliei fiind „prima

exigenţă a misiunii creştine. Ea este condiţia convertirii şi are, în continuare, un rol important în

procesul de creştere a creştinismului în viaţa în Hristos. Dar ea nu este singura exigenţă a

misiunii creștine şi nu trebuie pusă în concurenţă cu celelalte exigenţe ca transmiterea dreptei

credinţe, transmiterea Tradiţiei, "zidirea trupului lui Hristos", calitatea vieţii creştine etc.” 3

Transmiterea dreptei-credințe nu este o simplă vestire a cuvântului lui Dumnezeu, ci

vizează încorporarea şi creşterea oamenilor ca membri ai Bisericii - Trupul lui Hristos, până la

1 C. Rădulescu Motru, după Pr. Prof Dr. Ene Branişte, Vocaţia (chemare) către preoţie, p. 319. 2 Idem, Vocația - factor hotărâtor în cultura popoarelor, p. 13-14. 3 Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea bisericii în lumea contemporană, p. 22.

"măsura vârstei plinătăţii Lui" (Ef.4,13), și aceste exigenţe se referă atât la întoarcerea omului şi

a lumii la Dumnezeu cât şi la promovarea unei vieţi creştine autentice, în duhul Evangheliei lui

Hristos şi al Părinţilor, care de-a lungul istoriei bimilenare a Bisericii au întruchipat în viaţă şi au

exprimat în teologia lor aceste exigenţe4. Ori toate aceste lucruri se pot realiza deplin numai prin

slujirea preoției harice, iar în misiunea sa Biserica nu inventează Evanghelia, ci transmite în

fiecare timp şi loc "credinţa care odată pentru totdeauna le-a fost dată sfinţilor" (Iuda 3).

Transmiterea integrală a evangheliei sau a cunoştinţelor date prin revelaţie, adică a

conţinutului credinţei are o importanţă decisivă pentru viaţa creştină, pentru desăvârşirea omului

în comuniunea cu dumnezeu şi de aceea transmiterea dreptei credinţe este o exigenţă a misiunii

creştine.5

Fără îndoială, învăţătura este grea şi pentru mulţi este o povară dar, este şi necesară

pentru că oamenii nu pot şi nu trebuie să trăiască mecanic, doar prin acte rituale, fără să ştie „de

ce” fac unele lucruri şi fără să ştie „cum” trebuie făcute, după etalonul divin. De aceea, educația

religioasă ce trebuie să se facă astăzi românilor are scop, să-i formeze pentru o viaţă de creştini,

pe care să o sfinţească apoi în comuniunea din biserică; nu are scop să le dea abilităţi intelectuale

sau raţionale, aşa cum fac apusenii, pentru că în ortodoxie înţelegerea învăţăturilor de credinţă

vine din trăirea creştină, adevărată şi curat ortodoxă, cum a fost păstrată de tradiţie, iar nu din

sofisme exersate în şcoli.

Tot mai des auzim astăzi întrebarea: „Ce îi poate oferi viaţa liturgică unui om al epocii

noastre?” dar pentru noi, întrebarea ar trebuie să fie: „De ce pentru un contemporan needucat

religios viaţa liturgică este în mare măsură de neînţeles?”

Noi, românii, am putea spune: Viaţa liturgică oferă „totul”, dar am exagera, bineînţeles,

din prea mare dragoste pentru ortodoxie, pentru că totul, este oferit doar credincioşilor, iar

celorlalţi, Biserica le oferă în diferite etape: călăuzire morală, asistenţă socială, ocrotire divină şi

viaţă sacră. Toate aceste lucrări, săvârşite prin slujirea Bisericii în armonie, îşi reclamă astăzi

prezenţa şi importanţa.

Slujirea preoților în Biserica Ortodoxă are drept scop principal să creeze o legătură

personală, liberă şi conştientă a omului cu Dumnezeu, mijlocind pe de o parte exprimarea din

partea lui a cuvenitului prinos de recunoştinţă şi de laudă faţă de Dumnezeu, iar pe de altă parte,

4 Ibidem, p. 23. 5 Ibidem, p. 26.

revărsarea harului sfinţitor al lui Dumnezeu asupra sa, iar, „comuniunea cu Dumnezeu, scopul

suprem al religiei, este însăşi raţiunea de a fi a cultului”6.

Dar, pe lângă acest scop principal, slujirea preoților urmăreşte de asemenea, instruirea şi

educarea, adică formarea credincioşilor în învăţătura creştin-ortodoxă, promovarea vieţii lor

religios-morale şi a virtuţilor creştine. Această funcţie didactico-pedagogică sau edificatoare, este

şi ea esenţială, deoarece decurge din slujirea profetică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Slujirea preoților este expresia liturgică a învăţăturii de credinţă, fiind o "şcoală vie" în

care credincioşii însuşesc adevărurile fundamentale ale învăţăturii de credinţă a Bisericii, în

formele concrete ale trăirii creştine.

Elementele principale prin care preoții îşi îndeplineşte funcţia lor didactică sunt pe lângă

lecturile biblice (Sfânta Evanghelie, Apostolul, paremii, psalmii, numeroase versete şi expresii

biblice), predica (tâlcuirea lor) şi cateheza. Preotul trebuie să explice pe înţelesul tuturor

catehismul, începând de la lucruri mai uşoare şi în mod treptat să ajungă până la explicarea

dogmelor creştine. Preotul “este obligat ca din cea mai fragedă copilărie să-i înveţe şi să-i

influenţeze cu stăruinţă spre bine, ca să împiedice dezvoltarea înclinărilor spre rău şi să-i

îndemne cu dragoste spre virtute şi viaţă evlavioasă”7, deci atât pentru cunoaşterea învăţăturii

creştine, cât mai ales pentru trăirea ei, acesta fiind şi scopul învăţăturii, rolul educaţiei religioase.

Există şi elemente auxiliare prin care preoții îşi îndeplinesc funcţia lor didactică, de

exemplu, folosirea icoanelor, cântarea şi gesturile, însă transmiterea învăţăturii de credinţă se

face prioritar, prin intermediul elementelor principale : predicile, catehezele şi lecturile biblice

rostite în cadrul cultului.

Credinţa are nevoie de actul propovăduirii Sfintei Evanghelii (Romani X,14), pentru ca

oamenii să o asculte, să se deschidă spre primirea cuvântului lui Dumnezeu şi să recunoască

chemarea divină. Iar chemarea la credinţă constituie cel dintâi aspect fundamental al predicii

creştine. Sămânţa cuvântului lui Dumnezeu rodeşte prin puterea credinţei şi a rugăciunii.

Rugăciunea exprimă cât se poate de fidel şi convingător adevărul de credinţă mărturisit şi trăit de

6 Robert Will, Le culte, etude d`Histoire et de Philosophie religieuscs, tome I, Strasbourg, 1925, p. 61; apud

Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de teologie liturgică şi de educaţie religioasă, EIBMBOR, Bucureşti,

2005, p. 199. 7 Vezi: Dr. Nicodim Milaş, Canoanele...., vol. I, part. 2, p. 511-512.

fiecare credincios în parte, fiindcă "condiţia esenţială a rugăciunii colective (a Bisericii) este

aceea de a încorpora pe cât este posibil plenitudinea învăţăturii dumnezeieşti"8.

Predica este mijlocul de bază prin care se face cunoscut continuu credincioşilor

descoperirile dumnezeieşti şi Tradiţia Bisericii în tot decursul timpurilor şi a generaţiilor9 iar

prima învăţătură de credinţă, exprimată în actele liturgice creştine este dogma despre prezenţa

reală a Domnului Iisus Hristos, sub forma pâinii şi a vinului prefăcute în Trupul şi Sângele Său

prin săvârşirea Tainei Sfintei Euharistii, ce reprezintă nucleul cultului divin public pentru

întreaga creştinătate, şi constituie cea mai veche învăţătură despre Trupul teandric al

Mântuitorului în Sfânta Euharistie10

.

Biserica Ortodoxă este Biserica Tradiţiei, a Tradiţiei care mediază Revelaţia lui

Dumnezeu în istorie, concentrată în Sfânta Scriptură şi mărturia Apostolilor, apărată de sfinţii

Părinţi, purtată şi transmisă de "comuniunea sfinţilor" de-a lungul secolelor. De aceea, Tradiţia

departe de a ne trage spre trecut, departe de a ne rupe de trăirea în realitatea actuală, este tocmai

permanentizarea trăirii în adevărul şi realitatea în care au trăit pentru prima dată Apostolii prin

Revelaţie.11

Tradiţia în sens restrâns nu este nici o parte din adevărurile revelate şi anume cele

necuprinse în Sfânta Scriptură, nici numai conştiinţa de sine a Bisericii în decursul timpurilor şi

cu atât mai puţin un produs al Bisericii post-apostolice. Tradiţia este mediul de permanentă

actualizare şi înnoire a comuniunii vii cu Hristos în Duhul Sfânt, a comuniunii în care Dumnezeu

a intrat în Iisus Hristos cu omenirea prin Revelaţie, identică cu lucrarea Sa mântuitoare12

.

Tradiţia este însăși practica Bisericii, iar nu istoria acesteia, este spiritualitatea ei liturgică-

sacramentală, ascetică, mistică şi socială, care mărturisește despre prezentul ei, în prezentul

continu al lui Dumnezeu.

Între slujirea preoților şi propovăduirea învăţăturii creştine există o legătură ontologică.

Slujirea preoților are menirea de a susţine şi cultiva credinţa şi viaţa religioasă iar aceasta se

realizează prin predică, predica având însă ca scop şi pregătirea pentru slujire, pentru săvârşirea

şi participarea la ea cu demnitate, adică cu toată evlavia, convingerea şi trăirea lăuntrică.

8 Ibidem, p. 113. 9 Drd. Burcă V. Gheorghe, Predica liturgică…, p. 83. 10 Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie ..., p. 200. 11 Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea bisericii, p. 42. 12 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, p. 61.

"Căldura sentimentului trebuie să penetreze şi să impregneze toate formele rugăciunii"13

iar

acest aspect prioritar constituie şi el unul din obiectivele majore ale slujirii, căci predica şi întreg

cultul divin, îşi propun să facă educaţie religios-morală, să modeleze caracterul creştin, să

dezvolte sentimentul religios, să mărească credinţa, să întreţină viaţa spirituală şi să fortifice

întreaga structură sufletească a credincioşilor. De aceea, încă din primele veacuri creştine

învăţământul religios a făcut parte intrinsecă din viaţa cultuală a Bisericii.

Dreptul pe care îl au slujitorii Bisericii de a propovădui învăţătura creştină, care este şi

obligaţie în acelaşi timp, este prevăzut de canonul 58 apostolic în care se spune: "Episcopul sau

presbiterul nepurtând grije de cler sau de popor şi neînvăţându-i pe ei dreapta credinţă să se

afurisească, iar persistând în neglijenţă şi lenevie să se caterisească'"14

.

Biserica Ortodoxă a fixat hotărârea acestui canon şi în gramata de la instalarea

episcopului, mitropolitului sau arhiepiscopului15

, precum şi povăţuirea arhierească care se dă

preotului la hirotonie.

Zonaras în explicarea pe care o dă acestui canon zice: "Fiecare episcop are datoria

inalterabilă de a învăţa poporul încredinţat lui, în dogmele dreptei credinţe şi să-l conducă la

credinţa adevărată şi la viaţa cinstită."16

.

Acest canon, formulând sub formă de lege scurtă, dispoziţia Sfintei Scripturi, subliniază

şi reglementează datoria şi obligaţia slujitorilor bisericeşti de a predica şi a îndruma credincioşii

în credinţa ortodoxă şi adevărata viaţă creştină.

Episcopul trebuie să se îngrijească ca să înveţe şi să aibă un cler luminat cunoscător al

tuturor problemelor timpului17

, căci fiind pregătiţi, preoţii pot lumina poporul şi-l vor călăuzi pe

calea cea bună a credinţei. Canonul 58 apostolic prevede pentru slujitorii bisericeşti care

neglijează datoria de a învăţa, pedeapsa afurisirii, adică suspendarea, iar dacă persistă să se

caterisească.

Educaţia şi mai ales cea religioasă nu se rezumă, la aspectul teoretic-informativ, dar

“Adevărul curat, neschimbat şi mântuitor al lui Dumnezeu […] este cuprins numai în învăţătura

13 Romano Guardini, L’Esprit de la Liturgie, Paris, 1930, p. 115. apud Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile MIRON,

Studii de Teologie ..., p. 200. 14 Dr. Nicodim Milaş, Canoanele ..., vol. I, part. 1, p. 271; Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele ..., p. 36. 15 G. Ralli şi M. Potli, Sintagma dumnezeieştilor şi sfintelor canoane, vol. V, p. 544, (in continuare, vom cita:

“Sintagma Ateniană”). Cf. Dr. Nicodim Milaş, Canoanele ..., vol. I, part. 1, p. 272. 16 Dr. Nicodim Milaş, Canoanele ..., vol. I, part. 1, p. 273. 17 Pr. C. Dron, Canoanele – text şi interpretare, vol. I, Tipografia Cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1932, p. 186.

adevăratei Biserici, adică a Bisericii Ortodoxe”,18

ori, pentru omul modern afirmaţia aceasta pare

foarte habotnică. Ea înseamnă că cine crede altceva decât învaţă Biserica se află în rătăcire. Ea

înseamnă că, cine crede în altceva decât învaţă Biserica, se rupe de adevăr, şi se rupe de calea

mântuirii şi nu este comod să fii de acord cu o afirmaţie atât de tranşantă, nici pentru credincios,

nici pentru preot. Dar astăzi este mai la îndemână să împărtăşeşti o formă de credinţă mai

călduţă, şi dacă se poate mai blândă, mai tolerantă, în care să ai dreptul de a exista cum vrei tu,

dreptul de a gândi cum vrei tu, dreptul de a avea propriile opinii, în care să ai dreptul să te

îndoieşti, dreptul să crezi altfel. În care să ai dreptul de a gândi liber (?!) şi de a trăi liber,19

dar

liber, adică singur, prin sine, şi nu prin Hristos(?), adică fără nici un fel de bariere sau

prejudecăţi, liber să ai dreptul de a stabili propriile tale reguli fără Dumnezeu şi fără nici o

responsabilitate. Ce multe drepturi şi ce trufie presupune „credinţa” asta modernă, laică şi

îmbunătăţită!!!

Singură, propovăduirea Evangheliei, nu înlocuieşte cultul, nici nu-1 poate anula, ci ea

este o parte organică a lui şi rodul ei deplin se împlineşte mai ales în atmosfera cultului.20

Abia

elementele latreutice şi harismatice ale cultului, îl fac un mijloc educativ propriu pentru

catehizare21

, pentru că spaţiul liturgic stimulează afectivitatea religioasă, experimentează şi

însufleţeşte dogma, pentru că "Toată rugăciunea este o înălţare a inimii către Dumnezeu"22

iar

Sfânta Scriptură este tălmăcită şi explicată credincioşilor în cadrul cultului, prin intermediul

imnelor şi textelor liturgice care o fac cât mai înţeleasă şi accesibilă.

De aceea, predica nu poate fi izolată de Liturghie, pentru că aceasta îi oferă mediul

potrivit pentru realizarea sinaxei, când toţi cei adunaţi se împărtăşesc dintr-un singur potir şi din

acelaşi cuvânt de învăţătură. "Liturghia integrează rugăciunea în întreaga amploare a dogmei.

Ea nu este altceva decât adevăr îmbrăcat în haina rugăciunii "23

.

Pentru creştinul ortodox, Sfânta Liturghie nu este o slujbă ca oricare alta. Veşnica

prezenţă a lui Hristos cel răstignit şi preamărit prin înviere se perpetuează în timp şi spaţiu, odată

cu alte evenimente şi episoade din istoria mântuirii, încât întreaga slujbă a Sfintei Liturghii

constituie "o adevărată şcoală şi izvor al vieţii religios morale prin sugestiile şi prin inspiraţiile

18 Daniela Filioreanu, Ne vorbeşte Sfântul Teofan zăvorâtul - Scrisori, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2004, p. 119. 19 Danion Vasile, Despre horoscop, cutremure şi ghicirea viitorului, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 17. 20 Pr. Asistent Nicolae Dură, Cultul Bisericii Ortodoxe şi propovăduirea învăţăturii creştine, în "Mitropolia

Ardealului", XXX (1985), nr. 9-10, p. 593. 21 Pr. Mihail Bulacu, Studiu introductiv în Catehetica ortodoxă, Oradea, 1928, p. 158. 22 Romano Guardini, op. cit, p. 107. 23 Ibidem, p. 112.

ce le proiectează în viaţa credincioşilor"24

însă aspectul latreutico-sacramental nu exclude

instruirea şi educarea credincioşilor, deoarece rugăciunile vehiculează tocmai elementele de

doctrină creştină şi morală. "Acţiunea liturgică şi rugăciunea liturgică au fără îndoială un

substrat etic şi promovează sentimentele morale, ca dorinţa de dreptate, căinţa şi spiritul de

sacrificiu"25

.

Cultul divin ne prezintă întreaga istorie a mântuirii iar prin actele, simbolurile şi formele

sale externe, ideile religioase abstracte devin uşor accesibile până şi celor mai simpli

credincioşi26

. Toate aceste elemente de cult au un pronunţat şi explicit caracter instructiv-

pedagogic şi educativ-religios. "Sfânta Liturghie este cel mai desăvârşit compendiu al tuturor

adevărurilor religioase, al Sfintei Scripturi, al scrierilor Sfinţilor Părinţi, al dogmelor, al

moralei, al ascezei, al religiei în trup şi sânge, în spirit şi în viaţă"27

.

Evanghelia, Liturghia şi predica formează un tot în tradiţia milenară a spiritualităţii

ortodoxe. Legătura lor indestructibilă este sporită prin Apostolul cuvântului, care formează pe

prima sau explică pe cea de-a doua28

. De la simţirea şi trăirea intensivă a elementului sacru,

credinciosul trece pe un plan superior la înţelegerea şi conştientizarea lui prin ascultarea

cuvântului scripturistic şi a predicii. Chiar cultul divin public prin întocmirea lui superbă şi

armonioasă şi prin execuţia lui artistică "este o predică clasică şi generală, însă predica propriu-

zisă trebuie să reprezinte o sinteză adaptată la actualitate, pentru a se transpune spre lămurire

şi în domeniul intelectual, ceea ce s-a înfăţişat prin formele cultului propriu-zis. Din acest punct

de vedere am putea asemăna predica cu ceea ce se cheamă în pedagogie sistematizare, şi

aplicare practică "29

.

Așadar, învăţătura creştină, expusă în cele două tezaure ale Revelaţiei divine (Sfânta

Scriptură şi Sfânta Tradiţie) a fost fixată în slujbele şi actele liturgice ale cultului divin, prin

intermediul cărora se menţine nealterată şi se transmite mereu, propovăduindu-se odată cu

săvârşirea formelor cultului de către slujitorii Bisericii şi toate actele liturgice din Biserica

noastră dovedesc că au fost păstrate în Biserică prin predania Apostolilor30

. Prin urmare, în

24 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Curs de Liturgică generală, Bucureşti, 1929-1930, p. 216. 25 Romano Guardini, op. cit., p. 121. 26 Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie ..., p. 202. 27 Marin C. Ionescu, Inima e cârmaciul minţii. Catehetica zilelor noastre, Bucureşti 1927 p. 167. 28 Pr. Gh. Drăgulin, Propovăduirea cuvântului şi cultul în Biserica Ortodoxă, în "Studii Teologice", XXVII

(1975), nr. 3-4, p. 248. 29 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 338-339. 30 Drd. Gheorghe V. Burcă,, Predica liturgică…, p. 84.

practicile cultului ortodox se păstrează originală aproape întreaga învăţătură a Revelaţiei divine

cum a fost ea predată Sfinţilor Apostoli.

Cuvântul lui Dumnezeu, rostit prin formele liturgice, luminează şi întăreşte credinţa aşa

cum a spus Sfântul Apostol Pavel: "Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui

Dumnezeu". (Romani 10,17). Datorită influenţei puterii Duhului Sfânt, învăţătura creştină este

menţinută mereu vie în actele cultului ortodox şi făcută cunoscută prin rostirea formulelor şi

textelor liturgice. În felul acesta sunt împărtăşite credincioşilor învăţături creştine despre tainele

lui Hristos în deplinătatea lor31

. Tipicul prevede să se citească la fiecare taină, măcar două

fragmente din Evanghelie şi din scrierile apostolilor.

Momentul oficierii fiecărei Taine oferă un minunat prilej pentru desfăşurarea unei febrile

activităţi de instruire şi educaţie religioasă a credincioşilor, în special pentru Apostolul

Cuvântului. Astfel, în ritualul Sfântului Maslu sunt prevăzute nu mai puţin de şapte lecturi din

Evanghelie şi tot atâtea din Apostol şi fiecare din aceste pericope conţin exemple ziditoare, pilde,

sfaturi şi îndemnuri morale la blândeţe, milostenie, răbdare, iertare, etc. În multe cazuri, chiar

bolnavul citeşte şi meditează îndelung asupra cărţii lui Iov, sau a Psaltirei. Pe lângă aceasta,

credincioşii care au participat la slujbă pot reţine din pareneza ocazională, anumite idei şi

învăţături dogmatice despre bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu şi despre consolarea celui aflat

în suferinţă sau despre necesitatea pocăinţei. Prin textul Decalogului şi acela al Fericirilor, Taina

Spovedaniei aminteşte credincioşilor sinteza învăţăturii morale a revelaţiei divine. Acelaşi efect

îl au, în cazul spovedaniei copiilor, istorioarele biblice. De aceea, cu ocazia acestui moment

pastoral prilejuit de Sfânta Taină a Mărturisirii, activitatea de transmitere a dreptei-credințe de

către preot viază şi se împlineşte armonios cu cea de la amvon.

Credinciosul izolat beneficiază de pilde evanghelice, de reveniri, de metode şi sfaturi

duhovniceşti care îl echilibrează şi-1 determină să practice virtutea, cu atât mai direct cu cât

aceste poveţe se împletesc cu predica şi îndrumările generale date mai înainte32

.

Dar, slujirea preotului oferă posibilitatea întâlnirii preotului cu credincioşii nu numai în

biserică, ci şi pe la casele acestora, atunci când se binecuvântează sau se sfinţesc unele momente

din viaţa noastră. Cu prilejul vizitelor pastorale făcute la casele credincioşilor (ajunuri, molitfe)

şi mai cu seamă cu ocazia ierurgiilor oficiate în familiile şi gospodăriile acestora, rugăciunea

31 Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie ..., p. 203. 32 Idem, p. 204.

sfinţeşte şi învaţă totodată; viaţa credinciosului realizează acum un contact direct şi viu cu

învăţăturile Evangheliei sau cu tâlcuirile ei redate de către preot. Sfaturile mărunte desprinse din

înţelepciunea de fiecare zi, pe care creştinul le primeşte cu blândeţe şi încredere, de la preot deşi

nu sunt acte liturgice proprii, sunt sfinţite prin administrarea preotului şi echivalează cu acea

evanghelizare, „fără timp" la care îndemna apostolul odinioară (II Timotei 4,2). De aceea, mai

ales pentru oamenii de bună credinţă, preotul este un propovăduitor al Cuvântului şi un obişnuit

interpret al Sfintei Scripturi, în lăcaşul de cult şi oriunde e nevoie de cuvântul lui Dumnezeu.

Biserica arată şi crede că Domnul este prezent în mod efectiv când se adună să slujească

Tainele şi să propovăduiască cuvântul Evangheliei. Ea este în El şi El este în ea în mod tainic33

.

Slujba bisericească este expresia credinţei celei mai profunde, mărturisirea colectivă şi

publică de credinţă şi de trăire a dogmelor. Preot şi credincios sunt împreună angajaţi în trăirea şi

păstrarea credinţei. Preotul mărturiseşte un punct de credinţă, iar credincioşii răspund favorabil,

când credinţa mărturisită de preot este credinţa autentică a Bisericii. Comuniunea cultică şi

comunicarea cuvântului lui Dumnezeu în Liturghie şi în Tainele Bisericii este suprema

mărturisire în lume a lui Dumnezeu şi a faptelor Sale mântuitoare34

.

În Ortodoxie, cultul este credinţa mărturisită, simţită, cântată, transformată în rugăciune

şi întărită prin legătura de credinţă cu Biserica întreagă. Această trăire se realizează mai ales în

Liturghie ca element constitutiv al vieţii Bisericii.

De aceea, „cultul ortodox este o şcoală în care rugăciunile şi inimile servesc în acelaşi

timp ca vehicule ale harului şi ale doctrinei creştine”35

. Lecturile biblice mărturisesc credinţa

despre Mântuitorul, şi actualizează istoria mântuirii. Evanghelia şi Apostolul dezvăluie revelaţia

pe are ne-a făcut-o însuşi Dumnezeu, iar predica preotului slujitor o face clară. Adeseori predica

foloseşte în conţinutul ei imne şi pasaje din rugăciunile liturgice pentru mărturisirea credinţei şi

pentru inspiraţia ei de moment, ea devine un imn liturgic.

Însă, prin cultul Bisericii Ortodoxe se transmit nu numai învăţăturile de credinţă, ci şi

principiile moralei creştine. Adevărurile de credinţă şi de morală învăţate aici nu rămân simple

cunoştinţe teoretice, destinate doar a ne îmbogăţi mintea, ci ele se transformă în fapte şi în

atitudini de viaţă.

33 Ibidem. 34 Idem, p. 205. 35 Ibidem.

În acest sens, cea mai mare poruncă evanghelică şi virtute creştină, cea a dragostei şi a

bunei înţelegeri între oameni a fost şi este propovăduită şi exersată prin formele cultului divin36

.

Textele biblice, în care este formulată această poruncă, au fost încadrate în serviciul cultului sub

forma lecturilor din rânduiala slujbelor. De pildă, prima Evanghelie din cele douăsprezece, care

se citesc la Denia din joia Patimilor, cuprinde şi porunca iubirii, pe care Mântuitorul nostru Iisus

Hristos a dat-o în cuvântarea-testament adresată Sfinţilor Săi Apostoli: "Poruncă nouă dau vouă:

să vă iubiţi unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea

dragoste unii faţă de alţii"(Ioan 13, 34-35).

Prin formele sale liturgice, cultul propovăduieşte, slava împărătească a lui Hristos,

triumful şi prezenţa Sa în Biserică. Prin imnele sale, Biserica face cunoscut că Domnul

împărăteşte şi transformă continuu pe credincioşi prin învăţătura şi veşnicul Său sacrificiu. Prin

intermediul cultului, popoarele ortodoxe au cunoscut Sfânta Scriptură şi dogma, sau învăţătura

de credinţă şi scrierile Sfinţilor Părinţi, aşa cum le-a prezentat Biserica. Putem spune că este

nevoie de o insistenţă în cuvânt pentru a întări sufletele credincioşilor pe piatra credinţei. Aici,

rolul cel mai important îl are transmiterea dreptei-credințe ortodoxe. Prin ea se împărtăşesc

credincioşilor noţiunile esenţiale şi fundamentale ale dogmei şi moralei creştine pentru a sădi în

sufletele lor convingeri religioase neîndoielnice. Aceste cunoştinţe trebuie explicate cu înţelesul

şi termenii stabiliţi de Biserică şi expuse numai în locaşul Bisericii în cadrul programului liturgic

de slujbă. Aici, cateheza biblică, dogmatică, morală sau cultică este asociată cu cântarea psaltică,

cu citirea psalmilor, a Apostolului şi a Evangheliei, a paremiilor, a Sinaxarului şi a Cazaniei.

Preotul realizează formal educația religioasă prin cateheză și prin predică. Prin cateheză

se iniţiază credinciosul în cunoaşterea elementară a învăţăturilor dogmatice morale şi cultice şi

deşteaptă în suflet credinţa. „Credinţa este ochiul care luminează întreaga conştiinţă şi naşte

înţelegerea” şi „sufletul luminat prin credinţă şi-L reprezintă pe Dumnezeu vede pe Dumnezeu

atât cât omeneşte este cu putinţă”37

.

Spre deosebire, predica, fără a ignora acţiunea didactică de luminare a minţii cu

învăţătura credinţei, are în vedere în primul rând mişcarea inimii şi determinarea voinţei spre

36 Idem, p. 206. 37 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza a V-a, în trad. rom. cit., p. 72, 77.

practicarea virtuţilor creştine. "Creştinul desăvârşit trebuie să practice virtutea, ca de la aceasta

să se grăbească spre prietenia cu Dumnezeu, împlinind din dragoste poruncile"38

.

Deci şi predica şi cateheza sunt la fel de importante pentru redresarea şi îmbunătăţirea

vieţii sufleteşti a credincioşilor. Una îndeamnă spre cunoştinţă şi înţelegere iar cealaltă spre

lucrarea poruncilor divine şi îndeplinirea faptelor bune. "Esenţa credincioşiei constă din două

lucruri: din învăţături drepte şi din fapte bune. Nici învăţăturile nu-s bine primite de Dumnezeu

fără fapte bune şi nici faptele săvârşite fără învăţături drepte nu-s primite de Dumnezeu.”39

Putem deosebi deci o dimensiune teoretică a slujirii preoțești – de prezentare şi explicare

a cunoştinţelor – şi o dimensiune practică, în care se formează deprinderile de viaţă la

credincioși, sub forma actelor liturgice sau prilejuite de viaţa liturgică. La această lucrare de

zidire sufletească contribuie atât instrucţiunile date în cuprinsul catehezei și predicii, cât şi cadrul

liturgic în care este ea integrată: gesturile şi poziţiile rituale, pictura bisericească, icoanele,

lumânările şi candelele aprinse şi, în primul rând, rugăciunile şi lecturile biblice care o preced

sau o urmează. Când rostim cu buzele "împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului..." ne

înălţăm mintea către o fiinţă spirituală absolută şi anume către Duhul "înţelepciunii şi al

înţelegerii" şi Îl rugăm să se sălăşluiască între noi ca să ne lumineze mintea şi să ne înveţe a ne

ruga, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie ci "însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine

negrăite" (Romani 8,62).

Toate acestea la un loc au menirea de a-1 pune pe om în contact nemijlocit cu Dumnezeu

şi de a păstra neîntreruptă relaţia de comuniune cu El. De altfel, toate slujbele şi sărbătorile

bisericeşti ne fac sensibilă prezenţa tainică a Mântuitorului. De exemplu, Vecernia ne zugrăveşte

epoca de dinainte de venirea Lui, adică perioada revelaţiei nedepline a Vechiului Testament40

.

Utrenia evocă apariţia în lume a lui Hristos, lumina cea dumnezeiască şi veşnică41

, iar Sfânta

Liturghie ne înfăţişează în chip real întreaga lucrare a întrupării, patimii, morţii, învierii şi

înălţării Sale la ceruri42

.

38 Sf. Clement Alexandrinul, Stromata a IV-a, cap. XIII, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru în col.

"PSB" vol. V, Stromatele, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 276. 39 Sf. Chiril al Ierusalimului, în trad. rom. cit., p. 50. 40 Arhim. Prof. Vasile Miron, Cultul divin public ortodox din punct de vedere istoric, tipiconal, doctrinar şi

simbolic, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 47. 41 Idem, p. 79. 42 Idem, p. 169.

Slujba Vecerniei este mai mult o rugăciune de cerere prin care ne exprimăm pocăinţa,

rugând pe milostivul Dumnezeu să ne ajute să petrecem timpul vieţii în pace şi fără de prihană43

,

aşa cum reiese din textul rugăciunilor: „Doamne strigat-am... ", „învredniceşte-ne Doamne... ",

"Acum slobozeşte-ne...”, rugăciuni la care pot fi antrenaţi toţi credincioşii.

În plus, la sfârşitul fiecărei slujbe preotul are și datoria de a explica înţelesul rugăciunilor

şi cântărilor, pentru a face slujba cât mai atractivă şi captivantă. Prin această practică pedagogică

creştină, Biserica sensibilizează sufletele fiilor ei, activează conştiinţa, înmoaie inimi, uşurează

poveri lăuntrice, deschide sufletele spre dragoste, pace, armonie, milă, bunătate şi spre tot ceea

ce înnobilează fiinţa noastră44

.

În sens restrâns cateheza desemnează „transmiterea vie a tezaurului credinţei pentru noii

membri care se alătură Bisericii”, deci o iniţiere în principal teoretică în tainele credinţei

creştine, a celor care doresc să primească Botezul, (precum şi celelalte Taine) ca să devină şi să

trăiască deplin, ca membri ai Bisericii. Provenind din verbul grecesc κατήχεϊν – cu sensul

originar de „a răsuna de sus în jos”, de „a spune ceva de pe un loc înalt”, ea desemnează ecoul

de sus în jos al Logosului divin, Dumnezeu Cuvântul, în sufletele noastre, şi în viaţa noastră

morală45

, de unde şi înţelesul de „a învăţa pe altul prin viu grai”46

În sens larg însă, termenii de cateheză şi catehizare se referă astăzi, la vocaţia pedagogică

a preotului, la întreaga sa activitate învăţătorească, care în mod evident nu se adresează doar

celor din afară, ci şi tuturor membrilor ei, indiferent de vârsta lor şi de momentul în care au fost

botezaţi. De aceea vorbim astăzi, de cateheză şi de educaţie în cadrul funcţiei didactice a cultului

divin public, pentru a nu confunda sensul catehezei din Biserica primară, cu cel de azi, nici

sensul de pedagogie a harului cu pedagogia laică. Scopul de azi al catehizării nu diferă esenţial

de cel din totdeauna: instruirea păstoriţilor cu privire la doctrină şi cult, în vederea mântuirii.

Deosebirea vine doar de acolo că spre deosebire de biserica primară, unde educația religioasă se

făcea în etape separate de oameni deosebiți, astăzi aceeași educație se face prioritar de către un

singur om dotat cu o vocație și responsabilitate specifică, și anume preotul. Însă la modul general

didactic vorbind, dacă în biserica primară prin oameni – de regulă laici - pregătiți special pentru

43 Idem, p. 33. 44 Arhim. Prof. Vasile Miron, Cateheza liturgică şi mistagogică în parohie astăzi, în „Ortodoxia”, XLVIII (1997),

nr. 1-2, p. 97. 45 Pr. Prof- Mihail Bulacu, Principiile catehezei şi personalitatea catehetului, în „Studiile Teologice", 1 (1949), nr.

7-8, p. 536. 46 Vezi Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, Bucureşti, Editura Sophia, 2004, p. 10-

11.

această slujire, se realiza cateheza, adică inițierea teoretică a candidaților la botez în tainele

învățăturii creștine, spre deosebire, astăzi, se realizează educația religioasă care urmăreşte cu

prioritate formarea de caractere creştine,47

în principal, deoarece, ea se realizează prioritar de

către preot, care are și cunoștințele necesare și pregătirea ca să le interpreteze în duhul creștin

autentic, dar mai ales, pentru că el este dotat și cu mijloacele harice necesare încreștinării.

„Cateheza este răsunetul viu al graiului matern, biblic şi duhovnicesc al Bisericii, iar

catehizarea procesul de gestaţie, naştere şi maturizare a credinţei conforme Botezului, lucrarea

fundamentală de rostire, ascultare şi personalizare a graiului matern al Bisericii, înrădăcinarea

Logosului în adâncul inimii umane prin umbrirea Duhului, temeluirea casei Dumnezeului Celui

Viu în omul viu, o adevărată Bunăvestire personală.”48

Credinţa nu este o simplă chestiune intelectuală. Supunerea iubitoare faţă de adevărul

revelat presupune cunoaşterea dogmelor Bisericii şi efortul ascetic personal. Iar cunoaşterea

dogmelor este esenţială, deoarece „orice abatere a conştiinţei minţii noastre de la adevărata

înţelegere a Descoperirii, negreşit se va răsfrânge în manifestările duhului nostru, în cele de zi

cu zi. Cu alte cuvinte, viaţa cu adevărat dreaptă este condiţionată de o adevărată înţelegere a lui

Dumnezeu – Sfânta Treime”49

. De aici decurg cele două direcţii principale ale transmiterii

dreptei-credințe de către preot : 1) împărtăşirea dreptei înţelegeri a Revelaţiei dumnezeieşti şi 2)

îndemnul spre pocăinţă, toate acestea în vederea ajungerii la credinţa desăvârşită care înseamnă

unire şi părtăşie cu Dumnezeu.

Prin transmiterea dreptei-credințe, ca activitate învăţătorească a Bisericii, se înţelege

astăzi, nu doar simplul învăţământ teoretic sau practic, pentru obţinerea unor abilităţi şi

deprinderi, ci o educaţie spre mântuire, care împărtăşeşte oamenilor adevărurile mântuitoare ale

dreptei credinţe, spre a ne duce la cunoaşterea existenţială a lui Dumnezeu care este viaţă veşnică

(Ioan 17, 3) şi care presupune transformarea noastră ca „în toate să creştem întru El care este

capul, Hristos” (Efes. 4, 15) până la ajungerea „la starea bărbatului desăvârşit, la măsura

vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13).

47 Pentru acest subiect a se vedea teza de doctorat a pr. prof. Dumitru Călugăr, Caracterul religios-moral creştin,

Sibiu, 1955, XVI + 292 p. 48 Pr. Lect. Jan Nicolae, Clopotul din noaptea de Paşti. Pledoarie pentru un revirement catehetic, în Logos.

Revistă de Pastorală catehetică, Centrul de Cercetare în Pedagogie pastorală şi Psihoterapie ortodoxă, Alba Iulia,

anul 1, nr. 1/2007, p. 14. 49 Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad. de Ierom. Rafail (Noica), Bucureşti,

Editura Sophia, 2005, p. 8.

Reformularea învăţământului, în acord cu principiul educaţiei permanente, va״

predispune individul la o anumită atitudine faţă de cunoaştere şi învăţare"50

determinându-l să fie

mai responsabil faţă de el însuşi şi faţă de realizările celorlalţi.

Transmiterea dreptei-credințe este o dimensiune fundamentală a lucrării Bisericii,

expresie a vocaţiei sale pedagogice, o continuare a slujirii învăţătoreşti a Mântuitorului şi, ca

urmare, ea nu se rezumă numai la transmiterea de cunoştinţe, nici numai la crearea de abilităţi.

Hristos nu S-a întrupat pentru a ne da o doctrină care să ne satisfacă inteligenţa, nici tehnica unei

optimizări sociale, ci ca să ne dăruiască viaţa veşnică făcându-ne părtaşi împărăţiei cerurilor. Dar

viaţa veşnică, ne învaţă El, înseamnă cunoaşterea lui Dumnezeu – „Şi aceasta este viaţa veşnică:

Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.”

(Ioan 17, 3) – prin angajarea într-o relaţie personală vie, întemeiată pe dragoste, cu Dumnezeu,

împlinind cuvintele lui Hristos. Predica Sa este o chemare adresată oamenilor de a primi

împărăţia lui Dumnezeu prin pocăinţă: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Mt.

4, 17). Altefl spus, Hristos, Învăţătorul Suprem nu ne oferă cunoştinţe pentru cultura noastră

generală, ci ne descoperă tainele cereşti necesare mântuirii noastre şi dăruieşte cunoaşterea lui

Dumnezeu în Duhul Sfânt, celor care se angajează în lucrarea poruncilor Sale, răspunzând cu

dragoste, dragostei lui Dumnezeu.

Conform acestor descoperiri misiunea Bisericii nu este nimic mai puţin decât de a-i duce

pe fiii ei în tărâmul Fiinţării Dumnezeişti51

, de a-i conduce spre îndumnezeire, de a întări

mădularele ei în nemurire şi veşnicie, făcându-le părtaşe firii lui Dumnezeu (II Petru 1, 4), de a

crea în fiecare membru al ei convingerea că starea normală a personalităţii umane o constituie

nemurirea şi veşnicia, convingerea că omul este un călător care prin moarte şi temporalitate

înaintează spre nemurire şi veşnicie52

. În contextul acestei misiuni trebuie înţeleasă catehizarea

ca o continuare a slujirii învăţătoreşti a Mântuitorului în Biserică.

Pentru Biserica Ortodoxă Română, condiţiile în care activează preotul şi obiectivele

slujirii lui sunt cu totul altele decât cele de care puteam vorbi înainte de ’89, dar atât de mult s-a

distrus mentalitatea, încât astăzi profesorul de religie, chiar absolvent de teologie, rămâne încă

50 Constantin Cucoş, Pedagogie, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 1996/2006, p. 165. 51 Arhimandritul Sofronie, op. cit., p. 136. 52 Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om. Abisurile şi culmile filozofiei, studiu introd. şi trad. de Pr. Prof.

Ioan ICĂ şi diac. Ioan I. ICĂ jr., Sibiu, Editura Deisis, 1997, p. 74-75.

departe de biserică, împreună cu elevii lui care văd foarte rar sau deloc locaşul de cult53

. De

aceea astăzi, cea dintâi şi cea mai vrednică de luat în seamă dintre priorităţile pastorale este

catehizarea credincioşilor, mai cu seamă adulţi, adică instruirea lor în adevărurile de credinţă ale

Bisericii. Aceasta este o necesitate stringentă, dacă avem în vedere că decenii întregi nu a avut

loc în Biserica noastră o catehizare sistematică şi temeinic făcută, aşa cum se întîmplă în alte

confesiuni, mai ales cea catolică şi protestantă.

Misiunea Bisericii, cateheza, omiletica şi pedagogia creştină sunt şansele noastre de a

rămîne ancoraţi în Dumnezeu; de a ne afirma ca mădulare vii, misionare ale Bisericii lui Hristos.

Cateheza, omiletica şi pedagogia, ca trepte ale misiunii, sunt unicele noastre şanse de a forma,

călăuzi şi salva suflete.54

Misiunea Bisericii trebuie să ţină seama de cele mai mici amănunte în

pastoraţia copiilor, tinerilor, adulţilor sau bătrînilor şi trebuie pusă în valoare puritatea şi

receptivitatea copiilor, trebuie să vindecăm tendinţa latentă a tinerilor spre protest, trebuie

eliberaţi adulţii de efectele îngrozitoare ale îndoctrinării atee, trebuie să pregătim cu grijă bătrînii

pentru comuniunea cu Hristos în veşnicie55

.

De aceea, nu putem să nu readucem în atenție, că Părinţii Bisericii, ocupându-se de

educația religioasă, la un nivel atât de înalt, încât nici astăzi nu este pe deplin cuprins și înțeles, și

sintetizând ei învăţătura creştină, au constatat, că educaţia creştină săvârşită prin cultul divin

public, are o triplă motivaţie:

primul temei al educaţiei îl constituie demnitatea omului de a fi chip al lui

Dumnezeu, fiinţă raţională sau spirituală şi liberă. Când Mântuitorul se descoperă femeii

samarinence că "Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să 1 se închine în Duh şi

adevăr" (loan 4,24), îi spune cu alte cuvinte că şi omul, esenţial şi definitoriu, este duh, spirit,

conştiinţă; că fundamental deci în condiţia umană este spiritul şi nu materia.

un al doilea motiv este menirea omului de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu.

"Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este" (Matei 5,48).

Asemănarea constă în dezvoltarea şi desăvârşirea veşnică a trăsăturilor "chipului" şi la aceasta se

ajunge prin conlucrarea eforturilor noastre cu harul divin. Sfântul Vasile cel Mare spune: "Acum

53 Vezi Pr. Prof. Nicolae D. Necula, Cum trebuie să fie profesorul de religie?, I si II, în „Vestitorul Ortodoxiei”,

XIV (2002), nr. 28, p. 7 și nr. 287-288, p. 15). 54 Pr. Lect. Dr. Gheorghe Istodor, Misiunea creştină ca activitate permanentă şi practică a Bisericii, Ed. Sigma,

Bucureşti, 2005, p. 248. 55 Pr. Prof. Dr. N. Achimescu, “Noile mişcări religioase”, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002, p. 85.

însă una ţi s-a dat, cealaltă nedesăvârşită s-a lăsat, ca tu să lucrezi la desăvârşirea ta, pentru ca

vrednic să te faci de plata cea de la Dumnezeu..."56

.

a treia motivaţie este liberul arbitru, adică voinţa, care trebuie să fie şi ea într-o

permanentă formare. Este vorba de libertatea faţă de păcat, când voinţa nu priveşte şi nu alege

decât binele, păcatul neexistând pentru ea. În ortodoxie, Euharistia va deschide totdeauna calea

nu spre un vis de perfecţiune evolutivă prin dictatul şi impunerea reflexelor condiţionate, ci prin

exigenţa unei asceze conştient eroice, a unei experimentări a "kenosei" şi a Crucii, singura în care

poate fi trăită în lume biruinţa învierii. „Fără această perspectivă şi dimensiune eshatologică, ce

pătrunde prin comuniunea euharistică şi face cu putinţă îndumnezeirea noastră în timp şi spaţiu,

nici o metodă misionară, nici o diplomaţie a dialogului cu lumea, nici un sistem de morală nu va

transfigura lumea de azi în Hristos”57

.

Aceste constatări sunt de mare folos pedagogic, deoarece spre deosebire de formarea

aptitudinilor, realizată în educaţia laică, pedagogia creştină realizată prin slujitorii altarelor

urmăreşte formarea atitudinilor, adică, educarea moral-religioasă a individului şi a lumii în

întregul ei, de aceea mărturisirea credinţei sau misiunea este un principiu pedagogic de bază în

educaţia creştină58

iar obligaţia pentru îndeplinirea acestei misiuni ne vine de la Mântuitorul care

a spus: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi eu vă trimit pe voi" (Ioan XX, 21) şi i-a trimis pe

apostoli în lume cum a spus şi prin ei pe preoţi, însă mandatul acesta este în acelaşi timp o

poruncă adresată şi tuturor celor care promovează moralitatea şi educaţia cu exemplul personal,

cu cuvântul, cu fapta şi cu îndemnul pentru că : „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea

oamenilor, mărturisi-Voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu celui din ceruri" (Matei X, 32).

Libertatea câştigată de români în ’89 a permis ieşirea Bisericii noastre din izolarea

comunistă şi încet, dar, sigur sănătatea morală a poporului se reface, totuşi, procesul pare lent

pentru că numărul celor care au o viaţă liturgică este încă mic. Acest proces de refacere morală

poate fi unul îndelungat, şi poate dura luni, chiar ani dar, avem convingerea că bătrâni sau tineri,

cunoscuţi sau nu, cei prezenţi la slujbă au în comun un Domn, o credinţă, şi un botez (Efeseni 4,

5), dragostea şi nădejdea în Dumnezeu, chiar dacă unii afirmă că nu se simt aparţinând acelui

56 Sf. Vasile cel Mare, Omilia I, Despre originea omului 17, apud, Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Revelaţie şi

Educaţie, în"Ortodoxia", XLV, (1993), nr. 3-4, p 107. 57 Preot Horia Taru, Necesitatea prezenţei Bisericii în viaţa lumii, „Altarul Banatului", nr. 10-12/1995, p. 136. 58 Prof. Dr. Vasile G. Ispir, Principiile educaţiunii creştine, în „BOR”, LXV (1946), nr. 1-3, p. 78.

grup59

dar, cel mai bine lumea se reface prin viaţa liturgică. Şi se reface prin aceasta viaţa

liturgică tocmai pentru a trăi această viaţă descoperită prin cultul divin public.

Statisticile unor profesori de Religie spun că 1 din 5 elevi de liceu merge la biserică, iar

pricinile ne-binecuvântate pentru care ceilalţi nu se întâmplă a fi acolo, la Sfânta Liturghie,

motivele sau justificările sunt nenumărate, şi dacă ar fi să le grupăm ar trebui să spunem că

acestea sunt: a) credinţa puţină, b) lipsa educației religioase, c) “credinţa personală” (o credinţă

presupus interioară, cu reguli proprii şi fără comuniune), şi în cele din urmă d) necredinţa

născută din prea-multele patimi.

P.S. Laurenţiu Streza spunea că facem încă foarte puţin: „Pentru aceşti fraţi ai noştri, care

nu au descoperit rostul Sfintei Liturghii în lucrarea de mântuire, trebuie să ne rugăm stăruitor.

Cât de mult pierdem şi cât de puţin oferim Domnului, într-un an, ne dăm seama dintr-un simplu

calcul: dacă am frecventa biserica în toate cele 52 de Duminici, nouă praznice împărăteşti şi 12

sărbători ale sfinţilor îngeri şi ale sfinţilor, în total 73 de zile de prăznuire, şi am sta la Sfânta

Liturghie de fiecare dată câte 1,5 ore, acest timp face mai puţin de cinci zile, din cele 365 de zile

ale anului. Într-un an, 360 de zile oferim trupului şi abia cinci zile sufletului!"60

.

În mod normal, Biserica noastră desfăşoară în mod firesc toate etapele integrării şi

creşterii în Biserică, imediat după naşterea unui copil, prin trei Taine, numite "de iniţiere":

Botezul, Mirungerea şi Împărtăşania, cărora se asociază, bineînţeles, celelalte slujbe şi rugăciuni.

Această asistenţă duhovnicească înseamnă, de fapt, şi implicit educaţie creştină, atât pentru

mamă cât şi pentru prunc. Educaţia va continua, apoi, prin tot ceea ce oferă spaţiul eclezial:

slujbe, predici, cateheze etc. De fapt, toate serviciile bisericeşti şi sfintele rugăciuni sunt nişte

trepte de înălţare spirituală către piscul cel mai înalt al cultului divin: Sfânta Liturghie.61

59 Mulţi credincioşi trăiesc cu sentimentul că nu sunt la locul potrivit, că cei care trebuie să meargă la biserică sunt

aproape desăvârşiţi, în timp ce ei nu ştiu ce gesturi să facă, iar dacă fac vreunul se găseşte imediat un binevoitor care

să le facă morală că nu şi-au găsit momentul potrivit. În situaţia aceasta sentimentul este greu de depăşit, dacă nu ai

un apropiat care să te îndrume cu îngăduinţă şi pricepere dar, „Creştinismul este prin esenţă universalist şi ostil

oricărei segregaţii" (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 317). De aceea la noi

integrarea în comuniunea credincioşilor este în cele mai multe cazuri, doar o problemă de timp. 60 P. S. Prof. Dr. Laurenţiu Streza, O cateheză liturgică (interviu), în Tinereţe, ideal, Biserică, Editura Agaton,

2002, p. 40. 61 Arhimandit Lector Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie..., p. 145-147.

Până la urmă toate lipsurile constatate azi sunt consecinţa lipsei de educaţie religioasă62

din perioada comunistă. Observând însă religiozitatea63

românilor, întrevedem şansa vindecării

morale, pe temeiul liturgic tradiţional al ortodoxiei, pentru că dincolo de distrugerile evidente pe

care le-a produs, încercarea comunistă a avut totuşi, un aspect pozitiv, dovedind nevoia vieţii

liturgice, pentru că aşa cum spunea Sfântul Ciprian al Cartaginei, încă din secolul III: „Extra

ecclesia nulla salus”- „În afara Bisericii nu există mântuire" (Epistola 73, 21), şi tot el ne

atrăgea atenţia: „Cine nu are Biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de tată!"64

.

Cu adevărat, pentru noi, ortodocşii, Biserica este mama noastră cea bună: copii şi bătrâni,

bogaţi şi săraci, buni şi răi, fericiţi şi nefericiţi, iar în planul educaţional-creştin, atât de invocat

astăzi, Biserica rămâne factorul esenţial, prin bogăţia mijloacelor ei tezaurizate: doctrină, morală,

disciplină canonică şi cult. Însă practic, dintre toate mijloacele ei, cultul divin public este, şi

rămâne, cel mai apropiat şi eficient mijloc de educaţie religioasă, întrucât şi doctrina, şi morala,

şi disciplina sunt "predate" creştinului prin cultul divin, în cadrul căruia, o dată cu slujbele sfinte,

se rostesc cuvinte de învăţătură, predici şi cateheze, importante în luminarea minţii

credinciosului şi în formarea bună a sufletului. Prin această lucrare, Biserica intenţionează să

formeze personalităţi creştine, adică creştini maturi, activi şi conştienţi, care prin Biserica, prin

doctrină, prin Sfintele Taine şi prin disciplină să devină ei înşişi „biserici ale Sfântului Duh" (I

Corinteni, VI, 19)65

.

În contextul pastoraţiei actuale, confruntată cu o avalanşă fără precedent de

„propovăduitori”, mulţi dintre români, abia ieşiţi din ateismul comunist, n-au încă

discernământul necesar deosebirii grâului de neghină şi în aceste condiţii suntem martori

îndureraţi ai ruperii unor confraţi ortodocşi de comunitatea de credinţă românească, prin acţiunile

prozelite ale unor confesiuni neortodoxe, dar nu încetăm a lucra şi a trăi cu speranţa reîntoarcerii

62 În cultul divin public ortodox slujirea învăţătorească este catehetică şi educativă, nu doar catehetică (după cum

este la protestanţi), nici doar educativă (cum este la romano-catolici), adică în ortodoxie se lucrează simultan atât

pentru instruire (cateheza) cât şi pentru formare (prin viaţa liturgică şi Sfintele Taine). 63 Între ţările cu nivel ridicat de religiozitate din Europa România este singura ţară majoritar ortodoxă în care s-au

produs manifestări deosebit de „interesante” ale religiei creştine, adică inexplicabile sociologic, în sensul că

modernitatea pare a fi prezentă în România postcomunistă, sub forma contra-secularizării, termen ce ar semnifica

ofensiva religioasă specifică ortodoxiee concrete care se deosebeşte de anticipările specialiştilor şi autoarea speră

astfel să definească unicitatea ortodoxiei. (Elena Iulia Gheorghiu, „Religiozitate şi creştinism în România

postcomunistă” în „Sociologie Românească”, Universitatea din Bucureşti, vol. I, nr. 3/2003, p. 102-121). 64 De Unitate Ecclesiae, 6, MIGNE, P. L. IV, 502. (Formulă celebră care se găseşte şi în Epistola 74, 7, 2 a Sf.

Ciprian). Apologeţi de limbă latină, col. PSB vol. 3, p. 436. 65 Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie ..., p. 210.

lor la Biserica mamă, ştiind că dezbinarea între fraţi nu bucură pe Dumnezeu şi nu foloseşte

mântuirii şi vieţii noastre66

.

Astăzi, se impune, tot mai evident, „soluţia” educaţiei creştine, singura în măsură să

desăvârşească moralitatea umană. Şi sunt multe greşeli care apasă greu ca nişte blesteme, peste

întreaga omenire după cum menţionează I.G. Savin; „am perfecţionat maşina, dar am

devalorizat munca. Am disociat atomul, dar am nesocotit omul"67

Soluţia Educaţiei religioase, atât de invocată astăzi, nu poate fi nici măcar imaginată fără

slujirea Bisericii. Dacă celelalte instituţii ale unui neam sunt vremelnice şi trecătoare, Biserica se

caracterizează prin viabilitate veşnică, pentru că „veşnic este întemeietorul ei, Iisus Hristos”.

Fiind întemeiată pe “piatra credinţei”, însuşi Mântuitorul ne încredinţează că ea nu poate fi

dărâmată de nimeni, nici chiar de “porţile iadului”(Mt. 16, 18). Nu de puţine ori s-a încercat

“dărâmarea” ei în decursul istoriei, şi mai ales pe vremea comunismului de prea-tristă amintire,

când s-a poruncit încarcerarea Bisericii într-un “ghetou” izolat, şi chiar s-a reuşit întemniţarea

unui însemnat număr al mărturisitorilor ei, dar, ca instituţie divino-umană Biserica n-a putut fi

marginalizată, nici lucrarea ei să fie distrusă, pentru că ea răspunde nevoii general umane de

formare spirituală prin religie, care rămâne veşnic, urmărind mântuirea şi nu doar specializarea

pentru o activitate de moment, cum face educaţia laică, deci şi noi: „Să ne întărim mintea, să ne

încordăm sufletul, să ne pregătim inima! Pentru suflet alergăm: lucrurile veşnice să le

nădăjduim"68

.

Prin educaţia religioasă creștină – mai ales, cea de tip ortodox - se realizează

reconstituirea omului69

în Hristos, dar aceasta nu se face de la sine ci numai prin împreuna slujire

a omului şi a Bisericii. Dificultatea (şi mândria) mântuirii, doar prin puterile proprii, precum şi

nevoia unei lucrări teandrice a creştinului este surprinsă de părintele Savatie care ne spune,

referindu-se în special la preoți : „Noi înşine suntem Biserica. Să facem noi ordine în noi înşine,

fiecare cum poate, şi în jurul nostru se vor mântui mii. Mentalităţi să schimbăm noi!? Noi

gândurile noastre nu le putem schimba, dar vrem să schimbăm mentalităţi. (Noi putem să ajutăm

66 † Daniel al Moldovei şi Bucovinei, Cuvânt la instalarea ca mitropolit, B. O. R, an. CVIII, 1990, nr. 7-10, p. 19. 67 I. G. Savin, apud, Preot Ion Lisnic, Între obiceiuri şi superstiţie, în „Curierul ortodox", Chişinău, 1995, nr. 10,

p. 5. 68 Sfântul Chiril al Ierusalimului, Procateheză, în trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, în col. Cateheze,

Edit. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 55 69 Prof. Constantin Cucoş, Educaţia religioasă, p. 43.

la schimbarea lor, prin stimularea opiniei publice în acest sens, dar nu vom reuşi noi să le

schimbăm; e meritul lui Dumnezeu…- n.a.).70

Slujirea Bisericii tebuie să rămînă fidelă Revelaţiei, să folosească tezaurul patristic al

interpretării şi trăirii Evanghelice, să caute şi să ceară asistenţa Sfîntului Duh care luminează,

sfinţeşte şi desăvîrşeşte ceea ce Biserica lucrează prin cler şi prin credincioşi, să se raporteze

neîncetat la Capul ei Iisus Hristos Domnul, căruia să-i ceară ajutorul neîncetat, primind totodată

model de vieţuire şi de acţiune şi avînd certitudinea că, în această lucrare nu suntem singuri şi nu

în cele din urmă să accentueze rugăciunea către Dumnezeu Tatăl ca să ne ajute în efortul nostru

de a deveni „Ale Sale dintre ale Sale”.

2. Misiunea preoţiei sacramentale ca împlinire a vocaţiei şi a responsabilităţii

Pornind de la iubirea de oameni a lui Dumnezeu (philantropia divină), teologia ortodoxă

dezvoltă o impresionantă teologie a slujirii omului. Ea arată că omul are nu numai o valoare

unică, ci şi o chemare, o misiune şi o responsabilitate unică în această viaţă. În locaşul Bisericii

se află un altar pe care se aduce jertfa lui Hristos, dar în afara Bisericii există numeroase altare״

pe care credinciosul poate să aducă jertfa iubirii sale. Aceste altare sunt semenii noştri în

realitatea lor concretă, faţă de care noi suntem preoţi"71

.

Fără descoperirea de Sine a lui Dumnezeu în istoria oamenilor, consemnată în Sfânta

Scriptură, nu putem vorbi de misiune creştină. ״Misiunea Bisericii se articulează la Revelaţie,

natural, ontologic".72

Noul Testament este un document fundamental pentru misiunea Bisericii în

lume, incluzând o diversitate de teologii misionare, toate înţelese în perspectiva Revelaţiei

desăvârşite a lui Hristos şi a reactualizării ei prin Duhul Sfânt în Biserică.73

Noul Testament

oferă elemente despre venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, despre datoria evanghelizării, despre

mărturia creştină şi viaţa în Hristos, despre slujirea creştină.

Misiunea Bisericii este partea constitutivă a fiinţei Sale proprii, este elementul esenţial al

vieţii Ei, şi e cuprinsă în a patra însuşire a Bisericii, apostolicitatea, care nu se referă doar la

70 Ieromonah Savatie Baştovoi, Două conferinţe despre curaj şi libertate în ortodoxie şi alte întrebări fără

rânduială, Ed. Sophia, Bucureşti, 2002, p. 128. 71 Valer Bel, Dogmă şi propoveduire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 136. 72 Pr. dr. Gheorghe Petraru, Teologie Fundamentală şi Misionară. Ecumenism, Ed. Performantica, Iaşi, 2006, p.

91. 73 Ibidem, p. 105.

succesiunea harului sau a preoţiei, ci are în vedere fiinţa misionară a Bisericii74

, care în

totalitatea ei a fost trimisă în lume, ca să propovăduiască voia unui Dumnezeu înviat.

Misiunea creștină este o chemare mântuitoare adresată celor din afara Bisericii şi vizează

liturghizarea şi filocalizarea existenţei umane în Biserică, prin tripla actualizare: liturgic-

sacramentală75

, mistic-ascetică76

şi social-comunitară.77

Împlinirea acestei misiuni se realizează pe temeiul înaltei vocații pentru preoție și al

demnității pe care o implică responsabilitatea unui preot, fiindcă Biserica, în întregul ei, este

comuniunea preoților aflați în cele două stări, și aici înțelegem prin preoție, pe de o parte preoția

lumii, asigurată prin preoția divină a lui Iisus Hristos, și reprezentată de preoția pământească a

creștinilor, iar pe de altă, parte vorbim despre preoția Bisericii, formată din preoția generală, a

tuturor creștinilor – consacrată prin botez, și din preoția specială sau sacramentală a clerului –

consacrat prin botez și hirotonisire.

Ca act al voinţei şi lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu, misiunea creştină este acea

activitate în care se uneşte lucrarea lui Dumnezeu şi a omului, după măsura proprie fiecăruia,

activitate prin care Dumnezeu trezeşte şi cheamă creatura căzută la mântuirea şi desăvârşirea ei

în Hristos. În acest sens, misiunea creştină face parte din planul lui Dumnezeu de mântuire şi

desăvârşire a lumii, constituind acea parte care se realizează în istorie prin Biserică şi prin

membrii acesteia. Dumnezeu este Cel Care cheamă, conduce şi dăruieşte mântuirea, iar misiunea

Bisericii este lucrarea de care se foloseşte Dumnezeu pentru a-i chema şi conduce pe oameni la

mântuirea şi desăvârşirea în Hristos.78

La nivel general, misiunea preoției creştine, în cele două stări ale ei – comună, sau

generală, consacrată prin botez și sacramentală, consacrată prin botez și hirotonisire –, se

suprapune cu misiunea creștină, deoarece, creștinii în întregul lor, adică prin Biserică, sunt

trimiși în lume, „în vederea universalizării Evangheliei79

şi a integrării oamenilor în Împărăţia lui

74 “Cuvântul cei chemaţi ieşiţi mai poate lua azi şi un sens profetic. Prin el Biserica poate exprima datoria ei de a

se ridica la un viitor, când va face iar misiune mai intensivă şi va avea catehumeni”, D. Stăniloae, Spiritualitate şi

comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 217. Afirmaţia poate fi discutată în paralel cu părerea

liturgistului P. Vintilescu, care în Liturghierul explicat, este de altă părere, (Ed. Inst. Bibl., Buc. 1972, p. 195.) 75 Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea bisericii în lumea contemporană, p. 124. 76 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, p. 105. 77 Idem, Sfânta Tradiție. Definirea noțiunii și întinderea ei, în "Ortodoxia", XVI, 1964, nr. 1, p. 76. 78 Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea bisericii în lumea contemporană, p. 9-10. 79 Biserica Ortodoxă a dat o importanţă deosebită rolului transmiterii Evangheliei şi factorilor care conlucrează la

această transmitere: apostolii, predicatorii, episcopii, preoţii, părinţii şi comunitatea. (Pr. Prof. Dr. I. Bria, Dicționar

de teologie ortodoxă, p. 402.)

Dumnezeu, întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, inaugurată ca anticipare a ei

în Biserică prin coborârea Duhului Sfânt80

, Împărăţie ce se va manifesta în plenitudinea ei la a

doua venire a lui Hristos întru slavă, când "Dumnezeu va fi totul întru toate" (1 Cor. 15, 28)”.81

Aceste lucruri le realizează prin darurile și harismele personale diderite toți creștinii, față de care,

preoția sacramentală are adăugate în plus puteri specifice, iar dacă sunt și unii creștini care au

toată bogăția darurilor ce definesc un preot h și preoții hirotoniți, totuși, numai aceștia le au în

mod deplin și nelimitat.

În Biserică se disting deci: a) starea harică a tuturor creştinilor, primită prin Tainele de

iniţiere: Botez, Mirungere şi Euharistie. Este vorba de preoţia generală care aparţine tuturor celor

botezaţi care au responsabilităţi şi harisme personale, cu caracter eclesial general. b) slujirea

preoţească propriu zisă, instituită de Mântuitorul Iisus Hristos şi acordată în Taina hirotoniei prin

succesiune apostolică. Această slujire are funcţii speciale sacramentale, didactice şi pastorale şi

are un rol reprezentativ.82

Pe de o parte, deoarece sunt deosebite ca natură şi ca autoritate, şi întrucât participă în

mod diferit la preoţia lui Hristos, aceste slujiri nu se pot înlocui una cu alta. Fiecare are locul,

funcţia şi specificul ei în Biserică. Pe de altă parte ambele sunt necesare şi sunt inseparabile,

deoarece Biserica nu este o instituţie clericală şi nici o slujire nu este auto-suficientă.83

Vocaţia și responsabilitatea misionară a preoției ţine de caracterul apostolic – justificat și

cuprins în succesiunea apostolică și în trimiterea misionară -, pentru că Biserica „are o trimitere

misionară, aşa după cum Fiul a fost trimis de Tatăl iar Apostolii de Hristos (In. 20, 21-22; Mt.

10, 5-40; 28, 18-20)”,84

iar oficial, preoția reprezintă în fața lui Dumnezeu, și a autorităților laice,

atât pe credincioși dar și misiunea creștină, de aceea și cunoaște preoția adânca răspundere

pentru modul cum își împlinește slujirea.

De asemenea, vocaţia și responsabilitățile misionare ale Bisericii țin și de caracterul ei

comunitar, fiind în același timp individuale, dar şi colective, deoarece, preoţia slujitoare sau

sacramentală are rolul şi responsabilitatea prioritară și specială în misiunea Bisericii, dar,

misiunea creștină este în sine, o datorie, ce decurge din însăşi starea de creştin, și numai pentru

aceasta, alături preot și sub autoritatea lui, sunt chemaţi toți creștinii să vestească în lume, după

80 Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea bisericii în lumea contemporană, p. 8. 81 Pr. Prof. Dr. I. Bria, Credința pe care o mărturisim, p. 121. 82 Idem, Dicționar de teologie ortodoxă A-Z, p. 313. 83 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Mică dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica, Sibiu, 1995, p. 42-43. 84 Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea bisericii în lumea contemporană, p. 9.

darurile şi locul lor - adică potrivit vocațiilor și responsabilităților - în Biserică şi societate,

bunătăţile Celui Ce ne-a chemat din întuneric la lumină şi din moarte la viaţă (1 Pt.2,9), ca laudă

şi mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru toate darurile ce ni le-a făcut.85

Desigur întregul popor drept credincios răspunde de apostolicitatea Bisericii, dar preoţia

hirotonită are harisma particulară de a supraveghea corectitudinea Tradiţiei apostolice, de a fi o

mărturie autentică a acestei Tradiţii şi de a o exprima în mod oficial86

, de aceea, Biserica face

misiune preocupându-se de cei care primesc credinţa, de propria lor conştiinţă şi libertate. Iar

„credinţa vine prin auzire”, adică se face prin predicarea Evangheliei, în mod sistematic prin

slujirea preotului, și devine lucrătoare, sau vie, prin slujirea creștinului, din faptele bune

săvârșite, iar buna intenție a creștinului, „această capacitate nu este pur omenească; chiar înainte

de Hristos, ea a fost teandrică deoarece harul, sădit în om de la crearea sa, este subiacent oricărei

fapte omeneşti",87

iar faptele bune se săvârșesc prin colaborarea între Duhul Sfânt și darurile

oferite omului tot de Duhul Sfânt, de altfel, absolut necesar pentru mântuire, întrucât mântuirea

înseamnă împărtăşirea de viaţa dumnezeiască din trupul Domnului Hristos, harul fiind tocmai

această împărtăşire88

. Omul nu se poate ridica de unul singur și nu poate intra prin propriile

puteri în comuniune cu Dumnezeu dar, odată intrat în această comuniune, are trebuinţă continuă

de har pentru a rămâne în ea şi a progresa pe drumul virtuţii, ori administrarea harulului intră, așa

cum știm, în responsabilitatea slujirii preoțești.

Teologia misionară din ultima vreme subliniază legătura dintre Taină şi cuvânt, dintre

Liturghie şi misiune, iar Conferinţa misionară de la Melbourne (mai 1980) declara în acest sens:

"Credem că dacă Bisericile noastre se vor preocupa de aceste două aspecte ale comuniunii

creştine, vom putea evita atât intelectualismul excesiv al unor tradiţii ce suprasolicită predicarea,

cât şi ritualismul exagerat al celor care sunt concentraţi în mod unic asupra Euharistiei"89

.

Această legătură s-a păstrat în tradiţia şi practica misionară ortodoxă. Propovăduirea a fost

nedespărţită de dumnezeiasca Euharistie după cum arată mărturiile neotestamentare (F.A. 2, 42,

85 Ibidem, p. 11-12. 86 Ibidem, p. 151 87 Paul Evdokimov, Ortodoxia, p. 110; 88 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 205. 89 Pr. Prof. Dr. I. Bria, Curs de teologie și practică misionară ortodoxă, p. 39.

64), ale unor sfinţi părinţi, ale canoanelor Sinoadelor ecumenice sau locale şi structura Sfintei

Liturghii înseşi90

.

Într-o lume, care nu vrea să ştie decât de valori materiale şi profit, Biserica are misiunea

să descopere și să propună lumii sensul progresului spiritual, și la nivel reprezentativ face aceasta

prioritar prin cler, prin angajamentul etic şi social al Bisericii în perspectiva eshatologică,

deoarece eshatologia are repercusiuni în viaţa omului şi a lumii credincioase, și poate contribui

astfel la progresul real al societăţii sub toate aspectele, și când, în acest caz, vorbim despre

Biserică, înțelegem cu deosebire preoția sacramentală sau clerul. Sarcina Bisericii este să aibă în

vedere realităţile concrete ale societăţii omeneşti în care trăieşte şi să militeze pentru o ordine

socială de dreptate, libertate şi iubire care reconciliază aspectul personal cu cel comunitar,

tinzând spre desăvârşirea comuniunii personale după modelul Sfintei Treimi. 91

Biserica nu trebuie să facă politică, pentru că nu este chemată să facă politică, totuși, în

întregul ei, Biserica este chemată să lumineze și să influențeze politica cu lumina Evangheliei lui

Hristos, stimulând astfel progresul spiritual, economic şi politic al lumii, și în măsura în care

Biserica a rămas credincioasă lui Hristos şi a reflectat în viaţa ei comuniunea cea mai presus de

fire a Sfintei Treimi, ea a influenţat pozitiv politica lumii şi mersul înainte al societăţii omeneşti.

Când însă creştinii au început să devină dependenţi de diferite ideologii şi de orânduirile lumeşti,

mai mult decât de Dumnezeu, lumea s-a îndepărtat de Biserică şi s-a secularizat, aşa încât lumea

contemporană secularizată a încetat chiar să se mai considere societate creştină şi adoptă uneori

legi străine sau chiar împotriva voii lui Dumnezeu. Vina este așadar, nu numai a factorilor

politici, dar şi a acelei părţi a creştinătăţii, care a uitat de misiunea ei eshatologică. 92

În acest sens, Biserica are de luptat cu două ideologii străine creştinismului, una

colectivistă şi alta individualistă, care rămân formal opuse între ele, dar în principiu sunt numai

fețe diferite ale egoismului. Astfel colectivismul scufundă omul în masa anonimă a naturii şi,

vorbind despre "masele populare", trece cu vederea calitatea omului de persoană, creată după

chipul lui Dumnezeu, și face abstracţie de libertatea persoanei umane căutând să o scufunde în

masa anonimă a naturii impersonale.93

Deși parodiază creștinismul prin sistemul și ideologia

90 A se vedea mai pe larg : Pr. Lect. Dr. N. Dură, Propovăduirea cuvântului și sfintele taine, teză de doctorat,

EIBMBOR, București, 1998. 91 Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Omul fără rădăcini, Ed. Nemira, București, 2001, p. 83. 92 Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea bisericii în lumea contemporană, p. 93. 93 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Actualitatea teologiei trinitare a Sfinților Trei Ierarhi, în „Teologie și cultură”,

EIBMBOR, București, 1993, p. 14.

comunistă, colectivismul nu are nimic comun cu creştinismul, fiindcă adevăratele lui origini se

descoperă în sistemele panteiste, care militează pentru depersonalizarea omului şi scufundarea

lui în realitatea impersonală a "Marelui Tot".94

Spre deosebire, individualismul prin denaturarea

populistă a democrației a ridicat omul deasupra societăţii şi a făcut apologia profitului şi a iubirii

de sine, dând naştere la sisteme economice mult mai eficiente decât cele colectiviste, și pe acest

temei a devenit o ideologie dominantă a lumii contemporane, ideologie care a pus accentul pe

iniţiativa privată şi a asigurat progresul material şi puterea economică a celor mai dezvoltate ţări

din lume. Deoarece sistemele individualiste acordă mai multă importanţă valorilor materiale

decât celor spirituale şi se interesează mai mult de cetatea pământească, decât de cea cerească,

adică de economie, politică şi finanţe, și prin faptul că aşează profilul şi iubirea de sine deasupra

iubirii aproapelui, sistemele individualiste au dus la divizarea lumii între ţări bogate şi ţări sărace,

ca să nu mai vorbim de cei care în tările ex-comuniste, se îmbogăţesc peste noapte în cursul

procesului indus de permanentă tranziţie economică, în timp ce mulţi nu au ce mânca, aşa încât

parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr are actualitate deplină. 95

Din a doua jumătate a secolului al XX- lea, teologia ortodoxă a căutat să pună în evidenţă

valoarea netrecătoare a doctrinei creştine despre Sfânta Treime.96

Aceste preocupări teologice

reprezintă reacţia ortodoxă faţă de sistemele amintite anterior. Faţă de aceste sisteme raţionaliste

şi impersonale, teologia ortodoxă a accentuat caracterul personal al comuniunii trinitare în

iubire97

, bază şi model al comuniunii umane, militând pentru ca Bisericile creştine să renunţe ele

la propriile lor sisteme eclesiologice care au privatizat Duhul, au sfâşiat progresiv unitatea

creştină şi promovează prozelitismul în diferite moduri.98

Căci propovăduirea eficientă a

Evangheliei către lume presupune în primul rând unitatea creştinilor în Biserica istorică cea una,

care nu numai că propovăduieşte lumii Evanghelia mântuirii ci trebuie să și ofere modelul de

unitate în comuniune.99

94 Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea bisericii în lumea contemporană, p. 93. 95 Ibidem, p. 95. 96 A se vedea pentru aceasta lucrările Părintelui Dumitru Stăniloae. 97 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Relevanța teologiei ortodoxe pentru lumea contemporană, în: Hristos, Biserică,

Societate, p. 92-93. 98 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Misiunea Bisericii astăzi și mâine, în „Hristos, Biserică, Societate”,

EIBMBOR, București, 1998, p. 56. 99

N. A. Nissiotis, Die Theologie der Ostkirche im ökumenischen Dialog. Kirsche und Welt im orthodoxer, Sicht,

Stuttgart, 1968, p. 201, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Misiunea Bisericii astăzi și mâine, p. 96.

În perspectiva eshatologică ortodoxă a comuniunii trinitare, care constituie baza misiunii

sociale a creştinismului, rolul Bisericii este de a inspira societatea să depăşească individualismul

sau colectivismul din viaţa socială şi personală a omului, prin lupta ei neîncetată atât pentru

promovarea valorii persoanei umane, creată după chipul lui Dumnezeu, cât şi pentru promovarea

dreptăţii şi a protecţiei sociale. Mântuitorul fericeşte atât pe cei curaţi cu inima, cât şi pe cei

flămânzi de dreptate. De aceea misiunea Bisericii este de a transfigura omul în Hristos prin

lucrarea Duhului Sfânt, pentru a converti egoismul în iubire şi comuniune, atât prin viaţa de

rugăciune, asceză şi filantropie, cât şi prin lupta susţinută împotriva nedreptăţilor sociale, căci

egoismul se află în ultimă instanţă la originea nedreptăţilor sociale, pentru ca orice om să se

bucure de condiţiile unei vieţi decente şi civilizate.100

După Sfântul Ioan Gură de Aur, Dumnezeu a făcut Lumea pentru om, și toată creaţia se

află în slujba omului, nu împotriva lui și nu indiferent de om. Din acest motiv Dumnezeu este

numit ״filantrop", căci El a iubit întâi omul şi pentru om a făcut lumea, și : ״datorită iubirii de

oameni a lui Dumnezeu ni s-a dăruit un loc de frunte între făpturi prin felul în care am fost

făcuţi şi prin sufletul nostru nemuritor - că datorită iubirii de oameni a lui Dumnezeu avem

raţiune şi stăpânire peste toate făpturile",101

altfel spus, omul nu este aruncat de Dumnezeu într-

o lume care să îi fie complet străină, în care să-l ameninţe forţe oarbe, și împotriva cărora el să

fie lipsit de apărare. „Între lume şi om există o comunitate de destin, căci şi lumea şi omul sunt

opera lui Dumnezeu. Mai mult, omul e centrul creaţiei şi încoronarea ei",102

și în această calitate,

de stăpân al făpturii, vede Sfântul Ioan Gură de Aur împlinirea vocaţiei și a responsabilităților

misionare de către fiinţa umană, ca făptură creată de Dumnezeu, destinată îndumnezeirii şi

participării la comuniunea cu Creatorul său, și obiectul-subiect al providenţei dumnezeieşti,

chemat la împlinirea vocaţiei și responsabilităților sale existenţiale fundamentale, de asemănare

cu Dumnezeu103

.

100 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Omul fără rădăcini, p. 83-84. 101 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, în PSB, vol. 21, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 144. 102 Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiţie şi în teologia contemporană, în

.Studii Teologice", anul XXIV - nr. 5-8, septembrie-octombrie, 1972, p. 406״103 Diacon Daniel Gligore. Sacerdoţiul omului : omul preot al creaţiei, p. 4.

Hristos Dumnezeu-Omul, Arhiereul cel mare, Cel care a străbătut cerurile, pentru ca noi

să ne apropiem de scaunul darului Lui şi să aflăm har (Evrei 4, 14-16) redefineşte misiunea

omului, aceea de preot al creaţiei.104

Din acest motiv Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre slujirea preoţească a

omului, şi a îngerilor, însă face distincţia între cele două slujiri arătând că, pentru a ajunge la

nivelul chemării preoţeşti a îngerilor, fiinţele umane trebuie să practice continu o slujire cuvenită

lor ca preoţi în cadrul creaţiunii cosmice a lucrurilor şi animalelor105

. Această împlinire a funcţiei

de preot al creaţiunii cosmice o realizează făptura umană în măsura în care descoperă raţiunile

nevăzute ale lucrurilor şi le face să devină eficiente în conţinutul lor adevărat, şi deci în mod

propriu, în creaţia văzută106

. Aceasta ne face să reaşezăm sensul înţelegerii creaţiei şi al poziţiei

omului în creaţie ca raţiune responsabilă a creaţiei,107

și să înțelegem că demnitatea și slujirea

preoțească se împlinește prin misiunea creștină, unde făptura umană fiind făcută capabilă să

conştientizeze raţionalitatea creaţiei primeşte, odată cu această capacitate de înţelegere,

responsabilitatea pentru împlinirea scopului creaţiei. 108

Vocaţia și responsabilitatea integrală a omului este aceea de a actualiza planul divin de

mântuire încredinţat omului de Dumnezeu: însufleţirea pământului, perfecţionarea creaţiei,

sensibilizarea de sine, și acestea se realizează în mod complet prin slujirea preoțească. Iar, ceea

ce diferenţiază proiectul divin de proiectele umane, născute prin folosirea numai a capacităților

cu care a fost înzestrat omul prin creație, este excluderea oricărui egoism şi deschiderea de

perspective de iubire şi de slujire (solidaritate faţă de toţi semenii).109

De aceea, ceea ce permite

să se verifice dacă ştiinţa, tehnica, arta, sociologia şi politica sunt orientate spre binele comun sau

spre rău, spre slujirea sau spre dominarea omului, este orientarea lor spre scopul final şi integral

al vocaţiei și responsabilității umane, și anume, misiunea creștină.

104 Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos II; III, traducere Pr. Prof. Dr, Ene Branişte, şi Pr. Prof. Dr T.

Bodogae, Edit. Arhiepiscopiei Bucureşti, 1989, p. 121 105 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2004,

p. 30. 106 Ibidem, p. 26. 107 Pr. Ioan CHIRILĂ, Elemente de antropologie biblică, p. 61. 108 Ibidem, p. 60. 109 Finalităţile culturii nu pot să fie diferite. Drept consecinţă, componentele sale precum aprofundarea cunoaşterii

(ştiinţa şi cultura clasică), efortul pentru a face pământul mai fecund şi mai util omului (tehnologia şi economia),

angajarea pentru o mai mare coeziune şi armonie între diferitele grupuri sociale (sociologia şi politica) trebuie să fie

impregnate de finalităţi şi de modalităţi soteriologice (cfr. Gualberto Gismondi, Nuova evvangelizzazione e cultura,

p. 71).

Vocaţia și responsabilitatea misionară a preotului se împlineşte numai atunci când, printr-

o activitate sinergică a omului cu Dumnezeu, este vestită lumii mântuirea în Iisus Hristos şi

venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, care se manifestă acum şi aici ca anticipare în Biserică.110

3.1. Preotul ca împlinitor al voii lui Dumnezeu

Biserica ortodoxă susține că preotul împlinește voia lui Dumnezeu, care a creat Biserica,

deoarece, așa cum am învățat, Dumnezeu Însuși L-a trimis pe Fiul Său, pentru a săvârși slujirea

de preot și înaintea ridicării Sale la Cer, a instituit preoția creștină care să-L reprezinte pe

pământ, de la Înălțare până la A doua Sa venire, iar când vorbim despre membrii Bisericii şi

despre funcţiile lor trebuie să ţinem seama că, la început cuvântul popor se referea la toţi

creştinii, care erau membri ai Bisericii prin primirea Tainelor şi mai ales, prin participarea la

Euharistie şi la misiunea Bisericii. Iar ceea ce numim azi clerul şi mirenii, forma un unic tot,

„poporul lui Dumnezeu” pe care El l-a agonisit ea să proclame Evanghelia (I Pt. 2. 9).

Și totuși, încă din epoca apostolică, în structura ierarhică a Bisericii, s-a făcut o distincţie

esenţială între mireni sau laici care posedă preoţia universală, în virtutea Botezului şi a ungerii

cu Mir în numele Sfintei Treimi, şi cler sau ierarhie, care constituie preoţia sacramentală,

formată din slujitori consacraţi printr-o Taină specială - Hirotonia - prin care primesc autoritatea

sacră să predice Evanghelia, să împărtăşească harul prin Taine, să organizeze comunitatea

creştină într-un anumit loc.111

Instituirea istorică a preoţiei sacramentale, eveniment fundamental petrecut în primele

zile ale Bisericii, care se compune dintru început din slujitori hirotoniţi şi credincioşi, asigură

acestei instituţii, alături de tezaurul de învăţătură şi har, un pilon indispensabil pentru

parcurgerea duratei sale istorice112

. Pentru desfăşurarea vieţii şi activităţii Bisericii, un rol

important l-a avut tocmai buna ei organizare, pentru că deşi lovită de persecuţii, Biserica

creştină, a rezistat, consolidându-şi structura, disciplina, şi chiar mai mult, a desfăşurat o rodnică

activitate misionară şi a demonstrat o viaţă morală superioară.

110 Vezi: pr. prof. univ. dr. Valer Bel, Biserica şi împărăţia lui Dumnezeu în Misiunea Bisericii în lumea

contemporană. 1 Premise teologice, p. 93-133; David Bosch, The Christian Church and Apocaliptic în

Transforming Mission, p. 141. 111 Pr. Prof. Dr. I. Bria, Pr. Prof. Dr. I. Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, p. 164. 112Pr. Dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală la sfârşitul epocii apostolice, p. 54

Sfânta Evanghelie ne face cunoscut conţinutul acestei ''harisme'' a ''preoţiei

sacramentale'': ''Chemând pe cei doisprezece, Iisus le-a dat putere peste toţi demonii – deci

peste tot răul; de asemenea, să vindece bolile, - mai ales prin dezlegarea, prin iertarea

păcatelor, vindecarea sufletelor; şi i-a trimis să propovăduiască Evanghelia împărăţiei'' (Luca

IX, 1), iar la Cina cea de Taină le-a zis: ''Faceţi aceasta întru pomenirea Mea'' (Luca XXII, 19).

De asemenea, înainte de a se înălţa la cer, le mai porunceşte: ''Mergând învăţaţi toate neamurile,

botezându-i pe oameni în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh'' (Matei XXVIII, 19).

Astfel, încă de la început Hristos le încredinţează aceste daruri şi slujiri de a învăţa, de a vindeca

şi sfinţi prin dumnezeieştile taine, de a stăpâni peste cel rău; daruri cu care aveu ei să zidească o

''casă duhovnicească, din pietre vii'' (I Petru II, 5) Biserica, ''temelia'' şi ''piatra din capul

unghiului'' fiind El, Hristos113

.

În calitate de martori ai Învierii și jertfei Mântuitorului apostolii nu au urmaşi, dar, ca

deţinători ai harului deplin de slujitori ai Bisericii, ei şi-au lăsat urmaşi pe episcopi, preoţi şi

diaconi, pentru ca Biserica să aibă permanent conducători, instituiţi de Apostoli de la început,

precum vedem la Tit şi Timotei: “Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce

mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi” (Tit I, 5). Şi mergând prin cetăţi, Apostolii au hirotonit

preoţi şi episcopi pentru a se ocupa de comunităţile creştine în lipsa lor, păstrându-le unite pe

aceeaşi cale, căci „rolul ierarhiei este de a veghea la unitatea Trupului lui Hristos”,114

fiindcă,

numai o Biserică-una în dogme, în Taine, în organizarea şi comuniunea ierarhică, este o Biserică

cu adevărat unitară şi numai Biserica ce păstrează acestea trei fără ştirbiri este Biserica unică.115

Împlinirea lucrării de păstor de suflete (conducător spre mântuire) în strânsă legătură cu

aceea de săvârşitor al Tainelor, sau de jertfitor şi jertfă prin puterea arhieriei lui Hristos, Care e

în acelaşi timp şi jertfă (împărăţia Mielului înjunghiat), ajută să nu se prefacă lucrarea de

păstorire a preoţilor şi episcopilor în acte de dominare.

De altfel, creștinismul vorbește mereu de "omul nou", de "făptura nouă", încât preoțimea

de astăzi nu poate refuza condițiile necesare păstorului de suflete. 116

În fiecare Taină Hristos se dăruieşte printr-o lucrare a Sa celor ce cred în El, iar în Taina

Euharistiei Se dăruieşte cu însuşi trupul şi sângele Său. Dar fiind nevăzut şi voind să ne

113 Pr. Conf. Constantin N. Galeriu, Slujirea preoţească după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, p. 5-6. 114 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Taina Preoţiei, în Ortodoxia XXXI, nr. 3-4, 1979, p. 542-543 115 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă…, vol. II, p. 125. 116 Pr. Ioan Dudaș, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, în "Păstorul Ortodox" , anul III, nr.

1/1997, p. 86-87

dăruiască totuşi acestea, adică trupul şi sângele Său, în chip văzut, trebuie să se dăruiască prin

persoane văzute. Pe aceste persoane le alege şi le sfinţeşte El însuşi prin Taina hirotoniei. Dacă

celelalte Taine reprezintă mijloace prin care preotul ne mijloceşte o putere din cele date nouă de

Hristos, sau însuşi trupul şi sângele Lui, preoţia califică însăşi persoana văzută care împlineşte

aceste mijloace, prin care Hristos dăruieşte puterile Sale sau trupul şi sângele Său prin acele

Taine. Dăruindu-se în mod nevăzut, Hristos cere un chip văzut al Său, sau un alt subiect drept

chip văzut al Său, prin care să ni se dăruiască, şi preotul, ca organ personal al Tainelor,

subliniază caracterul personal al Dăruitorului nevăzut, iar din Teologia Sfinţilor Părinţi avem

identificarea preoţiei bisericeşti cu Preoţia lui Hristos care îşi găseşte expresie concretă în

săvârşirea Sfintei Euharistii, unde Hristos nu este numai Acela care se jertfeşte şi care primeşte

jertfa, ci şi Cel care aduce jertfa.117

Iar în acest sens, importanţa preoţiei este descrisă de Sf. Efrem Sirul prin slujirea pe care

este chemată să o facă : „Preoţia este atârnată de bolţile cele mai înalte ale cerului; intră fără de

împiedicare în înseşi cerurile cerurilor şi merge strălucit şi lesnicios prin mijlocul îngerilor şi al

puterilor celor netrupeşti. Dar pentru ce spun prin mijlocul puterilor celor de sus? Stă de vorbă

cu însuşi Stăpânul îngerilor, cu Ziditorul şi Dătătorul de lumină. Şi, numai ce voieşte, că îndată

şi primeşte, cu multă îndrăznire, cererile pe care I le face.”118

Teologic vorbind, preotului I s-a

dat puterea „zămislirii duhovniceşti'', a ''naşterii din nou'', a ''înfierii cele dupa har'',119

deoarece

: „Preoţia e lucrare din lucrarea lui Hristos, putere din puterea lui Hristos, cuvânt din cuvântul

lui Hristos''120

iar slujba dată şi inaugurată la Cincizecime nu se referă numai la Sfinţii Apostoli,

ci şi la urmaşii lor, preoţii şi episcopii. Deosebirea constă în faptul că harul nu se mai coboară în

mod direct asupra celor ce se hirotonesc, ci conform celor rânduite de Mântuitorul, numai prin

mijlocirea Apostolilor, prin punerea mâinilor.

Fiind instituită de Hristos, care îi cheamă și înzestrează personal cu har și cu toate

celelalte necesare pe preoți, pentru a săvârși toate responsabilitățile care le revin, în Sfânta

Evanghelie ni se face cunoscut conţinutul acestei ''harisme'' a ''preoţiei sacramentale'' :

''Chemând pe cei doisprezece, Iisus le-a dat putere peste toţi demonii – deci peste tot răul; de

asemenea, să vindece bolile, - mai ales prin dezlegarea, prin iertarea păcatelor, vindecarea

117 Vezi Liturghierul, EIBMBOR, Bucureşti, 1935, p. 139. „ ... că tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce te aduci, Cel ce

primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase Dumnezeul nostru... ” 118 Sfântul Efrem Șirul, Cuvinte şi învăţături - 2, Ed. Bunavestire, Bacău, 1998, p. 26. 119 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre Preoţie, trad. Pr. D. Fecioru, în rev. „BOR”, LXXV /1957, nr. 9-10, p. 964. 120 Prof. T. M. Popescu, Sfinţenia şi răspunderile preoţiei, p. 159.

sufletelor; şi i-a trimis să propovăduiască Evanghelia împărăţiei'' (Luca IX, 1), iar la Cina cea

de Taină le-a zis: ''Faceţi aceasta întru pomenirea Mea'' (Luca XXII, 19). De asemenea, înainte

de a se înălţa la cer, le mai porunceşte: ''Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i pe

oameni în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh'' (Matei XXVIII, 19). Astfel, încă de la

început Hristos Însuși le încredinţează aceste daruri şi slujiri de a învăţa, de a vindeca şi sfinţi

prin dumnezeieştile taine, de a stăpâni peste cel rău; daruri cu care aveu ei să zidească o ''casă

duhovnicească, din pietre vii'' (I Petru II, 5) Biserica, cu ''temelia'' şi ''piatra din capul

unghiului'' fiind El, Hristos121

.

În acest fel, toți creștinii și preoții (de altfel, toți preoții fac parte dintre creștini, iar

creștinii sunt preoți, dar, aici ne referim punctual numai la preoția sacramentală), primesc atât

vocația, dar și responsabilitățile slujirii preoțești, direct de la Dumnezeu, a Cărui voință se

propune fiecărui credincios, și este asumată în măsura credinței dragostei și nădejdii de care este

capabil.

Faptul că preoţia ţine fiinţial de Biserică se vede cel mai limpede prin intermediul Sfintei

Euharistii, care justifică în gradul cel mai înalt necesitatea preoţiei şi descoperă rolul ei, de

actualizarea şi unire continuă a jertfei lui Hristos cu persoanele tuturor credincioşilor.

Părintele Stăniloae spune că „[…]de preoţie atârnă Biserica şi mântuirea în Hristos”122

şi înţelegem de ce Hirotonia e condiţia celorlalte Taine, deşi ea nu-şi poate împlini menirea fără

acelea. Şi mai mult, înţelegem că preoţia ţine fiinţial de Biserică, iar Biserica nu poate exista fără

preoţie. Alexei Homiakov a spus : „ Dacă ar înceta hirotonia, ar înceta toate Tainele, afară de

Botez şi neamul omenesc ar fi rupt din har”123

.

5.3.1. Exemplul personal al preotului

Exemplul personal al vieţii preotului constituie cea dintâi metodă personală, o metodă

intuitivă, vie şi eficace, pentru răspândirea învăţăturii şi a duhului evanghelic în lume şi totodată

suprema autoritate pe care el îşi poate rezema şi susţine prestigiul în societate124

.

Prin harul care lucrează în el preotul este preot în permanență și nu doar pe timpul

slujbei, când e în veșminte și în biserică

125 după cum și creștinul este toată viața creștin și nu doar

121 Pr. Conf. Constantin N. Galeriu, Slujirea preoţească după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, p. 5-6. 122 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă…, vol. III, p. 144. 123 În Vasile Citirigă, Probleme fundamentale ale teologiei dogmatice şi simbolice, vol. II., ed. Ex Ponto,

Constanţa, 2001, p. 139. 124 Pr. Prof. Ene Branişte, „«Preoţii Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate…» (Ps. 131, 9). Despre viaţa

morală a preotului”, GB XVII (1958), nr. 6-7, p. 537.

în timpul slujbei la biserică. Deosebirea vine de la faptul că preotul trebuie să învețe pe alții și

pentru asta e nevoie să fie un model și un învățător pentru ceilalți, după vorba românească : ori te

poartă cum ți-e vorba, ori vorbește cum ți-e portul.

Preotul trebuie să fie egal cu sine, acasă, în Biserică, pe stradă, în familie, în cuvânt, în

rugăciune. Ţinuta morală a slujitorului bisericesc este rezultatul rugăciunii, postului şi trăirii cu

adevărat pentru Dumnezeu126

. Preotul ori este sută la sută preot, ori nu e preot deloc. Nu merge

cu jumătăți de măsură fiindcă el însuși este măsură și dacă e o măsură stricată, cum mai poate

judeca? Ce fel de măsură poate fi pentru credincioși? Ce sfat poate de el?

Copiii, care sunt exponentul tipic al elevului, văd religia (de fapt, ortodoxia) prin prisma

profesorului, a preotului, a părintelui, care săvârșește procesul educativ, deoarece calităţile şi

defectele lui se proiectează fast sau nefast asupra materiei în sine. Astfel, elevii îşi pot crea o

imagine reală asupra ortodoxiei (de frumuseţe inefabilă!), potrivit frumuseţii caracterului

profesorului autentic, sau, Doamne fereşte, una strâmbă, falsă, mediocră, potrivit strâmbătăţii,

falsităţii, mediocrităţii, sau, cel mai rău, lipsei de caracter al pretinsului profesor.127

Pentru a împlini cu roade bune responsabilitatea slujirii și pentru a nu greşi, preoţii

creștini urmează Modelului Suprem, Învăţătorul Iisus Hristos, atât în limbaj, cât şi în gesturi, şi

în toate actele vieţii lor, aşa cum au făcut Sfinţii Apostoli, căci în ei s-a întipărit şi vieţuia, în

Duhul Sfînt, prezenţa lui Iisus Hristos, icoana, cuvântul Lui128

.

De altfel, „Conţinutul” slujirii preoţeşti este, de fapt, El Însuşi, precum inspirat scrie Sf.

Ap. Pavel: „Căci nu ne propovăduim pe noi înşine ci pe Hristos!” (II Cor., 4, 5). Cunoscutul

teolog Paul Evdochimov sugerează o adăpostire smerită, „o estompare” a preotului în umbra

Mîntuitorului, ca El să vorbească: „Nu devii peste noapte propovăduitor. A te apropia de om, de

omul modern, este o artă. Esenţială este acea putere minunată de a te pune în pielea lui, de a

privi lumea cu ochii lui şi de a aduce încet la suprafaţă ceea ce dormitează în el: comuniunea.

Esenţial este să te estompezi, pentru a-L laşa pe Hristos să vorbească”.129

Şi pentru acest

considerent Hirotonia este prin excelenţă Taina Bisericii, pe lângă faptul că e Taina care-L face

pe Hristos trăit prin preoţi, ca subiect, deosebit de credincioşi.

125 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 93. 126 Protos. Olivian Bindiu, Viaţa morală a preotului - factor determinant în activitatea sa pastorală, în BOR nr.

11-12/1989, p. 69-70. 127 Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, p. 102 128 Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Biblia în Biserica Ortodoxă, M. B. 9-10/1985, p. 592. 129 Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Edit. “Anastasia”, București, 1992, p. 180.

Motivul pentru care mărturisirea lui Hristos prin calitatea şi sfinţenia vieţii este cel mai

eficient mijloc de misiune, este acela că nimic nu este mai atrăgător şi mai convingător decât

creştinul, comunitatea sau sfântul care oferă un exemplu concret de împlinire a sensului vieţii şi

iradiază linişte, pace şi iubire. Şi aceasta cu atât mai mult într-o societate care nu poate oferi o

coerenţă şi un sens al vieţii. Tendinţei crescânde de secularizare nu i se poate opune cu eficienţă

decât alternativa exemplului unei vieţi împlinite în comuniune cu Dumnezeu, căci „oricărui

cuvânt i se poate opune alt cuvânt, dar vieţii cine i se va împotrivi?” iar faptul care a impresionat

cel mai mult lumea veche în care a apărut creştinismul şi care, în acelaşi timp a determinat

convertirea acestei lumi, a fost calitatea vieţii creştine, spiritualitatea exemplară a creştinilor,130

pentru care ei se deosebesc de toţi prin felul lor de vieţuire. Ei sunt cunoscuţi ca “acest neam nou

de oameni sau acest fel nou de viaţă”131

. De asemenea, “Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi

oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în

oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. Învăţătura lor

nu-I descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă; nici nu o

arată ca unii, ca pe învăţătură omenească. Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit

soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel

de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută. Sunt în trup, dar nu

trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de

stat, dar prin felul lor de viaţă biruiesc legile. Ca să spun pe scurt, ce este sufletul în trup, aceea

sunt creştinii în lume.”132

În acelaşi sens, Sfântul Ignatie spune că creştinii duc “o altă viaţă.”133

În cap. II al Epistolei către Tralieni, Sf. Ignatie arată importanţa preoţiei sacramentale,

chemând pe toţi creştinii să cinstească pe slujitorii hirotoniţi: „Este, aşadar, de neapărată

trebuinţă, precum şi faceţi, să nu faceţi nimic fără episcop, ci să vă supuneţi şi preoţimii ca

Apostolilor lui Hristos, nădejdea noastră (I Tim. I, I), în Care vom fi găsiţi dacă vieţuim aşa” şi

“Toţi să respecte pe diacon ca pe Iisus Hristos; să respecte şi pe episcop, care este Chip al

Tatălui, iar pe preoţi ca pe soborul lui Dumnezeu şi ca adunare a Apostolilor. Fără de aceştia

nu se poate vorbi de Biserică” (Către Tralieni III, 1). De asemenea Sfântul Ignatie face

simbolistica şi o descriere completă a structurii ierarhice bisericeşti: fără episcop care îl

130 Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea bisericii în lumea contemporană, p. 12, 168. 131 Epistola către Diognet, I, 1, p. 337. 132 Idem, V, 1-10, VI, 1, p. 340. 133 Sf. Ignatie, Către Efeseni, IX, 2, PSB 1, p. 160.

reprezintă pe Tatăl, fără prezbiteri - care întruchipează grupul Apostolilor şi fără diaconi care

sunt imaginea lui Hristos nu poate exista biserică. (Către Tralieni, 3)134

şi „După cum Domnul

Iisus Hristos n-a făcut nimic fără Tatăl, tot aşa nu trebuie să facem nimic fără episcop şi fără

preoţi”. (Către Magnezieni 7, 1)135

.

„Destinul omului în creştinism este acela de a ajunge un Hristos prin asemănare, adică

un fiu adoptiv al lui Dumnezeu, sau de a ajunge Dumnezeu nu prin identitate ci prin participare

la natura Dumnezeiască”,136

iar specificul orto-doxiei fiind orto-praxia în care se face

comuniunea şi trecerea teandrică de la om spre Dumnezeu, prin mijlocirea Sfintelor Taine

administrate de Marele nostru Arhiereu Iisus Hristos prin Sfânta noastră Ierarhie Bisericească în

Sfintele slujbe ale Cultului Ortodox şi în toate lurările cu care Dumnezeu i-a însărcinat pe

slujitorii săi.

Şi astăzi întâlnim exemple de preoţi distinşi care se străduiesc să întruchipeze în faptă

idealul evanghelic al apostolatului creştin, încercând să-i îndrepte pe credincioşi pe calea

mântuirii cu cuvântul şi cu exemplul vieţii lor pilduitoare, căci “ turma care urmează cuvântul şi

purtarea păstorului, înaintează în viaţa duhovnicească mai mult văzând pilda acestuia decât

auzind îndrumările”137

.

Este vrednic de menţionat că până şi între oamenii din afara bisericii, aceia care sunt

credincioşi, se află într-o stare ierarhică superioară, mai potrivită cu demnitatea pentru care a fost

creat omul, deoarece, încă de la creare, omul a fost înzestrat cu mai multe demnităţi: împărat al

întregii firi, vestitor al voii lui Dumnezeu pe pământ dar şi „preot mulţumind şi slăvind pe

Dumnezeu în numele său şi al necuvântătoarelor”138

.

Înainte de a concluziona acest sub-capitol să amintim cuvintele Sf. Atanasie cel Mare :

„Dacă cineva îl dispreţuieşte pe preot, imediat şi Dumnezeu îl va dispreţui pe el”,139

pentru că,

aşa cum spune Sf. Ioan Gură de Aur : „nimic sfânt nu este şi nu se săvârşeşte în Biserică fără

preot”140

.

134 Sf. Ignatie, Către Tralieni, III, trad, Pr. D. Fecioru, colecţia PSB, vol. I, p. 170. 135 Idem, p. 167. 136 Nichifor Crainic, Sfinţenia – Împlinirea umanului, Ed. Îngrijită de Ierod. Teodosie Paraschiv, Edit. Mitropoliei

Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 9. 137 Sf. Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, 1987, p. 51. 138 Pr. Isidor Todoran, „Starea paradisiacă a omului şi cea de după păcat” , Ortodoxia VII, nr. 1, 1995, p. 30-31 139 Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, II, EIBMBOR, Bucureşti, 1988, Epistola I către Serapion, P. G. 26, 529 –

608, cap XXVIII. 140 Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Șirul, op. cit., p. 135.

3.2. Formarea preotului

Principiul înnoirii lumii prin copii este principiul oricărei pedagogii; dar mai presus de

toate al educaţiei creştine. Dacă răul din stat este răul din societate şi dacă răul din societate este

răul din om, educaţia creştină urmăreşte nimicirea răului din om.141

Egumenul Eufrosin Poteca afirma că societatea noastră este întemeiată pe dogme curate

şi sfinte şi pe un misticism foarte înalt, şi dacă acestea ar fi învăţate de pruncii noştri, ar ieşi nişte

oameni virtuoşi, aproape de Dumnezeu cum au fost proorocii şi apostolii, părinţii acestei

societăţi142

.

Idealul omului este asemănarea cu Dumnezeu şi deci sfinţenia etică : „fiţi sfinţi, căci Eu

Domnul sunt sfânt” (Levitic XI, 45; I Petru 1,16). Sfinţenia este idealul care îmbină în mod

armonic religiosul cu moralul. În creştinism, desăvârşirea morală fără autenticitatea credinţei

religioase este imposibilă, precum şi desăvârşirea credinţei fără desăvârşirea morală este de

neconceput. Deci, sfântul este o personalitate-morală împlinită, este creştinul desăvârşit143

.

Dar, înainte de a discuta tema acestui subcapitol trebuie să onservăm deosebirea între

educația religioasă creștină care se desfășoară în general asupra tuturor creștinilor, și educația

pentru slujirea preoțească, ce se desfășoară în mod specific doar cu participarea unor creștini

aleși cu grijă pentru că demonstrează cu semne vizibile vocație pentru preoție. Și mai trebuie

spus că formarea preotului începe înainte de naștere prin chemarea și conducerea de către

Dumnezeu, și continuă după hirotonire, în toată viața.

Educaţia creştină îşi asumă rolul de călăuzitor către drumul cunoaşterii şi asemănării cu

Dumnezeu. Secretul ei rezidă în strădania de a canaliza instinctele din om şi de a asigura

funcţionalitatea lor normală, astfel încât omul să-şi îndrepte voinţa şi aspiraţiile lui numai spre

înfăptuirea binelui moral şi religios, ca nu cumva să cadă sub robia patimilor şi să se

pervertească144

.

141 Nichifor Crainic, Nicolaie Mladin, Spiridon Cândea, Emilian Vasilescu, Tinereţe şi înviere, Ed. Omniscop,

Craiova, 1999, p. 67. 142 Eufrosin Poteca, Catehismul mititel, vezi la C. Rădulescu-Motru, în “Revista de pedagogie”, X (1940), p. 18. 143 Pr. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia morală ortodoxă, p. 300. 144 Nichifor Crainic..., Tinereţe şi înviere..., p. 97.

Idealul pedagogiei creştine este educarea sufletului creştinesc şi cultivarea funcţiunilor lui

potrivit preceptelor evanghelice fixate de Mântuitorul.145

Din cele spuse până acum știm că vocaţia și responsabilitatea nu sunt legate de o anumită

aptitudine, nici de anumite aptitudini speciale, ci sunt legate de întreaga constituţie și fizică şi

morală a omului care este în întregul ei excepțională.146

Totuși, în ce privește vocația, ea singură

nu poate fi multă vreme nici suficientă, nici eficientă, pentru concretizarea excepționalei

înzestrări, deoarece vocația în sine, este doar o tendință, și o înzestrare care promite realizări de

excepție, numai dacă se implică responsabil, și pentru aceasta trebuie adăugate multe lecturi

variate și o pregătire intensă,147

cu o anumită șlefuire a însușirilor deja excepționale de caracter și

nu numai în domenii profesionale, dar și în cele intelectuale, după cum este necesară o

concretizare a vocației, în atitudini morale speciale, active, de angajare și reformă, atât la nivel

individual și social, dar și toate domeniile sociale : cultural, juridic, economic, administrativ,

politic, religios, etc., deoarece, „Nu stând impasibili în mijlocul ordinii stabilite şi nici aşteptând

inert ca justiţia să ne cadă de sus, răspundem cu adevărat la vocaţiunea conştiinţei noastre

juridice”148

. De altfel, toate drepturile și obligațiile oamenilor, cuceririle civilizației și în general,

toate realizările sociale, nu apar de la sine, ci sunt rezultatul activităţii oamenilor care se implică,

oamenilor care participă activ şi hotărât în istoria umanității la eterna luptă dintre bine şi rău,

dintre drept şi nedrept149

.

Trebuie deci să vedem persoana și în legătură cu ce devine prin lupta de autoformare și

autorealizare : un caracter sau o personalitate,150

adică, fie devine un om bun pentru cel pe lângă

care trăiește, aproapele și străinul, fie de vine un om de excepție, care influențează destinul

întregii comunități.

145 Arhimandrit Lector Univ. Dr. Vasile Miron, Formarea caracterului şi personalităţii religios morale imperativ

al pedagogiei creştine, în „Studii de teologie liturgică şi de educaţie religioasă”, Editura I. B. M. B. O. R., Bucureşti,

2005, p. 386 146 C. Rădulescu-Motru, Vocația - factor hotărâtor în cultura popoarelor, p. 12. 147 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 158 148 I. Craiovan, Doctrina juridică, p. 464 149 Ibidem. 150 Mitrop. Dr. Nicolae Mladin, și colectiv, Teologia Morală Ortodoxă, p. 290.

Personalitatea, spre deosebire de insul obişnuit, înseamnă fiinţa umană care întruneşte la

modul superlativ însuşirile superioare care-l diferenţiază substanţial de individul biologic pur şi

simplu151

.

Și în acest sens, preotul întruchipează, în cea mai înaltă măsură, modelul apologetului și

misionarului creștin, fiind pregătit ca „slujitor al Domnului" să dea pururi învățătură (II Tim.

2,24) „spre mustrare, spre îndreptare, spre înțelepțirea cea întru dreptate astfel ca omul lui

Dumnezeu să fie desăvârșit, bine pregătit pentru orice lucru bun" (II Tim. 3,16-17), și făcând

astfel, lucrul evanghelistului (4,5; cf. Ef.4,11).

În același mod și în domeniul religios chemarea singură, nu asigură automat o preoţie, și

nu la înălțimea demnității pe care o presupune această slujire. Deoarece, chemarea singură nu

educă şi nu desăvârşeşte de la sine, fără efort şi fără pregătire sistematică și intensă.

Vocația pentru preoție, este pe de o parte o înzestrare de excepție, dar, pe de altă parte

este și un apel interior care se cere ascultat, un apel la muncă, la rugăciune, la pregătire, la un

rost special care cere pregătire specială, și numai în măsura în care acestea sunt realizate concret,

vocația se împlinește, și trece din posibilitate în realizări de excepție. Vocația este ca și credința,

fără fapte e moartă, iar cu fapte are nevoie de performanță, deoarece nu orice acțiune dă valoare

vocației, ci numai acțiunea responsabilă, adică aceea după voia lui Dumnezeu, după voia Celui

care a dăruit vocația. De aceea, și Mântuitorul avertizează : ״mulţi sunt chemaţi, dar puțini aleşi"

(Matei XX, 16, XXII, 14).

Și, pentru că omul nu se poate defini în originea şi vocaţia sa ultimă, decât în relaţia cu

Dumnezeu,152

misiunea preoţească necesită persoane cu o înaltă trăire spirituală, cu o înaltă

ţinută morală şi cu o temeinică pregătire intelectuală pe măsura responsabilităţii ei, ceea ce nu se

realizează peste noapte, prin simpla învestire în funție.

De aceea ne spune Sf. Grigorie de Nazianz : „Cine este cel ce crede că poate plăsmui într-

o singură zi ca pe o statuie de lut pe preot, pe apărătorul adevărului, pe cel ce va sta împreună cu

îngerii, pe cel ce va slăvi pe Dumnezeu împreună cu arhanghelii, pe cel ce va înălţa jertfele la

jertfelnicul cel de sus, pe cel ce va fi preot împreună cu Hristos, pe cel ce va plăsmui din nou pe

151 Pr. prof. dr. Sebastian Chilea, Personalitatea preotului ca păstor sufletesc, în MO, an. XXVI, 1974, nr. 1-2, p.

70. In opinia P. C. Sale, personalitatea se remarcă prin înalta realizare a calităţilor sale (native, n. n.), sau a talentelor

pe care toţi oamenii ar putea să şi le dezvolte.,., Ibidem. 152 Pr. Dr. Marin D. Ciulei, Antropologia patristică, p. 8.

om, pe cel ce va restaura în om chipul lui Dumnezeu, pe cel ce va lucra pentru lumea de sus - şi

ca să spun ceea ce-i mai mare - pe cel care va fi Dumnezeu şi va face pe oameni Dumnezei"153

.

Dumnezeu îl cheamă pe om să crească154

de la chip la asemănarea cu El (Facerea 1, 28),

să urmeze din fragedă vârstă un parcurs ascendent înspre cunoaşterea Lui şi în comuniunea cu

El, în iubire. Pentru educatorul creştin, învestirea de către însuşi Învăţătorul Suprem cu puterea

de a învăţa aduce o responsabilitate care se amplifică pe măsură ce acesta conştientizează că

misiunea lui nu este oarecare, ci una în care urmează să pregătească - în lume fiind - ״un atlet

pentru Hristos"155

, căruia să îi arate că El este ״Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6). ״Voia lui

Dumnezeu cea desăvârşită este a-şi întipări cineva în suflet chipul vieţuirii binecredincioase"156

,

demers posibil doar prin intermediul unui set de acţiuni educativ-religioase, desfăşurate pe tot

parcursul vieţii, care presupun evaluări permanente ale acţiunilor proprii, raportate la Dumnezeu,

la semeni şi la sine însuşi.

Dumnezeu îl cheamă pe om să crească157

de la chip la asemănarea cu El (Facerea 1, 28),

să urmeze din fragedă vârstă un parcurs ascendent înspre cunoaşterea Lui şi în comuniunea cu

El, în iubire. Pentru educatorul creştin, învestirea de către însuşi Învăţătorul Suprem cu puterea

de a învăţa aduce o responsabilitate care se amplifică pe măsură ce acesta conştientizează că

misiunea lui nu este oarecare, ci una în care urmează să pregătească - în lume fiind - ״un atlet

pentru Hristos"158

, căruia să îi arate că El este ״Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6).

Iar, „Chipul” recomandat de către Sf. Apostol Pavel, lui Timotei şi Tit, pentru alegerea

viitorilor slujitori ai altarului, este, în bună măsură, chipul însuşi al acestor doi episcopi, chip

real, istoric.159

153 Sfântul Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, 73, în Sfântul Ioan Gură De Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz,

Sfântul Efrem Şirul, op. cit., p. 200. 154 În funcţie de relaţia cu finalităţile educaţiei, termenul ״educaţie" a primit în timp mai multe semnificaţii, trei

dintre acestea fiind mai importante: formare, dezvoltare, respectiv creştere. Imperativul biblic creşteţi (Facerea 1,

28) are şi conotaţii educaţionale şi reprezintă prima poruncă adresată omului. Sfântul Ioan Gură de Aur l-a explicat

şi l-a întrebuinţat cu sensul de acţiune subordonată idealului educaţiei religioase, realizată de educatorul creştin sub

intervenţia harului divin, care îl ajută pe cel educat să îşi valorifice darurile primite de la Dumnezeu, iar pe educator

să îl conducă pe ucenic pe drumul spre mântuire; Monica Opriş, ״Religie şi evaluare", în: Altarul Reîntregirii, serie

nouă, XIV, nr. 2, mai-august, 2009, p. 271-273. 155 Sfântul Ioan Gură de Aur, ״Cuvânt despre cum se cade să îşi crească părinţii copiii", în: Maica Magdalena,

Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 108. 156 Sfântul Grigorie de Nyssa, ״Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată",

în: Scrieri. Partea întâi, trad. D. Stăniloae şi I. Buga, Colecţia PSB, vol. 29, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 459. 157 Vezi nota 1345. 158 Sfântul Ioan Gură de Aur, ״Cuvânt despre cum se cade să îşi crească părinţii copiii", în: Maica Magdalena, op.

cit., p. 108. 159 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Chipul preotului după Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, p. 10-11

Timotei trebuie, deci, să se facă pildă „în credință" credincioșilor, și credința desemnează

în epistolele pastorale îndeosebi învățătura cea adevărată (I Tim. 1,2,4,19; 2,7,15; 3,9; 4,1,6;

5,6,12; 6,10,11 etc.).

Dar nici talentul singur nu dă o imagine și nu îl face valoros pe artist, ci el trebuie cultivat

prin muncă, tot aşa şi vocaţia pentru preoţie trebuie susținută de multă muncă, ceea ce afirmă

Sfântul Petru când, în Epistola a doua, povăţuieşte : „...Siliţi-vă cu atât mai vârtos să faceţi

temeinică chemarea şi alegerea voastră, căci făcând aceasta nu veţi greşi niciodată..."(II Petru

1, 10),160

adică, ceea ce astăzi numim Chemarea obiectivă ordinară, sau investirea specifică

preoţiei prin hirotonie, care se constată la candidatul pentru hirotonie, și este motivată de o

înclinaţie lăuntrică spre cele sfinte; fiind numită și chemare subiectivă sau vocaţie pentru preoţie

propriu-zisă ea este afirmată şi formată în timp, printr-o pregătire teologică personală, necesară

pentru a deveni prin hirotonie preot. Această chemare interioară, indică pe de o parte

responsabilitatea personală în alegerea slujrii preoţești, şi totodată, verifică trăinicia comunicării

directe cu Dumnezeu revelat în acel „glas de chemare în sufletul fiecărui om",161

prin

consimţământul celui ales: „Alegându-te pe tine din popor şi din neamurile la care te trimit"

(F.A. 26,17).

De fapt, Hirotonia este împlinirea vocaţiei subiective, după ce s-a dezvoltat corespunzător

prin pregătire,162

deoarece, vocaţia nu exclude, ci chiar impune o pregătire stăruitoare, bogată şi

mereu controlată",163

o pregătire atentă şi stăruitoare, căci Dumnezeu nu cheamă la preoţie

oameni inapţi pentru această înaltă slujire, fără capacitate pentru exercitarea ei.

Biserica nu așteaptă ca aceste lucruri să se întâmple de la sine, și face ea însăși dovadă de

exigență și implicare, atât în selecția cât și în formarea slujitorilor săi, atunci când le cere în mod

explicit preoților o ţinută fizică de prestanţă şi demnitate, dar mai ales, când cere ca preotul să fie

împodobit cu darurile alese ale minţii şi cu o întinsă cultură, iar un preot ortodox responsabil are

conştiinţa că slujeşte timpului lui, cu întrebările şi soluţiile ce trebuie căutate şi aflate. El e dator

să cunoască, deci, preocupările, scrisul, cultura vremii lui, „pentru a nu cădea sub osânda unui

înstrăinat, a unui izolat de viaţă"164

.

160 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 148 161 Irineu Pop Bistriţeanul, Preoţia şi arta pastorală, p. 11. 162 Pr. Prof. I. G. Coman, după Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Vocaţia (chemare) către preoţie, p. 320. 163 Irineu Pop Bistriţeanul, Preoţia şi arta pastorală, p. 13. 164 Pr. Conf. Dr. C-tin Galeriu, Slujirea preoţească după Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură, p. 9

Cunoaşterea Scripturii, a scrierilor Sfinţilor Părinţi şi a teologiei în general, nu exclude,

însă, cultura laică, o altă notă importantă a personalităţii. O cultură laică bogată îi oferă preotului

mai multe puncte de contact cu viaţa spirituală a omenirii165

. În special cultura filosofică este

necesară preotului nu numai pentru a-şi forma propria sa convingere, ci şi pentru convingerea

altora. Pe omul cult îl vom apropia, dacă noi înşine suntem înarmaţi cu o cultură superioară,

pătrunsă, însă, de spiritul creştin166

.

Biserica este singura depozitară a descoperirii dumnezeiești și, ca atare, singura autoritate

hotărâtoare și infailibilă în ceea ce privește Adevărul descoperit nouă de Mântuitorul. Numai

Biserica este chezășia justeții interpretării și a propovăduirii acestui adevăr în lume, fiindcă

numai Biserica deține "canonul adevărului", cum atestă Sf. Irineu. Aceasta, fiindcă numai în

Biserica lucrează Duhul Sfânt, pentru păstrarea neîntinată a Adevărului mântuitor. 167

Un preot, nu poate fi un preot ״mare", adică bun, fără să fie om de cultură. Învrednicirea

prin harul hirotoniei — ״Vrednic este"! — îl abilitează doar ca instrument de transmitere a

harului, curăţindu-1 prin sfinţire (se şi zice: ״a fost sfinţit preot"), dar dacă face numai atâta,

rămâne la valoarea cablului electric prin care vine lumina, sau al canalului prin care vine apa din

izvor. Pentru a le putea face pe toate acestea însă, acel ״vrednic este", pronunţat de episcop la

hirotonie, mai trebuie ajutat de ceva, şi anume de o adâncă şi atotcuprinzătoare cunoaştere de

către preot a sufletului omenesc, a gândurilor, a potențelor, a slăbiciunilor şi a virtuților

oamenilor şi mai ales, să aibă o ascuţită capacitate de diferenţiere şi nuanţare, de la om la om.168

„Vocaţia preoţească nu poate rodi fără cultură, fără cultură integrală... Vocaţia precede în

general pregătirea, dar ea se precizează, se clarifică şi se definitivează prin pregătire. De aceea,

vocaţia trebuie să fie echipată cu o pregătire vrednică de ea, capabilă să pună în acţiune toate

forţele şi manifestările ei. Pregătirea constă atât în însuşirea unui ansamblu de cunoştinţe şi

practici profesionale, cât mai ales în angajarea şi orientarea tuturor puterilor spirituale în slujba

vocaţiei"169

.

165 Arhim Iuliu Scriban, Chemarea preotului, p. 66. 166 G. G. Antonescu, Pedagogia generală, Bucureşti, 1944, p. 546. Domnia sa este de părere că "influenţa

puternică pe care preoţii protestanţi şi catolici o au asupra lumii culte din Apus se datorează în cea mai mare parte

tocmai acelei pătrunderi filosofice a religiei creştine ", Ibidem. 167 Diac. Prof. Dr. Nicolae Balca, Formarea Clerului în Biserica Ortodoxă, în "Mitropolia Olteniei", nr. 1-2/1976,

p. 24 168 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 105-106. 169 Pr. Prof. I. G. Coman, după Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Vocaţia (chemare) către preoţie, p. 327.

În acest sens, marele pedagog creştin Simion Mehedinţi declară : Fără îndoială, e mare

neajuns pentru omul care munceşte cu braţele, să fie lipsit de lumina cărţii ; dar e mai mare

nenorocire să citeşti mereu, fără să duci la îndeplinire cele citite.170

Edificiul concepţiei sale

pedagogice se construieşte, așadar, nu doar pe ideea de muncă, așa cum prea simplu s-a afirmat,

repetându-se titlul unei lucrări a domniei sale, ci, mai degrabă pe o educație aplicată, sau, pe un

pragmatism educativ, adică pe implementarea în viață a cunoștințelor acumulate prin educație.

Pentru formarea și desăvârșirea deprinderilor preoţeşti avem ca modele pe Sfinţii Părinţi,

oameni de vocaţie, cu talent şi mari orizonturi duhovniceşti, iar în acest sens, Sf. Ioan Gură de

Aur îi avertizează pe slujitorii altarelor : „Dacă primeşte cineva această grijă, trebuie să aibă

multă înţelepciune, mult har de la Dumnezeu, un caracter încercat - cea mai curată viaţă; trebuie

să aibă şi o virtute mai mult decât omenească"171

, urmată de pregătirea continuă teologică şi

conştiinţa că „Învăţat e omul care se învaţă necontenit pe dânsul şi învaţă necontenit pe alţii"172

.

„Fiinţa omenească fiind purtătoarea unui suflet nemuritor şi al chipului lui Dumnezeu

(Facerea 1,26), este posessoare a unui fond moral cu multiple şi variate posibilităţi de actualizare

şi modelare. Practicarea cu ajutorul harului divin, a virtuţilor morale, religioase, într-un climat

moral, spiritual, sănătos, cultivarea conştiinţei, a demnităţii omului şi a valorii sale unice, sunt

factori care contribuie la formarea caracterului religios-moral, a conştiinţei împlinirii destinului

său în lume, a vocaţiei sale de colaborator al lui Dumnezeu în lucrarea de spiritualizare a

vieţii”173

.

Viața cea nouă în care petrece creștinul paulin e o continuă colaborare între harul

dumnezeiesc și libertatea individuală.174

Un pedagog creştin al zilelor noastre făcea următoarea remarcă : „A fi om înseamnă nu

numai a trăi sub vremuri, ci a fi stâlp înfipt în contra vijeliei, a fi statornic în contra vânturilor,

care încearcă să te doboare”175

.

Pedagogia creştină fundamentată pe învăţătura Sfintei Evanghelii a avut întotdeauna ca

obiectiv prioritar formarea de caractere creştine nobile, sfinte, curate, capabile să întrupeze

modelul divin de viaţă al Mântuitorului. Mărturie în acest sens ne stau exemplele grăitoare ale

170 Simion Mehedinţi, Prefaţă la ediţia a 4-a, în Altă creştere – Şcoala muncii, 2009, p. 20 171 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, p. 32. 172 Nicolae Iorga, Cugetări, p. 92. 173 Nichifor Crainic…, Tinereţe şi înviere..., p. 9. 174 Diacon Dr. Grigorie T. Marcu, Antropologia paulină, p. 267. 175 Prof. Dr. Vasile Ispir, Principiile educaţiei creştine, în „B. O. R. ”, LXIV, (1946), nr. 1-3, p. 116.

marilor atleţi ai creştinătăţii : apostoli, mucenici, ierarhi, cuvioşi şi deprţi. Ei au tradus în faptă

cuvântul evanghelic al dumnezeiescului Învăţător, Care a legiuit cu poruncă zicând : „V-am dat

vouă pildă ca precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan XIII, 15), căci „cel ce va face şi

va învăţa aşa pe oameni, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor” (Matei V, 19).176

Din cuvintele: „de doreşte cineva episcopie.” Reţinem că posibilitatea intrării în cler este

deschisă oricărui creştin care doreşte acest lucru şi are şi pregătirea necesară (comp. şi: Mt. XVI,

24; Mc. VIII, 34; Lc. IX, 23).

Slujirea preotului este “sublimă şi complexă, pretinzând de la preot calităţi deosebite, o

pregătire temeinică, un suflet ales, răbdare în toate, însă mai ales dragoste de Dumnezeu şi faţă

de oameni”,177

motiv pentru care Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Demnitatea preoției este așa de

mare, că este cu adevărat necesară o chemare din partea lui Dumnezeu, pentru ca numai cei

vrednici să îmbrace această demnitate178

, iar în ce privește selectarea celor mai potriviți pentru

hirotonie trebuie observată responsabilitatea Bisericii și marea însemnătate pe care o are pentru

Biserică educarea celor ce se pregătesc să devină slujitori ai altarelor,179

prin reprezentanții ei cei

mai înalți, adică episcopii, deoarece și cei care hirotonesc pe cei nevrednici sunt tot atât de mult

pedepsiţi ca şi cei care au fost hirotoniţi nevrednici fiind, cu atât mai mult dacă episcopii nu

cunosc pe cei pe care îi hirotonesc.

Subliniind responsabilitatea educatorului, Simion Mehedinţi spunea chiar că nu există

copil rău, ci numai copil în care nu ai descoperit încă partea cea bună180

; adică și un copil care

nu are o vocație manifestă, într-un domeniu oarecare, cu siguranță are ceva bun de oferit

societății, iar acel bun trebuie descoperit și dezvoltat de educația ulterioară.

Iată cum interpretează Sf. Ioan Gură de Aur responsabilitatea selectării candidaților la

slujirea preoțească în următorul pasaj la Sf. Apostol Pavel; „Că nu spun acum aceste cuvinte ca

să te sperii, ci ca să vezi care este adevărul, ascultă ce grăieşte fericitul Pavel către ucenicul său

Timotei, iubitul şi adevăratul său fiu sufletesc: „Mâinile degrab să nu-ţi pui pe nimeni, nici nu te

fă părtaş la păcate străine" (1 Tim. 5, 22).181

176 Arhimandrit Lector Univ. Dr. Vasile Miron, Formarea caracterului şi personalităţii religios morale..., p. 381 177 Aimé Puech, Histoire de la littérature greque chretienne, III, p. 102. 178 A se vedea: Despre Preoție, cartea a III-a si cap. 2 din cartea a IV-a. 179 Diac. Prof. Dr. Nicolae Balca, Formarea Clerului în Biserica Ortodoxă, p. 23 180 Simion Mehedinţi, Scrieri despre educaţie şi învăţământ. Antologie, p. 154. 181 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Cartea a IV-a, cap. 2, 2004, p. 125.

Sfântul Ciprian spune că a intra în preoție fără de vocație, fără a fi chemat și pregătit la

aceasta, este o "sacrilegia temeritas". Pentru a nu da ocazie unui asemenea sacrilegiu și pentru a

împlini sfatul Apostolilor de la I Timotei, V, 22. Biserica trebuie să se îngrijească singură de

educația și formarea slujitorilor altarelor ei. Iată înca un motiv ce pledează pentru pregătirea

candidaților la preoție numai în școli și institute de învățământ puse sub directa jurisdicție și

supravegherea Bisericii și care să fie astfel organizată, încât să facă imposibil acel "sacrilega

temeritas", despre care vorbește Sfântul Ciprian.182

Și dacă ne referim la momentul hirotoniei, trebuie spus că cercetarea vocației și

responsabilității este făcută pe toate treptele ierarhiei, încât însuși arhiereul este chestionat de

către ceilalți episcopi prezenți, înaintea săvârșirii propriu zise a Tainei, în legătură cu principalele

capitole ale învățăturii de credință a Bisericii, pe care trebuie să dovedească că o cunoaște și să

jure, mai apoi, că o va păzi. El își va exercita acest drept în mod permanent, evidențiat, cu

precădere, în cadrul sinodal.183

Candidatul la preoţie, trebuie să posede o pregătire intelectuală solidă, care să dubleze

profilul său moral, iar marele ierarh Vasile - la fel ca toţi ceilalţi Părinţi -, cerea ferm de la

candidatul pentru preoție, pe lângă vocaţie, sfinţenie şi dragoste, “să facă dovada unei temeinice

pregătiri intelectuale, a unui orizont larg şi a unei cunoaşteri aprofundate a teologiei”184

.

Între condițiile necesare hirotoniei Sf. Apostol Pavel indică și o mărturie bună din partea

comunității creștinilor. Când e vorba să alegi un om vrednic de preoţie, nu trebuie să te

mulţumeşti numai cu părerea mulţimii. Astfel de lucruri au nevoie de multă cercetare și, o dată

cu aceasta, trebuie să-1 cercetezi şi pe el mai mult decât orice şi, mai presus de toate, viaţa lui.

Când fericitul Pavel a spus: „Trebuie să aibă şi mărturie bună de la cei din afară" (1 Tim. 3, 7),

n-a înlăturat cercetarea amănunţită şi temeinică şi nici n-a spus că părerea mulţimii este o dovadă

suficientă a vredniciei lui, pentru că, după ce vorbise mai înainte multe despre însuşirile sufleteşti

ale celui ce are să se facă preot (1 Tim. 3, 1-6), a adăugat mai pe urmă şi această condiţie, ca să

ne arate că la astfel de alegeri nu trebuie să ne mulţumim numai cu părerea mulţimii, ci trebuie

adăugate şi celelalte însuşiri. Se întâmplă de multe ori ca părerea mulţimii să fie greşită; dar dacă

cercetezi mai înainte viaţa şi sufletul celui propus pentru preoţie, nu mai poţi bănui nici o

182 Diac. Prof. Dr. Nicolae Balca, Formarea Clerului în Biserica Ortodoxă, p. 33 183 Filip Albu, Demnitatea episcopală în biserica ortodoxă și slujirea sa învățătorească, în rev. Teologia, Anul

XIII, nr. 2, 2009, p. 257 184 Pr. Mircea Basarab, Chipul preotului după Sfinţii Trei Ierarhi, p. 4.

primejdie din partea părerii mulţimii. De aceea Pavel cere să vezi şi care e părerea mulţimii, după

ce i-ai cercetat mai înainte viaţa şi sufletul. Nu s-a mărginit să spună atât doar: „Trebuie să aibă

o mărturie bună", ci a adăugat „ş/ de la cei din afară", voind să arate că înainte de părerea

mulţimii este nevoie de o cercetare amănunţită a celui propus pentru preoţie.185

Sf. Vasile cel Mare vedea preoţia ca pe o “sarcină de grea răspundere ce necesită o

pregătire atentă şi o viaţă curată, preotul fiind un om al faptelor”186

.

De altfel, toți autorii tratatelor despre preoţie, din epoca patristică, pun mare preţ pe

calitățile personale ale preotului, dacă sunt ulterior desăvârșite în pregătirea intelectuală şi

ştiinţifică a candidaților la preoţie şi pe funcţiunea învăţătorească a preoţiei. 187

Dar nu numai biserica, ci și lumea ține preoția sub interogare permanentă. O ține sub

judecată cu privire și la învățătură, și la învățători, pentru că în creștinism, învățătura se justifică

prin ea însăși, dar, se justifică și prin învățători. Lumea întreabă : cum e predicatorul învățăturii ?

O exprimă cu adevărat ? Crede în ea ? Sau predicatorul învățăturii doar se preface că e credincios

? Și dacă e așa, de ce vrea totuși s-o impună ?188

Părintele Dumitru Stăniloae remarca puterea de influenţare a cuvântului, în rău sau în

bine, după felul cum este întrebuinţat: „Cuvântul zideşte, dar poate şi dărâma în ordinea

spirituală a vieții, deoarece prin cuvânt omul devine subiect plin de putere asupra altora”189

.

Puterea mare a cuvântului se găseşte la puţini oameni. De aceea e cu atât mai preţioasă,

iar preotul care este deja înzestrat cu darul vorbirii va trebui să studieze încontinuu: ״Elocvenţa

fiind un dar, nu al naturii, ci al învăţăturii190

, când cineva ajunge pe culmile ei, poate s-o piardă,

dacă nu-şi cultivă această putere prin studiu şi exerciţiu neîntrerupt".191

Deoarece : ...Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos (Rom., 10,

17), se înțelege uriaşa responsabilitate a celui chemat să predice, iar pregătirea lui se cere a fi

185 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Cartea a II-a, cap. 5, 2004, p. 63. 186 Sf. Ioan Hrisostom, Omilia XIII la Geneză II, 4, Migne, PG, LIII, 110, cf. Pr. Prof. I. G. Coman, Atitudinea

practică a Sfinţilor Trei Ierarhi, p. 540; Pr. Prof. Ştefan Alexe, Consideraţii despre preoţie şi Biserică la Sfinţii Trei

Ierarhi, p. 56. 187 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Chipul preotului după Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, p. 12 188 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 75. 189 Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, p. 219.

190 Poëta nascitur, orator fit.

191 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Cartea V, 5 (Migne, P. G. XLVIII, col. 674).

direct proporţională cu această responsabilitate a vorbirii, esenţială atât preoţiei, cât şi firii umane

înseşi, pentru că omul este fiinţă cuvântătoare: fiinţă care se distinge, se manifestă prin cuvânt192

.

Nu spunem o noutate atunci când amintim faptul că poţi foarte bine să fii un recunoscut

specialist în teologie, să fii un excelent duhovnic sau trăitor în cele sfinte, dar să nu fii în stare să

transmiţi sau să-i formezi şi pe alţii în perspectiva valorilor pe care tu le întrupezi. Poate că şi

acesta este rostul după care Sfântul apostol a învăţat despre deosebirea între apostoli, preoţi şi

didascali193

. De aceea, o primă greşeală constatată atât la preoţi dar şi la pedagogi este confuzia

de ordin terminologic dintre învăţământul religios şi educaţia religioasă.

Și de aceea, preotul creştin trebuie să aibă, nu numai o mare pricepere de a vorbi, dar mai

ales, trebuie să știe ce vorbește și pentru aceasta el are nevoie de o bogată şi variată formaţiune

intelectuală, el trebuie să fie o comoară de filosofie şi ştiinţă. Apostolul Pavel e, în această

privinţă, un model incomparabil, și pentru aceasta era prezentat ca un vorbitor de mare talent,

dar, Pavel strălucea, nu prin retorica lui ci, mai ales prin gnoza, prin ştinţa lui.194

În rezumat, pregătirea literară, ştiinţifică şi practică a preotului este o condiţie

fundamentală de existenţă a bisericii lui Iisus Hristos. Când această pregătire e la maximum,

biserica poate fi sigură de cucerirea integrală a lumii. În această privinţă, Apostolul Pavel rămâne

un model neîntrecut. 195

Formarea ştiinţifică, adică cea filologică şi teologică, îl menţine pe episcop la înălţimea

rangului său şi îl arată pe el vrednic de lucrarea pusă înaintea lui, aceea de preot liturghisitor şi

capabil să interpreteze Sfintele Scripturi, să înveţe şi să transmită adevărurile ce se află în ele, să

îi îndrepteze şi să îi întoarcă iarăşi pe cei căzuţi din aceste adevăruri şi pe cei rătăciţi de la

credinţă, să alunge cele necucernice, într-un cuvânt, să-şi păzească turma lui prin cuvântul

adevărului. 196

192 Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Preoţia ca slujire a cuvântului, p. 294 ; În acelaşi context, P. C. Sa afirmă:

"Lumea noastră spirituală şi Cuvântul care o revelează (Iisus Hristos, n. n...) constituie darul, bogăţia, unicitatea

noastră... Cuvântul e raza de lumină şi iubire care ţâşneşte din soarele lăuntric al Spiritului. Este întrupare şi

revelaţie a universului gândirii noastre, aşa cum Dumnezeu-Cuvântul este revelaţia dumnezeirii. Cuvântul este

răspunsul şi mesajul nostru către Dumnezeu şi către lume... " Ibidem, p. 295. 193 Sfîntul Apostol Pavel, enumeră după calitatea lor o serie întreagă de harismatici (Ep. I Corinteni l3), distingînd

totuşi trei harisme principale: “Pe unii ia pus Dumnezeu în Biserică întîi Apostoli, al doilea Profeţi, al treilea

Didascali” (I Cor l2, 28). Iar Sfînta tradiţie a deosebit clar între slujirea preotului şi slujirea didascalului. 194 Pr. Ioan G. Coman, Sublimul preoției creștine, p. 16 195 Ibidem, p. 19 196 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, p. 72-73

Formarea teologică este necesară fiindcă îl arată pe preot sau pe episcop încercat pentru

înalta lui lucrare preoţească. Fără o instruire ştiinţifică potrivită, se va abate în toate şi se va arăta

nevrednic de starea sa şi de înălţimea vederii sale. La pregătirea bisericească şi teologică

contribuie cunoştinţa întregii predanii apostolice şi a rânduielii bisericeşti, pe care păstorul

duhovnicesc, ca învăţător al ei, este dator să o cunoască cel mai bine.

Sf. Nicodim Aghioritul spune : „Trebuie ca tu, care vrei să te faci preot duhovnic, să ai,

spre deosebire de ceilalţi, o cunoaştere şi iscusinţă deosebită a Scripturii celei vechi şi celei noi, a

dogmelor credinţei, care se cuprind în Crez şi, mai ales şi îndeosebi, a tuturor canoanelor

apostolice, ale sinoadelor şi ale Părinţilor, în deprinderea cărora trebuie să te îndeletniceşti,

noaptea şi ziua"197

.

Pregătirea ştiinţifică a păstorului este cea mai necesară. fiindcă el trebuie să fie pregătit să

dea oricui temei pentru nădejdea în Hristos (I Petr. 3:15). Trebuie să cunoască doctrinele

religioase ale heterodocşilor şi hotărârile Sfintelor Sinoade împotriva lor. Trebuie să cunoască

istoria Bisericii, istoria dogmelor, dogmatica şi morala, dezvoltate din dreapta interpretare a

Scripturilor. Episcopul trebuie să fie pregătit enciclopedic, fiindcă are nevoie de cunoştinţe

multiple, din mai multe domenii, ca să poată face faţă întrebărilor felurite puse lui, întărindu-se

astfel, pentru a da răspunsuri la diferitele teorii. Un episcop nedesăvârşit format nu va izbuti în

scopul său şi va cădea din starea şi rangul său. De aceea episcopul trebuie să fie sporit

duhovniceşte şi multiplu instruit, dar în primul rând să fie desăvârşit teolog. 198

Iată deci un alt motiv pentru care spre succesul predicii, preotul va trebui să posede o

cultură bogată şi variată, încât preotul să fie cu adevărat „o comoară de filosofie şi ştiinţă"199

.

Această condiție presupune un studiu continuu, căci numai aşa va dobândi o pregătire integrală şi

perfectă, imperios necesară fiecărui preot, deoarece, în confruntările lui cu oamenii, întâlneşte

concepţii, idei, teorii şi caractere diferite. „Duşmanii, zice Sfântul Ioan, nu se servesc toţi de

aceleaşi arme şi n-au planul să ne atace într-un singur fel. Cel ce are de dus lupta împotriva

tuturor trebuie să cunoască tehnicile lor... dacă acel care vrea să învingă nu cunoaşte aspectele

tehnicii, diavolul ştie că printr-o singură porţiune, dacă este neglijată, poate să-şi introducă

tâlharii ca să fure oile"200

.

197 Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Episcopiei Râmnicu Vâlcea, f. a.,p. 8. 198 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, p. 73 199 Pr. Prof. Dr. I. G. Coman, Frumuseţile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Timişoara, 1988, p. 184. 200 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, IV, 4, p. 101.

Există însă totdeauna un risc atunci când preoții vor să-i învețe pe oameni adevărul lui

Dumnezeu. De altfel, este suficient să privim la Mântuitorul, la apostoli şi la toţi cei care au fost

martirizaţi sau au suferit pentru că au spus Adevărul, și conform II Timotei 2,15, l-au spus ca un

lucrător care nu are de ce să se ruşineze, ca un împărţitor corect201

al cuvântului adevărului.

Mântuitorul a spus: Le-am dat Cuvântul Tău, şi lumea i-a urât (loan 17:14), iar în altă

parte Biblia spune cât se poate de clar: De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în

Cristos Isus vor fi prigoniţi (2 Timotei 3:12). De foarte multe ori însă, preoţii şi clericii în

general, nu au dorit să-şi asume acest risc, ci au preferat, să găsească modalitatea de a-i mulţumi

pe oameni, sacrificând Adevărul lui Dumnezeu. 202

Pentru Sfântul Ioan aportul cuvântului la misiunea preoţească este inegalabil,203

iar, dacă

nu este deja, Sf. Ioan arată că preotul poate să devină un remarcabil predicator, dar, pentru

aceasta are nevoie de o pregătire intensă şi permanentă. Astfel, zice Sfântul Ioan : O predică

slabă a unui orator neînsemnat, aduce mai puţine prejudicii oratorului, decât o predică similară,

rostită de un mare orator204

. Având în vedere efectul extraordinar al predicii asupra sufletelor

credincioşilor, fiecare preot trebuie să lupte pentru a dobândi această „putere a cuvântului", dacă

nu o are prin vocație205

, iar Sfântul Ioan, el însuși un predicator de excepţie al Bisericii creştine,

confirmă faptul că „nu te naşti cu talent oratoric, ci îl dobândeşti prin studiu"206

.

Pot exista oratori neiscusiţi în îmbinarea frazelor, spune Sf. Ioan Gură de Aur, în alte

slujiri, dar, sub nici o formă, nu se poate accepta printre preoți, un orator „neiscusit în ştiinţe... În

precizia dogmelor207

, ceea ce se previne și dobândeşte prin „cercetarea Sfintelor Scripturi"208

.

Slujirea preotului este să-i învețe pe alții, dar și pe sine calea spre mântuire, Forma, conținutul și

201 Termenul grec orthotomeo apare numai aici în scrierile NT. În VT, descrie drumul trasat sau nivelat drept

(Prov 3,6; 11,5). În greaca patristică este folosit în sens metaforic: a trasa făgaşuri pentru roţi pentru a nu deraia; a

croi drept după model; a zidi după dreptar. Fiind vorba de cuvânt, verbul înseamnă „a transmite cu fidelitate

cuvântul” sau „a nu se abate de la adevăr”, „a spune direct adevărul, fără ocolişuri”. (Scrisoarea a doua a Sfântului

Apostol Paul către Timotei, 2,15, în Scrisorile Sf Paul - Noul Testament și Psalmii, nota b, p. 491). 202 Cornel Filip, Păgânizarea creştinismului apostolic, p. 133. 203 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie IV, 3, p. 99: „Cuvântul este instrumentul, cuvântul este hrana,

cuvântul este cel mai bun aer. El ţine loc de medicament, el ţine loc de cauterizare, el ţine loc de bisturiu. Dacă

preotul trebuie să ardă sau să taie neapărat să se folosească de cuvânt. Dacă predica nu-i în stare să facă aceasta,

zadarnice sunt toate celelalte. Prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit, prin predică smerim sufletul îngâmfat; prin

predică tăiem ce-i de prisos; prin predică împlinim cele de lipsă; prin predică lucrăm pe toate celelalte care ne ajută

la însănătoşirea sufletului". 204 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie V, 5, p. 117. 205 Pr. Nicolae Chifăr, Preoţia după învăţătura Sf. Trei Ierarhi, p. 167 206 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie V, 5, p. 117; Sfântul Grigorie de Nazianz, Despre preoţie 35, p. 177. 207 Idem, Despre preoţie IV, 6, p. 107. 208 Sfântul Vasile cel Mare, Epistola II, III, în „Părinţi şi scriitori bisericeşti", vol. 12, p. 119.

scopul instrucției și educației clerului creștin sunt în dependență de misiunea înaltă și divină pe

care preotul Bisericii lui Hristos o are de îndeplinit.209

Așadar, fiind preoţia o demnitate foarte înaltă, se impune ca recrutarea clerului să se facă

cu o rară scrupulozitate, și nu numai atât dar și problema cultivării și a educației clerului trebuie

să fie privită din multe puncte de vedere : a) doctrinar; b) canonic, c) istoric și d) pedagogic. 210

Autorul tratatului Despre Preoţie cere viitorului cleric, în primul rând, prestanţă fizică.

,,Dacă trupul nu e robust, ardoarea sufletului rămâne redusă la ea însăşi şi nu e capabilă să treacă

la realizări"211

.

Hirotonia trebuie așadar precedată de o cercetare minuţioasă şi scrupuloasă a

candidatului. ,,Trebuie ca hirotonisitorul să facă o amplă examinare a candidatului ; cu mult mai

amplu trebuie să-şi facă această examinare candidatul însuşi"212

.

Să fie aduşi la preoţie aceia care întrec cu mult pe ceilalţi şi care sunt cu atât mai presus״

de ceilalţi, în ce priveşte virtutea sufletului lor, cu cât era Saul, prin mărimea corpului său, mai

presus de întregul popor al Ebreilor, şi chiar cu mult mai mult decât atât"213

.

Preotul trebuie să fie de o înţelepciune şi vioiciune excepţionale. Nu înţelepciunea omului

timorat sau izolat de lume, ci aceea a conducătorului activ şi a tatălui răspunzător de tot ce se

întâmplă sub autoritatea sa. ״Preotul trebuie să fie sobru, cu multă băgare de seamă şi înzestrat cu

nenumăraţi ochi, pentru a trăi nu numai pentru el însuşi, ci şi pentru aşa de marea mulţime a

oamenilor"214

. De altfel, cel căruia Hristos i-a încredinţat turma raţională va plăti cu sufletul său

pentru ea215

.

,Se cuvine ca preotul să fie nu numai curat, aşa cum se impune într-o asemenea servire״

dar şi foarte priceput şi încercat în multe lucruri, cunoscând cele ale vieţii la fel cu cei ce-s prinşi

în valurile ei, şi, totuşi, dezbrăcat de ele mai mult ca monahii care locuiesc în munţi. Deoarece

preotul trebuie să fie în legătură cu bărbaţi care au soţii, care cresc copii, care au servitori, care

sunt încărcaţi de bogăţii, care au servicii publice, care sunt învestiţi cu magistraturi, se cuvine ca

el să fie felurit înzestrat ; zic felurit înzestrat, dar nu viclean, nu adulator, nu ipocrit, ci plin de

multă afabilitate şi bună credinţă, ştiind să se modereze în chip folositor, atunci când

209 Diac. Prof. Dr. Nicolae Balca, Formarea Clerului în Biserica Ortodoxă, p. 20 210 Ibidem, p. 23 211 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Cartea VI, 5 (Migne, P. G. XLVIII, col. 682). 212 Idem, Despre preoţie, Cartea IV, 2 (Migne, P. G. XLVIII, col. 663). 213 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Cartea II, 2 (Migne, P. G. XLVIII, col. 633.) 214 Ibidem, Cartea III, 12 (Migne, P. G. XLVIII, col. 648) 215 Ibidem, Cartea II, 2 (Migne, P. G. XLVIII, col. 633).

iraprejurarea o cere ; să fie bun şi sever în acelaşi timp. Nu se va folosi de aceiaşi măsură faţă de

toţi păstoriţii lui"216

.

De origine divină prin instituirea ei, de esenţă supranaturală prin Harul divin care stă la

temelia ei, cerească prin scopul ei final, care este mântuirea sufletelor, preoţia nu poate fi o

simplă funcţie, o carieră ca toate celelalte ocupaţii, sau îndeletniciri lumeşti, puse în serviciul

societăţii omeneşti, ci o misiune, un apostolat, o slujire; slujirea lui Dumnezeu spre slujirea

oamenilor, și în acest fel, preoţia se situează deasupra oricărei profesii, întrece în valoare, în

demnitate şi însemnătate toate îndeletnicirile, rangurile şi titlurile de nobleţe, toate dregătoriile

omeneşti.217

Lucrarea preotului nu este profesiune, ci misiune și propovăduire constructivă, pentru a

mântui, și blândă, nu conflictuală, nici măcar pentru a învinge prozelitismul, mai ales, pentru că

de la lucrarea lui se cere mai mult decât oricărei profesiuni, sau mai corect i se cere ceva în plus

față de optimul cererilor oricărei profesiuni, și anume, pe lângă a fi un om cu pregătire și

cunoștințe - teologice -, preotului i se cere, să fie în permanență, un om moral, un om al lui

Dumnezeu, un reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ;218

Exercitarea unei profesii presupune o pregătire generală (teoretică și practică) și o

formare specializată realizate într-un cadru instituționalizat (școală, universitate etc.) și/sau prin

practicarea ei efectivă (învățare, ucenicie, formare la locul de muncă). Profesia este specialitatea

sau calificarea obținută prin studii și certificată la absolvirea acestora,219

și pe care un om o

săvârșește ca pe o carieră personală.

Cariera este traseul parcurs de o persoană, de la nesemnificativ la extrem de valoros, în

profesarea/exercitarea unor activități care presupun o anumită pregătire și formare, concretizate

în competențe și capacități specifice, atestate, certificate și dovedite în exercitarea profesiilor –

accepțiune restrânsă220

.

Spre deosebire de alte slujiri din domenii laice : „Preotului i se cere mai mult decât

oricărei alte categorii de funcționari, dacă e să plasăm preoția în categoria profesiunilor.”221

216 Ibidem, Cartea VI, 4 (Migne, P. G. XLVIII, col. 681-682). 217 Pr. prof. D. Stăniloae. Sublimitatea preoţiei şi îndatoririle preotului, în revista "Mitropolia Olteniei", an 1957,

nr. 5-6, p. 304. 218 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 24. 219 Ion Al. Dumitru, Consiliere psihopedagogică : baze teoretice și sugestii practice, p. 203. 220 Ibidem. 221 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 23.

Totuși, preoţia nu este o profesie, deși, preotul e un făcător de bine, - dacă se poate spune aşa -,

de profesie, dar a fi de profesie făcător de bine, e un act de dăruire. 222

Pentru acest motiv Sf. Apostol Pavel îi cere lui Timotei : "Sileşte-te să te arăţi încercat,

înaintea lui Dumnezeu lucrător cu faţa curată, drept învăţând cuvântul adevărului" (II Timotei II,

15), pentru că bine este nevoitorului să cugete că e mai mic decât lucrarea lui, dar să facă lucruri

mai mari decât frica lui. Căci astfel se va afla cinstit la oameni şi lucrător neruşinat lui

Dumnezeu.223

Mai mult chiar, în I Timotei 4,7 Sf. Apostol Pavel îl îndeamnă pe Timotei direct la

propria perfecționare folosind pentru aceasta cuvântul „Deprinde-te”, de la termenul grec

gymnazo, care indică o activitate de antrenare sportivă, foarte cunoscută în tot Orientul. La Efes,

sediul episcopatului lui Timotei, aveau loc efesiadele – jocuri sportive organizate din patru în

patru ani. Concurenții aveau nevoie de un antrenament special individual constant, sub

conducerea antrenorului (gymnasiarchos). Exista o mare preocupare pentru forma fizică a

concurenților ce reprezentau cetatea, ei contribuind la creșterea reputației comunității. Pe de altă

parte, păstrând tema dar schimbând nivelul, comunitatea creștină din Efes, fiind „antrenată” de

Timotei în evlavie, întrecea cu mult mentalitatea și practicile păgâne.224

În urma unei pregătiri creștine specifice, îndelungată, potrivită și susținută, preotul

câștigă deprinderi esențiale pe care le folosește apoi ca unelte : „a fi, a ști, a face. A fi creștin. A

ști învățătura și rânduiala creștină. A face fapte în modul creștinesc.”225

De altfel, responsabilitatea preotului față de el însuși este să fie un învățător care să nu-și

dea răgaz, și să-și îmbunătățească mereu pregătirea și instrumentele de lucru. Dar mai ales, să-și

arate inima caldă și deschisă. Preotul trebuie să perceapă așteptările celorlalți și să facă în așa fel

ca să devină mai mult decât se așteaptă de la el, încât să îi uimească.226

Iar astăzi și laicii recunosc : „Dimensiunea educativă a dezvoltării sociale se realizează,

în principal, prin învăţământ - unul dintre instrumentele importante prin care societăţile

stimulează, dirijează şi controlează procesele dezvoltării. Şcoala, componentă a ansamblului de

222 Ibidem, p. 12. 223 Ilie Ecdicul, Filocalia 4, p. 287. 224 Scrisoarea întâi a Sfântului Apostol Paul către Timotei, 4,7, în Scrisorile Sf Paul - Noul Testament și Psalmii,

nota b, p. 483. 225 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 56. 226 Ibidem, p. 108.

capacităţi endogene ale dezvoltării sociale227

, trebuie să contribuie la realizarea "capitalului

uman" - concept reconsiderat de Gary S. Becker228

, iar funcţiile demersului didactic s-au

diversificat, se învaţă pentru exact „uneltele” despre care vorbeam mai sus : a şti, a face, a fi, a

trăi în comunitate”229

.

De asemenea, în pedagogia actuală sunt excluse pedepsele230

morale sau fizice, ceea ce

poate fi benefic, pentru că pare să ne apropie de acea pedagogie a dragostei cerută de Noul

testament. Cu siguranţă că autoritatea bazată pe dragoste este net superioară celei bazate pe frică

şi constrângere dar este şi mai greu de realizat pentru că presupune însuşirea atitudinii creştine în

spirit şi nu doar în literă, astfel încât „omul de la catedră” la ora de instruire religioasă nu este un

profesor, ci un model formativ al „prieteniilor săi” - elevii, el având doar menirea de a transmite

acestora din urmă dragostea de semeni şi implicit de Dumnezeu, însă acest lucru se întâmplă

numai prin iubire, şi nu prin forţă, aşa cum aflăm din cuvintele următoare : „Nu te amesteca în

conştiinţa nimănui. E o supremă cruzime să încerci a apăsa pe sufletul cuiva. Între naştere şi

moarte e o singură viaţă nu două. Cu ce drept te amesteci în forul interior al altui suflet? Orice

om îşi are socoteala sa cu eternitatea, dacă sufletul lui e capabil de o astfel de mare socoteală.

Crezi oare că poţi veni poliţieneşte să robeşti inima cuiva? Poţi să pui pe cineva cu de-a sila pe

rug; îi poţi sfâşia carnea de pe oase, ... poţi să-l prefaci în cenuşă ... Se poate. Dar stăpân pe

cugetul şi pe simţirea altuia nu poţi fi prin silnicie niciodată. Un singur imperativ e valabil: al

iubirii. O singură cale poate duce spre reala înduplecare: să nu te atingi de libertatea de conştiinţă

altfel decât prin puterea argumentării. Lasă-l deci pe fiecare cu legea lui. Iar dacă ţi se pare că

nu-i potrivită cu adevărul, pune-i în faţă convingerile tale, dar cu toată cumpătarea cuvenită.”231

Un autor, referindu-se la responsabilitatea mamelor privind educarea copiilor, atrage

judicios atenţia în trei secvenţe ale studiului său asupra timpului când trebuie să înceapă

educaţia: 1. „Educaţia unui copil începe încă din momentul opţiunii pentru căsătorie”; 2.

227 Emil Păun, Şcoala, abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 5. 228 Gary Stanley Becker, Human Capital. A Theoretical and Empirical Analysis, with Special Reference to

Education. Third Edition, The University of Chicago Press, Ltd., London, 1993 - in traducere - Editura All,

Bucureşti, 1997. 229 Mihai Korka: Universităţile româneşti în faţa integrării în Spaţiul European de Învăţământ Superior, Editura

Politeia, Bucureşti, 2002, 230 Conf. univ. dr. Constantin Cucoş, Un altfel de statut profesional: preotul-profesor, în Biserica și problemele

vremii, nr. 2, 1998. 231 Simion Mehedinţi citat de C. Cucoş, în pr. Nicolae Petrescu, Catehetica, Manual pentru Seminariile Teologice,

Bucureşti, 1978, p. 84.

„Educaţia copilului începe din prima zi a sarcinii”; 3. „Educaţia unui copil începe din prima lui

zi de viață”.232

Și așa cum singură înzestrarea care definește vocația, nu are valoare, nici acumularea de

cunoștințe, nu are valoare în sine, ci ea trebuie să se îngemăneze cu acumularea de Duh Sfânt.

Dacă nu punem accentul pe amândouă, riscăm un lucru cu totul şi cu totul de nedorit. Şi anume –

așa cum spune I.P.S. Mitropolit Antonie Plămădeală - riscăm să trimitem în lume preoţi infirmi,

neterminaţi, unilaterali, buni la carte, slabi la fapte, buni să cânte, fără minte, buni la cerut, grei

la jertfit, buni la teologie, dar mai tari în economie, buni pentru dânşii, slabi pentru alţii. 233

„Să ne întărim – dar - mintea, să ne încordăm sufletul, să ne pregătim inima! Pentru suflet

alergăm : lucrurile veşnice să le nădăjduim”234

.

Aceasta deoarece actul educaţional complet şi eficient este teandric. Iată de ce, toţi

pedagogii înţelepţi vor mărturisi smeriţi că nu ei sunt factori decisivi, primi şi ultimi, ai

demersului educaţional, ci Dumnezeu,235

și așa cum spune Sf. Grigorie de Nyssa : „Lucrul lui

Dumnezeu este de a sădi şi de a uda, iar al nostru de a da roduri; lucrul lui Dumnezeu este de a

da darul, iar al nostru de a-l primi şi păstra”236

.

Și iată de ce, trebuie păstrată dreapta măsură și în ce privește învățătura, iar în acest sens,

episcopul Guillibert din Ferejus avertiza la începutul secolului XX: „Să ne ferească Dumnezeu

de un cler care n-ar ținti decât numai știința. Prin aceasta ar câștiga academiile, dar popoarele n-

ar mai avea pâinea vieții”,237

fiindcă, „marele scop pentru care este pus un păstor într-o parohie,

nu este acela de a-și urmări studiile sale teologice, nici de a-și cerceta enoriașii în fiecare

săptămână, nu este nici măcar acela de a le predica Duminica; ci acela de a trăi în mijlocul lor ca

un om al lui Dumnezeu, a cărui prezență însăși să fie o dovadă că e cu putință să trăiești pe

pământ viața de sus și că lucrurile de care se vorbește Duminica la biserică sunt realități”238

.

Preotul trebuie să posede o solidă şi înaltă cultură, dar pregătirea excepțională nu este o

opțiune pentru preot ci este obligație. Poate nimeni, în lume, n-are o nevoie mai reală de o

232 Wilhelm Stekel, Recomandări psihanalitice pentru mame, Bucureşti, 1995, p. 17, 21, 30. 233 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 59. 234 Sf. Chiril al Ierusalimului, Procateheză, în trad. rom. cit. de Pr. Prof. D. Fecioru, în col. cit., p. 55. 235 Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, p. 90 236 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza 4, trad. în „Izvoarele Ortodoxiei”, nr. 6 de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1943,

1945, p. 120-121. 237 Apud Arhimandritul Iuliu Scriban, Chemarea preotului, p. 29. 238 James Stalker - The preacher and his models, Publisher, Hunt & Eaton, 1891, apud Pr. Dr. Grigore

Cristescu, Teologie și sacerdoțiu, p. 11.

cultură profundă şi multilaterală ca slujitorul altarului. Conducătorul de suflete se află,

necontenit, în faţa a nenumărate şi infinit de variate probleme de gândire, de simţire şi de

atitudine ale turmei sale spirituale. Pentru aceasta, arsenalul culturii sale trebuie să fie extrem de

bogat.239

Sfantul Efrem Sirul, vorbind despre demnitatea preoțească, o numește „minunea

mântuitoare” și „mister înfricoșat al preoției, slujbă sfântă, sublimă, de neprețuit, cu care Hristos,

după venirea lui pe Pământ, a binevoit să învrednicească pe nevrednicele Sale făpturi240

. Din

această pricină, Sfântul Părinte roagă pe aceia care poartă grija educației clerului (episcopatul)

„cu lacrimi și cu suspine”, să facă acest lucru în așa fel ca aceștia „ să păstreze cu sfințenie și cu

vrednicie „ tezaurul preoției241

.

Dar, mai mult decât atât, dacă vorbim punctual, din punct de vedere pedagogic și

psihologic, amintim că „atenţia ascultătorilor nu poate să urmărească decât o dezvoltare care

porneşte de la ceva actual, cunoscut, trăit şi de înaltă valoare pentru ei״, iar ca să-şi împlinească

scopul, predica preotului trebuie să răspundă exigenţelor credincioşilor de azi. Pentru că ei

aşteaptă o vorbire în limba lor, a veacului în care trăiesc. Rostirea de la Amvon presupune

argumente indubitabile, logică, desfăşurare de idei, stil sobru şi ales. Lumea nu se mai

mulţumeşte cu retorici ieftine şi cu floricele... Exigenţele oamenilor faţă de preoţi au crescut.

Cultura, care a devenit un bun de masă, a schimbat simţul critic al credincioşilor. Astăzi se cere

la preot neapărat cultură. Nu mai merge numai cu Ceaslovul şi Molitfelnicul."242

.

De asemenea, pentru o slujire de calitate a preoților, așa cum cere Mântiotorul, este

necesară cel puțin o însușire esențială, alături de vocație, și anume tactul personal, ca izvor

pentru alte însușiri necesare, însușiri ce sunt rod al vocaţiei şi al tactului personal ce rezultă din

formarea pastorală a preotului și care se fixează într-un stil personal, modul său de comportare cu

păstoriţii săi, adaptabil pentru scopul promovării vieţii religioase a enoriaşilor. Astfel, spre

exemplu, preotul trebuie să stăpânească tactica de a pătrunde în suflete, să fie mereu original şi

să ţină seama de mentalitatea curentă a credincioşilor care se schimbă mereu sub influenţa noilor

condiţii de viaţă. Forţa şi crezul preotului sunt legate indestructibil de formaţia lui spirituală, de

pătrunderea conştientă a chemării sale duhovniceşti, de echilibrul şi consonanţa dintre cuvânt şi

239 Pr. Ioan G. Coman, Sublimul preoției creștine, p. 12 240 Sfântul Efrem Șirul, Cuvânt despre Preoție, în Despre preoţie, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 300 241 Ibidem. 242 Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Vocaţie şi misiune în vremea noastră, Sibiu, 1984, p. 163.

faptă după concepţia Sf. Vasile cel Mare: „cum gândim, aşa vorbim şi cum vorbim, aşa trăim",

deziderat ce face din slujirea preoţească o Evanghelie vie şi o adevărată apostolie243

.

Dacă în antichitate, biserica avea libertatea să ignore cultura păgână, astăzi, biserica este

obligată să cunoască această cultură din cel puțin două motive : 1) pentru că e majoritară, și 2)

pentru că fiind păgână se cere luminată în sens creștin. În biserica primară lumea păgână

considera Biserica creştină o asociaţie formată din ignoranţi, care refuzau orice contact cu

instituţiile culturale.244

Creştinii nu frecventau şcolile filosofice, nu citeau opere inspirate din

mitologie şi nu participau la evenimente culturale păgane. Această atitudine, motivată religios,245

a fost greşit interpretată de contemporani, care s-au grăbit să îi condamne pe creştini. Biserica nu

refuza, de fapt, contactul cu cultura greco-romană, ci respingea în primul rând imoralitatea,

violenţa şi idolatria.246

Ştiinţele exacte erau subordonate şcolilor filosofice păgane, iar literatura

transforma păcatul in pildă. Din acest motiv, creştinii şi-au organizat propriul învăţămant, în care

au inclus fragmente „nealterate” ale culturii antice. Didascalii, preoţii, scriitorii bisericeşti sau

conducătorii şcolilor catehetice aveau adesea o solidă pregătire culturală păgână. Ei au încercat

să decanteze aceste cunoştinţe pentru a le pune în slujba Bisericii. Însă păgânii au privit cu

suspiciune această atitudine, acuzându-i pe creştini și de ignoranţă şi de pervertirea culturii

clasice. Astfel, Celsus considera asemenea contemporanilor săi că Biserica încearcă să recruteze

doar oameni simpli şi neinstruiţi, potriviţi nivelului învăţăturii creştine.247

Origen răspunde

acestei acuzaţii, subliniind caracterul relativ al valorilor culturale păgane. El susţine că membrii

Bisericii îşi însuşesc cunoştinţele legate de lumea materială, doar în măsura în care ele pot

contribui la progresul spiritual.

Alt motiv pentru care preotul trebuie să-şi însuşească numeroase şi variate cunoştinţe este

chiar misiunea pastorală şi învăţătorească a preotului, care îl obligă pe acesta. Preoţii nu pot fi

creatori de cultură decât dacă sunt misionari, adică, dacă retrăiesc în inima lor pe Mântuitorul,

243 Ilie D. Brătan, Tactul pastoral, p. 301. 244 Eugen Cizek, Istoria Romei, Bucureşti, Editura Paideia, 2002, cartea a III-a, cap. XVIII, in vol. cit., p. 180 : „

… ei ≪exclud orice om cult din comunităţile lor şi nu primesc decat ignoranţi şi sclavi≫ ” 245 Clement Alexandrinul, Pedagogul, cartea a III-a, cap. XI, 78. 2: „Credinţa nu-i un bun al înţelepţilor care

trăiesc după lume, ci al înţelepţilor care trăiesc după Dumnezeu. Filosofia aceasta se învaţă fără cărţi; iar cartea ei

care este în acelaşi timp şi neştiutoare de carte şi dumnezeiască, se numeşte dragoste … ” 246 M. L. W. Laistner, Christianity and Pagan Culture in the Later Roman Empire, New York, Cornell University

Press, 1951, p. 49. 247 Origen, Contra lui Celsus, cartea a III-a, cap. XLIV, in vol. cit., p. 201: „Recunoscând că numai astfel de

oameni sunt vrednici de Dumnezeu, creştinii arată că nu doresc şi nu pot convinge să vină la ei decât pe cei nerozi,

cei de neam slab şi imbecili, adică pe sclavi, pe femei şi copii. ” (cf. Lucian de Samosata, Moartea lui Peregrin, cap.

XII)

aşa cum l-au retrăit Sfinţii Apostoli şi toţi misionarii creştini până astăzi. Cultura preoţilor de

vocaţie trebuie să fie întinsă şi adâncă, asemenea glorioasei epoci patristice. Sfinţii Părinţi ca:

Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Ambrozie, stăruie îndelung asupra meşteşugului vorbirii în

lucrarea pastorală. Dar, arta cuvântului, care trebuie să convingă şi să captiveze nu va fi un

simplu j oc de sonorităţi verbale, ci expresia unei bogate comori de credinţă, cugetare şi simţire.

Preotul de vocaţie este mai ales un moderator şi un conducător de suflete. El trebuie să posede

neapărat ştiinţa conducerii sufletelor. Preotul tânăr nu posedă de la început această ştiinţă, dar el

şi-o poate însuşi treptat, prin administrarea continuă a Sfintelor Taine din care primeşte puteri

înălţătoare, prin săvârşirea deasă a Sfintei Liturghii, prin stăpânirea de sine, prin râvna neîncetată

după desăvârşire. Cu puterea lor deosebită de pătrundere Sfinţii Părinţi au văzut că pastoraţia

sufletelor, este o sarcină copleşitoare, pe care ei o numesc ״ Arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor".

Conducerea sufletelor angajează toate forţele preotului în special în duhovnicie. Preotul nu e de

la început un duhovnic desăvârşit, dar, râvna lui neîncetată pentru curăţia sufletelor, îl vor ajuta

să ajungă un adevărat păstor.

Preotul trebuie deci, să aibă astăzi o cultură reală, angajată, și trebuie de asemenea să fie

civilizat. Deosebirea între civilizație și cultură este că valorile civilizației nu sunt produse de cei

care le folosesc, și le pot rămâne exterioare, în timp ce valorile culturii trebuie asimilate. Ale

civilizației se împrumută pentru că sunt rezultatul muncii altora. Spre deosebire, valorile culturii

sunt rezultatul muncii personale. 248

De aceea, o relație între cultură și civilizație poate fi

următoarea : „Cineva poate fi foarte civilizat, dar sărac în cultură, ori invers; o stare de civilizație

modestă se poate asocia cu o foarte bogată cultură”.249

Însă oricum ar fi, erudiția și cultura în

general, dacă nu sunt asociate și cu omenia, cu cinstea și corectitudinea, cu respectarea unui cod

moral, pot mai degrabă, sugera lipsuri care le pot pune la îndoială.250

Fără cultură nu poţi stabili

relaţii. Fără relaţii nu poţi stabili adevăruri, și fără un minim de adevăruri, nu poţi fi în

armonie.251

248 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 109. 249 Simion Mehedinți, Civilizație și cultură, Ed. Junimea, Iași, 1986, p. 151 250 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 110 251 Ibidem, p. 111

Și preotul trebuie să fie nu doar cult și civilizat, în mod armonios și la înălțimea

demnității pe care o cere slujirea preoțească, dar el, trebuie să fie în armonie și cu cei pe care îi

păstorește, și să fie măcar egal în cultură cu ei.252

Aşadar, el trebuie să ştie, că intră într-o cultură şi civilizaţie pe care trebuie să le înţeleagă

şi să şi le asimileze, dacă le-a pierdut sau nu le-a avut niciodată, şi să se aşeze în rând cu ele. Fără

ele nu-şi va putea desfăşura misiunea,253

care în principal este educativă. Iar practica

educaţională, ca ipostază a culturii, este un instrument şi mijloc de autodezvoltare a culturii, de

creştere şi sporire culturală254

.

În această direcție, principala sursă de cunoștințe pe care o folosesc toți creștinii și pe

care un preot trebuie să o stăpânească este Sfânta Scriptură, care nu propune o cale spre

Dumnezeu, ci declară că această Cale este Isus Cristos. De asemenea, Biblia nu-L apără pe

Dumnezeu şi nici nu-I dovedeşte existenţa, ci îl declară. În ea se află înţelepciunea care duce la

mântuire, spune apostolul Pavel în scrisoarea adresată lui Timotei: Din pruncie cunoşti Sfintele

Scripturi, care pot. să-ţi dea înţelepciunea care duce la mîntuire, prin credinţa în Cristos Isus (2

Timotei 3:15). De aceea, dacă cineva caută cu adevărat mîntuirea, atunci trebuie să lase un timp

tradiţia la o parte şi să se apropie cu reverenţă şi umilinţă de Sfânta Scriptură, cu dorinţa de a

primi iluminarea Duhului Sfânt spre înţelegerea mesajului lui Dumnezeu.255

Preotul nu este un simplu transmiţător de cunoştinţe, cum este profesorul, ci un

propovăduitor, înzestrat cu har, iar una dintre notele esenţiale ale personalităţii

propovăduitorului creştin, din punct de vedere intelectual, este cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a

scrierilor Sfinţilor Părinţi. Se ştie că faima sfântului Ioan Gură de Aur consta tocmai în

cunoaşterea amănunţită a Sfintei Scripturi şi utilizarea ei cu dexteritate în activitatea

învăţătorească. El însuşi atrage atenţia că “necunoaşterea Sfintei Scripturi este pricina tuturor

relelor“256

, iar cu alt prilej afirmă: “Cunoaşterea Scripturilor întăreşte duhul, curăţă conştiinţa,

smulge patimile înrobitoare, seamănă virtutea, ne ridică deasupra săgeţilor diavolului, ne face să

locuim aproape de cer, eliberează sufletul de legăturile trupului, dându-i aripi uşoare şi face să

intre în sufletul cititorilor tot ceea ce s-a putut spune vreodată mai bine”257

. Sfântul Ambrozie, la

252 Ibidem, p. 155 253 Ibidem, p. 119 254 Prof. Constantin Cucoş, Educaţia religioasă, p. 17. 255 Cornel Filip, Păgânizarea creştinismului apostolic, p. 76. 256 Omilia IX-a la Coloseni, P. G. LXII, 361. 257 Omilia X-a, P. G. LXIII, 485.

rândul său, era foarte supărat că preoţii şi dascălii din vremea sa neglijau citirea Scripturii: “De

ce nu vă dedicaţi timpul liber citirii Scripturii? Voi nu mai vorbiţi cu Hristos? Nu-L mai vizitaţi,

nu-L mai ascultaţi?...” 258

.

Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenția asupra darului pe care trebuie să-l aibă

învățătorul creștin de a expune cu măiestrie și cu ușurință adevărul evanghelic. Pentru aceasta

preotul trebuie să fie pregătit din punct de vedere teologic (II Tim. 3,15-16), să ia aminte

neîncetat la învățătură, la citit (I Tim. 4,13), cunoscând și propovăduind învățătura sănătoasă (Tit

2,8) și hrănindu-se cu cuvintele credinței și ale bunei învățături (I Tim.4,6).

Simion Mehedinţi spune că „un popor, ca şi orice om în parte, atâta preţuieşte cât a

înţeles din Evanghelie şi cât poate să urmeze învăţăturii lui Iisus”259

.

Pentru a fi completă, pregătirea unui preot trebuie să aibă în vedere atât aptitudinile

personale, fizice, intelectuale, etc. dar mai ales, trebuie să urmărească desăvârșirea

duhovniceacă, despre care Sf. Grigorie de Nazianz ne spune : „Care om ar îndrăzni să îmbrace

chip şi nume de preot, când încă n-a trecut prin faptă şi contemplaţie, toate numele lui Hristos şi

puterile acestor nume, atât ale celor înalte şi dintâi, cât şi ale celor smerite pentru noi şi de pe

urmă260

: Dumnezeu (loan 1,1), Fiu (Ps. 2, 5; Evr. 1, 5; loan 1,18), Chip (2 Cor. 4, 4; Col. 1, 15.),

Cuvânt (loan 1, 1), înţelepciune (1 Cor. 1, 24, 30), Adevăr (loan 14, 6), Lumină (loan 1, 4), Viaţă

(loan 14, 6; 1, 4; 11, 25; Col. 3, 4), Putere (1 Cor. 1, 24), Abur (înţ. Sol. 7, 24), Revărsare (înţ.

Sol. 7, 24), Strălucire (înţ. Sol. 7, 25; Evr. 1, 3), Făcător (loan 1, 3; Col. 1, 16), împărat (Matei

2, 2; Luca 19, 38; 23, 3; Fapte 17, 7; 1 Tim. 1, 17; 6, 15), Cap (Efes. 4, 15; Col. 1, 18), Lege

(Rom. 8, 2; Gal. 6, 2), Cale (loan 14, 6), Uşă (loan 10, 9), Temelie (1 Cor. 3, 11), Piatră (Matei

16, 18; Efes. 2, 20), Mărgăritar, Pace (Efes. 2, 14), Dreptate (1 Cor. 1, 30), Sfinţenie (1 Cor. 1,

30), Răscumpărare (1 Cor. 1, 30), Om (loan 19, 5; Filip. 2, 7), Rob (Filip. 2, 7), Păstor (loan 10,

11), Miel (loan, 1, 29, 36), Arhiereu (Evr. 3, 1; 5, 5, 10; 7, 26-27; 9, 11), Jertfă (Evr. 10, 12),

Intâi-Născut înainte de creaţie (Col. 1, 15), Întâi-Născut din morţi (Col. 1, 18), înviere (Ioan 11,

25) ? Care om ar îndrăzni să îmbrace chip şi nume de preot, când ascultă încă cu nepăsare aceste

nume şi realităţi şi încă nu s-a unit cu Cuvântul şi nu s-a împărtăşit cu El, potrivit puterii şi

numirii fiecăruia din aceste nume ?261

Vedem așadar că pe lângă calități de excepție ca vocaţie,

258 De officiis ministrorum, I, 20,28, P. L. XVI, 50 A. 259 Simion Mehedinţi, Creştinismul românesc, Bucureşti, Editura Anastasia, 1995, p. 23. 260 Adică numele lui Hristos, cele de dinainte de întrupare şi cele de după întrupare. 261 Sf. Grigorie din Nazianz, Despre preoţie, 2004, p. 283-284.

sfinţenie şi dragoste, candidatul la preoţie, trebuie să posede o pregătire intelectuală solidă, care

să dubleze profilul său moral de excepție262

.

Înainte de a se înălţa la cer, Mântuitorul le conferă ucenicilor, odată cu încredinţarea

misiunii de a converti întreaga lume, o deplină autoritate pastorală,263

și de aceea, în virtutea

succesiunii apostolice, a principiului comuniunii și iubirii, a regulilor stabilite prin tradiție, cel

care are direct cea mai mare grijă în biserică de formarea preoților dar și a credincioșilor, este

Episcopul, care oferă primul, modelul de predică în eparhia sa. Prin cultura sa teologică, prin

lectura sa permanentă, prin luarea în considerare a aspectelor culturale ale ariei geografic-

naționale unde-și desfășoară misiunea, el trebuie să devină un reper pentru preoții săi, în ceea ce

privește latura propovăduirii264

.

Slujirea prin cuvântul rostit este inrentă preoţiei, dar şi firii umane înseşi, pentru că omul

este fiinţă cuvântătoare: fiinţă care se distinge, şi se manifestă prin cuvânt265

.

Episcopul ne apare, deci, ca forma umană cea mai înaltă de slujire a lui Dumnezeu în

lume, prin care omul își redescoperă expresia preoției sale. Episcopul este, pe de altă parte, și cea

mai înaltă treaptă în cadrul ierarhiei sacramentale bisericești, funcție încredințată de Sfinții

Apostoli prin Taina Hirotoniei, prin care se continuă lucrarea de sfințire a credincioșilor prin

Taine, de vestire a cuvântului lui Dumnezeu prin predică și de conducere către Împărăția lui

Dumnezeu prin munca pastorală. În exercitarea funcției sale, ca păstor al unei eparhii, el are ca

principală responsabilitate slujirea învățătorească, ca unul ce este primul între predicatori, 266

iar

calitatea credinței în eparhia sa este în dependență, aproape directă și totală, de activitatea sa

didactică precum și a preoților săi.

a) ״Dreptul și îndatorirea de a păstra dreapta credință. În aceeași calitate și în

exercițiul aceluiași drept, episcopul participă la lucrarea de păstrare a dreptei credințe, în

cuprinsul eparhiei sale, ca și în cuprinsul Bisericii întregi, ca membru al sinoadelor de diverse

feluri, inclusiv ca membru al Sinodului ecumenic"267

.

262 Pr. Dr. Ioan Moldoveanu, Chipul preotului după Sfântul Vasile cel Mare, în Almanahul bisericesc, p. 87 263 Pr. Conf. Ilie Moldovan, “Semnificaţia şi responsabilitatea slujirii preoţeşti după Sf. Apostol Pavel”, p . 275. 264 Filip Albu, Demnitatea episcopală în biserica ortodoxă..., p. 257 265 Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Preoţia ca slujire a cuvântului, p. 294 ; în acelaşi context, P. C. Sa afirmă:

“Lumea noastră spirituală şi Cuvântul care o revelează (Iisus Hristos, n. n…) constituie darul, bogăţia, unicitatea

noastră... Cuvântul e raza de lumină şi iubire care ţâşneşte din soarele lăuntric al Spiritului. Este întrupare şi

revelaţie a universului gândirii noastre, aşa cum Dumnezeu-Cuvântul este revelaţia dumnezeirii. Cuvântul este

răspunsul şi mesajul nostru către Dumnezeu şi către lume... ” Ibidem, p. 295. 266 Filip Albu, Demnitatea episcopală în biserica ortodoxă ..., p. 258 267 Arhid. Prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic, legislație si administratie bisericească, p. 295.

b) ״Dreptul și îndatorirea de a organiza învățământul religios catehetic, precum și cel

teologic în cuprinsul eparhiei sale, fie cu programe didactice sau de școlarizare continuă, fie cu

programe temporale, atât pentru credincioșii laici, pentru elevii și studenții școlilor bisericești,

cât și pentru clerul eparhial, pentru care se organizează de obicei cursuri speciale de îndrumare,

sau conferințe, în cadrul cărora se lămuresc și se adâncesc chestiuni de credință"268

.

Sfântul Ioan Gură de Aur, recunoscut unanim ca cel mai mare predicator din epoca

patristică269

, vorbeşte despre importanţa covârşitoare a cuvântului, în binecunoscutul „Tratat

despre preoţie” : „În afară de pilda prin faptă, preoţii n-au decât un singur mijloc, o singură cale

de vindecare: învăţătura cu cuvântul, predica. Aceasta e instrumentul, aceasta e hrana, aceasta

e cel mai bun aer; Aceasta ţine loc de medicament, aceasta ţine loc de cauterizare, ţine loc de

bisturiu. Dacă preotul trebuie să ardă sau să taie, trebuie neapărat să se folosească de predică.

Dacă predica nu-i în stare să facă asta, zadarnice sunt toate celelalte. Prin predică ridicăm

sufletul deznădăjduit; prin predică smerim sufletul îngâmfat; prin predică tăiem ce-i de prisos;

prin predică împlinim cele de lipsă; prin predică lucrăm pe toate celelalte câte ne ajută la

însănătoşirea sufletului ...”270

. Cu aceeaşi conştiinţă creştină a responsabilităţii faţă de

importanţa cuvântului, Sf Ioan Gură de Aur a rostit, pe când era preot în Antiohia, Omilia despre

predică271

, în care atrage atenţia, între altele, că predicatorul nu trebuie să se asemene doar cu un

chirurg care taie partea bolnavă, ci are îndatorirea să şi vindece, să îngrijească rănile respective:

„Cel mai bun mijloc de vindecare nu-i numai tăierea părţii bolnave, ci şi oblojirea rănilor; iar

cea mai minunată lege de predicare nu-i numai mustrarea, ci şi sfatul şi mângâierea. Aşa a

poruncit şi Pavel: „Mustră, ceartă, mângâie „(II Tim. 4, 2). Dacă-i mângâi mereu pe

ascultători, îi faci trândavi; dacă îi cerţi numai, îi faci îndărătnici, că, neputând îndura povara

unor continui mustrări, te părăsesc îndată. De aceea felul predicării trebuie să fie variat...”272

.

Prin exercitarea acestui drept, episcopul nu face altceva decât să continue formarea și

pregătirea generațiilor următoare de slujitori ai Bisericii, pentru vremurile viitoare, pentru ca și

268 Ibidem. 269 Vezi nota 441. 270 Cap. 3, Preotul trebuie să fie destoinic în predicarea cuvântului lui Dumnezeu, în vol. Despre preoţie,

EIBMBOR, trad. Pr. dr. D. Fecioru, Bucureşti, 1987, p. 99. 271 MIGNE, P. G., tom. L, col. 653-662; J. Bareille, Oeuvres complètes de Saint Jean Chrysostome, Tom. IV, p.

405-419. 272 J. Bareille, op. cit., p. 405-406. Trad. rom. Pr. dr. D. Fecioru, M. A 1-3/1978, p. 58.

aceia să audă, să înțeleagă, să păzească și să întrupeze dreapta credință, spre mântuirea lor, după

modelul arătat de Apostoli.273

Faptul că „în concepţia ortodoxă, scopul didactic al cultului este un scop secundar,

accesoriu şi subordonat faţă de cele două scopuri fundamentale“, cum afirmă părintele profesor

Ene Branişte274

, nu trebuie înţeles ca o minimalizare a importanţei cuvântului în interiorul

serviciilor divine, ci arată specificitatea ortodoxiei comparativ cu celelalte mari confesiuni,

catolică şi protestantă. Problema este că imaginea de aspect secundar a dimensiunii didactice se

continuă şi în afara cultului ajungând să fie banalizată activitatea profesorului de religie şi orice

altă activitate religioasă care nu este săvârşită de un preot în cultul divin.

În vederea realizării acestui scop, școlile teologice trebuie să aibă o menire dublă: a) ele

trebuie să fie școli de învățământ teologic și b) instituții de educație sacerdotală bisericească.

Școlile de învățământ teologic, trebuie să mijlocească viitorilor preoți o învățătură teologică cât

mai temeinică. Învățătura teologică temeinică este o virtute pentru preoție275

.

Dar școlile teologice nu trebuie să fie numai simple institute de învățământ teologic, cu

orientare strict intelectuală, adică pepiniere de teologi învățați și destoinici interpreți ai textelor

biblice și ai speculațiilor dogmatice, cărora să le fie indiferentă conformarea vieții lor cu doctrina

pe care o reprezintă, ci ele au menirea să fie, mai ales, institute de educație sacerdotală, în care să

se cultive vocația subiectivă a viitorilor preoți, evlavia ortodoxă, înțelegerea duhovnicească a

vieții religioase și râvna acestora pentru înalta demnitate a misiunii preoțești, fiindcă slujirea

sacerdotală presupune întâi chemare și totală convertire și, numai dupa aceea, pregătirea

temeinică teologică și hirotonia. Căci hotărâtor în educația viitorilor preoți rămâne mereu

climatul duhovnicesc în care aceștia se pregătesc, experiind, clipă de clipă și zi de zi,

entuziasmul sfânt pentru preoție și conștiința covârșitoarelor greutăți și răspunderi de care este

încărcată aceasta. Cu un cuvânt, școlile teologice organizate pe temeiul pedagogiei creștine

trebuie, ca prin ajutorul mijloacelor duhovnicești pe care le au la dispoziție din partea Bisericii,

să cultive vocația sacerdotală și să formeze, să educe un preot autentic, care slujește lui Hristos,

273 Filip Albu, Demnitatea episcopală în biserica ortodoxă ..., p. 257 274 Pr. Prof. dr. Ene Branişte, Scopurile sau funcţiile cultului divin public ortodox, în Liturgica Generală, Editura

IBMBOR, Bucureşti, 1985, p. 77. 275 Este adevărat că în a doua jumătate a secolului I au fost chemați la Preoție și arhierie oameni simpli (vezi:

Grigore de Nissa, De vita Gr. Thaumaturgi, în: Migne, Patr. Gr. ; 46, 935 sq și Rufinus, Hist. eccl., X, 5, ed.

Momsen, p. 963). Dar aceasta s-a întâmplat în epoca eroică a creștinismului, când, la răspândirea creștinismului erau

necesare harisma și minunea. Aceștia au fost excepții ale Duhului Sfânt. De aceea, mai târziu, Sf. Părinți combat cu

multă hotărâre și argumente clare pe ierarhii care hirotonesc candidați nepregătiți și lipsiți de vocație sacedortală.

slujind oamenilor în lume, ca și "când ar sta în mijlocul celor îngerești", cum se exprimă Sfântul

Ioan Gură de Aur. 276

Aceasta deoarece, după perioada apostolică, a harismelor și a didascalilor, (sec. al II-lea),

mijlocul de pregătire a clerului creștin nu era instrucția școlară sistematică, ci ucenicia, sau

trăirea și slujirea pe lângă un episcop sau vestit scriitor bisericesc. Dar în fața ereziilor și a

atacurilor înverșunate ale acestora împotriva Bisericii creștine, cât și ale filozofilor păgâni,

apologeții și ierarhia bisericească s-au vazut siliți să organizeze școli în care să se poată face

catehizarea celor două tipuri de preoți creștini : prin Botez, și prin Hirotonie, respectiv, ca să

poată fi instruiți atât credincioșii, care doreau să se pregatească pentru primirea Tainei Sfântului

Botez, cât și aceia care simțeau chemarea să devină slujitori ai altarelor Bisericii. Așa s-au

născut, în sec. II, vestitele școli catehetice din Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Edessa, Roma,

etc. Acestea s-au transformat, într-un timp destul de scurt, din simple școli elementare, pentru cei

ce doreau să primească Botezul creștin, în institute și centre de înaltă cultură teologică, devenind,

totodată, și admirabile institute de educație și pentru aceia care doreau să devină slujitori ai

Bisericii sau conducători duhovnicești ai comunităților creștine, așadar, ierarhi, presbiteri și

diaconi.277

După această scurtă istorie a apariției școlilor teologice, înainte de a mai spune alte

lucruri, este nevoie să precizăm că din cele mai vechi timpuri s-a făcut deosebire între educația

religioasă care este destinată tuturor credincioșilor, și educația clerului, destinată de regulă

numai slujitorilor altarului, dar și celor care deși nu vor să-și asume slujirea altarului și vor

numai să cunoască învățătura și creștină practica bisericească la nivelul cel mai înalt.

Reuşita educaţiei religioase a copilului constă în conlucrarea armonioasă a tuturor

factorilor umani implicați în educație și religie simultan : elevul, familia creștină, biserica -

preoţi, școala - diriginţi, profesori, cu Factorul Suprem, Dumnezeu. Copilul se va dezvolta

normal şi va deveni un caracter creştin, dacă îl va întâlni cu adevărat pe Dumnezeu, nu numai în

Biserică, ci şi în familie şi în şcoală. Mai adânc, copilul Îl va descoperi pe Dumnezeu în tainiţele

lui sufleteşti, dacă Îl va simţi prezent mai întâi în inimile educatorilor săi: părinţi, preoţi,

profesori de religie ş. a. Crescut şi maturizat cu această descoperire, va depinde apoi numai de

276 Diac. Prof. Dr. Nicolae Balca, Formarea Clerului în Biserica Ortodoxă, p. 33 277 Ibidem, p. 26

voinţa proprie pentru a-şi păstra curat caracterul moral-creştin, la zidirea căruia educatorii

conştiincioşi au ostenit cu atâta dăruire.278

Gustave le Bon afirmă, că valoarea omului şi succesul său în viaţă se măsoară mai ales

prin dezvoltarea caracterului său279

. Prin caracter înţelegem, din punct de vedere psihologic, felul

propriu şi constant de a se purta al cuiva.

Caracterul moral, pe care îl cultivă individul uman, nu este ereditar, nici produs al

mediului întru totul, ci creaţia voinţei orientată spre idealul moral280

. Individualitatea însăşi

ajunge să fie apreciată în funcţie de caracter şi se manifestă în acord cu deprinderile şi cu

principiile moarale stabilite trainic în suflet281

.

La vechii greci, caracterul - χαρακτῂρ - era un par care indica hotarul dintre două

terenuri, deci un semn de despărțire, apoi dalta sculptorului. Mai târziu : ceea ce este imprimat în

ceva și numai după acestea a primit semnificația metaforică a trăsăturii ce distinge o persoană de

alta. În sens psihologic se numește caracter, felul propriu, și constant deci previzibil de a se purta

al cuiva, sau unicul chip de a voi și a acționa.282

Caracterul moral bun este structura unitară, specifică și constantă a firii noastre,

dobândită prin permanenta orientare a voinței în direcția binelui.283

Unii observatori convin că ruptura dintre religie şi viaţă constituie sursa dezordinii

spirituale de care mulţi suferă astăzi. Și aceasta se datorează în principal educației greșite. Dacă

această ruptură este programatică şi începe din copilărie, şansele spiritualizării depline se

realizează mai dificil. Este dreptul copilului sau al adolescentului de a fi instruit chiar de către

şcoală în perspectiva valorilor religioase, care joacă un rol esenţial în viaţa omului. „Demnitatea

inalienabilă a omului, libertatea, justiţia, solidaritatea, pacea rămân impregnate de spiritul creştin.

Fără conţinutul lor creştinesc, ele ar fi şi sunt concepte formale, echivoce, care pot fi manipulate

după voinţă... Mesajul creştin dă nu numai un răspuns teoretic-abstract, ci unul extrem de practic

şi concret la problema valorilor şi normelor fundamentale"284

. Dacă ne propunem să realizăm un

om care să aspire la desăvârşire, atunci nu se va ocoli spiritualizarea sa prin introducerea

278 Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, p. 105 279 Gustave Le Bon, Psihologie asupra educaţiei, Paris, 1930, p. 236, p. 114. 280 Arhimandrit Lector Univ. Dr. Vasile Miron, Formarea caracterului şi personalităţii religios morale..., p. 390 281 Preot. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia morală ortodoxă, Manual pentru Institutele Teologice, vol. I,

Bucureşti, 1980, p. 228. 282 H. Andrutsos, Sistem de morală, Atena, 1923, p. 153. 283 Mitrop. Dr. Nicolae Mladin, și colectiv, Teologia Morală Ortodoxă, p. 291. 284 Kung, Hans, Pourquoi suis-je toujours chretien ? Ed. Centurion, Paris, 1988, p. 21

metodică în religia în care s-a născut sau la care a aderat. Nu mai poţi fi astăzi om cultivat şi

moral, o persoană integrală din punct de vedere psihic şi comportamental, fără cunoaşterea şi

profesarea unor valori pe care religia le promovează mai mult decât alte forme de

spiritualitate.285

O soluţie viabilă ar fi conlucrarea reală şi susţinută dintre cei trei factori educativi

principali: familia, Şcoala şi Biserica, entităţi educative aflate uneori în contradicţie, fapt ce

conduce la transmiterea către copii şi tineri de mesaje care cu greu pot fi aduse la un numitor

comun. Fiecare dintre acestea tinde adesea să delege alteia responsabilitatea pentru educarea

copiilor. Familia consideră că şcoala este specializată în educarea copiilor şi principala sau chiar

singura responsabilă în acest sens; şcoala tinde să reducă rolul ei la unul strict informativ;

parohia întâmpină dificultăţi în dialogul cu tinerii, nereuşind să propună trasee educaţionale

atractive şi convingătoare, pentru ca aceştia să fie convinşi de faptul că au în faţă o alternativă în

concordanţă cu propriile aşteptări286

. Profesorul de religie poate constitui un liant între cele trei

instituţii educative, iar cercetările pedagogice dovedesc că prin intermediul Şcolii, tânărul poate

intra mai uşor şi în centrul vieţii parohiale287

, prin implicarea în activităţi religioase, alături de

părinţi.

Despre rolul familiei - mica biserică de acasă -, în educație, Constantin Narly (1896-

1956) spunea : "La poporul nostru de agricultori, ea a fost chiar unica şcoală de specialitate

profesională a majorităţii populaţiei. Ei îi datorăm, în afară de ceea ce datorăm Bisericii, toate

virtuţile trecute ale neamului. Iubirea de pământ şi dragostea de cultivarea lui, iubirea de neam,

veneraţia lui Dumnezeu, ca şi proverbiala omenie şi ospitalitate a românului, se datorează

familiei noastre patriarhale..."288

.

285 Constantin Cucoş, Pedagogie, p. 171 286 Conform rezultatelor cercetărilor, unul dintre motivele pentru care elevii nu frecventează foarte des biserica

este legat tocmai de dorinţa lor de a se implica în grupurile din care fac parte, or, conform mărturiei lor, cel mai

adesea nu se simt membri ai comunităţii respective (parohia), mai ales în marile oraşe. (Pr. lect. dr. Gheorghe

Holbea, și colectiv, Apostolat educațional, p. 57-58. 287 Vasile Timiş, Misiunea Bisericii şi educaţia, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 20. 288 Constantin Narly, Pedagogie Generală, Editura "Didactică şi Pedagogică, R. A. ", Ediţia a II-a, Bucureşti,

1996, p. 485. Pentru că este un pedagog mai puţin cunoscut (dar nu mai puţin valoros decât alţi mari pedagogi ai

neamului nostru, ca G. G. Antonescu, Simion Mehedinţi etc.), notăm aici câteva repere bio-bibliografice: C. Narly s-

a născut la Tecuci, face liceul la Focşani şi Facultatea de Litere şi Filozofie la Iaşi. Aici se va apropia de I.

Găvănescu, între ei legându-se o strânsă prietenie. Aşa se explică faptul că una dintre cărţile lui C. Narly se

intitulează Opera pedagogică a profesorului I. Găvănescu (Bucureşti, 1929). În 1923 C. Narly pleacă la studii în

Germania, la Göttingen, unde în anul următor va obţine titlul de doctor în filozofie cu teza Die soziale Schichtung

Rumäniens (Stratificarea socială a României). Întors în ţară va fi numit, pe rând, asistent la Facultatea de litere din

Iaşi, profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Cernăuţi şi, în fine, de la 1 oct. 1940, la Bucureşti,

În plan educaţional-creştin, Biserica este factor esenţial, prin mijloacele ei tezaurizate:

doctrina, morala, disciplina canonică şi cultul. Practic, dintre toate, cultul divin este cel mai

apropiat mijloc de educaţie religioasă, întrucât doctrina, morala şi disciplina (buna rânduială)

sunt "predate" creştinului de rând, cel mai adesea, tot prin cultul divin, în cadrul căruia, o dată cu

slujbele sfinte, se rostesc şi cuvinte de învăţătură, predici şi cateheze, atât de importante în

luminarea minţii credinciosului. Cultul însuşi are o funcţie didactică, deodată cu cea harismatică,

sfinţitoare. Participând la slujbe, credinciosul îşi sfinţeşte viaţa, dar îşi luminează şi credinţa, în

acelaşi timp289

. "Cultul" devine, astfel, un cuvânt sinonim pentru "ortodoxie". Aşa se exprimă un

mare liturgist pe care l-a avut Biserica noastră, părintele profesor de vrednică pomenire, Ene

Branişte. După opinia P.C. sale, ortodoxie înseamnă, practic, "Botezul pruncilor în apa sfinţită

din cristelniţă, cununiile puse pe capul mirilor în biserică, îngenuncherea cucernică sub

epitrahilul duhovnicului pentru spovedanie, sau în faţa icoanelor pentru rugă, “paştele” primit cu

frică şi cutremur la marea sărbătoare a Învierii, agheasma sfinţită la Bobotează, grija pentru

împlinirea soroacelor tradiţionale de pomenire a morţilor..." După care precizează prevenitor:

"Luaţi creştinului ortodox pe acestea şi i-aţi luat totul!"290

.

Astăzi, educaţia „trebuie raportată la mize psihologice, culturale, economice, sociale

având competenţe multiple şi adesea contradictorii. Finalitatea sa ultimă este găsirea formelor de

libertate, egalitate, solidaritate, demnitate, prosperitate în societatea post-modernă".291

De ce nu

și Religioase ?

Considerăm foarte potrivite recomandările lui Ioan Amos Comenius (1592-

1670)292

, părintele Pedagogiei moderne, care insistă îndeosebi pe principiul conformităţii cu

natura. Astfel, în capitolul al XVII - lea al Didacticii Magna, intitulat "Principiile predării şi

învăţării lesnicioase", spune la un moment dat: "Natura nu supraîncarcă, ci se mulţumeşte cu

puţin. De exemplu: nu cere doi pui dintr-un ou... Natura nu se precipită, ci procedează lent.

profesor de Pedagogie şi Istoria Pedagogiei la Facultatea de litere şi filozofie, unde va preda până în anul 1947,

când, din motive politice, postul său va fi “comprimat”. Trece în veşnicie în anul 1956, fiind înmormântat în

cimitirul Belu. Dintre lucrările sale mai importante amintim: Problema idealului pedagogic, 1925; Educaţie şi ideal,

1927; Tolstoi educator, 1929; Misiunea educaţiei româneşti, 1941; Misiunea educatorului, 1943; (vezi Prefaţa la C.

Narly, Pedagogie generală, Bucureşti, 1996, alcătuită de Viorel Nicolescu). 289 Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, p. 99 290 Pr. prof. dr. Ene Branişte, Cultul ortodox ca mijloc de propovăduire a dreptei credinţe, a dragostei, a păcii şi a

bunei înţelegeri între oameni, în "Studii teologice", Anul V (1953), nr. 9-10, p. 633. 291 Manolescu R., Iucu, Pedagogie pentru institutori, învăţători, educatoare, profesori, studenţi, elevi, Editura

Fundaţiei Culturale "Dimitrie Bolintineanu", Bucureşti, 2001, p. 25 292 Jan Amos Komensky, după numele de origine (cehă).

Pasărea nu-şi aruncă ouăle în foc ca să iasă puii mai devreme, ci le cloceşte încet, cu căldura

naturală. Nici după aceea nu-i îndoapă cu mâncare ca să crească mai repede, căci aşa i-ar sufoca,

ci, din contra, le dă cu încetul şi cu măsură, atât cât poate să mistuiască fragilul lor stomac... De

asemenea, nici pomicultorul nu cere ca planta să crească în prima lună, sau să dea fructe în

primul an... Dacă se toarnă cu forţa într-un vas cu deschizătura mică (cu care se poate compara

sufletul copiilor), iar nu picătură cu picătură, cât poate intra, cea mai mare parte a lichidului va

da, desigur, pe de lături şi mult mai puţin va intra înăuntru, decât ar intra dacă s-ar turna picătură

cu picătură. Nebun este acela care vrea să predea elevilor atât cât doreşte el şi nu atât cât pot ei

înţelege. Puterile copilului trebuie ajutate şi nu apăsate, iar formatorul tineretului trebuie să fie

asemenea unui medic, numai slujitorul naturii, nu şi stăpânul ei..."293

.

Afirmaţia că nu se poate construi nimic durabil în educaţie fără un model reprezintă

pentru pedagogie şi teologie un loc comun. Particularitatea educaţiei Bisericii este dată de

principiul posibilităţii progresului spiritual personal: orice demers educativ reprezintă o încercare

prin care omul - fiinţă personală - încearcă să imite Persoana supremă, pe Mântuitorul Iisus

Hristos - Învăţătorul lumii, model şi valoare prin Sine, iar ״întreaga operă didactică a

Mântuitorului reprezintă o îndrumare şi o orientare spre desăvârşirea umană"294

.

Educaţia religioasă este astfel definită ca fiind dimensiunea educaţiei prin care se

dezvoltă în mod conştient predispoziţia spre religiozitate, înnăscută, proprie persoanei umane, pe

baza unor principii didactice şi cu ajutorul unor metode şi mijloace specifice295

.

Scopul oricărei educaţii religioase autentice se conturează ca un nou umanism în cadrul

căruia omul se defineşte prin libertate şi responsabilitate în faţa sinelui, a comunităţii şi a istoriei.

Astăzi este necesară o pedagogie care să propună și nu să impună, „o pedagogie care să

facă din fiecare practician un om care gândeşte responsabil, de unul singur, în legătură cu ceea ce

face. Avem nevoie nu de un canon, ci de o îndrumare minimală, dar necesară, în arta formării

altuia cu ajutorul ei, pentru binele lui şi spre bucuria noastră.”296

Educaţia religioasă constituie o latură aparte a educaţiei, ce presupune o mare

responsabilitate, întrucât se lucrează cu sufletele copiilor, de aceea, înțelegem că

293 J. A. Comenius, Didactica Magna, Traducere, note, comentarii şi studii de prof. univ. dr. Iosif ANTOHI,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, cap. XVII, p. 73 . 294 Carmen-Maria Bolocan, Catehetica şi Didactica Religiei, Ed. Sfântul Mina, Iaşi, 2008, p. 65. 295 Sebastian Şebu, Monica Opriş, Dorin Opriş, Metodica predării religiei, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, p.

21. 296 Constantin Cucoş, Pedagogie, p. 25

responsabilitatea este și mai mare când este vorba de copiii care vor deveni preoți. La această

operă de restructurare spirituală sunt chemaţi, deopotrivă, clerul (preoţii şi ierarhii bisericii) şi

mirenii (profesorii de diferite specialităţi, persoanele cu pregătire teologică şi psihopedagogică).

„Se constată că unii dintre mirenii care predau religia, având o anumită pregătire, o fac cu o

anumită dăruire şi aş zice chiar cu o conştiinţă, cu o sfială deosebite. Ei bine, tocmai acest lucru

se simte de către tineri, de către copii. Nu se transmit doar cunoştinţe, ci se transmit şi

convingerea şi chiar starea, spiritualitatea persoanei respective. Avem şi aici nevoie de o reflexie

teologică asupra a ceea ce însemnează o Biserică vie, ca Biserică conştientă de misiunea ei şi

care, în acelaşi timp, ştie că prin ea lucrează Hristos în societatea respectivă. Nu trebuie să cădem

în triumfalism, dar nici să facem lucrurile doar aşa, în baza tradiţiei, că s-a mai predat religia

cândva... Nu e doar o simplă reluare a tradiţiei. Este o Liturghie în istorie, este un eveniment,

este un fel de Rusalii în viaţa unui popor".297

La pedagogul francez Rene Hubert, găsim invocat „principiul individualizării – educaţia,

demnă de acest nume, are obligaţia de a cultiva libertatea creativă a individului, de a-1 face

autonom, stăpân şi responsabil de gândirea şi faptele sale.”298

Înţelepciunea trebuie să-i povăţuiască pe toţi cei ce predau religia să procedeze în predare

cu grijă, în spiritul ecumenist, din care să reiasă cu claritate ideea existenţei lui Dumnezeu, ideea

responsabilităţii morale, a binelui, frumosului şi adevărului ca virtuţi omeneşti şi

Dumnezeieşti.299

Creştinismul a adus o revoluţie spirituală în omenire şi a instaurat în primul rând o nouă

ordine morală. Idealul noii religii este o misiune formatoare, de refacere a personalităţii umane.

Omul este o fiinţă suspendată între cer şi pământ, nedesăvârşită, dar care este chemată să intre în

împărăţia perfecţiunii şi să se desăvârşească. Morala creştină cu toate regulile ei normative îi

deschide omului calea îndumnezeirii şi posibilitatea întreţinerii comuniunii cu Dumnezeu. Este

vorba de o reconstruire a omului300

.

A, Harnack, teologul german, citând pe un istoric contemporan făcea următoarea

afirmaţie : „Apariţia lui Hristos rămâne baza întregii culturi morale şi în măsura în care apariţia

297 I. P. S. Daniel Ciobotea, Criza spirituală, în Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei, Editura

Bizantină, Bucureşti, 1995, p. 158. 298 Cf. Rene Hubert, Traite de pedagogie generale, PUF, Paris, 1965. 299 Spildic Thomas, Spiritualitatea Răsăritului creştin, în traducere Nicolae Ilie, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 87 300 Prof. Constantin Cucoş, Educaţia religioasă, p. 43.

Sa va putea să pătrundă mai mult ori mai lămurit, în această măsură, cultura morală a omenirii

devine mai însemnată ori mai neînsemnată”301

.

Lucrarea lui Iisus Hristos în lume se identifică cu restaurarea omului sau cu reeducarea

lui, adică formarea omului nou după chipul bărbatului desăvârşit care este Hristos. În felul

acesta, a educa şi a te autoeduca creştineşte înseamnă a însuşi modul de viaţă a lui Hristos.302

Dualitatea dintre bine şi rău a omului este luată în considerare de perspectiva pedagogic-

educativă, deoarece caracterul ereditar al persoanei nu este ceva neschimbabil şi educaţia poate

modela caracterul omului. Impulsul înnăscut spre rău poate fi domolit şi stăpânit, şi anume, prin

formarea caracterului moral al omului cu desăvârşirea lui în personalitatea morală303

.

De aceea, harul dumnezeiesc invocat de arhiereul hirotonisitor asupra preotului, puterea

excepţională ce-i conferă acest har de a săvârşi înfricoşătoarele taine şi incomparabila pregătire

pe care trebuie s-o aibă slujitorul altarului prin aşa de covârşitoare eforturi şi aşa de eminente

însuşiri morale, fac din el un supra-om dar nu în sensul biologic vulgar al lui Nietzsche, ci în

acela al celei mai înalte spiritualităţi. 304

Idealul perfecţiunii morale a omului îl găsim în creştinism, dar, nu în ordinea lucrurilor

materiale, naturale, ci în Dumnezeu, izvorul bunătăţilor şi soarele dreptăţii : „Fiţi dar voi

desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” (Matei V, 48), spunea

Mântuitorul, în Persoana căruia a strălucit lumina adevărului şi a mântuirii. El este modelul

desăvârşirii noastre, întruchiparea absolută a binelui, a adevărului şi a frumuseţii spirituale, către

care aspiră întreaga omenire. 305

3.3. Calităţile preotului

Așa cum inspirat a spus părintele Coman : „În istoria gândirii şi a credinţelor religioase

ale omenirii sunt capitole de o importanţă şi frumuseţe covârşitoare. Însă niciunul nu egalează pe

acela al preoţiei. Este drept că omul poate gândi şi simţi divinul şi în afara templelor, şi fără

concursul preoţilor. Dar acest mod de religiozitate e puţin frecvent, e practicat în genere de

301 Adolf von Harnack, Das Wesen des Cristentums, Leipzig, 1902, p. 78. 302 Arhimandrit Lector Univ. Dr. Vasile Miron, Formarea caracterului şi personalităţii religios morale..., p. 387 303 Preot. Prof. Dr. Dumitru Călugăr, Catehetica, Bucureşti, 1984, p. 81. 304 Pr. Ioan G. Coman, Sublimul preoției creștine, p. 20 305 Arhimandrit Lector Univ. Dr. Vasile Miron, Formarea caracterului şi personalităţii religios morale..., p. 391

oameni excepţionali ori solitari şi nu e aprobat, îndeobşte, de autoritatea superioară a cultului

constituit.”306

Aici părintele vorbește nu despre religiozitate, care este o capacitate general umană, cât

mai ales arată, că excelența din slujirea preoțească, este o realitate care se constată și nu doar o

cerință. Și se constată sub forma vocației pentru preoție, care poate fi întâlnită și asemănată în

unele părți ale ei cu capacități extraordinare ale unor oameni, de comuniune și relaționare cu

Dumnezeu, dar nu poate fi regăsită niciodată în întregime, în forma pe care a instituit-o

Mântuitorul, și la alte persoane, decât la acelea hirotonite pentru aceasta, adică la preoți,

deoarece, „Nu este neînsemnată virtutea preoţească, datoare să se păzească nu numai de greşeli

mari, dar şi de cele mici, să fie gata la milostenie, să-şi ţină făgăduinţa, să se ferească de orice

alunecare, să ia parte la durerile altora. Preotul să fie îngăduitor şi credincios, să-şi alunge sau

să-şi nimicească mânia, să fie un fel de trâmbiţă a poporului, pe care să-l îndemne la supunere

faţă de Dumnezeu …”.307

Faptul că ierarhia sau clerul ocupă un loc distinct în Biserică îl vom vedea după condițiile

și calitățile deosebite pe care trebuie să le îndeplinească preoții, spre deosebire de ceilalți membri

ai Bisericii, pentru a fi păstori de suflete308

.

De aceea se cere la selectarea candidaților pentru hirotonie : ״Să fie aduşi la preoţie aceia

care întrec cu mult pe ceilalţi şi care sunt cu atât mai presus de ceilalţi, în ce priveşte virtutea

sufletului lor, cu cât era Saul, prin mărimea corpului său, mai presus de întregul popor al

Ebreilor, şi chiar cu mult mai mult decât atât"309

.

Canoanele Bisericii și Sfinții Părinți au stabilit amănunțit condițiile și calitățile necesare

păstorului de suflete. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Păstorul care pierde oile sau pentru că i

le-au răpit lupii sau pentru că i le-au furat hoții sau pentru că a dat o boală în ele sau pentru că a

venit peste ele vreo altă nevoie, poate fi iertat de stăpânul turmei; iar dacă-i cere socoteală,

paguba se mărginește la bani. Dar omul căruia i s-a încredințat turma cea cuvântătoare a lui

Hristos suferă mai întâi nu pagubă la bani, ci pagubă în propriul lui suflet"310

.

Alături de calități putem vorbi despre condiții care se cer și de regulă se constată la

candidații pentru slujirea preoțească. Prima și cea mai importantă condiție pentru a fi cu adevărat

306 Pr. Ioan G. Coman, Sublimul preoției creștine, p. 3 307 Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisoarea a LXIII-a, PSB, vol. 53, p. 259: 308 Pr. Ioan Dudaș, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, p. 86 309 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Cartea II, 2 (Migne, P. G. XLVIII, col. 633.) 310 Idem, Despre preoţie, 1998, p. 47.

un păstor de suflete este vocația. Fără de vocație, clericul în nici un caz nu poate fi "păstor" ci

doar un "năimit"311

.

Așadar, vocaţia pentru preoţie este o înclinaţie firească, sau înnăscută, spre această

misiune nobilă şi sfântă. Ea se manifestă în perioada copilăriei şi a pubertăţii şi se recunoaşte

printr-o serie de calităţi sufleteşti care îl disting în mod deosebit pe tânăr, cum ar fi: sinceritatea,

seriozitatea în purtări, comportamentul ireproşabil, firea blândă, sentimentală şi delicată,

înclinată spre meditaţie şi rugăciune, modestie, decenţă în cuvânt şi fapte, generozitatea,

stăpânirea de sine, iubirea faţă de semeni şi, în mod deosebit, predispoziţia spre evlavie şi

religiozitate concretizată în participarea regulată la slujbele bisericeşti, îndeplinirea poruncilor

Bisericii, respectarea posturilor, cinstirea feţelor bisericeşti şi a lucrurilor sfinte, lecturarea

cărţilor ascetico-filocalice şi a Sfintei Scripturi, evitarea distracţiilor şi a plăcerilor lumeşti,

mărturisirea şi impărtăşirea periodică în cursul celor patru posturi de peste an, buna cuviinţă

creştinească, afectivitatea faţă de cei din jur şi râvna neistovită de a cunoaşte şi aprofunda

cunoştinţele religioase şi cuvintele dumnezeieşti ale Scripturii (2 Timotei 3,15). 312

Dintre însuşirile morale care luminează personalitatea propovăduitorului, accentuăm:

sfinţenia vieţii, smerenia, discreţia, discernământul şi bunul simţ. Sunt, de altfel, atât de legate

între ele încât nu poţi vorbi de una fără raportare la celelalte. Sf. Grigorie cel Mare spune în acest

sens: ״Fiecare preot trebuie să vorbească mai mult prin viaţa sa curată, decât să arate prin cuvinte

drumul pe care trebuie să-l urmeze. Căci cocoşul luat de Domnul ca simbol al unui bun

propovăduitor, atunci când vrea să cânte îşi scutură aripile şi bătându-se pe sine, devine mai

sprinten. Acest lucru vrea să arate necesitatea ca propovăduitorii să fie treji în hotărârea de a face

binele. Să nu-i trezească pe alţii prin predică, în timp ce ei înşişi dormitează... Să se lovească pe

ei înşişi cu aripile gândurilor bune, îndreptând, cu un aspru examen de conştiinţă, moleşeala cea

dăunătoare şi zadarnică. Înainte de a răsuna cuvintele lor de dojană, faptele vieţii lor să fie

mărturii dovedite a ceea ce vor să spună cu gura" 313

În acest fel, vocaţia pentru preoție este confirmată de virtuţile şi îndeletnicirile

duhovniceşti şi de imboldul lăuntric de a deveni slujitor al altarului. Acest impuls firesc apare în

mod vădit în fiinţa sa ca o necesitate organică care îl împinge în mod spontan spre slujirea lui

311 Pr. Ioan Dudaș, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, p. 87 312 Arhim. Conf. Univ. Dr. Vasile Miron, Vocația sacerdotală și misiunea preoțească. 313 Cartea regulei pastorale, IV, 40, trad. rom. de Pr. prof. dr. Al. Moisiu, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 207-

208.

Hristos şi a oamenilor din convingere nestrămutată şi din dragoste creştinească sinceră,

arzătoare şi nobilă de a lucra cu cuvântul şi cu fapta la mântuirea sufletelor.

Această dragoste este prima calitate a preotului, care exclude orice formă de egoism,

stinge duşmăniile şi ura şi înăbuşă toate barierele subiective ale intereselor materiale, mărunte şi

meschine, pentru că esenţa preoţiei creştine stă în iubirea de Dumnezeu şi zeul apostolic de

dăruire şi jertfire pentru semeni, spre a-i uni cu Hristos, “păstorul cel bun care îşi pune sufletul

pentru oile Sale” ( Ioan 10,11 ).

Această iubire evanghelică defineşte misterul şi sublimul preoţiei şi colorează întreaga

activitate pastoral-misionară a preotului de vocaţie, pentru că devotamentul şi zelul pastoral care

o compun sunt “superlativul dragostei preotului pentru păstoriţii săi ; este acea dragoste care nu

se linişteşte, nu simte odihnă şi împăcare până ce nu a făcut totul, până ce nu a încercat toate

mijloacele, până ce nu a plătit toate jertfele pentru câştigarea sufletelor “314

.

Purtarea evlavioasă, educaţia creştinească şi râvna de a împlini virtutea sunt

următoarele însuşiri care zugrăvesc profilul religios-moral al adevăratului creştin, însă viitorul

preot, pe lângă aceste calităţi, trebuie să facă dovada unui eroism moral mai înalt care implică

renunţare, nevoinţă asiduă, înţelepciune, tact, răbdare, luptă acerbă împotriva răului, prudenţă

şi perseverenţă plătite adeseori cu preţul jertfelor. În aceasta constă cheia introspecţiei şi a

analizei pe care trebuie să şi-o facă cel ce aspiră să primească harul preoţiei. El trebuie să se

cerceteze bine pe sine, să vadă dacă descoperă în inima sa acest foc sacru, atât de viu ca să-l

arunce cu toată fiinţa în acţiune, să-l sustină într-o lucrare prodigioasă, rodnică şi sensibilă

întemeiată pe sacrificiu, pe jertfirea de sine pentru binele obştesc.

De asemenea, delicatețea purtării și tactul personal sunt esențiale în slujirea preotului.

Iar sfatul Sf. Apostol Pavel în acest sens, este „Mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga

răbdare şi învăţătura" (II Timotei IV, 2) iar „de voieşti, sau mai bine zis socoteşti să scoţi ţandăra

din ochiul altuia, să nu o scoţi pe aceasta cu o bârnă, ci cu o pensă. Bârna este cuvântul greu sau

purtările urâte. Iar pensa este învăţătura blândă şi mustrarea îndelung-răbdătoare.”315

314 Pr. Prof. Petre Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor, Bucureşti, 1935, p 93. 315 Sf. Ioan Scărarul, Filocalia 9, p. 191.

Toate aceste preocupări şi trăsături religios morale sunt semne evidente ale vocaţiei

preoţeşti. Dacă cel care le posedă, le şi practică însufleţit de gândul şi dorinţa sinceră şi curată de

a deveni preot, spunem despre un asemenea tânăr că are chemare de sus sau vocaţie. 316

Această scurtă enumerare a calităților care definesc vocația pentru preoție, demonstrează

nevoia sistematizării, motiv pentru care vom preciza că portretul preotului fiind unul excepțional

solicită numai calități, iar desfășurarea concretă a slujirii preoțești presupune o mulțime de

calități care trebuie sistematizate funcție de mai multe criterii.

Sub forma pildelor aceste calități sunt sintetizate de însuși Mântuitorul, pentru care,

păstorul trebuie să fie „sarea pământului” (Mt. 5:13), pentru ca pământul să se săreze, trebuie să

fie „frământătura care să dospească întreaga făptură” (I Cor. 5, 6:7) aflată în grija lui, trebuie să

fie „lumina” (Mt.5:14) care „luminează întunericul”.317

Caracterul unui preot este sinteza unor virtuţi sau calităţi care se cer de fapt oricărui bun

creştin, și care trebuie să se afle la un grad superior ca să definească persoana oricărui preot,

deoarece el trebuie să fie modelul sau întruchiparea vie a desăvârşirii creştine. Câteva dintre ele

sunt enumerate de Sf. Ap. Pavel drept semne ale adevăratului sacerdot schiţate discipolului său

Timotei: "Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei,

veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să

bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui,

având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa; căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria

lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?" (I Timotei III, 2-5.).

În mod concret însă, putem vorbi despre calitățile necesare ca semne în constatarea

vocației pentru preoție, și putem apoi vorbi despre calitățile necesare formării preotului, pentru

ca în sfârșit, să vorbim și despre calități definitorii pentru slujirea preoțească. De asemenea,

putem vorbi despre calitățile care definesc pe toți creștinii, iar alături de ele să vorbim despre

calitățile specifice numai preotului. Mai putem vorbi despre calități recomandate de sfinții

apostoli și de sfinții părinți, despre calități constatate concret în istorie, pe care să le raportăm la

o sumă de calități ideale presupuse și dorite de credincioși la orice preot. Putem vorbi despre

calități care există și calități care lipsesc, putem vorbi despre calități fizice, intelectuale, spirituale

sau de altă natură. Putem vorbi comparativ despre calități specifice vocației pentru preoție, față

316 Arhim. Conf. Univ. Dr. Vasile Miron, Vocația sacerdotală și misiunea preoțească. 317 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, p. 51.

de calitățile specifice altor vocații laice. Putem, vorbi despre calități ale diferitelor trepte ale

ierarhiei, comparându-le între ele, sau cu alte tipuri reprezentative de vocație. Și putem inventa,

cu siguranță, o mulțime de alte criterii după care să urmărim, studiem, analizăm, și discutăm

calitățile preotului, pentru că exigențele față de preoți au fost dintotdeauna mari, iar astăzi sunt și

mai mari.318

Dintre toate aceste posibilități, rezonabilă ni se pare, și dacă nu chiar cea mai rezonabilă

situație, să vorbim mai ales despre calitățile-condiții-semne, pe care le recomandă într-o sinteză

genială Sf. Apostol Pavel episcopilor, ca reprezentanți ai clerului, dar și celorlalți slujitori ai

Domnului, nuanțat pentru fiecare treaptă în parte : „Episcopul trebuie să fie fără reproş, bărbatul

unei singure soţii319

, sobru, înţelept, cuviincios, ospitalier, capabil să-i înveţe pe alţii;320

după

cum, la fel de sintetic și genial, recomandă, spre exemplu, Sf. Grigorie de Nazianz : „Dar pentru

ce trebuie să vorbesc de cele spuse în legea veche ? Care preot nu va găsi că se depărtează mult

de canoanele şi regulile pe care le-a dat Pavel episcopilor şi preoţilor, ca să fie treji, cuminţi,

nebeţivi, nebătăuşi, destoinici să înveţe pe alţii (1 Tim. 3, 2-3; Tit 1, 7-9), neprihăniţi în toate şi

neatinşi de cele rele ? Ce vom spune de poruncile date de Iisus ucenicilor, când îi trimite la

propovăduire ? (Matei 10, 9-10). Capul tuturor acestor porunci, ca să nu le spun pe fiecare, este

ca să fie aşa de deosebiţi în ce priveşte virtutea, aşa de simpli şi de măsuraţi şi, ca să spun pe

scurt, aşa de cereşti, încât Evanghelia să se răspândească datorită purtării lor nu mai puţin decât

datorită cuvântului lor.”321

La fel, Sf. Efrem Șirul, sintetizează aceste calități, după cum urmează,: „Ai fost

învrednicit, frate, să primeşti treapta preoţiei ? Ai sârguinţă, ca să placi Celui ce te-a primit în

armata Lui ! Slujeşte-I Lui cu curăţie, cu dreptate, cu înţelepciune duhovnicească şi cu feciorie

strălucită.”322

318 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 155 319 Apostolul nu se referă aici la bigamie, care era oricum condamnată de Lege. Chiar şi în lumea păgână, starea

socială legală era monogamia. Interdicţia are în vedere digamia, adică recăsătorirea. Episcopul nu avea voie să se

recăsătorească în cazul în care i-a murit soţia sau în cazul în care, prin convertire, se despărţise de soţia păgână.

Scrisoarea întâi a Sfântului Apostol Paul către Timotei, 3,2, în Scrisorile Sf Paul - Noul Testament și Psalmii, nota

b, p. 481. 320 Termenul grec didaktikos nu se referă doar la elocvenţa şi erudiţia savantului ci, aplicat episcopului, indică

acea capacitate de a cunoaşte bine doctrina evangheliei şi a Bisericii pe care să o exprime fără eroare şi pe care să o

apere în faţa ereziilor. Scrisoarea întâi a Sfântului Apostol Paul către Timotei, 3,2, în Scrisorile Sf. Paul - Noul

Testament și Psalmii, nota c, p. 481. 321 Sf. Grigorie din Nazianz, Despre preoţie, 2004, p. 264. 322 Sf. Efrem Șirul, Despre preoţie, Cuvânt despre preoție, trad., introd. şi note de Pr. Dumitru Fecioru. Editura

Sophia - Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 305-306.

Din cărțile Noului Testament putem desprinde un portret al Sf. Apostol Pavel, ca om

activ, plin de energie şi iniţiativă, teolog profund şi preot cu mult spirit practic. Deși nu avem un

portret fizic, avem cartea apocrifă a Faptelor lui Pavel şi ale Teclei, care ne oferă o descriere a

înfăţişării apostolului neamurilor, prezentat ca „un om mai degrabă scund, cu picioarele strâmbe;

foarte sănătos; cu sprâncenele împreunate şi cu nasul uşor coroiat; foarte prietenos, plin de har,

aşa încât uneori părea să fie doar om, iar alteori arăta ca un înger".323

Descrierea aceasta nu

reprezintă un portret sigur, nici complet veridic, dar ne arată cum şi-1 imaginau unii din creştinii

secolului 2 pe Pavel, la aproape un secol după viaţa lui.

Dar noi nu vom compara acest portret al Sf. Apostol Pavel cu modelul ideal de preot

adică Hristos, deoarece nu acesta e scopul prezentei lucrări, ci vom expune acele calități care se

potrivesc cerințelor înaltei demnități a slujirii preoțești, așa cum a fost ea fixată în Sf. Scriptură și

Sf. Tradiție. Pentru aceasta, vom încerca, în continuare, să expunem calitățile preotului, într-un

mod cât se poate mai cronologic, urmând schița Sf. Apostol Pavel, și începând cu cele generale

pe care le întâlnim la toți creștinii, pentru ca să încheiem cu acele calități definitorii sau mai des

întâlnite la preot.

În declarația pe care candidatul la preoție o face în fața lui Dumnezeu și a episcopului, se

spune : „...îmi voi potrivi viaţa mea cu învăţăturile Sfântului Apostol Pavel, care cere ca preotul

să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, treaz, întreg la minte, cuviincios, primitor de

oaspeţi, îndemânatic a învăţa pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, nesfadnic, neiubitor de arginţi,

bun chivernisitor al casei lui : căci dacă cineva a sa casă nu ştie să şi-o orânduiască, cum va

purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? (I. Tim. 3, 2—5).” ״Declar în sfârşit că întru toate voi fi

supus şi ascultător Chiriarhului (ierarhului) meu şi tuturor rânduielilor privitoare la Biserică şi

cler ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Românе, precum şi legilor Statului". ״Aşa să-mi

ajute Dumnezeu"!324

După noi, prima calitate necesară slujitorilor Domnului și care se apropie cel mai mult de

aceea numită „fără prihană”, este Sfințenia, și Fericirile arată cel mai bine traseul sfinţeniei

pentru toţi în opt trepte succesive, astfel : 1) Sărăcia, (tânărul bogat, deşi binevoitor şi bine

intenţionat, nu l-a urmat pe Cristos, pentru că nu a reuşit să părăsească, să se dezlipească de

323 Faptele lui Pavel şi ale Theclei, 3, cf. W. Schneemelcher, Neutestamentliche Apokryphen, band 2,

Apostolisches Apokalypsen und Verwandtes, J. C. B. Mohr: Tubingen, 1964, 243 (Taten des Paulus und der Thekla,

243-270). 324 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 10.

multele sale bunuri (cf. Mt 10,22). Isus însă a spus: Fericiţi cei săraci în spirit căci a lor este

împărăţia cerurilor, și sărăcia despre care vorbeşte este mult mai mult decât sărăcia materială şi

chiar afectivă, este o sărăcie în spirit, adică în Duhul Sfânt, în renunţarea la voinţa proprie, pentru

a fi cu totul hrănit, ca Isus, numai de voinţa Tatălui (cf. In 4,34). 2) Blândeţea strâns legată de

umilinţă. Mântuitorul spune : „Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11,29).

3) Întristarea după voia lui Dumnezeu. Este vorba aici despre lacrimile de căinţă şi de

compasiune. 4) Foamea şi setea de dreptate, deoarec, căutând insistent împărăţia cerească şi

dreptatea, restul se dă cu îmbelşugare (cf. Mt 6,33), iar cu setea potolită de Dumnezeu putem

continua urcuşul. 5) Milostivirea. Inima uşurată prin sărăcie, eliberată prin umilinţă, spălată cu

lacrimi, aprinsă de setea dreptăţii, poate să se deschidă milostivirii (Mt 9,13). Dumnezeu, ne

cheamă să fim milostivi aşa cum El Însuși este milostiv (cf. Lc 6,36). 6) Curăţia sau integritatea

iubirii. Domnul însuşi spune: Îmi displac inimile împărţite (Ps 119,113). 7) Pacea, care se oferă,

se primeşte dar se şi construieşte după cum a proclamat Isus: Fericiţi făcătorii de pace. 8) Şi în

sfârșit ultima, este Martiriul, spre asemănarea vieții în jertfă cu Hristos.

Pentru preot, Sfinţenia, este adevăratul lui veşmânt, care îl împodobeşte mai presus de

toată lumea, și care îl face pe el recunoscut tuturor, în toată vremea şi în tot locul, cel care îl arată

pe el tuturor vrednic de respect şi atrăgând evlavia tuturor. Preotul sfânt odihneşte inimile

credincioşilor, aduce pace conştiinţei lor, se face pildă şi model al vieţii creştineşti şi

întruchipează icoana vie şi perceptibilă a cultului creştin, icoană care este tuturor vădită, potrivit

căreia se judecă sfinţenia principiilor evanghelice şi de către cei din afara bisericii, care,

admirând această icoană vie, admiră în fapt dumnezeiasca noastră credinţă, zicând: „Iată ce

păstori ai poporului a dat creştinismul",325

deoarece, potrivit sfinților părinți, „preotul trebuie nu

doar să nu cadă, dar, el trebuie nici măcar să nu rămână lumesc, pentru că „Dacă rămâne lumesc,

iese din starea de preoţie.”326

Subliniind excelența slujirii preoțești, adică pe de o parte, vocația deosebită, deoarece

„credincioșii au nevoie, de un purtător de Har, și nu de un purtător de haine,”327

dar, pe de altă

parte, subliniind mai ales, imensa responsabilitate a slujirii preoțești, Sfinţii Părinţi ne spun că,

preoţii se mântuiesc mult mai greu decât mirenii, chiar dacă au o viaţă pastorală curată. Aceasta

deoarece mântuirea lor depinde, nu atât de calitățile personale cât mai ales, modul în care le

325 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, p. 56. 326 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 13. 327 Ibidem, p. 15.

întrebuințează pentru a împlini voia Domnului, ceea ce poate fi măsurat prin câte suflete au adus

la pocăinţă şi câte suflete au pierdut prin sminteală, prin nepăsare şi prin lipsă de învăţătură,328

Dacă din punct de vedere intelectual preotul nu este prea înzestrat, dar în sufletul lui

vibrează puternic lira sacră a rugăciunii şi cuvântul său smerit, încărcate de mireasma duhului, el

va hrăni sufletele ascultătorilor cu pâinea cea vie, mai substanţial decât cuvintele studiate şi

expuse cu meşteşug, sau decât serviciile pompoase, dar din care lipseşte duhul rugăciunii

adevărate329

.

A fi smerit nu înseamnă, însă, a fi timid şi inert. Predicatorul trebuie să zboare şi să

planeze ca un vultur. De aceea în faţa lui pe Amvon este închipuit un vultur330

.

Discret nu înseamnă doar a ştii să păstrezi secretele ce ţi se încredinţează, ci şi a te

manifesta cât mai simplu, natural, cuviincios, măsurat, sobru, cumpătat ş.a.331

. Predicatorul

discret este cel care se fereşte de orice excentrism, în idei, voce, gesturi. Face totul ca şi cum n-

ar face el nimic332

. Are conştiinţa limpede că este doar un reprezentant al lui Hristos, nu un

înlocuitor al Lui. Ştie că slujeşte in nomine, nu in loco Christi. Dacă are lângă el un co-slujitor

încearcă întotdeauna să stea cu un pas în urma lui. Dă dovadă de un fair-play total, contribuind

prin aceasta la instaurarea unei armonii atât de necesare între fraţi333

.

Următoarea calitate a preotului „bărbat al unei singure femei”, privește nu doar unicitatea

căsătoriei, ci întreaga viață familială a preotului care trebuie să fie ireproșabilă. Chiar Sfinții

Apostoli au hotărât cu privire la viața casnică, că trebuie priviți ca vrednici slujitori numai aceia

a căror purtare în viața casnică este exemplară. În special canoanele își îndreaptă atenția mai ales

328 Ibidem. 329 Pr. prof. dr. Sebastian Chilea, Rugăciunea preotului, în MO, an. VII, 1955, nr. 3-4, p. 172. 330 Diac. prof. dr. N. Balca, Fasc. IV, în Omiletica, Curs dactil., Ex. V, fasc. I, BFT- București, cota 19351, f. a., p.

565. 331 Vezi Dicţionarul analogic şi de sinonime al limbii române, Edit. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978,

p. 176, § 368. Ca adjectiv, "discret" este menţionat în aceeaşi familie de cuvinte cu: modest, simplu, natural, firesc,

sobru, măsurat, cumpătat, chibzuit, moderat, ponderat, cuviincios, cuvios (!), decent, politicos, respectuos, plecat. 332 In această privinţă este revelator îndemnul Sf. Ap. Pavel adresat corintenilor: "Şi aceasta v-o spun fraţilor: că

vremea s-a scurtat de acum, aşa încât cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea; cei ce plâng ca şi cum n-ar plânge;

cei ce se bucură ca şi cum nu s-ar bucura... " (I Cor. VII, 2930). Adică să facă totul ca şi cum n-ar face, discret! 333 Pagini de o frumuseţe rară despre smerenie au rămas de la prof. Teodor M. POPESCU, din care cităm un

fragment tipărit de curând, după un manuscris: "Omul smerit este sfios, nu iese din firea lui, nu strigă, nu cere, este

fără pretenţii şi fără ambiţie, blând, paşnic, răbdător, sincer, îngăduitor, curat şi drept. Omul smerit nu este încrezut,

nu se laudă singur, nu caută nici lauda altora. Se mulţumeşte cu puţin, nu cere şi nu primeşte ceea ce nu i se cuvine,

stă la urma tuturor şi chiar nedreptăţit sau păgubit, îndură fără a se plânge şi răzvrăti. Pentru cele ce nu cere, de care

se lipseşte sau de care este socotit lipsit, el adună în sufletul său comoară de bune gânduri şi simţăminte, şi pe cât se

pare de neîndemânatic sau sărac în însuşirile care arată pe oameni făloşi, isteţi şi îndrăzneţi, lăudaţi de alţii sau

temuţi, pe atât posedă în sine nebănuite însuşiri frumoase şi plăcute de om duhovnicesc... ", Meditaţii teologice,

Editura Sf. Arhiepiscopii a Bucureştilor, Bucureşti, 1997, p. 198.

asupra căsătoriei candidaților la preoție și opresc pe aceia: a) care s-au căsătorit sau logodit de

două ori (Canon 17 Apostolic; Canon 3 Trullan; Canonul 12 - Sfântul Vasile cel Mare); b) care

au contractat vreo căsătorie cu o văduvă sau cu o soție despărțită de bărbatul dintâi (Canon 18

Apostolic); c) care trăiesc în concubinaj (Canon 17 Apostolic); care s-au căsătorit cu o desfrânată

(Canon 18 Apostolic). 334

Tot în legătură cu condițiile morale pe care trebuie să le îndeplinească un păstor de

suflete, se cere ca el să nu fie vinovat de următoarele păcate: să nu fie desfrânat și adulterin

(Canon 61 Apostolic); să nu fi săvârșit omor, chiar și fără intenție (Canon 5 Sfântul Grigorie de

Nyssa); 3) să nu-și fi însușit bunuri străine (Canon 24 Apostolic); 4) să nu fie învinuit de sperjur,

de cămătărie, de negustorie (Canon 44 Apostolic; Canon 17 Sinod I Ecumenic). 335

Să fie „treaz”, este următoarea calitate a preotului. Despre această însușire, numită și

trezvie, luare-aminte, dreaptă-socoteală, paza gândurilor, paza inimii, ochiul minții, etc. am

discutat atunci când am definit responsabilitatea slujirii preoțești, și pentru acest motiv nu vom

repeta expunerea ci numai vom sintetiza ideile.

Preotul trebuie să fie deci obișnuit cu deprinderea evlavioasă a rugăciunii, ca să poată

deosebi de la Dumnezeu cele cerute, după cuvântul proorocului Isaia: "Atunci vei striga și

Domnul te va auzi: la strigătul tău El va zice: iată-Mă" (Is. 58,9). 336

Prima funcţie a luării-aminte este deci să discearnă ce este bine, ce este rău şi ce nu este

nici bine, nici rău.337

În cadrul vocaţiei sale de învăţător, preotul are şi menirea de a pune în practică

deosebirea duhurilor spre binele celor îndrumaţi. Această culme poate fi atinsă prin, ceea ce

părinţii numesc, dreapta socoteală sau discernământul. „Ca însuşire principală a omului, călugării

ortodocşi nu socotesc nici bunătatea, nici inteligenţa, nici dragostea, credinţa, răbdarea, evlavia

ori sfinţenia, ci dreapta socoteală, care este o virtute foarte complexă şi greu de exprimat în

cuvinte. (Are o formulă tot atât de vastă ca polimerii de bază). În dreapta socoteală intră, precis,

tainic drămuite, şi bunul-simţ şi înţelepciunea şi cuminţenia şi voinţa, adăugite celor de mai sus.

Nici una din virtuţi nu e absolută - nici chiar adevărul -, doar iscusita cumpănire a multora ne

334 Pr. Ioan Dudaș, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, p. 88 335 Ibidem. 336 Ibidem, p. 89 337 Cf. Evagrie, Tâlcuire la Psalmul 37, 6. Sf. Vasile cel Mare, Omilia a XII-a, La începutul Proverbelor, în

”Scrieri”, Partea întâia, PSB nr. 17, p. 6. Sf. Grigorie Taumaturgul, Cuvântul de mulțumire adresat lui Origen, 122;

cf. 123 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Filocalia II, 24. Parafrază în 150 de capete a Sf. Simeon

Metafrastul la cele 50 de Cuvinte ale Sf. Macarie Egipteanul, Fil. rom., vol. V, 45.

poate ajuta să ne ferim nu numai de rele (aceasta-i destul de uşor), ci şi de savantele boroboaţe şi

sofisticatele erori"338

.

Discernământul, sau dreapta judecată, numită şi dreaptă socotinţă este virtutea cea mai

lăudată de Sfinţii Părinţi. Pentru predicator, discernământul înseamnă orientarea dreaptă vizavi

de locul şi timpul liturgic în care-şi va rosti cuvântarea. În funcţie de acestea va hotărî genul,

tema, conţinutul, durata şi nivelul predicii. Această calitate ţine, desigur, nu numai de inteligenţa

slujitorului, ci mai ales de simţirea lui, de ceea ce numim îndeobşte bunul simţ în predică. Bunul

simţ îl ajută pe predicator în manifestarea unor atitudini esenţiale pentru reuşita predicii: respect

faţă de cuvânt339

şi faţă de ascultători, pregătirea conştiincioasă a cuvântării, abordarea unei

tematici adecvate etc. Bunul simţ îţi spune când trebuie să vorbeşti şi când trebuie să taci. Mai

ales când trebuie să te opreşti. El îţi indică măsura.

Apoi, pe o altă treaptă, ea este puterea de a deosebi limpede ceea ce vine de la Dumnezeu

şi de la îngeri, de cele ce ne vin de la diavol sau de la duhurile răutăţii,340

mai ales când e vorba

de viaţa lăuntrică. Ea devine atunci ״deosebirea duhurilor" despre care vorbeşte Apostolul Pavel

(I Cor. 12, 10), dar, mai larg vorbind, rostul luării-aminte este de a cunoaşte în orice împrejurare

care este voia lui Dumnezeu.341

În toate formele pe care le poate lua această primă funcţie, luarea-aminte este asimilabilă

dreptei socoteli, puterii de a bine-deosebi (διάκρισις ; discretio), şi este chiar aşa numită de

Sfinţii Părinţi.342

Sfântul Ioan Casian343

arată că această virtute este numită în Evanghelie ״ochiul

şi luminătorul trupului", şi la ea se referă Iisus când spune: ״Luminătorul trupului este ochiul; de

va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi

întunecat" (Mt. 6, 22-23). Într-adevăr, ea deosebeşte ״între ele toate gândurile şi faptele omului,

vede şi luminează tot ceea ce trebuie făcut".344

Sfântul Ioan Scărarul spune şi el, în acelaşi sens:

."Dreapta socoteală este făclie în întuneric..., luminarea celor cu vederea slabă״345

„Puterea

338 N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, p. 153. 339 "Cuvântul preotului să fie înveşmântat în haina înţelepciunii, în orice împrejurare s-ar afla", Pr. prof. dr. S.

Şebu, Gânduri despre predică şi orice cuvânt al preotului, în MA, XXXIV, 1989, nr. 3, p. 68. 340 Cf. Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Filocalia 10, 26. Sf. Macarie Egipteanul, loc. cit. 341 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, p. 383. 342 Cu privire la echivalența dintre luare-aminte și dreapta-socoteală (discernământ), a se vedea A. Cabassut,

„Discretion”, Dictionnaire de spiritualite, t. 3, col. 1311-1313. Această echivalență ne oferă o explicație pentru

faptul că unii Sfinți Părinți nu vorbesc niciodată de „luare-aminte”, ci de „dreapta-socoteală bine deosebitoare”. 343 Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, II, 2, PSB 57. 344 Ibidem. 345 Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXVI. Partea a II-a. Despre dreapta socoteală bine deosebitoare, Filocalia 9, 22.

deosebirii (a dreptei socoteli) este şi se cunoaşte ca fiind îndeobşte cunoaşterea sigură a voii

dumnezeieşti în orice timp şi loc şi lucru".346

Ea îl călăuzeşte pe cel care înaintează pe calea nevoinţei, ferindu-l de rătăcire şi cădere.

Ea este ״numită de asemenea şi cârmă a vieţii noastre - spune Sfântul Ioan Casian - prin

cuvintele: «Unde lipseşte cârmuirea, poporul cade» (Pilde II, 14)".347

„Întreg la minte”, următoarea calitate, nu este propriu-zis o calitate, în sensul de

excelență, ci mai degrabă o condiție, a integrității intelectuale, prin care înțelegem un om cu

mintea întreagă, adică sănătos la minte, un om a cărui minte funcționează ireproșabil, și bine

spune această definiție, deoarece e vorba de o calitate, doar pentru că se opune lipsei și bolilor

intelectuale atât de comune astăzi, totuși, la preot această însușire are specificul ei, datorită chiar

slujirii preotului. Aceasta cu atât mai mult cu cât observând mărimea nebuniei de azi, îi putem

opune însușirea de „minte întreagă”, sau „minte sănătoasă” ca fiind o calitate, prin comparație cu

lipsurile generale. Iar la un preot aceasta vrea să spună, nu numai că nu îi lipsește nimic la minte,

nu numai că mintea lui este completă, ci mai ales că mintea lui este deasupra oricăror lipsuri, și

este atât de „normală”, adică superlativă numai prin comparație cu nebunia generalizată de

astăzi, încât funcționarea ei „firească” după creație, întrece tot ce se întâmplă cotidian și atât de

mult încât tot ce face uimește așteptările umane.

Și nu numai atât dar, în virtutea aceleiași exercitări firești a puterilor intelectuale

„normalizate” de omul-Dumnezeu Iisus Hristos, trezvia, sau mintea întreagă sau dreapta

socotinţă, sau indiferent cum mai este ea numită, este, păzitoare a virtuţilor348

şi, în acelaşi timp,

îl fereşte pe om de loviturile păcatului. ״Omul care urmează luării-aminte niciodată nu se va

depărta de faptele virtuoase şi nici nu va fi prins de prăpădul păcatului", spune Sfântul Vasile cel

Mare.349

În general, luarea-aminte ca discernământ îl ajută pe om să-şi cunoască starea lăuntrică

şi să ştie la ce treaptă a ajuns, şi astfel să vadă limpede câtă cale a străbătut şi câtă-i mai rămâne

de făcut.350

A doua funcţie a dreptei socotinţe este, după cum arată Evagrie, ״să conducă lupta

împotriva puterilor vrăjmaşe, veghind asupra virtuţilor, pregătind trupele împotriva relelor şi

346 Scara, XXVI. Partea a II-a. Despre dreapta socoteală bine deosebitoare, 1. 347 Convorbiri duhovnicești, II, 4. 348 Evagrie, Tratatul practic, 89. 349 Evagrie, Omilia a XII-a, 6. 350 Cf. Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXVI, I („Puterea de a deosebi este în cei începători cunoașterea adevărată a celor

privitoare la ei înșiși”).

dirijând cele neutre după împrejurări",351

şi ״stând împotriva furiei demonilor".352

Ea se vădeşte a

fi marele strateg al luptei de neocolit pe care o are omul de dus în nevoinţele sale duhovniceşti

(praxis). Fără ea, ״nu se poate duce la bun sfârşit lupta (cea bună)", spune Evagrie.353

Dreapta socoteală are şi funcţia de a manifesta supremaţia părţii cugetătoare a sufletului

(λογιστικόν) faţă de celelalte puteri ale lui ea fiind, în praxis, virtutea corespunzătoare acestei

puteri -, îndemnându-le prin urmare să se supună minţii, în lupta împotriva diavolilor şi a

patimilor. În acest sens, ea îndrumă îndeosebi puterea irascibilă.354

În sfârşit, luarea-aminte are ca funcţie generală cârmuirea puterilor sufletului, punându-le

în bună rânduială şi făcându-le să lucreze după propria lor fire.355

Astfel, Sfântul Isihie Sinaitul

îndeamnă ״să punem raţiunea în fruntea acestora două (mânia şi pofta, adică puterea irascibilă şi

cea poftitoare) cu înţelepciune şi cu ştiinţă, spre a porunci, a sfătui, a pedepsi şi a stăpâni aşa cum

stăpâneşte împăratul peste robi".356

Şi această funcţie este legată de celelalte. Pe de o parte pentru

că, ״silind puterile sufletului să lucreze după propria lor fire"357

prin luarea-aminte, omul poate

mai uşor ״să stea împotriva furiei demonilor״,358

căci principalul lor scop şi rodul rău al vicleniei

lor este de a face ca puterile sufletului să se abată de la Dumnezeu, şi deci să lucreze contrar firii;

pe de alta, numai pe temeiul deosebirii clare între bine şi rău puterile sufletului pot fi readuse la

rostul lor, iar prin aceasta să înceteze de a mai fi rău folosite, adică împotriva firii, şi să poată

lucra conform naturii lor, devenind, din păcătoase cum erau, virtuoase. Astfel, Evagrie scrie că;

după cum le folosim sunt bune sau rele, duc la virtuţi sau la vicii. Revine luării-aminte (Puterile)״

să le folosească într-unul sau altul dintre aceste două sensuri".359

Cuviința este următoarea calitate prin care cunoaștem că preotul este decent, modest,

adică respectă regulile bunei cuviințe, adică are ca ideal armonia socială.

351 Tratatul practic, 89. 352 Tratatul practic, 73. 353 Tratatul practic, 73. 354 Cf. Sf. Isihie Sinaitul, Capete despre trezvie, Întâia sută, Filocalia 4, 34. 355 Cf. Evagrie, Tratatul practic, 73, 88. 356 Capete despre trezvie, A doua sută, 25. Cf. Sf. Grigorie de Nyssa, Despre feciorie, XVIII, 3. 357 Evagrie, Tratatul practic, 73. 358 Ibidem. 359 Tratatul practic, 88.

Tot în cuviință este cuprinsă de Sf. Apostol Pavel și smerenia, prin cuvintele : dacă a

spălat picioarele sfinţilor (I Timotei 5,10) 360

.

Expresiile adevăratei cuviinţe privesc persoana, dar se adresează aproapelui și sunt

următoarele: aşezarea cuviincioasă a trupului şi cu bună rânduială, neavând nimic care să iasă în

evidenţă, expresia naturală şi neprefacută a chipului, privirea nevinovată, neabătută şi

necurioasă. Clement Alexandrinul zice despre aceasta: ״Să fie chipul tău curat, genele să nu fie

plecate în jos, nici capul să nu fie aplecat în jos, nici pe spate, nici gâtul dat pe spate, nici

celelalte mădulare ale trupului să nu fie destinse"361

. Gesticulaţia să fie simplă şi liniştită,

umbletul ordonat şi măsurat, pentru ca nu cumva un mers prea lent să trădeze trândăvie şi

frivolitate sau o prea mare slobozenie a sufletului şi nici un pas prea întins şi grăbit să vădească

un avânt nestăpânit.362

Despre umblet iată ce scrie Sfântul Fotie: ״Dar se cuvine preotului buna

rânduială a umbletului, nici să maimuţărească mişcarea slobodă femeiască, nici, precum tinerii,

să facă mişcări tumultuoase, agitate şi neregulate, ci orice mişcare să fie împodobită de rânduială

şi ordine. Trebuie să se vadă ordinea şi buna-cuviinţă până şi în expresia feţei, în aranjarea

părului şi în încingerea veşmântului. Nu trebuie nici să ducă această preocupare la exces până la

prostie, nici invers, să se lase într-o neglijenţă peste măsură. Căci fiecare dintre aceste două

extreme este deopotrivă necuvenită şi vrednică de dispreţ şi străină cu totul de petrecerea

preoţească."363

Îmbrăcămintea să fie potrivită pentru iarnă şi pentru vară. nici jerpelită şi

neîngrijită şi nici invers, împestriţată cu mii de culori, scumpă şi împodobită, fiindcă acestea sunt

găteli femeieşti. Cu privire la îmbrăcămintea preotului, Marele Vasile zicea scriind Sfântului

Grigorie Teologul: „Scopul îmbrăcămintei este unul singur, acela de a fi acoperământ

îndestulător trupului pentru iarnă sau pentru vară, fară să caute dinadins veşminte соlorate, nici

făcute dintr-un material moale sau luxos. Căci faptul de a căuta la veşminte este acelaşi lucru cu

a căuta la găteli şi podoabe femeieşti, pentru care numai ele se străduiesc. Mantia să încingă

trupul cu centura. Iar centura să nu fie mai sus de şolduri, căci aceasta este femeiesc, nici prea

slobodă ca să iasă dulama pe deasupra, căci aceasta este prostesc. De asemenea, mersul să nu fie

nici greoi, ca să nu fii învinuit de slobozenia sufletului. Iarăşi, nici să nu fie un mers năvalnic şi

360 Expresia descrie ospitalitatea caritabilă și reverențioasă față de frații creștini, în special față de predicatorii

itineranți (cf. n. de la In 13,5). Scrisoarea întâi a Sfântului Apostol Paul către Timotei, 5,10, în Scrisorile Sf Paul -

Noul Testament și Psalmii, nota a, p. 484. 361 Clement Alexandrinul, Paedagogus, III, 11, P. 8649C-652A. 362 Sf. Vasile cel Mare, Epistola a II-a către Grigorie. 6, P. 32, 232B; Simeon Metafrastul, Despre smerenie şi

slavă deşartă, Cuvântul 20, P. 32, 1353C. 363 Fotie, Epistola 8, 34, P. 102, 665D-668A.

zvăpăiat, care ar vădi impulsuri nebuneşti în suflet."364

Şi iarăşi zice Marele Vasile: ״Este de

folos ca prin fiecare trăsătură a îmbrăcămintei să propovăduiască şi să mărturisească făgăduinţa

vieţii celei după Dumnezeu, aşa încât trebuie şi noi să cerem urmarea cu fapta din partea celor ce

primesc de la noi cuvântul făgăduinţei. Căci nu la fel de necuviincios şi ruşinos se arată la cei ce

au dobândit doar făgăduinţa pe cât se arată astfel la cei care au primit deplin fagăduinţele cele

mari, la preoţi adică."365

Aşadar, aşa cum una este ţinuta ostaşului, alta cea a senatorilor şi alta este״

îmbrăcămintea altei clase prin care se aseamănă între ei, se identifică şi se deosebesc de alţii, şi

aşa cum se disting mai ales în rang, la fel trebuie să existe o caracteristică specifică şi creştinului

în îmbrăcăminte, ceva cuviincios şi decent, care să păstreze buna-cuviinţă predată nouă de către

Sf. Apostol Pavel (care într-un loc impune episcopului să fie împodobit prin buna-cuviinţă (I

Tim. 3:2), iar în alt loc rânduieşte femeilor bună-cuviinţa (1 Tim 2:9) în îmbrăcăminte).366

Așadar, o calitate binevenită pentru un preot care învață pe alții este prestanța fizică și

vestimentară, aceasta cerând o educație a mișcărilor corporale. Sfântul Ambrozie pune mare preț

pe prestanța fizică. Gesturile preotului trebuie să fie calculate, mersul demn, liniștit, veșmintele

curate, îmbrăcămintea demnă de misiunea pe care o are în mijlocul credincioșilor.367

„Primitor de oaspeți” înseamnă că preotul trebuie să fie ospitalier și ospitalitatea este

rodul iubirii și are un loc însemnat în învăţătura Mântuitorului, mai cu seamă atunci când ea se

restrânge asupra celor ce vestesc Evanghelia (Mat. 10, 40-41; Mc. e. 10-11; Luca 9, 4-5).

Ospitalitatea se numără printre acele fapte bune pentru care creştinul va primi răsplata la judecata

universală (Mat. 25, 35-36),368

și fiindcă primirea de oaspeţi este însoţită de cheltuieli, Apostolul

îi îndeamnă să practice ospitalitatea neconstrânşi şi fără murmur, fiindcă numai o astfel de faptă

este bineplăcută lui Dumnezeu (cf. II Cor. 9,7) 369

.

Această practică a ״ospitalităţii misionare" este întâlnită şi recomandată creştinilor

începând imediat cu perioada post-apostolică. Un exemplu în acest sens îl găsim în scrierile

Părinţilor Apostolici: ״Orice Apostol, care vine la voi, să fie primit ca Domnul, dar dacă rămâne

364 Sf. Vasile cel Mare, Epistola 2 către Grigorie, 6. P. 32, 232B. 365 Idem, Delimitări împotriva înşelării, Întrebarea 22, 3, P. 31, 980B. 366 Idem, Delimitări împotriva înşelării, Întrebarea 22, 3, PG, 31, 980CD. 367 Pr. Ioan Dudaș, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, p. 87-88 368 Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, Studiu al Noului Testament, Ed. Europolis, Constanța, 2005, p. 246. 369 Ibidem, p. 306.

trei zile, este profet fals Apostolul, când pleacă, să nu ia nimic decât pâine, până ce găseşte alt

sălaş, dar dacă cere bani, este profet fals"370

.

În Sfânta Scriptură chipul preotului se impune prin frumoase calităţi religioase, morale şi

sociale, astfel încât este un adevărat model de evlavie, bunătate, dreptate, pace şi ospitalitate"371

.

„Îndemânatic a învăţa pe alţii”, adică a fi un bun pedagog, este calitatea care abia ea

apare ca specifică preotului, deoarece corespunde funcției învățătorești a preotului. Chemarea

principală a preotului este aceea de învățător, deoarece adevăratul păstor de suflete trebuie să fie

un propovăduitor al Cuvântului lui Dumnezeu, căci dacă nu va învăța, nu va avea nici ce

sfinți372

.

Toate tratatele de omiletică reclamă obligativitatea unor calităţi sine qua non, pentru cel

care-şi asumă înalta responsabilitate a propovăduirii. Aceste calităţi sunt împărţite, de regulă, în

trei categorii: intelectuale, morale şi fizice373

.

Despre această calitate am vorbit deja. Preoții primesc pe de o parte, învăţătura, jertfa şi

conducerea lui Hristos, iar pe de altă parte, răspund la acestea în mod liber şi pozitiv ca la o

chemare, învăţând la rândul lor lumea, dăruindu-se şi conducând lumea spre Împărătia lui

Dumnezeu, și participând prin aceasta la întreita slujire a lui Hristos.374

Putem astfel deosebi o dimensiune teoretică a slujirii preoțești – de prezentare şi

explicare a cunoştinţelor – şi o dimensiune practică, în care se formează deprinderile de viaţă la

credincioși, sub forma actelor liturgice sau prilejuite de viaţa liturgică, iar în acest sens, Sf. Ioan

Gură de Aur îi avertizează pe slujitorii altarelor : „Dacă primeşte cineva această grijă, trebuie să

aibă multă înţelepciune, mult har de la Dumnezeu, un caracter încercat - cea mai curată viaţă;

trebuie să aibă şi o virtute mai mult decât omenească"375

, urmată de pregătirea continuă teologică

şi conştiinţa că „Învăţat e omul care se învaţă necontenit pe dânsul şi învaţă necontenit pe

alţii"376

.

370 Învăţătura celor Doisprezece Apostoli (Didahia), XI. 4-6, în Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. de pr. dr.

Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 32-33. 371 Pr. Prof. dr. Ioan G. Coman, Chipul preotului după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, p. 165 372 Pr. Ioan Dudaș, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, p. 87 373 Vezi nota 444. 374 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 2, p. 229-238. 375 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, p. 32. 376 Nicolae Iorga, Cugetări, p. 92.

Preoția, fiind de instituție divină, atât prin origine cât și ca scop, păstorul de suflete, pe

lângă cunoștințele teologice speciale pe care trebuie să le posede, trebuie deci să aibă și o

educație religios-morală corespunzătoare acestui scop377

.

„Nebețiv”, este o calitate complexă ce privește nu doar abținerea de la băuturile alcoolice

ci în general virtutea, iar în mod specific cumpătarea și buna măsură în toate. Astăzi se cunoaște

foarte mult din ravagiile pe care le produce alcoolismul, și se folosesc multe forme de tratament,

în care un rol foarte important revine bineînțeles religiei. Dar Sf. Apostol Pavel, se referă aici și

la lăcomia de orice fel a trupului. Însă alege beția ca exemplu datorită imaginii sale puternic

negative. Evident că această cumpătare se referă la tot ce dăunează trupului și prin aceasta

sufletului.

Pornind de la cumpătarea la mâncare și băutură Sf. Părinți au recomandat calea de mijloc

în toate, deoarece excesul de zel este la fel de rău ca şi delăsarea. De aceea, Sfântul Vasile cel

Mare recomandă cumpătarea în toate. Astfel, monahul poate să consume vin, dar cu măsură,

pentru slăbiciunile lui, aşa cum Sfântul Apostol Pavel recomanda ucenicului său Timotei.378

Există nouă roade ale Duhului : dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea,

facerea de bine, credința, blândețea și cumpătarea (Gal, 5, 22) și „împotriva acestora nu este

lege” (Gal, 5, 23). Iar ele împiedică patimile potrivnice să existe și să lucreze în sufeltul

credinciosului.

Legată de cumpătarea trupească este și cumpătarea sufletească, vizibilă prin lipsa

violenței de orice fel, de unde avem și calitățile următoare, „nedeprins să bată”, și „nesfadnic”.

Dacă nedeprins să bată ne poate duce cu înțelegera la contextul istoric de atunci când în conițiile

societății sclavagiste, bătaia era o reacție curentă la multe situații, în schimb nesfadnic, ne

deschide o mulțime de situații în care cearta este nefolositoare, de exemplu în „certurile sterile de

cuvinte privind basmele și genealogiile”, dar știm și un lucru foarte grav despre cel înclinat spre

ceartă și anume că provoacă violență și dezbinare, și acestea vin de la Satana care este tatăl

minciunii și crimelor. De aceea, preotul trebuie să lupte împotriva certurilor știind că luptă

împotriva duhurilor necurate. Principala calitate pe care preotul o aduce în această luptă este

blândețea, una din cele cinci virtuți tipice ale creștinului : milostivirea, îndelungă răbdarea,

smerenia, blândețea și bunătatea (Col. 3, 12; Ef. 4, 2).

377 Pr. Ioan Dudaș, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, p. 88 378 Sf. Vasile cel Mare, Cuvânt ascetic II, IV, în Asceticele, PSB vol. 18, p. 202

Blândețea este o trăsătură de caracter a preotului care îi va permite să dezvolte o relație

deschisă, bazată pe încredere între el și credincioși. Este esențial ca pentru a-l ajuta pe cel care a

greșit, acesta să aibă încredere în preot și să aibă curajul de a se dezvălui preotului. Ori acest

lucru nu e posibil când este întâmpinat cu mânie, nerăbdare și amenințare.379

Dar nesfadnic se referă și la blândețe ca eficiență a slujirii, adică la responsabilitatea față

de adevărul creștin, pe care numai cunoscându-l bine, poate aprecia cât de bine intenționată este

o discuție, și cât de dornic este interlocutorul să învețe, sau dimpotrivă, cât de rău voitor este,

încât să respingă învățătura sănătoasă, pentru a propune alte învățături după poftele oamenilor.

Astfel, blândețea ajută preotul să procedeze cu pogorământ, sau acribie, potrivit interlocutorului,

pentru a fi util și a evita certurile sterile de cuvinte, adică să fie îngăduitor cu cel dornic să învețe,

dar, și să închidă în termeni politicoși o discuție în contradictoriu sau inutilă, cu acela care

ocolește adevărul intenționat.

Despre violență și cumpătare Sf. Grigorie Palma arată : “Nepătimaș este cel ce a pierdut

deprinderile rele și s-a îmbogățit în cele bune, cel ce s-a întipărit de virtuți asemenea celor

împătimiți de plăcerile rele, cel ce și-a supus iuțimea și pofta … puterii cunoscătoare, judecătoare

și raționale a sufletului, așa cum cei împătimiți și-au supus puterea rațională laturii pasionale”. Și

adaugă încă și mai concret: “Prin poftă dobândește în inimă iubirea, iar prin iuțime agonisește

răbdarea. Nu omorând această latură, căci în acest caz ar fi nemișcat și nelucrător chiar în slujirea

lui Dumnezeu, ci prin ascultarea de mintea purificată el tinde, prin pomenirea neîncetată a lui

Dumnezeu, la Dumnezeu, și prin aceasta să ajungă la deprinderea dispoziției dumnezeiești și s-o

ridice pe aceasta la cea mai desăvârșită treaptă. Iar aceasta este iubirea de Dumnezeu … și din

aceasta învață, lucrează și dobândește iubirea curată și desăvârșită față de aproapele, cu care este

cu neputință să nu se afle împreună și nepătimirea”380

.

„Neiubitor de arginți” este o calitate care se opune unui păcat frecvent numit arghirofilia,

iubirea de argint sau pofta de avuţie, care pune stăpânire şi pe persoana preotului şi de care

preoţimea trebuie să se ferească mai ales, deoarece, rolul important al clericilor în viața

bisericească este condiționat de îndeplinirea acestor obligații speciale formulate încă din timpul

Sfinților Apostoli.381

379 Tiberiu Dughi, Personalitatea preotului, p. 129 380 Sf. Grigorie Palama, Despre rugăciune, în Filocalia, vol. 7, p. 250. 381 Pr. Ioan Dudaș, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, p. 86

Și în sfârșit, „bun chivernisitor al casei lui”, se traduce prin calitatea pe care noi o numim

responsabilitatea slujirii preoțești și am vorbit despre ea mai sus. Dar aici se referă la familie

tocmai pentru a ușura înțelegerea exemplului, și anume că preotul și credincioșii alcătuiesc o

familie, iar în acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur, după Apostol, afirmă : “familia, căminul,

casa, este o mică Biserică”382

. Iar pentru preot, familia lui este Biserica intr-o comuniune sfanta

cu familia mai larga, ecleziala, a parohiei, ceea ce știm că este foarte important, deoarece familia

are temei divin, fiind chipul originar și autentic al constituției și vocației umane, iar “Cea dintâi

familie s-a întemeiat în rai, având ca preot și martor pe Însuși Dumnezeu”383

.

Ce calități trebuie să aibă preotul pentru a fi un bun educator și al familiei sale și al

credincioșilor?384

:

În primul rând să aibă conștiinta preoțească de a lucra cu Dumnezeu pentru

mântuirea oamenilor;

Convingerea deplină în adevărurile religioase, care nasc plăcerea de a sluji cu

toată inima pe Dumnezeu;

Preotul să fie hotărât, cu intenție curată în propovăduire;

Din conduita preotului face parte și administrarea cinstită a bunurilor parohiale.

Având o viață lăuntrică bogată, hrănită prin rugăciune, și o viață familială încununată de

virtuți, preotul zilelor noastre este chemat să se aproprie de altar și să săvârșească dumnezeieștile

slujbe cu toată evlavia, demnitatea și sfințenia, exercitând prin aceasta puterea dăruită la

hirotonirea întru preot, aceea de sfințitor al vieții creștinilor. 385

În biserica primară, orice mirean, implicit cei din cinul bisericesc, putea fi și căsătorit,

cap de familie, având în vedere „caracterul deplin creștin al căsătoriei”,386

iar Sf. Apostol Pavel îl

are în vedere îndeosebi, aici, pe episcop, care în perioada apostolică și post-apostolică, putea fi

celibatar dar și căsătorit. Se cunoaște că abia împăratul Iustinian „printr-o novela din anul 531,

impune epicopilor celibatul”387

.

382 Sf. Ioan Gură de Aur, Homelies sur l'epitre aux Ephesiens, XX, Paris, Traductions par L'Abbe J. Barreille,

1872, p. 390-391. Vezi pentru conformitate trad. rom. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, de

Arhim. Theodosie Athanasiu, Iași, tipografia „Dacia”, P. Iliescu & D. Grossu, 1902, p. 202 383 Învățătura de credință creștină ortodoxă, București, Editura Inst. Biblic si de Misiune al B. O. R., 1992, p.

400. 384 Protosinghel Olivian Bindiu, Viața morală a preotului p. 69 385 Pr. Ioan Dudaș, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, p. 88 386 P. Jean Meyendorf, Le mariage dans la perpective orthodoxe, Paris, YMCA-PRESS, 1986, p. 97. 387 Cf. Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1991, p. 107.

Așadar, în timpul lui Timotei, exemplul familial era nu numai puternic dar și foarte

potrivit pentru a descrie calitatea administrării preotului asupra comunității pe care o păstorea

după modelul familiei.

O bună administrare a familiei înseamnă pentru preot și o bună administrare a parohiei,

deoarece, în afară de învățător și sfințitor, preotul este și conducător al parohiei încredințate de

Episcop, de aceea este dator să fie un bun chivernisitor al bunurilor mobile și imobile ale

parohiei.388

În calitate de conducător al parohiei preotul este dator să administreze cu cinste

patrimoniul bisericesc și veniturile lor, în scopul pentru care au fost instituite.389

Acum, după ce am făcut un rezumat al calităților pe care le cere Sf. Apostol Pavel de la

slujitorii Domnului, trebuie spus totuși, că, preoţia este o slujire aleasă şi înaltă nu pentru înaltele

calități ale preotului ci, din pricina temeiului ei dumnezeiesc390

, fiindcă acest temei este însuşi

Domnul nostru Iisus Hristos, Care, aducându-Se pe Sine pentru noi jertfă şi prinos lui

Dumnezeu-Tatăl, „spre miros de bună mireasmă" (Ef. 5:2), a devenit Mare Arhiereu, fiind uns

arhiereu de Dumnezeu, ״după rânduiala lui Melchisedec" (Evr. 8: 1-2), şi „Care a şi stătut în

ceruri de-a dreapta Tronului măririi, ca liturghisitor al celor sfinte şi al cortului adevăratei

mărturii, pe care l-a întemeiat Domnul, iar nu omul”.

Acest Mare Arhiereu – Iisus Hristos -, a predat sfinţilor Lui ucenici şi apostoli Taina

sfinţirii, ca să rămână până în veac, şi i-a arătat sfinţi(ţi) pe aceşti liturghisitori ai dumnezeieştilor

Taine, ״trimiţându-le lor Duhul Sfânt"391

. Iar ei au predat-o mai departe ucenicilor lor, de la care

şi noi am primit-o, prin harul şi prin lucrarea Duhului Sfânt.

De asemenea, preoţia este o slujire mare şi sfântă şi prin lucrarea apostoliei392

, care şi ea

este mare şi sfântă, fiindcă scopul preoţiei este acela de a sfinţi şi a mântui întreaga omenitate,

prin transmiterea harului mântuirii la toate generaţiile ce vor veni până la săvârşirea veacului,

după cum întreaga omenitate se mântuie prin jertfa Mântuitorului omenirii, Iisus Hristos. Sfântul

Dionisie Areopagitul numeşte preoţia diaconie sfântă, chip al ierarhiei celei mai presus de lume

şi împărăţie dumnezeiască şi sfântă.393

Iar părintele nostru Ioan Gură de Aur, mărturisind şi el

388 Pr. Ioan Dudaș, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, p. 90 389 Ibidem, p. 90-91 390 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, p. 10 391 Slujba Duminicii Rusaliilor, Penticostar, Ed. Slujirii Apostolice a Bisericii Greciei, Atena, 1959, p. 202. 392 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, p. 9 393 Dionysie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească, I, 2, P. 3 372C 373B.

acestea, adaugă: ״este săvârşită aici, pe pământ, dar îşi are rânduiala şi temeiul de la cetele cele

cereşti.394

Și preoţia nu este numai slujire mare şi înaltă şi sfântă diaconie, ci şi o mare Taină, sfântă

şi dumnezeiască395

:

prin temeiul ei dumnezeiesc,

prin scopul pe care îl urmăreşte,

prin caracterul ei dumnezeiesc şi

prin cele săvârşite de ea mai presus de înţelegere.

Este Taină, fiindcă, prin slujirea preoţiei, oamenii, care sunt pământeşti, primesc

rânduiala cetelor cereşti şi devin ״duhuri" liturghisitoare şi mădulare ale ierarhiei celei mai

presus de lume şi, ca nişte îngeri ai lui Dumnezeu, slujesc Liturghia.

Este Taină, fiindcă, prin preoţie, pământul devine una cu cerul, iar cele din ceruri se

desăvârşesc pe pământ. Căci sus, în ceruri, este tronul şi jertfelnicul cel adevărat, iar Serafimii,

care stau în cerc, zboară jur-împrejur, înălţând întreita cântare: ״Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul

Savaot, plin e cerul şi pământul de mărirea Ta."' Aici, pe pământ, este un chip corespunzător

(antitypon) al jertfelnicului celui din ceruri şi în jurul acestuia preoţii, ca nişte îngeri, cântă

Trisaghionul. Acolo este cărbune aprins pe jertfelnic şi cleşte, iar Serafimii oferă cu cleştele

cărbunele de pe jertfelnic (Is. 6, 6). Aici este cărbunele cel viu, ״cleştele" (aici, potirul - n.n ), şi

preotul care împărtăşeşte Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. Acolo îngerii săvârşesc întru

adevăr pe jertfelnic dumnezeiasca Liturghie. Aici preoţii aduc înainte pe jertfelnic jertfa cea fără

de sânge.

Și este Taină, fiindcă prin preoţie cele pământeşti se împodobesc, pământul este ridicat la

cer, şi cerul se pleacă la pământ, îngerii cu oamenii se unesc în cântare şi oamenii cu îngerii

dimpreună îl preamăresc pe Dumnezeu. Preoţia este asemenea cu o scară care uneşte cerul şi

pământul şi toată făptură o conduce de pe pământ la cer. Dumnezeiescul nostru părinte Ioan Gură

de Aur spune despre preoţie: ״Vezi cât de mare este puterea preoţilor! Gândeşte-te la Botez, care

este iertarea păcatelor şi înfierea, gândeşte-te la Sfintele Taine, la miile de bunătăţi, cele care îţi

vin ţie prin punerea mâinilor preoţilor şi prin rugăciunea săvârşită de ei."396

394 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, III, 4, P. 48, 642. 395 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, p. 10 396 Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Epistola către Romani, Omilia 11, P. 60,484.

În sfârșit, preoţia este cea mai măreaţă, mai înaltă, mai sfântă și mai slăvită între toate

demnitățile de pe pământ, fiindcă preotul, fiind luat dintre oameni, prin preoţie mijloceşte către

Dumnezeu pentru oameni cele privitoare la viaţa şi mântuirea lumii. 397

Misiunea lui Hristos este exercitată de către întreaga Biserică şi de către cler. Totuși

preotul nu este un super-creştin, aşezat deasupra celorlalţi credincioşi. El este un creştin botezat,

și singura diferenţă faţă de ceilalţi creştini fiind aceea, că lui I s-a încredinţat o slujire specială şi

o harismă a Sfântului Duh. Ştim din epistolele pauline şi din istoria bisericească faptul că a

existat o varietate de slujiri adaptate la necesităţile locului şi timpului. Hristos a fost cel dintâi

care a slujit și a asociat la această funcţie a slujirii întregul trup al Bisericii şi preoţii cărora le-a

acordat funcţii speciale. Această slujire continuă a Domnului înviat are loc prin puterea Sfântului

Duh. Fiecare membru al Bisericii primeşte darurile Sfântului Duh, daruri care îi orientează viaţa

spre slujirea dăruitoare de sine către Dumnezeu şi lume”.398

Analizând condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, se poate face un cod al

preotului, potrivit activității sale de învățător, sfințitor și conducător, după cum urmează :

1. să se poarte cuviincios față de casa lui Dumnezeu (Biserica) și față de cele sfinte;

2. să nu destăinuie secretul mărturisirii;

3. să fie cumpătat, adică nu lacom, nu bețiv;

4. să fie fidel căsniciei și familiei adică să nu fie adulterin;

5. să fie monogam adică să nu fie recăsătorit;

6. să nu se ocupe cu afaceri potrivnice chemării preoției;

7. să fie blând și făcător de pace nu bătăuș;

8. să nu participe la jocuri de noroc;

9. să fie responsabil cu Sf. Tradiție, în ce privește succesiunea apostolică, învățătura

și rânduiala, adică să nu aducă inovații în cult;

10. să oficieze sfintele slujbe numai în parohia lui, și doar ca excepție în altă parohie,

cu aprobarea și cererea expresă forurilor în drept;

11. să nu impună cu sila plată pentru orice slujbă religioasă;

12. să poarte numai îmbrăcăminte decentă;

397 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, p. 12 398 Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire, (1994), trad. De Paul Brusanovwski, Ed. Sophia,

Bucureşti, 2001, p. 128.

13. să administreze corect bunurile bisericești, neînsușindu-și bunuri materiale (bani)

care nu i se se cuvin;

14. să nu părăsească parohia fără aprobarea Episcopului. 399

Activitatea preotului nu se mărginește numai la cei ce vin la biserică și îi solicită asistența

religioasă. Când se închide ușa bisericii, el trebuie să se gândească cum poate deschide ușa

sufletului credincioșilor care din diferite motive, independente de voința lor, nu au putut

participa la serviciile religioase. Când nu vin credincioșii la Biserică, trebuie să meargă Biserica

la el, căci și aceștia fac parte din Trupul tainic al lui Hristos. Vizitele canonice nu se pot reduce

numai la cercetarea cu Sfânta Cruce, la Bobotează. Misiunea preotului, ca păstor de suflete, este

să-și cerceteze credincioșii ca părinte, duhovnic și frate, în tot timpul anului. 400

Tot la capitolul calități mai putem vorbi și despre virtuţile preotului pe care le împărțim

în : emoționale, intelectuale și volitive.

Virtuțile emoționale alcătuiesc latura afectivă a personalităţii preotului, și -, care domină,

inspiră şi caracterizează personalitatea păstorului de suflete şi întreaga lui activitate, sunt cele trei

virtuţi fundamentale (teologice), adică iubirea în diferitele nuanţe (iubirea de Dumnezeu şi

oameni, devotamentul, spiritul de sacrificiu şi zelul pastoral), credinţa şi nădejdea creştină.

Virtuțile intelectuale și de voință sunt :

Stăpânirea de sine (înfrânarea, răbdarea, castitatea, cumpătarea şi tăria voinţei).

"Nu-i mică primejdia, dacă primeşti să păstoreşti suflete sau să fii mijlocitor între

Dumnezeu şi oamenii... mai înainte de a domina cât mai mult materia, de a-ţi curaţi mai bine

cugetul şi te apropia de Dumnezeu mai mult decâ oamenii de rând", scria Sf. Grigorie de

Nazianz.401

Autodisciplina pe care o impune stăpânirea de sine se manifestă de fapt mai ales prin

cumpătare. Preotul se cade să fie cumpătat, chibzuit în toate: în vorbire, în ţinută, în

îmbrăcăminte, dar mai ales la mâncare şi la băutură, între altele Sf. Ap. Pavel cere episcopului

(deci şi preotului) să fie "nebeţiv şi înfrânat" (I Timotei I, 7,8). Dacă lipsa de măsură sau

necumpătarea în mâncare şi băutură sunt condamnabile la orice laic, la preot ele sunt dea dreptul

399 Pr. Ioan Dudaș, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, p. 91 400 Ibidem, p. 89-90 401 Sfântul Grigorie de Nazianz - Teologul, Cuvântarea 2 – Cuvântare apologetică, 91, în Apologia sau

Cuvântarea în care arată motivele ce l-au îndemnat să fugă de preoţie, trad. de pr. N. Donos, Atelierele Zanet

Corlăţeanu, Huşi, 1991.

dezgustătoare. Preotul lacom şi beţiv e o permanentă pricină de scandal şi de sminteală pentru

enoriaşii săi.

Înţelepciunea, tactul şi prudenţa. Înţelepciunea şi simţul realităţii ne ajută să prevedem în

programul nostru de activitate pastorală tot ceea ce poate contribui la atingerea idealului, ne

indică măsurile, mijloacele şi metodele cele mai potrivite şi totodată ne ajută să alegem

momentul cel mai nimerit pentru a acţiona, iar tactul şi prudenţa ne fac să ocolim adversitatea şi

obstacolele, atunci când par de netrecut şi să evităm eforturile inutile şi risipa zadarnică de

energie, deși ca un virtuos al doctrinei despre harul dumnezeiesc, Sf. Apostol Pavel este în egală

măsură apostolul efortului uman – fără altă limită decât moartea - întru dobândirea integrală a

mântuirii personale.402

Ele ne învaţă să cedăm la nevoie, să aşteptăm cu răbdare şi încredere momente şi

împrejurări mai favorabile, pentru a continua lupta cu mai multe şanse, sau pentru a relua de la

început drumul întrerupt pentru o clipă, înţelepciunea ne învaţă că ţinta misiunii nu se poate

realiza în întregime dintr-o dată, aşa cum vrem noi. Tactul şi prudenţa ne învaţă că, în lupta cu

realităţile, trebuie să ne mulţumim cu mai puţin dar sigur, cu biruinţe şi succese mici, dar din a

căror sumă dau lucruri mari.

Tenacitatea şi stăruinţa. Echilibrul sufletesc. Viaţa este un şir necurmat de căderi şi

ridicări, iar suişul spre perfecţiune nu este o linie dreaptă, ascendentă, ci un drum în zig-zag sau

în serpentină, punctat nu numai de biruinţe şi de succese, ci şi de înfrângeri, îngenunchieri şi

poticniri. Esenţial pentru preot este să nu se lase descurajat sau înfrânt de piedicile, greutăţile şi

necazurile întâlnite în cale, ci să tindă mereu înainte, printre greutăţi şi piedici, spre ţinta de atins.

Seriozitatea. Ţinuta şi comportarea preotului în manifestările sale publice şi particulare

trebuie să se caracterizeze întotdeauna prin seriozitate şi demnitate. Nu înţelegem prin acestea o

gravitate exterioară, afectată, adică acea ţinută studiată şi rigidă, acea poză sau mască de

împrumut, care e menită să ascundă sterilitatea sau slăbiciunea spiritului şi care în general

displace şi provoacă râsul şi ironia, ori răceala şi indiferenţa. E vorba de o seriozitate naturală, o

cuviinţă şi măsură în toate, care izvorăşte din interiorul fiinţei noastre, adică din sentimentul

sincer şi adânc al demnităţii şi responsabilităţii preoţiei.

402 Leon Bouvet, L`ascese dans saint Paul, 7; apud Diacon Dr. Grigorie T. Marcu, Antropologia paulină, nota 2.

p. 268.

Respectul este datorat preotului, necondiţionat, pentru harul şi slujirea sa, dar pentru

oameni el trebuie agonisit şi meritat prin vrednicia personală. Pentru că omul din preot poate

compromite pe preot; ca să fie respectat preotul, trebuie să se facă respectat şi omul care este

preotul.

Cumpătarea, înţelepciunea şi seriozitatea preotului este manifestată nu numai prin felul

de purtare, prin îmbrăcămintea şi manierele lui, ci şi prin sobrietatea lui în vorbire. Un preot

serios şi demn nu vorbeşte mult şi de prisos, nu flecăreşte zadarnic şi nu glumeşte decât puţin.

Cuvântul lui e măsurat, chibzuit şi de aceea cu greutate. "Cuvântul vostru să fie: da, da şi: nu, nu,

iar ce este mai mult decât aceasta, de la cel rău este" (Mat. V, 37). Să nu uite preotul că "din

cuvintele tale te vei îndrepta şi din cuvintele tale te vei osândi" şi că "pentru orice cuvânt deşert

pe care îl vor grăi oamenii vor da seamă în ziua judecăţii" (Mat. XII, 36-37). Cuvintele de prisos,

de mânie, de ocară, de batjocură sau de ruşine, cuvintele şi expresiile cu două înţelesuri,

cuvintele triviale, înjurăturile sau blestemele nu au ce căuta îm gura şi în vocabularul preotului.

"Nici un cuvânt rău să nu iasă din gura voastră, ci numai ce este bun, spre zidire, după trebuinţă

... şi nici vorba de ruşine şi vorbe proaste sau glume, care nu se cuvin, ci mai degrabă mulţumire"

(Efes IV, 29; V, 4).

Seriozitatea şi demnitatea preotului în ţinută precum şi vorbirea, nu exclud însă

simplitatea şi naturaleţea, buna dispoziţie, amabilitatea sau bunăvoinţa şi delicateţea în maniere.

Preotul nu trebuie să adopte atitudini căutate sau studiate, forţate şi artificiale, ci să se poarte cu

aceeaşi simplitate şi naturaleţe care izvoreşte din adâncul firii fiecăruia şi care merge de-a dreptul

la inimă. Demnitatea, blândeţea şi bunăvoinţa trebuie să transpire din toată înfăţişarea, din toate

faptele şi vorbele lui, precum ne sfătuieşte Sf. Apostol Pavel: "Bunătatea voastră să fie cunoscută

tuturor oamenilor" (Filip IV,5).

Seriozitatea şi sobrietatea în atitudine şi comportare nu exclud o altă însuşire, care s-ar

părea diametral opusă faţă de acestea, şi anume familiaritatea. Faţă de enoriaşii săi preotul nu

trebuie să fie niciodată distant şi rece, indiferent sau străin, ci apropiat şi familiar, ca un părinte

faţă de copii săi.

Din buchetul de virtuţi şi calităţi creştine care trebuie să împodobească chipul ideal al

preotului, nu poate lipsi modestia şi omenia, "îmbrăcaţi-vă în smerenie, pentru că Dumnezeu stă

împotriva celor mândri, pe când celor smeriţi le dă har. Smeriţi-vă deci sub mâna cea mare a lui

Dumnezeu ca să vă înalţe la timpul potrivit. " (I Petru V, 5; Mat. XXIII, 12 şi Iacov IV, 6-10).

În general preotul trebuie să fie un om de caracter, un om de omenie, un om de atitudine

hotărâtă şi rectilinie. Cinste, corectitudine şi consecvenţă în atitudini şi purtare, ţinerea sau

respectarea cuvântului dat, etc., sunt însuşiri care trebuie să caracterizeze pe orice bun creştin şi

în primul rând pe preot.

În relația cu credincioșii, în diferitele circumstanțe, preotul trebuie să-și păstreze

răbdarea, stăpânirea de sine chiar și atunci când este criticat, denigrat chiar în ceea ce privește

anumite aspecte ale vieții sale. O atitudine importantă în aceste situații este și obiectivitatea. El

trebuie să știe să-și evalueze corect atât propriul comportament cât și al celorlalți pentru a nu

exista riscul de a adopta demersuri, inițiative greșite în ceea ce privește propria viață

duhovnicească sau a celorlalți. 403

La aceste trăsături se adaugă și cele care definesc relația preotului cu ceilalți. Definitorii

în acest sens sunt mila, atenția la celălalt, altruismul. ״Preotul trebuie să fie bun la inimă, să fie

milostiv către toți, să întoarcă la calea cea dreaptă pe cei rătăciți, să cerceteze pe cei bolnavi, să

fie cu milă față de văduve, față de orfani, față de cei lipsiți, să stea deoparte de orice iubire de

argint."404

Sfântul Ioan Gură de Aur sintetizează foarte bine unele trăsături de personalitate ale

preotului, arătând totodată și limitele lor : ״... trebuie să fie cucernic, dar lipsit de mândrie; temut,

dar iubit; autoritar, dar popular; drept, dar larg la suflet; smerit dar nu slugarnic; aspru, dar

înțelegător [....] să urmărească numai un singur scop: zidirea Bisericii și să nu facă nimic cu ură

și părtinire." 405

Într-o manieră autentică, IPS Mitropolit Antonie Plămădeală atrage atenția asupra

trăsăturilor negative de caracter ale preoților datorate unei pregătiri disfuncționale a acestora.

Apare riscul ״să trimitem în lume preoți infirmi, neterminați, unilaterali, buni la carte, slabi la

fapte, buni să cânte, fără minte, buni la cerut, grei la jertfit, buni la Teologie, dar mai tari în

economie, buni pentru dânșii, slabi pentru alții."406

Așadar, pentru a fi preot ״e nevoie de multă pricepere, iar înainte de pricepere e nevoie de

mult har de la Dumnezeu, de purtări bune, de viață curată, de virtute mai mare decât

403 Tiberiu Dughi, Personalitatea preotului, p. 129 404 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 30. 405 Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigore de Nazianz, Sf. Efrem Șirul, op. cit, p. 79. 406 Ibidem, p. 59.

omenească"407

Preotul trebuie să fie ca în Liturghie în toată viața lui, și peste tot [...] Vor să-l״ .

știe pe preot în autenticitate și în sinceritate. Vor să știe că preotul lor nu este un impostor, că nu

este doar purtător de haină și de chip preoțesc, dar e gol de Har și de sfințenie".408

În concluzie, comportarea preotului în biserică și în decursul serviciilor divine este de o

importanță covârșitoare. Ținuta fizică și vestimentară, starea odăjdiilor, a vaselor sfinte, a cărților

bisericești, solemnitatea mișcărilor litughirsitorilor sunt tot atâtea mijloace prin care se poate

influența sufletul credincioșilor. Păstorul de suflete, ca slujitor al celor sfinte, trebuie să fie: curat

în gânduri; pilduitor in purtare; prudent în tăcere; folositor la vorbă; prieten smerit cu făcătorii de

bine; să fie mai apropiat de fiecare, prin iubire; să fie mai presus decât alții, prin rugăciune. 409

Aceste însuşiri ale cugetului, atât naturale, cât şi dobândite prin deprinderi, sunt cele mai

necesare păstorilor duhovniceşti. Fiindcă ce este mai necesar decât o minte stăpână pe sine, decât

pregătirea duhului, decât un cuget încercat? Ce este mai folositor decât o formare dobândită prin

învăţătură temeinică, adică prin cunoaştere, a filologiei, a teologiei, a formării bisericeşti şi a

unei formări enciclopedice? Stăpânirea de sine a cugetului, autocontrolul, este călăuza tuturor

cugetelor drepte. Fără aceasta se poticneşte şi slăbeşte în toate şi se află nevrednic de înalta

vedere la care este ridicat prin desemnarea lui ca episcop şi păstor al poporului.410

Iar în biserică, Sfintele slujbe nu trebuie să aducă plictiseala printre credincioși fiindcă de

multe ori Sfintele slujbe par lungi credincioșilor numai pentru că ei nu sunt solicitați la o

participare activă prin cântarea în comun, sau din cauză că Sfintele slujbe se săvârșesc mecanic,

formal, fără convingere, fără căldură din partea slujitorilor.

Știind acum calitățile care definesc slujirea preotului, pe care le așteptăm și le găsim la

preoți, în suficient de multe cazuri, facem precizarea că pentru noi ca oameni este necesară și

folositoare îngăduința, pentru cazuri concrete și punctuale, dar pentru înălțimea slujirii nu este

permisă nici o abatere, și pe aceasta să o dorim cu tot sufletul de la slujitorii altarelor, de aceea să

nu uităm că deși preoţii sunt oameni şi pot să greşească, preoţia ca instituție, nu trebuie

confundată cu cei care o poartă, fiindcă preoția este un oficiu supraomenesc prin care Domnul

407 Ibidem, p. 64. 408 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 24. 409 Pr. Ioan Dudaș, Condițiile și calitățile necesare păstorului de suflete, p. 89 410 Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, p. 72

lucrează pentru ridicarea lumii la El. Aşa au înţeles-o părinții bisericii şi aşa va fi socotită până la

sfârşitul lumii.411

4. Preotul ca propovăduitor

Astăzi, după două mii de ani misiunea preoțească are în vedere aceleași dimensiuni de

bază ale slujirii: învățătorească, sfințitoare, pastorală, și știm aceste lucruri aproape toți creștinii,

dar mai știm în plus că, pe lângă vestirea, proclamarea şi propovăduirea, „fără timp”, la care sunt

chemaţi toţi creştinii, cuvântul lui Dumnezeu este predicat mai ales „cu timp” de către slujitorii

bisericii în cadrul atmosferei religioase a cultului potrivit cu importanţa momentului liturgic

respectiv, pentru că „propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu reprezintă în esenţă un act de cult,

de răspândire a învăţăturii creştine în rândurile credincioşilor, pentru ca aceştia treptat să

ajungă la cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, la unire şi comuniune cu El, la mântuirea

sufletului”.412

Ca orice slujire preoțească, și propovăduirea, reclamă obligativitatea unor calităţi sine

qua non, pentru cel care-şi asumă această înaltă responsabilitate. Aceste calităţi sunt împărţite, de

regulă, în trei categorii: intelectuale, morale şi fizice413

.

Studiind trăsăturile personalităţii marilor propovăduitori, potrivit îndemnului Sf. Ap.

Pavel : „Luaţi aminte la mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu" (Evrei,

13, 7) putem ajunge, prin imitarea virtuţilor, la formarea propriei personalităţi. Este metoda

abordată, de altfel şi în Pedagogie. Aşa procedează, de exemplu, G.G. Antonescu, unul dintre cei

mai distinşi pedagogi români din perioada interbelică, abordând problemele pedagogiei moderne

prin evidenţierea gândirii şi personalităţii unor pedagogi consacraţi ca J.J. Rousseau, Kant,

Şchiller, Goethe etc414

.

Pentru propovăduitorul creştin modelul personalităţii desăvârşite este fără discuție

Mântuitorul Iisus Hristos. El este Învăţătorul prin excelenţă: ״Unul este Învăţătorul vostru"

411 Pr. Ioan G. Coman, Sublimul preoției creștinep. 22 412 Drd. Gheorghe V. Burcă, Predica liturgică, în revista "MMS", XLIX (1973), nr. l-2, p. 82. 413 Vezi nota 444. 414 G. G. Antonescu, Din problemele pedagogiei moderne, Ediţia II-a, edit. "Cartea românească", Bucureşti, 1924,

303 p.

(Matei 23, 8) și este unic, dar „nu în sensul de singular şi exclusiv, ci de revelator suprem al

adevărului"415

.

Referindu-se la vorbitorii lumești Cicero face portretul oratorului ideal: ״Oratorul demn

de acest frumos nume este acela care poate să vorbească cu o bună cunoaştere a subiectului, cu

ordine metodică în idei, cu eleganţă a formei, ajutat de o bună memorie şi cu demnitate în

acţiune... Unui orator trebuie să-i pretindem ascuţimea de minte a logicianului, cugetarea

filosofului, exprimarea poetului, memoria jurist-consultului, vocea tragedianului şi, aş zice,

gesturile unui actor celebru..."416

.

Potrivit tradiției ortodoxe, slujirea învățătorească nu poate fi evaluată decât în contextul

celorlalte două, deoarece toate trei sunt esențiale, întrucât toate țin de ființa sau esența Bisericii și

nu se poate afirma despre nici una că este mai importantă, deși în istorie s-a acordat conjunctural

prioritate uneia sau alteia dintre slujiri, iar în acest sens observăm că și astăzi se acordă într-o

oarecare măsură mai mult sau mai puțină prioritate unei slujiri sau alteia : protestanții slujirii

didactice, romano-catolicii slujirii pastorale, iar ortodocșii slujirii liturgice.

Treptat, cultul creștin s-a îmbogățit, dar predica și-a păstrat locul firesc în cuprinsul lui,

căci ea a fost fără încetare „o piesă sau element al cultului”417

. Și astăzi slujirea didactică a

preotului se manifestă autentic doar în contextul celorlalte două misiuni, căci predica este ca mod

concret de manifestare al slujirii didactice, o parte integrantă a cultului divin.

Totuși principial și formal, se recunoaște în istoria bisericii, o prioritate cronologică a

slujirii învățătorești,418

ceea ce este firesc, deoarece, Mântuitorul a dat porunca misiunii în

condițiile – e drept conjuncturale - în care credințele păgâne erau majoritare și creștinismul

necunoscut, ceea ce făcea firească prioritatea ca înainte de botez, spre exemplu, să se desfășoare

o activitate învățătorească, de catehizare, de altfel o prioritate consfințită formal în însăși porunca

adresată ucenicilor de Mântuitorul nostru : „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în

numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte am poruncit

vouă..." (Mt. 28, 19-20). După El, ucenicii au făcut întocmai, povestind și urmând acestei

porunci, învățând și pe urmașii lor să facă la fel. Astfel a făcut și Sfântul Apostol Pavel printr-o

415 Pr. prof. dr. C. Galeriu, Mântuitorul Iisus Hristos, Învăţătorul nostru suprem..., p. 34. 416 Cicero, Marcus Tullius, De oratore, în „Opere alese”, editie îngrijita de G. Gutu, vol. II, București, 1973, p. 36,

51. 417 Pr. prof. dr. Nicolae Necula, Cultul divin ca mijloc de apărare a dreptei credinţe, G. B. 9-12/1976, p. 904 418 Preot lector dr. Vasile Gordon, Introducere în omiletică, Editura Universității din București, București, 2001, p.

10

Epistolă adresată lui Timotei, după care învață și toți creștinii – pe cei botezați (și pe cei

hirotoniți) : "Propovăduieşte cuvântul, stăruie cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu

toată îndelunga răbdare şi învăţătură" (II Timotei 4.2).

Calitatea de învăţător este cerută în mod firesc de caracterul doctrinar și dogmatic, al

creştinismului, deoarece, spre deosebire de păgânism, creştinismul este o religie-învăţătură şi

trebuie, în consecinţă, să aibă neapărat un învăţător religios. În biserica primară politeismul grec

şi roman era o religie fără dogme, nepropunând adevăruri de credinţă, și fiind, de fapt, un cult a

cărui justificare se pierdea, teoretic, în legendă, mit, superstiţie. În contrast, creştinismul nu s-a

mărginit la dimensiunea cultică, liturgică, cu toate că fost şi ea prezentă dintru început, ci şi-a

conturat o doctrină, o teologie, pe baza învăţăturilor doctrinare propovăduite de cel mai mare

Învăţător.419

Un prim aspect, care trebuie menționat, îl reprezintă faptul că dintru început cultul a

inclus în rânduiala sa predica, rânduială care este respectată în Biserica noastra până astăzi.

Astfel, o scriere din secolul al IV-lea, consemnează la un moment dat: „Aici (la Ierusalim - n. n.)

e obiceiul ca dintre toți preoții care sunt de față, să vorbească toți care doresc, și, în urma tuturor,

predică episcopul. De aceea, aceste predici se țin totdeauna în zile de Duminică, pentru ca

totdeauna să se instruiască poporul în Sfintele Scripturi și în dragostea de Dumnezeu; și până ce

se țin aceste predici se așteaptă mult, ca să se facă Liturghia în Biserică420

”.

Așadar, slujirea didactică este un atribut esențial al episcopului care poate binecuvânta și

preotul să o exercite, el fiind numai un reprezentant al episcopului eparhiot într-o anumită

parohie. Așa se explică faptul că atât în Răsărit cât și în Apus, întâlnim - în primele veacuri

creștine – situații în care unii episcopi nu îngăduiau deloc preoților din eparhia lor să predice,

însă cu timpul, dispozițiile restrictive s-au diminuat, și s-au recunoscut preotului cele trei

funcțiuni ale slujirii, pentru că de fapt preotul este investit, prin hirotonie și cu puterea

învățătorească, alături de celelalte două, sfințitoare și pastorală (îndrumătoare). Dar aceasta este

o altă discuție de natură canonică și depășește subiectul lucrării noastre. Esențial rămâne că din

punctul de vedere haric al darurilor și harismelor primite prin Sfintele Taine, între episcop și

preot ca de altfel și față de orice creștin, nu există nici o deosebire. Altfel spus, înzestrarea

vocațională poate fi orientată de către Dumnezeu Însuși către oricare dintre creștini, însă din

419 Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, p. 9 420 Cf. L. Duchesne, Origines du culte chrétien. Étude sur la liturgie latine avant Charlemagne. Editeur, E. de

Boccard, Paris, 1927, p. 59, nota 1.

punct de vedere pastoral, responsabilitatea slujirilor se exercită numai în virtutea unor proceduri

care trebuie îndeplinite și în care Episcopul are rol central, el fiind cel care acordă, sau nu,

fiecare slujire unuia sau altuia.

Urmând slujirile preotului în concepţia ortodoxă, funcţiunea didactică este de ordin

indirect și secundar în cult faţă de celelalte două, considerate fundamentale, deoarece, pentru noi,

cultul este mai întâi glasul evlaviei umane şi transmiţător al Harului divin şi abia în al doilea rând

o şcoală, iar funcţia didactic-liturgică este doar o consecinţă a celorlalte două şi nu un scop sau o

funcţie reală421

, cum afirmă părintele profesor Ene Braniște, și faptul acesta nu trebuie înțeles ca

o minimalizare a importanței cuvântului în cadrul serviciilor divine, ci el ne arată numai

specificitatea ortodoxiei comparativ cu celelalte mari confesiuni, catolică și protestantă.

Slujirea cuvântului este esențială atât preoției, dar și firii umane înseși, pentru că omul

este o ființă cuvântătoare care se distinge, și se manifestă prin cuvânt422

. Înțelegem dar că

vorbirea fiind un dar divin dat omului, este o cale de comunicare a mesajului divin, astfel că

propovăduirea se manifestă ca vestire și însușire a învățăturii Bisericii,423

iar de aici rezultă un

fapt extraordinar de important, și anume că propovăduirea este esențială în actul mântuirii. Și

pentru că de eficiența propovăduirii depinde nașterea credinței în ascultător înțelegem, încă o

dată, uriașa responsabilitate a celui chemat să predice, respectiv Episcopul și preotul.

Întrebuințarea eficientă a limbajului, a constituit o preocupare specială, încă de la oratorii

păgâni, care o considerau o artă. În acest sens Pr. I. Buga, afirmă: „Elocinţa sacră, această

dumnezeiască artă, îşi are istoria ei distinctă şi strălucită”,424

ceea ce explică influența pozitivă a

oratoriei păgâne asupra cateheticii și omileticii creștine, însă nu în ceea ce privește conținutul, ci

legat de forma sau regulile de expunere,425

astfel că propovăduitorii creștini nu exclud retorica în

sine și folosesc principiile ei dar le separă net de ideile religioase păgâne.

Profesorul Dimitrie Gusti, este foarte tranșant cu privire la deosebirile între elocința

bisericească și cea laică, afirmând că elocvența profană nu are în sine tot ceea ce trebuie spre a

subjuga pasiunile popoarelor, în timp ce elocvența sacră, din contră, fiindcă vorbește adevărul, în

numele lui Dumnezeu, comandă cu autoritate pasiunilor și, „sau, că ajunge de a subjuga sau nu,

421 Pr. prof. dr. Ene Branişte, Scopurile sau funcţiile cultului divin public ortodox, p. 73-78 422 Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Preoţia ca slujire a cuvântului, p. 294 423 Pr. Nicolae V. Dură susţine chiar un caracter sacramental al cuvântului însă numai în strânsă legătură cu

Sfintele Taine. Vezi Pr. lect. Nicolae V. Dură, Propovăduirea cuvântului şi Sfintele Taine. Valoarea lor în lucrarea

de mântuire, proiect de Teză de doctorat, ms. dactil., p. 13-81. 424 Pr. I. Buga, Pastorală, Bucureşti, 1992, p. 93. 425 Preot lector dr. Vasile Gordon, Introducere în omiletică, p. 13-14

limbajul său tot are aceeași măreție și superioritate care nu se află în discursurile inspirate din

ideile omenești.“426

Și dacă oratorii păgâni, erau preocupați de marea răspundere față de cuvânt, vom înțelege

de ce, trebuie, cu mult mai adâncă să fie responsabilitatea preoților propovăduitori, care se

îngrijesc de mântuirea sufletelor. Pentru împlinirea acestui scop, propovăduitorii se folosesc de

Sf. Scriptură și cu deosebire, de Evanghelia propovăduită de Iisus Hristos, Învățătorul nostru

suprem, ca temelie a predicii creștine.

În această Evanghelie este cuprinsă existenţa în totalitatea ei: Dumnezeu, lumea, omul şi

răspunde în chip absolut şi mântuitor la întrebările pe care le pun condiţia şi vocaţia noastră

umană, și Mântuitorul ne vorbeşte despre Dumnezeu ca Fiu al Său,427

avertizându-ne că vom

răspunde în fața Judecății de apoi pentru modul de întrebuințare al cuvântului: „Pentru orice

cuvânt deșert pe care îl vor rosti oamenii, vor da socoteală în ziua judecății”(Matei, 12, 36 ). Și

iar : „Din cuvintele tale vei fi găsit drept și din cuvintele tale vei fi osândit”(Matei, 12, 37). De

aceea Sf. Apostol Petru îndeamnă: „Dacă vorbește cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui

Dumnezeu...” (Ep. I, 4, 11). Iar Sf. Ap. Pavel scrie colosenilor: „Vorba voastră să fie totdeauna

plăcută, dreasă cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia” (4, 6).

Iată de ce în predică grija rostirii trebuie să fie maximă și pentru a nu greşi,

propovăduitorii vor urma Învăţătorului Iisus Hristos, atât în limbaj, cât şi în conţinut, aşa cum au

făcut Sfinţii Apostoli, căci în ei s-a întipărit şi vieţuia, în Duhul Sfânt, prezenţa lui Iisus Hristos,

icoana, cuvântul Lui.428

Conţinutul oricărei predici este, de fapt, Mântuitorul Însuşi, precum scrie inspirat Sf. Ap.

Pavel: ״Căci nu ne propovăduim pe noi înşine ci pe Hristos!" (II Cor., 4, 5), motiv pentru care,

omul trebuie să se smerească pentru ca El să vorbească: „Nu devii peste noapte propovăduitor. A

te apropia de om, de omul modern, este o artă. Esenţială este acea putere minunată de a te pune

în pielea lui, de a privi lumea cu ochii lui şi de a aduce încet la suprafaţa ceea ce dormitează în

el: comuniunea. Esenţial este să te estompezi, pentru a-L lăsa pe Hristos să vorbească".429

Fideli învăţăturilor Sfintei Scripturi, și iubirii lor față de Mântuitorul, Sfinţii Părinţi au

dovedit un respect exemplar faţă de cuvânt, predicile lor fiind şi astăzi modele de oratorie

426 Dimitrie Gusti, Ritorică pentru tinerimea studioasă, Ediţie îngrij. de M. Frânculescu, Edit. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 332 427 Pr. prof. dr. C. Galeriu, Mântuitorul Iisus Hristos- învăţătorul nostru suprem, p. 60 428 Idem, Biblia în Biserica Ortodoxă, p. 592. 429 Paul Evdochimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Edit. "Anastasia", Bucureşti, 1992, p. 180.

creştină, atât în formă cât şi în mesaj. Sfântul Ioan Gură de Aur, recunoscut unanim ca cel mai

mare predicator din epoca patristică430

, în binecunoscutul Tratat despre preoţie (Περι

ίερωσύνης)431

vorbeşte despre importanţa covârşitoare a predicii, în termeni testamentari: ״În

afară de pilda prin faptă, preoţii n-au decât un singur mijloc, o singură cale de vindecare:

învăţătura cu cuvântul, predica. Aceasta e instrumentul, aceasta e hrana, aceasta e cel mai bun

aer; Aceasta ţine loc de medicament, aceasta ţine loc de cauterizare, ţine loc de bisturiu. Dacă

preotul trebuie să ardă sau să taie, trebuie neapărat să se folosească de predică. Dacă predica nu-i

în stare să facă asta, zadarnice sunt toate celelalte. Prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit;

prin predică smerim sufletul îngâmfat; prin predică tăiem ce-i de prisos; prin predică împlinim

cele de lipsă; prin predică lucrăm pe toate celelalte câte ne ajută la însănătoşirea sufletului .."432

.

Cu aceeaşi conştiinţă a responsabilităţii faţă de importanţa cuvântului, Sf. Ioan Gură de Aur a

rostit, pe când era preot în Antiohia, Omilia despre predică (Ομιλία περΠ της κηρύξεως),433

în

care atrage atenţia, între altele, că predicatorul nu trebuie să se asemene doar cu un chirurg care

taie partea bolnavă, aşa cum reiese şi din citatul mai sus-menţionat, ci are îndatorirea să şi

vindece, să îngrijească rănile respective: ״Cel mai bun mijloc de vindecare nu-i numai tăierea

părţii bolnave, ci şi oblojirea rănilor; iar cea mai minunată lege de predicare nu-i numai

mustrarea, ci şi sfatul şi mângâierea. Aşa a poruncit şi Pavel: ״Mustră, ceartă, mângâie ״(II Tim.

4, 2). Dacă-i mângâi mereu pe ascultători, îi faci trândavi; dacă îi cerţi numai, îi faci îndărătnici,

că, neputând îndura povara unor continui mustrări, te părăsesc îndată. De aceea felul predicării

trebuie să fie variat..."434

.

Trecerea timpului n-a micșorat responsabilitatea preoților propovăduitori, dimpotrivă,

răspunderea lor a crescut o dată cu mutațiile multiple pe care omenirea le-a suferit. Se vorbește,

însă, și nu total fără temei, de o criză a predicii, atât cu privire la formă cât și la conținut. Între

430 Vezi nota 441. 431 MIGNE, P. G. - XLVIII, 623-692; Sources Chrétiennes, vol. 272, Introduction, Texte critique, Traduction et

notes, par A. Marie Malingrey, “Les Edition du Cerf, Paris”, 1980, 431 p. 432 Cap. 3, Preotul trebuie să fie destoinic în predicarea cuvântului lui Dumnezeu, în vol. Despre Preoţie,

EIBMBOR, trad. Pr. dr. D. Fecioru, Bucureşti, 1987, p. 99. 433 Vezi nota 1462. 434 Ούτος γάρ αριστος ιατρείας τροπος, μη μονον τέμνειν, αλλά καί έπιδεσμείν τά ελκη· ούτος θαυμαστός

διδασκαλίας νομος, μη μονον έπιτιμιάν, αλλά καί παρακαλειν καί παραμυθεΐσθαι. Ουτω καί Παύλος έκέλευσεν·

"Ελεγξον, έπιτίμησον, παρακλλεσον. Εαν τε παρακαλί τις διολου, ραθυμοτέρους ποιεί τους ακροατής· έαν τε

έπιτιμά μονον, τραχυτέρους έγραζεται · ου γάρ δυνάμενοι το ορτίον των διηνεκών έλέγχων ένεγκειν, αποπηδώσιν

εθέως. Δι ο χρη ποικίλον τινά είναι τον της διδασκαλίας τροπον, J. Bareille, op. cit., p. 405-406. Trad. rom. Pr. dr.

D. Fecioru, M. A. 1-3/1978, p. 58.

cauzele acestei stări de fapt, credem că prevalează lipsa unei temeinice orientări și actualizări

pastorale435

.

Fără îndoială, predicile Sfinților Părinți constituie modele și sursă de inspirație mereu

valoroase, dar a le reproduce acum, aidoma, la amvon, ar constitui un anacronism. De aceea,

sfatul părintelui profesor Sebastian Chilea, este extrem de binevenit: „Predicatorii de astăzi

trebuie să plece de la o anume prezență sufletească a ascultătorilor, sau de la ceea ce înțelegem

prin actualitatea sufletească. Să nu nădăjduiască niciodată că atenția ascultătorilor îi poate urmări

în orice condiții, dacă au de spus ceva de seamă. Este iluzia cea mai frecventă. Atenția

ascultătorilor nu poate să urmarească decât o dezvoltare care pornește de la ceva actual,

cunoscut, trăit și de înaltă valoare pentru ei”. "Nu se poate pretinde ascultătorilor să preţuiască

valori pentru care nu au nici un fel de pregătire şi pentru care nu găsesc în cuprinsul sufletului lor

nici o punte de legătură. Când predicatorul preferă un punct de plecare îndepărtat şi când îşi

dezvoltă predica pe un plan necunoscut ascultătorilor - oricât de înalt ar fi el - atunci i se cere

ascultătorului să facă deodată două lucruri deopotrivă imposibile: întâi, să facă un salt de

gândire, să se rupă de actualitatea sa sufletească, ceea ce, evident, este imposibil, şi, în al doilea

rând, să urmărească un proces de gândire pornit undeva, nu se ştie unde, de la o foarte incertă

periferie a conştiinţei spre centrul ei, ceea ce înseamnă a pretinde conştiinţei o activitate

împotriva naturii sale, care totdeauna porneşte de la centru spre periferie. În asemenea

împrejurări, predicatorul se aşează împotriva curentului firesc al conştiinţei ascultătorului şi

urmarea e cunoscută: ascultătorului nu-i mai rămâne decât să plece..."436

.

Părintele Grigorie Cristescu afirmă în acest sens: ״Aceasta este esenţa persuasiunii, ca

predicatorul să-şi toarne toată personalitatea lui în ceea ce spune. Sufletul lui trebuie să ״iasă" din

trup şi să se ״răspândească" în sufletele ascultătorilor..." 437

.

Ca să-și împlinească scopul, predica trebuie deci să răspundă exigențelor credincioșilor

de azi. Adică să fie bine construită și actuală dacă nu actualizată. Ei așteaptă o vorbire în limba

lor, a veacului în care trăiesc. Iată de ce, pe de o parte predica presupune argumente indubitabile,

435 Pr. prof. dr. Sebastian Chilea, Consideraţii omiletice actuale, în rev. Ortodoxia, nr. 1/ 1967, p. 65. "Criza

actuală a predicii, spune P. C. Sa, nu poate fi numai de formă, ci mai degrabă de fond, o criză de substanţă, o criză

de orientare pastorală". 436 Pr. prof. dr. Sebastian Chilea, Consideraţii omiletice actuale, p. 72. 437 Pr. Grigorie Cristescu, Pasiunea şi emoţia în predică, în MO, an. VI, 1954, nr. 4-6, p. 137.

logică, desfășurare de idei, stil sobru și ales, iar pe de altă parte, în condițiile de azi ale

informării, nici lumea nu se mai multumește cu retorici ieftine și cu floricele438

.

Preoţia este o slujire din iubire a iubirii, dar și din viață a vieţii, adică a tuturor valorilor

aflate concret și conjunctural în slujba vieţii, respective a tuturor acelor înnoiri creatoare prin

care creşte mereu calitatea vieţii439

.

Iar cum actualitatea sufletească a ascultătorilor, este legată implicit de aceste înnoiri care

apar în mod firesc şi spontan în viaţa lor, se impune în plus și o neîntreruptă actualizare a predicii

sub aspect misionar, pentru prevenirea şi contracararea prozelitismului de orice fel.440

Aceste considerente presupun o anumită strategie a predicii, în paralel cu promovarea

unei doctrine a predicării iar în lumea protestantă, care profesează o slujire prioritară a

cuvântului, se vorbeşte tot mai mult de respectarea cu stricteţe a acestei doctrine a predicării,441

demers a cărui valoare nu poate fi negată.

Desigur, nu suntem de acord cu dezechilibrul produs în protestantism între cult şi

predică442

, atât ca proporţii cât şi ca tematică, dar zelul predicatorial incontestabil care-şi propune

chiar o doctrină a predicării, poate constitui un subiect de reflexie pentru propovăduitorii

ortodocşi contemporani.

Greșeala protestanțiilor este că încercând să recupereze pierderile spirituale cauzate de

Reformă, se accentuează prioritar și disproporționat dimensiunea didactică a slujirii în

438 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Vocaţie şi misiune în vremea noastră, p. 163. În acelaşi loc. Î. P. Sa afirmă:

"Exigenţele oamenilor faţă de preoţi au crescut. Cultura, care a devenit un bun de masă, a schimbat simţul critic al

credincioşilor. Se cere la preot neapărat cultură. Nu mai merge numai cu Ceaslovul şi Molitfelnicul. " (subl. n.). 439 Pr. prof. dr. C. Galeriu, Preoţia, taină şi slujire în viaţa Bisericii, p. 548. 440 Preot lector dr. Vasile Gordon, Necesitatea actualizării predicii sub aspect misionar, BOR 5-6/1985, p. 102-

115. 441 Spre ex. Gerd Theissen, Réflexion en vue d' une doctrine de la prédication, în vol. Le défi homilétique .

L'exégèse au service de la prédication. Textes éditées par Henry MOTTU et Pierre-André BETTEX, Genève, 1993,

321 p. G. Theissen vede conturarea acestei doctrine de la prédication, luând în calcul patru dimensiuni ale slujirii

omiletice: istorică (la conaissance d'un certain nombre de thèmes fondamentaux (bibliques n. n. .) peut contribuer au

dépassement de la distance entre le passe et le present...), teologică (... Une prédication qui n'est pas une occasion

propice à l'établissement du contact et du dialogue avec Dieu, n'est qu'un discours quelconque...), existenţială (...

Elle annonce à l'ştre humain sa valeur infinie en tant qu'ştre à image de Dieu, et elle l'engage a méner une vie qui

corresponde à ce statut... şi a comunicării (... Le prédicateur joue de manière significative son rôle de représentant

lorsqu'il evoque et interprete sa propre vie et sa conduite à la lumière de ces thèmes. Sa subjectivite peut revétir par

là un caractère de représentativité, mşme s'il manque encore de maturité et s'il doit, à travers des crises, grandir

encore dans la foi..., p. 25-26. 442 Pr. prof. dr. Sebastian Şebu, Preocupări şi orientări în predica protestantă contemporană din Germania

apuseană, privite din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române, Teză de doctorat, M. A. 4-6/1980, p. 299498.

A se vedea, în special, Partea I: Locul acordat predicii în protestantism şi în Biserica Ortodoxă, p. 310335. Ca o

concluzie anticipată a vastei cercetări, P. C sa afirmă în această primă parte a lucrării: Din cele expuse rezultă că în

protestantism propovăduirea formează caracteristica esenţială a Bisericii şi centrul cultului ei divin (subl. n.), p. 320.

defavoarea celei pastorale și liturgice, deoarece la un preot, chiar și când este înzestrat cu toate

calităţile unui liturghisitor desăvârşit şi ale unui îndrumător cu tact pastoral admirabil, fără

predică misiunea lui va fi neroditoare, incompletă.

Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenţia că nu este greu să-i administrezi cuiva Sfintele

Taine, după ce a fost instruit şi a devenit credincios, problema este abia când vrei ״să înveţi şi să

converteşti pe cel necredincios".443

Altfel spus, chiar dacă ar fi cineva făcător de minuni, nu se

poate lipsi de ajutorul predicii. ״Şi fericitul Pavel a întrebuinţat-o, deşi uimea pe toţi cu minunile

sale", zice Sf. Ioan Gură de Aur444

.

În sfârșit o ultimă problemă esenţială cu privire la eficienţa predicii este aflarea

modalităţilor optime de comunicare a mesajului propus. Cu alte cuvinte, este necesară o grijă

specială pentru adaptare, limbaj, gestică ş.a., întrucât putere de convingere nu are numai mesajul

omiletic, în sine, ci şi forma în care este prezentat, motiv pentru care părintele Dumitru Stăniloae

subliniază puterea de influenţare a cuvântului, în rău sau în bine, după felul cum este

întrebuinţat: ״Cuvântul zideşte, dar poate şi dărâma în ordinea spirituală a vieţii, deoarece prin

cuvânt omul devine subiect plin de putere asupra altora"445

.

Iar capcanele vorbirii ״care dărâmă" sunt extrem de periculoase, mai ales atunci când

exprimarea deficitară este însoţită şi de gânduri ascunse, viclene, căci pentru unii pare că : Graiul

i-a fost dat omului ca să-şi ascundă gândirea446

.

În concluzie un preot trebuie să înțeleagă și să stăpânească uneltele vorbirii datorită

importanței mântuitoare a predicii, în contextul celorlalte slujiri din Biserica.

Un preot este bun predicator, dacă este preot autentic, adică numai dacă este un om cu

personalitate, care se impune prin cultură, moralitate și realizări practice. Așa cum spunea

Sfântul Ioan Gură de Aur : „ascultătorii judecă predica nu după cuvintele rostite, ci după faima

predicatorului.447

443 Hom. 6,13 la I Cor, apud arhim. Veniamin Micle, Datoria preotului de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu,

în " Îndrumătorul bisericesc", Cluj-Napoca, 1981, p. 161. 444 Despre preoţie, trad. Pr. D. Fecioru, în BOR, p. 971. Melchisedec Ştefănescu, Episcop de Roman, a editat un

volum de predici ale Sf. Ioan Gură De Aur, intitulat Şasedeci şi patru cuvinte seu predice..., Bucureşti, 1883, 557 p.,

propriu-zis o traducere după J. Hefele din Tubingen. La Duminica după Botezul Domnului, Sf. Ioan Gură de Aur

spune la un moment dat (redăm traducerea în varianta din 1883): Şi precum scânteea, aprindînd odată lemnul, din

acesta face o flacără nouă mai mare şi prin aceea aprinde iarăşi pe altele, aşa se întâmplă cu voroava cea cucernică,

seu predica... p. 360. Minunată zicere, excepţionlă traducere! 445 Iisus Hristos sau restaurarea omului, p. 219. 446 La Th. Simenschy, Dicţionarul înţelepciunii, Edit. Uniunii Scriitorilor, Chişinău, 1995, p. 594. 447 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, trad. Pr. D. Fecioru, în BOR, p. 117.

Un propovăduitor bun trebuie deci să fie un om actual dar cu o viziune largă, cu

perspectivă spre cele viitoare. Predica lui trebuie să se realizeze, în perspectiva veșniciei, fiind

orientată permanent spre Dumnezeu.

Propovăduitorul cu o viețuire cucernică potrivit unei puternice credințe în Dumnezeu, va

face slujba evanghelistului, deplin (II Tim. 4, 3-5), manifestând o nețărmurită dragoste față de

sufletele încredințate spre păstorire. Dincolo de artificiile textului și de importanța temei,

„predicatorul trebuie să vadă, sus, pe verticală, adică pe verticala crucii, a înălțării la cer și a celei

de-a doua veniri a Domnului, și, în același timp, pe orizontala existenței planetare a omului.

Numai în aceste condiții predica va realiza cele două imperative fundamentale : al acordului cu

veșnicia și al conformității cu actualitatea”448

.

În perspectiva unei asemenea abordări, atât păstorul cât și păstoriții vor conștientiza că

propovăduirea cuvântului este o dimensiune liturgică esențială a slujirii preoțești.

5.4.1. Misiunea de propovăduitor al dreptei-credinţe

Din epistolele pastorale ale Sfântului Apostol Pavel se ştie că episcopii puşi de el, ca

Timotei şi Tit, aveau puterea de a învăţa, precum şi obligaţia de a fi atenţi la ceea ce învăţau alţii,

deci, de a supraveghea învăţătura în comunitate, pentru a putea "să îndemne la învăţătura cea

sănătoasă şi să mustre pe cei potrivnici" (Tit 1, 9)449

.

De altfel, Obligativitatea slujirii învăţătoreşti a fost stipulată și în Canoanele Bisericii,

încă din perioada apostolică. Bunăoară, Canonul 58 ״apostolic", prevede afurisirea şi chiar

caterisirea celui neglijent în predicarea cuvântului: ״Episcopul sau presbiterul arătând nepăsare

clerului sau poporului şi neînvăţându-i pe aceştia dreapta credinţă, să se afurisească, iar stăruind

în nepăsare şi în lenevie, să se caterisească"450

Cuvântul lui Dumnezeu, voia Lui cea sfântă, viaţa întreagă a Mântuitorului, deci întreaga

învăţătură creştină, ni se transmite pe multe căi dar, mai ales prin mijloacele slujirii preoțești care

sunt : cateheză, omiletic-predică şi actele liturgice, deoarece „idealul evanghelic pentru

creştinism nu constă doar în asimilarea intelectuală a cuvântului predicat ci şi în experienţa

trăirii lui, în traducerea lui în viaţa de zi cu zi a credincioşilor451

.

448 Pr. Prof. Nicolae Balcă, Curs de omiletică, dactil., Fasc. IV, BFT, cota 19367, f. a. p. 456. 449 Pr. dr. Vasile Citirigă, Preoţia credincioşilor în Biserică şi în societate, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2004, p.

133. 450 Pr. prof. dr. C. Galeriu, Preoţia, taină şi slujire în viaţa Bisericii, p. 548. 451 Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de teologie..., p. 210.

Începând cu Renaşterea, lumea s-a schimbat foarte mult prin dezvoltarea tot mai

accentuată a tehnicii, şi paradoxal, dar în ciuda acestei dezvoltări a ştiinţei şi tehnicii, sufletul

omului a fost greu încercat de cele două vechi ideologii: ateismul, şi materialismul care l-au

făcut pe om, rob al instinctelor primare, într-o transformare distrugătoare manifestată de

senzualism, obsesii şi aberaţii sexuale, mania drogurilor, boli ucigătoare, jaf, violenţă, crimă.

Lipsind omul de hrana duhovnicească adevărată, care se dobândeşte prin educaţia religioasă şi

viaţa liturgică cuvenită, aceste orientări diavoleşti au răsturnat ordinea valorilor sufleteşti şi

întreaga logică, gândire şi simţire omenească452

, și numai revenirea la învățătura părinților

bisericii se poate constitui într-o soluție salvatoare.

Totuşi, omul nu a fost creat ca să fie abandonat de Dumnezeu, şi căderea omului nu este

veşnică. Ea poate fi schimbată, şi chiar va fi schimbată prin pronia divină, pentru că „Omul este

ceva mare şi preţios”453

şi chiar dacă prin Adam şi Eva omul a căzut, el rămâne mereu aceeaşi

podoabă a creaţiei care uneşte în sine în chip armonios elementele lumii materiale şi ale lumii

spirituale. El este solidar cu tot universul creat, dar este mai de cinste decât toate fiinţele văzute

şi: „Nimic nu e atât de preţios ca omul; lumea toată nu-1 egalează”454

. Măreţia omului, însă, nu

constă în faptul că rezumă în sine macrocosmosul, prin toată seria de fiinţe create care l-au

precedat în existenţă, ci în faptul că "este chip al Celui Care 1-a creat"455

şi tocmai acest chip

urmăreşte Dumnezeu să îl restaureze prin Biserică în întreaga ei slujire. Lumea toată se va

schimba, cu adevărat, dar, numai atunci când oamenii vor căuta înainte de toate sfinţirea vieţii lor

şi vor avea grijă să adune "comori în cer", iar educaţia religioasă şi o viaţă liturgică pe măsură,

sunt calea acestei transfigurări a lumii în întregul ei.

Pentru a învinge obsesiile şi aberaţiile devenite patologice astăzi, pentru a salva de la

degradare şi pentru a reconstrui omul după măreţia persoanei umane creată "după chipul lui

Dumnezeu", trebuie să avem însă conştiinţa că în noi conduce spiritul şi nu trupul, şi aceasta se

va putea numai dacă avem o educaţie religioasă cuvenită, împotriva ideologiilor şi ereziilor de

tot felul, precum şi o viaţă liturgică pe măsură pentru toate nevoile sufletului, iar în biserica

452 Idealul educaţiei laice, a fost găsit totdeauna în om, ca fiinţă complexă, dar ea nu putea rămâne o problemă

privată, a fiecărui individ, datorită modelului transcendent - Hristos pe care Biserica îl propovăduieşte. (Ion

Bărănescu, „Pedagogie Generală”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti 1993, p. 508). 453 Sf Grigorie de Nyssa, De hominis oficio, 16 P. G., 44, 180C, apud, Pr. Lect. Dr. Vasile Răducă, Rolul formativ

al religiei, în "Studii Teologice", XLVI (1994), nr. 1-3, p. 92. 454 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 8,2 la Geneză, apud Pr. Prof. Ioan G. Coman, Frumuseţile iubirii de oameni

în spiritualitatea patristică, Edit. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1988, p. 36. 455 Pr. Lect. Dr. Vasile Răducă, op. cit..., p. 92.

primară exista o preocupare stăruitoare pentru transmiterea dreptei credinţe şi pentru păstrarea

unităţii învăţăturii de credinţă, cu conştiinţa că unitatea trupului lui hristos este menţinută şi

asigurată prin mărturisirea, trăirea şi transmiterea credinţei în conformitate cu revelaţia

desăvârşită în Iisus Hristos (1 cor.1,10-13), motiv pentru care Sfinţii apostoli, în toată

propovăduirea lor, au urmărit două obiective fundamentale: răspândirea evangheliei la toată

făptura şi apărarea credinţei celei adevărate faţă de învăţăturile greşite.456

Transmiterea dreptei-credințe de către preoți este în primul rând o consecință a

succesiunii apostolice care obligă la aceasta. Succesiunea apostolică însăși apare în plenitudinea

ei, ca mărturie integrală a Evangheliei şi vieţii în Hristos, a Preoţiei Lui transmisă prin Apostoli

către urmaşii acestora.457

Astfel, se poate spune: ״Dumnezeu trimite pe Hristos, Hristos trimite pe

Apostoli, Apostolii transmit mesajul lui Hristos, stabilind Biserici şi slujitori".458

Ţelul vieţii creştine este aducerea la lumină a slavei lui Dumnezeu în Hristos dată ca

sămânţă în Botez şi hrănită de Euharistie,459

de aceea, între educaţia religioasă şi viaţa liturgică

există o strânsă şi inevitabilă interdependenţă, fiindcă pe de o parte o bună educaţie asigură

temelia pentru o viaţă liturgică roditoare, iar o viaţă liturgică bogată ridică educaţia la niveluri

mereu superioare.

Fiind chipul şi icoana Creatorului, omul tinde mereu spre asemănarea cu El, căci pentru

aceasta a fost zidit460

. Când 1-a plăsmuit a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi

asemănarea Noastră...Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; altfel spus, omul este înainte

de orice o fiinţă spirituală şi astfel morală, adică tinde ontologic spre bine461

. El este trecător

după trup, dar, nemuritor după suflet, şi este vizibil şi invizibil, pământesc şi ceresc, pentru că

este duh şi trup şi a fost pus rege al celor pământeşti, dar supus stăpânirii de sus462

iar sufletul

este natura divină a fiinţei umane în virtutea căreia omul şi numai el, este educabil, adică se

poate modela, urcând treptele virtuţilor până la limanul desăvârşirii, și asemănarea cu

Dumnezeu.

456 Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea bisericii, p. 27. 457 Pr. prof. Constantin Galeriu, Preoţia taină şi slujire în viaţa Bisericii, p. 542. 458 J. Zizioulas, L'Etre Ecclesial, Geneve, 1981, p. 138, apud Ibidem, p. 543. 459 Ieromonah Alexander Golitzin, Mistagogia – experienţa lui Dumnezeu în Ortodoxie. Studii de teologie mistică,

trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 1998, p. 34-45. 460 Arhimandrit Lector Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie…, p. 397. 461 Pr. Prof. Dr. Dumitru Călugăr, Caracterul religios - moral creştin, p. 6. 462 Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt la Naşterea Domnului, XI, Migne, P. G. 36, col 321 CD, 324 A, apud Pr.

prof. Ioan G. Coman, Frumuseţile iubirii..., p. 35.

4.2. Atitudinea defensiv-misionară faţă de prozelitismul sectar

În condițiile de astăzi, deși biserica nu mai evanghelizează popoare463

, și nu se mai apără

de persecutori făcând apologia creștinismului, totuși, misiunea bisericii este mai intensă decât

oricând cunoscând aspecte specifice și interesante, și aceasta numai pentru a răspunde

prozelitismului sectar, care cunoaște o efervescență fără precedent, prin folosirea a nenumărate

mijloace464

, nenumărate şi specifice fiecărei secte şi chiar fiecărui individ sectar, mijloace prin

care se produce o adevărată ofensivă organizată și desfășurată cu rigoare și sistematic, aproape

ca și operațiile militare, ca și strategiile moderne de marketing pentru cucerirea de noi teritorii și

piețe, în care individul este sedus, persuadat, fascinat, folosit și fanatizat în beneficiul sectei și în

defavoarea grupării sau „credinței” concurente.

Prozelitismul sectar în societatea contemporană reprezintă o problemă majoră cu

numeroase implicaţii sociale, punând în pericol liniştea societăţii şi viaţa comunitară a

credincioşilor ortodocşi. Sectele au existat dintotdeauna, tocmai pentru ca adevărul să iasă la

iveală cu mai multă forţă şi pentru ca cei ce-l deţin să se întărească, prin încercări, în

confruntarea lor cu lumea. În lumea Occidentală sectele au ajuns inimaginabil de numeroase şi

agresive, datorită pierderii autorității de către biserică. Sau altfel spus, desprinderea omului şi a

creaţiei din relaţia lor cu centrul de gravitate dat în Dumnezeu a favorizat explozia unui

pluralism religios şi cultural atât de contradictoriu în esenţa lui, încât produce confuzie şi

dezorientare în mintea, sufletul şi inima credincioşilor. A fost deschisă astfel calea apariţiei

atâtor secte şi curente filozofice care asaltează neîncetat Biserica şi lumea în general465

.

Și la noi au existat și încă există secte desprinse din Biserica Ortodoxă, dar n-au

supravieţuit în faţa adevărurilor lăsate de Mântuitorul şi păstrate cu sfinţenie, în forma lor

originală, de către Sfânţii Părinţi, însă acum acest pericol amenință și la noi din cauza climatului

ateu și pasiv indus de fostul regim comunist. În general sectele supravieţuiesc doar acolo unde

463 Totuși, procesul de evanghelizare nu s-a produs nici atunci fără dificultăţi şi spre exemplu, un moment de criză

pe care îl are de înfruntat Biserica creştină în drumul parcurs în secolele I - IV spre a deveni o Biserică universală, îl

constituie încercarea împăratului Iulian Apostatul (361-363) de a reînvia păgânismul muribund. (Pr. Prof. Dr. Ioan

Rămureanu, Istoria Bisericească Universală - manual pentru Seminariile teologice, Editura Institului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 65). 464 A se vedea diac. Prof. dr. Petre I. David, Principii, mijloace şi metode de prozelitism sectar. Prevenirea şi

combaterea lor, în ״Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă", Editura Partner, Galaţi, 2007, p. 36-70. 465 Pr. Gheorghe Pietraru, Ortodoxie şi prozelitism..., p. 17-19.

domneşte relativismul, indus de impostura, incompetența și rea-voința autorităților clericale sau

laice.

Din perspectiva sectară ordinea statală, organizarea eclezială, relaţia de dependenţă faţă

de clerul Bisericii, autoritatea sacerdotală şi controlul doctrinar sunt obstacole care îngrădesc

existenţa liberă a comunităţii creştine în perioada apostolică. De aceea pentru ele, mântuirea este

văzută ca o afacere personală, şi nu o relaţie cu un organism haric, după cum şi interpretarea

Bibliei este o chestiune personală, permisă prin mereu invocatul botez direct cu Duh Sfânt şi cu

foc, deoarece Duhul Sfânt nu este prezent numai ca Cel care-i abilitează şi le dă puteri ucenicilor

în misiune, ci şi ca Cel care provoacă ״noi Cincizecimi" destinate să confirme şi să consolideze

etapele fundamentale ale misiunii466

.

Trăsăturile care definesc cel mai bine sectele sunt: alegerea voluntară şi mutuală,

separatismul şi exclusivismul, autoidentificarea cu grupul, însoţite de supravieţuire şi

izolaţionism, elitism şi legitimare directă cu Dumneazeu. Aceste trăsături demonstrează de ce

sectele ignoră orice organizare comunitară. Ele seamănă diviziune nu numai în societate şi

Biserică, ci şi în familie, pentru că esența lor este, să dăruiască la schimb o familie nouă, a lor.

Prima definiţie a unei secte o vom aborda din punct de vedere misionar, adoptând acest

punct de vedere: "Fenomen religios, social, iar astăzi şi politic. Concepţia sectară este pseudo-

filosofică, antibiblică; ea creează ideologia religioasă, care ideologie se adaptează, se asociază

sau se războieşte cu unele societăţi."467

Cea de a doua aparţine psihologiei: "Organizare sociologică specifică şi un joc de relaţii

autorizând toate fenomenele de regresiune, de la transfer la identificare, care conduc la o

dizolvare a individului în grup."468

Ruptă de Biserică şi adversară înverşunată a ei spre a o elimina, secta şi mai ales noile

mişcări religioase de azi fără istorie, fără tradiţie religioasă şi spirituală, reprezintă, cum arată

sectologul H. Ch. Chery atât psihologic dar şi sociologic, mai mult sub aspectul teologico -

eclesial, ״o excrescenţă parazitară" a autenticei religii, respectiv a Bisericii şi o superstiţie"469

explicabilă în contextul libertăţii umane căzute, a alegerii între bine şi rău, virtute şi păcat, păcat

şi moarte. Prin autoexcludere de la comuniunea sfinţilor în frunte cu Fecioara Maria, şi cădere

466 Pr. Dr. Constantin Preda, Credinţa şi viaţa Bisericii primare, p. 188. 467 David, Petru, I., Diac. Prof. Dr. - Invazia sectelor, vol. I, Editura Christ, Bucureşti, 1997, p. 18 468 Gărmăcea, Corneliu - De ce devenim adepţii unei secte?, în Psihologia VII, 6(40), 1997, p. 40 469 Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, Ed. Trinitas, 2000, p. 203; H. Ch. Chery, L'offensive des sects,

Les Editions du Cerf, Paris, 1959, p. 106

din comuniunea Bisericii, fără metanoia - penitenţă şi întoarcerea la credinţă şi viaţa eclesială

adevărată, secta rămâne un grup apostatic.

"Secta este o mişcare socială spontană, care ia naştere în condiţii care e uşor de descris,

se separă de grupul în care trăieşte, trece printr-o perioadă de conflict şi conştiinţă accentuat a

propriei sale existenţe, care se concretizează într-o organizaţie. Trece apoi printr-o perioadă de

izolare şi integrare, în care se poate întâmpla să se dezvolte o formă comunitară de viaţă, reia în

mod gradat contactele cu comunitatea mai vastă şi prezintă în cele din urmă tendinţa de a se lăsa

absorbită de grupul din care s-a desprins"470

, definire dată de sociologi şi sintetizată astfel de

Joachim Wach.471

În cele din urmă vom exemplifica şi cu o definiţie ce se bazează pe etimologie : „Ce este

«secta»? În acest caz etimologia nu ne este de mare ajutor. Ea ne indică cel mult o mişcare: fac

parte dintr-o sectă cei care urmează o persoană, o doctrină (din latinescul sequi = a urma) ...

Uneori mai apare şi etimologia eronată secare (însemnând în latină «a separa», «a tăia»): în acest

caz secta s-ar diferenţia de religie, precum un grup minoritar de trunchiul mamă din care s-a

desprins."472

Spre deosebire, față de secte, în concepţia şi mărturisirea creştinilor ortodocși,

evanghelizarea se bazează pe hristologia cosmică şi promovează o vedere integrală a creaţiei, ea

sesizează unitatea ultimă a umanităţii şi solidaritatea interioară a întregii creaţii în faţa

Creatorului. Din această perspectivă se vede că întreaga creaţie este un dar al lui Dumnezeu şi

scopul său este să devină un sacrament permanent al dragostei Sale pentru lume473

.

De aceea, sectele critică în general, tot ce ține de cultul și credințele atacate de ei, în

general fastul Bisericii şi al slujbelor şi susţin lipsa de importanţă a postului şi rânduielilor

canonice. Pentru creştinii ortodocşi aceste ritualuri sunt o dovadă de respect faţă de Dumnezeu,

ele se aseamănă cu ceremoniile obişnuite manifestate în general între oameni cu diferite ocazii şi

îşi găsesc corespondent în toatre religiile existente până acum, demosntrând că omul nu se poate

lipsi de asemenea mijloace de manifestare a adoraţiei faţă de Dumnezeu.

470 Wach, Joachim - Sociologia religiei, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 142 471 Ibidem, p. 138, 140, 142 472 Vernette, Jean - Sectele, (Des sects pour les jeunes, traduit d'allemand par Francois Vial, Mame, 1980. Roger

Ikor, Les sects: etat d'urgence, Albin Michel, Paris, 1995) p. 11 473 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Semnificaţia luminii dumnezeieşti în spiritualitatea şi cultul Bisericii

Ortodoxe, în ״Ortodoxia", nr. 3 - 4, 1976, p. 8.

De asemenea, sectele obiectează că ritualurile specifice bisericilor atacate de regulă, sunt

utile numai pentru oamenii simpli, care nu înteleg pe Dumnezeu decât prin exemple materiale, pe

când cei inteligenţi pot să adore pe Dumnezeu în Sine, nedivizat şi spiritual. Uitând că rogresele

la care au ajuns ştiinţa şi tehnologia nu au făcut decât să acutizeze ruptura dintre om şi

Dumnezeu. Pe această cale omul, mândru de cuceririle lui ştiinţifice şi tehnologice, de dominarea

lumii, a pierdut libertatea sufletului ajungând sclavul unor forţe iraţionale, spirite şi patimi.

Aceasta este noua provocare al celui de-al treilea mileniu căreia Biserica va trebui să-i facă faţă

prin misiunea ei474

, prin re-propovăduirea Evangheliei.

Și oricum unitatea există în diversitate şi, ca atare, lumea nu dovedeşte prin diversitate că

este rea, din moment ce şi-a primit exitenţa de la Dumnezeu. Atracţia faţă de credințele naive

sectare este alimentată mult de nesinceritatea, lipsa evlaviei, credinţei şi iubirii adevărate, de

fățărnicia, formalismul şi ritualismul câtorva credincioşi şi preoţi care sunt artificial generalizate.

Evlavia fariseică, făţărnicia cultică, manifestările dramatice, exagerarea şi goana după avantajale

materiale duc la pierderea credincioşilor care caută un exemplu personal în preot şi în

credincioşi.

Atunci eşti un propovăduitor desăvârşit, - spune Sfântul Ioan Gură de Aur -, când şi prin״

cele ce faci şi prin cele ce înveţi duci pe ucenicii tăi, pe credincioşi, la viaţa fericită pe care a

făgăduit-o Mîntuitorul Hristos"475

.

Potrivit Dicționarul Explicativ al Limbii Române, a evangheliza, înseamnă a converti pe

cineva la creștinism”, în timp ce cuvântul prozelitism înseamnă „zel, râvnă, strădanie de a face

prozeliți, devotament, atașament (la o credință, la o doctrină etc.) specific” și putem observa că

cele două explicații sunt asemănătoare.

Mai exact, cuvântul evanghelizare este forma de infinitiv scurt a verbului a evangheliza,

el însuşi din familia de cuvinte a substantivului propriu Evanghelie476

. Termenul Evanghelie se

traduce prin veste bună, respectiv în sens creştin, vestea bună a mântuirii neamului omenesc din

474 Î. P. S. Hristodoulous, Arhiepiscop al Atenei, Primat al Greciei, Misiunea socială a Bisericii, traducere de

Arhim. Mihai Filimon, Pr. Petru Sidoreac, Protos. Dosoftei Şcheul, Editura Trinitas, Iaşi, 2004, p. 84. 475 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, traducere de Pr. D. Fecioru, în rev. BOR, p. 953. 476 Substantivul Evanghelie este unul propriu întrucât Evanghelia este unică în conceptul ortodox şi are în vedere,

în acest caz, înţelesul termenului. La fel de adevărat este că termenul se mai aplică şi scrierilor celor patru autori

nou-testamentari: Matei, Marcu, Luca şi Ioan, dar aceasta pentru că într-un fel sau altul conţinutul acestor scrieri se

raportează în mod direct la Evanghelie ca veste bună. Cf. Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, A-Z,

EIBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 158-159.

robia păcatului prin Iisus Hristos. De aici şi denumirea de evanghelist atribuită unei persoane

care vesteşte Evanghelia, fie prin scris, fie prin viu grai.

Spre deosebire, cuvântul prozelit-prozelitism poate avea și alte înțelesuri, însă definiția

care s-a impus în timp este următoarea : „a converti oameni dintr-o credință (sau lipsă de

credință) la altă credință” însă noi ne vom referi la acele mișcări din interiorul creștinismului, ori

tocmai aici sectele reclamă asemănarea dintre sensul prozelitismului cu al evanghelizării, și fac

aceasta, ca și cum ei s-ar afla în exteriorul tuturor credințelor, uitând că ei se pretind creștini și

ignorând că prozelitismul lor se adresează nu celor necredincioși, nu celor din credințe acuzate

de mântuitorul drept păcătoase, ci tocmai celor de aceeași credință, pe care doar ei o reclamă ca

incorectă în practici sau doctrine.

Și într-adevăr, din exterior pare că sectele sunt de aceeași credință cu cei atacați prin

prozelitism, după cum în biserica primară însuși creștinismul era considerat o sectă a

iudaismului, dar, ceea ce propun sectele astăzi este orice altceva dar nu creștinism, fiindcă să fim

obiectivi efortul sectelor nu este spre desăvârșirea creștinismului ci spre distrugerea lui, și

dincolo de orice clasificări aceasta este principala trăsătură a sectelor și fenomenelor prozelite.

Însă cuvântului prozelit-prozelitism i-au fost atribuite și conotații peiorative, unde el se

referă la o mărturisire coruptă, adică la folosirea de metode greșite în evanghelizare, cum ar fi

oferirea de avantaje materiale, folosirea vorbelor lingușitoare, a declarațiilor false și obținerea de

avantaje de pe urma ascultătorilor.

Trebuie spus că scopul desfăşurării evanghelizării îl constituie edificarea comuniunii cu

Dumnezeu şi a unora cu alţii prin Hristos în Sfântul Duh. De aceea, oricând şi oriunde se edifică

comuniunea cu Hristos şi întreolaltă, acolo are loc un eveniment misionar, chiar dacă nu sunt

trimişi misionari în afara unei comunităţi. Un eveniment misionar are loc acolo unde se

manifestă semne ale prezenţei împărăţiei lui Dumnezeu în lume477

.

De aceea, ortodoxia consideră că evanghelizarea nu poate fi înţeleasă numai prin

trimiterea unor persoane în afara ţării pentru a converti alte naţiuni la Hristos478

.

Singura concesie între definițiile de mai sus este acela care socotește evanghelizarea un

act de prozelitism, dar, legitim, deoarece, prozelitismul ar fi presupus în dreptul la libertatea

religioasă479

.

477 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 86. 478 Pr. Ioan Bria, Biserica Ortodoxă şi mărturia creştină, în "Biserica Ortodoxă Română", nr. 1-2, 1981, p. 26.

Prozelitismul480

are anumite caracteristici care îl îndepărtează de conceptul de misiune,

deşi sectele care practică prozelitismul atribuie pe nedrept valoare de misiune activităţii lor,

pentru că ei nu vestesc adevărul, ci ״alternativa la adevăr" ca variantă de rezervă, și are ca primă

caracteristică contestarea a ceva existent, inclusiv a terminologiei. Există astfel trei termeni care,

la nivelul misiunii internaţionale, sunt contestaţi cu vehemenţă:

Teritoriu canonic" - invocat de Bisericile istorice şi înţeles ca spaţiu geografic, naţional״

sau local care intră sub jurisdicţia unei anumite Biserici. Pentru evanghelizatorii itineranţi

problema se pune de natură opţională, în genul economiei de piaţă, unde fiecare vinde ce doreşte,

lăsând la latitudinea ״clientului" să decidă dacă şi ce anume va prefera.

Libertate religioasă", folosit de Bisericile istorice, care reclamă încălcarea ei de către״

evanghelizatori, în mod agresiv. În numele aceleiaşi libertăţi, aceştia din urmă insistă asupra

predicaţiei oriunde şi oricând cineva doreşte, uzând de conceptul de ״drepturile omului" care sunt

încălcate prin obstrucţionarea predicii.

Prozelitism - înţeles ca smulgerea prin mijloace necinstite a unui credincios de la o

Biserică majoritară pentru a deveni membru ale unei denominaţiuni religioase. Evanghelizatorii

consideră activitatea lor prozelitistă drept ״misiune" şi invocă respectarea ca atare.

Există și câteva caracteristici care disting adevărata misiune de prozelitismul

expansionist:

- Misiunea respectă libertatea şi dreptul fiecărei persoane de a manifesta prin

învăţătură, practică şi închinare propriile convingeri religioase. Ea propune un grad mai înalt de

viaţă spirituală la care fiecare poate să adere liber, fără a se atenta la viaţa particulară a persoanei,

fără a o constrânge sau manipula. Prozelitismul foloseşte mijloace de racolare a membrilor altor

comunităţi religioase, cu scopul declarat de adeziune la noua denominaţiune. Propriile

convingeri ale persoanei nu numai că sunt ignorate, ci denigrate, răstălmăcite, falsificate în

folosul sectei;

- Misiunea promovează armonia, schimbarea lăuntrică, toleranţa religioasă;

prozelitismul promovează ura faţă de fosta credinţă şi adepţii ei, dezbinare (în familie, grup),

fundamentalismul şi intoleranţa în folosul noii denominaţiuni;

479 Cf. Maria Jose Ciaurriz, profesoară de Drept Eclesial la Universitatea Națională de Învățământ la distanță din

Madrid, Spania, într-un interviu acordat agenției Zenit. 480 Pr. Lect. Dr. Dan Sandu, Teologia şi practica misiunii în biserică azi. O tratare comparativă, în Teologie şi

viaţă, nr. 5-8/2002, Trinitas, Iaşi, p. 50-51

- Misiunea oferă omului un model de vieţuire creştină după Hristos; prozelitismul

impune un set de reguli interne faţă de care adeptul trebuie să se supună necondiţionat;

- Misiunea dă spaţiu persoanei umane să dezvolte preocupările spirituale proprii,

prozelitismul manipulează conştiinţa individului;

- Misiunea uneşte persoane, prozelitismul izolează indivizi;

- Misiunea foloseşte cuvântul bun şi credinţa pentru transmiterea adevărului,

prozelitismul foloseşte denigrarea, exploatează slăbiciunile comunităţii căreia aparţine

potenţialul convertit, constrângerea morală şi presiunea psihologică, puterea politică sau socială

şi mai ales economică la schimb cu convertirea persoanei;

- Misiunea se împlineşte în transformarea internă a persoanei şi orientarea ei spre

valorile eterne, prozelitismul se împlineşte în ״numărul de membri" câştigaţi pentru congregaţie.

Când vorbim despre rezistenţa ortodoxă faţă de prozelitismul actual, trebuie să ne referim

la Ortodoxie în ansamblul ei, adică la întreaga comunicare panortodoxă, la Ortodoxia ecumenică

pe de altă parte dar şi la fiecare Biserică Ortodoxă structurată etnic, naţional care se confruntă

într-un mod particular şi propriu cu această situaţie. Mai mult, Ortodoxia trebuie să se apere și de

prozelitismul romano-catolic în acele Biserici locale în care un număr mare de credincioşi au

căzut cu secole în urmă în mrejele uniatismului fost imperialism eclesial catolic, dublat de o

politică colonială a puterilor seculare ale timpului, respectiv puterile politice occidentale.

Ortodoxia trebuie să se apere şi de acţiunea noilor secte care manipulează conştiinţele

slabe prin diverse mijloace neoneste între care bunurile materiale şi banii ocupă un loc central.

Totuși, aici este necesară o precizare, despre un posibil „folos” al prozelitismului în ce privește

pe acei „credincioși” care răspund la argumente materiale, deși preotul și enoriașii au făcut ce era

obligația lor, atunci ei trebuie să fie mulțumiți de ieșirea respectivului din comunitatea de

credincioși, fiindcă în acest fel prozelitismul îndeplinește o funcție igienică îndepărtând ce este

nociv. Problema ar fi dacă acei indivizi ar continua să activeze în parohie pentru distrugerea

acesteia. Măcar actele preozeliților îndepărtează pe acești indivizi din parohiile unde sunt inutili.

Totuși sectele nu se opresc la acești „bolnavi” ci caută mai ales credincioșii cu zel deși mai puțin

învățați. Ortodoxia trebuie să evite şi să se opună unor relativizări dogmatice în plan hristologic,

pnevmatologic şi eclesial-sacramental în care poate fi atrasă, în dialogul ecumenic şi interreligios

de unii dintre reprezentanţii săi, în aceste comisii mixte care, având în vedere numărul scăzut de

ortodocşi, în general în Mişcarea Ecumenică şi numărul mare de protestanţi, pot fi copleşiţi iar

intervenţiile lor să nu mai fie luate totdeauna în consideraţie.

Comparativ cu protestantismul şi derivatele acestei mişcări, care accentuează latura

informativă481

şi aproape deloc sfinţitoare, activitatea Bisericii Ortodoxe vădeşte continuitatea şi

justeţea misiunii primită de la Mântuitorul prin Sfinţii Apostoli, iar aspectul defensiv al misiunii

creștine constă în cercetarea grupărilor creştine, pseudo-creştine şi necreştine care activează pe

teritoriul ţării noastre şi încearcă, prin forme de prozelitism vizibil sau mascat, să-i atragă la

rătăcirile lor pe ortodocşii români, discreditând adesea Biserica noastră şi învăţăturile ei.

Diferenţele dintre misiune şi prozelitism se constată mai ales din perspectiva motivaţiilor

acestora şi a scopurilor urmărite, iar aici, Biserica Ortodoxă consideră ca necinstit obiceiul

sectelor de a specula nevoile materiale ale omului pentru a-i inocula învăţături religioase, aşa

cum procedează grupările sectare.482

Prin misiune (de la verbul mitto, ere - a trimite) înțelegem acţiunea de a anunţa

Evanghelia mântuirii, ca martor al lui Hristos (Fapte 1, 8), în numele lui Hristos: „Precum M-a

trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi " (Ioan 20, 21). Este acţiunea de a comunica, a

transmite şi a universaliza Vestea cea Bună, chemând pe toţi la pocăinţă, la convertire personală

şi la botez în numele Sfintei Treimi, spre iertarea păcatelor (Fapte 2, 37-38) şi viaţă în

comuniune. Misiunea este trimiterea Bisericii în lume în vederea universalizării Evangheliei şi a

integrării oamenilor în împărăţia lui Dumnezeu, întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus

Hristos"483

.

În general, misiunea este gândită ca un mandat încredinţat de cineva cuiva pentru

îndeplinirea unui scop bine definit. Astfel, putem vorbi despre : misiune de pace, misiune

umanitară, misiune militară, misiune diplomatică etc. Şi vom constata că ״misiunea este o opera

de îndeplinire a unui mandat încredinţat de o autoritate în scopul realizării unui scop ce priveşte

binele comun'".484

Indiferent la ce tip de misiune ne referim, ea include câţiva determinanţi specifici

universali diferitelor tipuri de misiune:

481 Diac. Prof. Dr. Petru David, Rolul disciplinei îndrumări misionare şi Ecumenism, în pastoraţia vremii noastre,

în ״Studii Teologice", nr. 3-4, iul. -dec., 2001, p. 91-94. 482 Cf. Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 37. 483 Pr. Prof. dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastoraţie. Coordonate pentru o strategie misionară, Editura

Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, p. 5. 484 Pr. Prof. Dr. Constantin Berea, Hristos în centrul misiunii Bisericii, în Dialog Teologic, nr. 4/1999, Ed. Presa

Bună, Iaşi, p. 91

- un centru de autoritate care poate şi motivează persoanele ce le trimite în

misiune,

- cei trimişi în misiune, care pleacă convinşi fiind de scopul misiunii lor,

- un mesaj de transmis cuiva şi undeva, într-un teritoriu şi într-un spaţiu bine

determinat,

- idee clară despre mijloacele ce trebuie atinse,

- motivaţie profundă pentru misiune care face ca cei trimişi în misiune să înfrunte

orice obstacol pentru îndeplinirea ei.485

În cadrul mesajului biblic, ideea de misiune are însă sensuri diferite, căci este raportată

la istoria mântuirii. ״Ea include o chemare cu caracter special şi extraordinar, un caracter pozitiv

din partea lui Dumnezeu, manifestat explicit în fiecare în parte, ce se adresează oamenilor".486

Misiunea, în limbaj biblic este legată de termenii vocaţie şi mântuire, şi gravitează în

jurul verbului a trimite.487

Toate misiunile trimişilor lui Dumnezeu se referă la planul de mântuire, cea mai mare״

dintre ele privind, în Vechiul Testament, în mod direct, poporul lui Dumnezeu. "488

În ceea ce priveşte Noul Testament, ,,Fiul lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos se

înfăţişează oamenilor ca trimisul lui Dumnezeu prin excelenţă, Acela despre care au scris

profeţii, cu referire strictă la vestirea şi scopul misiunii profeţilor (ex. Is. 61,1)".489

Obiectul disputelor dintre ortodocși eterodocși îl constituie acele abateri de la dreapta-

credinţă, numite îndeobşte ״obiecţii sectare" (învăţături sau practici eretice).

Între justificările misionarismului prozelit intră și răstălmăcirea faptului că pentru Sfântul

Iacov, evanghelizarea are şi un rol expiator față de cel care o desfăşoară: ״Fraţii mei, dacă

vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva. Să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la

rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate" (5, 19-20). Iar

acest text este adeseori evocat de către sectele neoprotestante ca motivaţie a ״misionarismului"490

pe care îl desfăşoară, uneori cu mijloace şi metode incorecte, dus până la agresivitate. Desigur că

analiza textului, în contextul întregii Epistole, duce către concluzia ״întoarcerii" la adevăr pentru

485 Lewis A. Drummond, Mesajul Crucii - O teologie contemporană a Evanghelizării, Broadman Press, New

York, 1992, p. 207. 486 Pr. Prof. Dr. Petru Semen, Aşteptând mântuirea, Ed. Trinitas, Iaşi, 2000, p. 161 487 Paul Evdochimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Ed. Anastasia, Bucureşti , 1993, p. 173 488 Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei, p. 144 489 Pr. Prof. Dr. Ioan Ică jr, Germano Marani, Gândirea Socială a Bisericii, p. 20 490 Misiologie Ortodoxă, colectiv de autori, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1985, p. 76-79.

un creştin deja împins spre rătăcire de ״mulţii învăţători" evocaţi mai înainte, unde ״misionarii"

sectari se încadrează mult mai bine decât în calitatea de ״preoţi ai Bisericii", cum le-ar plăcea să

fie recunoscuţi. Scopul epistolei este de a încuraja pe creştini în suferinţele pricinuite de

persecutori şi de a-i motiva spre mărturie creştină, oferind totodată şi învăţături despre cum

trebuie transpuse în viaţa de zi cu zi principiile Evangheliei.

Motivele care determină pe unii creştini să treacă la alte culte

Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă" (loan 6,63), a zis Mântuitorul către״

ucenicii Săi. Creştinismul este, deci: ״o viaţă nouă, izvorâtă din acelaşi duh"491

. Răstălmăcirea

slovei dintru început a făcut pe unii să iasă din acea unitate de duh, să părăsească Biserica şi să

formeze noi comunităţi. În timpul post-apostolic, ״neînţelegerea duhului a creat arianismul,

nestorianismul, apolinarismul şi alte grupe separatiste"492

.

Între motivele dinlăuntrul omului care duc la diferite motive de despărţire de Biserică,

pentru plecarea la alte culte, putem enumera următoarele:

1. Păcatul strămoşesc, care a rupt pe om de comuniunea cu Dumnezeu; el a întunecat

mintea lui Adam, făcându-1 să creadă că se poate ascunde de la faţa Domnului.

2. Orgoliul, care alături de mândrie şi trufie pun stăpânire pe om şi-1 fac să creadă

că el singur întrupează adevăratul creştin, aşa cum l-a dat Mântuitorul.

3. La această stare sufletească se mai adaugă pofta de noutăţi şi originalităţi.

4. Dorinţa de a fi conducător.

5. Pofta de câştig face pe unii să-şi părăsească vechea credinţă şi să devină misionari

plătiţi ai unor noi idei religioase.

Pe lângă cele enumerate mai sus există şi o serie de motive care dezvoltă stările lăuntrice

ale unor credincioşi şi care sunt:

1. Lipsurile în cunoaşterea învăţăturii ortodoxe şi a temeiurilor ei.

2. Lipsurile în moralitatea vieţii familiale ale credincioşilor şi preotului.

3. Lipsurile de evlavie.

4. Lipsurile în tactul pastoral al preotului.

491 Pr. Prof. dr. V. Popescu, Motivele care determină pe unii creştini să treacă la alte culte, în Rev. S. Teologice,

nr. 7-8, 1952, p. 394

5. Lăcomia unor preoţi în ceea ce priveşte veniturile. Toate aceste lipsuri enumerate

mai sus, care fac pe unii să părăsească Biserica provin direct sau indirect de la preot. Acolo unde

preotul este adevărat slujitor al lui Hristos, ieşirile din Biserică nu se produc.

Dincolo de aceste aspecte etimologice și doctrinare legate de fenomenul prozelitismului,

pe noi ne interesează în acest subcapitol mai cu seamă atitudinea defensiv-misionară a preotului

față de prozelitismul sectar, de aceea vom începe cu enumerarea și descrierea mijloacelor prin

care se face prozelitism.

Mijloacele prozelitiste :

În ce privește mijloacele cunoscute și întrebuințate în scopuri prozeliste de diferitele

secte, noi putem enumera mijloace prozeliste cunoscute la noi, potrivit scenariului sectei și

oarecum cronologic, după cum urmează:

1. Iscoadele, cercetaşii, ispititorii de ocazie, vestitorii adventului etc., sunt așa numiții

,fraţi" trimişi în toate locurile unde se adună credincioși, locurile de muncă, pieţele publice״

casele de odihnă, etc., dar mai ales în parohii sau chiar la biserici, pentru a se infiltra și a găsi în

starea de fapt diverse așteptări, sau nevoi și vulnerabilități, slăbiciuni, neînțelegeri, nemulțumiri,

tendințe separatiste sau grupări de orice natură ar fi ele, și pentru aceasta, ei vor să vadă cum

decurge slujba, în ce condiţii se adună credincioşii acolo, cum săvârşeşte preotul slujbele, cum

predică, ce înfăţişare are, dacă există în parohie grupări separatiste sau anarhice şi ce „politică”

fac credincioşii. Aceste iscoade se implică temporar în mediul observat pentru a sonda şi a racola

posibili adepţi, căutând cu deosebire indivizi sau grupuri nemulțumite și interesate de alternative

la realitatea curentă.

De ce ? Simplu, pentru că sectele au înţeles nevoia de comunitate, de structură şi de sens

a omului modern şi o exploatează în folos propriu. Celor însinguraţi sectele le oferă, la început

căldura unei prietenii nediscriminatorii. Iată ce spune un reprezentant al Bisericii Unificării:

“Când vedem că cineva e singur, ne ducem şi stăm de vorba cu el. Există în mijlocul nostru o

mulţime de oameni însinguraţi”. Gratitudinea pe care o simt membrii cultelor pentru această

căldură este atât de mare, încât sunt dispuşi ca în schimbul lor să rupă contactul cu familiile lor

şi cu prietenii de până atunci, să doneze sectei toată agoniseala lor de o viaţă, să abandoneze

stupefiantele sau chiar viaţa sexuală.493

De altfel, termenul de ״trimis" este chiar înţelesul cuvântului „misionar", aşa cum provine

el din limba latină missionario (de la missionis = trimitere), cel trimis pentru propovăduirea

adevărului, un adevăr veşnic şi dătător de viaţă ca o împlinire a unei mai vechi făgăduinţe divine:

Toţi copiii tăi vor fi ucenici ai Domnului şi se vor bucura de mare fericire." (Is. 54,13), reiterată״

chiar de către Domnul Hristos: ״Scris este în prooroci: «Şi vor fi toţi învăţaţi de Dumnezeu».

Deci oricine a auzit şi a învăţat de la Tatăl la Mine vine." (In. 6,45). Lucrarea evanghelizatoare494

a Bisericii este concepută ca ״zidire a Trupului lui Hristos" (Ef. 4,12), adică a Bisericii ca o

.creştere şi extindere organică״

2. Seducerea prin alternative de genul „Timpul înnoirii”. Prin aceasta se înţelege ispitirea

spre renunţare la tot ceea ce este tradiţional, și îndepărtarea de obiceiurile şi datinile strămoşeşti,

iar pentru aceasta, sectarii aduc în sprijin idei şi texte biblice pe care le scot din context și le

reinterpretează. De exemplu din versetul : ״... vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui nici pe

muntele acesta, nici în Ierusalim..." (Ioan 4, 21) se interpretează că este momentul părăsirii

„credinţei depăşite” şi „cultului inventat” pentru că : ״Iată, noi le facem pe toate... " (Apoc. 21,

5). Iar din perspectivă misiologică, însăși trimiterea Fiului şi a Sfântului Duh este o expresie a

iubirii lui Dumnezeu faţă de om495

, pentru care Sfânta Treime poartă grijă deosebită cu scopul

mântuirii, sau, readucerii lui la ,,starea cea dintru început".

3. Ofertanții - prozeliţi ambulanţi sau ocazionali. După identificarea unor cazuri de

ascultători şi creduli, sunt trimişi adevărații „predicatori” formaţi pentru a seduce arătând ״calea

Domnului", dar fără a-şi divulga confesiunea sau secta. De altfel, toată societatea postmodernă,

prinsă din ce în ce mai mult în procesul de secularizare şi de globalizare, consideră că este

chemată să impună lumii văzute propria ei ordine, bazată nu pe legile divine ci pe legi făcute de

om496

.

După ce se face „oferta” în regim de dumping, adică sub prețul și nivelul rigorilor locale,

dacă adeptul dă dovadă de ״ascultare", atunci este „iniţiat” şi dacă progresează în sensul dorit de

493 Bryan Wilson, La Scientologie et le raport, în: Massimo Introvigne and J. Gordon Melton, eds., Pour en finir

avec les sectes, Le debat sur le rap. ort de la commission parlementaire, Paris, Devry, 1996, p. 505-506. 494 Misiune, (de la verbul mitto, -ere - a trimite, dar şi rol, rost, menire) înseamnă acţiunea de a anunţa, în cazul

nostru de a binevesti Evanghelia mântuirii lăsată de Mântuitorul Hristos, ca martor al Său (F. Ap. 1,8), în numele

Său (In. 20,21). Cf. Dicţionarul Explicativ al Limbii române, format electronic. 495 Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Misiologie Ortodoxă, vol. I, Editura Panfilius, Iaşi, 2002, p. 19. 496 Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 19.

predicator, este atras către un loc unde adevărații „fraţii” să-L primească şi să-L facă „ales” al

Domnului. În acest fel nu doar că se prezintă oferta unui răspuns favorabil pentru nevoia

recrutului, dar mai mult acest recrut este fascinat cu o poziție cel puțin importantă dacă nu

dominantă când urmează să suporte diferite tehnici de persuadare pentru a fi convertit.

Biserica Ortodoxă a înţeles noţiunea de evanghelizare într-o perspectivă ecleziologică cu

totul deosebită dar bine determinată. Propovăduirea şi ascultarea Evangheliei sunt esenţiale

pentru actul convertirii iar cuvântul lui Dumnezeu constituie sămânţa conţinutului credinţei (Mt.

13,1-30). Convertirea este act de încorporare conştientă în Trupul tainic a lui Hristos (Rom. 12,4-

5). De aceea misiunea este strâns legată de Biserică dar nu în sensul instrumentalist, deoarece

Biserica devine în acelaşi timp un principiu şi o condiţie a misiunii. Faptul misionar este profund

eclezial. Biserica este parte integrantă din mesajul Evangheliei497

.

Spre deosebire, la sectele care practică prozelitismul, convertirea se face astfel : recrutul

este recomandat la alţi fraţi, și după ce este apreciat de aceștia în secret, este orientat spre cele

mai potrivite „argumente”. Dacă este vârstnic, surori mai tinere îl iau sub ocrotire, dacă este

tânăr (eventual necăsătorit), este introdus în culisele mariajului, unde ״surori" de încredere şi

versate în ״căile ascunse ale Domnului" pot face din fratele nou-venit un pretendent. Casa fraţilor

şi locuinţa surorilor binevoitoare stau la dispoziţia celui ,,străin şi gol şi necercetat..." (Matei 25,

35-36). Se dau și multe ajutoare, evident gratuite, adică fără pretenții explicite de rambursare, și

evident în numele Domnului. Apoi se oferă diferite broşuri și foi volante cu „zicerile” Domnului

şi extrase cu „cerinţele” Celui de sus, după specificul sectei, fiind inițiat în ceea ce se așteaptă de

la el. Satisfăcut, îmbrăcat bine, ajutat şi cu alternative de ajutor, eventual primind un loc de

muncă pentru familie şi rudenii, „alesului” sau deja convertitului „frate” i se oferă Biblia şi

garanţia duhului (I Cor. 12, 7) de a predica noua viziune în vederea întăririi noii credinţe. Spre

deosebire, Biserica Ortodoxă a înţeles noţiunea de evanghelizare într-o perspectivă eclesiologică

bine determinată şi permanentă,498

unde propovăduirea şi ascultarea Evangheliei sunt „esenţiale

pentru actul convertirii”499

iar cuvântul lui Dumnezeu constituie sămânţa conţinutului credinţei

(Mt. 13,1-30) iar convertirea este act de încorporare conştientă în Trupul tainic al lui Hristos

(Rom. 12,4-5).

497 Pr. Gheorghe Pietraru, Ortodoxie şi prozelitism, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, p. 24. 498 Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Misiologie Ortodoxă..., p. 22-24. 499 Pr. dr. Constantin Preda, Credinţa şi viaţa Bisericii primare, în ״Studii Teologice", nr. 1-2, ian. -iun., 2002, p.

60-61.

4. „Persuadarea” este îndoctrinarea propriu-zisă. Dacă la întâlnirea cu ״ofertantul"

ambulant s-a putut capta bunăvoinţa individului sau a unui grup de creduli, prin interpretări ad-

hoc, derutante și pline de noutăţi, ale unor texte biblice bine alese, de data aceasta, „alesul” trece

de la faza curiosului, la faza elevului și convingerii prin metodele specifice ale sectei. Scopul

este să facă recrutul un om sigur şi plin de el, „cunoscător” a toate, ca și ceilalți, fază când

convertitul își pierde vechea identitate și se integrează în colectivul nou prin conformare cu

ceilalți. Este dezbrăcat de ideile vechi, și de relațiile cu credincioșii anteriori, iar preotul parohiei

din care a făcut parte, este prezentat ca un instrument al satanei, un exponent al exploatării care

ia taxe la Botez, la înmormântare. Ca salariat al statului preotul nu mai este ״misionar" ca fraţii;

pe acela nu-l interesează ״poruncile" Domnului, ci politica, adică poruncile şi sfaturile

oamenilor; de asemenea, ierarhii, sunt ca şi preoţii, acuzaţi de colaborare cu puterea, dar totodată

i se recomandă oameni politici, deputaţi, prefecţi și primari buni adică favorabili noului cult. Iată

de ce de acum încolo nu mai are nevoie de biserică, de cruce, de icoane, de spovedanie şi nici de

preot, pentru că deja „noi suntem preoţie aleasă, neam sfânt..." (I Petru 2, 9) şi fugim de preoţii

păcătoşi dar şi de arhiereii făţarnici care au ucis pe Hristos! Totuși aici e nevoie să reamintim că

transfigurarea lumii este misiunea Bisericii având ca scop să-l readucă pe om în starea cea dintru

început, în Hristos, prin Hristos, cu Hristos500

, iar cine construiește fără Dumnezeu – adică

sectele și slujitorii care își uită vocația - nu prosperă.

5. Jurământul de fidelizare faţă de sectă. În această fază convertitul trece printr-un ritual

în care este timorat şi cenzurat de posibile inițiative personale de renunțare sau abatere în viitor,

și angajat definitiv în destinul sectei, adică este lipsit de voinţa personală. Dacă acceptă această

„cale greşită”, el se leagă prin jurământ că va asculta de sectă, în caz contrar, „fraţii” nu mai

răspund de viaţa lui și în acest sens unele secte chiar practică cultul uciderii în cazuri de călcare a

noului jurământ.

I se administrează acum noi ritualuri potrivite sectei : „Botezul”, abjurarea de la

fraţii" i-au spălat picioarele; este pus să״ vechea" credinţă, invitația la Cina Domnului, după ce״

recite imnele şi psalmii predicaţi de sectă, „învaţă” să cânte, și chiar să proorocească. Dacă este

potrivit, este sfătuit să renunţe la muncă ״pentru Domnul" şi va fi plătit de comunitate, nu mai

respectă sărbătorile legale ca toată lumea, ci numai în alte zile după ״calendarul sfinţilor" din

500 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Transfigurare şi secularizare. Misiunea Bisericii într-o lume secularizată, în

.Studii Teologice", seria a II-a, anul XLVI, nr. 1-3, ianuarie-aprilie 1994, p. 42״

sectă. Iar dacă va continua să lucreze, i se cere, zeciuiala pentru fraţi, conform ״poruncii

Domnului", după ce i se pun în balanță cele oferite anterior : haine, casă şi chiar ajutoare. Unii

sectari lasă aceasta la urmă, după ce ״alesului" i s-au încredinţat sarcini importante, la...

.îndemnul" duhului, și astfel este încântat cu noul statut״

În acest mod el este lipsit de atributele persoanei şi devine un „angajat” fanatic şi

obscurantist al sectei, adevărat pericol social şi moral. „Casa de adunare” devine pentru el totul,

nu-l mai interesează obştea şi nimic din ceea ce este românesc - obiceiuri, datini, tradiţii -,

catalogate ale „diavolului".

Din scrierile patristice, aflăm că primul obiectiv în desfăşurarea evanghelizării, era

consecvenţa faţă de mărturia înaintaşilor lor, rămânerea la ״ce este scris" dar şi predicat prin viu

grai, aşa cum îndemna şi Sfântul Apostol Pavel pe credincioşii din locurile pe unde predicase

Evanghelia (II Tes. 2,15), era de fapt transpunerea în practică a îndemnului la ferire de

învăţătorii mincinoşi" despre care avertizaseră autorii epistolelor soborniceşti״501

.

Dar, să revenim, în continuare se întărește la recrut noua credință și astfel, proaspătul

angajat este măgulit și lăudat, este dus la alte „case”, unde cu multă căldură este dat exemplu de

nou „ales” al Domnului care citește din Biblie şi interpretează potrivit sectei, de fapt repetând și

fixând cerințele sectei. De asemenea, este ispitit cu oferte plimbări în ţară şi promisiuni de

excursii la „fraţii” de peste hotare, pentru ca în final să se apeleze la noul „frate” pentru un

răspuns potrivit de recunoștință față de sectă, potrivit deja de acum „obligaţiilor” față de sectă şi

conform jurământului. Așadar în această fază el trebuie să activeze.

6. Testarea misionarului. În această fază „fratele", este obligat să facă prozelitism în

mediul cel mai propice dar și cel mai vulnerabil pentru el, adică, să încerce și să folosească

aceleaşi metode şi mijloace cu familia sa, cu rudele, cu prietenii, pentru a-i aduce pe „căile

Domnului”. Pus în această situație, forţat de ״fraţi" şi căzut victimă propriei naivităţi, adeptul, în

foarte multe situaţii, nu reușește să convertească și cunoaște dezamăgirea, frustrarea, și ca

urmare, fiind supus în plus, dezaprobării „fraților” îşi părăseşte familia, îşi abandonează rudele şi

meseria, nu-l mai interesează obligaţiile sociale. În final, părăseşte locul natal, casa părintească,

obiceiurile, tradiţiile şi tot ceea ce într-un limbaj mai general se numeşte Legea strămoşească.

Abia acum se produce dezrădăcinarea reală de tot ce e familiar, și acum se vede cât de străină

este învățătura creștină acelor oameni, deoarece un exemplu de dragoste pentru tradiţiile

501 Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Misiologie Ortodoxă..., p. 79.

străbune, un vas ales şi apostol al neamurilor, o vocaţie desăvârşită este Sfântul Apostol Pavel,

„...cel ce a îndurat tot felul de vrăjmăşii, dar a şi avut tot felul de biruinţe. N-a încetat vreodată

lupta şi niciodată nu i-a lipsit cununa...", arată Sfântul Ioan Gură de Aur502

.

În alte cazuri, de regulă mult mai rar, „fratele” reuşeşte să câştige la sectă familia, sau

grupul de apropiați personali, fie prin bunăvoinţă, fie prin teroare şi atunci înființează propria

grupare care măreşte secta, moment în care va fi numit ״proorocul" de fraţi pentru a i se

recunoaşte căderea și întări mândria. O dată constituită gruparea, ״profetul" se desparte de vechii

săi credincioși, pentru a lua propria formă, convenabilă uneori, sub tutela unui cult neoprotestant

recunoscut de stat. Spre deosebire de această rupere din corpul comunităților deja creștine și

fărâmițarea credincioșilor în noi și mici comunități care se grupează sub o conducere și

contabilitate unică, biserica este cu totul altceva.

Biserica este o comunitate care creşte în număr: "cei ce iau primit cuvântul s'au botezat;

şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete" (F.A., 2,41). "Iar Domnul îi adăuga zilnic

Bisericii pe cei ce se mântuiau" (F.A., 2,47). Dar, „a adăuga" nu înseamnă nici a face prozelitism

individual, nici a organiza "campanii misionare" cum fac grupările sectare.503

Iar activitatea

deosebit de prodigioasă care îl caracterizează pe Sfântul Pavel, este misiune îndeplinită la

superlativ, cele trei călătorii misionare504

au ca rezultat întemeierea de biserici locale bine

organizate şi la rându-le mărturisitoare.

Acum, persoana care înainte era un drept-credincios, a devenit ceea ce cunoaștem sub

numele de sectar, al cărui portret poate fi definit, ușor, pentru că din atitudine, mod de

comportament şi relaţii, se poate contura un portret psihologic al sectarului, respectiv al grupului

sectei. Acest portret este motivat psihologic de mai mulţi factori:

a) Marginalizarea individului în societatea contemporană, industrializată,

tehnocratică şi informatizată, în care se produce o polarizare dublă, unii devin tot mai bogaţi, iar

unii tot mai săraci. Această polarizare generează structuri depersonalizate ce se manifestă prin

criză individuală sau colectivă. Pentru cei marginalizaţi, neluaţi în seamă, a căror personalitate

este desconsiderată, aparent, sectele oferă un mediu de normalitate a vieţii, de comunicare, de

regăsire de sine, într-o anumită securitate individuală şi de grup.

502 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, p. 968-970. 503 Pr. prof. dr. I. Bria, Curs de teologie şi practică misionară ortodoxă, p. 43. 504 Călătoriile misionare ale Sfântului Apostol Pavel s-au desfăşurat astfel : prima între anii 45 - 48, a doua între

anii 51 - 54, a treia între anii 54 - 58, pe un areal ce a cuprins întreaga Asie Mică, şi o bună parte din Europa. Cf. Pr.

Ioan Constantinescu, op. cit., p. 183 -191.

b) Alienaţii societăţii, copiii străzii, drogaţii, pervertiţii de orice natură sunt atraşi la

secte, unde ei sunt educaţi, instruiţi în spiritul grupării respective, fără ca ei să conştientizeze că

această atenţie deosebită ce li se acordă poate ascunde de cele mai multe ori interese oculte.

c) Eliminarea oricărei autorităţi familiale, instituţionale, psihanaliza făcând ravagii

în această privinţă, repere sociologice fiind mişcările tineretului din deceniul şapte al secolului

XX în America, sau revoluţia studenţilor parizieni din 1968, au singularizat individul, mai ales

generaţia tânără, căreia i s-au demolat reperele spirituale, morale, culturale şi naţionale. Ateismul

militant al sistemului totalitar comunist a creat aceleaşi lacune, carenţe greu de recuperat în

societăţile ce au experimentat acest model politico - social şi economic. De aceea unele categorii

de tineri sunt o pradă uşoară pentru secte, şi analiştii din diferite domenii trag semnale de alarmă

faţă de acest fenomen al înregimentării sectare a tinerilor, a deprogramării şi mecanizării

comportamentului lor.505

d) În dualismul ei, de refuz şi de complex faţă de lume, secta antrenează o mutaţie

psihologică profundă în contextul orientării spirituale a individului care este supus unui

fenomen de convertire forţată şi definitivă" (John Clark - Harverd University). Lui i se״

inoculează o conştiinţă a superiorităţii şi a elitismului. Astfel, existenţa sa are un alt sens, este

percepută prin ochi, în viziunea liderului sectei. Acest lider este situat ca ״într-un turn de fildeş"

spre a fi ascultat orbeşte şi adulat.506

Liderul sectar este absolutizat iar membrii sectei sunt

anulaţi ca persoane libere, conştiente. Asupra membrilor sectei care sunt ״deprogramaţi", se

exercită un autentic ״viol psihic"507

.

Alte mijloace prozelitiste care seamănă mai degrabă cu hărțuirea și pescuirea în ape

tulburi decât cu o strategie, sunt :

a. folosirea diferitelor prilejuri: ״botezuri" noi, nunţi, înmormântări, pentru a ataca

învăţătura ortodoxă şi persoana preotului;

b. oferirea de cărţi, broşuri, ajutoare din străinătate, în mod gratuit, unor credincioşi

ortodocşi curioşi;

c. distracţiile ״frăţeşti" pentru tineret: marţi - citirea şi schimbul de ״păreri"; joi -

- fraţii" iniţiaţi; sâmbăta״ dănţuiri" în Domnul, cu echipe vocale sau instrumentale dintre״

505 Pr. Gheorghe Petraru, op. cit., p. 214; Julien Ries, Religion, Magie et sects. Une ap. roche phenomenologique,

Louvain-la-Neuve, 1981, p. 100-101; cf. W. Haack, Des sects pour les jeunes, traduit d‘allemand par Francois Vial,

Mame, 1980. Roger Ikor, Les sects: etat d‘urgence, Albin Michel, Paris, 1995 506 Pr. Gheorghe Petraru, op. cit., p. 214, W. Haack, op. cit., p. 143. 147 507 Francois d'Eaubonne, Dossier Sa omme sects, Ed. Alain Moreau, Paris, 1982, p. 227, 232

adunare, ascultare, cu întrebări şi răspunsuri şi participarea ״fraţilor" la Cina Domnului dar şi a

celor curioşi, invitaţi şi ״oaspeţi" străini de sectă (dar deja credincioși sau interesați) la agapa

comună cu băuturi (nebeţive), răcoritoare pregătite de surori, ״lazar-inele" și ״marte-le"

comunităţii.

d) propaganda sectantă agresivă prin centrele rurale şi urbane aglomerate şi prin

mijloacele de transport, în uzine şi fabrici, în staţiuni de tratament şi odihnă, în spitale şi în tot

locul unde pot fi cu probabilitate crescută printre credincioşi, acei necunoscători ai dreptei

credinţe, care pot cădea mai uşor victime.

e) legitimarea și legalizarea. Fiecărui adept sectar, după ce a depus jurământul, și s-a

lepădat de tot ceea ce este religie ״veche", de tot ceea ce este creştinesc şi românesc, i se aduce la

cunoştinţă că nu are ce căuta la judecata ״lumească": la tribunal, în armată, în adunările

alesul şi sfântul" Domnului nu are patrie în această lume şi poate oricând״ ,diavoleşti", în şcoală״

să plece la ״fraţii" din alte ţări. Evident că până la acest moment în toată perioada „căutării” și

descoperirii căii „Domnului”, adeptul nu este informat că, de fapt, orice grupare sectară

contravine legilor ţării şi moralei publice, pentru ca acum să fie prezentat în sectă ca un om liber.

f) manifestările de stradă, și mediatizarea prin apariţia la televiziune, radio, etc. sub

pavăza „Drepturilor omului” și având ca lozinci diferite versete din ״biblia" sectei. Se

influenţează astfel mai ales şcoli şi facultăţi particulare finanţate din străinătate, cu elevi şi

studenţi ademeniţi de secte, iar încurajarea libertăților sectare contribuie la mâhnirea populaţiei.

Mijloace de apărare și ripostă la atacurile prozelite.

După ce am trecut în revistă ațiunile prozelitiste obișnuite ale sectelor, vom expune acum

în contra partidă, mijloacele de apărare ale preotului cu deosebire ortodoxe, faţă de prozelitismul

sectar, și anume, pe cele mai legate de exemplul personal, de vocaţie, de tactul şi de zelul

misionar al preotului, mijloace care pot fi și trebuie, însușite de credincioși. În această acţiune,

preotul, ca şi profesorul de religie, este ajutat de înţelepciunea sa, de pregătire şi de simţul

realităţii concrete din parohie şi şcoală. Trebuie inclus în programul de activitate pastorală şi

didactică tot ceea ce poate contribui la atingerea scopului misiunii preotului şi la rezultate

pedagogico-educaţionale ale profesorului de religie, în dese cazuri, preotul însuşi, care în cele

din urmă răspunde pentur „ora de religie". Fiecare preot are o situaţie aparte în parohie, ca şi

dascălul de religie, iar Metodele şi mijloacele de prevenire ale infiltraţiei sectare, precum şi

recuperarea celor rătăciţi trebuie bine studiate de la caz la caz, pentru că de regulă se acționează

post-factum ca să se repare pagubele produse de prozeliți, cu mult efort și risipă de resurse și

energii, însă foarte rar se acționează integral și cu adevărat creștinește adică pregătind cu

anticipație pentru învingerea atacurilor sectare și de altă natură. Iată cum trebuie acționat

integral creștinește pentru a promova credința strămoșească dar și apărarea împotriva

prozelitismului sectar.

1. Râvna sau zelul pastoral nu-i dau preotului linişte şi mulţumire până ce nu a încercat

toate mijloacele, n-a pus în funcţie toate metodele şi n-a făcut toate încercările posibile pentru

salvarea şi mântuirea sufletelor încredinţate lui sau a altor cugete rătăcite de la dreapta credinţă

din afara parohiei. În râvnă şi zel se includ: vocaţia, responsabilitatea faţă de comunitate,

pregătirea şi dragostea de aproapele, pentru că diferitele acţiuni misionare ale Bisericii nu sunt

altceva decât o împlinire şi o manifestare a dragostei, o extensie a dragostei divine, altfel spus

„Evanghelia adusă în actualitate"508

pe care creştinismul autentic o nutreşte pentru toţi oamenii.

Râvna pastorală face din preot un exemplu pentru alţii, un făuritor de mijloace, un

descoperitor de metode, un modelator de arme adecvate stărilor şi împrejurărilor speciale din

parohia sa.

Responsabilitatea misionară face din păstorul de suflete dar şi din dascălul de religie

adevărați deschizători de drumuri noi în lupta pe care o vor duce spre mântuirea credincioşilor.

Păstorul de suflete este un neobosit cercetător, un permanent propovăduitor pentru mântuirea

altora, în timp ce destui preoţi, dintre cei lipsiţi de râvnă, insuficient pregătiţi pentru misiune,

fără emoţia sfântă a vocaţiei slujirii, se consideră dezamăgiţi când văd că nu reuşesc în lucrarea

lor. Nu-şi dau seama că orice lucru bun şi important necesită timp şi osteneală şi că ce nu se

poate realiza azi, trebuie să stăruie să realizeze mâine, dacă sunt cu adevărat fii devotaţi ai

acestui pământ; trebuie să sfinţească locul. De existenţa sau inexistenţa acestui zel depinde, în

mare măsură, câştigarea sau pierderea sufletelor încredinţate spre păstorire.

Apoi, preotul are obligaţia să cunoască bine cauzele religioase, psihologice şi mai ales

superstiţiile, care duc la părăsirea Bisericii. De asemenea, preotul, trebuie să fie atent la propria

persoană şi la parohie, ca să combată fără răgaz viciile şi atitudinile antisociale : alcoolismul,

tabagismul, drogajul, desfrânarea, concubinajul, destrăbălarea tineretului sub diferite forme,

pasiunile necontrolate, slăbirea sentimentelor familiale (ignorarea rolurilor fundamentale de

508 Pr. Mihai Vizitiu, Filantropia divină şi filantropia Bisericii după Noul Testament, Editura Trinitas, Iaşi, 2002,

p. 13.

părinte – mamă și tată, neglijarea copiilor, relațiile necreștine între membrii familiei), precum şi

practicile de înşelare, jocurile de noroc şi multe altele.

De asemenea, adevăratul slujitor trebuie să creeze o atmosferă de încredere şi să formeze

o conştiinţă de enoriaş, fără rezerve. În acest sens, poate folosi mult ״apostolatul laic" și primii

vizați sunt apropiaţii preotului care trebuie să fie bine pregătiţi şi iniţiaţi în prevenirea pătrunderii

sectelor iar enoriaşii şi elevii să fie făcuți capabili să readucă în sânul Bisericii-mame pe fiii

rătăciţi, în multe cazuri smintiţi din lipsa de râvnă a preotului sau din necunoaştere.

2. Devotamentul pentru slujirea lui Dumnezeu şi respectul oamenilor. Prin devotament

avem în vedere împlinirea conştientă a îndatoririlor preoţeşti şi pastorale potrivit vocației

preoțești. Preotul devotat are în permanenţă conştiinţa că împlinirea misiunii sale este prioritară

şi de aceea, el nu va precupeţi nimic pentru a-şi face cât mai conştiincios datoria. Însă preotul

care, în activitatea sa, pune accent pe interesele personale nu mai poate fi considerat un om de

vocaţie, deoarece, pentru el, problema mântuirii credincioşilor devine o problemă secundară şi de

aceea, multe suflete devin vulnerabile sau nemulțumite, iar sectele sunt gata să ofere alternativa

lor.

Evident „sunt condamnaţi cei ce nu simt preoţia... de aceea cad în viclenie, în nepricepere

sau întrebuinţează rău preoţia"509

și pentru noi este deja exemplară dezbinarea și izolarea din

lumea occidentală, unde demnitatea preoțească a fost compromisă.

De asemenea știm că acestei deficiențe pastorale s-a adăugat procesul de secularizare,

care se caracterizează prin trei elemente: izolarea Divinităţii în transcendent, autonomia creaţiei

şi a raţiunii umane, şi, dominarea lumii de către om510

. Ori la originea acestui proces de

secularizare nu se află revelaţia Noului Testament, fiindcă Sfânta Scriptură nu promovează

separaţia dintre creaţie şi Creatorul ei, ci tot o gravă eroare teologică, de data asta, protestantă

care a confundat transcendenţa lui Dumnezeu cu absenţa Sa din creaţie511

.

Iată de ce slăbirea credinţei şi nepăsarea enoriaşilor cresc pe măsura intereselor materiale

ale parohului, iar viciile şi stările conflictuale înmulţindu-se, dintr-o parohie care a fost închegată

apare o comunitate dezorganizată, sub ״firmă" ecleziastică. Devotamentul şi jertfa preoţească,

este invers proporțională cu acțiunea prozelită și acolo unde ele scad se formează un câmp de

atracţie pentru prozelitismul sectar. În acest caz, preotul este direct răspunzător în faţa

509 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, p. 976. 510 Pr. Prof. Dr. Gheorghe Popa, Comuniune şi înnoire spirituală, p. 13. 511 Ibidem, p. 14.

autorităţilor bisericeşti, (după cum şi dascălul de religie în faţa puterii locale), căreia trebuie să-i

sesizeze toate neajunsurile fie la Inspectoratul de învăţământ Judeţean (Municipal), fie

chiriarhului locului.

3. Jertfa curată este altă metodă eficientă în apărarea credincioşilor faţă de prozelitism

şi violenţă sectară.

Când preotul înţelege slujirea ca o jertfă continuă, potrivit versetelor : „Păstorul cel bun

sufletul său şi-l pune pentru oi" (Ioan 10, 11) şi „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are,

ca viaţa lui să fie în slujba prietenilor săi" (Ioan 15, 13), atunci când slujirea preotului este ca o

dăruire care trebuie făcută cu dragoste, zi de zi şi clipă de clipă, pentru fericirea şi mântuirea

credincioşilor săi, atunci sufletul credinciosului nu va putea fi atras de influenţe străine. Prin

exemplul său preotul este îndatorat să realizeze acest model şi să fie exemplu în fapte şi în

cuvânt, pentru a pune stavilă cu adevărat acţiunilor prozelitiste şi sectare. Sectanţii speculează

defectele în pastoraţie dar şi carenţele în educaţie şi pedagogie, ignoranţa şi naivitatea, alături de

ospitalitatea prost înțeleasă.

4. Instruirea credincioșilor, prin predici şi cateheze, care să evanghelizeze adică să

responsabilizeze față de Hristos atât pe credincioși cât și pe diferiții slujitori ai Domnului.

Sfintele Evanghelii consemnează cuvintele Mântuitorului cu privire la calitatea Sa de misionar512

(trimis) pentru mântuirea lumii, iar omul se desăvârşeşte în Evanghelie dar se modelează în

societate. Aceasta se face prin cunoaşterea adevărurilor fundamentale ale credinţei celei

adevărate şi sesizarea răstălmăcirilor sectare.

În acest scop, preotul va discuta cu credincioşii săi obiecţiile propuse de rătăciţi asupra

textelor biblice, va folosi în lămurirea lor toate mijloacele mediatice : ״învăţătura de credinţă

ortodoxă", experienţa pastorală, istoria poporului nostru şi înţelepciunea neamului nostru,

revistele bisericeşti centrale şi mitropolitane, îndrumătorul pastoral, cartea de cântări, manualele

de religie, revistele de specialitate, colindele de Crăciun, Prohodul, cântările la cateheze şi

cântările la slujbe etc., dar şi emisiunile ziditoare de suflet ale Radioului şi Televiziunii (în

special Televiunea Trinitas).

În centrul acestui program stau exemplul personal, predica, citirea Cazaniei, tâlcuirea

Evangheliei, cu explicarea rătăcirilor, catehizarea, cuvântul ocazional legat de viaţa

512 Pr. dr. Dumitru Viezuianu, Hristologia Epistolei către Romani a Sfântului Apostol Pavel, Editura Tipografiei

Offsetcolor, Rm. Vâlcea, 1999, p. 112-113.

duhovnicească sau de evenimente ale trecutului de glorie al poporului român. Profesorul de

religie şi colegii săi de la alte discipline trebuie să colaboreze. Acestea sunt îndreptările de seamă

pe calea cultivării şi întăririi credinţei adevărate şi un ajutor de mare preţ pentru păstrarea

tradiţiei şi datinii străbune.

5. Participarea credincioşilor la slujbe, îndeosebi la săvârşirea Sfintei Liturghii, la

taine şi ierurgii, comemorări şi aniversări patriotice, precum şi la explicarea acestora este un alt

mijloc eficient, fiindcă la ceremonia Tainelor şi ierurgiilor participă, pe lângă ortodocşi, rude,

prieteni şi apropiaţii aparţinând şi altor culte.

De aceea evanghelizarea este strâns legată de Biserică, dar nu în sensul instrumentalist,

deoarece Biserica devine în acelaşi timp un principiu şi o condiţie a misiunii creştine513

.

Evanghelizarea şi mărturia creştină sunt în profunzime eclesiale. Biserica este parte integrantă

din mesajul Evangheliei514

. Biserica Ortodoxă are propria ei teologie şi practică misionară, cultul

divin, cu centrul lui, Sfânta Liturghie, nefiind altceva decât punctul de plecare al mărturiei şi

propovăduirii lui Hristos.

Fără a se limita doar la propovăduire, Părinţii Apostolici slujeau misionar şi prin acţiunile

filantropice, iniţiate la modul organizat încă din vremurile apostolice515

, întrucât se ştie că o

primă problemă a Bisericii primare a fost sărăcia. Ajutarea celor săraci, credinţa prin fapte, era o

dimensiune a misiunii creştine pe care o vor practica la superlativ Sfinţii Părinţi, între care se

evidenţiază în mod deosebit Sfinţii Trei Ierarhi. Propovăduirea Evangheliei ca acţiune de

încunoştiinţare a lumii, era împreună cu acţiunile caritabile, desfăşurate în toate mediile locuite,

o foarte bună mărturie creştină516

.

Aici se recomandă deci cu toată seriozitatea ca preotul să depună aleasă strădanie,

dovedindu-se un păstor convins, un bun liturghisitor, evlavios, cu respect pentru cele sfinte, atent

cu gesturile, cu veşmintele sale, trăind sublimitatea actului liturgic. În acest sens, săvârşirea

slujbelor nu trebuie să fie o repetare mecanică, teatrală, un lucru făcut în grabă, cu neatenţie, cu

necuviinţă, cu nervozitate etc.

513 Pr. dr. Constantin Preda, Credinţa şi viaţa Bisericii primare, p. 60-61. 514 Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Misiologie Ortodoxă..., p. 36. 515 Pr. Mihai Vizitiu, op. cit., p. 130-141. 516 Creştinii ajutau prin ofrandele lor pe cei defavorizaţi material şi chiar dacă obiceiul punerii bunurilor în comun

dispăruse între creştini lipsurile celor săraci se împlineau prin darurile celor mai avuţi. Dr. Aurelia Luchian,

Misiunea creştină urbană, în ״Teologie şi Viaţă", nr. 712, Iaşi, 1996, p. 86-88.

Slujbele rânduite să fie pentru credincioşi şi prin acestea un prilej de emoţie şi înălţare,

prin care sufletele să simtă comuniunea cu Dumnezeu, cu sfinţii, cu moşii şi strămoşii.

Dacă în occident Dumnezeu a fost eliminat pur şi simplu de mintea omului, din realitatea

lumii văzute, fizice sau materiale, pentru a fi cantonat în sfera subiectivităţii umane, religia şi-a

pierdut rolul ei dominant în societate, începând cu epoca iluministă, şi astfel a fost privatizată,

transformată într-o simplă convingere subiectivă, devenind un sistem de valori alături de alte

sisteme marginale517

.

Credincioşii şi mai ales copiii trebuie iniţiaţi în tainele muzicii şi antrenaţi în cântarea

comună ce captează inimile şi limpezeşte cugetele. Prin natura ei, muzica, fiind o artă, educă

voinţa, sensibilizează şi concentrează atenţia. În Biserica Ortodoxă, cântările tradiţionale trebuie

executate lin, fără stridenţe, coloratura melodică fiind realizată prin formule simple, izvorâte din

atitudinea de smerenie faţă de Dumnezeu, a credincioşilor ortodocşi români de vârste diferite.

Biserica Ortodoxă n-a reţinut ca ale sale decât acele compoziţii muzicale în care s-au putut trezi

simţirea şi pietatea omului care se roagă, cerând lui Dumnezeu milă şi iertare faţă de aproapele şi

pace în lume. Nu sunt excluse cântece şi concerte laice mireneşti, însă acestea trebuie susţinute

în afara Bisericii, pe stadioane, în săli de concerte şi teatre.

Spre deosebire muzica hippy, folk, pop, rock, punck şi chiar ״satanică", cu texte biblice

contrafăcute și îngăduite de unele confesiuni, nu mai vorbim de secte şi tolerată de unii slujitori

catolici şi chiar ortodocşi, n-are nimic comun cu evlavia creştină şi cu evanghelizarea.

Nici toleranța nu este același lucru, la prozelitiști față de biserici, pentru că „în domeniul

religios, prin toleranţă se înţelege îngăduinţa, permisiunea, acceptarea ca ceilalţi să creadă altfel

decât noi. Tolerăm când nu constrângem, nu obligăm, nu practicăm prozelitismul"518

- afirmă

Constantin Cuciuc.

Muzica liturgică angajează sufletele în armonii îngereşti. Muzica mixtă (coruri bărbăteşti

şi mixte sau cu orchestră - mai ales orgă şi pian), precum şi cea instrumentală, introdusă în casele

de adunare şi care acompaniază citirile biblice constituie, de fapt, o idolatrie modernă venită din

păgânism prin Biserica apuseană şi însuşită de sectanţi în scopuri prozelitiste, mai ales pentru

unii tineri care nu pot discerne zgomotul şi tulburarea de armonie şi linişte sufletească, de

rugăciune, de imne.

517 Pr. Prof. Dr. Gheorghe Popa, Comuniune şi înnoire spirituală, p. 21. 518 Constantin Cuciuc, Toleranţa religioasă, Editura ״Conştiinţă şi libertate", Colecţia ״Libertate religioasă",

Bucureşti, 2000, p. 29

Cântarea adusă lui Dumnezeu este o ofrandă a sufletului. Datoria unui slujitor al lui

Dumnezeu în lucrarea lui de apărare a credincioşilor faţă de violenţa sectară este aceea să cultive

cântarea liturgică ca o rugăciune bine primită. Să nu se neglijeze candela cântărilor tradiţionale.

Credincioşii să psalmodieze în obşte (Efes. 5, 19) şi să sporească forţa cântării, aşa cum a fost

de-a lungul veacurilor în bisericile din oraşele ei şi satele noastre.

6. Relația preotului cu credincioșii și implicarea acestuia în viaţa lor, ca un părinte

sufletesc, plin de dragoste, iar profesorul de religie să cunoască viaţa de familie a elevilor, să-i

viziteze, să fie ca un părinte în parohie.

Este clar că, în măsura în care laicii sunt chemaţi la a participa la edificarea Bisericii,

trebuie să se instaureze raporturi între laici şi preoţi. Dacă preotul nu trebuie să abandoneze ceea

ce constituie originalitatea slujirii sale preoţeşti, trebuie să conştientizeze că această slujire

trebuie să fie trăită "cu laicii pentru lume" ?519

Făcând parte cu trup şi suflet din plămada acestui pământ, clerul ortodox ca şi dascălii de

religie şi-au plecat permanent inima spre nevoile și așteptările poporului, nu spre ademenirile

străine duhului strămoşesc, au slujit aspiraţiile mulţimii şi s-au făcut ecoul năzuinţelor ei drepte,

aici, unde odihnesc de milenii moşii şi strămoşii noştri. Istoria patriei ne este mărturie că

slujitorii Bisericii au împărtăşit dorinţele şi aspiraţiile poporului în lupta lui pentru libertate,

independenţă naţională şi pentru unitate. Influenţele străine au fost un imbold, nu o copiere sau

imitare. Slujitorii adevăraţi ai altarelor străbune şi ai catedrei au fost nu numai participanţi la

fericirea şi bucuria credincioşilor, ci şi iniţiatori, întreprinzători şi revoluţionari spre mai bine.

7. Reactivarea apostolatului social este altă metodă eficace, prin antrenarea

credincioşilor spre accentuarea exemplului personal în lucrarea de preîntâmpinare a

prozelitismului, de întreţinere şi înfrumuseţare a bisericilor şi cimitirelor, a monumentelor

istorice, de artă şi cultură. Slujirea de apostol a fost extrem de importantă și avem ca exemple :

Sfântul Apostol Ioan care a predicat Evanghelia în Asia Proconsulară, Sfântul Apostol Petru care

a predicat în cetăţile Lida, Iope, Cezareea Palestinei, Antiohia, Macedonia, Babilon şi Roma.520

Sfântul Apostol Iacov cel Mic care a predicat Evanghelia în Ierusalim fiind şi episcopul acestei

519 Nicolae, Mitropolitul Banatului, Rolul mirenilor în Biserică, în rev. ״Mitropolia Banatului", nr. 4-6/1971, p.

209. 520 Cf. Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, tipărită cu binecuvântarea PF Părinte

Teoctist, Patriarhul BOR, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 29-36.

biserici, Sfântul Apostol Iuda, fratele lui Iacov cel Mic, se ştie doar că ״ar fi răspândit învăţătura

creştină şi în alte ţări îndepărtate".521

Pe lângă acest aspect, se ştie că sectele, prin fundaţii şi asociaţii, preiau preocupările

sociale ale Bisericii și evidențiază nu o slăbiciune a bisericii cât o oportunitate conjuncturală de

care sectele profită și pe care biserica trebuie să o gestioneze cu multă înțelepciune.

De asemenea, întărirea legăturii dintre preoţi şi credincioşi, prin vizite şi discuţii, purtarea

demnă şi părintească a preotului faţă de toţi păstoriţii săi fac să se întărească acţiunea

apostolatului social pentru nevoile gospodăreşti şi Cercul misionar pentru prevenirea sau

stoparea fenomenului sectar. Fiecare credincios trebuie să considere parohia ca pe o adevărată şi

binefăcătoare familie a sa. În această familie trebuie să domnească duhul dragostei reciproce, al

ajutorării frăţeşti, al carităţii creştine. Faptul că a fost botezat în aceeaşi biserică, în aceeaşi

cristelniţă, că s-a împărtăşit din acelaşi potir, că a fost cununat, că a avut îndrumător sufletesc sau

dascăl de religie una şi aceeaşi persoană pentru toţi oamenii din parohie, înseamnă că enoriaşul

este legat, în mod firesc, de patrimoniul spiritual şi material pe care îl alcătuieşte parohia. În

acest caz, nu poate fi pasiv şi indiferent, izolat şi racolat de ademenirile sectare.

Alţi termeni pentru apostol și pentru evanghelizator sunt martor şi mărturie, cu referire

directă la evanghelizare. Ştim din spusele Mântuitorului şi din discursul misionar al Sfântului

Apostol Petru că uneori ucenicii Domnului Hristos mai erau numiţi şi martori (F.Ap. 1,8; 2,32).

Acest termen are în accepţiunea ortodoxă două valenţe: pe de o parte aceea de persoană prezentă

la desfăşurarea unei acţiuni, pe de alta persoană care depune mărturie despre cele văzute sau

auzite, uneori chiar cu preţul vieţii, ca în cazul martirilor creştini. Însă termenul mărturie se mai

referă şi la modul în care un creştin se prezintă în faţa lumii. Prin trăirea principiilor creştine,

ortopraxie, el dă mărturie lumii despre credinţa sa522

.

De aceea, conştiinţa de enoriaş face pe fiecare credincios să fie un luptător activ,

interesat de toate problemele parohiei. Un cuget curat de enoriaş refuză ademenirile sectare,

stăvileşte prozelitismul neoprotestant, încearcă să dizolve grupurile anarhice create. Adevăratul

credincios atrage atenţia cu toată cuviinţa slujitorilor cu unele defecte şi chiar îi obligă să

răspundă cerinţelor lor spirituale, fără a acuza instituţia. Cei lipsiţi de conştiinţa de enoriaş sunt

creştini numai cu numele; aceştia constituie pentru parohie celule moarte, mlădiţe uscate. De

521 Cf. Pr. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament - manual pentru Seminariile Teologice, EIBMBOR,

Bucureşti, 2002, p. 314-315 şi p. 346. 522 Misiologie Ortodoxă, vol. I, cap. Principiile misiologiei ortodoxe, p. 44-47.

aceea şi preotul, ca şi dascălul de religie, trebuie să cunoască realităţile enoriaşilor, să fie

împreună-lucrători. Păstorii de suflete trebuie să facă totul pentru a întări în viaţa fiecărui

credincios responsabilitatea de enoriaş.

Se consideră astăzi că pentru o reflectare deplină a duhului creştin spre lume este

necesară o înnoire atât a discursului teologic523

din cadrul parohiilor, atât la sate dar mai ales la

oraşe, de mai multă ordine şi disciplină a preoţilor şi credincioşilor, dar trebuie avut mereu în

vedere că manifestările în lume ale creştinilor, mărturia creştină, sunt rezultatul transfigurării

fiinţei umane în Hristos şi Biserică, întemeiate pe prezenţa lui Dumnezeu în creaţie524

. Această

prezenţă dată în energiile necreate, permite Bisericii ortodoxe şi misiunii ei evanghelizatoare să

depăşească atât panteismul, care duce la sacralizarea materiei şi împiedică progresul, cât şi

secularizarea ca rezultat al separării lumii de Dumnezeu, prin dinamismul transfigurării omului şi

creaţiei în Hristos.

Trebuie însă amintit că evanghelizarea lumii, ca misiune apostolică, este numai o

prelungire a misiunii Domnului Hristos, care este în mijlocul lor numai în măsura în care ei se

află cu adevărat în misiune525

. "Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele

Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am spus vouă. Şi

iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor" (Mt. 28,19-20), acest text fiind, pentru Biserica

Ortodoxă, emblema întregii acţiuni de evanghelizare.

Prioritatea Evangheliei şi cea a Euharistiei sunt concomitente şi complementare, aşa cum

vedem că s-a petrecut în veacul apostolic. ״Prin Cuvânt apostolii au creat comunităţi creştine, au

adus oamenii la Hristos"526

, iar în continuare au slujit spre sfinţire acestora. Dar, preoţia nu poate

fi redusă la predicarea cuvântului Evangheliei şi la chivernisirea comunităţii, deoarece toate cele

care ţin de această Sfântă Taină sunt încredinţate mai întâi Sfinţilor Apostoli, apoi urmaşilor

acestora, până la sfârşitul veacurilor, prin succesiune apostolică.

Mesajul Evangheliei are puterea şi însuşirile unei comuniuni adânci şi iubiri curate. El

rămâne în acelaşi timp însă supus interpretărilor diferite pe care le fac cei ce-l propovăduiesc, fie

ca persoane particulare, fie ca membri ai unei comunităţi bisericeşti. De aceea Bisericile creştine

trebuie să renunţe şi ele la propriile lor sisteme eclesiologice care au privatizat Duhul, au sfâşiat

523 Pr. Prof. Dr. Gheorghe Popa, Comuniune şi înnoire spirituală, p. 239-247. 524 Pr. Prof. Dr. Gheorghe Popa, Comuniune şi înnoire spirituală..., p. 240. 525 Pr. Lect. Dan Sandu, Teologia şi practica misiunii azi. O tratare comparativă, în Analele Ştiinţifice ale

Universităţii ״Al. I. Cuza", Iaşi, Teologie, tom VIII, Editura Universităţii ״Al. I. Cuza", Iaşi, 2003, p. 45-52. 526 Pr. dr. Constantin Preda, op. cit., p. 168.

progresiv unitatea creştină şi promovează prozelitismul în diferite moduri.527

Căci misiunea

creştină adevărată, ca rezultat al vieţii interioare a Bisericii şi ca extindere a Trupului lui Hristos,

nu poate pleca decât de la Biserica cea una, neîmpărţită.

Propovăduirea eficientă a Evangheliei către lume presupune unitatea creştinilor în

Biserica istorică cea una, care nu numai că propovăduieşte lumii Evanghelia mântuirii ci şi oferă

acesteia un model de unitate în comuniune.528

În concluzie, atunci când condiţiile au permis, Biserica a desfăşurat o activitate misionară

deosebit de rodnică, internă şi externă şi o va face în continuare, până în zilele noastre şi prin noi

mai departe către generaţiile următoare529

.

5. Preotul ca liturghisitor

Cultul divin public al Bisericii Ortodoxe are drept scop principal să creeze o legătură

personală, liberă şi conştientă a omului cu Dumnezeu, mijlocind pe de o parte exprimarea din

partea lui a cuvenitului prinos de recunoştinţă şi de laudă faţă de Dumnezeu, iar pe de altă parte,

revărsarea harului sfinţitor al lui Dumnezeu asupra sa. Într-un cuvânt, „comuniunea cu

Dumnezeu, scopul suprem al religiei, este însăşi raţiunea de a fi a cultului”530

și pentru aceasta

sunt învestiți cu slujire sfântă preoții.

De asemenea, pe lângă acest scop principal, cultul urmăreşte instruirea şi educarea,

adică formarea credincioşilor în învăţătura creştin-ortodoxă, promovarea vieţii lor religios-

morale şi a virtuţilor creştine. Această funcţie didactico-pedagogică sau edificatoare, este şi ea

esenţială, deoarece decurge din slujirea profetică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care

acesta o delegă slujitorilor și reprezentanților săi.

Cultul este expresia liturgică a învăţăturii de credinţă și preotul este centrul acestui proces

liturgic. În acest sens el este o "şcoală vie" prin intermediul căruia credincioşii își însuşesc

adevărurile fundamentale ale învăţăturii de credinţă a Bisericii, în formele concrete ale trăirii

creştine.

527 Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Misiunea Bisericii astăzi și mâine, p. 56. 528

N. A. Nissiotis, Die Theologie der Ostkirche im ökumenischen Dialog ..., p. 201 529 Pr. Ioan Bria, Mărturia creştină în Biserica Ortodoxă, în "Glasul Bisericii", nr. 1-3, 1982, p. 26-28. 530 Robert Will, Le culte, etude d Histoire et de Philosophie religieuscs, p. 61; apud Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile

Miron, Studii de Teologie..., p. 199.

Elementele principale prin care preotul îşi îndeplineşte funcţia sa didactică sunt pe lângă

lecturile biblice (Sfânta Evanghelie, Apostolul, paremii, psalmii, numeroase versete şi expresii

biblice), predica (tâlcuirea lor) şi cateheza. Există şi elemente auxiliare prin care se îndeplineşte

funcţia didactică a preotului, de exemplu, icoana, cântarea şi gesturile, însă transmiterea

învăţăturii de credinţă se face prin intermediul elementelor principale: predicile, catehezele şi

lecturile biblice rostite în cadrul cultului.

Credinţa are nevoie de actul propovăduirii Sfintei Evanghelii (Romani X,14), pentru ca

oamenii să o asculte, să se deschidă spre primirea cuvântului lui Dumnezeu şi să recunoască

chemarea divină. Iar chemarea la credinţă constituie cel dintâi aspect fundamental al predicii

creştine. Această chemare este necesară și lucrează atât în sufletul credinciosului cât și al

preotului.

Sămânţa cuvântului lui Dumnezeu rodeşte prin puterea credinţei şi a rugăciunii, iar

rugăciunea colecivă, săvârșită de comunitatea creștină prin preot, exprimă cât se poate de fidel şi

convingător adevărul de credinţă mărturisit şi trăit de fiecare credincios în parte, fiindcă

"condiţia esenţială a rugăciunii colective (a Bisericii) este aceea de a încorpora pe cât este

posibil plenitudinea învăţăturii dumnezeieşti"531

.

Mijlocul prin care preotul face cunoscute continuu credincioşilor descoperirile

dumnezeieşti şi Tradiţia Bisericii este predica, în tot decursul timpurilor şi a generaţiilor.532

Prima învăţătură de credinţă, exprimată în actele liturgice creştine este dogma despre prezenţa

reală a Domnului Iisus Hristos, sub forma pâinii şi a vinului prefăcute în Trupul şi Sângele Său

prin săvârşirea Tainei Sfintei Euharistii, ce reprezintă nucleul cultului divin public pentru

întreaga creştinătate, şi constituie cea mai veche învăţătură despre Trupul teandric al

Mântuitorului în Sfânta Euharistie533

.

Între slujirea preotului şi propovăduirea învăţăturii creştine există o legătură ontologică.

Pe de o parte cultul are menirea de a susţine şi cultiva credinţa şi viaţa religioasă iar pe de altă

parte aceasta se realizează prin predică; însă predica are ca scop şi pregătirea pentru cult, pentru

săvârşirea şi participarea la el cu demnitate, adică cu toată evlavia, convingerea şi trăirea

lăuntrică. "Căldura sentimentului trebuie să penetreze şi să impregneze toate formele

531 Ibidem, p. 113. 532 Drd. Burcă V. Gheorghe, Predica liturgică…, p. 83. 533 Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie ..., p. 200.

rugăciunii"534

iar acest aspect prioritar constituie şi el unul din obiectivele majore ale predicii,

căci predica şi întreg cultul divin, îşi propun să facă educaţie religios-morală, să modeleze

caracterul creştin, să dezvolte sentimentul religios, să mărească credinţa, să întreţină viaţa

spirituală şi să fortifice întreaga structură sufletească a credincioşilor. De aceea, încă din

primele veacuri creştine învăţământul religios făcea parte intrinsecă din viaţa cultuală a Bisericii.

Educaţia şi mai ales cea religioasă nu se rezumă, deci, la aspectul teoretic-informativ,

deşi “Adevărul curat, neschimbat şi mântuitor al lui Dumnezeu […] este cuprins numai în

învăţătura adevăratei Biserici, adică a Bisericii Ortodoxe”535

şi pentru omul modern afirmaţia

aceasta pare foarte habotnică. Ea înseamnă că cine crede altceva decât învaţă Biserica se află în

rătăcire. Ea înseamnă că, cine crede în altceva decât învaţă Biserica, se rupe de adevăr, şi se rupe

de calea mântuirii şi nu este comod să fii de acord cu o afirmaţie atât de tranşantă, nici pentru

credincios, nici pentru preot. Dar astăzi este mai la îndemână să împărtăşeşti o formă de credinţă

mai călduţă, şi dacă se poate mai blândă, mai tolerantă, în care să ai dreptul de a exista cum vrei

tu, dreptul de a gândi cum vrei tu, dreptul de a avea propriile opinii, în care să ai dreptul să te

îndoieşti, dreptul să crezi altfel. În care să ai dreptul de a gândi liber (?!) şi de a trăi liber,536

dar

liber, adică singur, prin sine, şi nu prin Hristos(?), adică fără nici un fel de bariere sau

prejudecăţi, liber să ai dreptul de a stabili propriile tale reguli fără Dumnezeu şi fără nici o

responsabilitate. Ce multe drepturi şi ce trufie presupune „credinţa” asta modernă, laică şi

îmbunătăţită!!!

Propovăduirea preotului nici nu înlocuieşte cultul, nici nu-1 poate anula, ci ea este o parte

organică a lui şi rodul ei deplin se împlineşte mai ales în atmosfera cultului.537

Abia elementele

latreutice şi harismatice ale cultului, îl fac un mijloc educativ propriu pentru catehizare538

, pentru

că spaţiul liturgic stimulează afectivitatea religioasă, experimentează şi însufleţeşte dogma.

"Toată rugăciunea este o înălţare a inimii către Dumnezeu"539

iar Sfânta Scriptură este tălmăcită

şi explicată credincioşilor în cadrul cultului, prin intermediul imnelor şi textelor liturgice care o

fac cât mai înţeleasă şi accesibilă.

534 Romano Guardini, L’Esprit de la Liturgie, p. 115. apud Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de

Teologie ..., p. 200. 535 Daniela Filioreanu, Ne vorbeşte Sfântul Teofan zăvorâtul - Scrisori, p. 119. 536 Danion Vasile, Despre horoscop, cutremure şi ghicirea viitorului, p. 17. 537 Pr. Asistent Nicolae Dură, Cultul Bisericii Ortodoxe şi propovăduirea învăţăturii creştine, p. 593. 538 Pr. Mihail Bulacu, Studiu introductiv în Catehetica ortodoxă, p. 158. 539 Romano Guardini, op. cit, p. 107.

De aceea, predica nu poate fi izolată de Liturghie, pentru că aceasta îi oferă mediul

potrivit pentru realizarea sinaxei, când toţi cei adunaţi se împărtăşesc dintr-un singur potir şi din

acelaşi cuvânt de învăţătură. "Liturghia integrează rugăciunea în întreaga amploare a dogmei.

Ea nu este altceva decât adevăr îmbrăcat în haina rugăciunii "540

.

Pentru creştinul ortodox, Sfânta Liturghie nu este o slujbă ca oricare alta. Veşnica

prezenţă a lui Hristos cel răstignit şi preamărit prin înviere se perpetuează în timp şi spaţiu, odată

cu alte evenimente şi episoade din istoria mântuirii, încât întreaga slujbă a Sfintei Liturghii

constituie "o adevărată şcoală şi izvor al vieţii religios morale prin sugestiile şi prin inspiraţiile

ce le proiectează în viaţa credincioşilor"541

însă aspectul latreutico-sacramental nu exclude

instruirea şi educarea credincioşilor, deoarece rugăciunile vehiculează tocmai elementele de

doctrină creştină şi morală. "Acţiunea liturgică şi rugăciunea liturgică au fără îndoială un

substrat etic şi promovează sentimentele morale, ca dorinţa de dreptate, căinţa şi spiritul de

sacrificiu"542

.

În cultul divin preotul ne prezintă întreaga istorie a mântuirii iar prin actele, simbolurile şi

formele sale externe, ideile religioase abstracte devin uşor accesibile până şi celor mai simpli

credincioşi543

. Toate aceste elemente de cult au un pronunţat şi explicit caracter instructiv-

pedagogic şi educativ-religios. "Sfânta Liturghie este cel mai desăvârşit compendiu al tuturor

adevărurilor religioase, al Sfintei Scripturi, al scrierilor Sfinţilor Părinţi, al dogmelor, al

moralei, al ascezei, al religiei în trup şi sânge, în spirit şi în viaţă"544

.

Evanghelia, Liturghia şi predica formează un tot în tradiţia milenară a spiritualităţii

ortodoxe. Legătura lor indestructibilă este sporită prin Apostolul cuvântului, care formează pe

prima sau explică pe cea de-a doua545

. De la simţirea şi trăirea intensivă a elementului sacru,

credinciosul trece pe un plan superior la înţelegerea şi conştientizarea lui prin ascultarea

cuvântului scripturistic şi a predicii. Chiar cultul divin public prin întocmirea lui superbă şi

armonioasă şi execuţia lui artistică "este o predică clasică şi generală, însă predica propriu-zisă

trebuie să reprezinte o sinteză adaptată la actualitate, pentru a se transpune spre lămurire şi în

domeniul intelectual, ceea ce s-a înfăţişat prin formele cultului propriu-zis. Din acest punct de

540 Ibidem, p. 112. 541 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Curs de Liturgică generală, Bucureşti, 1929-1930, p. 216. 542 Romano Guardini, op. cit., p. 121. 543 Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie ..., p. 202. 544 Marin C. Ionescu, Inima e cârmaciul minţii. Catehetica zilelor noastre, p. 167. 545 Pr. Gh. Drăgulin, Propovăduirea cuvântului şi cultul în Biserica Ortodoxă, p. 248.

vedere am putea asemăna predica cu ceea ce se cheamă în pedagogie sistematizare, şi aplicare

practică "546

.

Deci, învăţătura creştină, expusă în cele două tezaure ale Revelaţiei divine (Sfânta

Scriptură şi Sfânta Tradiţie) a fost fixată în slujbele şi actele liturgice ale cultului divin, prin

intermediul cărora se menţine nealterată şi se transmite mereu, propovăduindu-se odată cu

săvârşirea formelor cultului de către slujitorii Bisericii şi toate actele liturgice din Biserica

noastră dovedesc că au fost păstrate în Biserică prin predania Apostolilor547

. Prin urmare, în

practicile cultului ortodox se păstrează originală aproape întreaga învăţătură a Revelaţiei divine

cum a fost ea predată Sfinţilor Apostoli.

Cuvântul lui Dumnezeu, rostit prin formele liturgice, luminează şi întăreşte credinţa aşa

cum a spus Sfântul Apostol Pavel: "Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui

Dumnezeu". (Romani 10,17). Datorită influenţei puterii Duhului Sfânt, învăţătura creştină este

menţinută mereu vie în actele cultului ortodox şi făcută cunoscută prin rostirea formulelor şi

textelor liturgice. În felul acesta sunt împărtăşite credincioşilor învăţături creştine despre tainele

lui Hristos în deplinătatea lor548

. Tipicul prevede să se citească la fiecare taină, măcar două

fragmente din Evanghelie şi din scrierile apostolilor.

Momentul oficierii fiecărei Taine oferă un minunat prilej pentru desfăşurarea unei febrile

activităţi de instruire şi educaţie religioasă a credincioşilor, în special pentru Apostolul

Cuvântului. Astfel, în ritualul Sfântului Maslu sunt prevăzute nu mai puţin de şapte lecturi din

Evanghelie şi tot atâtea din Apostol şi fiecare din aceste pericope conţin exemple ziditoare, pilde,

sfaturi şi îndemnuri morale la blândeţe, milostenie, răbdare, iertare, etc. În multe cazuri, chiar

bolnavul citeşte şi meditează îndelung asupra cărţii lui Iov, sau a Psaltirei. Pe lângă aceasta,

credincioşii care au participat la slujbă pot reţine din pareneza ocazională, anumite idei şi

învăţături dogmatice despre bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu şi despre consolarea celui aflat

în suferinţă sau despre necesitatea pocăinţei. Prin textul Decalogului şi acela al Fericirilor, Taina

Spovedaniei aminteşte credincioşilor sinteza învăţăturii morale a revelaţiei divine. Acelaşi efect

îl au, în cazul spovedaniei copiilor, istorioarele biblice. De aceea, cu ocazia acestui moment

pastoral prilejuit de Sfânta Taină a Mărturisirii, activitatea catehetică a preotului viază şi se

împlineşte armonios cu cea de la amvon.

546 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 338-339. 547 Drd. Gheorghe V. Burcă, Predica liturgică…, p. 84. 548 Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie ..., p. 203.

Credinciosul izolat beneficiază de pilde evanghelice, de reveniri, de metode şi sfaturi

duhovniceşti care îl echilibrează şi-1 determină să practice virtutea, cu atât mai direct cu cât

aceste poveţe se împletesc cu predica şi îndrumările generale date mai înainte549

.

Dar, cultul ortodox oferă posibilitatea întâlnirii preotului cu credincioşii nu numai în

biserică, ci şi pe la casele acestora, atunci când se binecuvântează sau se sfinţesc unele momente

din viaţa noastră. Cu prilejul vizitelor pastorale făcute la casele credincioşilor (ajunuri, molitfe)

şi mai cu seamă cu ocazia ierurgiilor oficiate în familiile şi gospodăriile acestora, rugăciunea

sfinţeşte şi învaţă totodată; viaţa credinciosului realizează acum un contact direct şi viu cu

învăţăturile Evangheliei sau cu tâlcuirile ei redate de către preot. Sfaturile mărunte desprinse din

înţelepciunea de fiecare zi, pe care creştinul le primeşte cu blândeţe şi încredere, de la preot deşi

nu sunt acte liturgice proprii, sunt sfinţite prin administrarea preotului şi echivalează cu acea

evanghelizare, „fără timp" la care îndemna apostolul odinioară (II Timotei 4,2). De aceea, mai

ales pentru oamenii de bună credinţă, preotul este un propovăduitor al Cuvântului şi un obişnuit

interpret al Sfintei Scripturi, în lăcaşul de cult şi oriunde e nevoie de cuvântul lui Dumnezeu.

Biserica arată şi crede că Domnul este prezent în mod efectiv când se adună să slujească

Tainele şi să propovăduiască cuvântul Evangheliei. Ea este în El şi El este în ea în mod tainic550

.

Slujba bisericească este expresia credinţei celei mai profunde, mărturisirea colectivă şi

publică de credinţă şi de trăire a dogmelor. Preot şi credincios sunt împreună angajaţi în trăirea şi

păstrarea credinţei. Preotul mărturiseşte un punct de credinţă, iar credincioşii răspund favorabil,

când credinţa mărturisită de preot este credinţa autentică a Bisericii. Comuniunea cultică şi

comunicarea cuvântului lui Dumnezeu în Liturghie şi în Tainele Bisericii este suprema

mărturisire în lume a lui Dumnezeu şi a faptelor Sale mântuitoare551

.

În Ortodoxie, cultul este credinţa mărturisită, simţită, cântată, transformată în rugăciune

şi întărită prin legătura de credinţă cu Biserica întreagă. Această trăire se realizează mai ales în

Liturghie ca element constitutiv al vieţii Bisericii.

De aceea, „cultul ortodox este o şcoală în care rugăciunile şi inimile servesc în acelaşi

timp ca vehicule ale harului şi ale doctrinei creştine”552

. Lecturile biblice mărturisesc credinţa

despre Mântuitorul, şi actualizează istoria mântuirii. Evanghelia şi Apostolul dezvăluie revelaţia

549 Idem, p. 204. 550 Ibidem. 551 Idem, p. 205. 552 Ibidem.

pe are ne-a făcut-o însuşi Dumnezeu, iar predica preotului slujitor o face clară. Adeseori predica

foloseşte în conţinutul ei imne şi pasaje din rugăciunile liturgice pentru mărturisirea credinţei şi

pentru inspiraţia ei de moment, ea devine un imn liturgic.

Însă, prin cultul Bisericii Ortodoxe se transmit nu numai învăţăturile de credinţă, ci şi

principiile moralei creştine. Adevărurile de credinţă şi de morală învăţate aici nu rămân simple

cunoştinţe teoretice, destinate doar a ne îmbogăţi mintea, ci ele se transformă în fapte şi în

atitudini de viaţă.

În acest sens, cea mai mare poruncă evanghelică şi virtute creştină, cea a dragostei şi a

bunei înţelegeri între oameni a fost şi este propovăduită şi exersată prin formele cultului divin553

.

Textele biblice, în care este formulată această poruncă, au fost încadrate în serviciul cultului sub

forma lecturilor din rânduiala slujbelor. De pildă, prima Evanghelie din cele douăsprezece, care

se citesc la Denia din joia Patimilor, cuprinde şi porunca iubirii, pe care Mântuitorul nostru Iisus

Hristos a dat-o în cuvântarea-testament adresată Sfinţilor Săi Apostoli: "Poruncă nouă dau vouă:

să vă iubiţi unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea

dragoste unii faţă de alţii"(Ioan 13, 34-35).

Prin formele sale liturgice, cultul propovăduieşte, slava împărătească a lui Hristos,

triumful şi prezenţa Sa în Biserică. Prin imnele sale, Biserica face cunoscut că Domnul

împărăteşte şi transformă continuu pe credincioşi prin învăţătura şi veşnicul Său sacrificiu. Prin

intermediul cultului, popoarele ortodoxe au cunoscut Sfânta Scriptură şi dogma, sau învăţătura

de credinţă şi scrierile Sfinţilor Părinţi, aşa cum le-a prezentat Biserica. Putem spune că este

nevoie de o insistenţă în cuvânt pentru a întări sufletele credincioşilor pe piatra credinţei. Aici,

rolul cel mai important îl are cateheza. Prin cateheză se împărtăşesc credincioşilor noţiunile

esenţiale şi fundamentale ale dogmei şi moralei creştine pentru a sădi în sufletele lor convingeri

religioase neîndoielnice. Aceste cunoştinţe trebuie explicate cu înţelesul şi termenii stabiliţi de

Biserică şi expuse numai în locaşul Bisericii în cadrul programului liturgic de slujbă. Aici,

cateheza biblică, dogmatică, morală sau cultică este asociată cu cântarea psaltică, cu citirea

psalmilor, a Apostolului şi a Evangheliei, a paremiilor, a Sinaxarului şi a Cazaniei.

Cateheza iniţiază pe credincios în cunoaşterea elementară a învăţăturilor dogmatice

morale şi cultice şi deşteaptă în suflet credinţa. „Credinţa este ochiul care luminează întreaga

553 Idem, p. 206.

conştiinţă şi naşte înţelegerea” şi „sufletul luminat prin credinţă şi-L reprezintă pe Dumnezeu

vede pe Dumnezeu atât cât omeneşte este cu putinţă”554

.

Spre deosebire, predica, fără a ignora acţiunea didactică de luminare a minţii cu

învăţătura credinţei, are în vedere în primul rând mişcarea inimii şi determinarea voinţei spre

practicarea virtuţilor creştine. "Creştinul desăvârşit trebuie să practice virtutea, ca de la aceasta

să se grăbească spre prietenia cu Dumnezeu, împlinind din dragoste poruncile"555

.

Deci şi predica şi cateheza sunt la fel de importante pentru redresarea şi îmbunătăţirea

vieţii sufleteşti a credincioşilor. Una îndeamnă spre cunoştinţă şi înţelegere iar cealaltă spre

lucrarea poruncilor divine şi îndeplinirea faptelor bune. "Esenţa credincioşiei constă din două

lucruri: din învăţături drepte şi din fapte bune. Nici învăţăturile nu-s bine primite de Dumnezeu

fără fapte bune şi nici faptele săvârşite fără învăţături drepte nu-s primite de Dumnezeu.”556

Putem deosebi deci o dimensiune teoretică a cultului – de prezentare şi explicare a

cunoştinţelor – şi o dimensiune practică, în care se formează deprinderile de viaţă sub forma

actelor liturgice sau prilejuite de viaţa liturgică. La această lucrare de zidire sufletească

contribuie atât instrucţiunile date în cuprinsul catehezei, cât şi cadrul liturgic în care este ea

integrată: gesturile şi poziţiile rituale, pictura bisericească, icoanele, lumânările şi candelele

aprinse şi, în primul rând, rugăciunile şi lecturile biblice care o preced sau o urmează. Când

rostim cu buzele "împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului..." ne înălţăm mintea către

o fiinţă spirituală absolută şi anume către Duhul "înţelepciunii şi al înţelegerii" şi II rugăm să se

sălăşluiască între noi ca să ne lumineze mintea şi să ne înveţe a ne ruga, căci noi nu ştim să ne

rugăm cum trebuie ci "însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite" (Romani 8,62).

Toate acestea la un loc au menirea de a-1 pune pe om în contact nemijlocit cu Dumnezeu

şi de a păstra neîntreruptă relaţia de comuniune cu El. De altfel, toate slujbele şi sărbătorile

bisericeşti ne fac sensibilă prezenţa tainică a Mântuitorului. De exemplu, Vecernia ne zugrăveşte

epoca de dinainte de venirea Lui, adică perioada revelaţiei nedepline a Vechiului Testament557

.

Utrenia evocă apariţia în lume a lui Hristos, lumina cea dumnezeiască şi veşnică558

, iar Sfânta

554 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza a V-a, în trad. rom. cit., p. 72, 77. 555 Sf. Clement Alexandrinul, Stromata a IV-a, cap. XIII, "PSB" vol. V, p. 276. 556 Sf. Chiril al Ierusalimului, în trad. rom. cit., p. 50. 557 Arhim. Prof. Vasile Miron, Cultul divin public..., p. 47. 558 Idem, p. 79.

Liturghie ne înfăţişează în chip real întreaga lucrare a întrupării, patimii, morţii, învierii şi

înălţării Sale la ceruri559

.

Slujba Vecerniei este mai mult o rugăciune de cerere prin care ne exprimăm pocăinţa,

rugând pe milostivul Dumnezeu să ne ajute să petrecem timpul vieţii în pace şi fără de

prihană560

, aşa cum reiese din textul rugăciunilor: „Doamne strigat-am... ", „învredniceşte-ne

Doamne... ", "Acum slobozeşte-ne...”, rugăciuni la care pot fi antrenaţi toţi credincioşii.

La sfârşitul fiecărei slujbe preotul are datoria de a explica înţelesul rugăciunilor şi

cântărilor, pentru a face slujba cât mai atractivă şi captivantă. Prin această practică pedagogică

creştină, Biserica sensibilizează sufletele fiilor ei, activează conştiinţa, înmoaie inimi, uşurează

poveri lăuntrice, deschide sufletele spre dragoste, pace, armonie, milă, bunătate şi spre tot ceea

ce înnobilează fiinţa noastră561

.

Cateheza în sens restrâns desemnează „transmiterea vie a tezaurului credinţei pentru noii

membri care se alătură Bisericii”, deci o iniţiere în principal teoretică în tainele credinţei

creştine, a celor care doresc să primească Botezul, (precum şi celelalte Taine) ca să devină şi să

trăiască deplin, ca membri ai Bisericii. Provenind din verbul grecesc κατήχεϊν – cu sensul

originar de „a răsuna de sus în jos”, de „a spune ceva de pe un loc înalt”, ea desemnează ecoul

de sus în jos al Logosului divin, Dumnezeu Cuvântul, în sufletele noastre, şi în viaţa noastră

morală562

, de unde şi înţelesul de „a învăţa pe altul prin viu grai”563

În sens larg însă, termenii de cateheză şi catehizare se referă astăzi, la vocaţia pedagogică

a Bisericii, la întreaga sa activitate învăţătorească, care în mod evident nu se adresează doar celor

din afară, ci şi tuturor membrilor ei, indiferent de vârsta lor şi de momentul în care au fost

botezaţi. De aceea vorbim astăzi, de cateheză şi de educaţie în cadrul funcţiei didactice a cultului

divin public, pentru a nu confunda sensul catehezei din Biserica primară, cu cel de azi, nici al

pedagogiei harului cu pedagogia laică. Scopul de azi al catehizării nu diferă esenţial de cel din

totdeauna: instruirea păstoriţilor cu privire la doctrină şi cult, în vederea mântuirii. Însă la modul

general didactic vorbind, catehetica urmăreşte astăzi cu prioritate formarea de caractere

creştine.564

„Cateheza este răsunetul viu al graiului matern, biblic şi duhovnicesc al Bisericii, iar

559 Idem, p. 169. 560 Idem, p. 33. 561 Arhim. Prof. Vasile Miron, Cateheza liturgică şi mistagogică ..., p. 97. 562 Pr. Prof- Mihail Bulacu, Principiile catehezei şi personalitatea catehetului, p. 536. 563 Vezi Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, p. 10-11. 564 Pentru acest subiect a se vedea teza de doctorat a pr. prof. Dumitru Călugăr, Caracterul religios-moral creştin.

catehizarea procesul de gestaţie, naştere şi maturizare a credinţei conforme Botezului, lucrarea

fundamentală de rostire, ascultare şi personalizare a graiului matern al Bisericii, înrădăcinarea

Logosului în adâncul inimii umane prin umbrirea Duhului, temeluirea casei Dumnezeului Celui

Viu în omul viu, o adevărată Bunăvestire personală.”565

Credinţa nu este o simplă chestiune intelectuală. Supunerea iubitoare faţă de adevărul

revelat presupune cunoaşterea dogmelor Bisericii şi efortul ascetic personal. Iar cunoaşterea

dogmelor este esenţială, deoarece „orice abatere a conştiinţei minţii noastre de la adevărata

înţelegere a Descoperirii, negreşit se va răsfrânge în manifestările duhului nostru, în cele de zi

cu zi. Cu alte cuvinte, viaţa cu adevărat dreaptă este condiţionată de o adevărată înţelegere a lui

Dumnezeu – Sfânta Treime”566

. De aici decurg cele două direcţii principale ale catehizării:

împărtăşirea dreptei înţelegeri a Revelaţiei dumnezeieşti şi îndemnul spre pocăinţă, toate

acestea în vederea ajungerii la credinţa desăvârşită care înseamnă unire şi părtăşie cu Dumnezeu.

Prin catehizare, ca activitate învăţătorească a Bisericii, se înţelege astăzi, nu doar un

simplu învăţământ teoretic sau practic, pentru obţinerea unor abilităţi şi deprinderi, ci o educaţie

spre mântuire, care împărtăşeşte oamenilor adevărurile mântuitoare ale dreptei credinţe, spre a ne

duce la cunoaşterea existenţială a lui Dumnezeu care este viaţă veşnică (Ioan 17, 3) şi care

presupune transformarea noastră ca „în toate să creştem întru El care este capul, Hristos” (Efes.

4, 15) până la ajungerea „la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui

Hristos” (Efeseni 4, 13).

Catehizarea este o dimensiune fundamentală a lucrării Bisericii, expresie a vocaţiei sale

pedagogice, o continuare a slujirii învăţătoreşti a Mântuitorului şi, ca urmare, ea nu se rezumă la

transmiterea de cunoştinţe, sau crearea de abilităţi. Hristos nu S-a întrupat pentru a ne da o

doctrină care să ne satisfacă inteligenţa, nici tehnica unei optimizări sociale, ci ca să ne dăruiască

viaţa veşnică făcându-ne părtaşi împărăţiei cerurilor. Dar viaţa veşnică, ne învaţă El, înseamnă

cunoaşterea lui Dumnezeu – „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul

Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17, 3) – prin angajarea într-o

relaţie personală vie, întemeiată pe dragoste, cu Dumnezeu, împlinind cuvintele lui Hristos.

Predica Sa este o chemare adresată oamenilor de a primi împărăţia lui Dumnezeu prin pocăinţă:

„Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Mt. 4, 17). Altefl spus, Hristos, Învăţătorul

565 Pr. Lect. Jan Nicolae, Clopotul din noaptea de Paşti, p. 14. 566 Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 8.

Suprem nu ne oferă cunoştinţe pentru cultura noastră generală, ci ne descoperă tainele cereşti

necesare mântuirii noastre şi dăruieşte cunoaşterea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt, celor care se

angajează în lucrarea poruncilor Sale, răspunzând cu dragoste, dragostei lui Dumnezeu.

Conform acestor descoperiri misiunea Bisericii nu este nimic mai puţin decât de a-i duce

pe fiii ei în tărâmul Fiinţării Dumnezeişti567

, de a-i conduce spre îndumnezeire, de a întări

mădularele ei în nemurire şi veşnicie, făcându-le părtaşe firii lui Dumnezeu (II Petru 1, 4), de a

crea în fiecare membru al ei convingerea că starea normală a personalităţii umane o constituie

nemurirea şi veşnicia, convingerea că omul este un călător care prin moarte şi temporalitate

înaintează spre nemurire şi veşnicie568

. În contextul acestei misiuni trebuie înţeleasă catehizarea

ca o continuare a slujirii învăţătoreşti a Mântuitorului în Biserică.

5.1. Misiunea preotului prin liturghisire

Prin întreg cultul, mai ales prin citirile Vechiului şi Noului Testament, de la Vecernie,

Utrenie şi Liturghie preotul face o restituire sau reactualizare în fiecare timp şi loc a istoriei

mântuirii care s-a împlinit odată pentru totdeauna. Cu deosebire, la fiecare Liturghie se aminteşte

faptul istoric decisiv : lumea a fost mântuită în trupul lui Hristos prin jertfa şi învierea Lui569

.

Trebuie să deosebim între misiune și apostolat, între misiunea creștină și răspândirea

concretă a credinței la toate neamurile, care este doar o parte a misiunii creștine, aceea prin care

se înființează biserici creștine la popoarele unde nu există.

În cele ce urmează ne vom referi numai la misiunea specifică și fundamentală a preotului,

de administrare a sfintelor Taine, pentru că în acest fel, Biserica îl învaţă prin slujitorii săi pe

creştin, cum să creadă despre Dumnezeu, dar mai mult, îl învaţă cum să trăiască după voia Lui

cea sfântă, iar în acest proces, cultul este mijlocul cel mai eficient de misiune creștină prin

promovarea moralităţii şi propovăduirea vie a învăţăturii creştine, știind că exemplul personal

este cea mai puternică dovadă și cel mai puternic sprijin în favoarea învățăturii creștine, sau cum

spune Sf. Grigorie cel mare (Dialogul) : ״Posibilitatea de a atrage pe credincioşi la o mai mare

desăvârşire e în raport cu posibilitatea de a dovedi validitatea realităţilor divine cu pilda vieţii...

Păstorul sufletesc nu poate cunoaşte limite în a lucra cele bune între cei răi. E datoria lui morală

567 Arhimandritul Sofronie, op. cit., p. 136. 568 Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, p. 74-75. 569 Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea bisericii, p. 124.

ca să-şi aducă aminte că a avut un destin mai înalt faţă de acela al bunilor credincioşi, nu numai

prin demnitatea hirotoniei, ci, mai ales, prin sfinţenia vieţii".570

Știind că în slujirea preotului se identifică viața sa, putem înțelege de ce în ortodoxie,

misiunea preotului se recunoaște în liturghisire, adică în cultul divin public.

Prin Cult nu doar preotul, dar și omul în general, încetează de a mai fi un individ, şi

devine o persoană, nu mai este un mijloc, ci devine un scop, credinciosul fiind el însuşi scop,

chip şi asemănare a lui Dumnezeu, care îşi găseşte împlinirea numai în comuniunea cu

Dumnezeu şi cu ceilalţi credincioşi în actele Cultului divin public.

Comunitatea liturgică este purtătoarea Evangheliei Noului Testament, având un rol

crucial în transmiterea şi apărarea credinţei571

. Credinciosul mărturiseşte credinţa, o trăieşte, o

păstrează curată şi contribuie la transmiterea ei numai ca membru al comunităţii liturgice. Căci în

cult se mărturiseşte şi se susţine credinţa, atât a comunităţii ca întreg, cât şi a fiecărui membru al

comunităţii. În cult, în general, şi în special în Sfânta Liturghie, Hristos Cel răstignit, înviat şi

înălţat este prezent şi lucrător, în Duhul Sfânt (Mt. 28, 20; In. 16,6), în diferite grade şi moduri şi

ne uneşte cu El în însăşi misiunea, jertfa şi învierea Sa572

. De aceea cultul, şi în special Sfânta

Liturghie constituie energia care mişcă Biserica în devenirea ei misionară.

Participând la slujbe, credinciosul îşi sfinţeşte viaţa, şi în acelaşi timp îşi luminează

credinţa, "cultul" devenind, astfel, un cuvânt sinonim pentru "ortodoxie". Părintele Ene Branişte

spune că „Ortodoxie” înseamnă practic: „Botezul pruncilor în apa sfinţită din cristelniţă,

cununiile puse pe capul mirilor în biserică, îngenuncherea cucernică sub epitrahilul

duhovnicului pentru spovedanie, sau în faţa icoanelor pentru rugă, “paştele” primit cu frică şi

cutremur la marea sărbătoare a învierii, agheasma sfinţită la Bobotează, grija pentru împlinirea

soroacelor tradiţionale de pomenire a morţilor..." Şi părintele continuă, dar precizează

prevenitor: "Luaţi creştinului ortodox pe acestea şi i-aţi luat totul!"573

Cu adevărat, esenţa Ortodoxiei se experiază şi se trăieşte prin participarea la formele,

tradiţiile, datinile şi instituţiile ei de cult. Spre deosebire de catolicism, unde predomină

organizaţia bisericească şi funcţionarea ei şi faţă de protestantism, unde are întâietate cuvântul

570 Sfântul Grigorie Cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, 1996, p. 53. 571 Pr. Prof. Dr. I. Bria, Curs de teologie și practică misionară ortodoxă, p. 40. 572 A se vedea mai pe larg : Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Modurile prezenței lui Hristos în cultul Bisericii, p. 81-106;

Pr. Prof. Dr. I. Ică, Modurile prezenței personale a lui Iisus Hristos și a împărțirii de El în sfânta liturghie și

Spiritualitatea ortodoxă, p. 335-358. 573 Pr. prof. dr. Ene Branişte, Cultul ortodox ca mijloc de propovăduire a dreptei credinţe, p. 633.

învăţăturii şi activitatea practică, Ortodoxia se caracterizează înainte de toate şi se defineşte prin

cultul ei, deoarece el reprezintă însăşi tradiţia vie a Bisericii, adică spiritualitatea sau viaţa ei

religioasă, în necontenită trăire şi mişcare.

De altfel, pentru creştinul ortodox viaţa e cult. Este împreună trăire cu Dumnezeu. Pâinea

se începe cu semnul crucii. Lucrul se începe la fel. Temelia casei cu o rugăciune. Roiul de albine,

mieii, vacile, maşinile, fântânile, toate se fac în numele Domnului. În ortodoxie cultul nu e

secundar. Este viaţa de zi cu zi.

În Biserica primară, Sfinţii Apostoli deţineau o putere şi autoritate unică, fiind aleşi de

însuşi Domnul Iisus Hristos, prin chemarea personală, şi “hirotoniţi” de Duhul Sfânt. Cât

priveşte lucrarea lor, deşi ea acoperă ansamblul tuturor slujirilor eclesiale,574

slujirea lor era

departe de ceea ce credem acum că este slujire preoţească, şi anume era cu prioritate

predicatorială şi numai după aceea sacerdotală şi pastorală. Mai mult, colegiul apostolilor refuză

slujirea socială pe motivul unei slujiri superioare: «Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte

cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese.» (Fap. 6, 2); iar Sf. Apostol Pavel subliniază “slujirea

cuvântului”şi mai mult: «Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci ca să binevestesc.» (1 Cor.,

1, 17).

Aceste informaţii precizează că în condiţiile concrete ale bisericii primare, conţinutul

slujirii apostolice consta prioritar în propovăduirea “liturgică” a Evangheliei,575

de a da mărturie

despre Hristos: «Şi-mi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea.» (Fap. 1, 8; 10, 41; 1

Petru 5, 1 şa.). Nu înseamnă că celelalte două funcţii ale slujirii preoţeşti – sacerdotală şi

pastorală - erau ocolite sau neglijate, pentru că pretutindeni Apostolii botezau, vindecau,

mângâiau, şi în acelaşi timp, misiunea lor a fost şi aceea de a organiza comunităţile creştine

întemeiate de ei, potrivit cu misiunea Bisericii, de a propovădui Evanghelia, de a mijloci

primirea harului Sf. Duh şi de a îndruma pe credincioşi, sfinţind pretutindeni unde era nevoie,

diaconi, preoţi şi episcopi. Demn de remarcat este că Apostolii n-au avut niciodată impresia, nici

pretenţia, că ei transmit puterea aceasta. Totul era pus pe seama Duhului, căci toate slujirile din

Biserică îşi au un singur izvor: «Pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi Apostoli

(αποστολους); al doilea profeţi (προφητας); al treilea învăţători (διδασκαλους)…» (1 Cor., 12,

28).

574 Boris Bobrinskoy, Taina bisericii, Ed. Patmos, Cluj-Napoca 2002, p. 241 575 Ibidem, p. 223

Textul citat anterior, “in extenso” vorbeşte despre o ierarhizare administrativă şi oarecum

distinctă a slujirilor în cadrul comunităţilor eclesiale: Apostoli, profeţi, învăţători şi celelalte

harisme (vindecători, conducători, vorbitori în limbi etc.), dar şi despre o ierarhizare strategică a

priorităţilor de slujire, potrivită nevoilor concrete ale Bisericii. În felul acesta, încă de la început,

membrii Bisericii sau mădularele Trupului lui Hristos, s-au împărţit în cler şi popor, fiecare cu

roluri şi funcţiuni bine distincte şi precise în viaţa Bisericii.

Scopul cultului este să creeze sau să mijlocească o stare de legătură, de comunicare, mai

mult sau mai puţin directă, între cei doi termeni sau factori ai săi: Dumnezeu, pe de o parte, şi

omul (în comuniunea Bisericii) de alta. Stabilirea unei bune relaţii „Dumnezeu – om” este scopul

cultului. În urma acestei tentative, cultul dobândeşte şi împlineşte în acelaşi timp unele funcţiuni

diferite ca pondere şi importanţă.

Dacă avem în vedere subiectul cultului, (adică pe om), atunci funcţiunea cea dintâi a

cultului creştin este cea latreutică, adică adorarea lui Dumnezeu. Prin funcţia latreutică a cultului

se manifestă relaţia ascendentă dintre Dumnezeu şi om; care pleacă de la om spre Dumnezeu şi

în Liturghia ortodoxă se reliefează mai ales, rugăciunea de mulţumire sau euharistia; cu alte

cuvinte, exprimarea recunoştinţei noastre faţă de Dumnezeu constituie nota predominantă şi

funcţiunea de căpetenie al celei mai importante taine, care se săvârşeşte în cadrul Liturghiei şi

care poartă chiar denumirea grecească de Euharistie (mulţumire).

Dacă luăm ca punct de referinţă pe Dumnezeu (obiectul cultului), atunci funcţia cultului

este cea harismatică, sacramentală sau sfinţitoare. Prin cult Biserica urmăreşte să împărtăşească

credincioşilor harul sfinţitor576

al lui Dumnezeu. Întrucât harul este absolut necesar în vederea

mântuirii, funcţia aceasta este fundamentală în cult şi este esenţială în Biserica creştină.

Funcţia harismatică a cultului pune în evidenţă lucrarea harului divin pe care Dumnezeu

ni-l comunică, îndeosebi prin serviciul sfintelor taine şi al ierurgiilor, adică acele slujbe de

binecuvântare şi sfinţire, cuprinse în Molitfelnic, care ţintesc să cuprindă şi să menţină

necontenit, în curentul harului dumnezeiesc, întreaga fire zidită şi întreaga existenţă omenească.

Funcţia harismatică este, de altfel, strâns unită cu cea latreutico-euharistică în cultul

ortodox. Dragostea oferită „în” şi „prin” Euharistie are în natura ei intimă o dimensiune absolută,

576 "Prin serviciul său divin Biserica sfinţeşte toate părţile principale ale timpului zilei şi face amintire de cele mai

importante evenimente din istoria Bisericii creştine" (P. Lebedew, Liturgica sau explicarea serviciului divin, trad, și

prelucrare de Iconomul Nicolae Filip, Bucureşti, 1899. p. 224-225, apud Arhim. Lector Univ. Dr. Vasile Miron,

Cultul divin public..., p. 21.

eshatologică pentru că în ea se întâlnesc, aici şi acum, "eshaton" cu istoria, ceea ce este perfect,

cu ceea ce este relativ în existenţa credinciosului, constituind o mărturie cu deosebire dramatică,

o mărturie morală care este har ce coboară în chip vertical de la Duhul Sfant, prin epicleza, care

constituie latura fundamentală şi caracteristică a euharistiei ortodoxe, în acest fel "veacul

prezent" se transfigurează şi devine în Hristos "o nouă creaţie".

În formele acestui cult, cele două scopuri fundamentale alternează, ieşind când unul când

celălalt pe primul plan, iar uneori se întâlnesc laolaltă, fuzionând inseparabil în una şi aceeaşi

formă de cult, (slujbă sau rugăciune), ca de exemplu în sfânta Euharistie, care reprezintă atât

forma supremă de expresie a omagiului adus de Biserică lui Dumnezeu, cât şi darul cel mai de

preţ făcut oamenilor de către Dumnezeu.

Se mai poate vorbi însă şi de a treia funcţiune a cultului Bisericii creştine: funcţia

didactică sau catehetico-educativă. Deşi percepută ca secundară sau implicită astăzi, funcţiunea

didactică sau catehetică în sens larg (pedagogic-educativă) se evidenţiază în mai toate slujbele

Bisericii. Prin intermediul textelor liturgice (doxologii, tropare, irmoase, stihiri, dogmaticile

glasurilor etc.) se realizează atât instruirea sau edificarea credincioşilor în învăţătura de credinţă

creştină ortodoxă, cât şi promovarea vieţii religioase-morale. Formele cultului şi rânduielile

sfintelor slujbe sunt adică nu numai mijloace de exprimare a evlaviei şi mijloace de împărtăşire a

Harului divin, ci şi o şcoală sau cateheză vie. Aceasta corespunde poruncii exprese lăsate de

Mântuitorul: «Mergând, învăţaţi toate neamurile … învăţându-le să păzească toate câte v-am

poruncit vouă …» (Mt. 28,19-20). Dar învăţătura nu poate fi un scop în sine, ci un mijloc.

Funcţia educativă a slujirii preotului este evidentă astăzi mai ales în partea de la început a

Liturghiei, Liturghia catehumenilor, în care se reînnoieşte simbolic lucrarea învăţătorească a

Mântuitorului, şi în partea de sfârşit când se explică cele săvârşite şi se fixează învăţămintele.

Îndeosebi lecturile biblice, predica şi cateheza sunt elementele de căpetenie prin care cultul îşi

împlineşte misiunea sa didactică, edificatoare sau catehetică. Dar nu numai în Liturghie ci şi în

toate celelalte slujbe, în imne, tropare, condace sunt ţesute cele mai variate învăţături de credinţă.

Cuvântul ca expresie a laturii didactice a Bisericii şi lucrarea liturgică, sunt unite în cel mai

natural mod într-o singură slujire mântuitoare.

În concepţia ortodoxă, funcţiunea didactică a cultului este de ordin secundar faţă de cele

două, considerate fundamentale, deoarece pentru noi, cultul este mai întâi glasul evlaviei umane

şi transmiţător al Harului divin şi abia în al doilea rând o şcoală. Funcţia didactic-liturgică este

deci o consecinţă şi o premisă a celorlalte două şi nu un scop sau o funcţie în sine. Această

funcţiune are totuşi o oarecare individualitate în perioadele de criză morală, cum este acum.

Dacă ar fi să stabilim o ierarhie sau o ordine exactă a celor trei funcţii sau scopuri ale

cultului divin după importanţa lor în concepţia şi practica ortodoxă, ea ar fi următoarea: pe

primul plan stă scopul harismatic; în al doilea rând scopul latreutic şi abia în sprijinul celor două

stă scopul didactic.

Spre deosebire în concepţia Bisericii Romano-Catolice deşi sunt recunoscute şi afirmate

toate cele trei funcţiuni ale cultului, totuşi în practică pare să se pună un accent mult mai mare pe

funcţiunea latreutică, iar cultul de venerare şi adorare este atât de exaltat în unele situaţii încât a

determinat apariţia unor sărbători noi cu o tentă latreutică exagerată, cum este Cultul Sfintei

inimi sau Cultul Sfântului Trup. Aparent nimic rău. Dar trebuie remarcat că ţinta ultimă a

oricărui act de cult este îndumnezeirea firii noastre, atingerea stării sfinţeniei, comuniunea cu

Dumnezeu; or, Hristos ne-a dat trupul Său spre mâncare pentru comuniune, iar nu pentru

contemplare. Noi, fiind in via, avem nevoie de mijloace materiale, sensibile pentru a ajunge la

comuniunea cu Dumnezeu; in patria lucrurile se vor schimba, ne vom împărtăşi de Dumnezeu

prin vedere şi contemplare în extazul divin.

În sfârşit, în ceea ce priveşte cultul confesiunilor protestante şi al sectelor, ordinea

funcţiilor cultului este exact inversă faţă de cea din creştinismul ortodox. Protestanţii şi sectanţii

au ridicat scopul didactic al cultului la primul plan ceea ce nu e neapărat rău, dar, ei au suprimat

cu desăvârşire pe scopul harismatic, căci după ei formele externe ale cultului nu mijlocesc şi nu

împărtăşesc graţia (harul) şi nu ajută la mântuire, care s-ar dobândi numai prin credinţă (sola

fide) sau prin cercetarea Scripturii (sola Scriptura).

Cultul divin, este împreunarea organică a cultului intern577

cu cel extern, adică

sentimentul religios este exprimat conştient în forme externe, alcătuite din următoarele elemente,

piese sau părţi componente:

a) rugăciunea578

citită sub forma de molitfă reprezintă partea verbală a slujbei în care se

exprimă scopul acesteia şi nevoile religios - morale şi materiale ale credincioşilor;

577 Deşi în mod formal cultul particular nu este constrâns de timp, spaţiu sau conţinut, Sfinţii Părinţi au dat

nenumărate sfaturi privind forma şi eficienţa rugăciunii particulare. Vezi de ex. Ieromonahul Gabriel Bunge,

Practica rugăciunii personale după tradiţia Sfinţilor Părinţi, Deisis, Sibiu, 2001 şi Ioan Bunea, Psihologia

rugăciunii, Limes, Cluj Napoca, 2002. 578 Manifestarea cea mai cunoscută a cultului este rugăciunea, dar ea nu caracterizează şi nu defineşte complet

cultul pentru că elementele constitutive ale cultului sunt totalitatea sentimentelor, gesturilor, simbolurilor, actelor,

b) imnele religioase sau liturgice, prin care ne exprimăm cuvenitul prinos de laudă,

cinstire şi mulţumire adus lui Dumnezeu. Aceste imne sunt: troparele, condacele, canoanele,

sedelnele şi antifoanele. Prin rugăciuni şi imne se îndeplineşte funcţia latreutică a cultului, adică

de manifestare a evlaviei creştine, a laudei şi a cinstirii adusă lui Dumnezeu;

c) lecturile biblice sunt: paremiile, Apostolul, Evanghelia şi alte fragmente şi opere

ziditoare de suflet cum ar fi: sinaxarele, omiliile, predicile, cazaniile şi grupele de psalmi numite

catisme. Prin aceste elemente de cult se îndeplineşte funcţia didactică, adică învăţătorească sau

educativ-pedagogică a cultului.579

Doctrina creştină nu se poate înţelege în Ortodoxie, în afara

Liturghiei, şi actelor de cult în general, căci doctrina şi Liturghia se implică şi se confirmă

reciproc, iar slujbele Bisericii conţin multiple elemente dogmatico-morale şi biblico-religioase

edificatoare şi îndrumătoare pe calea virtuţii580

. «Autorii ortodocşi din epoca noastră subliniază

caracterul “doxologic” al liturghiei. El corespunde datoriei omului de a celebra şi a recunoaşte

slava lui Dumnezeu. În vreme ce noţiunea de slavă este o noţiune cheie a gândirii ebraice,

noţiunea de cinste devine un element important în cărţile sfinte prin cultura alexandrină. Dar în

Noul Testament şi în liturghia grecească, cinstirea (τιμη) este aproape întotdeauna asociată

slavei (δοξα) mai cu seamă în doxologii.»581

Acest aspect doxologic este mai cu seamă o

caracteristică predominantă a cultului ortodox. Şi nu doar rugăciunea ca expresie a cultului este

pătrunsă de slavă ci şi pictura, arhitectura, muzica etc. respiră slava dumnezeirii şi mai cu seamă

a Duhului Sfânt.582

d) actele de cult: binecuvântări, procesiuni, vohoade, închinăciuni, metanii,

îngenuncheri583

alcătuiesc partea ceremonială a cultului.

Nu există o regulă anume, nici o proporţionalitate explicită, în ce priveşte ordinea sau

succesiunea acestor elemente şi forme de cult în care sunt ele încadrate în rânduiala slujbelor,

pentru că în slujbe bisericeşti diferite predomină elemente şi forme diferite. De pildă, în Denia

Prohodului predomină cântarea, pe când la Vecernia din Sâmbăta Mare a Săptămânii Sfintelor

formulelor şi rugăciunilor prin care omul încearcă să intre în relaţie cu divinitatea în cadrul slujbelor bisericeşti.

Vezi Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, Bucureşti, 1952, p. 121. 579 Dumitru Bughici, Dicţionar de forme şi genuri muzicale Edit. Muzicală, Bucureşti, 1978, p. 20. 580 Preot Horia Taru, Necesitatea prezenţei Bisericii..., p. 211. 581 T. Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului creştin, III. Rugăciunea, trad. diac. Ioan I. ICĂ jr., Ed. Deisis, Sibiu,

1998, p. 97. 582 P. Evdokimov, Ortodoxia, p. 235. 583 Acţiunea lui Iisus în Ghetsimani a dat naştere obiceiului creştin de a se îngenunchea la rugăciune. Pr. Dr. Ioan

Mircea, Dicţionar al Noului Testament, EIBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 492.

Patimi, din a II-a zi, predomină lecturile biblice, căci se citesc 16 paremii. În ce priveşte însă

raportul uniform al acestor acte şi forme de cult intercalate în sfintele slujbe, s-a ţinut cont de

legea echilibrului liturgic care cere ca slujba bisericească584

să fie în aşa fel întocmită, încât să

satisfacă just toate cele trei funcţii sau scopuri ale cultului: latreutic (de adorare a lui Dumnezeu

şi venerare a sfinţilor), harismatic (sfinţitor, adică de împărtăşire a harului divin) şi învăţătoresc

sau didactic (de instruire şi educaţie religioasă)585

. Aceste funcţii corespund întru totul nevoilor

religioase ale sufletului omenesc.

Slujbele ne conduc aşadar la cunoaşterea liturgică, în Duhul Sfânt, a lui Dumnezeu ca

expresie a întâlnirii în iubire cu El, cunoaştere care presupune însă pocăinţa, moartea omului

celui vechi, supus păcatului, şi învierea noastră la o nouă simţire căci „toată contemplarea

realităţilor dumnezeieşti este cu putinţă nu altfel decât dacă duhul omului dobândeşte o stare

care, într-o oarecare măsură, corespunde cu ceea ce contemplează… Numai petrecând simţit în

harul Duhului Sfânt se învredniceşte omul vedeniei slavei nemuritoare şi a Luminii fără de

apus”586

.

Este firesc dar ca activitatea catehetică a Bisericii să fie strâns legată de slujbe şi în mod

deosebit de Sfânta Liturghie, realitate evidentă mai ales în viaţa Bisericii primare când

„învăţământul catehetic era prin el însuşi un act liturgic şi iniţierea mistagogică a neofiţilor

culmina în participarea lor activă la prima Liturghie şi prima împărtăşanie”, cum spune

părintele Branişte, iar, Ortodoxia este prin excelenţă o religie liturgică, o religie în care pe

primul plan este cultul, trăirea liturgică a vieţii celei noi în comuniune cu Dumnezeu, în care

elementul principal este Sfânta Liturghie, slujba în care se realizează, prin excelenţă, intrarea

noastră în împărăţie, mai precis unirea tuturor în Biserică şi intrarea Bisericii în împărăţia lui

Dumnezeu, alături de care îşi aduc o contribuţie şi celelalte acte, forme şi simboluri administrate

de Biserică sub conducerea lui Hristos. „Liturghia îmbrăţişează în sine întreaga noastră viaţă: în

ea se cuprind toate planurile existenţei noastre în relaţie cu Dumnezeu.”587

Toate celelalte slujbe

sunt o pregătire şi o completare pentru Liturghie şi îşi găsesc împlinirea în ea. „În Liturghia

584 „Slujbele bisericeşti care alcătuiesc cultul divin al Bisericilor Ortodoxe sunt acele formulare de rugăciune în

care aducem lui Dumnezeu cuvenitul prinos de laudă, mulţumire şi de cerere şi dobândim în schimb harul

dumnezeiesc absolut necesar mântuirii. Aceste slujbe se mai numesc servicii liturgice” (Arhim. Lector Univ. Dr.

Vasile Miron, Cultul divin public …, p. 11). 585 Pr Prof Ene Branişte, Probleme de actualitate ale Bisericilor de azi: dezvoltare (evolutie) şi revizuire

(adaptare) in cult din punct de vedere ortodox, în „Ortodoxia", XXI (1969). nr. 2. p. 204. 586 Arhimandritul Sofronie, op. cit., p. 59. 587 Părintele Sofronie, Ne vorbeşte Părintele Sofronie – Scrisori, Galaţi, Editura Bunavestire, 2003, p. 75.

ortodoxă omul este prezent şi e întreg împreună cu firea reprezentată prin pâinea şi vinul din

Sfintele Daruri, prin lemnul şi culoarea icoanelor sfinţilor care creează atmosfera unei prezenţe

personale sfinţitoare unică, la care participă întreg, nu cu ochii închişi (ca în pietatea

occidentală, în care omul credincios trebuie să întâlnească pe Dumnezeu într-o relaţie

psihologică, relaţie pretins imaterială)”588

.

Sfânta Liturghie începe cu o cateheză şi se încheie cu o predică, şi în sine Sfânta

Liturghie este o cateheză în sens deplin. Dar a vorbi despre un caracter numai catehetic al Sfintei

Liturghii (cu excepţia lecturilor bilbice, a omiliei şi a rostirii Simbolului de credinţă) pare destul

de nerealist, şi afirmaţia că Sfânta Liturghie este o cateheză desăvârşită589

, sau centrul activităţii

catehetice a Bisericii, poate fi considerată aberantă şi triumfalistă. Mai corect ar fi să spunem că

Liturghia este o „structură catehetic-euharistică şi sfinţitoare”590

în care suntem educaţi spre

mântuire într-o atmosferă de mulţumire şi sfinţiţi atât prin cuvânt cât şi prin împărtăşirea cu

Trupul şi Sângele Domnului.

În tezaurul cultului nostru ortodox, avem exprimată o bogată comoară de adevăruri de

credinţă, o inegalabilă sursă de virtuţi morale, precum şi un excelent mijloc de practicare a celor

mai înalte idei şi principii umanitar-sociale după care aspiră omenirea contemporană. Prin felul

în care este structurat şi oficiat, Cultul divin public ortodox creează profiluri religios morale şi

sociale dintre cele mai armonioase, înlătură barierele egoiste, stinge patima urii şi a vicleniei,

nivelează aspirităţile şi îi apropie pe oamenii, tinzând, în cele din urmă, la restabilirea armoniei

eterne şi a păcii cereşti cu noi înşine, cu Dumnezeu şi cu semenii.Iar dacă aceste idei cu un

profund caracter social nu apar în mod sistematizat, cu totul expres şi direct în cultul divin public

ortodox, aceasta se datorează faptului că Biserica nu urmăreşte să soluţioneze probleme de ordin

social şi economic, fiindcă nu aceasta este misiunea, ci preocuparea sa de căpetenie este, mai

întâi de toate, de natură religioasă şi anume, mântuirea vieţii credincioşilor. Mântuirea se

împlineşte numai atunci când omul ajunge de la credinţa simplă la cea desăvârşită591

. Iar de la

credinţa simplă la cea desăvârşită se ajunge prin primirea harului în Sfintele Taine ale Bisericii

(în special Botezul, Mirungerea şi Euharistia) şi prin angajarea într-un efort ascetic care

588 Dom. O. Rousseau, Histoire du…, p. 198; apud Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie..., p.

224. 589 Pr. Florin Botezan, Sfânta Liturghie – cateheză desăvârşită. Studiu asupra caracterului catehetic al

Liturghiilor Ortodoxe, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2005, p. 75-216. 590 Pr. C. Galeriu, Mărturisirea dreptei credinţe prin Sfânta Liturghie, în Ortodoxia, an XXXIII (1981), nr. 1, p.

34. 591 Mitropolitul Hierotheus Vlachos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, Editura Sophia, 2000, p. 64.

urmăreşte curăţirea de patimi şi dobândirea virtuţilor potrivit poruncilor dumnezeieşti592

. „Prin

mijlocirea Sfintelor Taine, scrie Sfântul Nicolae Cabasila, Hristos vine la noi, îşi face sălaş în

sufletul nostru, se face una cu el şi îl trezeşte la o viaţă nouă”593

. Această transformare interioară

pe care o lucrează Sfintele Taine în noi este pregătită şi completată de cateheză cultivând

credinţa prin iniţierea în învăţătura mântuitoare şi îndemnul spre efortul ascetic de despătimire.

Trecând în revistă caracteristicile de mai sus care demonstrează faptul că Sfânta Liturghie

este o cateheză desăvârşită, cu mai multă acuitate se ridică problema semnalată la început şi

anume: De ce pentru un contemporan necatehizat viaţa liturgică este în mare măsură de

neînţeles?

a) Un prim răspuns este dat chiar de către întrebare: lipsa catehizării.

b) Un alt aspect, care afectează grav caracterul catehetic al cultului divin public este

practica contemporană a citirii în taină594

a majorităţii rugăciunilor Liturghiei, inclusiv a

rugăciunii centrale prin care se aduce Sfânta Jertfă şi se invocă Duhul Sfânt spre a preface

Cinstitele Daruri în Trupul şi Sângele Domnului, anaforaua, rugăciuni alcătuite la persoana întâi

plural şi arătând că ele sunt spuse în numele tuturor celor prezenţi şi chiar al întregii Biseric.

Cunoaşterea lor favorizează participarea deplină a credincioşilor la slujbă, astfel încât ei

să se poată identifica cu cele spuse de către preot, pecetluind rostirea lor cu „Amin”: „Fiindcă

dacă vei binecuvânta cu duhul, cum va răspunde omul simplu «Amin» la mulţumirea ta, de

vreme ce el nu ştie ce zici? Căci tu, într-adevăr, mulţumeşti bine, dar celălalt nu se zideşte” (I

Cor. 14, 16-17). Iniţial toate rugăciunile Sfintei Liturghii se rosteau cu voce tare, în limba

poporului şi în auzul tuturor, ele fiind rugăciuni ale întregii comunităţi595

.

Dar s-a ajuns ca rânduiala Liturghiei să ia înfăţişarea „unui serviciu dublu: de o parte

unul cu caracter tainic săvârşit în tăcere de către liturghisitor în altar, iar altul exterior, perceptibil

şi executat de către diacon şi popor (strană, cântăreţ, cor) în văzul şi auzul tuturor. Faptul acesta a

făcut ca poporul să rămână din ce în ce mai străin şi mai opac faţă de partea ce revine preotului

592 Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, II, 1, în Filocalia, vol. V, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dumitru

Stăniloae, Bucureşti, EIBMBOR, 1976, p. 194. 593 Nicolae Cabasila, Despre Viaţa în Hristos…, p. 146. 594 Dar, principiul de bază al Sfintei Liturghii este împreuna-slujire a preotului şi a credincioşilor, ceea ce implică

înţelegerea a ceea ce se petrece, căci „a înţelege ceva, presupune întoarcerea minţii spre acel ceva” (Calist

Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă, 11, în Filocalia, vol. VIII, Bucureşti, Editura

IBMBOR, 1979, p. 410). 595 Al. Schmemann, Euharistia…, p. 63.

adică tocmai de ceea ce este esenţial şi fundamental în acţiunea Liturghiei”596

. Astăzi mulţi cred

că acest serviciu dublu ţine de esenţa slujbei ajungând chiar să confunde caracterul de taină al

Sfintei Liturghii cu rostirea în secret a rugăciunilor, adică cu ascunderea de credincioşi, pornind

de la „prejudecata absurdă că poporul nu trebuie şi nici nu are nevoie să priceapă prea multe din

tainele cultului”597

. Totuşi cu câteva excepţii, rugăciunile Liturghiei sunt rugăciunile întregii

comunităţi, caracterul lor catehetic adresându-se tuturor. Ca urmare tot mai mulţi teologi văd ca

o urgenţă pastorală nevoia revenirii la practica citirii cu voce tare a rugăciunilor Sfintei Liturghii,

în primul rând a anaforalei, cu evidente efecte benefice asupra caracterului catehetic al

Liturghiei.598

c) O problemă menţionată şi legată de cele spuse mai sus se referă la problema

participării active a credincioşilor la slujbă, pentru că de multe ori credincioşii sunt simpli

spectatori la Sfânta Liturghie neconştientizând calitatea lor de împreună-slujitori care începe cu

aducerea darului de pâine şi vin la altar, continuă cu urmărirea atentă a slujbei şi rostirea „Amin-

ului” la rugăciunile preotului şi culminează cu împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului şi nu

există nici o altă slujbă care să antreneze implicarea, nici să egaleze în importanţă şi efecte

Sfânta Liturghie599

.

d) O altă schimbare care a afectat caracterul catehetic al Sfintei Liturghii este mutarea

omiliei spre sfârşitul Liturghiei sau chiar după sfârşitul acesteia, deşi locul firesc al omiliei este

imediat după citirile biblice, ea fiind actul sacramental al actualizării şi împărtăşirii cuvântului în

adunarea euharistică. De aceea se impune regăsirea locului firesc al omiliei după lecturile

biblice, cu atât mai mult cu cât reglementările în vigoare în Biserica Ortodoxă Română cer

asta.600

e) Un moment cu evidente semnificaţii catehetice este rostirea Crezului care reprezintă,

în acelaşi timp, o mărturisire de credinţă şi o proclamare a acesteia, prilej de învăţare pentru cei

neştiutori şi reînnoire a făgăduinţei făcute la Botez. De aceea este foarte importantă rostirea în

comun, de către toţi participanţii la Liturghie, a Simbolului de credinţă.

596 Pr. Prof. Ene Branişte, Participarea ..., p. 27. 597 Ibidem, p. 29. 598 Vezi Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat…, p. 282; Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Modurile prezenţei

personale a lui Iisus Hristos şi ale comuniunii cu El în Sfânta Liturghie, p. 336; Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu,

Cuvânt înainte la Pr. Ene Branişte, Participarea …, p. 10, 53; Al. Schmemann, Euharistia …, p. 176 etc. 599 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Participarea…, p. 27. 600 Vezi Pr. Florin Botezan, Împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt la Sfânta Liturghie. Citirile biblice

şi omilia, în Logos. Revistă de pastorală catehetică, an 1, nr. 1/2007, p. 81-85.

f) Nu mai puţin important pentru ca Liturghia să-şi împlinească funcţia catehetică este

slujirea ei cu evlavie, cu interpretarea clară şi expresivă a cântărilor şi citirilor601

astfel încât

acestea să poată fi înţelese de către toţi.

5.5.2. Rugăciunea comună şi particulară a preotului

Rugăciunea este o caracteristică a slujirii preoțești, și nu numai a preoților hirotoniți dar

implicit a tuturor creștinilor pentru că în felul lor specific creștinii sunt cu toții preoți, și pentru că

dincolo de slujirea comună a fiilor lui Dumnezeu prin har, există slujirea sacerdotală specifică a

clerului, după ce vom descrie în mod specific, rugăciunea particulară, ca aparținând în general

persoanei credincioase, vom putea vorbi și despre cazul preoților sacerdoți, lor fiindu-le specifică

rugăciunea comună, obștească, sau a bisericii. Și spunem slujire specifică, nu pentru că

rugăciunea comună ar fi o caracteristică exclusivă a slujirii clerului, ci la ea participă toți

credincioșii, doar că în desfășurarea ei rolul prioritar îl are preotul, după cum nici rugăciunea

particulară nu este exclusiv o caracteristică a persoanei laice ci o săvârșește în mod specific și

membrii clerului. De aceea, în cele ce urmează vom spune rugăciune particulară sau comună,

dar, vom înțelege că ne referim la aceste rugăciuni în măsura în care este implicat preotul

sacerdot.

Rugăciunea este ridicarea minţii şi voii noastre către Dumnezeu,602

sau cum spune

Evagrie Monahul, «rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu»,603

iar când stăm de vorbă cu

Dumnezeu, se cuvine, să alungăm din gândul nostru orice grijă şi să îndreptăm toate puterile

duhului nostru numai la Dumnezeu. Adică, cugetul să gândească la El, ţinerea de minte

(memoria) să uite toate cele pământeşti, iar inima, vorbind cu El, să salte de bucurie şi de

dragoste. Căci «cel ce iubeşte pe Dumnezeu de-a pururi stă de vorbă cu Dânsul cum ar sta cu un

tată, alungând orice gând pătimaş»604

.

Nu înseamnă rugăciune, când doar cugetăm la Dumnezeu; că şi demonii cugetă la

Dumnezeu, dar de rugat nu se roagă;605

de fapt, într-un fel, se roagă sau mai degrabă imploră și

ei, atunci când așteaptă îngăduință pentru vreo faptă, sau când cer mila divină, pentru că diavolul

nu poate să facă rău nici omului, nici altei făpturi dacă nu are învoirea de la Dumnezeu și se

601 Să nu uităm că Apostolul şi Evanghelia se citesc, nu se cântă, şi la fel Crezul, dar nu se citesc oricum ci

recitativ pentru a evidenţia faptul că sunt cuvinte venite din realitatea eshatologică. 602 Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, în „Filocalia”, vol. I, p. 80, trad. de Pr. Dr. D. Stăniloae, Sibiu,

1946; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1938, cartea III, cap. XXIV, p. 223. 603 Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, în „Filocalia”, loc. cit., p. 57. 604 Ibidem, p. 54. 605 Învățătura de credință creștină ortodoxă, Catehism, Episcopia ortodoxă română, Oradea, 1996, p. 133

cunoaşte cazul lui Iov (Iov 1, 12; 2, 6) cât şi al dracilor care se rugau de Mântuitorul zicând:

„Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci. Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei ieşind, s-au dus

în turma de porci” (Matei 8, 31, 32).606

Prin rugăciune se poate dobândi orice dar de la Dumnezeu. Însă Dumnezeu nu

împlineşte totdeauna şi numaidecât rugăciunile noastre, fiindcă rugăciunea nu este magie, ci

dialogul omului cu Dumnezeu,607

iar de multe ori, Dumnezeu Se lasă rugat, pentru ca rugăciunea

noastră să fie făcută cu tot dinadinsul, și astfel dându-ne prilej să cinstim după cuviinţă darurile

primite608

.

Rugăciunea coboară asupra noastră Duhul Sfânt609

şi luminează cele dinlăuntru ale

noastre. Această lumină s-a lăsat văzută în afară la mulţi sfinţi, în timpul rugăciunii610

. De pildă,

faţa lui Moise strălucea de lumină când s-a pogorât de pe munte, unde grăise cu Dumnezeu (Ieş.

34, 29, 30); iar Sfântul Simeon Noul Teolog (†1022) se arăta uneori, în timpul rugăciunii,

înconjurat de o lumină strălucitoare, care-i pătrundea în chip uimitor carnea şi mădularele611

.

Prin rugăciune, cel păcătos câştigă iertarea şi din păcătos ajunge drept. Tâlharul răstignit

împreună cu Hristos numai atât a rugat pe Mântuitorul: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni

în împărăţia Ta” (Luca 23, 42), şi Hristos l-a iertat. 612

«Cel ce se aşterne la rugăciune pune capăt

păcatului», zice Fericitul Augustin; «iar cel ce pune capăt rugăciunii începe a păcătui»613

.

Cel drept are şi el nevoie de rugăciune, şi dobândeşte folos din rugăciune, pentru că

rugăciunea îl ocroteşte şi îl fereşte de ispita păcatului. Ispita este lucrul diavolului; ea întunecă

mintea şi slăbeşte voinţa. Rugăciunea, dimpotrivă, alungă ispitele, luminează mintea şi întăreşte

voinţa: «Rugăciunea lucrează ca apa asupra focului; este ca o ancoră de mântuire pentru sufletul

în primejdie să se înece». «Demonii văzându-ne stând la rugăciune fug repede, ca hoţii ce dau cu

ochii de soldaţii cu săbiile scoase»614

.

606 Ibidem, p. 52 607 Ibidem, p. 137 608 Fer. Augustin, Predica LXI, în „Les plus beaux sermons de Saint Augustin”, G. Hameau (trad. franc), vol. I,

Paris, 1932, p. 280. 609 Sf. Efrem Şirul, Cuvânt pentru rugăciune, în Cuvinte şi învăţături, trad. rom. M-rea Neamţu, 1823, vol. III, p.

530—531, apud Învățătura de credință creștină ortodoxă, 610 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 138 611 Nichita Stetatos, Viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog, ed. Irene Hausherr, în „Orientalia christiana'“, vol. VII,

Roma, 1928, c. 69 p. 95. 612 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 138 613 Fericitul Augustin, Cuvântarea LXXX, 7, op. cit., vol. II, p. 49. 614 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a doua despre Ana, 5, op. cit., vol. V, p. 500.

Cel drept ajunge prin rugăciune la viaţă foarte îmbunătăţită: «Cel ce se roagă bine ştie să

trăiască cinstit»615

. Cine se adună se aseamănă, grăieşte înţelepciunea populară, iar cel ce grăieşte

necontenit cu Dumnezeu oglindeşte în el desăvârşirea.

Deci, rugăciunea alungă ispitele fiindcă este pavăza de care se frâng săgeţile aprinse ale

vrăjmaşului. 616

Cel ce nu se roagă cade uşor în păcat şi nu poate să se mântuiască. Cine nu se roagă nu

are nici o putere în lupta cu ispitele, el este ca un ostaş fără armă, ca o pasăre fără aripi, ca o

maşină fără aburi, ca o trestie care se pleacă încotro bate vântul. «Cel ce nu se roagă e mort

gata»; e ca un peşte pe uscat, zice Sfântul Ioan Gură de Aur; e ca un om care nu primeşte nici o

hrană. Însuși Mântuitorul s-a rugat mult ca om.617

Ca să fie bine primită de Dumnezeu, rugăciunea noastră trebuie:

1. Să fie făcută în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică să cerem ce vrea

şi El. Că zice: „Adevărat, adevărat grăiesc vouă: orice veţi cere de la Tatăl întru numele Meu, va

da vouă” (Ioan 16, 23). Şi dacă invocăm numele Domnului Iisus Hristos dar cerem bogăţie,

pieirea vrăjmaşului, câştig la jocurile de noroc, slavă deşartă, — adică «dacă cerem ce este

primejdios sufletului, nu ne rugăm în numele lui Iisus Hristos»618

.

2. «Să ne rugăm cu mintea întreagă şi cu evlavie»619

, adică rugându-ne, să ne

gândim numai la Dumnezeu. Rugăciunea făcută cu mintea întreagă înseamnă gând neîmpărţit,

cuget nerisipit în timpul cât facem rugăciunea. Dacă rugăciunea este «vorbirea minţii lui

Dumnezeu»620

, atunci se cuvine ca la rugăciune să ne adunăm toată luarea aminte; tot gândul

nostru să-l îndreptăm numai la Dumnezeu; se cuvine să lepădăm din minte toată grija cea

lumească şi să cugetăm numai la Dumnezeu. Deci să nu cinstim pe Dumnezeu numai cu buzele,

iar gândul să se împrăştie departe. Căci cine se roagă cu nepăsare ori cu mintea împrăştiată nu

are nici un folos de rugăciune. «Cum puteţi pretinde ca Dumnezeu să ia aminte la rugăciunea

voastră, dacă voi înşivă nu luaţi aminte la rugăciune?»621

.

De asemenea, rugăciunea făcută cu evlavie cere o oarecare pregătire, o supraveghere a

simţurilor şi o ţinută potrivită a trupului. «Trebuincioasă este pentru noi cuvenita pregătire, când

615 Ibidem. 616 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 138 617 Ibidem, p. 138-139 618 Fer. Augustin, Cuvântarea LXXX (De Oratione), op. cit., vol. II, p. 43 şi 50. 619 Mărturisirea ortodoxă, Bucureşti, 1981, II, 6. 620 Evagrie Monahul, op. cit., p. 76. 621 Sf. Ciprian, De Oratione Domenica, trad. Ioan Demetrescu, Bucureşti, 19 08, partea a IlI-a, p. 62.

vrem să facem rugăciunea»622

. Dacă Moise, cerând să se apropie de rugul cel aprins, n-a putut să

se apropie de el până ce nu şi-a dezlegat şi lepădat încălţămintea (Ieş. 3, 5), «de ce să nu te

dezlegi şi tu, — zice Evagrie Monahul —, de orice cuget pătimaş, dacă vrei să vezi pe Cel mai

presus de fire şi înţelegere şi să vorbeşti cu El?»623

. Adică, înainte de rugăciune pregăteşte-te:

«Stai puţin, în tăcere, până ce se vor linişti toate simţurile tale şi apoi faci trei închinăciuni până

la pământ şi aşa începe rugăciunea»,624

și alungă toate grijile din inimă, lăsând celelalte necazuri

și griji ale tale în grija Părintelui ceresc : «Aşadar, să-I lăsăm Lui toate cele ce ne privesc, şi ne

va fi bine. Căci Cel ce e bun e negreşit Dătătorul darurilor bune»625

.

La rugăciune se cuvine să ne supraveghem ochii şi să nu privim la dreapta şi la stânga...

adică, să ne supraveghem simțurile toate, deoarece prin ele vine sminteala în timpul rugăciunii.

În sfârşit, la rugăciune să ne ferim de orice ţinută nepotrivită cu această sfântă lucrare, și

dacă suntem sănătos şi odihnit să luăm aminte, să stăm cu cuviinţă.

E bine să facem rugăciunea în picioare, dacă cumva în genunchi suntem atraşi la somn —

nevoie care bântuia şi pe Părinţii din pustie626

. Cei cu multă încercare într-ale rugăciunii ne

sfătuiesc îndeosebi la rugăciunea în picioare, însoţită de metanii dese.

3. Rugăciunea să fie făcută cu stăruinţă; adică să nu slăbim în rugăciune, și să nu

reducem, nici să rărim, nici să renunțăm la rugăciune, chiar dacă nu suntem auziţi curând, pentru

că poți avea nevoie de încercarea credinței tale. «Dacă nu ai primit încă darul rugăciunii sau al

cântării de psalmi, stăruie cu putere şi-l vei primi; prin urmare nu te descuraja, dacă nu l-ai

primit»627

. «Oamenii se supără când sunt grămădiţi cu cereri, Dumnezeu însă iubeşte pe cel ce

stăruieşte»628

, «Aşadar, îndrăzneşte, stăruind încordat în sfânta rugăciune», ne spune un Părinte

din pustie629

.

4. Rugăciunea să fie făcută cu inimă curată, adică liberă de păcatul de moarte, sau

cel puţin cuprinsă de dorinţa cinstită de pocăinţă. Inima curată înseamnă a fi liber nu numai de

orice legătură păcătoasă, ci şi de orice dragoste pentru tot ce nu e plăcut lui Dumnezeu; totuși,

aceasta e o regulă care îmbogățește rugăciunea pentru cei curățiți, pentru că în fața lui Dumnezeu

622 Mărturisirea ortodoxă, II, 6. 623 Evagrie Monahul, op. cit., loc. cit. 624 Ceaslov, Rugăciunile dimineţii, Bucureşti, 1979, p. 7. 625 Evagrie Monahul, op. cit., p. 79. 626 Sf. Ioan Casian, Institutiones, II, 7. 627 Evagrie Monahul, op. cit., p. 87—88. 628 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XXII, 5 la Matei, op. cit, vol. II, p. 187. 629 Evagrie Monahul, op. cit., p. 88.

chiar şi un păcătos poate nădăjdui să fie auzit de Dumnezeu, dacă se căieşte cu tot dinadinsul de

greşelile sale (Luca 18, 13).

5. Rugăciunea să fie făcută supunându-ne voii lui Dumnezeu, adică să ne smerim

lăsând în grija Lui împlinirea rugăciunilor noastre, și să nu condiționăm, limităm sau

constrângem iubirea și înțelepciunea Domnului: „Nu voia Mea, ci voia Ta să fie” (Luca 22, 42),

„Facă-se voia Ta” (Matei 6, 10).

«De multe ori, rugându-mă, zice Evagrie Monahul, am cerut să mi se împlinească ce am

socotit eu că e bine şi am stăruit în cererea mea, silind fără judecată voia lui Dumnezeu; nu am

lăsat Lui să rânduiască ce ştie El că este de folos. Iar primind, m-am întristat foarte pe urmă,

fiindcă nu am cerut să se facă mai bine voia lui Dumnezeu. Că lucrul nu mi-a ieşit aşa cum

credeam»630

.

6. Rugăciunea să fie, deci, făcută cu umilinţă, cu zdrobirea inimii631

: cu o lăuntrică

încredinţare de slăbiciunea şi de nevrednicia noastră.

7. Rugăciunea să fie făcută cu încredere fiască; cu neclintită încredinţare că

Dumnezeu, întru îndurarea Lui, ne va asculta dacă îi vom cere bunătăţi care să slujească slavei

Sale şi mântuirii sufletelor noastre, încrederea fiască în Dumnezeu este din partea noastră o

datorie, asupra căreia Dumnezeiescul învăţător binevoieşte să ne atragă luarea-aminte când ne

povăţuieşte, în Rugăciunea Domnească, să socotim pe Dumnezeu sub duioasa însuşire de Tată.

„Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21, 22). Cine însă se îndo-

ieşte, cine nu are încredere nu va primi nimic (Iacov 1, 6). Și fiind încredere în Dumnezeu și nu

în om, încrederea invocată aici nu este potrivnică smereniei ci dimpotrivă o însoțește totdeauna și

fără de încredere, smerenia este făţărnicie, după cum, încrederea fără smerenie este îndrăzneală

neîngăduită.632

De asemenea, Dumnezeu împlineşte rugăciunile noastre mai repede:

1. Când sunt însoţite de fapte bune şi de post (Fapte 10, 38);

2. Când chemăm mijlocirea Sfinţilor; (rugăciunea făcută în faţa sfintelor icoane sau

lângă sfintele moaşte ale Sfinţilor este mai ascultată şi mai repede împlinită de Dumnezeu. Este

630 Ibidem, p. 82. 631 Mărturisirea ortodoxă, II, 6. 632 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 141

mai ascultată şi mai repede împlinită chemând ajutorul Sfinţilor, fiindcă aceştia sunt prieteni ai

lui Hristos, fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu633

; şi

3. Când sunt făcute de mai mulţi împreună. Că zice Domnul Iisus Hristos: „Iarăşi

grăiesc vouă că dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor

cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri” (Matei 18, 19).

«Această rugăciune, dăruită din toată inima, hrănită din credinţa noastră, îngrijită prin

adevăr, întreagă prin nevinovăţie, curată prin castitate, agapă înfrumuseţată cu podoaba faptelor

bune, această rugăciune suntem datori s-o înălţăm la altarul lui Dumnezeu, ea având a dobândi

pentru noi toate de la Dumnezeu»634

.

Rugăciunea laolaltă a mai multora este ca focul în grămada de cărbuni; se aprind unul de

la altul, se aprinde chiar şi butucul neuscat. 635

Dumnezeu nu ascultă şi nu împlineşte rugăciunile atunci când :

1. Cerem ceva păgubitor, (aici putem include și cazul când într-o rugăciune

contrazicem din neștiință, pe alta mai importantă) pentru că Dumnezeu Se aseamănă cu un medic

care, din grija pentru bolnav, nu îi îngăduie ce i-ar fi păgubitor636

. Monica, mama Fericitului

Augustin, s-a rugat stăruitor la Dumnezeu să împiedice plecarea fiului său în Italia şi nu a fost

ascultată; pentru că această călătorie a dat Fericitului Augustin prilejul de întoarcere la

Dumnezeu. «O, Doamne! Tu atunci nu ai ascultat pe mama; spre a-i împlini ceea ce ea cerea de

atâta vreme», a spus mai târziu Fericitul Augustin637

şi când nu suntem vrednici să fim ascultaţi;

și

2. Ne rugăm fără evlavie şi fără încredere (Iacov 1, 6—7); sau, păcătoşi fiind, nu

voim să ne dezbărăm de relele apucături (Ioan 9, 31); sau rugăciunea e fără stăruinţă, ca şi cum

lucrul cerut nu ar avea nici un preţ, sau când cerem rău (Iacov 4, 5; Marcu 10, 38).

Totuşi nimeni nu se roagă în deşert. Nici o rugăciune, nici cea bine făcută, nici cea rău

făcută, nu este pierdută înaintea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu împlineşte ce I se cere, El dă

633 Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 276. 634 Tertulian, Despre Rugăciune, c. XXVIII, trad cit., p. 245. 635 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 137 636 Fer. Augustin, Predica LXXX, 2, op. cit., vol. II, p. 43. 637 Fer. Augustin, Confessiones-Mărturisiri, V, 8, trad. Prof. dr. N. Barbu, Edit. Institutului Biblic, Bucureşti,

1985, p. 124.

negreşit altceva mai bun, ne încredinţează Sfântul Ioan Gură de Aur. Cu alte cuvinte, Dumnezeu

poate împlini mai cu prisosinţă lucrurile pe care le cerem sau le gândim (Efes. 2, 20). 638

Cine se roagă rău şi totuşi nădăjduieşte să fie auzit, se contrazice singur fiindcă se

aseamănă cu cel ce seamănă neghină şi vrea să secere grâu curat. Nu trebuie să socotim o

rugăciune rău făcută, atunci când nu simţim în timpul rugăciunii o mângâiere deosebită şi o

bucurie peste fire. O asemenea simţire este reală dar este un dar deosebit, adică nu toţi pot ajunge

la el.639

Tot astfel nu trebuie socotită rugăciunea rea uscăciunea ce se simte uneori, fiindcă

aceasta este o ispită, o neplăcere, un necaz; iar cel ce rabdă necazurile cu bărbăţie şi cu îndrăz-

neală va ajunge la bucurie640

.

Timpul potrivit pentru rugăciune este, la drept vorbind, viaţa omului întreagă iar Fericitul

Augustin zice: «Prin credinţă, nădejde şi dragoste, dorinţa fiind necontenită, ne rugăm

neîncetat»,641

și, de bună seamă că noi avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu în toată clipa, deci

avem nevoie să ne rugăm Lui totdeauna, dar mai ales dimineaţa, la amiază şi seara, înainte şi

după mâncare şi când auzim bătând toaca şi clopotele bisericii :

1. Dimineaţa spune Sfântul Ioan Gură de Aur e timpul cel mai prielnic pentru

rugăciune: „Dimineaţa vei auzi glasul meu” (Ps. 5, 3); adică glasul rugăciunii de dimineaţă, pe

care trebuie să-l facem auzit de îndată ce ne sculăm din somn. «Înainte de a vă spăla, curăţiţi-vă

inimile alergând la rugăciune», îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur642

.

2. La amiază, este ora în care Iisus a fost răstignit pe cruce.

3. Seara, să mulţumim lui Dumnezeu pentru bunătăţile primite în timpul zilei, mai

ales cele spirituale, rugându-L să ne ierte greşelile făcute peste zi şi să ne ocrotească şi în timpul

nopţii. Mântuitorul prelungea adesea rugăciunea de seară până târziu în noapte.643

4. Înainte şi după ce mâncăm să mulţumim lui Dumnezeu pentru hrana pe care El

ne-a dat-o şi să-L rugăm să ne ferească de păcatul îmbuibării.

5. Toaca şi clopotele bisericii ne vestesc de rugăciune de mai multe ori pe zi, mai

ales în Păresimi, dar trei momente sunt mai însemnate: dimineaţa, la începutul Utreniei şi al

Sfintei Liturghii; iar după amiaza, sub seară, la începutul Ceasului al nouălea cu Vecernia. De

638 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 137-138 639 Ibidem, p. 141 640 Evagrie Monahul, op. cit, p. 93. 641 Fer. Augustin, Exp. CXI, Ad Produm, CIX. 642 Sfântul Ioan Gură de Aur, Coment. Psalm. V, op. cit., p. 546. 643 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 141

asemenea, ne mai cheamă când se întâmplă să moară vreun creştin, sau când este dus cel mort la

mormânt. Atunci, dacă nu putem să mergem la biserică, se cuvine, totuşi, să lăsăm toate de o

parte şi să facem o rugăciune.

6. În sfârșit, trebuie să ne mai rugăm în nevoi, în ispite, înainte de orice lucrare mai

de seamă şi când ne simţim împinşi în chip deosebit la rugăciune. Fericitul Ieronim cere încă şi

mai mult: «Când ieşim din casă, zice el, să ne întrarmăm cu rugăciunea şi când ne-am înapoiat să

ne rugăm înainte de a sta jos».

Obiectul rugăciunilor este arătat de Mântuitorul : „Căutaţi mai întâi împărăţia lui

Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi acestea toate (adică mâncarea, băutura şi îmbrăcămintea) se vor

adăuga vouă” (Matei 6, 33). Cu alte cuvinte: «Cereţi în rugăciunile voastre ca să obţineţi lucruri

cereşti şi netrecătoare, pentru ca primindu-le ca atare să moşteniţi împărăţia cerului şi să vă

bucuraţi de cele mai mari bunuri. Iar cele pământeşti şi mici de care aveţi nevoie pentru

trebuinţele trupului, vi le va da Tatăl pe deasupra, în măsura trebuitoare»644

. «Cereţi bunătăţile

viitoare şi veţi primi bunătăţile de acum. Nu doriţi lucrurile de aici, că le veţi avea negreşit»645

.

Totuși, „cine cere lui Dumnezeu bogăţie, dregătorii, slavă deşartă ori altele de acest fel, nu caută

mărirea lui Dumnezeu, ci lucruri trecătoare; acela înjoseşte pe Dumnezeu, Domnul şi Stăpânul,

la treapta de slujitor al poftelor lui, al zgârceniei lui, al vieţii lui desfrânate. Cum ar putea să-l

asculte Dumnezeu”646

? De aceea, pentru rugăciune este nevoie de discernământul credinciosului

pentru ca : «Să nu cerem de la Dumnezeu ce vrem noi, ci ce vrea El»647

.

Modelul cel mai desăvârşit de rugăciune este Rugăciunea Domnească, deoarece „pe cât

este de restrânsă în cuvinte, pe atât este de cuprinzătoare în sens”,648

și toate câte le cerem în

rugăciunile noastre se află cuprinse în Rugăciunea Domnească649

.

Marea putere a rugăciunii Tatăl nostru stă în faptul că prin ea nu numai că ne rugăm

împreună cu Iisus Hristos650

, ci ne rugăm cu înseşi cuvintele Mântuitorului651

. «Dumnezeu singur

a putut să înveţe cum ar vrea să fie rugat».652

644 Origen, Despre Rugăciune, c. XIV, trad, cit., p. 229. 645 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 22 la Matei, op. cit., vol. IV, p. 184. 646 Idem, Omilia a XIX-a la Matei, op. cit, vol. III, p. 167. 647 Evagrie Monahul, op. cit., p. 79. 648 Tertulian, Despre Rugăciune, trad: cit., cap. I, p. 230. 649 Sf. Ciprian, De Oratione Domenica, trad. cit., cap. II, p. 45. 650 Origen, Despre rugăciune, XI, 1, trad. cit., p. 221. 651 Sf. Ciprian, De Oratione Domenica, trad. cit. t cap. II, p. 45. 652 Tertulian, Despre Rugăciune, trad: cit., cap. IX, p. 235.

Preoții ca responsabili de păstrarea acestui tezaur de învățătură au obligația să păstreze cu

sfinţenie şi neatins cuprinsul Sf. Tradiții la fel cu acela al Sf. Scripturi, aşa cum au făcut Părinţii

din cele mai vechi timpuri653

. Iată sfatul Sf. Vasile cel Mare în această privinţă: «Unele dintre

dogmele şi propovăduirile păstrate de Biserică le avem din învăţătura scrisă, pe altele însă le-am

primit din Tradiţia Apostolilor, transmise în taină.

Amândouă aceste categorii au aceeaşi autoritate pentru evlavie. Nimeni nu va spune

cuvânt împotriva acestora, pentru că nimeni nu cunoaşte cât de cât aşezămintele bisericeşti.

Dacă am încerca să înlăturăm obiceiurile nescrise, ca neavând mare importanţă, nu ne-am

da seama că am păgubi Evanghelia în părţile ei principale; mai mult, am restrânge propovăduirea

la numele ei gol.

De pildă, (ca să pomenesc lucrul cel dintâi şi foarte obştesc) cine a învăţat prin scris ca

acei care nădăjduiesc în numele Domnului nostru Iisus Hristos să se însemne cu semnul crucii?

Ce scriere ne-a învăţat să ne întoarcem spre Răsărit atunci când ne rugăm? Ce sfânt ne-a lăsat în

scris cuvintele de chemare a Sf. Duh pentru prefacerea pâinii Euharistiei şi a Paharului

binecuvântării?

Nu ne mulţumim cu cele pe care le menţionează Apostolul sau Evanghelia, ci spunem

unele lucruri înainte, altele pe urmă, ca având mare putere pentru taină şi pe care le luăm din

învăţătura nescrisă.

Noi binecuvântăm apa Botezului şi untdelemnul Ungerii, ba încă şi pe cel ce se botează.

Din ce scrieri? Nu din Tradiţia tăcută şi tainică? Ce cuvânt scris ne-a învăţat ungerea însăşi cu

untdelemn? Iar cufundarea omului de trei ori, de unde este? Celelalte câte sunt în legătură cu

Botezul, lepădarea de satana şi de îngerii lui, din ce scriere sunt?

Nu sunt, oare, din această învăţătură nepublicată şi secretă pe care Părinţii noştri au

păstrat-o sub tăcere, fără iscodire, ca unii care învăţaseră bine acel lucru: păstrarea în tăcere a

măreţiei sfinte a Tainelor?...

La fel Apostolii şi Părinţii care au stabilit la început cele în legătură cu Biserica au păstrat

taina lor în ascuns şi în tăcere demnitatea lor ...»654

.

Sf. Ioan Damaschin zice: «În Sf. Scriptură, nu se pomenesc cele întâmplate la moartea

Sfintei Născătoare de Dumnezeu Maria. Dar acestea se istorisesc în cea mai veche şi adevărată

653 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 39 654 Sf. Vasile cel Mare, Despre Sf. Duh, 27, 66, Migne, P. G., XXXII, col. 188—189.

Tradiţie, care ne spune că în momentul slăvitei ei adormiri, toţi Sfinţii Apostoli, care colindau

lumea în vederea mântuirii, s-au adunat la Ierusalim venind prin văzduh. Aici ei au avut o

viziune cu îngeri şi au ascultat melodia dumnezeiască a puterilor cereşti etc. »655

. Botezarea

copiilor mici e o tradiţie apostolică656

.

Aceste lucruri se ştiu prin grija aleasă şi evlavia caldă cu care le-a păstrat Sf. Tradiţie şi

pe care, la rândul nostru, se cuvine să le păzim cu aceeaşi grijă şi evlavie spre a le da mai departe

celor ce vor veni după noi.

După cuprins, rugăciunea este de trei feluri: 1. Rugăciunea care are ca scop să laude pe

Dumnezeu; 2. să-I mulţumească şi 3. să-I ceară tot ceea ce este după voia Sa: «Pre Tine te

lăudăm; pre Tine Te cuvântăm; Ţie îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeul

nostru»657

.

În timpul rugăciunii facem o serie de gesturi : ne închinăm, făcând semnul sfintei cruci,

batem metanii, stăm în genunchi, ridicăm mâinile şi altele, spre a spori evlavia noastră lăuntrică

şi a o face văzută. 658

Însemnarea cu semnul crucii este o deprindere creştinească foarte veche: chiar din timpul

Sfinţilor Apostoli. 659

Facem semnul crucii însoţind orice rugăciune rostită cu glas tare sau în

gând şi când trecem pe lângă biserică, pe lângă troiţă; când începem şi când sfârşim un lucru, ori,

cum spune Tertulian (f240): «La fiecare pas şi la fiecare faptă ne însemnăm . . . cu semnul sfintei

cruci»660

.

Făcând semnul sfintei cruci, mărturisim credinţa în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus

Hristos, Cel răstignit pe cruce, şi credinţa într-un Dumnezeu în trei ipostasuri661

. Însemnându-ne

cu semnul sfintei cruci dobândim binecuvântarea lui Dumnezeu, fiindcă ea a surpat peretele cel

din mijloc al vrajbei dintre Dumnezeu şi om (Efes. 2, 16); ea ne ocroteşte împotriva bântuielilor

necuratului662

, ca şi împotriva multor rele sufleteşti şi trupeşti663

.

655 Sf. Ioan Damaschin, Omilii la Adormirea Fecioarei Maria, 2, 18, Migne, P. G., XCVI, col. 748 656 Fer. Augustin, Despre Facere, explicată cuvânt cu cuvânt, 10, 23, 39, Migne, P. L., XXXIV, col. 426 657 Sfânta Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur, în Liturghier, EIBMBOR, București, 2000. 658 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 133 659 Ibidem. 660 Tertulian, De corona militis, c. 3, Migne, P. L., II, col. 99. 661 Dionisie Areopagitul, Ierarhia bisericească, cap. VI, 3, trad. Pr. Cicerone Tordăchescu, 1932, Iaşi, p. 135. 662 Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, trad. Pr. Dr. D. Fecioru, Bucureşti, 1943—1945, Cateh. XIII, c. 36, p.

352 şi IV, c. 13, p. 115. 663 Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 256.

Îngenunchind la rugăciune, mărturisim evlavia, pocăinţa şi puţinătatea noastră înaintea lui

Dumnezeu.

Prosternarea sau căderea cu faţa la pământ mărturiseşte umilinţa noastră în faţa lui

Dumnezeu. Prosternată cu faţa la pământ s-a rugat Iudita înainte de a intra în tabăra vrăjmaşilor

(Iudit 9, 1), aşa S-a rugat Mântuitorul în grădina Măslinilor (Matei 26, 39), aşa aşteaptă în tinda

bisericii înainte de a fi tuns cel ce vine să primească chipul cel îngeresc (călugăresc) 664

.

Metania, care este o îngenunchere şi o ridicare repede, făcând semnul crucii, mărturiseşte

că prin păcat am căzut, iar prin întruparea lui Hristos iarăşi ne-am ridicat665

.

Metania este de două feluri: mare şi mică. Cea mare este o Închinare până la pământ, cu

îndoirea genunchilor, şi prin ea cinstim sau adorăm indurarea dumnezeiască666

, iar metania mică,

o înclinare adâncă a trupului până ce mâna stângă atinge pământul; prin ea cinstim milostivirea

Sfinţilor.

La rugăciunea de obşte şi pentru toţi, care se face în biserică, adică ]a sfintele slujbe, este

oprită metania mare Duminica şi în timpul de la învierea Domnului până la Rusalii667

.

Încrucişarea mâinilor pe piept mărturiseşte ridicarea lăuntrică a inimii la Dumnezeu.

Ridicarea braţelor în sus mărturiseşte dragostea faţă de Dumnezeu şi unirea prin

rugăciune cu Hristos cel răstignit pe cruce668

.

Sfântul Apostol Pavel porunceşte „ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâinile

sfinte, fără de mânie şi fără şovăire” (I Tim. 2, 8). Aşa s-a rugat Moise în vremea luptei cu

amaleciţii (Ieş. 17, 2—12); aşa Solomon la sfinţirea templului (II Cron. 6, 12), aşa se roagă

preoţii la Sfânta Liturghie înainte de ieşirea cu Sfintele Daruri şi înainte de prefacerea Sfintelor

Daruri.

Rugăciunea rostită cu glas tare are însemnătatea ei; ea dă pe faţă simţămintele lăuntrice

ale omului (Matei 12, 34) şi face legătura cu ceilalţi fii ai Bisericii şi fraţi întru Hristos, întărind

credinţa comună. Acest fel de rugăciune e şi folositor şi la locul lui, pentru că omul fiind alcătuit

din suflet şi din trup, amândouă au datoria să laude pe Dumnezeu (Osie 14, 3).

664 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 134-135 665 Sf. Vasile cel Mare, De Spiritu Sancto, cap 27, 66, Migne, P. G., XLII, col. 192. 666 Ioan Casian, Institutiones, II, 8. 667 Canonul 90 al Sinodului VI Ecumenic. 668 Tertulian, Despre rugăciune, c. 14, trad. rom. de Prof. David Popescu, p. 54, în „Apologeţi de limba latină”,

Ed. Institutului Biblic, Bucureşti, 1981, p. 237. 313. Canonul 90 al Sinodului VI Ecumenic.

Rugăciunea rostită cu glas tare răscoleşte simţirea inimii şi sporeşte evlavia atât în cel ce

o rosteşte, cât şi în cel ce o ascultă. În sfârşit, rugăciunea cu glas tare, făcută de mai mulţi

laolaltă, cheamă şi mai puternic pe Dumnezeu, precum a zis Mântuitorul: „Unde sunt doi sau trei

adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19—20). 669

Rugăciunea cântată este de asemenea, o foarte puternică rugăciune rostită cu glas tare.

Când suntem adânc mişcaţi, dăm glas simţirii prin cântare; deci cântecul religios este o rugăciune

minunată. El ajută mintea să zboare la Dumnezeu; de aceea Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe

coloseni să se deprindă şi să se înţelepţească cu psalmii, laude şi cântări duhovniceşti: „... Cântaţi

în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti”

(Col. 3, 16).

Rugăciunea cântată a fost cultivată de împăratul David (†1015 î.d.Hr.), de Mântuitorul cu

Apostolii (Matei 26, 30; Marcu 14, 26), de Sfântul Ioan Gură de Aur (†407), de Sfântul

Ambrozie al Mediolanului (†397), de Sfântul Nichita din Remesiana (†c. 420) şi de alţi Sfinţi

Părinţi şi mari Dascăli ai Bisericii. 670

Dacă ţinem seama de persoana care săvârşeşte rugăciunea, de numărul persoanelor care

iau parte la ea, de locul unde se face şi timpul când se săvârşeşte, atunci deosebim două feluri de

rugăciune: 1) rugăciunea particulară şi 2)rugăciunea Bisericii, sau, cu alte cuvinte, 1) cultul

particular şi 2)cultul public comun. 671

Rugăciunea particulară este cea făcută de fiecare credincios singur, sau împreună cu ai

săi, sau cu alţi credincioşi, în orice loc, în orice timp şi citită sau spusă pe de rost, după alcătuirea

gata făcută, dintr-o carte de rugăciuni, sau chiar scoasă din taina inimii sale.

O astfel de rugăciune este cea făcută de Mântuitorul pe calea dintre Betania şi Ierusalim

(Luca 11, 1); cea făcută de Sfântul Apostol Petru pe acoperişul casei din Iope (Fapte 10, 9); cea

făcută de vameş în templu (Luca 18, 13); cea făcută de Sfinţii Apostoli Pavel şi Sila în temniţă

(Fapte 16, 25) şi altele. 672

Prin rugăciunea obştească sau rugăciunea Bisericii se înţelege acel fel de rugăciune

făcută în numele Bisericii din porunca ei, potrivit năzuinţelor ei şi după rânduieli întocmite de ea.

669 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 135 670 Ibidem, p. 135-136 671 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 132 672 Ibidem.

Spre deosebire de rugăciunea particulară, pe care fiecare o poate aduce lui Dumnezeu, Biserica

are rugăciune comună (obştească), adică la care iau parte toţi credincioşii. 673

În Sfânta Scriptură se pune mare preţ pe rugăciunea unora pentru alţii. Sfântul Apostol

Pavel spune: „Vă îndemn, deci, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, făgăduinţe, mulţumiri

pentru toţi oamenii” (I Tim. 2, 1). Iar Sfântul Iacov spune: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi

vă rugaţi unul pentru altul ca să vă vindecaţi. Că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”

(5, 16). Sfântul Apostol Pavel cere să se facă rugăciuni şi pentru el (Efes. 5, 19). 674

Dar, dacă folosesc rugăciunile noastre semenilor noştri vii, de ce n-ar folosi şi celor

morţi, odată cu ei trăiesc cu sufletul şi odată ce acelaşi Dumnezeu le ascultă şi pe unele şi pe

altele? La mărturisirile acestea indicate se adaugă şi unele mărturii directe din Vechiul

Testament. Astfel, în II Mac. 12, 42—45 se aduce jertfă pentru ostaşii morţi şi apoi se zice:

„Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi ca să se

slobozească de păcat” (v. 46). Iar în Baruh se spune: „Doamne atotţiitorule, Dumnezeul lui Israil,

auzi rugăciunea celor ce au murit ai lui Israil... Nu îţi aduce aminte de nedreptăţile părinţilor

noştri...” (3, 4, 5).

În chipul cel mai limpede vorbeşte despre aceste rugăciuni întreaga Sfântă Tradiţie,

începând din primele timpuri ale Bisericii, cum arată Sfintele Liturghii. Sfântul Ioan Gură de Aur

spune că, deja Apostolii au rânduit să se facă la Liturghie pomenire de cei morţi: «Nu degeaba au

rânduit Apostolii să se facă asupra Tainei celei înfricoşate pomenirea celor plecaţi. Ştiau că mult

le foloseşte, multă binefacere aduce celor mulţi. Când stă poporul, plinătatea preoţească, cu

mâinile întinse şi în faţă stă jertfa înfricoşată, cum nu vor îndupleca pe Dumnezeu cei adormiţi?

Dar aceasta numai pentru cei plecaţi în credinţă»675

.

Totuși, nu se poate şti sigur, dacă un suflet va fi scos de la chinuri datorită rugăciunilor

Bisericii şi ale celor vii. Întâi, pentru că nu se cunoaşte care e starea în care s-a dus un suflet de

aici. Al doilea, pentru că Biserica nu scoate cu de la sine putere un suflet de la chinuri, cum se

laudă papa de la Roma că face cu sufletele din purgatoriu. Căci asupra sufletelor de acolo singur

Dumnezeu are putere.

Biserica numai se roagă lui Dumnezeu, ca El să facă aceasta şi nădăjduieşte tare în mila

şi atotputernicia Lui. Căci noi ştim că Dumnezeu ne cere să iubim pe semenii noştri şi priveşte cu

673 Ibidem, p. 152 674 Ibidem, p. 116-117 675 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 3 la Filipeni.

plăcere la această iubire a noastră. Şi nu e faptă mai mare de iubire decât să ne rugăm unii pentru

alţii.

Poate de aceea, rugăciunea Bisericii găseşte cu atât mai mare ascultare la Dumnezeu, cu

cât în rugăciunea ei se împletesc glasurile Sfinţilor din cer cu ale credincioşilor de pe pământ şi

însuşi glasul Maicii Domnului. «Biserica e într-o nesfârşită rugăciune pentru mădularele sale: se

roagă pentru noi toţi îngerii şi Apostolii şi Mucenicii şi Patriarhii şi cea mai presus de toţi, Maica

Domnului nostru, şi această sfântă unire e viaţa Bisericii».

În rugăciune se arată şi creşte dragostea şi unirea tuturor întreolaltă. Rugăciunea, după

cum zice scriitorul creştin Homiakov, din care am citat şi mai înainte, este sângele Bisericii.676

„Nous prions parce que nous ne pouvons pas ne pas prier; et cette prière de tous pour chacun et

de chacun pour tous, constamment demandée et constamment accordée, suppliante et

triomphante à la fois, toujours adressée au nom du Christ notre Sauveur à son père et son Dieu,

est comme le sang qui circule dans le corps de l'Eglise: elle est sa vie et l'ехpression de sa vie,

elle est la voix de son amour, elle est l'éternel soupir de l'Esprit divin.” (Noi ne rugăm, pentru că

nu putem să nu ne rugăm; și această rugăciune a tuturor pentru fiecare și a fiecăruia pentru toți,

care cere în mod constant și acordă în mod constant, mijlocind și câștigând, în același timp,

întotdeauna adresată - fiind – n.n. - în numele lui Hristos, Mântuitorul nostru, Tatălui Său și

Dumnezeului Său, este ca sângele care circulă în trupul Bisericii : aceasta – rugăciunea comună

n.n. - este viața ei și ехprimarea vieții sale, aceasta este vocea iubirii sale, este suflarea veșnică a

Duhului Sfânt – trad. noastră).677

Dumnezeu a lăsat ca sfinţii să se roage pentru noi nu pentru că n-ar auzi rugăciunile

noastre, când se fac singure, aşadar nu pentru că El are trebuinţă de ele, ci noi.

Pe de o parte rugăciunile noastre se încălzesc când ştim că şi alţii se roagă cu noi, şi

pentru noi, iar dragostea noastră faţă de ei creşte, ca să răspundă dragostei lor. Rugăciunile unora

pentru alţii sunt un semn şi un mijloc de sporire a dragostei, a unirii între mădularele Bisericii.

Pe de altă parte noi ne smerim când ne dăm seama că avem trebuinţă şi de rugăciunile

altora. Şi e bine să nu fim mândri când ne rugăm socotind că n-avem trebuinţă de nimeni ca să

fim ascultaţi de Dumnezeu, că suntem tot aşa de vrednici să fim ascultaţi de El ca oricare altul,

că ne ajung rugăciunile noastre. De aceea spunem că rugăciunile noastre se înalţă prin

676 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 117 677 A. S. Khomiakoff, L'Eglise latine et le protestantisme au point de vue de l'Eglise d'Orient, B. Benda, Libraire -

Editeur, Lausanne &Vevey, 1872, p. 127-128.

rugăciunile sfinţilor până la Dumnezeu, pentru că rugăciunea noastră însăşi a devenit mai caldă,

mai simţită, mai pătrunzătoare, mai smerită. Această încălzire a noastră se datoreşte şi faptului că

puterea şi simţirea cu care se roagă Sfântul pătrunde într-un chip tainic şi în inima noastră,

scoţând-o din amorţire. 678

Rugăciunea Bisericii, se săvârşeşte de Biserică prin preoţii ei, și aduce următoarele

foloase679

:

1. Mijlocește pentru prezența Mântuitorului între credincioși, rugându-Se pentru noi

şi cu noi, după cum a făgăduit: „Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru

pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei,

adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19—20).

2. Mărturiseşte dragostea, care uneşte inimile credincioşilor;

3. Dă sfintelor slujbe o înfăţişare sărbătorească.

4. Este semnul văzut al unirii creștine, care face din toţi fiii Bisericii un singur trup,

dând mai multă putere şi mai mare lucrare tuturor rugăciunilor, fiindcă râvna unora împlineşte

lipsurile altora.

5. Credincioşii adunaţi în biserică la rugăciune arată unii faţă de alţii mai multă

dragoste, prin pilda de adâncă cinstire ce o dau sfintei slujbe.

6. În sfârşit, adunarea laolaltă pentru rugăciune a creştinilor seamănă cu o tabără de

luptă gata să înfrunte cu bărbăţie năvala iadului.

Rugăciunea nu are nevoie de un loc special în care să se facă. Dumnezeu nu ţine seama

de nici un fel de loc pentru rugăciune, pentru că El cere doar inimă cucernică,680

deci, ne putem

ruga oriunde.

Totuși, există și un loc, și o clădire, hărăzite numai rugăciunii; acesta este biserica, sau

casa lui Dumnezeu: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema” (Matei 21, 13).

Rugăciunea făcută în biserică, în loc sfinţit, unde tot ce ne înconjoară ne îndeamnă la

uitarea grijilor zilnice şi la evlavie, are mai multă putere.

678 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 120 679 Ibidem, p. 153 680 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia IV, asupra Anei, 6, op. cit., vol. V, p. 514 şi Omilia asupra crucii bunului

tâlhar, op. cit., vol. II, p. 223.

Rugăciunile făcute în biserică sunt negreşit mai bine primite, fiindcă aici nu suntem

singuri. Sfinţii, ale căror icoane sunt zugrăvite pe pereţi, ne întovărăşesc în rugăciune şi duc la

picioarele Celui Prea înalt rugile noastre (Apoc. 5, 8; 8, 4).

Aici «şi puterile îngereşti sunt de faţă la adunările credincioşilor şi e de faţă însăşi puterea

Domnului şi Mântuitorului nostru şi, pe lângă aceasta, şi duhul Sfinţilor şi cred că şi al celor mai

de demult adormiţi, precum şi desigur al acelora care mai sunt încă în, viaţă...»681

.

Biserica este locul de rugăciune căruia i se potriveşte, fără îndoială, făgăduinţa

Mântuitorului: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”

(Matei 18, 20). 682

De asemenea, singurătatea este un loc și o stare foarte prielnică pentru rugăciune. Sfinţii

din pustie, mari Dascăli ai rugăciunii, s-au rugat mai mult şi mai ales în singurătate, după pilda

dată de însuşi Mântuitorul, Care de multe ori Se ruga în locuri singuratice, în pustie (Luca 5, 16),

în munţi şi mai ales în muntele Măslinilor (Luca 22, 39).

Singurătatea însă nu înseamnă numaidecât pustie, ci şi loc retras, o încăpere unde să poţi

face rugăciunea în linişte. Sfântul Efrem Şirul dă pildă peştele care scapă de mreaja pescarului

ascunzându-se în gropile cele mai ferite; aşa şi omul care vrea să scape, când se roagă, de ispitele

satanei, să fugă în singurătate. 683

Locul și clădirea în care se fac rugăciunile comunității este Biserica, sau, «casa lui

Dumnezeu684

, lăcaş sfânt, casă de rugăciune, pe pământ, în care locuieşte Cel ce este mai presus

de cer, Dumnezeu; — lăcaş care închipuieşte răstignirea, îngroparea şi învierea lui Hristos»685

.

Altarul este partea cea mai sfântă a bisericii şi închipuie cerescul cort, unde sunt

adunările îngerilor şi odihna sfinţilor686

, «şi îl avem ca alt cer»,687

iar, în altar, locul cel mai sfânt,

este Sfânta Masă, pe care se aduce Sfânta Jertfă cea fără de sânge.

Sfânta Masă este icoana mormântului lui Iisus Hristos, închipuirea Cinei celei de Taină, a

crucii şi a răstignirii lui Hristos, icoana scaunului pe care sade Mielul dumnezeiesc (Apoc. 5, 6)

681 Origen, Despre Rugăciune, XXXI, 5, trad. PF. Prof. T. Bodogae, în PSB, vol. 7, Edit. Institutului Biblie,

Bucureşti, 1982, p. 286. 682 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 143 683 Ibidem. 684 Canonul 15 al Sinodului din Ancira şi Canonul 28 al Sinodului din Laodiceea. 685 Tâlcuirea Liturghiei, Iaşi, 1697, fila 45. Apud Învățătura de credință creștină ortodoxă, 686 Sf. Simion al Tesalonicului, Voroavă de întrebări şi răspursuri, Bucureşti, 1765, p. 385, apud Învățătura de

credință creștină ortodoxă. 687 Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., p. 387.

şi sub care sufletele drepţilor ucişi pentru Cuvântul lui Dumnezeu aşteaptă preamărirea (Apoc. 6,

9)688

.

Sfânta Masă se face din piatră, deoarece închipuie mormântul de piatră al lui Hristos

„piatra cea din capul unghiului” (Ps. 117, 22), şi este în patru colţuri, «închipuind cele patru părţi

ale lumii şi din ea se hrănesc cele patru margini ale lumii689

. Ea este acoperită întâi cu o pânză

albă, ţesută din in, numită cămaşă, care închipuie giulgiul cel de pe dumnezeiescul Trup al Celui

ce a murit pentru noi; apoi deasupra vine o altă acoperitoare numită îmbrăcămintea mesei, făcută

dintr-o ţesătură mai luminată, care închipuie veşmintele Mântuitorului cele strălucitoare ca

lumina (Matei 17, 2) şi este mărirea lui Dumnezeu690

.

În piciorul Sfintei Mese se aşază părticele din Sfintele Moaşte, obicei păstrat de pe

vremea când bisericile se zideau pe mormintele sfinţilor mucenici, rânduială întărită de Sfintele

Sinoade691

.

Pe Sfânta Masă trebuie să se afle Antimisul ca a doua Sfântă Masă, Evanghelia, o cruce,

un sfeşnic cu lumânare şi un chivot pentru păstrat Sfânta Cuminecătură, Dumnezeiescul Trup şi

Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, proscomidiarul, scaunul cel de sus şi diaconiconul.

Biserica este împodobită pe dinăuntru cu sfeşnice, cu policandre şi cu o candelă pentru

luminat. Ele sunt lucrate din metale preţioase; totuşi, cea mai aleasă podoabă este pictura. Într-o

biserică pereţii sunt acoperiţi pe dinăuntru, uneori şi pe dinafară, din altar şi până la pridvor, cu

icoane — după rânduiala iconografică.692

În Noul Testament avem o mulțime de mărturii despre rugăciunea particulară și despre

rugăciunea obștească a preotului, momente în care Mântuitorul a instituit Tainele, sau, momente

când Apostolii săvârșesc aceste Taine.

Astfel, Sf. Apostol Pavel îşi pune mâinile peste cei botezaţi în numele Domnului Iisus

(Fapte 19, 2—6). Tradiţia bisericească adevereşte această practică. «Aceasta se face şi acum la

noi, zice Sf. Ciprian, anume ca aceia care sunt botezaţi în Biserică să fie înfăţişaţi căpeteniilor

688 Sf. Gherman al Constantinopolului, Istoria bisericească mistică, Migne, P. G., XCVIII, col. 383—453, c. 9, p.

11. 689 Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 182. 690 Ibidem, cap. 112. 691 Canoanele: 7 al Sinodului VII Ecumenic şi 14 al Sinodului din Cartagina. 692 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 156-157.

Bisericii şi, prin rugăciunea şi punerea mâinilor noastre, să primească Duhul Sfânt şi, prin

semnul Domnului, să primească desăvârşirea»693

.

Sf. Taină a împărtăşaniei a fost aşezată de Mântuitorul la Cina cea de Taină, când a luat

pâinea, S-a rugat şi a binecuvântat-o zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu”. Apoi a

luat paharul, a mulţumit, l-a binecuvântat zicând: „Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele

Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26—28;

Marcu 14, 22—24; Luca 22,19—20; Ioan 6, 35; I Cor. 11, 23—25).694

Apostolii au practicat Taina Sf. Maslu încă de la prima lor propovăduire: „Şi demoni

mulţi scoteau şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Marcu 6, 13). Practica a

ajuns regulă, aşa cum se vede din cuvintele Sf. Iacov: „Este bolnav cineva între voi? Să cheme

preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului. Şi

rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul; şi de va fi făcut păcate,

se vor ierta lui” (Iacov 5, 14—15)695

; Tradiţia Bisericii mărturiseşte îndelung această practică. Sf.

Ioan Gură de Aur vorbeşte despre ea pe larg în lucrarea sa „Despre preoţie”696

.

Acum, ca să vorbim despre rugăciunea obștească, va trebui să facem referiri la cultul

divin public în care sunt cuprinse toate formele de rugăciune obștească.

Astfel, cele mai însemnate părţi ale cultului divin public sunt: Sfânta Liturghie, cele şapte

Laude, sfintele slujbe ale Sfintelor Taine şi Sfintele Ierurgii.

Sfânta Liturghie are o istorie bogată, care începe, când în locul jertfelor Legii Vechi,

pecetluite cu sânge de ţapi şi de viţei (vezi Ieş. 24, 18), Mântuitorul întemeiază o Lege nouă, sau

un legământ nou între Dumnezeu şi oameni, pecetluindu-l cu însuşi Trupul şi Sângele Său pe

Golgota. Mântuitorul le dădea Sfinţilor Săi Apostoli, la Cină sub forma nesângeroasă a pâinii şi

vinului, cu rugăciuni și binrcuvântări, această jertfă pe care trebuiau să o aducă de atunci înainte

Ucenicii Săi, după porunca Sa: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea!” (Luca 22, 19 şi I Cor.

11, 24 şi 25). Prin aceste cuvinte El rânduieşte pe Apostolii Săi drept arhierei sau preoţi slujitori

ai jertfei celei noi, întemeiată atunci de El.

693 Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere, cap. 25, Filocalia, IV, p. 130—131. Vezi şi Isihie Sinaitul,

Cuvânt despre trezvie, cap. 47, Filocalia, IV, p. 78 şi Teognost, op. cit., cap. 26, Filocalia IV, p. 258. 694 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 108-109 695 Ibidem, p. 112 696 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, 3, 6, Migne, P. G., XLVIII, col. 646.

La început, Sfinţii Apostoli şi cei dintâi creştini se adunau, să săvârşească Taina Sfintei

Jertfe a lui Hristos697

în casa unuia dintre ei (Fapte 2, 46 ş.u.; Matei 26, 26; Fapte 1, 13—14; 2,

1—3; Fapte 20, 6—9; Col. 4, 15; Filimon I, 2), iar mai târziu, în condițiile prigoanei creștinilor

în peșteri și catacombe, pentru ca mai târziu, după edictul de la Milan al Împăratului Constantin

să se adune în biserici anume zidite.

Pe vremea prigoanelor, ca şi în timpul Sfinţilor Apostoli, creştinii se adunau la Sfânta

Liturghie unii în zorii zilei698

, alţii în liniştea nopţii, iar locaşurile în care se adunau erau luminate

cu lumânări.

Biserica a păstrat până astăzi luminatul eu lumânări, pe lângă candelele cu untdelemn, în

biserici, la Sfintele Slujbe; şi între lucrurile de pe Sfânta Masă în altar, se află, neapărat, cel puţin

o lumânare, care se aprinde când se slujeşte Sfânta Liturghie. Lumânarea aceasta din ceară curată

înseamnă darul Sfântului Duh pe care îl primim în timpul Sfintei Liturghii şi al Jertfei care se

aduce pentru toţi;699

de asemenea lumânarea aceasta aprinsă închipuie şi pe Dumnezeu-Omul,

izvorul vieţii şi al luminii, Care ne-a luminat prin Evanghelia Sa.

Sfânta Liturghie, este dumnezeiască şi prea sfânta Taină a Tainelor lui Iisus Hristos şi se

săvârşeşte numai de arhiereu şi de preot şi nu se numără în numărul celor şapte Laude446

.

Cele şapte Laude sunt slujbe sfinte bisericeşti, care se săvârşesc în toate zilele fără

deosebire, la anumite timpuri din zi, numindu-se diferit : 1. Miezonoptica; 2. Utrenia cu Ceasul

întâi; 3. Ceasul al treilea; 4. Ceasul al şaselea; 5. Ceasul al nouălea; 6. Vecernia şi 7. Pavecerniţa.

Când credinciosul se pregăteşte să se împărtăşească cu Sfânta Împărtăşanie, se cuvine să

citească seara, în ajun, Pavecerniţa mică700

, ori, mai bine, să adauge pe lângă Canonul Precistei

şi Canonul Sfintei Împărtăşanii.

Miezonoptica, Ceasurile şi Pavercerniţa pot fi citite acasă de orice creştin evlavios.

Dintre toate actele noastre de cult prin care cinstim şi preamărim pe Dumnezeu cel mai

desăvârşit este sacrificiul sau jertfa - Sfânta Euharistie, adică însuşi Sfântul Trup şi Sânge al

697 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 153 698 Pliniu cel Tânăr, Scrisoarea nr. 95 sau 97 către împăratul Traian, c. 111—113. 699 Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 134, p. 186. 700 Pavecerniţa (Dupăcinarea). După înţelesul său, înseamnă rugăciunea cea „de după cină”. Pavecerniţa făcându-

se la începutul nopţii, înseamnă rugăciunea de mulţumită pentru odihna de osteneli şi de aducerea aminte de moarte.

(Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., p. 385.)

Domnului, se pregăteşte şi se aduce prin Sfânta Liturghie701

, care este o rânduială de sfinte

rugăciuni, în timpul cărora se săvârşeşte şi se aduce jertfa fără de sânge a Legii celei Noi,

întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taină şi încredinţată de El Sfinţilor Săi Apostoli, iar de

aceştia, urmaşilor lor sfinţiţi (arhierei şi preoţi), pentru a fi săvârşită de-a pururea în Biserica

creştină, spre pomenirea Lui şi spre iertarea păcatelor membrilor Bisericii Lui.

Învăţătura celor doisprezece Apostoli cuprinde acest fragment din rugăciunea euharistică

a vremii sale: «După cum această pâine frântă era răspândită pe munţi şi coline şi, fiind adunată,

a ajuns una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile pământului în împărăţia Ta».702

Cum se preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Mântuitorului este o Taină care

depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Sf. Părinţi susţin că puterea Sf. Duh, care coboară la

rugăciunea preotului, preface pâinea şi vinul703

.

Iată ce spune în această privinţă Sf. Ioan Damaschin: «Însăşi pâinea şi însuşi vinul se

prefac în Trupul şi Sângele Domnului. Iar dacă întrebi de chipul cum se petrece (aceasta), ţi-e de

ajuns să auzi că prin Sf. Duh, aşa cum Domnul Şi-a luat Luişi în Sine trupul din Sf. Născătoare

de Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Nu ştim nimic mai mult decât că este Cuvântul adevărat,

lucrător şi atotputernic al lui Dumnezeu, dar chipul cum, nu poate fi cercetat. Nu e lipsit de

interes să spun şi acest lucru că după cum în chip firesc pâinea prin mâncare şi vinul şi apa prin

băutură se prefac în trupul şi sângele celui ce mănâncă şi bea şi nu ajung un alt trup pe lângă cel

dintâi, tot aşa pâinea punerii înainte, vinul şi apa, prin chemarea şi venirea Duhului Sfânt, se

prefac într-un chip mai presus de fire în Trupul şi Sângele lui Hristos şi nu sunt doi, ci unul şi

acelaşi... Pâinea şi vinul nu sunt icoana Trupului si Sângelui lui Hristos — să nu fie! —, ci însuşi

Trupul îndumnezeit al Domnului, pentru că Domnul însuşi a zis: „Acesta este nu chipul

Trupului, ci „Trupul Meu” şi nu chipul Sângelui, ci „Sângele Meu”»704

.

701 Această sfântă slujbă a primit numele de Liturghie, sub care o cunoaştem azi şi care înseamnă: lucrare sau

slujbă publică, obştească, rânduită şi săvârşită spre folosul tuturor. (Învățătura de credință creștină ortodoxă, p.

161). 702 Învăţătura celor doisprezece Apostoli, 9, 4, Funk 1, p. 22; Scrierile Părinţilor Apostolici, Bucureşti, 1979, p.

29. 703 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 109 704 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 4, 13, Migne, P. G., XCIV, col. 1144.

Numai arhiereii şi preoţii cu hirotonie legală, adică sfinţiţi şi aşezaţi după rânduială

canonică a Bisericii, pot săvârși slujba sfintei liturghii. Cei caterisiţi sau îndepărtaţi din slujbă şi

cei vinovaţi de păcate grele nu mai pot liturghisi705

.

Sfânta Liturghie se săvârșește numai în biserică sau în paraclise şi capele sfinţite şi cu

Antimis, în partea cea mai sfântă, adică în Sfântul Altar. Numai în cazuri cu totul excepţionale,

ca de pildă pe câmpul de luptă, şi numai cu învoirea episcopului locului706

, Sfânta Liturghie se

poate săvârşi şi în afară de biserică, într-o casă sau într-un loc curat, pe o masă pe care se întinde

Sfântul Antimis. Fără de ele nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie nici în biserică707

, unde stă

totdeauna pe Sfânta Masă, şi nici în afară de biserică708

.

În biserica ortodoxă există 3 forme de Liturghie709

:

I. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur;

II. Liturghia Sfântului Vasile cel Mare; și

III. Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite sau a Sfântului Grigorie cel Mare

(Dialogul). Acestea se împart fiecare în două mari părți :

1. Proscomidia710

, care se săvârşeşte în taină; și

2. Liturghia propriu-zisă, care se săvârşeşte în auzul credincioşilor.

La rândul ei, această a doua parte, adică liturghia propriu-zisă se împarte în două părţi,

dintre care :

a) cea dintâi poartă numele de Liturghia catehumenilor711

,

b) iar a doua, Liturghia credincioşilor712

.

Fiecare din actele și momentele sfintelor slujbe : rugăciunile, mijlocirile, cererile și

binecuvântările cuprinse în Sfânta Liturghie, se face potrivit unei rânduieli bine gândite și

705 Canonul 28 al Sf. Apostoli şi Canonul 9 al Sinodului de la Neocezareea, comp. şi Mărturisirea ortodoxă, partea

I, răsp. la întrebarea 107. 706 Povăţuirile din Liturghier, Bucureşti, 1980, p. 417. 707 Canonul 31 al Sinodului Trulan. 708 Mărturisirea ortodoxă, partea I, răspuns la întreb. 107. 709 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 162-164. 710 Proscomidia este alcătuită numai din simboale care pe de o parte, simbolizează nașterea și copilăria, și pe de

altă parte, patimile Domnului Iisus Hristos. Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 166 711 În vechime, pe lângă creştinii botezaţi puteau lua parte la ea şi catehumenii, adică aceia care se pregăteau să

intre în creştinism, trebuind să înveţe mai întâi adevărurile de credinţă creştină. Ea ţine de la Binecuvântare până la

cuvintele „Cei chemaţi, ieşiţi!... ”, când catehumenii trebuiau să părăsească biserica. Liturghia catehumenilor

cuprinde : Binecuvântarea mare; Ectenia mare; Antifoanele; Vohodul mic sau ieşirea cu Sf. Evanghelie; Imnul

trisaghion (Sfinte Dumnezeule ...); Citirile din Sfânta Scriptură (Apostolul şi Evanghelia); Ectenia stăruitoare sau

întreită; și Ectenia pentru catehumeni. Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 167 712 Este cea mai sfântă parte a Liturghiei, fiindcă în timpul ei se săvârşeşte Sfânta Taină a Euharistiei. De aceea se

mai numeşte şi Liturghia Euharistică sau Liturghia propriu-zisă. Ibidem, p. 168

așezate, prin care se urmărește pregătirea credincioșilor pentru primirea Sfintelor Daruri și

împărtășirea propriu-zisă a credincioșilor cu sfintele Daruri. Iată spre exemplu de ce Sfinţirea

Darurilor nu se face îndată după punerea lor pe Sfânta Masă, ci se face mai întâi pregătirea

sufletească a credincioşilor, în vederea acestei înfricoşate clipe a Sfintei Liturghii.713

De-a lungul timpului structura Sfintei Liturghii a evoluat, schimbând și adăugând sau

scoțând acte secundare – spre exemplu, Sărutarea sfântă se dădea în antichitate între toți

credincioșii pentru ca acum să se săvârșească numai între slujitorii altarului sub forma unei

îmbrățișări – însă permanent au rămas numai acele acte esențiale care prin care se săvârșește

Jertfa nesângeroasă.

După ce în timpul jertfei de laudă a credincioșilor preotul îndeamnă pe credincioşi: «Să

mulţumim Domnului», el însuşi mulţumeşte lui Dumnezeu, în numele credincioşilor, pentru

toate binefacerile mântuirii, începând să citească în taină o lungă rugăciune, numită cu un cuvânt

grecesc „anaforă”, adică rugăciunea aducerii Sfintei Jertfe.

Această rugăciune este partea cea mai de seamă şi mai sfântă din Liturghie. Ea cuprinde o

înfăţişare, pe scurt, a faptelor de seamă din istoria mântuirii lumii; preotul aduce lui Dumnezeu-

Tatăl o fierbinte mulţumire şi slăvire pentru toate binefacerile dăruite neamului omenesc, îl roagă

să prefacă Darurile de pe Sfânta Masă în Sfântul Trup şi Sânge şi să le primească drept daruri şi

jertfă şi apoi mijloceşte, pentru ca, prin ele, toată Biserica să dobândească împlinirea cererilor şi

dorinţelor ei. 714

Din această rugăciune tainică, credincioşii nu aud decât câteva fraze pe care preotul le

rosteşte cu voce tare. Astfel, pomenind, între altele, pe îngerii din ceruri, care slăvesc neîncetat

pe Dumnezeu, preotul adaugă, cu glas înalt, chipul în care se face această slăvire: «Cântare de

biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind».715

După împărtășirea cu sfintele Daruri preotul rostește o scurtă ectenie de mulţumire pentru

primirea Sfintei împărtăşanii, apoi iese în naos şi rosteşte cea din urmă rugăciune, numită a

Amvonului, din mijlocul bisericii.

În continuare, preotul, face apolisul, adică încheierea Liturghiei, binecuvântând

credincioşii şi cerând îndurarea lui Dumnezeu şi ajutorul tuturor Sfinţilor, după care iese în faţa

iconostasului şi «miruieşte» pe credincioşi, adică îi unge pe frunte cu untdelemn sfinţit din

713 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 169 714 Ibidem, p. 171 715 Ibidem.

candele, rostind, la fiecare, cuvintele: «Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi

pământul!» .

Această ungere închipuie coborârea Sf. Duh peste Biserică, fiind un fel de pecetluire cu

semnul darurilor dumnezeieşti pe care le-a dobândit fiecare din cei ce au luat parte la sfânta

slujbă. Ultimul act este împărțirea credincioșilor cu anafora,716

care după unii învăţaţi, ar fi o

rămăşiţă sau aducere aminte de agapele sau mesele frăţeşti, de obşte, care aveau loc la sfârşitul

Liturghiei, în Biserica primilor creştini. Și pentru că Anafora e făcută din restul prescurii din care

s-a scos Sf. Agneţ şi care închipuie pe Sf. Fecioară, iar împărţirea ei la sfârşitul Liturghiei

închipuie rămânerea Maicii Domnului încă multă vreme pe pământ, în mijlocul Bisericii, după

înălţarea Dumnezeiescului ei Fiu,717

și împărtășirea credincioșilor de această prezență sfântă.

Sfânta Liturghie, slujba Jertfei creştine, este cea mai însemnată dintre toate slujbele sfinte

ale Bisericii noastre. Ea este singura slujbă creştină întemeiată şi săvârşită de Mântuitorul însuşi,

de aceea nici nu se numără între cele „şapte laude”, care alcătuiesc serviciul dumnezeiesc public

al fiecărei zile şi care au obârşie dumnezeiască şi bisericească718

. De aceea, «nu este altceva mai

de folos nouă şi mai iubit de Dumnezeu ca jertfa aceasta, pentru că este lucrarea Lui (a

Mântuitorului) şi înnoirea oamenilor şi părtăşie a Lui cu noi... Deci, mai presus decât toată

rugăciunea şi lauda, se cade a ne griji de lucrarea aceasta a Liturghiei, căci pentru ea este toată

rugăciunea şi de cele mai multe ori în zilele vieţii noastre pe ea s-o săvârşim»719

.

Pentru cine urmăreşte cu luare aminte, rânduiala Sfintei Liturghii este, o şcoală de

învăţătură creştină, o bogată comoară de învăţăminte, la îndemâna şi pe înţelesul tuturor

creștinilor care găsesc în ea învăţătura de credinţă a Bisericii, fie sub forma prescurtată a

Crezului, fie sub forma cântărilor şi a rugăciunilor din care e alcătuită rânduiala Sfintei Liturghii.

Găsim apoi Sfânta Scriptură, în citirile din Apostol şi din Sfânta Evanghelie, în nenumăratele

versete şi cuvinte din Biblie presărate din belşug în rugăciunile şi cântările din Liturghie, precum

şi în tâlcurile Sfinţilor Părinţi din Cazanii sau în predica, rostită de preot. Dar, mai presus de

orice, găsim în rânduiala Sfintei Liturghii însăşi istoria sfântă a mântuirii noastre, arătată prin

semnele văzute care alcătuiesc sfânta slujbă. 720

716 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 173-174 717 Meletie Sirigul, op. şi trad. cit., p. 51. 718 Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfintele rugăciuni, cap. CCI, trad. rom. p. 198. 719 Sf. Simion, Arhiepiscopul Tesalonicului, Despre preoţie, trad. rom. p. 353. 720 Învățătura de credință creștină ortodoxă, p. 174-175

Toate actele care se săvârşesc, se cântă şi se rostesc în timpul Sfintei Liturghii ne duc cu

gândul la Hristos Domnul, pentru că în ele îl vedem arătat pe El şi întreaga Lui lucrare mân-

tuitoare, și de aceea, luând parte la Sfânta Liturghie, petrecem împreună cu Iisus, ascultăm glasul

Lui, suntem aproape de Dânsul; iar dacă ne împărtăşim, ne unim cu El: El petrece întru noi şi noi

întru El (Ioan 6, 56).

În Sfânta Liturghie Mântuitorul Se roagă împreună cu noi; El Însuşi mijloceşte pentru noi

și pentru cei adormiți în El, în faţa lui Dumnezeu-Tatăl, ducându-I rugăciunile, cererile şi do-

rinţele noastre şi rugându-Se pentru împlinirea lor (Ioan 16, 23—26; Efes. 2, 18; I Tim. 2, 5).

Odată cu El se roagă pentru noi şi Sfinţii, a căror pomenire şi laudă o facem şi ale căror mijlociri

le cerem de atâtea ori în cursul Liturghiei.

Contopite astfel în rugăciunile Bisericii sau obştii şi unite cu rugăciunea lui Iisus,

rugăciunile fiecăruia dintre noi capătă o valoare şi o putere pe care nu o au singure. De aceea

spune Sf. Chiril, «Credem că vom dobândi cel mai mare folos sufletelor pentru care facem

rugăciune la Jertfa sfântă şi prea înfricoşată ce este pusă înainte»721

. Iar renumitul tâlcuitor al

Liturghiei, Nicolae Cabasila, adaugă, mai târziu, că: «nu se mai află o altă formă de rugăciune

care să poată atât de mult şi care să ne dea nădejdi mai mari ca aceea adusă prin această înfrico-

şată Jertfă, care a curăţat, în dar, păcatele şi fărădelegile lumii»722

.

Sf. Maxim Mărturisitorul ne îndeamnă: «Tot creştinul trebuie să se afle des în sfânta

biserică şi să nu lipsească niciodată de la Sfânta Liturghie săvârşită în ea, pentru Sfinţii îngeri

care sunt de faţă şi scriu de fiecare dată pe cei ce intră şi se înfăţişează lui Dumnezeu şi care fac

rugăciuni pentru ei; de asemenea, pentru harul Sfântului Duh, care e în chip nevăzut pururea

prezent, dar în chip deosebit mai ales în timpul Sfintei Liturghii... Să nu lipsim, aşadar, de la

sfânta biserică a lui Dumnezeu, care cuprinde atâtea taine ale mântuirii noastre în sfânta

rânduială a dumnezeieştilor simboluri ce se săvârşesc»723

. Iar Sf. Simion al Tesalonicului

adaugă: «Să venim dar cu dragoste şi cu cucernicie, de se va putea mai mult decât la altă

rugăciune, la Liturghie în fiecare zi, căci din nimic altceva ca dintr-aceasta nu va avea folos

credinciosul»724

.

721 Sf. Chiril, Cateheza a cincea mistagogică, cap. IX, în trad. rom. de Pr. D. Fecioru, vol. II, p. 571. 722 Nicolae Cabasila, op. și trad. cit., cap. XXIV, p. 67. 723 Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, cap. XXIV, EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 347—352. 724 Sf. Simion al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 79, trad. rom. p. 342.

5.3. Preoţie şi Liturghie

Creştinismul nu este o ştiinţă şi nu este o ideologie, nici măcar o filozofie, adică un

sistem de idei la care putem sau nu să aderăm, ci mai mult decât orice, creştinismul este viaţa

sfântă în comuniunea cu izvorul vieţii, Dumnezeu, este viaţa liturgică pe care omul a pierdut-o

datorită păcatului originar, dar a reprimit-o prin întreita lucrare a Mântuitorului, iar slujbele

ortodoxe sunt viaţa adevărată şi vie a Bisericii, la care ia parte fiecare mădular al Bisericii, prin

trăirea a tot ce este Dumnezeu-omenesc, a tot ce este apostolesc, a tot ce e al Sfinţilor Părinţi725

.

Slujbele Bisericii sunt însăşi viaţa ei, „actul public ce actualizează etern natura Bisericii

ca Trup al lui Hristos, un act care nu este parţial, făcând referinţă numai la o funcţie a Bisericii

(rugăciunea sa comună) ori exprimând unul dintre aspectele sale, ci care îmbrăţişează, exprimă,

inspiră şi defineşte întreaga Biserică, întreaga sa natură esenţială, întreaga sa viaţă”726

.

Un cleric apusean impresionat de frumuseţea şi bogăţia doctrinară a slujbelor ortodoxe,

precum şi de valoarea lor didactică, a reliefat faptul că la noi catehizarea poporului se produce la

serviciul liturgic şi este mai eficace decât lecţiile lor ţinute pe băncile şcolii. "Biserica Ortodoxă,

spune el, a păstrat spiritul liturgic al Bisericii primare şi continuă să trăiască prin aceasta şi să

primească viaţă din acest izvor”727

.

În slujbele Bisericii nu doar preotul, ci creştinul în general îşi actualizează vocaţia sa

ontologică de liturghisitor728

, de ”homo liturgicus”, în virtutea ”preoţiei împărăteşti” (I Petr.2,9)

la care omul este chemat, ca şi dimensiune a restaurării chipului lui Dumnezeu în om, săvârşită

de Arhiereul (Liturgul) cel veşnic, Mântuitorul Iisus Hristos. Iar „Liturghia a crescut ca o floare

în stratul Bisericii creştine, iar grădinarul care tronează în mijlocul ei este Hristos”729

Dumnezeu vorbeşte omului prin citirea şi explicarea Scripturii, iar omul îi răspunde prin

rugăciune şi mărturisirea credinţei. Dar, "nu este suficient să ai rugăciunea, ci trebuie să devii,

să fii rugăciune, rugăciune întrupată. Nu este suficient să ai clipe de slăvire a lui Dumnezeu, ci

trebuie ca întreaga viaţă, orice act, orice gest, până la surâsul chipului omenesc să devină

725 Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, traducere de Adrian Tănăsescu, Petru Vodă,

Mănăstirea Sfinţii Arhangheli, 2002, p. 65. 726 Alexander Schmemann, Introducere în Teologia Liturgică, p. 53. 727 Dom. O. Rousseau, Histoire du Mouvement Liturgique. Paris. Les Edition du Cerf. 1945, p. 198; apud Arhim.

Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie..., p. 224. 728 Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, p. 29. 729 Pr. Nicodim Belea, Cultul Ortodox factor de ascensiune spirituală, în „Mitropolia Banatului”, XXXIII (1983),

nr. 5-6, p. 321.

cântec de laudă, ofrandă, rugăciune. Să dai nu ceea ce ai, ci ceea ce eşti"730

deoarece, cuvântul

scripturistic şi omilia, fiind cuvânt al lui Hristos sau despre Hristos, nu reprezintă doar o

„încunoştinţare despre faptele mântuitoare trecute ale lui Hristos, ci produce o asigurare despre

lucrarea mântuitoare actuală a Lui în cel ce crede şi o creştere treptată a vieţii veşnice în el. În

lucrarea mântuitoare trăită actual se exercită o putere transformatoare a lui Hristos asupra

omului care crede.”731

Teologia ortodoxă este în fond o doxologie, o liturghie, este o teologie euharistică732

şi

este nevoie să precizăm că vechiul înţeles ortodox şi patristic al Euharistiei era nu numai şi nici

în chip principal ca un mijloc de exprimare a pietăţii, ci mai ales ca o acţiune, ca o liturghie (şi

acest termen este cu deosebire caracteristic ortodoxiei) dar, mai ales, ca un act de adunare la un

loc, ca expresie comună, generală, a Bisericii totale, şi nu doar ca o relaţie verticală a fiecăruia

cu Dumnezeu”733

.

La prima vedere, liturghia ar putea semăna cu un spectacol bine gândit, cu o formă fixă,

în care credincioşii sunt doar spectatori. Arhimandritul Vasilios se opune acestei idei spunând:

„credincioşii nu urmăresc ca nişte spectatori sau auditori ceva care îi emoţionează mai mult sau

mai puţin. La Dumnezeiasca Liturghie credincioşii participă. Misterul se celebrează în fiecare

credincios şi în toată comunitatea liturgică.“734

Desigur, am putea spune că această afirmaţie

este de fapt un ideal, de vreme ce, astăzi, de multe ori, credincioşii nu înţeleg, ceea ce se

întâmplă la liturghie.

Sesizând această problemă, Ion Bria propune: „enoriaşii din parohie să fie educaţi astfel

încât să înţeleagă ce se întâmplă în Dumnezeiasca Liturghie, şi în acest fel să înţeleagă

propovăduirea din Liturghie…Toată lumea, copii şi adulţi, bărbaţi şi femei să înveţe cântările

Sfintei Liturghii. Pentru a facilita aceasta, Liturghia trebuie săvârşită în limba poporului (care

este înţeleasă uşor şi este contemporană) şi astfel să se încurajeze participarea conştientă şi activă

a credincioşilor”.735

Dorinţa lui Ion Bria de „a face formele noastre de cult mai înţelese

730 Paul Evdokimov, Taina iubirii, p. 81. 731 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 89. 732 Preot Horia Taru, Necesitatea prezenţei Bisericii…, p. 133-136. 733 Ibidem. 734 Arhimandritul Vasilios, Intrarea în Împărăţie. Iniţiere în taina liturgică a unităţii Ortodoxiei, trad. De Pr. Prof.

Dr. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 77. 735 Ion Bria, Liturghia după Liturghie, Bucureşti, 1996, p. 71.

tineretului“736

merită a fi apreciată, deşi măsura în care autorităţile Bisericii Ortodoxe sunt

dispuse să facă Liturghia mai „accesibilă” rămâne o chestiune deschisă.

Tot în zilele noastre unii liturgişti au pus problema scoaterii ecteniei catehumenilor din

Sfânta Liturghie, argumentând prin aceea că instituţia catehumenatului a dispărut încă din

secolul al VI-lea şi ca urmare această ectenie s-ar adresa unei "categorii inexistente de

asistenţi"737

. Dar, şi azi se obişnuieşte, ca oameni maturi să-şi asume calitatea de catehumeni în

vederea botezului, iar după căderea comunismului, în unele Biserici Ortodoxe (Sârbă, Rusă etc)

s-a realizat chiar organizarea catehumenatului pentru cei nebotezaţi în perioada de ateism şi

care doresc să devină creştini ortodocşi. În acest sens, Părintele Alexander Schmemannn,

subliniază că obiceiurile şi tradiţiile liturgice nu trebuie evaluate raportându-le la

contemporaneitate, strict pentru nevoile de moment, ci în funcţie de măsura în care ele exprimă

prin sine ceva veşnic şi esenţial. Ori ectenia catehumenilor este expresia liturgică a chemării de

bază a Bisericii şi anume Biserica îndreptată spre lume cu scopul de a o întoarce la Hristos, este

deci expresia caracterului misionar al Bisericii738

.

Cuvântul lui Dumnezeu citit şi tâlcuit la Sfânta Liturghie ne cheamă la pocăinţă şi ne

ajută să ajungem la „unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu” (Efes. 4, 13).

„Ascultând în comun propovăduirea cuvântului din partea preotului, ca reprezentant autorizat al

Bisericii, rugându-se şi cântând împreună potrivit conţinutului acestei propovăduiri şi

rugăciunilor preotului, credincioşii se introduc şi sporesc în cunoaşterea şi unitatea credinţei în

Hristos Cel întreg şi adevărat, sau se umplu în comun de prezenţa aceluiaşi Hristos”739

. Aşadar,

prin cuvânt nu doar că ni se transmit în mod raţional adevărurile de credinţă, ci suntem chemaţi

la pocăinţă şi conduşi, ca Biserică, spre cunoaşterea existenţială a lui Dumnezeu şi comuniunea

cu El, cuvântul având calitatea dinamică de instrument al revelării şi comunicării de Sine a lui

Dumnezeu. De altfel, în cultul Bisericii Ortodoxe „slujba este de la sine atât de instructivă încât o

predică specială nu este totdeauna indispensabilă".740

5.6. Preotul ca păstor de suflete

736 Ibidem. 737 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, București, 1998, p. 203 738 Alexander Schmemann, Euharistia - Taina Împărăţiei, p. 91-92. 739 Serghei Bulgakov, Ortodoxia, trad. în rom. de Nicolae Grosu, Bucureşti, 1994, p. 86. 740 Idem, p. 135.

Parohia este unitatea de bază a Bisericii locale, punctul de plecare şi de sosire al vieţii

creştine şi al misiunii preoţeşti, locul unde se exercită cele trei mari slujiri ale mirenilor şi ale

clericilor. “Comunitatea parohială este Biserica în mic, de aceea structura ei nu se poate înţelege

fără o clară viziune ecleziologică”741

. Când vorbim de parohie trebuie să avem în vedere

sensurile care se pot da cuvântului care exprimă această noţiune. Etimologic cuvântul sau

termenul de parohie vine din limba elină. El provine de la cuvântul í care înseamnă sau

se traduce prin “şedere sau stabilire în ţară străină”. La rândul său cuvântul derivă din verbul

care înseamnă a locui pe lângă, a fi vecin cu sau a locui în mijlocul sau printre, a

locui într-o ţară ca străin742

. Termenul aceste a fost întrebuinţat pentru prima oară de către evreii

împrăştiaţi în lume după cucerirea şi dărâmarea Ierusalimului de către romani. Prin acest cuvânt

erau desemnate comunităţile evreieţti sau cartierele lor, în ţările în care erau răspândiţi. De aici

termenul a trecut şi la primele comunităţi creştine care, ca şi evreii în ţară străină sau printre

păgâni, erau socotiţi drept comunităţi străine de modul de viaţă, credinţa şi mentalitatea marii

majorităţi a populaţiei. “Parohia este comunitatea bisericească a credincioşilor clerici şi mireni,

de religie creştină ortodoxă, aşezaţi pe un anume teritoriu, sub conducerea unui preot paroh”743

.

Un alt sens pe care-l exprimă noţiunea de parohie este cel geografic. Ea desemnează o

comunitate sau obşte creştină condusă de preot, situată într-un anume loc, zonă sau teritoriu, la

oraş sau la sat, la munte sau la câmpie. Din acest punct de vedere, parohia respectivă poartă

amprenta mediului în care se află, ceea ce impune şi metode şi căi de passtoraţie adecvate acestor

realităţi. În funcţie de populaţia care trăieşte în aceste parohii, de nivelul de cultură, de starea

materială, de tradiţii şi de poosibilităţile financiare, pastoraţia se deosebeşte de la o zonă la alta,

de la unn mediu la altul.

Cel de-al treilea sens pe care îl are noţiunea de parohie şi în acelaşi timp cel mai

important pentru misiunea preoţească este cel duhivnicesc soterilogic. Din acest punct de vedere

parohia este aşa cum a fost concepută şi înţeleasă în decursul istoriei vieţii creştine, “comunitatea

sau obştea credincioşilor grupaţi în jurul unuia şi aceluiaşi altar sau biserici, în jurul unuia şi

741 Ion Bria, Ecleziologia pastorală, în S. T. XXXI (1979) nr. 1-4, p. 316-323 742 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Parohia, spaţiu de activitate patoral-misionară a preotului, în Curs de

Teologie Pastorală, Facultatea de Teologie Bucureşti. 743 Legiuirile B. O. R., EIBMBOR, Bucureşti 1953, p. 15

aceluiaşi preot slujitor al Tainelor sau al cultului în general şi conducător al sufletelor spre

mântuire”744

.

Într-o parohie ortodoxă, preotul este elementul central, factorul cel mai de seamă şi fără

de care nu se poate concepe activitatea pastorală. El este cel care mijloceşte legătura dintre

credincioşi şi Mântuitorul prin intermediul cultului şi în special al Sfintei Liturghii. În calitatea

sa de păstor, preotul îndeplineşte în parohie misiunea întreitei slujiri de învăţător al

credincioşilor, de sfinţitor al vieţii lor şi de îndrumător al lor pe calea mântuirii. Pentru a-şi putea

îndeplini misiunea preotul trebuie să-şi cunoască foarte bine parohia. Cunoaşterea temeinică,

exactă şi obiectivă a parohiei este necesară deoarece oferă o imagine de ansamblu şi astfel

preotul va şti cum să acţioneze. Viaţa şi configuraţia parohiei trebuie cunoscută nu numai din

punct de vedere moral-religios dar şi cultural, social, material-economic şi sanitar. Bineînţeles că

ne interesează în primul rând viaţa religios-morală a parohiei. Ca să ştie ce are de făcut preotul

trebuie să ştie în primul rând în ce măsură cunosc enoriaşii săi adevărurile de credinţă şi

principiile morale creştine şi în ce măsură le aplică în viaţa lor. Este foarte important să

cunoaştem ce rezultate au obţinut predecesorii în acea parohie. Dacă credincioşii se află într-un

grad de cunoaştere avansat a învăţăturilor ortodoxe, atunci preotul va continua să avanseze în

această educaţie religioasă, iar în caz contrar, preotul va începe cu alfabetul catehismului. De

asemenea trebuie verificat dacă educaţia religioasă a enoriaşilor este sau nu influenţată de

obiceiuri păgâne, superstiţii, eresuri, care trebuie imediat combătute şi eliminate. “Trebuie să

cunoaştem apoi nivelul general al parohiei”745

, care sunt virtuţile credincioşilor noştri şi mai ales

care sunt păcatele şi viciile cele mai frecvente, care rod şi destramă sănătatea morală şi

sufletească a parohianilor (beţia, curvia, trândăvia, furturile, desfrâul, certurile, scandalurile etc).

Preotul trebuie să studieze cauzele care favorizează răspândirea unor asemenea păcate şi trebuie

să refleceze la mijloacele şi metodele cele mai potrivite pentru combaterea lor. Termometrul

vieţii religioase din parohie este frecvenţa credincioşilor la slujbele sfinte săvârşite în biserică.

De mare interes pentru preot este cunoaşterea manifestărilor folclorice ale parohiei (datini,

credinţe, obiceiuri etc.) care influenţează viaţa religioasă propriu-zisă.

Foarte importantă pentru preot este cunoaşterea stării culturale a parohiei. Ca învăţător al

poporului, preotul trebuie să ştie cui se adresează, pentru a adapta conţinutul, forma şi nivelul

744 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Parohia ca teren de dezvoltare a spiritualităţii creştine, Bucureşti, 1937. 745 Pr. Prof. Dr. N. D. Necula, Cunoaşterea parohiei – curs de Pastorală.

predicilor al catehezelor şi al diferitelor cuvântări la nivelul şi puterea de înţelegere a

credincioşilor săi. Aici trebuie să amintim și să precizăm că orice societate umană se

conformează adaptându-se la epoca în care trăieşte; Biserica, în schimb, se conformează

reîntorcându-se la originile istoriei sale. 746

Cunoaşterea material-economică şi sanitară a parohiei este de asemenea de mare folos

preotului. Această cunoaştere nu trebuie să ne slujească ca scop ci ca mijloc pentru activitatea

pastorală. Este necesară această cunoaştere în parte a fiecărui enoriaş, fiindcă aceasta

influenţează mai tot timpul viaţa religios morală. Preotul este dator să cunoască foarte bine

situaţia materială a enoriaşilor, să aibă o statistică cu cei în stare de enişerie, şomeri, bolnavi,

sinistraţi, etc. Cunoaşterea tuturor acestor situaţii este necesară în primul rând pentru organizarea

asistenţei sociale ca expresie a milei şi a iubirii creştine precum şi pentru fixarea planului şi a

activităţii pastorale care se cere adaptată situaţiei, nevoi şi împrejurări. În parohiile cu posibilităţi

materiale mai mari, preotul poate implica enoriaşii în înfăptuirea de opere mai costisitoare. De

exemplu: construcţii de noi biserici şi capele, înzestrarea cu odoare scumpe, capele mortuare,

clădiri dedicate asistenţei sociale, ajutorarea altor parohii etc.

Toate acestea împreună cu cele ce urmează sunt prilejuri şi metode prin care preotul îşi

va îndeplini misiunea sa de păstor.

Un ajutor în cunoaşterea parohiei îl putem primi de la alţii, adică printr-o cunoaştere

indirectă. Predecesorul în acea parohie ne poate oferi informaţiile dorite, de aceea trebuie

păstrată o legătură cât se poate de strânsă cu acesta. În cazul în care predecesorul a decedat

informaţii utile putem primi în parte de la membrii familiei respectivului predecesor. În parohiile

cu mai mulţi preoţi, aceştia sunt de un real folos în oferirea de informaţii şi sfaturi pastorale.

Protoiereul locului, cu care preotul este dator să ia legătura tot timpul, poate furniza informaţii

oficiale despre parohie mai ales din punct de vedere administrativ şi statistic. Preoţii din

parohiile învecinate în lipsă de alte surse, pot oferi informaţii despre starea parohiei. Organele

reprezentative ale parohiei (cântăreţul, epitropii, consilierii) ne pot procura informaţii şi

îndrumări preţioase mai ales în primii ani de activitate pastorală. De asemeni de un real folos ne

pot fi monografiile alcătuite de predecesorii noştri, acolo unde există, fiindcă ne oferă o imagine

de ansamblu a parohiei.

746 Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei, p. 86

Preotul bineînţeles că de la un moment dat va lua contact direct cu parohia şi cu enoriaşii

săi printr-o cunoaştere directă. Această cunoaştere poate începe încă de dinainte de instalarea

preotului în parohie printr-o vizită de recunoaştere a parohiei imediat după numire. Este vorba de

o vizită cu caracter neoficial, discret şi intim fără prea multă publicitate747

. Dat fiind importanţa

primelor impresii pe care ni le facem despre cineva, preotul trebuie să se preocupe în mod

special de primul contact cu enoriaşii săi. Impresia, bună sau rea, plăcută sau neplăcută, care se

face cu acest prilej, va fi decisivă pentru asigurarea succesului sau insuccesului în activitatea

pastorală. De aceea întreaga înfăţişare trebuie atent supravegheată pentru a le câştiga enoriaşilor

de la început inima, dragostea, respectul. Prin această înfăţişare se înţelege tact pastoral,

înţelepciune, bunătate şi măsură pentru Biserică precum şi un aspect fizic îngrijit. Cunoaşterea

directă a parohiei se va face în chip metodic şi sistematic prin observaţie permanentă şi studiu

personal. Toate acestea vor fi de un real folos şi ajutor preotului dacă se va ţine cont de ele.

Contactul direct cu enoriaşii este înlesnit în primul rând precum şi de cele mai multe ori

de serviciile divine săvârşite în biserică. Cei dintre enoriaşi pe care preotul are posibilitatea să-i

cunoască mai bine şi mai cu uşurinţă sunt cei care frecventează sfântul lăcaş. Pe aceştia preotul

va face tot posibilul să-i cunoască în toate amănuntele şi sub toate laturile vieţii lor. Aceştia sunt

cei mai preţioşi misionari şi colaboratori ai preotului, ei alcătuind acea elită religioasă a parohiei,

prin care preotul poate utiliza apostolatul laic ca un auxiliar preţios în cunoaşterea parohiei şi în

activitatea sa.

Un alt prilej în cunoaşterea mai adecvată a unora dintre enoriaşi ni-l oferă mai ales

ierurgiile şi toate serviciile divine, săvârşite în afara bisericii, în casele credincioşilor, mersul cu

icoana de Bobotează, sfeştaniile făcute în casă, înmormântările, parastasele, pomenirile,

maslurale săvârşite la casele celor bolnavi, botezurile, logodnele şi cununiile, în general orice

slujbă care intră în cadrul asistenţei religioase solicitate de credincioşi. Acestea constituie pentru

preot momentele cele mai fireşti şi potrivite pentru îndeplinirea misiunii de păstor de suflete.

Astfle preotul va cunoaşte casa, gospodăria, familia şi nivelul de trai, posibilităţile materiale,

sufleteşti, calităţile şi defectele, nevoile, lipsurile şi necazurile enoriaşilor.

Prilejurile de contact direct cu enoriaşii trebuie căutate şi în afara bisericii şi a serviciilor

religioase, adică în viaţa socială. Atât în biserică cât şi în afara ei păstorul de suflete trebuie să se

comporte faţă de enoriaşii săi nu ca un funcţionar-formalist, rece, distant, ci ca un părinte şi

747 Pr. Prof. Dr. N. D. Necula, Mijloace pentru cunoaşterea parohiei, curs de pastorală

duhovnic, intim, apropiat şi familiar. Preotul trebuie să caute de fiecare dată să pătrundă cât mai

adânc în intimitatea sufletului lor, silindu-se să le câştige încrederea şi să devină pentru ei

prietenul şi sfetnicul cel mai apropiat, cât mai iubit şi mai căutat de fiecare dintre ei. “Preotul va

folosi în acest scop orice prilej de întâlnire, întâmplătoare sau provocată cu enoriaşii săi”748

.

Când se întâlneşte cu enoriaşi nu trebuie să se mulţumească doar salutându-se reciproc ci să

încerce dialoguri cât mai degajate, sincere şi potrivite cu acel moment.

Preotul trebuie să profite de orice formă de relaţie socială sau cetăţenească în care el

poate veni în legătură cu enoriaşii ca de exemplu: legăturile de rudenie sau prietenie, vizite de

curtoazie la aniversări şi onomastici familiare, participarea la manifestări cu caracter obştesc,

serbări, alegeri, şedinţe, etc.

La nevoie şi în măsura posibilităţilor preotul poate recurge la cercetarea intenţionată a

parohiei în scopul cunoaşterii şi mai rapide dar şi mai depline. Pentru aceasta el se poate folosi

de vizite pastorale, fie sistematic fie după un plan sau program dinainte stabilit.

Vizitele pastorale sunt întâlniri pe care preotul le are cu credincioşii săi şi care se

desfăşoară fie în casele acestora, fie în locurile în care aceştia îşi desfăşoară activitatea749

.

Caracterul lor este unul eminamente pastoral, sau mai precis unul liturgico-pastoral, ele depăşind

cadrul eclesial, Biserica, vizând fie săvârşirea unor servicii religioase cerute de către credincioşi,

fie îndeplinirea unor responsabilităţi pastorale precise prilejuite de anumite sărbători sau

perioade din anul bisericesc, fie realizarea unor proiecte sau planuri cu caracter administrativ-

gospodăresc sau filantropic750

.

Sfântul Grigorie de Nazians, considera păstorirea credincioşilor drept arta artelor şi ştiinţa

ştiinţelor şi aceasta pentru că preotul „nu este în Biserică o cifră, un credincios, el este capul unei

comunităţi, conducătorul familiei, al turmei lui duhovniceşti”751

.

Dar, cum poate fi tradusă şi transmisă în epoca modernă imaginea preotului ca păstor?

Cuvântul păstor, vine de la vb. pasco, ere, a hrăni, acţiunea de a paşte. Hristos îi spune lui Petru

să pască oile sale In. 21, 16-18. Îi dă sarcina de păstor, în sensul de săvârşitor al Euharistiei, care

este hrana şi băutura Bisericii In. 6,51-58. Hristos Se autointitulează Păstorul cel Bun, In. 10, 11.

Tot aşa şi preotul este păstor, în calitatea lui de slujitor al Tainei Euharistiei, se reconstituie actul

748 Pr. Prof. Dr. N. D. Necula, Mijloace pentru cunoaşterea parohiei. 749 Pr. Conf. Dr. Vîlciu Marian, Vizitele pastorale ca mijloace de cunoaştere a parohiei şi de lucrare pastorală, în

„Almanah bisericesc”, Arhiepiscopia Târgoviştei, 2009, p. 45; 750 A se vedea Pr. D. Voniga, Activitatea pastorală a preotului în parohie, Arad, 1926, p. 33, ş. u. 751 Teodor Popescu, „Sfinţenia şi răspunderile preoţiei", p. 173

în care Hristos Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii. Preotul face pastoraţia propriu-zisă, în

lucrarea lui de împărtăşire a Sfintelor Taine, care sunt merindele Bisericii”.752

Pentru ca iubitorul şi următorul lui Hristos, creştinul, să poată beneficia de calităţile apei

vieţii, trebuie să aibă păstorul vrednic şi învăţătorul potrivit. Astfel de daruri şi direcţii de acţiune

nu pot fi percepute corect şi administrate cu folos, de către oricine.753

Mulți sfinți părinți au învățat și au scris inspirați de Duhul Sfânt despre păstorul de

suflete. Făcând parte din grupul celor care au fugit de preoție, Sfântul ierarh Grigorie cel Mare

(Dialogul) avertizează că „mulţi incapabili, lipsiţi fiind de podoaba virtuţilor, nici n-au fost

chemaţi de Dumnezeu, ci aprinşi fiind de dorinţa lor, conducerea sufletelor mai degrabă o răpesc

decât o merită... De aceea se plânge Adevărul veşnic că nu este cunoscut de către aceştia, şi din

motivul acesta Domnul nu voieşte să ştie nimic de domnia acelora care nu-L cunosc. Dumnezeu

nu cunoaşte pe aceia care nu cunosc lucrurile lui Dumnezeu”754

.

Însă la dreapta judecată preotul-păstor de suflete va trebui să dea socoteală pentru

sufletele pe care le-a avut de păstorit, fiindcă pentru el, biletul de intrare în Împărăţia Cerurilor

este mântuirea credincioşilor, pe care i-a avut în grija sa duhovnicească. 755

Suntem ceea ce gândim, spunem şi facem, iar dacă gândul îl putem manevra în ascuns,

graiul şi lucrarea sunt manifestări exterioare, edificatoare în ceea ce priveşte intenţia,

argumentarea şi scopul traiectoriei fiinţei umane. Preotul păstor, fiind exponentul unei

comunităţi, poate provenit din ea, dar sigur integrat în ea, este dorit de membrii comunităţii, fiii

săi duhovniceşti, să fie reprezentantul pilduitor a ceea ce numim concordanţa dintre cuvânt şi

faptă.756

Iată de ce, Sfântul Grigorie cel Mare, fire educată şi atent cultivată căruia „îi plăcea ca

lucrurile să fie limpezi, clare, şi de aceea s-a nevoit, printr-o muncă deosebită, să ajungă la o

cunoaştere adâncă a nevoilor, a patimilor şi a înclinărilor inimii omeneşti. A fost un neîntrecut

psiholog, profund cunoscător al sufletului”757

, lasă posterităţii câteva coordonate ale vieţii

752 I. Bria, Mărturia creştină în Biserica Ortodoxă, G. B. 1-3/82 753 Pr. Lect. Dr. Mihai Iosu , "Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul). (I.) Preotul – între aspiraţii şi neajunsuri ",

Revista Teologică, nr. 2/2010, p. 154 754 Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, 1987, p. 29. 755 Pr. Conf. Univ. dr. Octavian Pop, Misiunea socială a Bisericii, p. 29. 756 Pr. Lect. Dr. Mihai Iosu , „Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul) - (II) Exigenţe pastorale”, Revista Teologica,

nr. 3/2010, p. 29 757 Pr. Prof. Onor. Dr. Alexandru Moisiu, Cuvânt înainte la Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei

pastorale, 1987, p. 9

păstorului758

, care, fără a fi rigide, îi fixează acestuia statutul-cadru în care şi de pe urma căruia

viază conştient şi eficient.

1. Păstorul de suflete trebuie să fie curat în gânduri

Păstorul trebuie să fie curat în gândurile sale. Întotdeauna! Nu trebuie să fie pătat de״

nici-o necurăţie, dacă scopul slujbei pe care a primit-o este acela de a şterge pata murdăririi şi din

inimile altora"759

, pentru că ״Cel care doreşte să devină preot trebuie să trăiască în duhul

sfinţeniei lui Hristos. Sfinţenia este idealul vieţii fiecăruia... Este rodul echilibrului şi armoniei

dintre suflet şi trup, realizându-se prin renunţarea şi subjugarea a tot ceea ce duce la păcat şi

participarea existenţială la viaţa şi desăvârşirea celor din jur"760

.

2. Imaginea conducătorului de suflete să fie luminată şi susţinută de o purtare pilduitoare

Orice faptă, gest sau cuvânt ale preotului formează un întreg complex de îndemnuri şi״

pilde morale",761

iar parcursul pastoral a demonstrat, atâtea experienţe fiind dovada, că ״turma

care urmează cuvântul şi purtarea păstorului înaintează în viaţa duhovnicească mai mult văzând

pilda acestuia decât auzind numai îndemnurile. Slujba lui îl constrânge să înveţe adevăruri

sublime, dar tot din acelaşi motiv trebuie să se silească să dea şi cea mai frumoasă pildă"762

.

Prin exemplul său, preotul ״ne arată toate potecile care ne duc sus; ne îndreaptă privirile,

în drumul spre înălţime, spre toate frumuseţile lui. Şi are muntele acesta al preoţiei frumuseţi

chiar de la poalele lui! Ne arată frumuseţile, dar ne atrage luarea-aminte şi asupra primejdiilor...

Să nu fim nici totdeauna cu ochii pe sus, dar nici numai cu ochii la picioare"763

.

Asociind ceea ce trebuie să fie cu ceea ce este, preotul se responsabilizează, realizând, de

asemenea, că ״este constrâns... să săvârşească el însuşi cu fapta ceea ce a cerut altora cu

graiul"764

.

3. Preotul trebuie să fie discret la tăcere şi folositor la vorbă

Fiind perceput ca cel ce deţine forţa exemplului, preotul va fi urmărit întâi pe filiera: ce

spune, cum spune şi când spune? De aceea, ״Cuvântul păstorului trebuie să fie potrivit cu

758 Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, 1987, p. 48. 759 Ibidem, p. 49. 760 Pr. Drd. Ion Bălăceanu, Principii pastorale în opera Cartea regulei pastorale, a Sfântului Grigorie cel Mare şi

actualitatea lor", BOR, anul C, nr. 3-4, martie-aprilie 1982, p. 288. 761 Pr. Drd. Ion Bălăceanu, Principii pastorale în opera Cartea regulei pastorale..., p. 290. 762 Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), op. cit., p. 51. 763 Pr. Dumitru Fecioru, prefaţă la Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Șirul,

Despre preoţie, 1998, p. 6. 764 Pr. Asist. Dr. Alexandru Moisiu, Sfaturi omiletice şi pastorale în opera Sfântului Grigorie Dialogul, MA, anul

II, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1957, p. 105.

însuşirile ascultătorilor, pentru a putea răspunde nevoilor sufleteşti ale fiecăruia, pentru a nu se

abate de la meşteşugul de edificare comună"765

.

Dar, tot de aceea, ״Păstorul de suflete trebuie să fie înţelept la tăcere şi folositor la vorbă,

pentru ca să nu se descopere ceea ce trebuia tăcut, sau să nu vorbească cu privire la ceea ce ar fi

bine să fie spus pe faţă. După cum, cuvinte nechibzuite pot duce la greşeală tot aşa tăcerea

nepotrivită poate lăsa în greşeală pe aceia care trebuiau să fie lămuriţi"766

.

Pentru a putea gestiona optim mediul pastoral preotul trebuie să stăpânească ştiinţa

comunicării împreună cu arta sau filozofia discreţiei, a tăcerii, deoarece : preotul ״nu e nici

risipitor, nici scump la vorbă, adică vorbeşte prea puţin, pentru a fi socotit mare vorbitor, dar

vorbeşte destul pentru a nu fi tăcut",767

iar ״Când preotul se pregăteşte să vorbească, trebuie să

cumpănească şi să observe cu o mare grijă şi control de sine ce trebuie să vorbească, pentru ca nu

cumva, avântându-se în chip neorânduit la vorbă, să ducă în greşeală inimile credincioşilor"768

.

4. Păstorul de suflete trebuie să ştie a compătimi şi pentru toţi să se roage

Apropierea păstorului de fiecare membru al turmei cuvântătoare este una din regulile de

bază ale pastoraţiei, preluată şi trăită ca unul din sensurile preoţiei.769

De aceea Sf. Grigorie zice: Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să

nu ard?", și aceasta pentru că : ״Iubirea atinge înălţimile cele mari, atunci când se apleacă cu

milostivire asupra necazurilor celor de jos. Şi cu cât cineva se apleacă cu bunăvoinţă asupra

slăbiciunilor altora, mai ales câştigă pe cele înalte. Aceasta este măsura puterii de înălţare spre

cele înalte"770

.

Sfântul Vasile cel Mare face o afirmaţie de mare curaj ce implică o mare responsabilitate

din partea celui ales să conducă, să îndrume: ״preotul nu este nimic altceva decât cel care ţine

locul Mântuitorului şi mijloceşte între Dumnezeu şi om : şi oferă lui Dumnezeu mântuirea celor

care i s-au încredinţat lui" . Mijlocirea şi oferirea în cazul de faţă sunt acţiuni unde rugăciunea

are rolul preponderent.

765 Idem, ״Din sfaturile omiletice şi pastorale ale Sfântului Grigorie Dialogul", MA, anul XI, nr. 1-3, ianuarie-

martie 1966, p. 109. 766 Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), op. cit., p. 53. 767 Abatele Dubois, Practica zelului preoţesc sau mijloace pentru a face slujba preoţească stimată şi rodnică,

Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2007, p. 75. 768 Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), op. cit., p. 55. 769 Pr. Lect. Dr. Mihai Iosu, Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul) - (II) Exigenţe pastorale, p. 33 770 Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), op. cit., p. 58.

5. Preotul trebuie să fie prieten prin smerenie cu cei buni şi prin râvna dreptăţii să se

împotrivească celor răi

Toate lucrările preotului trebuie să fie bine fundamentate. Sunt riscante și excluse

experimentele deoarece, misiunea şi ţinta preoţiei transcend viaţa pământească, sau cum spune

Sf. Grigorie : ״Păstorul de suflete trebuie să fie prieten cu cei buni şi să se ridice prin râvna

dreptăţii împotriva păcatelor celor răi. Nu trebuie să se înalţe mai sus decât cei buni!... Să nu ţină

seama de demnităţi, dar să aibă despre sine o cinstire care să-l facă să se socotească egal cu

credincioşii care împlinesc cele bune"771

.

Fiind în mijlocul tuturor şi având pentru toţi acelaşi scop, preotul are totuşi mijloace dife-

rite pentru a gestiona situaţia celor buni, dar şi pentru a trata problemele iscate în mediul celor

depărtaţi de bine, iar ceea ce dă o notă aparte pastoraţiei este tocmai atitudinea preotului faţă de

cei care nu sunt cumsecade sau nu mai sunt buni772

. Pentru îndreptarea lor preotul nu va crea şi

nu va susţine dispute personale, ci, valorificând râvna dreptăţii, se va orienta direct şi intens

contra păcatelor celor răi. Aceştia vor fi priviţi şi trataţi nu ca nişte răi iremediabili, ci ca

potenţiali membri din grupul celor buni, și metodologia folosită în ambele situaţii va fi bazată şi

marcată de smerenie, însuşire ״prin care creştinul îşi măsoară propria neputinţă cu infinitatea

dumnezeiască"773

.

Pentru a conduce, preotul trebuie să iubească pe fii săi duhovnicești, pentru că dragostea

îi dă puterea conducerii și nu inteligența, și cu puterea dragostei va trebui să conducă. ״Puterea

conducerii e bună pentru acela care ştie să o deprindă şi să o stăpânească. Deprinde puterea acela

care ştie să stea mai sus decât greşelile altora, dar, în ciuda acelor greşeli, ştie să se apropie de ei,

socotindu-se ca unul egal cu ei"774

.

Pe urmă, ״E necesar să păstrăm smerenia în inimă, iar în fapte disciplina. Dar între

acestea trebuie să existe raportul cuvenit, ca nu cumva, în timp ce se manifestă o îngăduinţă prea

mare, să se piardă puterea disciplinei, şi câtă vreme păstorul este cu mâneca prea largă, să ajungă

să nu mai poată stăpâni viaţa credincioşilor cu îndatorirea disciplinei"775

.

Dragostea faţă de turma încredinţată va avea întotdeauna ca asociat de nădejde smerenia,

iar în tandemul acesta nu sunt permise sincope. S-a constatat că uneori, ״păstorul, chiar pentru că

771 Ibidem, p. 60-61. 772 Pr. Lect. Dr. Mihai Iosu , Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul) - (II) Exigenţe pastorale, p. 35 773 Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia tipului liturgic, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 56. 774 Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), op. cit., p. 63. 775 Ibidem, p. 65.

este mai mare peste alţii, devine trufaş în inima sa. Porunca e continuă ispită. Aceasta fiindcă

toate îi stau la îndemână, toate i se împlinesc repede după dorinţă, toţi supuşii îi aduc laudă

faptelor celor bune pe care le-a săvârşit. Nimeni nu are îndrăzneala să i le contrazică. Din contră,

adesea laudă şi ceea ce trebuie osândit. Linguşit şi înşelat, nu mai reuşeşte să înţeleagă; şi, mai

rău, nu reuşeşte a fi înţeles"776

.

Iată cum încă o dată se adevereşte că ״arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor"777

, preoţia, nu este

destinată oricui.

6. Păstorul trebuie să dea dovadă de echilibru în ceea ce priveşte viaţa lăuntrică şi

activităţile exterioare

Statura duhovnicească a preotului este dată de modalitatea în care şi-a înţeles rostul său,

de felul cum şi-a descoperit şi şi-a urmat vocaţia, precum şi de suma calităţilor cu care s-a

înveşmântat. Însuşirile cu care s-a făcut cunoscut şi cu care doreşte să-şi înnobileze misiunea se

cer mereu alimentate de acel crez paulin: Iată, vin să fac voia Ta, Dumnezeule (Evr 10, 9)"778

.

Fiind omul tuturor, el are datoria să demonstreze că se pregăteşte, are un plan de lucru

bine gândit şi realist, este curajos şi tenace.

Viaţa lăuntrică, acel climat unde guvernează „pacea inimii, a sufletului şi a cugetului

nostru”779

, are o importanţă deosebită în imaginea cu care se prezintă păstorul ca de altfel în

întreaga economie a slujirii. „Orice om trăieşte o viaţă interioară, lăuntrică, deosebită de cea pur

vegetativă a trupului şi superioară lui. Această viaţă a duhului, adică a părţii celei mai intime din

fiinţa omului, oricât ar fi ea de rudimentară şi de redusă, constituie o prerogativă a omului şi

semnul superiorităţii lui asupra tuturor celorlalte vieţuitoare”780

.

Parafrazând o sintagmă cunoscută, putem spune că succesul pastoral exterior, se ascunde

în stabilitatea şi curăţia vieţii interioare, în timp ce trăirea exclusivă a unei laturi, fie lăuntrică, fie

exterioară, nu este deloc benefică, iar ״Un păstor care trăieşte numai zile de sărbătoare, nu este

păzitorul cel mai indicat al turmei Domnului, după cum o viaţă de sfinţenie întinată de fapte

776 Ibidem, p. 62. 777 Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont, în Despre preoţie, 1998, p. 181. 778 Pr. Lect. Dr. Mihai Iosu, Duhovnicul. Vocaţie, formaţie şi misiune, Ed. Universităţii ״Lucian Blaga", Sibiu,

2009, p. 58-59. 779 Pr. Prof. Ene Branişte, „Cuvântul unui preot către fraţii săi de preoţie”, BOR XCII (1974), nr. 7-8, p. 971. 780 Pr. Prof. Ene Branişte, „Viaţa lăuntrică a preotului. Importanţa ei în pastoraţie şi mijloace pentru cultivarea

ei”, BOR LXXIV (1956), nr. 1-2, p. 123.

pământeşti e un aur care se întunecă. Culoarea cea mai frumoasă se schimbă atunci când unii

păstori îşi pierd cinstea purtării lor"781

.

7. Preotul să se străduiască a face ceea ce este bine plăcut lui Dumnezeu

Dumnezeu nu poate să încredinţeze turma Sa unor oameni care la vreme de încercare o

părăsesc, pentru că nu-L iubesc pe Stăpânul oilor, ci numai acelora care Îl iubesc din toată inima

şi din tot cugetul lor (cf. Lc 10, 27) şi viaţa şi-o pun pentru oi782

.

Totuși, ״Păstorul de suflete trebuie să vegheze cu grijă pentru ca dorinţa de a plăcea

oamenilor să nu-l preocupe într-o formă excesivă. Trebuie să aibă grijă ca nu cumva credincioşii

să-l admire şi să-l iubească mai mult pe păstor decât Adevărul"783

.

Trebuie cunoscut că bunii conducători sufleteşti ştiu cât este de folositor să-şi menţină״

buna comportare în afară. Ştiu că aceasta are putinţa de a duce pe semen la iubirea lui

Dumnezeu. Cu toate acestea, faima şi simpatia nu trebuie să fie folosite pentru ca să fie iubiţi

păstorii. Mai curând să devină drum pe care să fie călăuzite inimile credincioşilor la iubirea lui

Dumnezeu"784

.

8. Păstorul trebuie să ştie că viciile se îmbracă în haina virtuţilor

.Păstorul de suflete trebuie să ştie bine că viciile au faţa neruşinată să se dea drept virtuţi״

Astfel, zgârcenia se ascunde adeseori sub numele de chiverniseală. Risipa se acoperă cu numele

de dărnicie. Îngăduinţa dezordonată vrea să fie socotită blândeţe... Felul pripit de a lucra, drept

dibăcie iscusită"785

.

Darul deosebirii viciului de virtute ajunge, în pastoraţie, a fi la mare preţ, iar cel care-l

dobândeşte şi-l şlefuieşte cunoscând gustul victoriei, al izbânzii cu mulţi, foarte mulţi

învingători.786

La această înălţime a gândirii şi acţiunii nu se ajunge uşor, dar, mai ales, menţinerea la

această amplitudine nu este facilă, la îndemână. ״Ca şi gustul care spune omului dacă mâncarea

este bună sau nu, la fel şi gustul spiritual, dacă este dezvoltat prin efort ascetic şi rugăciune, îi

permite să facă distincţie între diferitele sale gânduri şi impulsuri. Învaţă diferenţa dintre bine şi

781 Ibidem, p. 69-70. 782 Pr. Nicolae Chifăr, Teologie şi spiritualitate patristică, Ed. Trinitas, Iaşi, 2002, p. 163. 783 Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), op. cit, p. 73. 784 Ibidem, p. 75. 785 Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), op. cit., p. 76. 786 Pr. Lect. Dr. Mihai Iosu, Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul) - (II) Exigenţe pastorale, p. 40

rău, între inutil şi plin de interes, între modelele inspirate în imaginaţia sa creativă de arhetipurile

celeste şi fantasmagoriile diavolului"787

.

5.6.1. Preotul ca duhovnic

După cum bine ştim nu există pe acest pământ nici un om care să trăiască şi să nu

păcătuiască cu voie sau fără voie şi din această cauză Mântuitorul Hristos a instituit Taina

Pocăinţei sau a mărturisirii sau a spovedaniei, în vederea iertării păcatelor săvârşite de oameni

după botez. Această Taină necesară iertării păcatelor şi redobândirii sănătăţii sufleteşti precum şi

a reaşezării creştinului în starea harică din care căzuse, a fost mai întâi făgăduită de Mântuitorul,

Apostolilor Săi. „Amin grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte

veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (Mt 18,18). După învierea Sa a fost instituită ca

taină, când s-a arătat Apostolilor şi a suflat asupra lor zicând: Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta

păcatele, se vor ierta lor; şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute (Ioan 20, 22-23).

Puterea încredinţată preoților – spune Sf. Ioan Gură de Aur - de a lega şi dezlega păcatele

i-a arătat pe preoţi înaintea oamenilor, îndrăznesc să spun, dumnezei pe pământ, fiindcă ״cele pe

care le lucrează preoţii pe pământ, pe aceleaşi şi Dumnezeu le împlineşte în ceruri şi iertarea

săvârşită aici de robii Lui Stăpânul o întăreşte".788

Taina spovedaniei sau a mărturisirii poate face în acelaşi timp şi obiectul Dogmaticii

precum şi al Liturgicii. Aici ne vom opri însă asupra spovedaniei din punctul de vedere al

activităţii pastorale a preotului, adică al rolului său de cârmuitor sau de îndrumător al sufletelor.

Fără îndoială spovedania este în esenţa ei şi înainte de orice o taină a Bisericii mai exact taina

prin care se împărtăşeşte harul iertării şi al împăcării cu Dumnezeu, adică al reintegrării în har a

creştinului pocăit. Taina mărturisirii spală de toată murdăria sufletului, curăţă şi îndepărtează

toate petele păcatelor, înviorează şi înnoieşte sufleteşte pe fiecare credincios. De aceea taina

spovedaniei este tot atât de necesară şi de indispensabilă vieţii noastre spirituale precum este apa,

lumina, aerul şi căldura pentru viaţa noastră cea trupească. „Apa este elementul natural care

787 Episcop Kallistos Ware, Ortodoxia, calea dreptei credinţe, p. 123-124. 788 Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, III, 3, PG, 48, 643.

spală, care curăţă, care înviorează întreaga viaţă naturală”789

sau viaţa cea trupească sau viaţa sub

aspect fizic.

Fără mărturisirea păcatelor, fără curăţirea sufletului în lava celui de-al doilea botez nu

poate să existe o împărtăşire cu vrednicie, cu sfintele taine. Iar fără asemenea împărtăşire nu

există mântuire. „Trebuie să subliniem că scopul Tainei Spovedaniei este mărturisirea”790

. Deci

scopul spovedaniei este unul soteriologic dar şi educativ prin sfaturile şi canoanele sau

epistemiile pe care le dă duhovnicul. Între aceste două scopuri există o relaţie de

interdependenţă. În actul mărturisirii sunt prezenţi penitentul, preotul duhovnic şi Hristos.

Penitentul vine cu părere de rău pentru păcatele săvârşite, duhovnicul ca purtător al lor, şi martor

sau prieten al penitentului, iar Hristos în chip nevăzut iartă prin mâna duhovnicului. „Pocăinţa

este un proces sufletesc. Ea constă nu numai într-o plângere sau părere de rău pentru păcatul

săvârşit (căinţă) ci şi în hotărârea de a nu mai greşi (pocăinţă)”791

. Căinţa sau părerea de rău este

un sentient de mai lungă sau mai scurtă durata care nu mişcă conştiinţa decât pentru moment fără

hotărâre de prelungire sau exteriorizare decât prin fapte. Pocăinţa însă nu se reduce la o părere de

rău de tip platonic, subiectiv, ci se manifestă prin acte exterioare obiective prin înfrânare,

rugăciune cu alte cuvinte prin antrenarea întregii fiinţe a omului spre o viaţă nouă, spre viaţa în

Hristos. După cum se vede din cele de mai sus, duhovnicul are de a face cu sufletul penitentului.

Taina aceasta mare şi binefăcătoare o îndeplinesc în lume preoţii duhovnici, care trebuie să fie

înzestraţi cu însuşiri alese şi împodobiţi cu multe virtuţi spre a o îndeplini cu vrednicie.

„Slujitorii jeţului duhovnicesc al Bisericii şi servitorii lespezelor sale vii sunt duhovnicii”792

.

Slujba duhovnicului fiind una dintre lucrările cele mai grele şi mai pline de răspundere ale

preoţiei, cere duhovnicului însuşiri, calităţi şi aptitudini speciale. Fără asemenea însuşiri

duhovnicul nu va fi în stare să deschidă cetatea zăvorâtă a sufletului omenesc spre a face

primenirea şi curăţenia necesară în interiorul ei, după fiecare caz în parte.

În ceea ce priveşte aceste însuşiri putem spune că fiecare preot trebuie să se

învrednicească de acestea pentru ca în timpul misiunii sale de păstor de suflete şi mai ales ca

duhovnic să fie capabil de a păstori, sfătui şi conduce spre mântuire pe credincioşi, prin :

789 Pr. Prof. Sp. Cândea, Taina Sfintei mărturisiri ca mijloc de pastoraţie individuală, în Mitropolia Olteniei, anul

VIII nr. 6-7, Craiova, 1956, p. 316 790 Preot Nicodim Belea, Funcţionarea soterilogică şi educativă a Tainei Spovedaniei, în rev. B. O. R., An C, nr.

5-6, 1982 p. 480 791 Pr. Prof. C. Sârbu, Duhovnicul cunoscător de suflete, în rev. Mitropoliei Olteniei, an. IX, nr. 3-4, Craiova,

1957, p. 139 792 Firmilian, Mitropolitul Olteniei, Duhovnicul, în rev. Mitropoliei Olteniei an VIII, 1956, nr. 1-3, p. 4

a) Sfinţenia vieţii; moralitatea exemplară este cea dintâi condiţie a oricărui duhovnic793

.

Penitentul nu va avea încredere în puterile şi posibilităţile de ajutorare ale duhovnicului

decât atunci când el face dovadă prin propria sa viaţă că este cu adevărat un om al lui Dumnezeu,

un reprezentant real al lui Iisus Hristos în mijlocul credincioşilor. Un om profund credincios,

sincer, curat sufleteşte, curios şi cucernic. În faţa unui astfel de duhovnic penitentul

îngenunchează cu încredere deplină, îşi deschide toate porţile sufletului, îşi mărturiseşte toate

păcatele, îşi descarcă toate poverile şi îşi plânge toate păcatele. Penitentul se va ridica de sub

epitrahilul unui astfel de preot şi în urma unei astfel de mărturisiri, ca o făptură nou, ca un om

care a primit har şi putere dumnezeiască precum şi iertare deplină mulţumire sufletească

necesare pentru fericirea şi mântuirea lui. Din această cauză, „duhovnicii cu viaţă exemplară,

duhovnicii împodobiţi cu insignele sfinţeniei sunt mai căutaţi decât pietrele scumpe, mai poftiţi

decât privirea cea caldă, mai doriţi decât covoarele de aur, mai preţuiţi decât orice tezaur al lumii

trecătoare”794

. De aceea pentru credincioşi nici o jertfă nu este prea mare, nici o osteneală nu este

prea grea, nici o distanţă nu este de nestrăbătut şi nici o piedică de neînvins când este vorba de a

ajunge în faţa unui duhovnic, care prin viaţa lui dovedeşte sfinţenia şi desăvârşirea sa morală.

Credincioşii caută şi aleargă spre un astfel de duhovnic ca spre un izvor cu apă limpede şi rece,

ca spre un râu cu lapte şi miere pentru a-şi înviora şi îndulci viaţa plină de ispite, păcate şi clipe

amare prin care încearcă să răzbată.

b) O a doua cerinţă a duhovnicului este ştiinţa, sau cultura795

.

În întreaga sa activitate preotul este şi trebuie să fie un dascăl şi un învăţător iscusit dar

mai ales în taina spovedaniei duhovnicul trebuie să fie prin excelenţă un învăţător neîntrecut care

să fi în stare oricând să rezolve toate problemele pe care i le pun în faţă diferitele categorii de

credincioşi. Duhovnicul trebuie să cunoască foarte bine diferitele practici şi obiceiuri care

preocupă şi stăpânesc viaţa credincioşilor. Duhovnicul trebuie să susţină, să cultive, să

îmbogăţească şi să întărească tot ceea ce este bun, ceea ce este pozitiv, sănătos şi folositor

credincioşilor săi. „În acelaşi timp însă, duhovnicul trebuie asemenea unui grădinar harnic şi

iscusit să plivească, să dezrădăcineze şi să stârpească din grădina sufletului tot ceea ce este

vătămător dreptei credinţe, tot ceea ce este primejdios pentru mântuirea sufletească a

793 Pr. Prof. Sp. Cândea, Taina Sfintei Mărturisiri ca mijloc de pastoraţie individuală, p. 317 794 Ibidem, p. 317-318 795 Ibidem, p. 318

credincioşilor”796

. Învăţăturile ortodoxe, credinţele deşarte, magiile, superstiţiile şi toate

buruienile otrăvitoare din grădina dreptei credinţe trebuie combătute, distruse pentru ca în locul

lor să crească şi să se dezvolte învăţătura şi credinţa ortodoxă. Această lucrare grea şi complicată

nu poate fi îndeplinită în condiţii pe deplin satisfăcătoare decât de duhovnicul care stăpâneşte şi

posedă cunoştinţele timpului său şi care se cultivă neîntrerupt prin studii şi lectură, luminat şi

împodobit cu cultura şi obiceiurile epocii sale în care îşi desfăşoară activitatea pastorală. Din

această cauză unui duhovnic bin nu-i este suficientă numai cultura specifică, numai cunoaşterea

disciplinelor teologice, ci să încerce să fie mereu la curent cu progresul artelor, literaturii sau în

două cuvinte cultura laică. Numai un duhovnic împodobit cu asemenea cunoştinţe va fi în stare

să lămurească, să înveţe, să povăţuiască şi să ferească pe credincioşii săi de tot felul de rătăciri.

Un duhovnic cult şi deplin stăpân pe problemele care frământă viaţa credincioşilor are

posibilitatea să rezolve toate nedumeririle şi zbuciumările credincioşilor săi, din scaunul

spovedaniei. La aceasta va contribui şi cunoştinţele dobândite în timpul şi din experienţa vieţii

duhovnicului.

Duhovnicul trebuie să fie deci un om instruit, un om de cultură, un om cu orientări largi

în toate problemele vieţii şi cu om cu experienţă bogată.

c) Tactul pastoral şi prudenţa necesară duhovnicului

Tactul pastoral este o însuşire necesară duhoivnicului, mai bine spus unui bun duhovnic,

în toate lucrările sau activităţile preotului. Tactul pastoral îl face pe fiecare preot-duhovnic să nu

fie pripit, să nu se grăbească în atitudinile şi hotărârile sale, ci să cumpănească şi să cântărească

bine lucrurile pentru ca apoi să dea cele mai bune şi înţelepte sfaturi şi îndemnuri. Nici una din

lucrările preoţiei nu cere preotului mai multă linişte, seninătate, dragoste, răbdare şi indulgenţă

ca sau decât duhovnicia. „Aici preotul trebuie să fie prin excelenţă, părinte adevărat, plin de

iubire faţă de fiii săi duhovniceşti şi interesat în gradul cel mai înalt posibil de mântuirea lor”797

.

Liniştea sufletească şi seninătatea duhovnicului creează o atmosferă de intimitate, apropiere între

părinte şi fiul duhovnicesc care este indispensabilă unei mărturisiri bune şi complete. Această

intimitate dă naştere la un contact de ordin sufletesc, încredere totală, urmată de o destăinuire şi o

mărturisire fără rezerve. Răbdarea, bunătatea şi indulgenţa duhovnicului trebuie sp fie fără sau

peste măsură încât cuvintele, gesturile, privirile, mimica feţei să nu trădeze neliniştea, supărarea,

796 Ibidem p. 319 797 Ibidem, p. 319

mirarea sau enervarea preotului care sunt putem spune fatale. Duhovnicul trebuie să dea dovadă

tot timpul de prudenţă şi precauţie pentru ca să nu supere sau să ofenseze sau să jignească pe

nimeni. De asemenea trebuie avut în vedere că cel ce vine să se mărturisească este de o

sensibilitate deosebită şi orice intervenţie mai dură sau atitudine greşită poate fi interpretată de

penitent ca o jignire sau o încercare de a umili persoana sa. Numai un duhovnic care s-a

învrednicit cu asemenea virtuţi, pe care le-am arătat mai sus poate să facă din scaunul mărturisirii

sau al spovedaniei o adevărată baie spirituală din care cei care se mărturisesc ies curăţiţi,

tămăduiţi, îndreptaţi şi împăcaţi cu Hristos, care mai apoi îi inalţă sufleteşte şi-i pregăteşte ca în

zilele ce vor urma să fie înţelepţi, curaţi sufleteşte, fără gânduri rele şi oricând gata să lupte cu

păcatul şi ispitele.

Până aici am încercat să arăt importanţa pe care o are în această misiune, însuşirile cu

care duhovnicul trebuie să se împodobească, tocmai pentru a putea îndeplini cu precizie şi cu

responsabilitate deplină calitatea sau demnitatea sa de duhovnic. Un rol foarte important pentru

ca spovedania să se îndeplinească în condiţii cât mai bune şi spre folosul real al tuturor îl are şi

locul dar şi timpul în care aceasta se petrece.

„Condiţiile de decor sau de aspect exterior ale scaunului de spovedanie nu sunt lucruri de

neglijat. El trebuie pe deoparte să corespundă caracterului religios al mărturisirii şi să fie propriu

a facilita psohologiceşte întoarcerea penitentului, împăcarea şi unirea lui din nou cu Dumnezeu.

Aceste condiţii privesc îndeosebi locul şi timpul mărturisirii”798

.

Locul cel mai potrivit şi mai îndreptăţit pentru aşezarea scaunului de spovedanie este

biserica sau „casa lui Dumnezeu” pentru că aici vine omul să se întâlnească cu El şi să se

împărtăşească de harurile şi datoriile sale. Aici credincioşii îl caută şi-l găsesc pe Dumnezeu într-

un cadru vrednic de maiestatea Lui, pentru a-i cădea înainte şi a-i cere iertare pentru păcate şi

ajutor în tot ceea ce fac. „Deci în chip obişnuit mărturisirea păcatelor trebuie primită în biserică,

într-un loc, într-o strană, într-un sediu sau o catedră anume amenajată”799

. De asemeni în cazuri

excepţionale scaunul spovedaniei poate fi aşezat şi într-o casă cinstită, curată şi liniştită sau

cancelaria parohială unde să existe şi icoana Mântuitorului Hristos. Preotul trebuie să fie

îmbrăcat în toate veşmintele sau în caz excepţional cel puţin cu epitrofil şi felon. Atunci când

situaţia o cere, preotul trebuie să răspundă fără ezitare chemării credincioşilor lor aflaţi în nevoi

798 Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, 1995, p. 59 799 Ibidem, p. 60

ca: bolnave, pe patul de moarte sau în imposibilitate de a se deplasa la biserică. În ceea ce

priveşte timpul spovedaniei se ştie că preotul va spovedi oricând penitentul o cere dar cu o

pregătire prealabilă. Nu este recomandată situaţia când penitentul se află sub influenţa unor

factori ce denaturează valoarea spovedaniei sau efectiv nu este posibilă administrarea acestei

taine (cazuri în care „penitentul” se află sub influenţa alcoolului, stupefiante, etc sau când nu este

convins de valoarea acestei taine sau nu îşi dă acceptul deplin). După ce preotul s-a îngrijit ca

toate acestea să fie realizate şi după ce se face toată rânduiala specifică, urmează spovedania sau

mărturisirea efectivă a credinciosului.

Datoria cea dintâi a duhovnicului în scaunul mărturisirii este aceea „de a interoga, de a

pune întrebări penitentului spre a se edifica pe deplin asupra poziţiei morale, asupra gradului de

vinovăţie asupra păcatelor săvârşite de penitent”800

. Fiecare credincios va şti din învăţătura,

pregătirea şi predicile preotului – că duhovnicul nu pune aceste întrebări dintr-o curiozitate

bolnăvicioasă sau interese personale. Duhovnicul pune aceste întrebări pentru a cunoaşte

amănunţit gradul de vinovăţie al fiecărui penitent, de îmbolnăvire spirituală când acesta vine să

se spovedească.

Este lucru ştiut că numai atunci când duhovnicul cunoaşte amănunţit toate abaterile,

căderile şi patimile care au pus stăpânire pe viaţa penitentului, este în măsură să judece şi să

aprecieze ce anume trebuie făcut pentru îndreptarea morală a acestuia. Unii teologi au asemănat

această obligaţie a duhovnicului cu lucrarea medicului care trebuie să se intereseze în amănunt

de evoluţia bolii pacientului. Astfel duhovnicul nu poate să prescrie reţeta tămăduirilor sufleteşti

decât atunci când a ajuns să cunoască temeinic şi sigur boala penitentului. Din această cauză

duhovnicul nu trebuie să se mulţumească cu o spovedanie sumară a penitentului. Duhovnicul

adevărat pune întrebări şi trece fără grabă la analizarea întregii vieţi sufleteşti a penitentului.

Iar un părinte duhovnicesc devotat chemării de păstor sufletesc, „înţelept şi cu experienţă,

va sesiza imediat unde trebuie să insiste, unde este rana sufletească, unde este păcatul"801

şi

concentrându-şi eforturile va ajuta un suflet, va salva o viaţă.

În această privinţă preotul trebuie să ţină cont de cultură, de gen, de stare civilă, de vârstă,

de sensibilitatea individuală a fiecăruia etc. Într-un fel va interoga duhovnicul un intelectual şi

altfel va interoga pe un ţăran,într-un fel pe o femeie căsătorită şi în alt fel pe o tânără

800 Pr. Prof. Sp. Cândea, Taina Sfintei Mărturisiri, ca mijloc de pastoraţie individuală, p. 319. 801 Pr. Prof. Petru Rezuş, Duhovnicie şi psihologie, în rev. Glasul Bisericii, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1959, p. 45.

necăsătorită, şi în alt fel pe un copil. Limbajul pe care-l foloseşte şi întrebările pe care le pune

trebuie să se potrivească cu statutul fiecărui credincios în parte. Preotul care administrează

această taină nu trebuie să se grăbească sau să fie neatent la ceea ce spune credinciosul fiindcă

aceste lucruri denaturează valoarea spovedaniei.

O a doua fază în taina mărturisirii este aceea a „trezirii regretului în sufletul penitentului

pentru păcatele săvârşite”802

.

După ce prin mărturisire, prin întrebări şi răspunsuri s-a ajuns la arătarea tuturor

abaterilor, la cunoaşterea tuturor păcatelor, duhovnicul va trece la sublinierea gravităţii acestor

păcate. Duhovnicul trebuie să arate penitentului măsura în care el a jignit maiestatea lui

Dumnezeu, măsura în care a greşit faţă de Biserică, măsura în care a nedreptăţit sau pricinuit

dureri aproapelui său, sau măsura în care s-a greşit faţă de sine însuşi prin încălcarea poruncilor

dumnezeieşti sau poruncilor bisericeşti etc. Toate aceste sublinieri trebuie făcute cu scopul ca

penitentul să aibă ştiinţă şi conştiinţă clară asupra gravităţii păcatelor. Din această conştientizare

se va naşte apoi regretul sincer şi profund pentru toate păcatele săvârşite. „Regretul profund,

căinţa amară, părerea de rău sinceră, choar lacrimile de durere pentru păcatele săvârşite

alcătuiesc o condiţie esenţială pentru dobândirea absolvirii, a dezlegării penitentului”803

.

Duhovnicul n-are dreptul să acorde dezlegare în taina mărturisirii înainte de a constata existenţa

acestui regret sincer şi profund în sufletul penitentului. „În cumpăna iertării divine nu apasă

nimic atât de greu ca durerea profundă, care nu mai lasă credinciosului nici o linişte, nici o

mulţumire, nici o odihnă până nu dobândeşte iertarea după care însetează sufletul său.”804

O a treia fază în taina mărturisirii este aceea a „hotărârii şi promisiunii de a nu mai

săvârşi păcatele mărturisite”.805

Regretul pentru păcatele săvârşite trebuie să dea naştere totdeauna la hotărârea fermă,

dorinţa curată, voinţa neclintită de a nu mai repeta greşelile săvârşite. În acest sens penitentul

trebuie să facă promisiuni sincere că începând cu ceasul acela va lupta cu toate forţele sufletului

împotriva tuturor ispitelor. Dacă nu există această intenţie, dorinţă sau hotărâre, eficacitatea

mărturisirii se micşorează iar harul lui Dumnezeu nu copleşeşte întreaga fiinţă a penitentului.

802 Ibidem, p. 320 803 Ibidem. 804 Pr. Sp. Cândea, Contribuţii la conducerea pastorală a credincioşilor din oraşe, Sibiu, 1936, p. 249-250 805 Idem, Taina Sfintei Mărturisiri, ca mijloc de pastoraţie individuală, p. 321.

Următorul pas în desfăşurarea acestei taine se face prin fixarea canonului sau a

epistimiilor. Scopul acestor epistimii prescrise în scaunul de spovedanie nu este ispăşitor, adică

pentru a satisface justiţia divină aşa cum învaţă B.R-C. ci este spre îndreptarea penitentului. „În

scopul de spovedanie se urmăreşte ca scop final regenerarea sufletului”.806

Proporţionarea şi

dozarea canonului trebuie sp ţină cont de:

1. Însuşirile naturale ale temperamentului şi ale stării sufleteşti a penitentului sau cu alte

cuvinte individualitatea lui, mai ales în raport cu păcatul807

.

„După cum nu tuturor corpurilor li se prescrie aceeaşi doctorie sau dietă ci când una când

alta, după gradul şi natura bolii, tot aşa de variate sunt şi leacurile şi procedeele pentru

vindecarea sufletelor”808

.

Prin urmare canonul trebuie aplicat de la individ la individ sau adaptat diferit în funcţie

penitent.

2. De asemenea trebuie să se ţină seama de „nivelul moral”809

adică de gradul de virtute

şi de perfecţiune a penitentului venit la spovedanie. „Celor pioşi sau cucernici de exemplu li se

vor recomanda de preferinţă canoane cu caracter spiritual: meditaţii religioase, rugăciuni, lecturi

pioase, etc”810

.

3. Canonul trebuie prescris în raport cu „puterile penitentului”. În această situaţie nu se

vor impune mătănii unui penitent slab sau bolnav ci se va înlocui cu un alt fel de canon potrivit

cu puterea şi starea în care se află penitentul.

4. Se va ţine cont şi de „posibilităţile de viaţă şi relaţiile personale ale penitentului”.

Pentru ca epitimia să poată fi îndeplinită ea trebuie să fie în concordanţă cu condiţiile de viaţă.

Nu se poate prescrie ca şi canon rugăciunea zilnică îndelungată unui penitent care prin ocupaţia

sa nu poate săvârşi canonul.

5. Canonul prescris trebuie să fie posibil în mentalitatea personală a penitentului şi a

timpului actual. Canonul nu este potrivit de pildă dacă vrând să trezeacă ura şi sila faţă de păcat

coboară personalitatea omenească în proprii ochi ai penitentului.

6. La fixarea canonului se va avea în vedere felul, natura şi gravitatea păcatului precum şi

dispoziţia de îndreptare a penitentului.

806 Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, p. 229. 807 Ibidem, p. 230. 808 Sf. Grigorie cel Mare, Recular pastoralis liber, col. 49C 809 Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, p. 232 810 Ibidem.

De aici desprindem faptul că pentru un păcat greu trebuie să se dea un canon pe măsură,

iar pentru unul uşor, de asemeni. Aici se vor analiza împrejurările care hotărăsc gravitatea

păcatului şi se vor avea în vedere în general, poziţia socială şi familială, vârsta, gradcul de

publicitate al păcatului săvârşit, gravitatea şi însuşirile păcatului, motivul sau intenţia, momentul

şi împrejurările generale ale păcătuirii precum şi de momentul şi împrejurările generale ale

păcătuirii sau condiţiile înainte şi după păcat811

.

„Preoţi cu bogată lucrare şi experienţă pastorală mărturisesc că lucrarea pastorală

îndeplinită cu credinţă, cu zel fierbinte pentru slujirea Mântuitorului, e adânc simţită în propria

viaţă duhovnicească, dacă ceea ce face pentru fiii duhovniceşti, se face şi pentru propria

persoană"812

.

Sub presiunea greşelilor morale, conştiinţa creştinului este neliniştită, tulburată. Creştinul

îşi dă seama că s-a abătut din drumul desăvârşirii morale întrucât a nesocotit învăţătura

Mântuitorului, îşi dă seama că între el şi Hristos s-a interpus păcatul care dezorganizează viaţa

harică necesară pentru dobândirea mântuirii. De aici vine dorinţa fierbinte de a se elibera de

cătuşele morale ale păcatului ,de a-şi recâştiga curăţia morală şi de a se apropia din nou de

Mântuitorul. Pentru a-i ajuta pe credincioşi să se apropie de Mântuitorul preotul trebuie să fie

pregătit şi să respecte aceste norme sau sfaturi pe care înaintaşii noştri le-au lăsat în urma lor spre

folosul şi binele nostru.

Educaţia omului este una dintre cele mai nobile misiuni, educatorul continuând pe

Dumnezeu în opera de modelare a omului creat de el. În acest sens, lucrarea educaţiei este o

lucrare de mântuire, încredințată de biserică preotului duhovnic, iar, o importanţă deosebită

pentru vindecarea sufletelor o are Taina Spovedaniei, în care se dezvăluie măreţia şi puterea

slujirii preotului, înaintea căruia „îngenunchează şi cel cu diadema pe cap, de care se tem toţi... şi

sărmanul, care nu are nici cămaşă pe el",813

şi cel împovărat de păcate de moarte şi cel împodobit

cu virtuţi, căci şi acesta cât trăieşte nu e lipsit de păcate.

De duhovnic nu se poate lipsi nimeni. Iată ce scria, în acest sens, Calist şi Ignatie

Xanthopol : ,,Se va hotărî cineva să pornească pe drumul ce i se deschide în faţă, dacă nu l-a

cunoscut din cercare, fără un povăţuitor neînşelător. Nu se va porni cineva pe talazurile mării,

811 Ibidem., p. 236-238. 812 Diac. Prof. Orest Bucevschi, Viaţa lăuntrică a preotului şi lucrarea lui pastorală, în MO, anul VII, nr. 10-12,

octombrie-decembrie, 1955, p. 552. 813 Pr. Prof. Dr. D. Fecioru, Cuvânt înainte la „Despre preoţie", p. 11.

lipsit de un cărmaci priceput... Se va apuca atunci oare, de meşteşugul meşteşugurilor şi de

ştiinţa ştiinţelor şi se va porni pe calea ce duce la Dumnezeu şi pe marea nesfîrşită, sau va

îndrăzni să înceapă vieţuirea monahală, care s-a asemănat cu vieţuirea îngerească, adică nevoinţa

cu ea, şi va crede sieşi că va ajunge la capătul din urmă al ei, fără un povăţuitor şi acesta, oricine

ar fi el, se amăgeşte pe sine în chip nebunesc şi a rătăcit înainte de apune un început, ca unul ce

nu se nevoieşte după lege814

.

De aceea, necesitatea unui îndrumător duhovnicesc în viaţa morală se impune ca o lege

care nu permite nici o excepţie, mai ales în faza de început a vieţii duhovniceşti. Sfântul Nil

Ascetul spune: ״Pentru că şi în lucrurile evlaviei este o rânduială şi o înşiruire ca şi în oricare

altul şi trebuie pornit şi în această vieţuire de la început. Cel ce vrea să ţină seama de ordinea

vieţuirii, trebuie aşadar să nu meargă de la sfârşit spre început, ci să înainteze de la început spre

desăvârşire"815

.

Preotul duhovnic trebuie să asculte pe fiecare şi să găsească leacul potrivit pentru

vindecarea sufletului fiecăruia, și pentru aceasta el trebuie, să fie atent nu numai la gravitatea

păcatului, ci şi la condiţia sufletească a penitentului administrându-i canonul potrivit816

.

De aceea, și zice Sfântul Ioan, „canonul nu trebuie dat numai pe măsura păcatelor

săvârşite, ci după starea sufletească a păcătosului,... ca nu cumva căutând să ridici pe cel căzut

să-1 faci să cadă şi mai jos".

Sf. Ierarh atrage atenţia şi asupra unui alt aspect şi anume acela al nepăsării care vine din

aplicarea unui canon prea uşor pentru cel păcătos. „Păstorul de suflete", zice el, „are nevoie de

multă pricepere şi de mii de ochi, ca să vadă din toate părţile starea sufletească a păcătosului. Şi

după cum mulţi oameni se semeţesc şi-şi pierd nădejdea mântuirii, pentru că nu pot îndura

canoanele prea aspre, tot aşa sunt unii, care pentru că nu li s-a dat un canon pe măsura păcatelor

lor, ajung nepăsători, cu mult mai răi decât înainte şi săvârşesc păcate şi mai mari"817

.

În scaunul mărturisirii preotul are o putere pe care n-a dat-o Dumnezeu nici îngerilor şi

nici oamenilor. Au şi stăpânitorii pământului puterea de a lega; dar leagă numai trupurile. Însă

puterea de a lega a preoţilor, leagă suflete şi străbate cerurile. În scaunul mărturisirii preotul are

putere cât Dumnezeu. Când preotul rosteşte deasupra capului celui îngenuncheat în faţa sa ״Şi eu

814 Cele 100 de capete ale lui Calist şi Ignatie Xanthopol, 15, Filocalia, 8, p. 41. 815 Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, foarte trebuincios şi folositor, p. 183 816 Pr. Nicolae Chifăr, Preoţia după învăţătura Sf. Trei Ierarhi, p. 169-170 817 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, II, 4, p. 46.

nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată mie, te iert şi te dezleg de toate

păcatele tale"818

„iertare şi dezlegare se dă şi sus, în ceruri".819

La scaunul spovedaniei preotul ״ascultă cu răbdarea lui Hristos, iartă cu bunătatea şi

puterea lui Hristos, iubeşte cu iubirea lui Hristos, mustră cu blândeţea lui Hristos, pentru că prin

el lucrează Însuşi Hristos"820

.

Prin urmare, preotul duhovnic este cel dintâi chemat a se spovedi cât mai des, căci nu

poate orb pe orb să povăţuiască. Teognost, scriitor bisericesc din secolul al IX-lea, din

Constantinopol, sfătuieşte pe un preot zicând: ״Sârguieşte-te să rămâi nepătat în treapta în care ai

fost chemat, prin toată virtutea şi curăţia"821

.

Pe lângă faptul că trebuie să aibă o pregătire teologică şi o cultură laică bogată822

, pentru

a fi un bun duhovnic, preotul trebuie să fie şi un bun psiholog, cunoscător al tainelor sufletului

omenesc, ״să cunoască psihologia sexelor şi a vârstelor, pentru a putea administra cu maximă

eficienţă duhovnicească remediile sau epitimiile potrivite fiecăruia. Îndreptarea celor ce au căzut

în păcat trebuie făcută cu răbdare şi nădejde, cu dragoste şi convingere, nu cu silnicie sau cu

forţa"823

.

Taina Pocăinţei, implică actul mărturisirii, apoi al dezlegării şi al epitimiei. Ea este

administrată de către episcop sau preot, îndrepţăţiţi la aceasta prin hirotonia lor în treapta

respectivă. Pe lângă moralitate şi sfinţenie, preotul duhovnic mai trebuie să aibă şi ştiinţa

necesară. Preotul să fie înţelept, isteţ la minte, căci nu este vrednic de preot acela care ״pe lângă

evlavie n-ar avea şi multă înţelepciune". Ştiinţa preotului îi slujeşte mai întâi pentru expirarea

sufletului omenesc în cele mai intime cute ale sale, iar după ce i-a analizat sufletul se cere ca, cu

socotinţă şi destoinicie să-l uşureze pe acela cu învăţătură. Ştiinţa preotului duhovnic, numai

îngemănată cu o experienţă bogată câştigată în ani grei şi lungi îmbracă pe preot cu suma

aptitudinilor necesare pentru duhovnicie. În ceea ce priveşte deosebirea între preotul duhovnic,

de mir şi călugărul duhovnic, Sfintele canoane şi Dumnezeieştile Pravile îi privesc cu egală

importanţă şi de o egală valoare, dând chiar anatemei pe aceia care ar ocoli să se lase cuminecaţi

de un preot căsătorit, și preferând pe altcineva.

818 Molitfelnic, Buc. 1998, p. 60-61 819 Pr. Prof. Dr. D. Fecioru, Sublimitatea preoţiei, în Rev. G. Bisericii, 1988, nr. 3, p. 81 820 Pr. Drd. Viorel Sava, Preotul duhovnic şi Taina Spovedaniei, în ״Teologie şi Viaţă", serie nouă, anul III,

(LXIX), nr. 1-3, ianuarie-martie 1993, p. 35. 821Filocalia, vol. IV, trad. rom. de pr. prof. dr. D Stăniloaie, Sibiu, 1948, p. 255 822 Arhimandrit Iuliu Scriban, Chemarea preotului, p. 66. 823 Pr. Lect. Dr. Ioan C. Teşu, Preoţia creştină - ״artă a artelor" şi ״ştiinţă a ştiinţelor", p. 115.

Duhovnicul prin priceperea şi îndemânarea sa trebuie să fie asemenea medicului către

care se îndreaptă bolnavul cu toată încrederea, că îi va identifica boala şi îi va prescrie leacul

corespunzător. Un duhovnic bun este căutat ca şi un medic bun. Despre această pricepere şi

îndemânare a duhovnicului în tratarea penitentului, vorbesc Sfinţii părinţi, ai Sinodului VI

Ecumenic, în Canonul 102, când zic: ״Cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a dezlega şi a

lega, trebuie să ţină seama de calitate păcatului şi de aplicarea spre întoarcere a celui ce a

păcătuit şi astfel să dea bolii tratamentul potrivit. Drept aceea, cel ce dovedeşte pricepere

medicală în privinţa sufletului trebuie să cerceteze dispoziţia celui ce a păcătuit, să supravegheze

în ce chip se îngrij eşte el între timp de întoarcerea sa, de nu se împotriveşte medicului şi de nu

creşte rana sufletului prin întrebuinţarea doftoriilor puse asupra ei"824

.

După ce preotul duhovnic se pune la curent cu identificarea bolii şi după ce a dat sfaturile

şi îndemnurile necesare, urmează prescrierea reţetei medicale, prescrierea tratamentului curativ,

adică stabilirea canonului. Aici păstorul sufletesc are rolul de medic spiritual, fapt care reclamă

din partea duhovnicului însuşiri cu totul deosebite „căci oricât de grea şi anevoioasă ne pare arta

medicinii, tot mai greu este să studiezi şi să vindeci moravuri, pasiuni, vicii şi rele înclinări”825

.

Despre blândețea și priceperea de sfătuitor, necesare preotului duhovnic față de cele

aflate la spovedanie, Sf. Ioan Cassian dă exemplul unui tânăr ascet care se plânge sincer unui

bătrân ascet despre patimile care îl chinuie și acesta îl ceartă cu cuvinte aspre și îl disprețuiește

ca nepotrivit pentru monahism dându-i sfat să se căsătorească și să lase asceza. Înțelegând care e

greșeala duhovnicului bătrânul milostiv roagă pe Dumnezeu să dea aceeași patimă duhovnicului

după cum o avea tânărul. „Şi după ce el a terminat această rugăciune, a văzut un etiopian negru

stînd în faţa chiliei aceluia şi îndreptînd împotrivă-i săgeţi aprinse. Rănit neîncetat, bătrînul

alerga ca un nebun încoace şi-ncolo intrînd şi ieşind din chilie şi, cum nu putea ramîne locului, a

început să meargă pe acelaşi drum pe unde plecase acel tînăr. Când 1-a văzut părintele Apollo că

a înnebunit şi că este apucat de furii, a înţeles că fusese ţintuit de diavol în inimă cu acele săgeţi

aprinse şi că în el lucrează cu o căldură insuportabilă întunecarea minţii şi tulburarea simţirii...

Faţă de remuşcările de conştiinţă şi jenat de agitaţia ruşinoasă de care era cuprins, credea că

bătrînul i-a înţeles frămîntarea şi secretele inimii şi nu îndrăznea să răspundă nimic.” Atunci

bătrânul Apollo îl îndeamnă : «Întoarce-te în chilie, şi înţelege că până acum, necunoscut sau

824 N. Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. II, partea a Il-a, trad. rom. de N. Popovici, Arad, 1936, p. 488 825 Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt despre fugă, cap. 18, trad. rom. de pr. N. Donoş, Huşi, 1931.

dispreţuit de diavol, n-ai fost trecut de el în numărul celor pe care zilnic îi aţîţă şi care se luptă cu

el în gîndurile şi preocupările lor. După lungul şir de ani pe care i-ai trăit în acest cin, acestea

sânt primele săgeţi ale iui îndreptate împotriva ta, căci până acum n-ai avut ocazia în nici o zi să

le respingi sau să le înfrunţi. De aceea Domnul a îngăduit să fii acum rănit, pentru ca măcar la

bătrîneţe să înveţi a avea înţelegere pentru slăbiciunile altora şi din experienţa ta să ştii să te

cobori în sufletele firave ale celor tineri. Când ţi s-a prezentat un tînăr chinuit de ispitele

diavolului nu numai că nu l-ai înconjurat cu nici o mîngîiere, dar l-ai predat în mîinile diavolului,

aruncându-1 într-o deznădejde primejdioasă care, dacă depindea de tine, l-ar fi înghiţit în mod

grabnic. Dacă duşmanul l-a atacat pe el cu atîta putere, iar pe tine te-a dispreţuit, este datorită

faptului că-i vedea virtutea înnăscută în suflet şi se grăbea să i-o nimicească mai dinainte, cu

săgeţile lui aprinse, pizmuindu-i izbînda viitoare. A înţeles, fără îndoială, că e mai puternic decât

tine şi de aceea a socotit că trebuie să-l atace cu atîta furie. Învaţă aşadar din propria experienţă

să compătimeşti pe cei ce suferă şi să nu-i arunci în deznădejde nimicitoare pe cei în primejdie,

nici să-i îndîrjeşti prin cuvinte foarte tari, ci mai degrabă să-i întăreşti prin mîngîiere blânda şi

plăcută. Căci nimeni nu poate să rabde cursele diavolului, nici să stingă sau să înăbuşe

fierbinţelile trupului, care ard ca un foc adevărat, dacă nu-1 ajută harul lui Dumnezeu, care

ocroteşte şi întăreşte slăbiciunea noastră.”826

Epitimiile pe care le dă duhovnicul ca medic spiritual nu au caracterul de pedepse, și nici

canoanele Soboarelor Ecumenice, locale şi ale Sfinţilor Părinţi nu văd în epitimii o satisfacţie ci

toate le numesc precis ״medicamente morale"827

.

Una dintre cele mai de seamă îndatoriri ale duhovnicului, priveşte atitudinea sa după

spovedanie. Este vorba de secretul mărturisirii, care a făcut parte integrantă totdeauna din Taina

Spovedaniei. Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 34 şi Sfântul Nichifor Mărturisitorul, în

canonul 28, opresc să se dea în vileag cele ce ştie duhovnicul din scaunul mărturisirii. Violarea

acestui secret constituie nu numai o înjosire a duhovnicului, dar îl duce şi sub pedeapsă canonică.

Canonul 120 al Nomocanonului, în 228 de titluri spune următoarele: ״Părintele spiritual, dacă

descoperă cuiva păcatul mărturisit de cineva, să fie supus epitimiei; să fie pedepsit trei ani şi

lunar numai o dată să se cuminece şi în fiecare zi să facă 100 de metanii". Astăzi, violarea

secretului mărturisirii atrage după sine depunerea, din partea legilor bisericeşti în vigoare. Un

826 Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, XIII, - Partea I , A doua convorbire cu Părintele Moise, în

Scrieri alese, col. PSB, vol. 57, p. 337-339. 827 Can. 102. al Sin. VI ec; Can. 8 al Sf. Grigorie de Nissa.

asemenea preot compromite întreaga acţiune de zidire a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ şi a

mântuirii oamenilor încredinţaţi lui.

Dincolo de problema secretului spovedaniei, problema îndrumătorului duhovnicesc şi a

ucenicului este însăşi problema mântuirii şi a educaţiei morale a creştinilor, problema centrală a

creştinismului. Ea ocupă un loc de frunte în scrierile Sfinţilor Părinţi, scrieri cu caracter educativ.

Și dacă fiecare creştin este chemat să fie un exemplu de viaţă creştină, cu atât mai mult

este chemat la aceasta preotul, ca unul ce este îndrumătorul duhovnicesc al credincioşilor săi.

Caracterul religios-moral bine conturat al îndrumătorului duhovnicesc, ״constituie una din

condiţiile principale pentru formarea caracterului credincioşilor"828

.

Nici o altă slujire nu angajează şi nu obligă la conformitate între om şi chemarea sa, între

cuvânt şi faptă, ca misiunea de preot şi îndrumător. Calităţile fizice şi intelectuale nu pot să

înlocuiască niciodată pe cele morale, care se cer în mod obligatoriu şi necondiţionat, oricare ar fi

celelalte însuşiri ale preotului. ״ El trebuie să slujească mai ales cu viaţa, cu inima, şi cu purtarea

sa"829

.

Sfântul Vasile cel Mare, marele îndrumător şi organizator al monahismului, cere

stareţului, adică îndrumătorului duhovnicesc al călugărilor, să aibă o viaţă şi o conduită

ireproşabilă. Viaţa lui să fie legea cea vie a ucenicilor săi. Să fie tâlcuirea adevărată a

îndrumărilor verbale date ucenicilor săi ״Să fie împodobit cu virtute pentru a zidi duhovniceşte

pe cei ce trăiesc în jurul lui".

Aşadar, înainte de a cere ceva ucenicilor săi, de a cere lepădarea de păcat şi râvna pentru

virtute, preotul ca îndrumător urmând pilda Sfinţilor Apostoli şi Sfinţilor Părinţi, trebuie ca el

însuşi să ofere ceva credincioşilor prin viaţa sa şi abia după aceasta să la înfăţişeze şi anumite

pretenţii.

Preotul nu este preot şi îndrumător numai în Biserică ci şi în viaţa lui familială,

particulară şi socială. Misiunea lui nu există doar la Altar şi amvon, ci ea se săvârşeşte" cu timp

şi fără timp" în orice împrejurare şi loc s-ar găsi. Preotul, deci, în calitate de învăţător şi în

calitate de păstor duhovnicesc este în slujba faptei, a împlinirii învăţăturii morale a

Mântuitorului.

828 Pr. Prof. dr. D. Belu, Calităţile de îndrumător duhovnicesc ale Sfântului Apostol Pavel, p. 570 829 Pr. Prof. dr. T. M. Popescu, Sfinţenia şi răspunderile preotului, p. 163-164

Virtuţile sunt absolut necesare, pentru îndrumătorul duhovnicesc, dar pe lângă aceste

însuşiri, care constituie evlavia creştină, un bun îndrumător are nevoie şi de alte însuşiri

caracteristice conducătorului de suflete.

Deoarece conducerea sufletelor este după Sfântul Grigorie teologul ״ arta artelor şi ştiinţa

ştiinţelor", însuşirile duhovnicului au o importanţă foarte mare. Sfinţii Părinţi le menţionează

mereu. Astfel duhovnicul trebuie să fie: un om destoinic, stăpân pe sine, calm, plin de grijă ca un

părinte, înzestrat cu un pronunţat spirit de observaţie şi putere de discernământ.

Conducerea sufletelor are nevoie de oameni de caracter, hotărâţi, energici, dar cât mai

înzestraţi cu putere de acomodare când are de lucrat cu fiecare suflet în parte. Mare parte din

succesul pastoraţiei se datorează tactului şi metodei folosite. Pentru aceasta îndrumătorul trebuie

să cunoască temeinic Sfânta Scriptură în care se găsesc descoperite căile virtuţii. Pe lângă

acestea are nevoie de o pregătire teologică, pedagogică, psihologică şi o bună orientare în

domeniul culturii generale.

La început, atât episcopii cât şi preoţii prin însuşi actul hirotoniei, dobândeau calitatea

sau starea harică pe baza căruia şi prin putere puteau administra Taina Spovedaniei. Această

stare a durat până târziu când au început a fi hirotoniţi în treapta de preoţi şi persoane sub vârsta

de 30 de ani, precum şi unele care nu corespundeau întrutotul pentru întreaga lucrare la care erau

îndatoraţi ca preoţi. De acea s-a introdus o nouă rânduială şi anume de a nu li se permite tuturor

preoţilor să administreze spovedania îndată după hirotonie, ci numai după trecerea unui timp

oarecare, necesar pentru formarea corespunzătoare şi pentru maturizarea celor prea tineri, ca

astfel dobândind experienţa şi ajungând la o conştiinţă superioră a misiunii preoţeşti, să poată

admnistra în mod corespunzător Taina Spovedaniei830

. Ei au starea harică necesară pentru a fi

duhovnici, dar nu au încă priceperea necesară pentru a săvârși cu înțelepciune această Sfântă

Taină, și pentru acest motiv sunt opriți de a o săvârși un timp cât apreciază ierarhul.

Când se socoteşte după aprecierea episcopului, că preotul, oprit de la săvârşirea

spovedaniei, a ajuns la maturitatea necesară pentru administrarea ei, i se ridică această oprelişte

şi i se conferă dreptul de a o administra, folosindu-se în acest scop de o ierugie specială numită

,,Duhovnicia’’ sau ,,Facerea duhovnicului’’ 831

.

830 Pr. Eugen Drăgoi, Îndrumarul Duhovnicului, Editura Episcopia Dunării de Jos, Galaţi, 2000, p. 101 831 Ibidem, p. 102

În general, Sfinţii Părinţi insistă foarte mult asupra răspunderii pe care o au episcopii

pentru cei pe care îi hirotonesc, căci ei sunt destinaţi a fi îndrumători duhovniceşti, și au o

răspundere foarte mare pentru credincioşi. Ei sunt datori a se ocupa de educaţia creștinilor nu

numai în virtutea iubirii creştine; prin alegere, hirotonie şi instalare primite cu libera sa voie,

îndrumătorul devine răspunzător în faţa lui Dumnezeu de mântuirea şi desăvârşirea ucenicilor săi

şi deci este obligat să se ocupe de educaţia lor.

Și dacă unul din ucenici va cădea în păcat din cauză că îndrumătorul nu l-a povăţuit cum

trebuia, se ştie că sufletul acelui ucenic se va cere din mâinile lui mai ales dacă a făcut aceasta nu

din neştiinţă ci din nepăsare, din comoditate şi din lipsă de grijă pentru el.

Îndrumătorul este acela care îndrumă şi ajută mereu pe ucenic pentru a-l apropia cât mai

mult de Dumnezeu şi de trăirea poruncilor sale. Este vorba despre o creştere reală şi personală a

ucenicului în comuniune cu îndrumătorul său spre comuniunea cu Dumnezeu.

Există așadar două feluri de duhovnici. Cei dintâi sunt toţi preoţii, bineînțeles, aceia

cărora li s-a citit de către episcop o hirotesie specială, care le dă dreptul să asculte mărturisiri să

lege si să dezlege. Cei din a doua categorie sunt părinţii duhovniceşti, care fără Hirotonie, sunt

totuși meniţi să sfătuiască duhovniceşte poporul lui Dumnezeu.

În scaunul duhovnicesc preotul este model, nu legislator, de aceea canoanele pe care se

întemeiază preotul sunt orientative, ele putând fi atenuate, aplicându-se la cazuri concrete,

diferite unele de altele. Cu unii preotul le aplică în literă, cu alţii în spirit, pentru unii ele fiind

neînduplecate iar pentru alţii mai blânde. Duhovnicul are puterea să aprecieze.

Calităţile necesare părintelui duhovnicesc

a. Calităti sacerdotate și morale

S-a pus de nenumărate ori întrebarea dacă duhovnicul trebuie să fie şi preot? Sau poate să

fie şi un simplu monah? Dar aici s-au confundat cele două feluri de mărturisire: spovedania

păcatelor în vederea primirii dezlegării păcatelor şi destăinuirea gândurilor în vederea primirii

unei povăţuirii sau îndrumări duhovniceşti. Marii trăitori, cum a fost Sfântul Antonie cel Mare şi

alţii asemenea lui, n-au fost consacraţi ca fiind preoţi, dar au avut în jurul lor o adevarată şcoală

de îndrumare duhovnicească. Unii dintre bătrânii vestiţi au ajuns sfătuitori, chiar ai episcopilor.

Trebuie să observăm că însăşi preoţia sacramentală nu este suficientă pentru ca cineva să devină

părinte duhovnicesc, în sens de duhovnic. Abia prin hirotesie, duhovnicul primeşte încuviințarea

și duhul priceperii, ca să-și chivernisească cu vrednicie îndeltnicirea sa şi să mântuiască cu

întelepciune sufletele păcătoşilor. Arhiereul care acordă duhovnicia constată că respectivul preot

este "plin de tot harul".

Astfel, Sf. Grigorie de Nazianz arată că ,,trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţ

pe alţii. Să fiu eu înţelept ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu

eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii"832

. Sau în

altă parte: "când încă nu a ajuns în duh, Biserică a Dumnezeului celui viu (2 Cor. 6, 16) şi locaş

al lui Hristos!"833

.

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbind despre Preoţie spune că: "Preoţia se săvârşeşte pe

pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti". Precizează apoi că, pentru o astfel de slujbă ,,preotul

trebuie să fie atât de curat, ca şi cum ar sta chiar în cer, printre puterile îngereşti [...]. Sufletul

preotului trebuie să fie mai curat decât înseşi razele soarelui, pentru ca Duhul cel Sfânt să nu-l

părăsească niciodată şi ca să poată spună: ,,Iar de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în

mine" (Gal.2, 20)"834

.

Sfântul Grigorie Dialogul pretinde că aceia care nu împlinesc prin practica vieţii ceea ce

au învăţat prin studiu să nu îndraznească să primească slujba de păstor. El constată cu

amărăciune: ,,Nimic nu e mai vătămător în Biserică, decât acela care trăind o viaţă stricată, are

numele şi slujba sfinţeniei"835

.

Pentru Sfântul Simeon Noul Teologul cel ce ,,n-a primit Botezul Duhului, nu s-a născut

la viaţa duhovnicească; în ce priveşte harul, el este inexistent, nu e în stare de nimic, mai cu

seamă de a naşte copii duhovniceşti, nefiind încă născut"836

, căci ״Dacă orb pe orb va călăuzi

amândoi vor cădea în groapă" (Mt.15, 15).

În contextul celor de mai sus, Sfântul Apostol Pavel ,,schiţează în trăsături foarte simple,

dar foarte categorice liniile virtuţii unei figuri sacerdotale"837

, precizând că: ״Se cuvine dar ca

episcopul838

să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, cuviincios, iubitor de

străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedesprins să bată, neagonisitor de câstig urât, ci

832 Sf. Grigorie din Nazianz, Despre Preoţie, LXXI, p. 199. 833 Ibidem, XCVII, p. 212. 834 Sfântul Ioan De Gură, Despre Preoţie, III, 2 şi VI, 2, p. 57 şi 123. 835 Sf. Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea Regulei Pastorale, 1996, p. 33. 836 Irenee Hausheer, Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul Creştin, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p.

71. 837 Pr. prof. Petre Vasilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor de suflete, Bucureşti, 1934, p. 155. 838 În această epocă, numirea de episcop, ca şi cea de preot, desemna în general pe conducătorii Bisericii, din

aceste două grade ierahice deosebite. Episcopul rezumă într-o noţiune superioară preoţia în general; după termenul

de preot sau sacerdot face acelaşi serviciu.

blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chevernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată

bunacuviinţa; căci dacă nu va purta grijă de casa sa, cum va purta grijă de Biserica lui

Dumnezeu?" (1 Tim. 3, 2-5; vezi şi Tit. 1, 5-8).

Însuşirile morale la care face referire Ap. Pavel se pot împărţi în două categorii:

a. prima se referă la ţinuta preotului, referindu-se la castitatea conjugală: iubitor de bine,

cuvincios, blând, paşnic.

b. o a doua categorie se referă la un grup de virtuţi: înţelepciune, cumpătare, tărie, caritate

sau altruism. Dintre virtuțile dohovnicului cea mai mare este "Dragostea" (1 Cor. 13, 13).

Sfântul Grigorie din Nazianz afirmă: ,,Cel căruia i s-a încredinţat păstorirea credincioşilor

nu trebuie numai să nu fie rău, ci trebuie să strălucească şi în bine, potrivit poruncii care spune

,,Să se abată de la rău şi să facă binele" (Ps. 36, 27). Nu trebuie numai să şteargă din sufletul său

pildele cele rele, ci să întipărească în el şi pe cele bune, în aşa fel încât să covârşească pe

credincioşii săi cu virtutea mai mult decât îi depăşeşte cu dregătoria. Nu trebuie să cunoască

hotar binelui şi propăşirii în bine: şi nici sa nu se uite mai mult la câştigul binelui săvârşit decât

la paguba ce-o are de pe urma binelui pe care a evitat să-l facă, ci să facă întotdeauna din binele

săvârşit, treaptă pentru paşii următori".

b. Calități intelectuale

Pe lângă o viaţă de sfinţenie, preotul duhovnic trebuie să posede şi o temeinică pregatire

teologică şi profană, prin care să aibă un larg orizont de cunoaştere. Iată de ce preotul trebuie să

fie bine informat. Fiecăruia dintre credincioşii săi trebuie să-i vorbescă pe limba lui. Să fie cult

cu cei culţi, să fie simplu cu cei simpli, dar simplitatea lui, spre deosebire de a credinciosului

simplu, să izvorască dintr-o mare cultură, să fie o înălţime care se adaptează, nu pur şi simplu

pentru o simplitate-simplă. Cu acesta nu l-ar putea ajuta pe cel simplu, căruia îi este de ajuns şi

nefolositoare propria lui simplitate. Desemenea, preotul duhovnic trebuie să fie şi un bun

cunoscator al Bibliei, şi al învăţăturilor de credintă şi a normelor bisericeşti privitoare la viaţa

creştină, cunoştinţe pe care trebuie să le împrospăteze permanent. Desemenea, duhovnicul

trebuie sa fie cunoscator al misticii creştine, şi să aibă o judecată dreaptă, aceasta numindu-se

discernământ. Viaţa creştină implică mai mult decât simpla luare la cunoştinţă a binefacerilor

pentru mântuirea vieţii, morţii şi învierii lui Hristos.839

839 Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire, p. 55.

„Discernământul este capacitatea de a percepe intuitiv secretele inimii, de a înţelege

profunzimile ascunse ale fiinţei de care de cele mai multe ori, noi înşine nu suntem conştienţi ...

Este o putere mai mult duhovnicească decât psihică; fiind un fruct al harului dumnezeiesc ce

presupune o rugăciune atentă şi o luptă ascetică fără odihnă"840

.

Sfântul Grigorie din Nazianz combate ignoranţa şi neştiinţa clericilor: ,, la noi atât de

mult s-a neglijat lucrul acesta ... şi stăm atât de prost, încât cei mai mulţi dintre noi, ca să nu zic

toti, ... pe când încă gângăvim copilăreşte, înainte de a fi intrat în curţile cele dumnezeieşti,

înainte chiar de a cunoaşte numele sfintelor cărţi ... - ca să nu spun înainte de a ne fi spălat

noroiul şi întinăciunile sufletului, pe care păcatul le-a întipărit în noi - ... îndată ne credem

înţelepţi, ne credem dascăli, ne credem sublimi în lucrurile dumnezeieşti, ne credem întâi între

cărturari şi legiuitori, ne numim pe noi înşine oameni cereşti şi cerem să ne spună oamenii

,,Rabi"841

.

Sf. Ioan Gură de Aur, arată: "când începe lupta pentru credinţă şi când toţi luptă cu

argumente din aceleaşi Scripturi...Credincioşii care nu sunt destul de întăriţi în credinţă, dacă ar

vedea că povăţuitorul lor este înfrânt şi că nu mai poate răspunde celor potrivnici, nu pun

înfrângerea pe seama neştiinţei lui, ci pe seama şubrezeniei învăţăturii. Şi astfel, din pricina

neştiinţei unui singur om, este aruncat poprul cel mult, în cea mai adâncă prăpastie a

pierzării"842

.

Cunoştinţele duhovnicului în domeniul psihanalizei şi psihoterapiei, îl vor ajuta să

descopere interfeţele acestora cu Spovedania, dar şi superioritatea celei din urma faţă de cea

dintâi. Pe lângă toate acestea, de capătâi este viaţa în Hristos, care duce la experienţă. Și nu în

cele din urmă, duhovnicul trebuie să fie purtător de duh dupa cum spune Sfântul Vasile cel Mare.

"Dacă tu vrei să renunţi la lume - zice Sfântul Simeon Noul Teolog - şi să înveţi a trăi

după Evanghelie, nu te da pe mâna unui dascăl fără experienţă sau robit de patimi, ca nu cumva

să desprinzi de la el în locul vieţii evanghelice, o viaţă drăcească. Căci învăţătura dascălilor buni

este bună, iar a dascălilor răi este rea"843

.

Toată această punere în lucrare a calităţilor, are o singură finalitate: sporirea

duhovnicescă a ucenicilor. Părintelui duhovnic i se cere mult discernământ, pentru că numai aşa

840 Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Ed. Asociaţia creştină Christiana, Bucureşti, 1996, p. 65-66. 841 Sfântul Grigorie de Nazianz, Despre Preoţie, XLIX, p. 185. 842 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, IV, 9, p. 111-112. 843 Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, Alba Iulia, 1996, p. 52.

va putea lua atitudini, dupa situaţia sufletescă a ucenicului, alternând blândeţea cu asprimea,

indulgenţa cu exigenţa si flexibilitatea cu inflexibilitatea, în așa fel că rostul duhovnicului nu se

mărgineşte numai la cel de învăţător şi de sfătuitor, tradiţia socotindu-l în unanimitate și cu

adevărat doctor, care poate tămădui de bolile sufletului și pe cel care se lasă în grija sa, făcându-l

deplin sănătos.

5.6.2. Parohia - spaţiul principal al misiunii preotului

Prima referinţă istorică a termenului ״enorie" [parohie] provine dintr-o scrisoare a

Sfântului Grigorie al Nyssei (secolul IV) către Flavian: ״Şi cineva a făcut cunoscut că el petrece

în enoria din munte" (PG 46, 1001A). Acest text face o distincţie între ״enoria" şi ״ekklesia", pe

care o identifică cu episcopia. Cu sensul de mică zonă unde locuiesc creştini, termenul se

întâlneşte în aceeaşi epocă şi la Sfântul Epifanie al Salaminei Ciprului: ״Care locuieşte în enoria

ierusalimiteană Elevteropolis, dincolo de Hebron" (PG 41, 677C). Ceea ce astăzi se numeşte

ekklesia", fiindcă abia mai târziu s-a״ enoria" se exprimă în Noul Testament cu termenul״

realizat fragmentarea unei Biserici locale sub conducerea unui episcop în ״enorii" aflate sub

conducerea unor prezbiteri.

În realitatea ortodoxă, cea mai mică unitate a vieţii bisericeşti este enoria (parohia). Ca

adunare (sinaxă) euharistică a credincioşilor, orice parohie apare — desigur în strânsă legătură cu

episcopia de care aparţine în mod organic — ca ״Biserică catolică" într-un loc şi timp concret.

Credinciosul trăieşte taina Bisericii în viaţa şi practica parohiei lui, în care sfinţindu-se şi

luptându-se se uneşte cu Hristos şi cu fraţii lui în Hristos, realizând în mod continuu existenţa lui

în Hristos, eclezialitatea lui. Prin urmare, discursul despre parohie şi viaţa ei este în esenţă un

discurs despre Biserica însăşi şi despre prezenţa ei în lume.

Încă din epoca apostolică formarea vieţii bisericeşti-parohiale a luat caracterul unei

teocraţii depline. Desigur, trebuie precizat că acest caracter teocratic al vieţii bisericeşti nu poate

avea nimic comun cu papismul sau cu ״teocraţia" musulmană. Fiindcă el n-a fost niciodată

înţeles ca o clericocraţie sau antropocraţie feudală, ci ca o aristocraţie. Teocraţia ortodoxă

romeică este cea pe care o exprimă într-un mod unic două expresii liturgice extrem de

importante, care răsună încontinuu în urechile fiecărui creştin ortodox: a) ״Unul Sfânt, Unul

Domn Iisus Hristos" şi b) ״pe noi înşine şi unul pe altul şi toată viaţa noastră lui Hristos

Dumnezeu să o dăm". Dacă legăm prima expresie cu locul apariţiei ei, adică mediul iudaic şi

elino-romeic [bizantin], atunci vom conştientiza foarte limpede sensul ei foarte profund. Domnul

Poporului lui Dumnezeu, al Bisericii, nu este un cezar lumesc oarecare, căruia i se predau şi

supun credincioşii, ci Stăpânul veşnic Hristos, Domnul şi Dumnezeul, şi Eliberatorul întregii

noastre vieţi.

Constituirea parohiei şi a întregii vieţi bisericeşti se face cu un singur scop, unic şi

invariabil: îndumnezeirea [theosis] membrilor ei. Acest scop trebuie să rămână neschimbabil de-

a lungul veacurilor. Schimbarea eventuală a scopului înseamnă automat alienarea parohiei şi

decăderea ei într-o grupare lumească (asociaţie, corporaţie etc.), astfel încât ea îşi pierde

caracterul de Biserică. Ne grăbim, desigur, să afirmăm că în Ortodoxie această înstrăinare a

parohiei nu e cu putinţă, chiar şi dacă s-ar găsi clerici care privesc comunitatea parohială în chip

lumesc şi activează în afara tradiţiei ortodoxe. Ei stau însă în tradiţia ortodoxă dacă rămân

părinţii, duhovnicii şi învăţătorii credincioşilor, iar cuvântul lor se aude din cărţile liturgice, imne

şi cateheze. O hrană zilnică a celor care participă la cultul parohiei (iar acest lucru apare mai

limpede într-o mănăstire) este cuvântul părintesc oferit ca rugăciune şi imn de adorare. Numai

dacă va tăcea cuvântul scripturistic (profetic şi apostolic) şi patristic, numai atunci există

pericolul să dispară orientarea corectă şi scopul vieţii bisericeşti. Mai exact, atunci când se

deschide calea interpretărilor individuale şi a marginalizării cuvântului sfinţilor şi astfel pleroma

credincioşilor e îndrumată spre protestantism.

Comunitatea parohială mărturisitoare poate aduce omul în comuniune cu Dumnezeu

întrucât acesta intră în comuniune cu cei ce cred în El. Creştinismul prezintă interes real pentru

omul de astăzi în măsura în care prezintă mesajul lui Dumnezeu Cel personal, viu şi iubitor, Care

singur poate salva omul aici şi-n veşnicie, comunicându-i viaţa şi o iubire eternă cum nu i-o pot

oferi nici bunurile materiale, nici ideologiile moderne şi nici religiile orientale impersonale şi

face aceasta întrucât îl ajută pe om să trăiască aici şi acum prezenţa anticipată a acestei iubiri în

comunitatea Bisericii, în comunitatea celor credincioşi.844

Credinciosul se integrează în viaţa parohiei ca să se vindece de boala inimii lui,

reorientând-o şi făcându-se ״templu"-sălaş al Duhului Sfânt. Medic în acest proces terapeutic

este părintele duhovnicesc, clericul. Aici se arată ce delicată temă e Preoţia. Preotul este înţeles

astăzi drept slujitor sau lucrător social şi se nesocoteşte opera lui principală, care este cea

844 Pr. Prof. dr. Valer Bel, Misiune, Parohie, Pastoratie. p. 47.

terapeutică. Aceasta însă presupune vindecarea vindecătorului însuşi, după cum zice Domnul:

Doctore, vindecă-te pe tine însuţi" (Lc 4, 23). Medicul nu vindecă simplu cu rugăciuni, aşa cum״

chirurgul nu vindecă citind bolnavului texte medicale, ci prin operaţie, printr-o intervenţie

medicală. Clericul vindecat vindecă prin aceea că îi învaţă pe fiii lui duhovniceşti modul

vindecării şi devine ״îndrumător" şi ״catehet" al lor în baza experienţelor lui. Parohia care nu

învaţă modul vindecării, ci se ocupă cu alte lucruri şi scopuri, nu poate să mântuiască, să

călăuzească la îndumnezeire şi nu-şi are, ortodox vorbind, o raţiune a existenţei ei. în acest punct

stă toată problema parohiilor noastre. Dacă sunt aşezăminte de vindecare (terapie) a

credincioşilor sau se ocupă doar cu slujbele religioase sau cu opere de pietate, acţiuni de

binefacere, în timp ce inima omului rămâne neatinsă şi nevindecată de patimi şi de rele. De aceea

Sfântul Grigorie Teologul dă o atât de mare importanţă păstorului vindecat care poate să devină

călăuză a altora în vindecare, aşa cum o spune în celebrele lui cuvinte: ״Trebuie să fie mai întâi

curat şi apoi să cureţe; să fie înţelepţit şi apoi să înţelepţească; să devină lumină şi apoi să

lumineze; să se apropie de Dumnezeu şi apoi să-i aducă şi pe alţii; să fie sfinţit şi apoi să

sfinţească; să conducă cu mâinile şi să sfătuiască cu pricepere"845

.

Scopul vieţii parohiale nu este, cum s-a subliniat şi în alte puncte, asigurarea unor

mijloace materiale suficiente (biserici grandioase, instalaţii construite cu cele mai recente şi mai

performante echipamente etc.), ci zidirea trupului în limitele parohiei a vieţii Bisericii noastre,

strângerea fraţilor risipiţi într-o turmă, creşterea poporului lui Dumnezeu ca Biserică. De altfel în

limbajul Ortodoxiei ״parohia" nu e un simplu termen geografic. Ea diferă calitativ de un sector al

mecanismului de stat (civil, social etc.). Or tocmai aici este punctul cel mai sensibil în care se

comite o eroare enormă din partea organelor de stat care, atunci când nu au o gândire

bisericească, văd parohia din prisma administraţiei politice şi-şi imaginează alcătuirea ei în chip

asemănător cu ceea ce are loc în diferitele unităţi ale organizării politice.

Mântuitorul Iisus Hristos a anticipat structura sacramentală şi de comuniune a Bisericii

întrucât a ales pe cei doisprezece Apostoli şi i-a pregătit să devină părinţii spirituali ai noului

popor al lui Dumnezeu spre care i-a și trimis ulterior. Pe cei doisprezece Apostoli Mântuitorul i-a

ţinut în jurul Său şi, timp de trei ani i-a învăţat tainele Împărăţiei cerurilor (Mt. 13,11; In. 15,15).

În Euharistie îşi primeşte sensul real şi adevărat şi alegerea şi trimiterea Apostolilor. Căci abia

prin săvârşirea Euharistiei Iisus dă comunităţii viitoare specificul ei. Euharistia este evenimentul

845 Sf. Grigorie din Nazianz, Despre Preoţie, LXXI, p. 199.

specific al Bisericii care o ridică inconfundabil deasupra oricărei comunităţi religioase, unind pe

credincioşi în modul cel mai strâns cu Sine şi întreolaltă.846

De aceea Apostolul Pavel arată că

Biserica este trupul lui Hristos, iar creştinii sunt mădulare ale acestui trup: "Iar voi sunteţi trupul

lui Hristos şi mădulare fiecare în parte" (1 Cor. 12,27). "El este capul trupului, al Bisericii"

(Col. 1,18). "Că după cum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au aceeaşi

lucrare, tot aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare ne suntem mădulare unii

altora, având însă daruri felurite, după harul ce ni s-a dat. (Rom. 12, 4-5).

Parohia şi viaţa ei sunt determinate euharistic, având drept bază şi punct de plecare Taina

dumnezeieştii Euharistii, care lucrează divino-umanizarea membrilor ei, care constituie

mădularele Trupului Domnului. Centrul primordial al parohiei este Sfântul Altar. Evenimentul ei

primordial este săvârşirea dumnezeieştii Euharistii. Această Taină trebuie să pună în mişcare şi

să modeleze întreaga viaţă a parohiei şi a fiecăruia dintre credincioşii ei. Participarea poporului

lui Dumnezeu la dumnezeiasca Euharistie nu e o chestiune particulară a fiecărui credincios, ci o

realizare a comuniunii lor în Hristos. E vorba de zidirea trupului bisericesc în care cel încorporat

trăieşte taina mântuirii. Este foarte elocventă în acest punct o rugăciune a celei mai vechi

Liturghii a Bisericii: ״Binefăcătorule şi împărate al veacurilor şi Ziditor a toată creaţia, primeşte

Biserica Ta pe care ai câştigat-o prin Hristosul Tău; împlineşte fiecăruia cele de folos, du-i pe

toţi la desăvârşire şi fă-ne vrednici de harul sfinţirii Tale, adunându-ne în Biserica Ta sfântă,

sobornicească şi apostolească" (Liturghia Sfântului Iacob Fratele Domnului).

Biserica creştină se menţine în starea ei de comunitate prin mărturisirea aceleiaşi

credinţe, comuniunea euharistică, slujirea reciprocă şi solidaritate. Forma cea mai concretă şi

proprie a acestei comuniuni este Sfânta Liturghie care presupune o mărturisire şi o rugăciune

comună, o ofrandă comună şi o împărtăşire comună. "Sunteţi, aşadar, cu toţii tovarăşi de drum şi

purtători de Dumnezeu şi purtători de temple şi purtători de Hristos şi purtători de cele sfinte, în

toate împodobiţi cu poruncile lui Iisus Hristos; ducând o altă viaţă, nu iubiţi nimic altceva decât

numai pe Dumnezeu".847

Scopul parohiei este să conştientizeze faptul că ״bunul creştin" e un membru viu al

Bisericii locale, ceea ce se măsoară cu frecvenţa participării lui la dumnezeiasca Euharistie şi în

general la cult, dar şi cu răspunsul lui la viaţa parohiei şi la nevoile ei (nevoile membrilor ei). în

846 Joseph Ratzinger, Das neue Volk Gottes. Entwürfe zur Ekklesiologie, Patmos, Düsseldorf, 1972, p. 12. 847 Sfântul Ignatie Teoforul, Către Efeseni, IX. 2 în: Scrierile Părinţilor Apostolici, PSB, 1, p. 160.

felul acesta sunt evaluate automat faptele clericilor şi ale laicilor în trupul parohial. Nu este, de

exemplu, un membru viu al parohiei credinciosul care în virtutea bunăstării sale economice poate

oferi mai mult pentru orice lucrări de construcţie ale parohiei, dar nu se interesează de zidirea

bisericii inimii lui, ca să fie el însuşi un ״naofor" (purtător de biserică), potrivit Sfântului Ignatie

al Antiohiei, ״biserică a lui Dumnezeu" (2 Co 6,16) trăind în comuniunea celorlalţi fraţi ai lui.

Acelaşi lucru e valabil şi despre efortul de constituire a unui cor desăvârşit sau pentru

organizarea unei sărbători a parohiei, care rămân fără rezonanţă duhovnicească dacă nu sunt

legate de cultivarea spiritului frăţietăţii şi unităţii. În parohie prin ״potirul comun" cei străini mai

înainte devin fraţi în Hristos cu toate consecinţele pe care le are calitatea frăţietăţii într-o familie,

în acelaşi trup.

Responsabilitatea clericilor este să aibă permanentă grijă de crearea premizelor

participării credincioşilor la viaţa parohiei, de la cult până la abordarea nevoilor fireşti ale

membrilor ei. Desigur, alcătuirea actuală a societăţii umane creează multe greutăţi. E păcat însă

dacă biserica ajunge doar un spaţiu al ״urmăririi" Liturghiei. în ce se va mai deosebi atunci

parohia noastră de un teatru? Activarea prezenţei şi participării tuturor credincioşilor la cultul

parohiei poate reuşi, până la un punct, prin ״cântarea în comun", fireşte cu condiţia ca o persoană

suficient de pregătită (psalt, diacon) să-şi asume pregătirea respectivă. Astfel se va ajunge iarăşi

la apariţia unei practici a Bisericii vechi (״cântarea împreună", ״cântarea în comun") pe care au

păstrat-o eterodocşii (de exemplu, protestanţii) şi au aplicat-o veacuri de-a rândul până azi. Se

înţelege că la catehizare şi şcoală (dacă exisă posibilitatea) se va pregăti terenul ca această

cântare în comun să fie cultivată şi consolidată în primul rând la o vârstă tânără.

Cântarea în comun, desigur, nu este singurul mijloc de cultivare al frăţietăţii şi

comuniunii. Există şi alte mijloace care trebuie căutate. Aş spune că până şi o colectă pentru

cutare sau cutare membru aflat în dificultate contribuie mult în această direcţie. Oare n-au făcut

aşa ״colectele" apostolilor (1 Co 16, 2) şi predica ״egalităţii" (2 Co 8,14): ״Prisosul vostru în

ceasul de acum să împlinească lipsa acelora, pentru ca şi prisosul lor să împlinească lipsa

voastră, ca să se facă o egalitate". Niciodată însă parohia nu trebuie să fie considerată sau, şi mai

rău, să ajungă o autoritate religioasă birocratică sau o instituţie doar de deservire a nevoilor

religioase ale unor indivizi religioşi, ci centrul bisericesc de unitate şi comuniune a tuturor

credincioşilor şi de transfigurare universală a vieţii lor, a relaţiilor şi a lumii lor în ״împărăţia lui

Dumnezeu".

5.6.3. Cunoaşterea realităţilor sociale şi implicarea social-misionară

Marele pedagog creștin Simion Mehedinți spunea : „Nici un amănunt din viața poporului

nostru nu ne poate lăsa nepăsători”848

.

Iată cum și laicii găsesc foarte importantă ceea ce numim astăzi „misiune socială a

bisericii” care însă nu trebuie suprapusă peste ceea ce numim dimensiune pastorală a slujirii

preotului, ci mai degrabă se apropie de asistența socială a diaconilor (διάκονος, ό — diakonos;

lat. diaconul minister)849

, iar denumirea generală şi cea mai înaltă a însărcinărilor cu lucrarea

pastorală în Noul Testament este cea de „diaconi” după întâiul „Diacon”, Hristos însuşi (Mt. 20,

28).

Cel care a dat viață organizând explicit și instituțional misiunea socială a bisericii este Sf.

Vasile cel Mare. Iată cum arăta această construcție, numită cu numele marelui ierarh, Vasiliada :

„Grija de cei săraci, ajutorarea celor din nevoi, uşurarea suferinţelor celor bolnavi şi

îmbunătăţirea vieţii celor mutilaţi din naştere şi din împrejurări nenorocite, a fost grija

permanentă a întregii vieţi a Sfântului Vasile; ca tânăr, a împărţit întreaga sa avere oropsiţilor

soartei; ca preot, a dat hrană celor flămânzi în timpul secetei şi foametei cumplite a anului 368;

iar ca episcop, şi-a lărgit acţiunile sale filantropice, pe de o parte dând dispoziţie horepiscopilor

săi să înfiinţeze în eparhiile lor aşezăminte filantropice permanente, impunându-le

conducătorilor poporului să aibă una şi aceeaşi purtare, anume dragostea şi mărinimia faţă de

cei nenorociţi, iar pe de altă parte a creat în apropierea Cezareii un mare complex filantropic,

care cuprindea: biserică, spitale, leprozerii, azile pentru bătrâni, case pentru străini; la acestea

se adaugă clădirile cele de trebuinţă pentru satisfacerea nevoilor tuturor acestor aşezăminte:

bucătării, ateliere de tot felul şi alte dependinţe necesare; nu lipseau nici şcolile în care copiii

învăţau carte şi nici şcolile pentru învăţarea meseriilor”.850

Prin activitatea filantropică a Sf. Vasile cel Mare şi prin aşezămintele „organizate şi

întemeiate direct de către Sf. Vasile, ca să corespundă celor mai apăsătoare nevoi ale societăţii

din timpul său, au reuşit să-i atragă admiraţia atât din partea creştinilor, cât şi din partea

848 Simion Mehedinți, Civilizație și cultură, p. 71 849 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, p. 134 850 Sf. Vasile cel Mare, PSB, vol. 17, p. 30

necreştinilor şi ereticilor, dar mai ales au reuşit să impună Biserica creştină respectului şi

preţuirii autorităţii de Stat, pentru opera filantropică a acestor aşezăminte."851

Activitatea Sf. Vasile a dat naştere, la o dezvoltare intensă a activităţii filantropice în

Biserică, și înțelegem filantropia ca iubire a aproapelui – filos, antropos = iubire de oameni -,

într-o mulțime de sensuri sociale : grija de săraci, bolnavi, orfani, văduve, străini și în general

oameni cu slăbiciuni și probleme sociale. Aşa au apărut în toate zonele locuite de creştini

instituţii similare celor construite de Vasile, și încet dar continuu s-a dezvoltat misiunea socială a

bisericii.

Iubirea lui Dumnezeu este, în mod esenţial, universală. El dăruieşte tuturor viaţă şi

existenţă, face să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi vrea desigur ca ״toţi oamenii să se

mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (ITim 2,4). De aceea, şi Biserica, în practicarea

milosteniei, trebuie să se adreseze în mod absolut tuturor oamenilor şi tuturor necesităţilor lor.852

Aşezăminte sociale asemănătoare au fost realizate în toată lumea de mulţi doritori de a-l

depăşi, iar în secolele care au urmat Biserica a fost considerată de drept singura instituţie care

avea în grija ei toate formele de asistenţă socială, deoarece, locul clericilor este în lume, pentru

slujirea lumii şi transformarea ei în biserică. Mănăstirile, la rândul lor, atât în Orient cât şi în

Occident, s-au implicat mai mult sau mai puţin, în funcţie de epocă, în opera caritabilă a

Bisericii, de altfel, caritatea nu este numai o virtute a creştinilor în particular, ci este o

componentă structurală a Bisericii.853

Astfel, în secolul al IV-lea, Sf. Sava, în Tipic-ul său, prevede explicit datoriile sociale ale

egumenului: „Se cuvine egumenului să se îngrijească de tămăduirea bolnavilor, ori a celor ce

vieţuiesc în mănăstire, ori a celor ce vin la dânsul […]. Apoi egumenul să caute pe cel bolnav şi

să-i dea lui sănătate, iar dacă nu îi va băga în seamă, atunci este în mare primejdie. Şi să fie

obligatoriu […] şi acesta să se grăbească să-i dea bolnavului tămăduire. [...] Şi egumenul trebuie

să poruncească celui ce se îngrijeşte de bolnav ca acesta să-i dea toate cele de trebuinţă […], şi să

pună miere şi să-i dea bolnavului seminţe uscate, vin, prune, smochine, care sunt de folos pentru

tămăduire, şi câţi monahi din mănăstire vor fi bolnavi sau mireni de vor fi bolnavi să li se dea lor

toate plantele cele ce sunt spre tămăduire (plante medicinale), iar egumenul de multe ori să

851 Prof. Iorgu D. Ivan, Studiu introductiv, în Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a doua, Asceticele, PSB, 18,

p. 10 852 Pr. Prof. Liviu Stan, Poziţia laicilor în Biserica Ortodoxă, în rev. Studii Teologice, nr. 34/1968, p. 188 853 Alois Bişoc, Parohia, comunitate de credinţă în caritate, Ed. Presa Bună, Iaşi 1999, p. 94

meargă la dânşii şi să le poarte de grijă şi să poruncească să li se dea acelora cele spre trebuinţă,

iar doctorii să se folosească de toată ştiinţa lor pentru ca să dea tămăduire şi sănătate celor

bolnavi, iar de va veni cineva străin care nu are casă şi se va aşeza în casa de bolnavi şi va fi

cuprins de vreo boală, acesta să fie rânduit cu cei bolnavi pe care îi îngrijeşte doctorul şi

egumenul pentru ca să se tămăduiască şi pentru că aceştia trebuie să stea în casa cea de bolnavi

până când se va face sănătos. Şi după aceea primind cele de trebuinţă de la egumen, împreună cu

rugăciunea să fie slobozit să meargă în pace la ale sale. Iar bătrânilor celor care nu au nici un

ajutor egumenul trebuie să poruncească ca aceştia să se bucure de toate cele de trebuinţă şi să li

pună lor toate pentru a se odihni şi toate cele de trebuinţă lor să li se dea de la spitalul din

mănăstire.”854

Aceste rânduieli în cadrul organizat al mănăstirilor au fost continuarea de fapt a unor

situaţii existente deja în Biserică chiar din timpul prigoanelor. Astfel, Sfinţii Cosma şi Damian,

Sfinţii Pantelimon, Ermolae, Chir şi Ioan, Talasie, sunt îndeobşte cunoscuţi ca doctori făcători de

minuni, mari tămăduitori de bolnavi fără de arginţi.855

Foarte de timpuriu mănăstirile au devenit o forţă în viaţa socială a statului bizantin, iar

filantropia înțeleasă acum explicit, ca asistență socială, s-a constituit ca o practică cotidiană în

viaţa multor aşezăminte monastice. Surplusul produs de mănăstiri era adesea distribuit săracilor,

iar rolul călugărilor în ajutorarea acestora devenea foarte important în timpul marilor calamităţi

dezorganizatoare ale vieţii sociale, cum erau foametea şi ciuma, caritatea monastică nefiind un

scop în sine, ci numai un exerciţiu duhovnicesc, fiindcă adesea adăpostul pentru călători şi

pelerini sau locul bolnavilor erau în afara incintei mănăstireşti, iar distribuţiile de haine, mâncare

sau bani în favoarea săracilor se făceau la poarta mănăstirii.

Dar toată această slujire a fost întreruptă brutal de revoluţia franceză când averile

Bisericii au fost confiscate, fără ca statul nou creat să poată rezolva și nici măcar să dorească în

vreun fel să rezolve situaţia rea a celor care necesită asistență socială.

Cea mai veche bolniţă cunoscută pe teritoriul României este cea de la Schitul Jghiabul,

care este ctitoria lui Radu Negru, datat circa 1337-1383. Importanţa schitului a fost mare datorită

izvorului sulfuros din nordul bisericii care a fost captat cu mult înainte. Iar cea mai veche atestată

854 Sf. Sava cel sfinţit, Tipicul cel mare, cap. 48, Tiparul Sf. Mitropolii, Iaşi, 1816, p. 58. 855 Vieţile Sfinţilor, luna Iulie, Editura Episcopiei Romanului, 1997, p. 134;

documentar este cunoscută bolniţa de la Mănăstirea Bistriţa ridicată de Barbu Craiovescu între

1497-1520.856

În afara instituţiilor legate de stat pe parcursul secolului al XIX-lea au apărut şi au

funcţionat aşezăminte de binefacere din iniţiativă privată, de exemplu, Aşezămintele

Brâncoveneşti și Azilul Elena Doamna.857

Paralel cu secularizarea şi laicizarea instituţiilor statului, Biserica şi-a conturat şi urmat

propriul drum şi şi-a continuat opera de binefacere fără însă a o mai putea face la marea

amploare de altădată. Însă de abia refăcută, această operă primeşte o nouă lovitură din partea

guvernului comunist, care interzice Bisericii continuarea acestei activităţi, iar după naţionalizarea

din 1948 asistenţa socială trece în grija statului comunist, iar Biserica va rămâne doar cu latura

duhovnicească.

Interesant este că astăzi prezenţa Bisericii în societate este acceptată de sociologi, prin

prisma unei analize funcţionale a societăţii, care postulează existenţa unui relaţii strânse între

structura socială şi funcţiile sociale. Ei afirmă chiar că religia îndeplineşte o multitudine de

funcţii în societate, (și se înțelege prin societate numai structurile laice), dar că aceste funcţii

existau deja latente în societate, deci nu explicite, ceea ce, induce cumva nedrept și

neargumentat, ideea că biserica săvârșește conjunctural și nemeritat această slujire, care de drept

și de fapt ar aparține doar statului, sau în general societății civile, și biserica doar adăugând peste

ceea ce exista deja. „Meritul” bisericii ar fi numai că a impus oamenilor o morală sub forma unor

cerinţe venite din partea unei instanţe mai înalte, supranaturale în unele cazuri, iar tradiţia

creştină oferă un bun exemplu în acest sens,858

și uitând că misiunea socială a bisericii este

numai concretizarea învățăturii creștine, și a eforturilor susținute și constante de organizare și

legiferare al bisericii și că separarea Bisericii de viaţa cetăţeanului este imposibilă, pentru că deşi

statul reglementează această separare prin legi coercitive, viaţa cetăţeanului este mai departe

dominată de legile morale ale Bisericii, iar rolul Bisericii nu poate fi înlocuit.859

Statul contemporan (creştin sau nu) se consideră singura forţă de coeziune şi singura

unitate atotcuprinzătoare care monopolizează întreaga preocupare şi activitate socială. Statul

contemporan se consideră autosuficient şi absolut apt să corespundă acestui scop, iar în Biserică,

856 Vicovan, Pr. Ion, Daţi-le voi să mănânce, Editura Trinitas. Iaşi 2001, p. 145 857 Livadă-Cadeschi , Ligia, De la milă la filantropie, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, p. 238; 858 Bryan Wilson, Religia din perspectivă sociologică, Editura Trei, București, 2000, p. 45; 859 Mircea Vulcănescu, op. cit., p. 344;

vede o instituţie limitată la interesul pentru viaţa viitoare şi la scopuri pur imateriale şi metafizice

pentru acei cetăţeni care continuă să se manifeste ״religios". Dacă totuși, Biserica mai are unele

competenţe şi în realităţile ״timpului de acum", acestea nu pot fi altele decât acelea pe care statul

i le cedează, fireşte în serviciul său propriu, fiindcă spiritul statului este ״socializarea" şi a

instituţiilor bisericeşti care din întâmplare mai funcţionează.

Mai mult, astăzi în România se doreşte ca tot trecutul Bisericii să fie uitat sau se pare că

se uită intenţionat că Biserica răsăriteană este cea care a organizat primele acţiuni sociale,

înaintea oricărui guvern sau grup caritabil: spitale, case de copii, case pentru fetele pierdute, case

pentru bătrâni etc., şi chiar îngrijiri speciale pentru leproşii care trăiau în lagăre izolate, acolo

unde numai creştinii - îndeosebi preoţii şi monahii - aveau curajul sǎ meargă printre ei pentru a-i

îngriji, a-i hrǎni. Iar dacă astăzi Biserica Ortodoxă nu desfăşoară această activitate la nivelul de

odinioară, se datorează statului care nu doreşte ca Biserica să fie cu adevărat liberă.

Aceasta deoarece în țara noastră, „Statul laic prezintă o neînţelegere fundamentală a

treburilor bisericeşti”, deoarece, „inspiraţi de o concepţie a bisericii valabilă pentru Apus, dar cu

totul străină... de fiinţa bisericii noastre, anticlericalii noştri şi-au propus să răpească, pe de o

parte, orice influenţă politică bisericii, iar pe de alta, să o întrebuinţeze ca unealtă în slujba

intereselor statului burghez”860

.

În această împletire de obiecţii faţă de activitatea socială a Bisericii, limitarea clerului la

Ce nevoie mai e de״ .satisfacerea nevoilor religioase" conduce la concepţii şi mai îndrăzneţe״

Biserică?" se întreba un articol incendiar al unui periodic socialist german, dacă întreaga operă

socială o preia statul ״social"? Desigur, articolul are ca ţintă ״Bisericile" creştine din Apus care,

despiritualizate cum sunt, caută recunoaşterea lor în activitatea şi prezenţa socială. Problema însă

ne interesează şi pe noi, fiindcă trebuie să ne aşteptăm şi în spaţiul nostru la o astfel de întrebare

ca răspuns la tendinţa care se observă şi în mentalitatea noastră bisericească de a justifica în mod

unilateral existenţa noastră prin activitatea socială.

Astăzi asistenţa socială a Bisericii este despărţită de acţiunea bisericească în întregimea

ei. Dar aceasta este o concepţie greşită, căci dintotdeauna asistenţa socială a făcut parte din

lucrarea faptelor bune ale credincioşilor necesare mântuirii, parabola levitului și samarineanului

860 Mircea Vulcănescu, Bunul Dumnezeu cotidian: Studii despre religie, ed. îngrijită de Marin Diaconu, Bucureşti,

Editura Humanitas, 2004, p. 344

bolnav, fiind un tablou complet al lucrării sociale după îndemnul Mântuitorului : „Mergi şi fă şi

tu asemenea” (Lc 10, 37).

Singură, lucrarea pământească a Mântuitorului poate fi încadrată fără nici o exagerare în

ceea ce dorim astăzi să fie „misiunea socială a bisericii” (mai ales că Biserica este Trupul iar El

este Cap al Bisericii) : vindecarea bolnavilor de tot felul: orbi, demonizaţi, ologi, bolnavi de

lepră, de friguri, la care se adaugă hrănirea unor mulţimi mari de oameni, pescuiri minunate. În

acest tablou nu putea lipsi nici plata impozitelor către stat : „daţi deci Cezarului cele ce sunt ale

Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.”(Mt. 22, 21) Îndemnurile

Mântuitorului spre fapte bune, în special spre ajutorarea celor în suferinţă sunt numeroase dar şi

calitatea lor este evidenţiată: „Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe

şchiopi, pe orbi, şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea

drepţilor.”(Lc 14, 13-14). Iată deci că temeiul misiunii sociale este divin.

Fără îndoială începutul misiunii sociale a bisericii poate fi localizat implicit înainte se

Sfântul Vasile cel Mare, chiar în activitatea de administrare a comunităților creștine create de

Sfinții Apostoli, pentru a deveni o constantă explicită abia în slujirea urmașilor apostolilor, dar,

spre deosebire de lucrarea Mântuitorului care acoperea toate cele trei slujiri ale preotului, și a

fost cu adevărat o misiune socială, lucrarea apostolilor, deşi acoperea ansamblul tuturor slujirilor

eclesiale861

, era foarte puțin sacerdotală și cu prioritate predicatorială, Sfinții Apostoli

administrând pur și simplu comunitățile creștine ca niște guvernatori luminați, iar misiunea

socială a bisericii era mai mult exersarea traiului în comun de tip nou, în care ajutarea aproapelui

era principiul de bază, iar proprietatea comună a bunurilor862

specifică primei Biserici, poate fi

privită ca o măsură pur „politică” — în sensul primordial al termenului, ca reglementare a unor

probleme şi nevoi sociale — era sub supravegherea directă a Apostolilor,863

pentru că așa cum

861 Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, Ed. Patmos, Cluj Napoca 2002, p. 241 862 Cu excepția folosirii bunurilor în comun, actele filantropice ale bisericii se păstrează până astăzi. (Pr. Prof. Dr.

Nicolae Necula, Legătura dintre viața liturgică și opera de caritate în Ortodoxie, în Glasul Bisericii, an I. (1991),

nr. 1-3, p. 80-84). 863 Preluarea de către clericii din Bizanţ a unor responsabilităţi pur politice, în cazuri speciale, în ciuda interdicţiei

privitoare la aceasta a sfintelor canoane, acreditează faptul că prezenţa socială a clerului atingea atunci punctul

extrem, deși erau cazuri speciale, de criză, şi nu o practică permanentă, încât să nu se încalce canoanele Bisericii,

deoarece Episcopii au fost chemaţi adeseori să asume poziţii şi slujiri în stat cu competenţe pur politice, și cauza nu

era iubirea de slavă a clericilor, (fără însă ca ea să fie exclusă până la un punct), ci în principal încrederea cu care i-a

învestit poporul pentru imparţialitatea şi dreptatea lor. Dar această slujire a clericilor era consfinţită prin legi

imperiale speciale. (A se vedea apre exemplu P. Ch.

Demetropoulos

spune un părinte al nostru : „Cei care strigă împotriva amestecului Bisericii în viaţa social-

politică ignoră câteva lucruri elementare, politica este arta de a conduce cetatea (o artă în care

implică nu numai partidul sau alesul), ci întreaga cetate cu atât mai mult grupurile organizate.

Biserica se implică în politică, iar nu în politicianism, diferenţa fiind cam cea dintre rai şi iad; că

Biserica urmează o poruncă divină în a apăra individul împotriva opresiunii guvernelor, în a

lupta împotriva nedreptăţii; în sfârşit, că Biserica nu-şi trimite preoţii să organizeze partide, sau

să facă propagandă electorală unui partid anume, ci le explică oamenilor puterea pe care o au (şi

care decurge de la sine din calitatea lor de cetăţeni), călăuzindu-i spre făcătorii de fapte bune, iar

nu spre indivizii vociferanţi şi înşelători.”864

Mai mult, apostolii chiar refuză pentru ei, slujirea socială, pe motivul unei slujiri

superioare : «Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese»

(Fap. 6, 2); iar Pavel subliniază şi mai mult "slujirea cuvântului": «Căci Hristos nu m-a trimis ca

să botez, ci ca să binevestesc» (1 Cor., 1, 17). Așadar, conţinutul slujirii apostolice consta în

propovăduirea "liturgică" a Evangheliei865

, de a da mărturie despre Hristos: «Şi-mi veţi fi Mie

martori în Ierusalim şi în toată Iudeia.» (Fap. 1, 8; 10, 41; 1 Petru 5, 1 şa.).

Fiind o misiune încredinţată Bisericii, predica slujeşte comunităţii bisericeşti şi înţelesul

autentic al cuvântului.866

Aceasta nu înseamnă că ceea ce numim astăzi misiunea socială a

bisericii era eliminată intenționat din slujirea apostolilor, și nici străină bisericii. Doar atât că la

momentul constituirii comunităților creștine, slujirea specifică numai apostolilor era în

desfpșurare și încă intensă, iar așteptările sociale erau mai puțin exprimate, deși interesul

comunităților era să trăiască în mod creștin sub păstorirea ierarhilor cultului. Misiunea socială a

bisericii nu era însă o activitate organizată și era foarte sărac reprezentată la nivelul ierarhic, fiind

pur și simplu o păstorire comunitar-creștinească și din acest motiv, ierarhii se ocupau implicit și

de unele probleme și nevoi sociale care apăreau în comunitățile creștine, pentru că misiunea

social-filantropică a bisericii nu poate fi separată de pastorație, după modelul Păstorului Cel Bun,

Care-Și pune viața pentru oile Sale (In 10,11), și-și dă viața nu din impunere exterioară, ci din

propria Sa voință.867

— învăţătura ortodoxă despre cetăţenie],

Atena, 1979, p. 84 sq.). 864 Pr. Calciu-Dumitreasa, Pr. Gheorghe, Homo americanus, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, p. 67 865 Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, p. 223 866 Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Ortodoxie şi contemporaneitate, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, 867 Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Misiune, Parohie, Pastorație, p. 14

Însă la scurt timp s-a impus necesitatea existenţei unor persoane cu activitate strictă și

specializată în acest domeniu. Înmulţindu-se foarte mult numărul celor care constituiau adunarea

credincioşilor, multe văduve erau trecute cu vederea la împărţirea celor necesare. A fost creată

astfel o categorie de slujitori, numiţi diaconi, cărora li s-a încredinţat această activitate (Fapte

Ap. 6, 1-6). La scurt timp este creată o nouă categorie, cea a diaconiţelor, a căror activitate se

referă strict la slujirea femeilor. Acesta a fost începutul răspunsului Bisericii la marile probleme

sociale ale lumii, și nu greșim prea mult, dacă numim, această slujire „diaconat”, fiindcă ea se

organizează din momentul în care se înființează diaconatul, singura treaptă care nu era

reprezentată în structura bisericii, și se face trecerea de la guvernarea de tip creștin a apostolilor,

la viața de tip creștin prin biserică. Practic, odată cu înființarea diaconatului, misiunea socială a

bisericii este încredințată și transferată de la apostoli spre clerul bisericii.

Cercetând cu atenţie Noul Testament vedem că „diaconia" nu este numai o slujire pe care

Sfinții Apostoli prin organizare, ar fi rezervat-o treptei inferioare a clerului, ci aparține de drept

tuturor treptelor fiind însoțită de „slujirea cuvântului" şi de ortodoxologie. În acest sens

Mântuitorul arată cum trebuie să se facă misiunea socială a bisericii. Nu numai prin predică, și

nu numai prin slujire, ci prin predică însoţită de fapte evanghelice, care să reflecte voia şi

caracterul lui Dumnezeu : să vindece boli, să dea de mâncare, să cureţe leproşi, să stea în ajutori

oricărei neputinţe, şi totul fără plată, în dar (Matei, X, 8) deoarece misiunea apostolilor cuprindea

și propovăduire și slujire.

Însă tot atunci au apărut persecuțiile anticreștine și au întârziat dezvoltarea și organizarea

unor structuri și activități specific sociale din partea bisericii, pentru ca abia sub împăratul

Constantin, ca urmare a legitimării sociale a creștinismului, activitatea filantropică a bisericii să

se desfăşoare cu o măreţie nemaiîntâlnită, și se vor „vedea mulţi Vasile, după înfăţişarea

exterioară, dar aceştia erau ca nişte statui în umbră, sau, mai bine zis, ca nişte ecouri care repetă

vorbele”,868

iar tema legăturii dintre Biserică şi omul aflat în sărăcie, boală sau lipsuri era

comună atât clerului religios cât şi a laicatului.

Un focar al rezistenţelor contemporane față îndreptățirea bisericii la misiune socială îl

creează şi desacralizarea avansată a spaţiului nostru social. Extinderea spiritului iluminismului

care a luat astăzi totul sub control, dar şi a îmburghezirii, limitează în practică pe cleric şi

868 Sfântul Grigorie de Nazianz, PSB, vol. 17, p. 30;

respinge duhul parohiei, din moment ce spaţiul nostru social ״trebuie" să se modeleze în acord cu

restul societăţii europene.

Un părinte ortodox spunea în acest sens că : „Separarea între spiritualitatea privată şi cea

socială stă în centrul secularizării şi sectarismului. Prin urmare, trebuie depăşită această

neînţelegere fundamentalistă, căci spiritualitatea şi morala creştină nu fragmentează existenţa

umană în domenii izolate, ci are în vedere totalitatea ei. (iar, n.n.) Problemele sociale sunt în cele

din urmă şi probleme spirituale”.869

La această atitudine contribuie evident şi provenienţa umilă de regulă a clericului, cultura

lui adeseori modestă, aspectul lui respingător pentru omul contemporan ״luminat" — care

aminteşte de ״Bizanţ" —, şi ea se exprimă ca o excludere din orice noţiune de distincţie şi reuşită

socială, cu excepţia episcopilor înţeleşi (în mod occidental) ca membri ai unei clase superioare,

dar iarăşi până la un punct, din moment ce tendinţa de limitare a tot ceea ce aminteşte de Biserică

şi de tradiţia bisericească este astăzi foarte puternică. Chiar şi clericii care au posibilitatea

(datorită educaţiei şi a altor calităţi) să revendice o distincţie socială, din pricina identităţii lor

bisericeşti, sunt respinşi de cercurile ״iluministe" ale societăţii noastre.

Cu toate acestea, clericul se situează de la început în societatea bisericească ca păstor,

părinte şi slujitor al comunităţii-turmei-familiei parohiale, fără să înceteze a fi în acelaşi timp un

misionar (un apostol) al ״creaţiei noi", al realităţii noi în Hristos ״până la marginea pământului"

(FA 1, 8). Activează întotdeauna ca slujitor al comuniunii oamenilor cu Dumnezeu şi întreolaltă.

Căci trebuie să ştii — scrie Sfântul Atanasie cel Mare unui cleric — că înainte de a fi fost״

instalat, ai trăit pentru tine însuţi, dar odată instalat, trăieşti pentru cei pentru care ai fost

instalat"870

.

Prezenţa socială a preotului o stabileşte în primul rând omul contemporan cu problemele

lui. De aici trebuie să pornească preotul ca să poată sluji corect, împlinind și exigenţele lui

evanghelice.

În universalitatea iubirii creștine, slujirea socială a preotului îmbrăţişează toate nevoile

umane: dreptatea socială, respectul demnităţii umane şi al calităţii vieţii, respectul mediului

natural şi protecţia lui, funcţionarea vieţii publice şi a educaţiei, siguranţa şi integritatea

naţională, primejdiile naţionale, etica socială. Și dacă laicul dă în cel mai bun caz o față neutră,

869 Pr. prof. dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 76. 870 Sfântul Atanasie cel Mare, p. 25, 529

rațională sau științifică acestei slujiri, preotului îi revine să indice natura complexă creștin-

eshatologică a slujirii sociale creștine – didactică, administrativă și liturgică -, prin diaconia în

adevăr și în iubire, având ca cel mai înalt scop un răspuns bun al creștinilor la judecata finală. Şi

cu cât cineva se apleacă cu bunăvoinţă asupra slăbiciunilor altora, cu atât le câştigă pe cele

înalte.871

Având în vedere chiar această complexitate a slujirii, putem aprecia că astăzi, parohia

care rămâne doar o adunare liturgică, nu-şi îndeplineşte întreaga ei misiune.

Posibilităţile pentru preotul de azi ca să influenţeze societatea sunt fireşte mai mari decât

cele liturgice deși este necesar ca preotul să exploateze şi cea mai mică posibilitate oferită, de

exemplu, o invitaţie la sfinţire, la manifestări festive etc., dar să nu uităm că preotul poate să

influenţeze activ, deși în mod indirect, prin fiii lui duhovniceşti, care pot să transfere duhul

tradiţiei şi în spaţiile unde el nu are acces. Ceea ce dovedește necesitatea revitalizării

apostolatului social, foarte înțelept propusă și argumentată de Prea Fericitul Teoctist. O prezenţă

socială mai dinamică a preotului se poate realiza chiar și din interiorul bisericii, adică cu harul lui

Dumnezeu şi luminarea lui, și dacă fizic preoții nu sunt prezenţi în unele evenimente cruciale din

societate, pot să fie prezenți credincioşii, fiii lui duhovniceşti care vor transmite acolo mesajul

mântuitor al Bisericii, întrupat în propria lor existenţă. Preotul nu trebuie să lucreze cu

demmagogie, prin cuvinte ci cu exemplu personal, cu discreţie şi atenţie, cu smerenie, şi

niciodată cu suficienţa politicianului sau a atoateştiutorului, căutând prin propunerile lui înțelepte

și argumentate creștinește, să stăvilească din răsputeri monopolizarea spaţiului social de forţele

care acţionează în vederea decreştinării lui. Când însă domină tendinţele care ţintesc

decreştinarea şi despiritualizarea spaţiului social (prin educaţie, mijloacele de informare în masă,

diverse manifestări sociale sub umbrela drepturilor omului, injustiție socială atât juridică dar și

economică, culturală și de altă natură) atunci clerul în ansamblul lui, în frunte cu episcopul

locului, nu poate să nu lupte ca să salveze ce se poate salva. Ce fel de mijloace vor folosi și cum

este numai o chestiune de studiu şi lămurire.

Mărturia socială cere şi premize practice concrete la care va trebui să ne referim, fie şi

numai la cele mai caracteristice :

871 Valer Bel, Temeiurile teologice ale misiunii, in "Studia U. B. B. - Theologia Orthodoxa" XLI (1996), nr. 1-2, p.

23

1. Se cere o cunoaştere concretă a problemelor spaţiului social, și conştientizarea

nevoilor lui reale, pentru că ce ajutor poate da acela care nu cunoaște problemele concrete ale

poporului ?

2. Este necesară o adaptare la condiţiile societăţii, o armonizare a metodelor de

mărturisire după cuvântul Apostolului : ״Tuturor toate m-am făcut, pentru ca în orice chip să-i

mântuiesc pe unii" (1 Co. 9, 22), păstrând totuși limitele și virtutea slujirii preotului împotriva

coruperii lor când lucrează în medii pline de păcat. Deci cu rezerva că preotul nu are dreptul să

se identifice cu nici o ideologie, mișcare socială, curent, partid, grupare, ci în toate activitățile

sale preotul să rămână același reprezentant și exponent de excepție al creștinismului. De altfel, în

aceste cazuri problema este dacă preotul exprimă puncte de vedere personale sau dă o mărturie

bisericească.

3. De asemenea, preotul trebuie să fie consecvent cu tradiția și spiritualitatea

ortodoxă, iar ortodoxia cunoaşte un mod de decizie care s-a exprimat în istorie prin cuvântul

Sfintei Scripturi : „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (FA 15, 28).

4. În sfârșit, lupta preotului trebuie să recunoască și să fructifice rolul și slujirea

laicilor în trupul Bisericii, aceea de „preoție împărătească”.

Misiunea socială a bisericii derivă din Evanghelia iubirii lui Hristos, și de aceea,

implicarea bisericii în asistența socială este o vocație spirituală, dar, și o necesitate practică, fiind

orientată spre dimensiuni religioase cu privire la înstrăinare, singurătate, suferință, sărăcie, boală.

Acestea sunt dimensiuni care afectează în general ființa umană și care ar trebui să

responsabilizeze pe toți creștinii.

Necesitatea unei Biserici vii şi active a fost subliniată foarte frumos de marele pedagog

Simion Mehedinţi-Soveja, care afirma: „Biserica lâncedă de azi nu ne mai mulţumeşte, ci,

dimpotrivă, ne mâhneşte. Datoria preotului, cum am spus şi altă dată, nu e numai să citească şi să

liturghisească, deoarece Iisus, n-a zis „mergeţi şi citiţi”, ci „mergeţi şi predicaţi”... Iar preotul nu

e numai un bărbat cu părul lung şi două haine negre (una mai strâmtă şi una mai largă) sau vreun

slujbaş însărcinat cu glăsuirea unor cuvinte citite ori cântate. Nu glasul lui, ci sufletul lui vrem

să-l auzim.”872

Prin exemplul personal preotul convinge și declanșează atitudini și acțiuni. Acest lucru ne

învaţă Hristos însuşi: ״Pildă v-am dat ca şi voi să faceţi aşa cum am făcut Eu cu voi" (In 13,14).

872 Mehedinţi-Soveja, Simion, Altă creştere-Şcoala muncii, Editura „Axia”, Craiova, 2005, p. 149

Ortodoxia ajută statul atunci când este în dificultate şi suplineşte absenţa lui, dar nu caută

să-1 subordoneze nici să i se substituie.

Ortodoxia are în natura şi în tradiţia ei spiritul conlucrării cu statul, și problema este cum

vede statul această relaţie în istoria modernă. Dacă statul rămâne credincios tradiţiei noastre şi

este condus de un spirit ortodox, atunci el are şi conştiinţa că întreg neamul este Biserică şi

trebuie să accepte mulțimea slujirilor şi completarea lor reciprocă.

Dacă însă statul vrea să aibă o coloratură religioasă sau chiar antireligioasă, atunci

Biserica e chemată să joace pentru credincioşii ei rolul ei de conducătoare a neamului (etnarhic)

ca în perioada stăpânirii otomane. Scopul ei însă trebuie să fie întotdeauna — şi în cazurile cele

mai dificile — acela de a ajuta statul să dezvolte şi să aplice dreptatea socială, egalitatea socială.

Oricum însă trebuie să fie clar şi pentru stat, dar şi pentru comunitatea creştină, că lucrarea

clericului e foarte departe de a fi lucrarea unui funcţionar oarecare. Clericul se mişcă dincolo de

procedeele birocratice şi se apropie de sufletul însuşi al omului. Iar sufletul nu poate ajunge

niciodată un mecanism rece şi impersonal în slujba statului. De aceea nu există sector al statului

social în care prezenţa preotului să se poată dovedi de prisos, scopul lui fiind întotdeauna acela

de a ajuta statul să dezvolte și să aplice dreptatea socială, cu precizarea că slujirea preotului nu

este mecanică, preotul nefiind identic în slujire cu nici un funcționar de stat.

5.7. Misiunea preotului în societatea contemporană

Într-o Europă care se înstrăinează de cele sfinte, creştinii buni, şi mai ales preoţii

râvnitori, sunt „sarea pământului” şi „lumina lumii” (Matei 5, 13, 14). De aceea, mare grijă

trebuie să avem şi de ce spunem şi de ce facem, ca nu cumva felul nostru de a trăi să se

transforme într-o contra-misiune.873

Și dacă în Biserică, slujirile sunt diferite, misiunea este unică. Hristos le-a încredinţat

Apostolilor şi urmaşilor lor îndatorirea de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce în numele său şi cu

puterea sa. Laicii, însă, făcuţi părtaşi la misiunea preoţească, profetică şi împărătească a lui

Hristos, îşi împlinesc, în Biserică şi în lume, partea lor proprie din misiunea întregului Popor al

lui Dumnezeu.

Misiunea Bisericii în lume se realizează prin efortul misionar al întregii biserici, datoria

de a-L mărturisi pe Hristos lumii o are Biserica în întregul ei, căci: "este o trimitere a întregii

873 Prof. univ. dr. Andrei Andreicuţ, Editorial, în „Altarul Reîntregirii”, Serie nouă, Anul XI, Nr. 3, septembrie-

decembrie, 2006, p. 17.

comunităţi în lume, sa mărturisească prin ceea ce sunt ei, că Împărăţia lui Dumnezeu este

aproape."874

La întrebarea: ״ care este rolul misiunii?", noi răspundem cu credinţa și experienţa

Bisericii, pentru că ea aduce în inima omului ״raiul posibilităţilor" ce constă în deschiderea faţă

de opera de mântuire a lui Hristos, ״toate misiunile trimişilor lui Dumnezeu se referă la planul de

mântuire, cea mai mare dintre ele privind, în Vechiul Testament, în mod direct, poporul lui

Dumnezeu."875

Instituţie divină, întemeiată în vederea transmiterii harului prin care ne unim cu Hristos,

preoţia e definită de către Sfântul Apostol Pavel, în rolul şi misiunea ei esenţială, ca slujire a

împăcării întrucât ea duce la îndeplinire planul divin de mântuire. "Toate sunt de la Dumnezeu,

care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi care ne-a dat nouă slujirea împăcării"(II Cor. 5, 18)876

.

Pentru Biserica Ortodoxă Română, condiţiile în care activează preotul şi obiectivele

slujirii lui sunt cu totul altele decât cele de care puteam vorbi înainte de ’89, dar atât de mult s-a

distrus mentalitatea, încât astăzi profesorul de religie, chiar absolvent de teologie, rămâne încă

departe de biserică, împreună cu elevii lui care văd foarte rar sau deloc locaşul de cult877

. De

aceea astăzi, cea dintâi şi cea mai vrednică de luat în seamă dintre priorităţile pastorale este

catehizarea credincioşilor, mai cu seamă adulţi, adică instruirea lor în adevărurile de credinţă ale

Bisericii. Aceasta este o necesitate stringentă, dacă avem în vedere că decenii întregi nu a avut

loc în Biserica noastră o catehizare sistematică şi temeinic făcută, aşa cum se întîmplă în alte

confesiuni, mai ales cea catolică şi protestantă.

Misiunea Bisericii, cateheza şi pedagogia creştină sunt şansele noastre de a rămîne

ancoraţi în Dumnezeu; de a ne afirma ca mădulare vii, misionare ale Bisericii lui Hristos.

Cateheza şi pedagogia, ca trepte ale misiunii, sunt unicele noastre şanse de a forma, călăuzi şi

salva suflete.878

Misiunea Bisericii trebuie să ţină seama de cele mai mici amănunte în pastoraţia

copiilor, tinerilor, adulţilor sau bătrînilor şi trebuie pusă în valoare puritatea şi receptivitatea

copiilor, trebuie să vindecăm tendinţa latentă a tinerilor spre protest, trebuie eliberaţi adulţii de

efectele îngrozitoare ale îndoctrinării atee, trebuie să pregătim cu grijă bătrînii pentru

comuniunea cu Hristos în veşnicie879

.

874 Conf. dr. I. P. S. Nifon Mihăiță, Misiologie Creștină, Ed. A. S. A ., Targoviste, 2002, p. 737 875 Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei, p. 144 876 Pr. Conf. Ilie Moldovan, Semnificaţia şi responsabilitatea slujirii preoţeşti după Sf. Apostol Pavel, p. 276; 877 Vezi Pr. Prof. Nicolae D. Necula, Cum trebuie să fie profesorul de religie?, p. 15. 878 Pr. Lect. Dr. Gheorghe Istodor, Misiunea creştină ca activitate permanentă şi practică a Bisericii, p. 248. 879 Pr. Prof. Dr. N. Achimescu, “Noile mişcări religioase”, p. 85.

Astăzi, mai mult decât în oricare altă epocă, predicarea pocăinţei este actuală şi societatea

creştină are nevoie de o reevanghelizare şi de o înnoire a legăturii cu Biserica lui Hristos, și

aceasta se poate face numai prin slujirea preotului.880

Tot mai accentuat se vorbește despre o înnoire, și aceasta este înţeleasă practic în fixarea

de "noi perspective şi instituţii de lucru pastoral, misionar, cultural, social de care are nevoie

societatea". Atragem totuși atenţia că: "înnoire nu înseamnă nici inovaţie ilegitimă, nici concesie

în materie de doctrină, nici acomodare de suprafaţă sau de complezenţă (...). Înnoirea nu este un

scop în sine, ci slujeşte Biserica în opera ei de actualizare a mântuirii pe plan personal şi al

istoriei"881

.

Eforturile acestei înnoiri ar cuprinde : a) săvârșirea, păstrarea şi transmiterea în memoria

colectivă a poporului a evenimentelor şi momentelor din istoria Bisericii şi a neamului românesc

ignorate sau ascunse în timpul comunismului; b) necesitatea înfiinţării unui muzeu al

creştinismului în România; istoria creştinismului fiind ignorată; c) necesitatea cunoaşterii de

către credincioşi a istoriei parohiei lor, a ctitorului şi a pomelnicului ei de referinţă; d) există

victime ale secularismului şi ateismului faţă de care Biserica are răspundere imediată; e)

formarea creştină a copiilor, integrarea tinerilor în viaţa parohiei, difuzarea Bibliei în rândul

laicilor trebuie să fie în atenţia preoţilor; f) necesitatea unei literaturi creştine la îndemâna

mamelor, de o iniţiere sistematică a laicilor în doctrina de credinţă şi morală a Bisericii; g)

adaptarea pastorală şi misionară este de mare urgenţă; prezenţa scăzută a credincioşilor la

Liturghie corelată cu anonimatuldin parohiile urbane implică o misiune atentă; h) anumite

grupuri sociale de exemplu romii, aproape că nu au nici un loc în programul preoţilor; i)

rezolvarea raporturilor antagonice din parohii prin rugăciune şi ritual de împăcare; j) problema

înnoirii învăţământului teologic şi problema raportului Biserică-stat, Biserica având rolul să

dezvolte simţul politic al realităţii în rândul credincioşilor decepţionaţi de comunism882

.

880 Arhimandrit Atanasie Anastasiou, Spovedania – Îndrumar, p. 55 881 Pr. Prof. Ion Bria, Înnoire, în "Biserica Ortodoxă Română", an CX, (1992), nr. 1-3, p. 47. A se vedea şi Curs de

Teologie şi practică misionară Ortodoxă, Geneva, 1982, 134 p., unde Părintele Bria doreşte să evidenţieze legătura

organică dintre natura Bisericii şi natura misiunii, care coincid în comunitatea liturgică cu dubla ei semnificaţie, de

unde îndoita mişcare a parohiei: intrarea liturgică şi ieşirea misionară în lume. De asemenea prezintă teologia şi

practica misionară ortodoxă, explicând terminologia misionară şi trasând exigenţele misiunii, accentuând

implicaţiile expresiei "Liturghia după Liturghie". Tot în acest sens prezintă şi viaţa monastică, vorbind despre

monahism, misiune, înnoire şi mărturia creştină ecumenică, toate aceste aspecte aplicându-le apoi la situaţia de fapt

a Bisericii Ortodoxe Române. 882 Ibidem, p. 48-49.

Misiunea sacerdotală îi pretinde preotului să fie mereu dator faţă de divinitate şi

comunitate. „În această calitate, el este crainicul, purtătorul de cuvânt, glasul comunităţii

rugătoare sau al obştei pe care o păstoreşte, exprimat prin formulele sacre de rugăciune,

consacrate de tradiţie şi consfinţite de Biserică”883

.

Potrivit chemării și trimiterii sale în lume, Biserica trebuie să-şi adapteze lucrarea sa la

trebuinţele şi aspiraţiile mereu în transformare ale vremurilor şi popoarelor, cu păstrarea strictă a

identităţii sale. Întrebându-se mereu - cu spirit critic, lucid şi creator - care este concretul lumii

de azi şi descoperind în cadrul acestuia nevoile şi aspiraţiile lumii contemporane, ea se va

deschide către ele, sprijinind activ împlinirea lor884

.

La lumina acestor principii generale, se conturează următoarele obiective ale acţiunii

Bisericii în lume:

1. Cuprinderea în raza de acţiune slujitoare a Bisericii, a umanului întreg, cu toată

gama trebuinţelor şi aspiraţiilor umane, spirituale şi materiale. Slujirea creştină trebuie să

corespundă tuturor cerinţelor umane ale vremii noastre. De unde rezultă că aria de solicitudine a

slujirii creştine actuale se întinde până acolo unde cer nevoile fireşti şi aspiraţiile legitime ale

lumii de azi885

.

2. Mobilizarea virtualităţilor critice şi creatoare cuprinse în tradiţia centrală a iubirii

creştine. Această iubire trebuie să fie pusă amplu în lucrare în întreaga ei dimensiune,

contribuind la zidirea dreptăţii sociale a libertăţii, frăţietăţii şi păcii886

.

3. Cântărind judicios şi după toate laturile sale dimensiunile pe care le cere situaţia

lumii de azi, Biserica se va strădui să sprijine activ dezvoltarea realităţilor vii, actuale şi esenţiale

ale lumii de azi. În acest sens ea va purta grijă deosebită de tot ceea ce este folositor, exigent şi

mântuitor pentru semeni, slujind nădejdile tuturor.

4. Lărgindu-şi continuu orizontul şi arena de acţiune, Biserica va căuta să sprijine

activ cu toate puterile de care dispune - promovarea unei mai bune, mai largi şi mai active

colaborări universale în rezolvarea problemelor vitale şi urgente ale lumii de azi. În acest sens,

va continua şi mai asiduu să stabilească contacte, să risipească neînţelegerile, neîncrederea şi

răceala şi va arunca - pe cât cu putinţă punţi de apropiere, înţelegere şi colaborare.

883 Pr. Prof. Ene Branişte, Despre preoţie…, p. 74. 884 Marcel Gauchet, Ieşirea din religie, p. 87 885 Ibidem. 886 Ion Bria, Teologia ortodoxă română contemporană, în rev. G. B., nr. 1- 2, 1971, p. 75

Într-o lume egoistă, robită de duhul necredinţei, al slavei deşarte şi al iubirii exagerate

faţă de trup şi bunurile înşelătoare, într-o lume în care predomină ura, neîncrederea, nedreptatea,

tulburarea şi suferinţa, singurul liman de scăpare şi reazem sufletesc rămâne preotul. 887

Alături de preot, se află parohia ca sprijin și loc de pace, liniște și împlinire, pentru că

omului de azi care, din multe cauze suferă de însingurare, de lipsă de un sens autentic şi caută o

comuniune reală şi sinceră care poate să se opună egoismului, individualismului şi

consumismului, comunitatea parohială trebuie să-i ofere spaţiul acestei comuniuni, și face

aceasta întrucât, prin Dumnezeu, îl ajută pe om să trăiască aici şi acum prezenţa anticipată a

acestei iubiri în comunitatea Bisericii, în comunitatea celor credincioşi.888

Și aceasta cu atât mai mult, cu cât „Biserica se confruntă cu multiple probleme de ordin

pastoral, misionar şi financiar, când prozelitismul sectar se intensifică pe zi ce trece, îmbrăcând

cele mai subversive forme, iar nevoile morale şi religioase ale credincioşilor noştri devin tot mai

stringente, trebuie adoptate soluţiile cele mai viabile şi mai benefice pentru a remedia şi

preîntâmpina lipsurile şi deficienţele şi a îndrepta lucrurile pe făgaşul cel bun prin îndemn,

dojană, convingere, păsuire, îndrumare, supraveghere şi consultare... Trăim într-o lume

secularizată în care grija şi greutăţile vieţii, sărăcia, stresul, indiferentismul, disperarea,

credinţele false, mediile viciate, pornografia transmisă prin mijloacele mass-media şi pe ecranul

televiziunii şi mai cu seamă patimile şi păcatele care bântuie şi vatămă societatea noastră (vrajba,

dezbinările, beţiile, avorturile şi toate desfrâurile, dezmăţurile şi perversiunile sexuale) smintesc,

rănesc şi ucid sufletele multora. În faţa unor asemenea probleme acute care afectează soarta

Bisericii, a noastră personal şi a lumii întregi, nu putem rămâne pasivi şi indiferenţi. Rolul

preotului în acest context moral şi social este covârşitor, căci preotul este luat dintre oameni şi

pus pentru oameni, adică viaţa lui şi puterea lui de muncă şi de sacrificiu sunt puse în slujba

poporului dreptcredincios.”889

Preoţia este taina prin care cei anume pregătiţi primesc, prin punerea mâinilor şi prin

rugăciunea arhiereului, puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a sfinţi prin Sfintele

Taine, şi de a conduce pe credincioşi la mântuire. Preoţia deci se exprimă prin cele trei puteri sau

misiuni: învăţătorească, sfinţitoare şi conducătoare sau jurisdicţională. Acesta este cadrul întreitei

887 Arhimandrit conf. univ. dr. Vasile Miron, Preotul de astăzi..., p. 28 888 Pr. Prof. dr. Valer Bel, Misiune, Parohie, Pastoratie, p. 47. 889 Arhimandrit conf. univ. dr. Vasile Miron, Preotul de astăzi..., p. 27-28

activităţi în care preotul îşi desfăşoară misiunea sa în parohie. De aceste trei puteri preotul

trebuie să se folosească în îndeplinirea misiunii pe care o are.890

Ca slujitor la altar, preotul e dator să slujească pe pământ ca şi cum ar aparţine cerului -

mâinile sale să fie curate de orice abuz, vinovăţie sau dorinţă891

. Ca păstor el este analizat în

funcţie de capacitatea sa de a învăţa, de a sfătui, de a media - misiunea lui fiind continuă aşa cum

şi sufletele sunt continuu însetate de lumină. Ca predicator, preotul trebuie neapărat să fie un

bun psiholog, să fie la zi cu toate problemele, și să facă ceea ce spune în biserică prin slujbele

săvârşite - să fie în slujba păcii, să fie o isihia - între creştini. Iar când e vorba de apostolatul

social, preotul trebuie să fie exemplul suprem aşa cum şi Mântuitorul este pentru întreaga

creştinătate.

Departe de a fi un simplu preşedinte al comunităţii sau un mandatat al acesteia pentru a

vesti cuvântul", preotul ortodox este deodată trimisul lui Dumnezeu în misiune spre oameni şi״

trimisul oamenilor în faţa lui Dumnezeu. El este aşadar, într-o dublă misiune, ceea ce face ca şi

rolul său să fie esenţial: lui Dumnezeu îi garantează prin pregătire şi hirotonie vestirea nealterată

a adevărului Evangheliei şi săvârşirea celor sfinte, iar oamenilor le garantează mântuirea, cu

chezăşia propriei vieţi duhovniceşti. Funcţia lui nu poate fi numită altfel decât misiune, nu

profesie, meserie, îndeletnicire, mijloc de trai şi trebuie trăită de el însuşi ca grijă permanentă

pentru mântuirea oemenilor. Iar această misiune a preotului în comunitate poate fi cuprinsă în

trei direcţii esenţiale care constituie dovada mărturiei sau contramărturiei lui în faţa

credincioşilor, funcţie de aplicarea lor consecventă, respectiv : direcţia liturgică, dogmatică şi

morală892

:

- Aspectul liturgic, este spaţiul în care preotul nu are cum să comită erori dacă se

păstrează în duhul Tradiţiei. Totuşi, dat fiind riscul rutinei, timpul poate să atenueze

sensibilitatea slujitorului faţă de sfinţenia locului, să reducă din evlavia şi conștiința în slujirea pe

care o face în primul rând lui Dumnezeu. Poate și de aceea îi recomandă Sf. Apostol Pavel lui

Timotei să înflăcăreze duhul care este în el prin punerea mâinilor (2Tim2.16-19).

- Aspectul dogmatic. Omul modern este receptiv la cuvânt şi acesta trebuie selectat

funcţie de subiectul care i se pare mai relevant pentru viaţa personală. Misiunea modernă a

890 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Preotul şi misiunea lui astăzi, p. 62 891 Moisiu, R. P. Alexandru – Problemés de théologie pastorale dans la literature théologique roumaine de ces

dernièrs décennies, dans l étude - De la théologie orthodoxe roumaine des originies à nos jours – Ed. I. B. M,

Bucarest, 1974, p. 445 892 Pr. Lect. Dr. Dan Sandu, Teologia şi practica misiunii în biserică azi. O tratare comparativă, p. 47-48

preotului nu trebuie să elimine misterul, lucru eşuat în lumea protestantă, însă imaginea Bisericii

ca instituţie arhaică, opacă la modern, la cerinţele omului contemporan este rodul unei predicări

defectuoase şi a transferării lucrurilor în ״ascunsele" taine ale Domnului, din trecut, deoarece

predica modernă înseamnă Evanghelie şi aplicabilitatea ei astăzi, cultură şi modul cum ea poate

fi creştinată, educaţie, respectiv viitorul Bisericii lui Hristos, dialog cu ştiinţa şi provocările ei.

- Aspectul moral. Omul modern este confruntat astăzi cu tendinta de pierdere a identității,

și de identificare cu ״lumea" iar exemplul personal al preotului îi poate oferi un etalon, un punct

de reper, un termen de comparație și o ancoră de salvare. Totul poate folosi preotului pentru

slujirea lui, spre exemplu, el poate porni de la moralitatea uniformei, care trebuie să constituie o

distincţie vizibilă, chiar în situaţii neoficiale. În prezenţa unui preot credinciosul nu spune lucruri

pe care altfel le-ar spune şi nu face lucruri pe care altfel le-ar face. Preotul ״incognito" se lipseşte

de şansa de a folosi toate mijloacele date pentru misiune, ״cu timp şi fără timp", de aceea, preotul

nu trebuie să se piardă în mulţime, ci să strălucească în mulţime. Mare importanţă are și familia

preotului, care dovedește capacitatea preotului în misiune şi aduce prin actele ei cinste şi

susţinere activităţii misionare. Chiar dacă preotul ar tăcea, faptele trebuie să vorbească pentru el.

Un mare dascăl de teologie spunea că menirea preoţilor ca slujitori ai lui Dumnezeu şi ai

oamenilor este „să izbăvim de pieire sufletele, să le pescuim din abisul nelegiuirii, să le trezim

din somnolenţa nepăsării, să le smulgem din ghearele păcatului, să le încălzim în văpaia iubirii

noastre, să le luminăm cu flacăra credinţei noastre şi să le îmbărbătăm cu pildele sfinţilor şi cu

desăvârşirile fiinţei noastre, pentru ca viaţa lor să fie ferită de naufragiile păcatului şi să câştige

degrabă ״cetăţenia cerească", pierdută din pricina ״satanicelor ademeniri şi anarhii ale

veacului"893

Păstrând aceleași coordonate în care slujește de 2000 de ani, Biserica trebuie să țină cont

de situaţia lumii actuale, generată de o bulversare a valorilor prin impunere de non-valori, ceea

ce obligă Biserica Ortodoxă la o redimensionare şi dinamizare a misiunii; însă aceasta nu trebuie

înţeleasă în sensul de prozelitism, ci pe de o parte ca pe o conştientizare a stringenţei necesităţi a

reînnoirii, și reîncorporării efective în trupul tainic al lui Hristos - Biserica - al tuturor creştinilor

ortodocşi chemaţi să devină teofori iar, pe de altă parte, trebuie create premisele unei împroprieri

a mesajului evanghelic de către cei care nu au primit încă pe Hristos. În acest sens, Sfântul Ioan

Gură de Aur spune: N-ar mai fi nevoie de discursuri dacă viaţa noastră ar străluci desăvârşit. N-

893 Pr. prof. dr. Gr. Cristescu, Teologie şi sacerdoţiu, p. 14.

ar mai fi nevoie de învăţători, dacă am face să fie văzute faptele noaste cele bune. N-ar mai

exista nici un păgân dacă am fi noi creştini adevăraţi căci " Verba docent, exempla trahunt".894

De asemenea, misiunea actuală a Bisericii Ortodoxe trebuie să se direcţioneze pe o

viziune integrativă, de încorporare a tuturor oamenilor în "noua creaţie" împlinită de Mântuitorul

Hristos prin evenimentele ce au urmat răstignirii Sale însă, această viziune nu trebuie să fie un

sincretism periculos care tinde să agiornamenteze, să adapteze mesajul evanghelic la noile

recomandări venite din partea instituţiilor europene, care creează premisele unei totale

"autonomizări a omului" riscându-se astfel ca omul, cununa creaţiei, să devină închis ermetic,

lipsit de orice tangenţă cu Divinitatea.895

Realitatea post-decembristă ilustrată de o veritabilă invazie de noi evanghelizatori

capabili de un prozelitism feroce ne îndeamnă să privim catehizarea credincioşilor dintr-o altă

perspectivă. De aceea, tendinţa de ritualizare excesivă, unilaterală care vine din partea anumitor

preoţi ar trebui considerată desuetă fapt pentru care este necesară afirmarea funcţiei misionare a

Sfintei Liturghii896

.

Dar, misiunea preotului nu se încheie odată cu Sfânta Liturghie ci continuă, căci preotul

"cu timp şi fără timp" trebuie să se străduiască să readucă în staulul lui Hristos oaia cea pierdută.

De aceea, preotul trebuie să încerce să facă accesibilă Vestea cea bună şi celor care au mai puţină

tangenţă cu Biserica şi, de asemenea familia trebuie să devină un subiect al "misiunii în

misiune", părinţii putând fi un foarte bun vas comunicant pentru credinţa copiilor.

Realitatea actuală, dominată de o perpetuă ingerinţă venită din partea aşa-zişilor "noi

evanghelizatori", veniţi de pe alte tărâmuri, și care au primit Vestea Evangheliei cu mult timp

după ce aceasta s-a înrădăcinat deja, puternic, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, necesită

conştientizarea unei imense responsabilităţi, din partea preotului, chemat să fie nu numai un bun

liturghisitor, ci şi un înţelept învăţător şi îndrumător al turmei lui Hristos.

A fi mereu implicat în procesul de angajare a misiunii pe un drum ascendent este ceva ce

ţine de deontologia profesională. „Preotul trebuie să fie mereu gata de jertfă, pregătit să răspundă

oricăror solicitări, fiindcă la preot vin toţi pentru sfat, pentru învăţătură, pentru ajutor, cu credinţa

894 Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, Curs de Teologie Pastorală - Facultatea de Teologie din Bucureşti, Vol. II,

Bucureşti, 2001, p. 4 895 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Preotul şi misiunea lui astăzi, p. 60 896 Pr. Conf. Dr. Valer Bel, Temeiurile teologice ale misiunii creştine, în vol. Pastoraţie şi misiune în Biserica

Ortodoxă, Ed. Pertner, Galaţi, 2007, p. 152

că preotul are şi sfat şi învăţătură şi înţelepciune şi putere să ajute",897

în principal pentru că

„Preotul ... e mai ales educator. Viaţa lui e o lecţie. Predica lui e o lecţie. Spovedania e o lecţie.

În toate e multă pedagogie, iar în spovedanie se află el însuşi ca în faţa judecăţii, când îl ascultă

pe cel care îşi prezintă faptele la judecată. Judecătorul trebuie să cunoască valoarea tuturor

faptelor care i se mărturisesc. Îi trebuie criterii indubitabile, precise şi limpezi. A fi educator - s-a

zis - e adevărată artă. Dar s-a mai zis că e şi ştiinţă. Arta îi dă preotului mobilitatea, metoda,

adaptarea la psihologia şi caracterul preopinentului, supleţea şi omenia, dar ştiinţa, prin care se

înţelege cultura preotului, îi dă soluţiile. Fără cea dintâi nu se poate, fără cea de a doua, cea dintâi

rămâne fără sens şi conţinut"898

.

În acest sens apare ca o exigenţă a misiunii datoria preoţilor de a elabora programe de

catehizare a credincioşilor atât în cadrul sfintelor slujbe, cât şi în afara lor, prin ore speciale de

catehizare sau prin difuzarea de literatură religioasă care să răspundă problemelor cu care se

confruntă credincioşii. Această lucrare de catehizare este absolut necesară dacă vrem să

combatem prozelitismul sectar şi dacă vrem să-i facem pe credincioşi să devină responsabili faţă

de actele pe care le întreprind, ca să se elimine atâtea racile sociale provocate de ignoranţă, cum

ar fi avortul spre exemplu şi să se contribuie la renaşterea spirituală şi morală a neamului.899

Iar catehizarea credincioşilor nu se poate face la întâmplare, fără să se ţină seama de

anumiţi factori. Cunoaşterea nivelului general de cultură al credincioşilor noştri este o condiţie

sine-qua-non pentru o catehizare eficientă. Ca învăţător al poporului, el trebuie să ştie cui se

adresează, pentru a adapta conţinutul, forma şi nivelul predicilor, al catehezelor şi al diferitelor

cuvântări la nivelul şi puterea de înţelegere a auditorilor săi. Despre anumite lucruri şi într-un

anumit fel va vorbi el, de exemplu, unor ascultători cu un nivel ridicat de cultură şi într-alt fel va

vorbi unor oameni simpli, neştiutori de carte. De asemenea preotul trebuie să dea un răspuns

ferm la realităţile nou apărute şi care lezează însăşi demnitatea umană: problema avortului, a

homosexualităţii, etc900

.

Imensa responsabilitate a preotului este ilustrată în mod sugestiv de marele mitropolit

Antim Ivireanul al Ţarii Româneşti: Căci în seama mea v-a dat stăpânul Hristos să vă pasc

897 Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, p. 177. 898 Ibidem, p. 101-102. 899 Prof. Dr. Nifon Mihăiţă, Misiologie Creştină, Ed. Asa, Bucureşti, 2002, p. 115 900 Pr. Conf. Dr. Gheorghe Petraru, Temeiurile biblice ale misiunii Bisericii, în ״ Teologie si Viaţă", nr. 1-6/2003,

p. 48

sufleteşte, ca pe nişte oi cuvântătoare; şi de gâtul meu spânzură sufletele voastre şi de la mine va

să vă ceară pe toţi, iar nu de la alţii, până când vă voi fi păstor901

.

O altă exigenţă a misiunii de astăzi este şi stringenţa că preotul să nu vadă pe credincioşii

săi ca pe entităţi autonome, separate de familiile lor ci să aibă o viziune integrativă de a-i face pe

membrii familiei participanţi la cultul divin mesageri ai Cuvântului lui Dumnezeu pentru ceilalţi

membrii mai puţin receptivi la chemarea Bisericii.

Apoi, în zilele noastre, când exodul oamenilor din mediul rural în cel urban este o

realitate inevitabilă, ar fi absolut necesară o redimensionare administrativ-teritorială a parohiilor,

încercându-se evitarea pierderii calităţii şi conştiinţei de enoriaş.902

Fireşte, pentru a putea atinge astfel de obiective, Biserica trebuie să fie într-o continuă

activitate, desfăşurată în multiple şi variate fome, şi având la inima ei toate necazurile şi

aspiraţiile fireşti ale contemporaneităţii. Este nevoie de o înţelegere teologică adâncă, de o

cunoaştere cuprinzătoare a vieţii omeneşti actuale, îndeosebi spirituale, pentru ca Biserica să

poată sesiza misiunea ei actuală în lume903

.

Slujirea preotului trebuie să rămână fidelă Revelaţiei, să folosească tezaurul patristic al

interpretării şi trăirii Evanghelice, să caute şi să ceară asistenţa Sfântului Duh care luminează,

sfinţeşte şi desăvârşeşte ceea ce Biserica lucrează prin cler şi prin credincioşi, să se raporteze

neîncetat la Capul ei Iisus Hristos Domnul, căruia să-i ceară ajutorul neîncetat, primind totodată

model de vieţuire şi de acţiune şi având certitudinea că, în această lucrare nu suntem singuri şi nu

în cele din urmă să accentueze rugăciunea către Dumnezeu Tatăl ca să ne ajute în efortul nostru

de a deveni „Ale Sale dintre ale Sale”.

În ce priveşte Exigenţele misionare dintotdeauna ale Bisericii acestea sunt, pe scurt :

propovăduirea Evangheliei şi transmiterea dreptei credinţe. Creştinismul prezintă interes real

pentru omul din toate timpurile în măsura în care prezintă mesajul lui Dumnezeu Cel personal,

viu şi iubitor, Care singur poate salva omul aici şi-n veşnicie, comunicându-i viaţa şi o iubire

eternă cum nu i-o pot oferi nici bunurile materiale, nici ideologiile moderne şi nici religiile

901 Gabriel Popescu, Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, cârmuitor bisericesc şi propovăduitor al

Evangheliei, în S. T., nr. 1 - 2, 1969, p. 281 902 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Preotul şi misiunea lui astăzi, în Almanah Bisericesc, Arhiepiscopia

Bucureştilor, Bucureşti, 2001, p. 58 903 Nikolai Berdiaev, Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia Cezarului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 94

orientale impersonale şi face aceasta întrucât îl ajută pe om să trăiască aici şi acum prezenţa

anticipată a acestei iubiri în comunitatea Bisericii, în comunitatea celor credincioşi.904

Mântuitorul fericeşte atât pe cei curaţi cu inima, cât şi pe cei flămânzi de dreptate. De

aceea misiunea Bisericii este de a transfigura omul în Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt, pentru

a converti egoismul în iubire şi comuniune, atât prin viaţa de rugăciune, asceză şi filantropie, cât

şi prin lupta susţinută împotriva nedreptăţilor sociale, căci egoismul se află în ultimă instanţă la

originea nedreptăţilor sociale, pentru ca orice om să se bucure de condiţiile unei vieţi decente şi

civilizate.905

904 Pr. Prof. Dr. John Breck, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii, trad. Ioana Tămăian, Ed. Patmos, Cluj-Napoca

2003, p. 47. 905 Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Omul fără rădăcini, p. 83-84.