Post on 07-Apr-2016
description
Analiza economica privind perspective in macroeconomie
FUNDAMENTELE MACROECONOMIEI
NOŢIUNILE DE BAZĂ ALE MACROECONOMIEI
1. Structura şi nivelurile economiei
Structura economiei desemnează totalitatea elementelor ei componente şi relaţiile
multiple dintre acestea, privite din punct de vedere al integralităţii.
Distingem o structură orizontală şi una verticală.
STRUCTURA VERTICALĂ
microeconomia totalitatea proceselor şi fenomenelor economice care se structurează
la nivelul gospodăriilor, unităţilor economice (firme) şi verigilor
administrativ-teritoriale locale;
Mezoeconomia cercetează viaţa economică la nivelul ramurilor, subramurilor,
zonelor economice;
macroeconomia reprezintă ansamblul fenomenelor economice la nivelul unei ţări;
mondoeconomia vizează o imagine de ansamblu a fenomenelor economice la nivel
mondial
Economia naţională reprezintă sistemul activităţilor economice, istoriceşte constituite,
care se desfăşoară şi se întreţin reciproc în cadrul unei ţări şi sunt raportate la interesele statale.
Structura economică naţională reprezintă totalitatea elementelor ei economice
constitutive (sfere, ramuri şi subramuri de producţie, tipuri de tehnologie, unităţi administrativ-
teritoriale), natura şi însuşirile acestora, poziţia lor în cadrul întregului şi rolul pe care îl joacă
fiecare element, precum şi relaţiile multiple dintre acestea. Structura economiei naţionale poate fi
abordată din mai multe puncte de vedere, desprinzând următoarele tipuri de structuri:
structura managerială;
structura tehnologică;
structura demo-economică;
structura de ramură;
structura teritorială;
structura de proprietate.
Complexitatea structurii economice a unei ţări este reflectată şi de relaţiile dintre
sectoarele ei de activitate. La nivelul economiei naţionale elementele componente se structurează
mai ales în plan orizontal, respectiv ca structură tehnologică, apoi de ramură şi teritorială.
STRUCTURA ORIZONTALĂ
sector primar sector secundar sector terţiar sector quaternar
agricultura,
silvicultura,
piscicultura,
industria extractivă
cu toate ramurile ei;
industria
prelucrătoare şi
construcţiile;
serviciile; transport, comerţ,
telecomunicaţii, servicii
financiar-bancare, de
asigurare, de management şi
consulting etc.
informaţiile:
cercetare ştiinţifică,
produse program
(softuri) etc.
Economia unei ţări poate fi considerată modernă şi eficienţă din punctul de vedere al
structurii orizontale atunci când se caracterizează prin tehnologii în concordanţă cu realizările
revoluţiei tehnico-ştiinţifice, prin unitatea organică dintre ramurile ei de bază, prin existenţa unui
sector prestator de servicii dinamic şi eficient, prin stimularea sectorului şi vehiculare a
informaţiei, prin forme instituţionale specifice economiei moderne de piaţă (bursele).
Mondoeconomia (economia mondială) cuprinde ansamblul economiilor naţionale în
interdependenţa lor.
Ea exprimă un sistem complex, extins la nivel planetar, care include pe lângă economiile
naţionale, relaţiile economice dintre ele, piaţa mondială, diviziunea internaţională a muncii,
precum şi instituţiile internaţionale corespunzătoare.
În economia contemporană trebuie acordată importanţă cuvenită unui aspect cu totul
special, semnalat în trecut de K. Marx, dar reevaluat de cunoscutul autor Alvin Toffler: ne
referim la fenomenul puterii, care se prezintă într-o formă actualizată – puterea cunoaşterii, iar
mai precis puterea informaţiei. În lucrarea „Puterea în mişcare”, Toffler afirmă: „virtualmente la
fiecare pas, puterea este o componentă inevitabilă a însuşi procesului de producţie – iar acest
lucru este valabil pentru toate sistemele economice, capitaliste, socialiste sau de orice altă
natură”. Şi tot el afirmă: „cunoaşterea este cea mai democratică sursă de putere”, prin faptul că
este accesibilă şi celor slabi şi celor săraci, de asemenea şi pin faptul că aceeaşi informaţie poate
fi folosită simultan de mai mulţi (ea nu se epuizează fizic).
În partea consacrată macroeconomiei vom studia fenomenele şi procesele economice care
se manifestă la nivelul economiei naţionale, mecanismele şi instrumentele cu ajutorul cărora se
înfăptuieşte reînnoirea permanentă a activităţii tuturor agenţilor prin intermediul pieţei,
rezultatele activităţii în ansamblu a agenţilor economici etc.
2. Obiectul de cercetare a macroeconomiei
Obiectul de cercetare a macroeconomiei îl constituie economia naţională, considerată un
agregat economic complex, o entitate unitară, distinctă în cadrul limitelor unui stat. Ea cuprinde
o reţea de activităţi şi interdependenţe economice variate, care funcţionează pe baza anumitor
resurse proprii şi a unei diviziuni sociale a muncii existentă la scară naţională.
Actualmente, există o mare diversitate a economiilor naţionale, acestea diferă ca mărime,
potenţial, nivel performanţe, condiţii naturale, economice şi sociale. Posibilităţile de dezvoltare a
unei economii naţionale depind de acţiunea şi interacţiunea dintre principalii factori de producţie
şi de alte resurse ale economiei respective: umane, economice, tehnice, organizatorice, politice,
etc. care concură la derularea vieţii economico-sociale a unei ţări.
Economiile naţionale contemporane funcţionează în strânsă legătură unele cu altele în
cadrul economiei mondiale, pe baza diviziunii internaţionale a muncii. Fiecare ţară caută ca prin
relaţiile economice multiple pe care le stabileşte cu alte ţări să-şi realizeze interesele sale, care
adesea nu coincid cu ale ţărilor partenere, tinzând să valorifice cât mai avantajos resursele de
care dispune.
Economiile naţionale nu au existat dintotdeauna. Ele s-au format după apariţia sistemului
capitalist, de-a lungul mai multor secole. Formarea şi dezvoltarea lor, precum şi modul de
funcţionare al acestora, au fost şi sunt cercetate de ştiinţa economică. Încă de la începuturile
formării economiei politice ca ştiinţă, mercantiliştii, în secolele XVI-XVII au constatat rolul
economiilor naţionale deschise spre alte ţări, în comparaţie cu economia medievală având
caracter închis.
Reprezentanţii teoriei clasice, A. Smith şi D. Ricardo au subliniat importanţa diviziunii
sociale a muncii, precum şi a unei noi ramuri – industria, în formarea şi dezvoltarea economiei
naţionale economiei naţionale.
Un mare rol în dezvoltarea teoriei despre economiile naţionale moderne l-a avut K. Marx,
care a studiat această problemă pe baza exemplului economiei Angliei şi a elaborat un model
abstract al unei economii naţionale capitaliste cu valabilitate generală.
Reprezentanţii teoriei neoclasice şi-au concentrat atenţia în special asupra studiului unor
fenomene şi procese microeconomice, dar au preluat de la clasici anumite concepte despre
macroeconomie, printre care legea lui Say asupra debuşeelor, potrivit căruia echilibrul economic
se realizează automat, deoarece orice cumpărare este concomitent o vânzare şi invers.
Valabilitatea acestei concepţii a lui I.B. Say a fost contestată de mai mulţi economişti,
printre care de K. Marx, care a elaborat teoria sa despre crizele economice de supraproducţie în
capitalism.
În secolul nostru valabilitatea acestei concepţii a fost contestată şi de J.M. Keynes, care a
ajuns la concluzia că echilibrul economiei capitaliste nu poate fi asigurat numai pe baza
mecanismelor spontane ale pieţei, ci prin completarea acestui mecanism cu intervenţia statului în
procesele economice. El a fost iniţiatorul curentului „dirijist”, care a pus un accent deosebit pe
politica economică a statului.
Reprezentanţii curentului „sinteza neoclasică”: I. Hicks, P. Samuelson, R. Harrod,
E.Domar au încercat să îmbine teoriile neoclasice şi Keynes-iste cu teoria clasică.
Un alt curent important în gândirea economică contemporană este şi „şcoala monetaristă”
condusă de Milton Friedman (1912) care pune accentul pe rolul instrumentelor şi mecanismelor
finanaciar-bancare în politica economică a statelor moderne.
Concluzii:
Una din sarcinile macroeconomiei o constituie cunoaşterea ştiinţifică, sistematizarea,
gruparea (agregarea) agenţilor economici şi a rezultatelor activităţii acestora.
Macroeconomia se ocupă cu studierea rolului, comportamentului şi a interacţiunii dintre
agenţii economici agregaţi pe forme de organizare, pe sectoare de activitate sau sectoare
instituţionale, pe baza funcţiei lor principale.
piaţa, o realitate complexă Şi dinamică
Categoria economică de „piaţă”
Dintre fenomenele şi procesele economice contemporane piaţa are istoria cea mai lungă.
Ea a apărut cu mai multe secole în urmă, ca punte de legătură între producătorii şi consumatorii
autonomizaţi. Abordând fenomenul schimbului Alvin Toffler spunea: „piaţa a avut ca premisă
sciziunea dintre producători şi consumatori, ea devenind necesară abia atunci când funcţia
consumului s-a separat de funcţia productivă”.
Piaţa s-a extins şi s-a diversificat în concordanţă directă cu dezvoltarea factorilor de
producţie, cu creşterea productivităţii şi randamentului utilizării lor. Doar la un anumit nivel al
dezvoltării economice a fost posibilă producţia pentru piaţă. Generalizarea pieţei a condus la
existenţa unei economii de piaţă propriu-zisă.
În general, piaţa este locul de întâlnire (mai mult sau mai puţin abstract) dintre oferta
vânzătorilor şi cererea cumpărătorilor. Prima este forma de manifestare a producţiei în condiţiile
economiei de piaţă, iar a doua exprimă nevoile umane solvabile (însoţite de capacitatea
oamenilor de a cumpăra mărfurile oferite, care se dovedesc convenabile pentru ei).
Ca elemente fundamentale care caracterizează piaţa menţionăm:
- ea este un spaţiu economic în care acţionează aceleaşi persoane fizice şi juridice, care
constituie agenţii economici;
- este locul de întâlnire a cumpărătorilor şi vânzătorilor (pe aceeaşi piaţă un agent
economic nu poate fi simultan şi cumpărător şi vânzător);
- este locul de întâlnire a cererii şi ofertei de bunuri şi servicii;
- este locul în care se formează preţul;
- reglatoarea pieţei este concurenţa.
În esenţă:
Piaţa este considerată ca o gamă variată de acţiuni prin care vânzătorii şi cumpărătorii
intră în contact spre a schimba bunuri şi servicii indiferent de locul în care se desfăşoară acest
schimb. Piaţa este o reţea de relaţii de vânzare-cumpărare.
În economiile contemporane şi cele ale viitorului, piaţa este şi va rămâne instituţia
centrală în jurul căreia gravitează viaţa economică.
Funcţiile pieţei
Ca funcţii generale ale pieţei într-o economie concurenţială menţionăm:
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
- de a verifica existenţa concordanţei sau a neconcordanţei dintre volumul, structura,
calitatea ofertei cu cele ale cererii;
de a furniza informaţii obiective şi rapide agenţilor economici;
de a realiza legătura între două acte fundamentale – producţia şi consumul, separate în
urma diviziunii sociale a muncii;
de a regla viaţa economică în ansamblu.
Tipurile de piaţă
Se pot clasifica după mai multe criterii:
A) după natura obiectelor schimbului sau destinaţia lor, există:
- piaţa bunurilor şi serviciilor de consum;
piaţa factorilor de producţie:
- a capitalului şi a titlurilor de valoare;
- a muncii;
a factorului natură;
monetară
B) după cadrul de desfăşurare:
- pieţe interne - locale, regionale, naţionale;
- pieţe externe - internaţionale.
C) după numărul şi puterea economică a participanţilor:
- piaţă cu concurenţă perfectă;
- piaţă cu concurenţă imperfectă.
D) după prezenţa obiectelor schimbului - deci după existenţa sau inexistenţa lor în
momentul tranzacţiei, există:
- piaţă reală;
- piaţă fictivă (bursa).
E) după timpul în care se transferă obiectul schimbului este:
- piaţă la vedere;
- piaţă la termen.
Ca forme concrete de piaţă, menţionăm: magazine, hale, expoziţii cu vânzare, case de
comenzi, burse de toate tipurile, tranzacţii între firme etc.
Legea cererii şi ofertei, lege a economiei de schimb
Spre deosebire de economiile centralizat-planificate, în care atât cantitatea cât şi preţurile
bunurilor erau stabilite de către aparatul central, în economia cu piaţă liberă acestea sunt stabilite
prin deciziile agenţilor economici, în conformitate cu legea cererii şi ofertei.
Alături de concurenţă, legea cererii şi ofertei este element de bază al mecanismului pieţei.
Legea cererii şi ofertei exprimă faptul că într-o piaţă concurenţială, dacă toate celelalte
condiţii rămân constante, cererea pentru un anumit produs sau serviciu creşte pe măsură ce preţul
acestuia scade, iar oferta creşte pe măsură ce preţul creşte.
Deci, relaţia dintre cerere-preţ este inversă, iar între ofertă şi preţ este directă.
Preţul şi cantităţile la care produsele sau serviciile se vând şi se cumpără tind să fie
determinate de punctul în care cererea şi oferta sunt egale. Drept condiţii constante, enumerăm:
veniturile, dorinţele şi aşteptările cumpărătorilor şi vânzătorilor, preţul altor bunuri, factorii
demografici, etc.
Cererea şi oferta se intercondiţionează în sensul că oferta:
- creează obiectul consumului;
- trezeşte noi nevoi;
- determină modul de consum.
La rândul său, cererea influenţează oferta, o stimulează, producătorii realizând acele
bunuri care sunt cerute.
Nivelul şi structura cererii şi ofertei trebuie să fie în corelaţie. Dacă la un moment dat
oferta este mai mare decât cererea, o parte a producţiei nu îşi va găsi consumatori iar
producătorii respectivi nu îşi realizează veniturile şi nu îşi pot relua activitatea. Dacă cererea este
mai mare decât oferta, atunci o parte a puterii de cumpărare rămâne neacoperită, fapt care
conduce la dezechilibre băneşti în primul rând. În conformitate cu cerinţele legii cererii şi ofertei
agenţii economici trebuie să urmărească echilibrul dinamic dintre cerere şi ofertă. Apariţia unor
dezechilibre afectează interesele populaţiei atât în calitate de cumpărător cât şi producător.
Fără exercitarea rolului adecvat al cererii şi ofertei nu putem vorbi de o piaţă efectivă. În
economiile cu planificare centralizată, cererea şi oferta rareori se suprapun, iar atunci când acest
fapt totuşi se petrece, este în favoarea ofertei, care este limitată, dirijată şi controlată. Economia
de piaţă liberă implică acţiunea reală a legii cererii şi ofertei, dar această lege se exercită într-un
cadru social aflat nu numai sub incidenţa factorilor economici, ci şi ai unor alţi factori - de
exemplu: tradiţii, previziuni economice, tendinţa de asumare a riscului, raţionalitatea economică,
care diferă între comunităţile umane.
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
CEREREA ŞI OFERTA
1. Cererea
Cererea individuală reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un agent economic e dispus
să o achiziţioneze la preţul ei într-o perioadă de timp. Cererea pieţei reprezintă cantitatea totală
dintr-o marfă dorită care poate fi cumpărată în funcţie de preţul ei într-o perioadă determinată de
timp. Însumarea cererii tuturor cumpărătorilor de pe piaţa unui bun înseamnă cererea totală
pentru bunul respectiv. Această cerere exprimă raporturile în legătură cu:
- cantitatea maximă dintr-un bun care este dorită şi poate fi cumpărată;
- în legătură cu preţul maxim care poate fi aplicat.
În ceea ce priveşte cererea sunt necesare două precizări:
1. că ea este o mărime intenţionată, o nevoie solvabilă; deci nu se poate pune semnul de
egalitate între nevoi şi cerere;
2. ea se exprimă ca o cantitate pe unitate de timp.
Cererea este o formă de concretizare a nevoilor, dar sferele celor două noţiuni nu coincid.
O parte a nevoilor nu poate fi satisfăcută din motive financiare personale, altă parte devansează
posibilităţile pe care le are societatea, iar altă parte a nevoilor rămâne la faza de aspiraţii.
Structura cererii
a) În funcţie de obiectul ei este:
- cerere de bunuri (de producţie sau pentru consum);
- cerere de servicii (industriale sau neindustriale);
- cerere de informaţii;
- cerere mixtă.
b) În funcţie de frecvenţă, este cerere: curentă, periodică, rară.
Factorii care influenţează mărimea cererii:
Factorii cererii sunt foarte numeroşi şi o clasificare mai concretă a fost realizată în 1985
de Institutul Comerţului şi Consumului din Franţa:
- preţul bunurilor şi serviciilor;
- venitul mediu pe gospodărie;
- preţul bunurilor înlocuitoare sau complementare;
- mărimea populaţiei;
- gusturile, preferinţele (sau factorii psihologici);
Pentru a determina influenţa fiecărui factor asupra mărimii cererii vom socoti mărime
variabilă doar pe unul dintre ei. Prin însumarea influenţei separate a factorilor, vom determina
modificarea generală a cererii.
1. Preţul :
axioma de
bază a
teoriei
cererii
afirmă că
cererea
pentru un
bun este cu
atât mai
mare cu cât
preţul este
mai mic,
ceilalţi
factori
fiind
constanţi;
deci între
evoluţia
preţului şi
cerere
relaţia este
cauzală.
Relaţia
dintre
cerere şi
preţul unui
bun
Cerere
Q unităţi/săptămână
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
economic
este
reflectată
de funcţia
cererii care
ne arată ce
cantitate
dintr-un
bun este
cumpărată
efectiv pe
piaţă. Dacă
vom consi-
dera un
produs X al
cărui preţ
este PX,
cantitatea
cerută va
lua forma
unei funcţii
X=f(P(X)).
Funcţia
cererii
reprezintă
o relaţie
matematică
– liniară
sau
neliniară –
prin
intermediul
căreia se
exprimă
dependenţa
cantităţii
cerute în
raport de
preţul
unitar. În
general pe
orice piaţă
şi pentru
orice
produs
linia cererii
este
descrescăto
are funcţie
de preţ.
Preţul
unitar (lei)
5000 2
4000 3
3000 4
2000 5
1000 6
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Linia cererii prezentată pe figură este una normală având această formă pentru
majoritatea produselor. S-a făcut abstracţie de ceilalţi factori pe care urmează să-i luăm în
considerare.
2. Modificarea venitului mediu pe gospodărie va deplasa linia cererii pentru majoritatea
bunurilor economice spre dreapta, dacă venitul creşte (creşte cererea pentru fiecare preţ posibil).
Linia este deplasată spre stânga dacă scade venitul mediu. Bunurile a căror cerere creşte odată cu
creşterea venitului mediu se numesc bunuri normale. Bunurile a căror cerere scade deşi venitul
creşte, se numesc bunuri inferioare (pâinea, cartofii, orezul).
Deci numai în general cantitatea cerută dintr-un produs este direct proporţională cu
bugetul gospodăriei şi invers proporţională cu preţul. De la această evoluţie normală face
excepţie cererea pentru bunuri inferioare.
3. Modificarea preţului altor bunuri are efecte diferite, după cum urmează: în cazul
bunurilor înlocuitoare (spre exemplu, cererea pentru spray-ul “Fa”, sau cel înlocuitor “Nivea”)
linia cererii se va deplasa spre dreapta când va spori preţul bunului înlocuitor. Deplasarea liniei
cererii se face spre stânga, în cazul reducerii preţului bunurilor înlocuitoare.
În cazul bunurilor complementare există o relaţie negativă, adică creşterea preţului unui
bun X (creşterea preţului la casetofoane), va deplasa spre stânga linia cererii bunului Y (casete),
deci relaţia este negativă.
4. Modificarea numărului populaţiei implică modificarea numărului cumpărătorilor, deci
va deplasa spre dreapta linia cererii în cazul creşterii numărului de cumpărători pentru un produs
şi spre stânga, dacă scade numărul cumpărătorilor.
5. Modificarea preferinţelor cumpărătorilor în favoarea anumitor bunuri va deplasa linia
cererii spre dreapta şi invers. Efectul modificării gustului cumpărătorilor este foarte greu de
observat. O importanţă deosebită revine reclamei.
În concluzie, modificarea preţului unui bun va produce schimbarea cantităţii cerute din
bunul respectiv, fapt care se reflectă prin trecerea de la un punct la altul pe linia cererii.
Modificarea oricărui alt factor al cererii va deplasa însăşi linia cererii spre dreapta sau spre
stânga în funcţie de situaţie, şi în acest caz se modifică cantitatea cumpărată la fiecare preţ dat.
Deplasarea curbei de la C0 la C1 se datorează creşterii cererii la orice preţ de referinţă,
fie datorită creşterii veniturilor sau al preţului produselor înlocuitoare sau al numărului de
cumpărători sau al preferinţei pentru bunul respectiv.
Preţul Cerere iniţială (C0) Cerere mărită (C1) Cerere redusă (C2)
unitar (lei)
Q unităţi/săptămână
Q unităţi/săptămână
Q unităţi/săptămână
5000 2 3 1
4000 3 4 2
3000 4 5 3
2000 5 6 4
1000 6 7 5
2. Elasticitatea cererii
Exprimă reacţia cererii la modificarea factorilor ei de influenţă. Vorbim despre
elasticitate pozitivă, directă dacă cererea evoluează în acelaşi sens cu variabila independentă şi o
elasticitate inversă, negativă în caz contrar.
Principalele forme ale elasticităţii sunt:
A) Elasticitatea în funcţie de preţ
Ea se exprimă în funcţie de coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de preţ şi măsoară
reacţia cererii la modificarea preţului. Se calculează ca un raport între modificarea relativă a
cantităţii cerute şi modificarea relativă a preţului.
Coeficientul elasticităţii cererii (Cec) arată gradul modificării acesteia în funcţie de
factorul de influenţă considerat – în acest caz – preţul:
Cec/p = − : ∆QQ0
∆PP0
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
În funcţie de mărimea acestui coeficient cererea pentru diferite produse poate înregistra
următoarele forme:
Cec/p=o cerere rigidă absolut inelastică. Este o cerere constantă la modificarea preţului.
Se reprezintă grafic printr-o paralelă la axa ordonatelor (exemplu: insulina pentru bolnavii de
diabet).
Cec/p <1 elasticitatea este subunitară şi cererea se modifică puţin în funcţie de
modificarea preţului (exemplu: produsele alimentare de primă necesitate în consumul zilnic).
Cec/p =1 la o modificare a preţului cererea se modifică exact în aceeaşi proporţie (exem-
plu: cererea pentru confecţii).
Cec/p >1 cererea cu elasticitate supraunitară, caz în care modificarea cererii este mai
mare decât modificarea preţului (exemplu: cheltuielile pentru petrecerea timpului liber).
Cec/p este o stare ideală (cu caracter teoretic) atunci când cantitatea cerută variază la
infinit pentru o variaţie infinitezimală a preţului.
Factorii care determină elasticitatea cererii în funcţie de preţ
1. Gradul de substituire a bunurilor cu altele, respectiv un produs care poate fi înlocuit în
consum cu altele are o cerere elastică (invers, cel care nu poate fi înlocuit, tinde spre o cerere
inelastică).
2. Ponderea venitului cheltuit pe un anumit bun în bugetul total al gospodăriei: cu cât
ponderea cheltuielilor pentru un bun este mai ridicată, cu atât elasticitatea în funcţie de preţ este
mai mare şi invers.
3. Durata perioadei de timp de la modificarea preţului: între aceasta durata şi mărimea
coeficientului elasticităţii cererii este o relaţie pozitivă sau directă. Linia cererii pe termen lung
este mult mai elastică decât linia cererii pe termen scurt (exemplu: folosirea hidrocarburilor).
4. Gradul necesităţii în consum: bunurile de lux au o cerere elastică, în vreme ce bunurile
vitale au o cerere inelastică.
Există trei excepţii:
1) Efectul Giffen - adică la o creştere generală a preţurilor, familiile cu venituri mici
sporesc cererea pentru bunuri de consum curente (pâinea), neputând cumpăra alte bunuri mai
scumpe. În perioade de criză, economiile se folosesc pentru sporirea consumului de bunuri
curente.
2) Efectul Veblen este efectul consumului ostentativ sau efectul snob. Cu cât preţul unui
bun este mai mare cererea pentru el creşte la o anumită categorie de consumatori.
3) Efectul speculaţiei care constă în creşterea cererii la bunurile a căror preţ creşte de
teama unor creşteri de preţ viitoare.
B) Elasticitatea cererii în funcţie de venit
Se măsoară prin coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de venit şi are formula:
În cazul bunurilor normale, creşterea venitului conduce la creşterea cererii, coeficientul
elasticităţii fiind pozitiv. În cazul bunurilor inferioare cererea scade relativ dacă venitul creşte,
coeficientul fiind negativ (de ex.pâine, carne, transport în comun).
L. Tornquist a efectuat un studiu privind cererea în funcţie de venit şi a ajuns la
următoarele concluzii:
- pentru bunurile de strictă necesitate, pe măsura creşterii venitului creşte cererea, dar în
proporţie mai mică, tinzând spre saturare;
- pentru bunurile de necesitate medie, cererea începe să crească după punctul de saturare
cu bunuri vitale, dar se ajunge şi aici la saturaţie;
- pentru bunurile de lux cererea creşte mereu, odată cu creşterea venitului.
Există:
cerere elastică, atunci când Cec/v > 1 (caracterizează bunurile de lux, serviciile – mai ales
pentru instruire, bunuri de folosinţă îndelungată – automobile, locuinţe);
elasticitate unitară când Cec/v = 1 (cheltuielile pentru iluminat, bunuri de folosinţă
curentă – lenjerie, articole de toaletă);
cerere inelastică când Cec/v < 1 (ţigările sau bunuri alimentară de bază).
C) Elasticitatea încrucişată a cererii evidenţiază sensibilitatea cantităţii cerute din bunul X
în raport cu modificarea preţului altui bun - Z.
Se măsoară prin intermediul coeficientului elasticităţii încrucişate
Când CecX/Z are valoare negativă, cele două bunuri sunt substituibile în consum.
Când CecX/Z are valoare pozitivă, cele două bunuri sunt complementare.
Când CecX/Z are valoare nulă, cele două bunuri sunt indiferente în programul de achiziţii a
consumatorului.
3. Oferta
Cec/v = : ∆QQ0
∆VV0
CecX/Z = : ∆PY
Q0X
∆QX
P0Y
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Oferta individuală reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun economic pe care
producătorul intenţionează să o vândă într-o perioadă determinată de timp, la un anumit preţ. Nu
este neapărat egală cu cantitatea vândută propriu-zis şi se exprimă ca o cantitate pe unitate de
timp. Oferta totală de piaţă este cantitatea pe care sunt dispuşi să o producă şi să o
comercializeze toţi întreprinzătorii.
Asemenea cererii, oferta e un concept care pune în relaţie o cantitate cu un anumit preţ.
Ea exprimă: - cantitatea maximă pe care vânzătorii doresc să o vândă;
- preţul minim acceptat de vânzători.
Factorii care influenţează mărimea ofertei
Oferta poate să crească sau să se reducă în funcţie de mai mulţi factori:
a) preţul bunurilor economice;
b) preţul altor bunuri: înlocuitoare sau complementare;
c) costul de producţie;
d) numărul firmelor care produc acelaşi bun;
e) taxele sau subsidiile.
Preţul
unitar (lei)
Cantitatea oferită iniţial (O0)
Q unităţi/săptămână
Oferta mărită (O1)
Q unităţi/săptămână
Oferta scăzută (O2)
Q unităţi/săptămână
3000 1400 1500 1300
2500 1200 1300 1100
2000 1000 1100 900
1500 800 900 700
1000 600 700 500
500 400 500 300
1. Preţul bunurilor economice - se porneşte de la evidenţa că pe măsură ce preţul unui
produs creşte, oferta va fi mai mare şi invers, aceasta deoarece profitul generat de un preţ mai
mare este la rândul lui mai mare. Funcţia ofertei este o relaţie matematică liniară sau neliniară
care surprinde dependenţele dintre catităţile ce se intenţionează a fi produse şi vândute şi preţul
unitar. Linia ofertei redă relaţia dintre ofertă şi preţul unui bun sau serviciu.
Panta ofertei este crescătoare în funcţie de preţ.
2. Modificarea preţului bunurilor înlocuitoare în sensul scăderii acestuia şi creşterea
preţului produselor complementare va deplasa spre stânga linia ofertei. Deplasarea liniei se face
spre dreapta dacă creşte preţul produselor înlocuitare şi scade preţul celor complementare.
(Oferta de casete scade pentru orice preţ al casetelor, dacă scade preţul compact-discurilor sau
discurilor, ori dacă preţul casetofoanelor creşte).
3. Costul de producţie - creşterea preţului factorilor de producţie deplasează spre stânga
linia ofertei, iar scăderea preţului lor împinge linia spre dreapta (exemplu: dacă cresc preţurile
materiilor prime, a salariilor, creşte costul şi scade oferta. Dimpotrivă, folosirea de tehnologii
noi, care sporesc eficienţa, deplasează linia ofertei spre dreapta).
4. Insistăm asupra faptului că oferta este influenţată de numărul firmelor care produc
acelaşi bun. Cu cât activează mai multe firme în ramură, oferta creşte şi invers.
Impozitele ,taxele şi subsidiile: majorarea taxelor pe profit determină reducerea ofertei şi
deplasarea liniei spre stânga. Unele firme, care beneficiază de subsidii de stat, îşi măresc oferta,
deplasând linia acesteia spre dreapta.
În România conform legislaţiei actuale, impozitele pe profit sunt de 25%, iar TVA –
19%.
4. Elasticitatea ofertei
Linia ofertei deplasate
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Elasticitatea ofertei este reacţia ofertei unui produs la modificarea factorilor ei de
influenţă. Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ se măsoară prin coeficientul de elasticitate a
ofertei, exprimat astfel:
În funcţie de intensitatea reacţiei ofertei la modificarea preţului avem:
- Ceo/p = 0, pentru produsele cu ofertă perfect inelastică - oferta nu se modifică dacă
preţul se modifică şi grafic oferta ia forma unei verticale perpendiculare pe axa Ox (exemplu:
oferta de produse agricole în perioada de criză)
- Ceo/p <1, osfertă subunitară pentru produsele a căror ofertă creşte cu un procentaj
inferior creşterii preţului lor - ofertă inelastică (produsele perisabile).
- Ceo/p = 1, ofertă unitară, pentru produsele a căror ofertă creşte (scade) în aceeaşi
proporţie cu creşterea (scăderea) preţului.
- Ceo/p > 1, ofertă elastică pentru produsele a căror ofertă se modifică într-o proporţie su-
perioară modificării preţului lor.
- Ceo/p → ∞ ofertă perfect elastică, presupunând că la un preţ dat oferta creşte la infinit
(oferta ia forma unei paralele cu axa Ox).
Factorii care influenţează elasticitatea ofertei în funcţie de preţ sunt:
- posibilitatea de stocare a bunurilor;
- costul stocării (cheltuieli mari fac oferta inelastică);
- perioada de timp de la modificarea preţului.
Sunt trei perioade de timp:
a) perioada pieţei, adică o perioadă foarte scurtă de la modificarea preţului, ca urmare a
creşterii cererii. Ofertanţii sunt în imposibilitatea de a creşte oferta şi aceasta este perfect
inelastică.
b) o perioadă scurtă de timp imprimă ofertei caracter inelastic. Există posibilitatea de a
spori producţia ca urmare a creşterii preţului dar numai în anumite limite, utilizându-se un volum
mai mare de resurse.
Ceo/p = : ∆QQ0
∆PP0
c) o perioadă mai lungă de timp, este asigurată posibilitatea unei oferte elastice deoarece
producătorul sporeşte cantitatea factorilor de producţie prin investiţii susţinute, sau oferta
sporeşte prin faptul că noi firme intră în ramura respectivă.
Tabel cuprinzând clasificarea bunurilor după elasticitatea cererii lor
Tipuri de bunuri Elasticitate
în funcţie
de preţ
Elasticitate
în funcţie
de venit
Exemple
1
.
Bunuri absolut indispensabile, cu cerere
zilnică, chiar în condiţiile unui venit foarte
scăzut
Nulă nulă apa de la robinet
2
.
Bunuri inferioare (Efectul Giffen - chiar
dacă preţul pâinii a crescut - în sec. al
XVIII-lea, săracii o cumpărau în cantităţi
mai mari datorită scăderii puterii lor de
cumpărare, fapt ce determina renunţarea la
bunurile alimentare mai scumpe. Pe de altă
parte, dacă venitul creştea, consumul se
deplasa spre alte bunuri)
pozitivă
(atipică)
negativă
(atipică)
pâinea, în sec.
XVIII
3
.
Bunuri necesare, obişnuite Inelastică inelastică carnea;
îmbrăcămintea
obişnuită
4
.
Bunuri recent percepute ca necesare inelastică elastică automobilele
5
.
Bunuri tradiţionale de lux inelastică elastică blănurile
6
.
Bunuri care nu sunt indispensabile, având
un aspect „de lux” dar cu statut social
precar
elastică elastică cărţile,
cotidienele
7
.
Bunuri cu un consum ostentativ (Efectul
Veblen – cererea creşte odată cu preţul,
pozitivă
(atipică)
elastică ultimul model
de Ferrari
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
care este un element al statutului social al
consumatorului.) Depind puternic de
puterea de cumpărare.
8
.
Bunuri care nu sunt strict necesare, dar
larg difuzate în toate păturile sociale
elastică inelastică cinematograf
Sursa: Le precis d’économie, Daniel Martina, p. 7
5. Cererea agregată şi oferta agregată
Cererea agregată reprezintă ansamblul cerinţelor solvabile de bunuri şi servicii
manifestate pe piaţa naţională. Deci cererea agregată se referă la cererea ce are acoperire în bani,
în venituri disponibile.
Oferta agregată reprezintă ansamblul bunurilor şi serviciilor oferite pe piaţa naţională de
către toţi agenţii economici.
Interacţiunea dintre cererea agregată şi oferta agregată determină atât nivelul producţiei
cât şi nivelul preţului. Cererea şi oferta agregată sunt conceptele generale de bază care ne permit
să analizăm preţul, producţia şi veniturile, inflaţia şi creşterea economică.
Oferta agregată indică efectul extinderii cererii asupra mărimii producţiei şi a numărului
locurilor de muncă. Aceasta înseamnă că, curba ofertei totale va indica tocmai interdependenţa
dintre mărimea producţiei produse de firme şi nivelul preţului precum şi succesul extinderii
cererii în mărimea producţiei şi a numărului locurilor de muncă. Apariţia unor dereglări în ofertă
(aşa zisele “şocuri ale ofertei”) vor duce la reducerea producţiei şi creşterea preţurilor. Atunci
când nivelul ofertei agregate creşte ca urmare a creşterii productivităţii munci, la un nivel dat al
preţurilor este posibilă reducerea presiunii inflaţioniste. Dacă nu există limitări ale creşterii
ofertei totale sau ale creşteri cererii totale, atunci va spori atât producţia cât şi ocuparea forţei de
muncă, cu mici efecte asupra preţurilor.
Cererea agregată şi oferta agregată interacţionează la determinarea nivelului venitului
real şi al preţului, iar Y0 reprezintă nivelul venitului de echilibru şi P0 nivelul preţului de
echilibru.
Producţia, venitul
Oferta agregată
Unde:AD – curba cererii agregateAS – curba ofertei agregate
Niv
elul
pre
ţulu
i
Cererea agregată
P
P*
P’P0
0 Y0 Y’ Y* Y
AS
AD
AD’
E*E’
E
6. Cererea agregată şi oferta agregată neliniar
La nivelele mici ale producţiei (venitului) sub cel potenţial (Y*), preţurile nu se schimbă
mult la schimbarea ofertei, pe când atunci când economia se apropie de o ocupare integrală a
forţei de muncă, adică de producţia potenţială, orice creştere a producţiei va fi însoţită de o
creştere sensibilă a preţurilor, şi deci se vor face paşi siguri spre inflaţie.
Interacţiunea dintre ofertă şi cerere determină fixarea unui preţ de echilibru, adică, un
preţ la care producătorii şi cumpărătorii doresc sau pot să vândă sau să cumpere aceeaşi cantitate
de bunuri.
Dacă ne punem întrebarea cine stabileşte preţul – cererea sau oferta – atunci trebuie să
răspundem aşa cum a răspuns marele economist al secolului XIX-lea Alfred Marschall:
amândouă în acelaşi timp, exact aşa cum taie cele două braţe ale foarfecelui.
Deşi preţurile sunt determinate întotdeauna de intersectarea curbelor cererii şi ofertei,
practica demonstrează că: pe termen scurt modificările cererii agregate au mai multe şanse să
influenţeze variaţiile preţurilor, iar pe termen lung modificările ofertei agregate sunt elementele
preponderente ale evoluţiei preţurilor.
Concurenţa
1. Concurenţa, trăsătură esenţială a economiei de piaţă
Manifestarea cererii şi ofertei se bazează pe libera iniţiativă. Forma activă a liberei
iniţiative este însăşi concurenţa. Aceasta este o trăsătură esenţială a economiei de piaţă, al cărei
mecanism este concurenţial.
Concurenţa reprezintă confruntarea specifică dintre agenţii economici privind trei aspecte
esenţiale: preţul, cantitatea şi calitatea bunurilor economice.
Ea exprimă comportamentul specific interesat al tuturor subiecţilor de proprietate în
condiţiile economiei de piaţă: producătorii autonomi şi specializaţi vizează profitul, în vreme ce
consumatorii urmăresc maxima satisfacere a nevoilor. Concurenţa vizează atât producătorii cât şi
cumpărătorii, iar în economia de piaţă ea are caracter permanent.
Meritele, virtuţile concurenţei
Ca procedeu deschis al confruntării este cea mai bună cale de satisfacere a intereselor
tuturor. Concurenţa este posibilă atunci când preţurile sunt libere. Ea stimulează progresul
general fiind cadrul de obţinere a profitului şi prin emulaţia pe care o întreţine. Ea face posibilă
atât dezvoltarea producţiei cât şi creşterea gradului de deservire a cumpărătorilor, asigură
alocarea corespunzătoare a resurselor economice dar şi folosirea lor eficientă. Concurenţa
conduce la asimilarea în producţie a noi produse, dar cel mai însemnat aspect este că ea
diferenţiază agenţii economici: cei mai abili ies învingători din această confruntare.
Limitele, servituţile concurenţei
Concurenţa acţionează complex şi contradictoriu. Pe de o parte ea favorizează
acumularea, lărgirea proporţiilor producţiei, reducerea costurilor de producţie, introducerea
noilor descoperiri, iar pe de altă parte frânează sau împiedică aceste procese, duce la ciocniri de
interese, la conflicte, la risipă de muncă socială, la poluare şi uneori chiar la renunţare la calitate.
Pe de o parte, concurenţa implică scăderea preţurilor, dar pe de altă parte duce la creşterea lor.
Instrumentele luptei de concurenţă
Ele pot fi economice sau extraeconomice.
Căile economice: - reducerea costurilor de producţie sub cele ale
concurenţilor;
- reducerea preţurilor de vânzare sub cele ale concurenţilor;
- ridicarea calităţii bunurilor materiale şi ale serviciilor;
- acordarea unor facilităţi clienţilor.
Căile extraeconomice: - sponsorizarea unor acţiuni de interes local sau naţional;
- furnizarea de informaţii generale pentru clienţi;
- presiuni morale, acţiuni agresive (şantaj, spionaj economic etc.)
În funcţie de aceste căi alese, concurenţa poate fi loială sau neloială.
Cea loială se caracterizează prin folosirea nediscriminatorie a instrumentelor economice
în condiţiile accesului liber pe piaţă şi cunoaşterii mijloacelor de reglementare a relaţiilor de vân-
zare-cumpărare.
Concurenţa neloială este caracterizată prin folosirea mijloacelor extraeconomice, de
pătrundere şi menţinere pe piaţă.
În ţările cu economie de piaţă dezvoltată s-au adoptat reglementări speciale împotriva
concurenţei neloiale.
Totodată concurenţa poate fi incorectă - când vânzătorii practică metode de vânzare în
discordanţă cu normele şi reglementările comerciale în vigoare.
Infracţiunile economice cele mai frecvente ale ofertanţilor:
- refuzul de a vinde o marfă existentă tuturor cumpărătorilor (alegerea clienţilor);
- înţelegerea cu alţi vânzători în scopul împiedicării manifestării concurenţei;
- impunerea preţului către distribuitori (vânzători de mâna a doua);
- practicarea preţurilor de apel: se face publicitate pentru preţuri mai mici, care atrag
clientela iar ulterior se vinde sun alt produs, apropiat;
- înşelarea clientului printr-un prost etichetaj;
- revânzarea în pierdere (mai ales marii producători o practică pentru ruinarea celor mici).
2. Structura concurenţială
Concurenţa desemnează o anumită structură de piaţă numită structură concurenţială în
funcţie de următorii factori:
a) numărul şi puterea agenţilor economici participanţi la schimb;
b) gradul de diferenţiere al produselor;
c) posibilităţile de intrare într-o ramură de activitate şi acomodarea reciprocă a cererii şi
ofertei - fluiditate;
d) gradul de mobilitate a factorilor de producţie;
e) gradul de cunoaştere a elementelor pieţei - transparenţă.
În funcţie de modul de manifestare a elementelor structurii concurenţiale menţionate
există două tipuri de concurenţă: piaţă cu concurenţă perfectă şi imperfectă.
Piaţa cu concurenţă perfectă sau piaţa cu preţuri libere se caracterizează prin:
- atomicitate perfectă - un număr mare de vânzători şi cumpărători cu putere econo-mică
relativ mică, aproximativ egală;
- omogenitatea produselor - produsele sunt identice deci substituibile, încât celor care le
cumpără le este indiferent de unde le iau;
- fluiditate perfectă, sau intrare liberă pe piaţă, doar prin mijloace economice
(contraexemplu – breslele feudale), adaptate ofertei la cerere şi invers;
- mobilitatea perfectă a factorilor de producţie - natura, capitalul şi munca se găsesc liber
pe piaţă;
- transparenţa pieţei - toţi agenţii economici sunt informaţi, cunosc cererea şi oferta în
ceea ce priveşte cantităţile, calităţile şi preţurile.
Concurenţa perfectă este purificată de orice element de monopol şi exprimă
„suveranitatea consumatorului rege”. Presupune un asemenea raport de piaţă încât toţi vânzătorii
(producătorii) să-şi vândă toată producţia la un preţ format pe piaţă, fără ca vreunul din ei să-l
poată influenţa în mod hotărâtor. Totodată, toţi cumpărătorii să poată cumpăra ceea ce au nevoie
şi cât doresc din fiecare bun la acelaşi preţ al pieţei, de asemenea fără a-l putea modifica după
dorinţa lor. Există tendinţa de realizare a preţului de echilibru şi cantităţii de echilibru, la care
cererea va egaliza oferta. Prin aceasta întregul sistem economic este condus pornind de la
acţiunile individuale ale agenţilor economici spre situaţia cea mai bună pentru societate.
Concurenţa perfectă este sinonimă cu piaţa liberă, asigurând funcţionarea cea mai
eficientă a sistemului economic, pe principii de raţionalitate, printr-o cerere şi ofertă fluide adică
uşor adaptabile una la cealaltă.
Ea are numai caracter teoretic, condiţiile fiind greu de întrunit, cu rol de model în
studierea tipurilor de concurenţă (a putut exista la începuturile capitalismului, doar în anumite
zone şi pentru anumite produse, neavând caracter generalizat). Totodată studierea concurenţei
perfecte este singura în măsură a permite înţelegerea literaturii economice clasice şi a tuturor
scrierilor economice din secolul al XIX-lea în care piaţa este văzută ca bază, ca „mâna
invizibilă” pentru autoreglarea mecanismului economic.
3. Piaţa cu concurenţă imperfectă
Aceasta caracterizează în fapt viaţa economică, fiind piaţa pe care atât vânzătorii cât şi
cumpărătorii pot face presiuni asupra preţurilor. Pe această piată trăsăturile caracteristice pieţei
cu concurenţă perfectă sunt alterate alternativ.
Piaţa de monopol - este opusă pieţei cu concurenţă perfectă. Ea presupune existenţa unui
singur producător, care poate controla oferta de bunuri economice şi preţurile. Etimologia cuvân-
tului provine de la cuvintele greceşti „mono” - singur şi „polist” vânzător. Preţul de monopol
este mai ridicat, cuprinzând costul mediu, profitul normal şi profitul suplimentar, dar în aceste
condiţii producătorul nu poate stabili cantitatea vândută. În situaţie de monopol, piaţa nu asigură
satisfacerea cumpărătorului. Monopolul instaurează dominaţia producătorului asupra
cumpărătorului.
Monopolul absolut reprezintă îndepărtarea extremă faţă de concurenţa perfectă. Acesta
este întâlnit destul de rar trebuind îndeplinite următoarele condiţii:
- o unitate economică să fie singură pe piaţă;
- să nu aibă nici concurenţă internă şi nici externă;
- produsul să nu aibă înlocuitor.
În practică, situaţiile de monopol apar din următoarele cauze:
- condiţii naturale (exemplu: o apă minerală cu anumite proprietăţi, condiţii geografice
speciale);
- condiţii legislative - când statul îşi rezervă sieşi sau unei unităţi exclusivitatea producţiei
şi vânzării unui bun, sau când ar duce la risipă existenţa mai multor firme (exemplu: regii
autonome); în condiţiile existenţei de licenţe, brevete;
- condiţii contractuale.
În unele situaţii de brevete şi licenţe, producătorii deţin monopol temporar (de exemplu
inovatorii), motiv pentru care întreprinderile pun accent pe dezvoltarea cercetării ştiinţifice în
vederea reînnoirii inovaţiilor pentru a beneficia de monopol absolut, fie el şi temporar.
Piaţa de monopson este un alt tip de piaţă imperfectă, care încalcă atomicitatea
cumpărării, a cererii, caracterizată prin faptul că însuşi cumpărătorul poate influenţa preţul şi
nivelul producţiei. Un produs sau un serviciu este pus în faţa unui număr limitat de cumpărători.
Dacă este unul singur, se cheamă monopson (exemplu: statul este unicul cumpărător de
armament, fabrica de zahăr este unicul cumpărător al sfeclei); dacă sunt mai mulţi cumpărători,
se cheamă oligopson. În acest caz nu se poate cumpăra decât o cantitate limitată dintr-un bun sau
serviciu şi apar dezavantaje pentru vânzătorii care trebuie să fixeze preţuri mai mici şi implicit
salarii mai mici pentru angajaţii lor.
Este posibil ca vânzătorii şi cumpărătorii să se înţeleagă între ei în vederea fixării
preţului şi cantităţilor, deoarece altfel producătorii se regrupează şi se ajunge la situaţia
polară monopson
monopol.
Piaţa cu concurenţă monopolistică se caracterizează printr-un număr suficient de mare de
producători, pentru ca fiecare să poată lua decizii independent de ceilalţi şi de asemenea, prin
numărul mare de cumpărători. Atomicitatea există, dar se pierde caracterul omogen al
produselor. Ele se diferenţiază. Diferenţierea constă în faptul că fiecare producător în lupta
concurenţială caută să imprime produselor particularităţi care se pot transforma într-o
superioritate monopolizată de el. Vânzătorii vor influenţa preţul prin politica noilor sortimente
produse. Nu este monopol absolut pentru că:
- există produse substituibile din aceaşi ramură;
- există un număr mare de producători.
Concurenţa monopolistică pune în evidenţă limitele analizei clasice, care exagera rolul
preţului în modificarea cererii. Preţul este doar una din variabilele care influenţează cererea.
Acest tip de piaţă pune în evidenţă importanţa concurenţei prin produse în economica
contemporană. Satisfacţia cumpărătorului este deplină.
Piaţa cu concurenţă de oligopol păstrează caracterul de atomicitate numai pentru
cumpărători, producătorii fiind în număr restrâns şi cu forţă economică semnificativă. Pot exista
dificultăţi legate de intrarea în ramură, iar preţurile sunt influenţate de producători. Etimologic
cuvântul vine de la termenul grecesc oligos - puţini, câţiva şi polist - vânzător. Caracteristica fun-
damentală a structurilor oligopoliste este interdependenţa acţiunilor producătorilor, deci preţurile
produsului, cantitatea vândută, profitul realizat de o unitate depinde de reacţiile celorlalte unităţi.
Produsele pot fi diferenţiate sau nu. Este cea mai răspândită formă a concurenţei
imperfecte în prezent. Când numai două fime domină piaţa unui produs, situaţia este de duopol.
Formele de oligopol pot fi concertate sau competitive. Cele mai cunoscute forme de
oligopol concertat sunt:
1. Cartelul desemnează un acord între mai mulţi producători, care îşi păstrează
individualitatea, înţelegându-se între ei în ceea ce priveşte nivelul preţurilor şi împărţirea pieţelor
de desfacere.
2. Trustul este o însumare de capitaluri grupate sub aceeaşi conducere. Unităţile
participante îşi pierd independenţa atât productivă cât şi comercială, lucrând pe baza cotelor
prestabilite. Proprietarii de capital devin acţionari, iar conducerea este exercitată de un consiliu
de administraţie. Conducerea unică e asigurată uneori de o societate holding.
3. Concernul cuprinde întreprinderi din ramuri diferite, grupate pe criteriul cooperării fie
pe verticală - conform fluxului tehnologic, fie pe orizontală - adică pe ramuri complementare.
4. Conglomeratul este forma cea mai complexă de înţelegere oligopolistă, urmărind
realizarea unui venit mai mare simultan pe mai multe pieţe prin desfacerea mai multor categorii
de mărfuri, pentru a reduce riscurile legate de un singur produs. În multe cazuri se urmăreşte
maximizarea cifrei de afaceri, cu prioritare faţă de maximizarea profitului.
Consorţiul se manifestă în domeniul bancar – este o grupare noninstituţională de bănci
care îşi împart realizarea unui credit în beneficiul unei anumite operaţiuni sau al unui client (se
foloseşte şi termenul „pool bancar”).
4. Strategii concurenţiale
Legea concurenţei exprimă relaţiile între producători sau cele dintre producători şi
consumatori în vederea asigurării unor condiţii cât mai favorabile pentru producerea şi
desfacerea bunurilor economice. Acţiunea acestei legi începe odată cu economia de schimb. Ea
are caracter obiectiv, îndeplinind funcţia de conexare a producţiei particulare la producţia
socială. Astfel, se asigură legătura între acţiunile subiective ale agenţilor economici individuali şi
necesităţile obiective, transformându-le pe primele din acţiuni dispersate, izolate, egoiste, chiar
contradictorii, în acţiuni sociale necesare în mod obiectiv. Cerinţele şi acţiunea legilor
economice se impun prin concurenţă agenţilor economici individuali, ale căror interese sunt
afectate în cazul nerespectării legilor obiective. În primele etape ale dezvoltării economiei de
piaţă, acţiunea legii concurenţei nu necesita intervenţia unor forţe extraeconomice, dar în
prezent, existenţa marilor producători care concentrează producţia şi a marilor centrale sindicale
presupune intervenţia statului în viaţa economică, spre a menţine concurenţa în limite raţionale şi
spre a evita marile conflicte de muncă.
Caracteristicile acţiunii legii concurenţei în etapa actuală:
a) Cuprinderea sub sfera ei de acţiune a unor noi domenii, nu numai a producerii şi
desfacerii pe piaţă, sau a sferei cercetării ştiinţifice, dar şi a căilor şi mijloacelor de comunicaţie,
a managementului.
b) Intensificarea concurenţei în afara spaţiului pieţei interne, în sfera pieţei internaţionale.
c) Creşterea ponderii factorilor extraeconomici (corupţia, şantajul, furtul documentaţiei,
spionajul, actele de diversiune, sponsorizării) în lupta de concurenţă.
Strategii anticoncurenţiale
În lupta de concurenţă o firmă poate adopta diverse tactici de a ieşi biruitoare în lupta de
concurenţă:
- strategia efortului concentrat - fie asupra unui anumit produs, fie pe zone, fie pe anumite
categorii de cumpărători;
- strategia elitei sau a produselor de excepţie (Mercedes);
strategia costurilor reduse sau japoneză (costuri scăzute şi implicit preţuri mici).
PREŢUL
1. Conţinutul conceptului de „preţ”
În cadrul economiei contemporane de piaţă, nu există practic proces economic în care să
nu fie implicat preţul.
În decursul istoriei oamenii au intuit că preţul măsoară “ceva” fără a putea preciza -
vreme de milenii - ce anume măsoară. S-au conturat cele mai generale concepţii despre preţ.
Preţul este suma de bani primită, respectiv plătită pentru vânzarea, respectiv cumpărarea
unui bun sau serviciu.
Altfel spus, el este expresia evaluării concrete la care circulă bunurile economice.
Dincolo de definiţia generală, au existat puncte de vedere divergente între adepţii:
- teoriei valorii muncă;
- teoriei valorii întemeiate pe utilitatea marginală.
Pornind de la interpretările care se dau valorii, există două accepţiuni ale categoriei de
“preţ”.
a) Explicarea ştiinţifică a raporturilor de schimb a început încă de la Aristotel care afirma
că schimbul are la baza egalitatea.
Mult mai târziu, Adam Smith afirma că munca este măsura reală a valorii de schimb
pentru toate mărfurile. Această teorie a fost dezvoltată de David Ricardo, apoi de K. Marx.
Conform teoriei obiective a valorii, preţul e considerat expresia banească a acesteia; el este
dependent de două elemente:
- mărimea valorii mărfii dată de timpul de muncă pentru producerea ei;
- puterea de cumpărare a banilor.
Adepţii acestei teorii nu suţineau totuşi că preţul e totuna cu valoarea. Deşi în general
exprimă valoarea muncă, el are autonomie proprie, astfel existând preţuri care nu exprimă
valoarea muncă, deoarece bunurile respective nu încorporează muncă (ex.: preţul pământului
pentru care nu s-a făcut nici o ameliorare). De asemeni, unele preţuri nu coincid cantitativ cu
valoarea în mod necesar ele se pot abate de la valoare sub acţiunea legii cererii şi ofertei. Axul în
jurul căruia se formează preţurile de pe piaţă nu este deci valoarea, ci preţul de producţie, format
din cost şi profitul mediu. Preţul exprimă, în principal, condiţiile de producţie a mărfii şi ca
urmare depinde de producător.
b) Teoria subiectivă a valorii: definirea preţurilor ca expresie bănească a valorii muncă a
întâmpinat opoziţie încă de la sfârşitul secolului trecut. Potrivit economiştilor marginalişti,
utilitatea unui bun apreciată subiectiv este fundamentul valorii (exemplul oferit de Stanley
Jevons priveşte efortul de a scoate o scoică având o perlă naturală sau o scoică fără perlă de pe
fundul oceanului, care este acelaşi). Preţul apare ca expresie a utilităţii marginale, cât şi a
insuficienţei unui bun, iar el determină un mecanism automat de echilibrare a cererii şi ofertei. În
această viziune, preţurile apar ca un sistem de semnale ce coordonează deciziile agenţilor
economici. Spre deosebire de concepţia anterioară, preţul e explicat prin condiţiile pieţei, rolul
decisiv avându-l cumpărătorul.
Totuşi, această concepţie e prea teoretică. Ea vizează piaţa cu concurenţă perfectă şi nu
ţine seama de comportamentul firmelor în legătură cu raportul cost-preţ.
În teoria economică contemporană se apreciază că între preţ, valoare şi valoare de schimb
nu există mari deosebiri, singura distincţie clară între cele trei noţiuni se referă la faptul că preţul
se exprimă întodeauna prin bani. Rămâne cert faptul că preţul este expresie a legii cererii şi
ofertei, lucru unanim recunoscut de către toţi reprezentanţii ştiinţei economice. În secolul XVIII
şi în prima jumătate a secolului XIX se acorda rol preponderent ofertei (limitată) în formarea
preţului, fundamentându-l pe costul de producţie. La sfârşitul secolului XIX, Şcoala austriacă de
economie, care fondează teoria utilităţii marginale, deplasează accentul pe cerere, atribuindu-i
rol major în formarea preţului.
Este meritul lui Alfred Marshall de a fi demonstrat că disocierea acţiunii conjugate a
cererii şi ofertei în formarea preţurilor este inoportună. Ambele au rol la fel de important,
deoarece în absenţa uneia nu se formează preţul pe piaţă (aşa cum în absenţa unuia dintre braţe
nu există foarfece).
Relaţiile cerere-ofertă-preţ trebuie privite în dublu sens, deoarece modificarea nivelului
preţului poate fi uneori cauza, iar alteori efectul schimbărilor în evoluţia cererii, respectiv a
ofertei. Nivelul şi evoluţia preţului sunt influenţate după cum urmează:
- dinspre cerere, de utilitatea bunului ce urmează a fi achiziţionat, de capacitatea de plată
a cumpărătorului, costul cumpărării de pe altă piaţă a bunului, etc.
- dinspre ofertă, de costul de producţie, de preţul bunului respectiv pe alte pieţe şi
îndeosebi consumul factorilor de producţie.
În condiţiile concurenţei imperfecte, asupra preţului apar influenţe fie din partea
producătorilor, fie a consumatorilor.
Tot mai mulţi economişti recunosc că preţul este un instrument complex de măsurare
economică, ce reflectă în mărimea lui atât cheltuielile de factori de producţie efectuate, cât şi
utilitatea, cererea şi oferta, raritatea precum şi alte variabile cum ar fi publicitatea, creditarea.
Definirea preţului ca „măsura unui bun sau serviciu în expresie monetară” nu
absolutizează nici o concepţie, ci scoate în evidenţă tocmai complexitatea acestui concept.
2. Formarea preţului în condiţiile diferitelor tipuri de concurenţă
Economiştii contemporani au formulat modele fundamentale pentru formarea preţurilor:
unul pentru piaţa cu concurenţă perfectă şi altele pentru piaţa cu concurenţă imperfectă, dar ele
au mai mult valoare teoretică.
A. Pe piaţa cu concurenţă perfectă
Preţul se formează la nivelul punctului de echilibru între liniile cererii şi ofertei. În
această situaţie cantităţile cerute sunt egale cu cele oferite. Se presupune că cererea şi oferta sunt
perfect elastice. Considerând preţul ca o variabilă independentă, creşterea sau reducerea lui va
face ca cererea şi oferta să se modifice în sens invers una faţă de cealaltă, dar egalitatea cantităţii
cerute şi oferite constituie rezultatul practicării unui anumit nivel al preţului de vânzare şi nu are
loc la orice preţ. Este vorba de cererea şi oferta totală pe piaţa unui bun economic, a căror
egalizare prin intermediul preţului de echilibru constituie un punct de atracţie pentru agenţii
economici, asigurându-le reuşita în acţiune.
Exemplu ipotetic pe piaţa hârtiei:
1 2 3 4 5 6
Preţ
(lei/kg)
cerere
(mil. kg)
Ofertă
(mil. kg)
consecinţele
2 şi 3 asupra 1
consecinţele
1 asupra 3
consecinţele
1 asupra 3
800 3 11 reducere creştere reducere
700 4 10 reducere creştere reducere
600 5 8,4 reducere creştere reducere
500 6,3 6,3 preţ de echilibru egalitate egalitate
400 8 5 creştere reducere creştere
300 9,5 3 creştere reducere creştere
200 12 0,3 creştere reducere creştere
Mecanismul pieţei depinde fundamental de comportamentul opus pe care îl imprimă
vânzătorilor şi cumpărătorilor o modificare a preţului. O creştere a preţului face ca vânzătorii să
dorească şi să poată oferi mai multe bunuri, în timp ce cumpărătorii vor dori şi vor putea
achiziţiona aceste bunuri tot mai puţin. În consecinţă, întreprinderile vor aduna stocuri de mărfuri
nevândute. Pentru a se debarasa de ele, trebuie să scadă preţul, dar acest fapt îi descurajează pe
unii producători. Presiunea concurenţei continuă să reducă preţul până la situaţia în care nu
rămâne surplus nevândut care să apese asupra preţului.
La preţuri mici, cantitatea de produse e foarte cerută, dar puţini fabricanţi doresc şi pot
să-i satisfacă pe cumpărători la astfel de preţuri. Cererea nasatisfăcută împinge din nou preţul în
sus.
P
Din prezentarea celor două direcţii de echilibrare a forţelor pieţei rezultă că interacţiunea
dintre ofertă şi cerere se finalizează în fixarea unui preţ la care ofertanţii şi cumpărătorii doresc şi
pot vinde, respectiv cumpăra aceeaşi cantitate de bunuri.
Caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru:
- el apare spontan şi reprezintă acel nivel al preţului la care are loc egalizarea cantităţilor
cerute şi a celor oferite; el se naşte dintr-o situaţie necontrolată a acţiunilor purtate de vânzători
şi cumpărători în situaţie de conurenţă;
- egalizarea menţionată se face la nivelul celui mai mare volum al vânzărilor şi
cumpărărilor;
- este legat de preţul de echilibru al altor bunuri;
- nu este fixat pentru totdeauna, fiind dependent de raportul concret cerere-ofertă.
Cuvântul “echilibru” nu implică absenţa schimbării.
Efectele deplasării curbelor cererii şi ofertei asupra preţului de echilibru
Aceste efecte sunt cunoscute sub denumirea de „legile cererii şi ofertei”:
Preţ de echilibru
Cantitatea de echilibru
0
2
3
4
5
6
7
8
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 2 4 6 8 10 12 Q
Surplus de ofertăCurba ofertei
Punct de echilibru E
Surplus de cerereCurba cererii
a) O creştere a cererii determină creşterea preţului de echilibru şi a cantităţilor
comercializate.
b) O scădere a cererii determină scăderea preţului de echilibru şi a cantităţilor
comercializate.
Se observă că punctul de echilibru în primul caz urcă la E1 şi în al doilea caz coboară la
E2.
c) O creştere a ofertei determină scăderea preţului de echilibru şi creşterea cantităţilor
comercializate la acest preţ.
d) O scădere a ofertei conduce la creşterea preţului de echilibru şi la scăderea cantităţii
comercializate la noul preţ.
Pentru înţelegerea acestor legi am modificat doar câte una din mărimile urmărite,
respectiv cererea sau oferta. În realitate se modifică atât cererea, cât şi oferta unui bun sau
serviciu în mod simultan. Dacă sporul cererii este egal cu sporul ofertei tendinţa creşterii preţului
(imprimată de cerere) va fi compensată de tendinţa reducerii lui (datorită creşterii ofertei). Deci
preţul de echilibru rămâne acelaşi, dar sporeşte cantitatea comercializată.
Urcă preţul de interes la E1
•
• •
Q2 6,3 Q1 Q
P
P1
5
P2
E1
E0
E1
C2
C0
C1
Coboară preţul de interes
P2
5
P1
O2
O0
O1
•
• •
Q2 6,3 Q1
Preţul de echilibru rămâne acelaşi şi la scăderea egală a cererii şi a ofertei, dar scade
cantitatea comercializată.
Dacă cererea creşte mai puţin decât oferta, preţul de echilibru se reduce.
Dacă s-a redus mai mult oferta decât cererea, preţul de echilibru este mai mare.
Influenţele exercitate asupra preţurilor sunt diferite şi în funcţie de timp:
1. Pe termen foarte scurt, deoarece oferta nu se poate modifica, cererea e factorul
principal al formării preţului (se face abstracţie de costul de producţie)
2. Pe perioadă scurtă, producătorii pot modifica dimensiunile ofertei prin schimbarea
volumului factorului muncă, dar nu pot interveni asupra capitalului fix, deci se formează preţul
normal în care preţul de vânzare este egal cu costul marginal.
3. Pe termen lung oferta este factorul predominant al evoluţiei preţurilor, producătorii pot
să intervină asupra capitalului fix, deci preţul de vânzare va fi egal cu costul marginal şi egal cu
costul mediu minim.
3. Formarea preţului pe piaţa cu concurenţă imperfectă
P
P1
P0
P2
C1
C0
C2
OOfertă inelară
Q
P
P1
P0
P2
C1
C0
C2
OOfertă inelastică
Q
Q
0
1
2
3
4
5
6
7
8
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 Q 0 Q 1 Q
P0;1
C1
O0
O1
EO
C0
P
••
•
0
1
2
3
4
5
6
7
8
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 Q 2 Q 0 Q
P0;2
C2
O0
O2
C0
P
••
•
0
1
2
3
4
5
6
7
8
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 Q
P1
P0C1
O0O1
C0
E0
P
••
•
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12•0
1
2
3
4
5
6
7
8
Q
P0
C1
O0
O1
C0
E0
P
••P1
P
C1
C0
C2
OOfertă elastică
Specific pieţelor având concurenţă imperfectă este influenţarea preţurilor.
Impunerea preţurilor în condiţii de monopol
Preţul nu mai constituie un factor exterior firmei, ea fixându-i nivelul, ţinând totuşi cont
de două elemente, respectiv de nivelul cererii şi de mărimea costurilor. Controlul monopolului
asupra preţului ar fi absolut dacă nu s-ar confrunta cu exigenţele cererii (căci dacă preţul creşte
atunci cererea scade). Deci, pentru a vinde o cantitate mai mare de produse, firma trebuie să
reducă preţul. Astfel însă veniturile totale vor scădea, iar venitul marginal va fi negativ, sub preţ.
Astfel monopolul va decide să producă la acel nivel la care Cmg=Vmg (costul marginal =
venitul marginal) căci numai acele dimensiuni ale ofertei vor maximiza profitul.
Monopolurile posedă tocmai această posibilitate de a regla oferta totală şi preţurile care
să le asigure obţinerea unor profituri cât mai ridicate. În acest scop ele pot acţiona:
- fie prin creşterea ofertei (prin dezvoltarea producţiei, sau prin vânzarea stocurilor);
- prin reducerea ofertei pe piaţă (prin diminuarea producţiei, sau sporind stocurile).
Având stabilit costul de producţie şi cererea, monopolul va determina echilibrul pe piaţă,
dar preţul va fi mai mare decât preţul de echilibru al unei firme concurenţiale, asigurând
supraprofit de monopol. Cantitatea de echilibru a monopolului este mai mică decât a firmei
concurenţiale şi în consecinţă aceste aspecte afectează bunăstarea cumpărătorului.
Realitatea demonstrează că pe termen lung rolul costurilor de producţie este de
necontestat şi în condiţiile monopolului. Chiar în situaţia resurselor neregenerabile, deşi pe
termen scurt fortele monopoliste naţionale influenţează în mod direct evoluţia preţurilor
mondiale ale acestor resurse şi – indirect - a bunurilor create cu ajutorul lor, totuşi rolul
costurilor de producţie nu poate fi neglijat (de exemplu, în domeniul hidrocarburilor criza
petrolului din 1973 a generat explozia preţurilor şi de atunci se caută înlocuitori). În explicarea
mişcării preţurilor respective, pe perioadă lungă, nu se poate face abstracţie nici de raportul între
cererea şi oferta resurselor menţionate. În prezent un rol hotărâtor revine corelării costurilor
actuale ale atragerii în exploatare a unor zăcăminte de resurse neregenerabile cu eforturile
viitoare pentru găsirea de înlocuitori. Astfel, rolul privilegiat al monopolurilor în fixarea
preţurilor se şubrezeşte.
Preţul în condiţiile de oligopol
Structura de piaţă cea mai răspândită în ţările dezvoltate este aceea de oligopol, oferta şi
preţurile fiind stabilite de câteva firme.
Situaţiile privilegiate ale anumitor agenţi economici sau concentrarea şi centralizarea
capitalului permit marilor corporaţii să-şi stabilească propriile preţuri, care se transformă din
mijloace de informare în instrumente de putere economică. John Galbraith precizează în lucrarea
“Ştiinţa economică şi interesul public”: “Cu cât corporaţia este mai mare, cu atât este mai mare
puterea pe care ea o are: o putere asupra preţurilor...şi, de asemenea, asupra costurilor salariale, a
Guvernului şi, în fine, asupra câştigurilor sale”.
Mărimea preţului de oligopol se fixează la nivelul la care Cmg=Vmg, iar rentabilitatea
fiecărei firme participante la stabilirea în comun a preţului, reglându-se prin intermediul cotelor
de producţie în cazul oligopolului cooperant. S-ar părea că dispare concurenţa dintre firmele care
stabilesc aceste înţelegeri, dar în fapt ele renunţă doar la concurenţa prin preţ, folosind metode
mai subtile precum publicitatea, acordarea de avantaje clienţilor, asigurare de service.
Principiile care guvernează formarea preţurilor pe piaţa cu concurenţă imperfectă
1. Combinarea factorilor economici propriu-zişi cu elementele socotite altădată
extraeconomice, legate de intervenţia statului, de puterea şi influenţa marilor firme;
2. Pe perioadă scurtă, efectul monopolului e predominant, întrucât capitalul fix nu se
poate modifica şi nu se poate manifesta reacţia altor firme;
3. Pe perioadă lungă, efectul concurenţei este predominant, doarece firma trebuie să ţină
cont de reacţiile concurenţilor, care pot practica preţuri mai mici.
4. Categorii şi funcţii ale preţurilor
Categoriile principale ale preţurilor:
a) În ipoteza concurenţei perfecte, preţurile se formează pe piaţă, nefiind supuse vreunei
reglementări; ele sunt preţuri libere. În condiţiile contemporane, de concurenţă imperfectă,
preţurile sunt administrate, stabilite de firmele care controlează piaţa sau de către stat.
O altă clasificare a preţurilor este în:
b) - Preţuri de echilibru - abstracte, teoretice.
- Preţuri efective - determinate corespunzator forţelor economice ale pieţei. În general,
preţul efectiv se abate de la preţul de echilibru.
c) Pe lângă aceste categorii mai sunt preţuri cu limita de variaţie stabilită.
Funcţiile preţurilor
Prin funcţiile lor economice, preţurile reprezintă nu doar o categorie valorică, ci şi o
importantă pârghie economică:
1. Funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor în expresie bănească.
2. Funcţia de informare cu privire la situaţia pieţei, la intenţia celorlalte firme din ramură.
3. Funcţia de corelare a cererii cu oferta.
4. Funcţia de stimulare a producătorilor, fiind o componentă motivaţională a agenţilor
economici, mijlocul pentru obţinerea de profit.
5. Funcţia de recuperare a costurilor şi redistribuire a veniturilor.
PIEŢE SPECIFICE
Bursele
1. Clasificarea şi organizarea burselor
În prezent, bursele sunt instituţii destinate tranzacţiilor comerciale rapide şi de anvergură
caracteristice societăţilor industriale avansate. A. Marshall afirma că: ”centrul unei pieţe îl
reprezintă bursa”.
Istoric
Ca etimologie, cuvântul provine din franceză (bourse), însemnând săculeţ sau punguţă
destinată banilor pentru cheltuieli zilnice. Prima bursă în accepţiune modernă a fost inaugurată în
1531 în Anvers. Din secolul XVIII începe procesul de specializare a burselor după mai multe
criterii conform cărora se poate realiza o clasificare valabilă chiar în prezent. La noi în ţară, în
ianuarie 1882 s-a deschis Bursa comercială de la Iaşi, iar în decembrie, acelaşi an, cea de la
Bucureşti.
Clasificarea burselor:
a) în funcţie de persoanele care le întemeiază şi administrează, pot fi:
- private;
- de stat.
b)după obiectul tranzacţiei:
- de mărfuri;
- de valori;
- de operaţiuni auxiliare (de asigurări, de navlosiri).
c) din punct de vedere al participării la tranzacţii, sunt burse:
- cu participare nelimitată;
- cu acces limitat (numai pentru membrii bursei sau persoanele autorizate).
Organizarea
Cea mai frecventă formă de organizare a burselor este în S.A.(Societate pe acţiuni).
Capitalul lor se constituie prin emisiunea de acţiuni numite “certificate de bursă”, care conferă
posesorului dreptul de a participa la tranzacţii. Membrii ai burselor pot fi:
- băncile;
- mari firme industriale sau companii comerciale;
- agenţii de schimb.
Numărul lor se ridică la 30-40 de firme. Din rândul membrilor se alege un comitet de
conducere. Cel mai important rol în activitatea bursei îl au agenţii de bursă. Ei sunt numiţi:
- brokeri - când acţionează pe baza ordinelor primite de la clienţi, pe bază de comision;
- dealeri - când acţionează pe risc şi cont propriu (joberi în Anglia sau curtieni în Franţa).
Ordinele primite de brokeri pot fi: - la un curs specificat;
- la cel mai bun curs.
2. Bursele de mărfuri sunt nucleul pieţei mărfurilor. Ele concentrează în acelaşi loc şi
timp o mare parte din cererea şi oferta mondială de anumite produse. Au ca funcţii centralizarea
şi mijlocirea tranzacţiilor cu mărfuri de mare consum. În general sunt specializate pe produse sau
grupe de produse (ca de exemplu materii prime: lemn (cherestea, scândură), combustibil,
cauciuc; produse agro-alimentare).
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească mărfurile pentru a fi comercializate la bursă
sunt:
1. să fie omogene;
2. să aibă grad mare de standardizare;
3. să aibă importanţă mare în consumul mondial, antrenând mulţi agenţi economici;
4. să se caracterizeze prin oscilaţii mari ale cererii şi ofertei şi preţurilor ca să dea
posibilitate speculaţiilor;
5. să fie depozitabile şi să ofere certitudinea livrării.
Calitatea şi cantitatea lor fiind standardizată, se poate institui o unitate de măsură numită
lot sau contract, desemnând o cantitate fixă din marfa respectivă.
Tranzacţiile la bursă se consemnează în procese verbale, urmând ca din forma orală să se
încheie un contract scris şi semnat de părţi. Preţurile la bursă sunt numite cotaţii. Se stabilesc
zilnic şi se afişează public. Variaţiile cotelor se exprimă prin puncte. Punctul reprezintă
subdiviziunea minimă a unităţii, sau a subunităţii monetare în care se exprimă preţul la bursă.
Ca particularitate a comercializării la bursă e faptul că marfa supusă tranzacţiei nu trebuie
să fie întotdeauna prezentă, dar trebuie să fie atestată cu documente. Mai mult, marfa poate să nu
fie în posesia vânzătorului în momentul tranzacţiei.
Tipurile de operaţiuni la bursă sunt:
a) tranzacţii la vedere, pe bani gheaţă sau cash, când livrarea mărfii se face pe loc, în
momentul încheierii contractului (marfa se află în depozitele bursei) la preţuri „spot”, sau în cel
mult două zile lucrătoare.
b) tranzacţii la termen sau future market, când livrarea se face la o dată ulterioară
încheierii contractului. Acestea sunt tranzacţiile care constituie esenţa raţiunii apariţiei şi
funcţionării burselor, fiind speculative. Operaţiunile la termen sunt majoritare în ţările
dezvoltate. Speculaţiile sunt:
- „á la hausse”, când cumpărătorul achiziţionează marfa şi speră că o va vinde la un preţ
mai ridicat la termen;
- „ á la baisse”, când vânzătorul încheie o tranzacţie cu o marfă pe care nu o are şi speră
să o procure până la termenul de livrare la un preţ mai scăzut.
În afara avantajelor calculate pe baza diferenţei de preţ în timp, se calculează şi diferenţe
de preţ în spaţiu, de la o bursă la alta. Din acţiunile speculative nu pot ieşi în câştig ambii agenţi
economici.
Actuala Bursă Română de Mărfuri a luat fiinţă la sfârşitul anului 1992 ca instituţie
privată pe acţiuni cu un capital de 950 milioane lei şi 88 membri fondatori.
Funcţiile burselor de mărfuri:
1. Sunt centre de recoltare, prelucrare, difuzare a informaţiilor privind conjunctura pieţei
naţionale şi internaţionale, fiind cele mai importante surse de date economice;
2. Se constituie în cele mai importante mecanisme de formare a preţurilor;
3. Au rolul de pieţe caracteristice, cu tendinţa de egalizare a cotaţiilor.
3. Bursa de valori (sau de titluri)
Este o piaţă publică, organizată şi specializată în tranzacţii cu titluri emise anterior.
Înfiinţarea de burse de valori presupune unele condiţii, precum:
- extinderea societăţilor pe acţiuni pentru a fi posibilă circulaţia hârtiilor de valoare;
- dispersarea acţiunilor şi obligaţiunilor la un număr suficient de mare de posesori;
- reglementarea strictă a tranzacţiilor şi limitarea numărului de participanţi.
Ca instituţie, bursa de valori este o societate comercială privată, publică sau mixtă,
asigură secretul operaţiunilor, rigoarea şi siguranţa tranzacţiilor.
Prin rolul cheie ce-l îndeplineşte bursa de valori în economia de piaţă, activitatea ei este
strict vegheată de autoritatea publică. Pentru servicile prestate agenţilor economici, ea percepe
un comision, ce face ca această Societate Comercială să fie foarte rentabilă.
Cerinţele pentru ca un titlu să fie admis în tranzacţiile bursiere sunt:
- să existe un număr minim de titluri;
- să existe un capital propriu de o anumită mărime;
- să aibă un prag de rentabilitate;
- obligaţia de a informa publicul asupra situaţiei financiare;
- să aibă obiective de perspectivă, strategice.
În mod normal titlurile unui emitent sunt admise la o singură bursă. Pentru titlurile unui
emitent de importanţă naţională, tranzacţiile se fac la bursa din capitală, pentru cele de
importanţă regională, la bursele din provincie.
Pe piaţa bursieră se întâlneşte cererea cu oferta de titluri prin ordinele de bursă. Ele sunt
colectate de agenţii bursieri. Fixarea cursului depinde de numeroşi factori, cei mai importanţi
fiind:
- mărimea anterioară a dividendului;
- dinamica preţurilor;
- rata dobânzii.
Funcţiile bursei de valori:
a) Plasarea economiilor întreprinderilor şi populaţiei în hârtii de valoare, respectiv
alimentarea întreprinderilor cu capitaluri (transformarea capitalului bănesc în capital real şi
invers).
b) Finanţarea trezoreriei publice prin vânzarea titlurilor de credit.
c) Asigurarea mobilităţii capitalurilor.
d) Barometru a stării economice a unei firme şi a stării economiei naţionale în general.
Indicele general al cursului acţiunilor, spre exemplu, exprimă preferinţa - sau lipsa ei -
pentru societatea emitentă; creşterea cursului pune în evidenţă conjunctura economică favorabilă,
în timp ce scăderea cursului poate releva deteriorarea conjuncturii economice.
Operaţiunile pot fi:
- la vedere - livrarea imediată a titlurilor la cursul zilei, în schimbul sumei
corespunzătoare;
- la termen - se convine la un moment dat asupra tranzacţiei, dar efectuarea are loc la o
dată ulterioară, fixată, numită zi de lichidare. Operaţiunile la termen sunt speculative, vânzătorul
e un speculator „á la baisse”, cumpărătorul „á la hausse”. Pot fi operaţiuni:
1. la termen fix - însemnând că unul dintre agenţi plăteşte doar diferenţa dintre cursul
zilei şi cel convenit;
2. la termen, cu premii - unul dintre agenţi îşi rezervă dreptul ca, la scadenţă, să opteze
între a plăti un premiu stabilit renunţând la contract, ori să se declare vânzător, cumpărător sau
chiar să dubleze sau să tripleze numărul titlurilor supuse tranzacţiei.
În statele cu piaţă bursieră de valori dezvoltată, operaţiunile la termen deţin chiar 80%
din total. Rolul acestei pieţe e pus în evidenţă de faptul că produsele acestor tranzacţii bursiere au
o cotă semnificativă în capitalizarea bursieră. Prin intermediul bursei de valori e stimulat
procesul investiţional.
Bursa valutară: este o piaţă unde se vând şi se cumpără liber valute convertibile; aceste
operaţiuni sunt preluate aproape integral de bănci şi au caracter speculativ.
Piaţa valutar-financiară
Această piaţă este expresia amplificării schimburilor economice între ţări şi a progresului
comunicaţiilor îndeosebi şi funcţionează în strânsă legătură cu piaţa monetară, a capitalurilor şi a
muncii. Ea implică schimbarea monedelor naţionale între ele, operaţiune numită schimb valutar.
1. Cererea şi oferta de valută
Piaţa valutară reprezintă totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare a monedelor
convertibile care aparţin diverselor ţări.
În afara tranzacţiilor cu valută, se fac tranzacţii şi cu titluri de credit numite devize.
Elementele specifice pieţei valutare sunt:
- agenţii economici autorizaţi rezultând că nu este o piaţă cu intrare liberă;
- normele legale privind organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor cu valută;
- metodele de determinare a cursului valutar;
- timpul în care funcţionează piaţa valutară;
- riscul şi profitul pe piaţa valutară.
Subiecţi ai pieţei valutare sunt, pe categorii:
- operatori principali - băncile;
- operatori comercianţi - agenţi economici care desfăşoară activităţi de comerţ
internaţional;
- operatori intermediari - brokeri;
- operatori speculatori - persoane fizice sau juridice.
Obiectul pieţei valutare este un ansamblu de fluxuri precum:
- vânzare-cumpărare de valute convertibile;
- schimbarea unei valute efective pe valută în cont sau invers;
- vânzarea-cumpărarea de efecte de comerţ exprimate în EURO (unitate europeană de
cont) pe efecte exprimate în altă valută (efectivă sau de cont);
Schimbul valutar poate avea ca obiect bani în numerar - şi atunci se numeşte schimb
manual sau turistic, dar poate fi un schimb al monedei naţionale în devize scripturale şi atunci se
numeşte schimb “tras”.
În general, operaţiunile cu numerar sunt nesemnificative. De aceea, băncile au rol esenţial
pe această piaţă, ele efectuând operaţiuni cu bani scriptic.
Cererea de valută vine din partea agenţilor economici în următoarele împrejurări:
- pentru interesele activităţii lor economice, turistice;
- pentru interese speculative, de profit;
- pentru a se proteja împotriva dinamicii nefavorabile a cursului monedei naţionale.
Oferta de valută vine din partea agenţilor economici care acţionează în comerţ
internaţional, agricultură, industrie, care şi-au depus la bancă valutele, numerarul lor fiind
nesemnificativ. Această ofertă de devize pe piaţa valutară naţională rezultă din:
- activitatea exportatorilor de bunuri;
- de la cei care execută activităţi în altă ţară;
- prin intrarea în ţară a capitalului străin.
Trăsăturile pieţei valutare în economia contemporană:
- Liberalizarea accentuată a comerţului mondial, implicând mari deplasări valutare între
ţări.
- Întărirea rolului mărcii şi yenului alături de dolar, pe piaţa valutară internaţională.
- Creşterea ponderii creditului extern în totalul fluxurilor internaţionale.
- Tendinţa de atragere a valutelor ţărilor est-europene în circuitul mondial.
- Integrarea tot mai puternică a pieţelor valutare (internaţionale).
Cele mai importante pieţe valutare sunt: New – York, Chicago, Tokyo, Frankfurt,
München, Paris, Roma, Amsterdam, Singapore şi Montréal.
Piaţa valutară în România
A început să se formeze din 1990, în urma procesului complex de trecere la
convertibilitatea a leului. Din august 1994 condiţiile foarte restrictive au fost înlăturate.
Piaţa valutară din România se compune din:
Piaţa valutară interbancară – pentru persoane juridice;
Piaţa caselor de schimb valutar – pentru persoane fizice.
România are doar o convertibilitate limitată a leului, adică acesta se poate schimba liber
pe orice valută doar în interiorul ţării şi doar pentru operaţiuni de cont curent.
Întărirea şi consolidarea monedei naţionale, precum şi trecerea la convertibilitatea deplină
a leului depind de amploarea şi perfecţionarea mecanismului pieţei valutare, fiind necesare mai
multe premise cum ar fi:
consolidarea economiei naţionale, creşterea capacităţii ei de a produce bunuri materiale,
servicii şi informaţii de calitate, într-o structură modernă, competitive pe piaţa mondială;
crearea unor rezerve importante de valută, care să asigure necesităţile de import ale ţării
pe o anumită perioadă de timp determinată ştiinţific;
construirea unui sistem de preţuri interne flexibile şi reale, bazate pe costurile de
producţie comparative cu cele de pe piaţa mondială;
întărirea forţei competitive a băncilor, ca agenţi ai pieţei valutare;
diminuarea rolului dominant al statului în domeniul bancar, prin stimularea privatizării
băncilor;
perfecţionarea infrastructurii bancare, a modalităţilor de plată şi de decontare;
stabilizarea cursului monedei naţionale.
Toate acestea pot constitui atât premise, cât şi consecinţe în raport cu progresul
sistemului real al economiei de piaţă concurenţială, cu înfăptuirea raţională a măsurilor de
politică monetar – financiară.
2. Convertibilitatea internaţională a monedei
Funcţionarea pieţei schimburilor valutare presupune convertibilitatea ca o condiţie
esenţială. Conceptul de convertibilitate a evoluat în decursul timpului începând cu
convertibilitatea metalică, care constă în schimbarea liberă a monedei pe o cantitate determinată
de metal preţios, până la convertibilitatea valutară de astăzi.
Convertibilitatea metalică a cunoscut mai multe etape, în legătură strânsă cu evoluţia
economiei de schimb. Până la finele deceniului al doilea al secolului douăzeci, convertibilitatea
metalică a îmbrăcat două forme: forma etalon aur–monedă şi forma etalon aur–lingouri.
Covertibilitatea era exclusiv internă. Ulterior, a avut o deschidere spre convertibilitatea externă,
spre generalizarea acesteia sub numele de convertabilitate valutară.
Convertibilitatea valutară reprezintă proprietatea legală a unei monede de a se schimba
liber prin vânzare – cumpărare pe piaţa valutară, nelimitat şi fără restricţii privind cantitatea
schimbată, scopul schimbului (adică pentru plăţi sau transferuri specifice tranzacţiilor comerciale
ori necomerciale), precum şi fără restricţii privind subiectul care realizează schimbul.
În contextul sistemului monetar actual, convertibilitatea nu mai presupune nici o legătură
cu un etalon de raportare, adică este abandonată legătura cu schimbarea în aur. Convertibilitatea
implică însă un ansamblu de cerinţe: economice, monetare, juridice, organizatorice care trebuie
realizate de fiecare ţară pentru moneda proprie, astfel încât aceasta să fie acceptată pe piaţa
valutară internaţională.
Convertibilitatea nu este un scop în sine, ci se corelează organic cu starea şi evoluţia
economiei naţionale, fiind o latură esenţială şi o pârghie economico–financiară principală pentru
economia cu piaţă concurenţială.
Funcţionarea normală a convertibilităţii întâmpină dificultăţi în condiţiile inflaţiei.
Dobândirea regimului de monedă convertibilă necesită îndeplinirea mai multor criterii
economico–financiare precum: un grad relativ stabil pe o perioadă şi ulterior o tendinţă de
creştere a puterii de cumpărare a unităţii băneşti; crearea de bunuri economice pentru export,
competitive sub aspectul calităţii, structurii şi preţului; echilibrarea balanţei de plăţi externe pe
termen lung; lichidarea restricţiilor în folosirea monedei naţionale de către rezidenţii şi
nerezidenţii din ţara respectivă etc.
Mecanismul de funcţionare a convertibilităţii în cadrul economiei de piaţă se bazează pe
o strategie corespunzătoare, care corelează următoarele elemente:
stabilirea unui curs de schimb real, aceasta presupune existenţa unui curs de schimb unic,
compatibil cu menţinerea echilibrului balanţei şi plăţi pe termen mediu;
aplicarea unei politici monetare şi fiscale care să permită stabilitatea financiară în
economia naţională printr-o inflaţie relativ slabă;
liberalizarea preţurilor, în sensul că preţurile naţionale să fie fundamentate economic prin
influenţele favorabile ale pieţei valutare;
eliminarea restricţiilor în utilizarea monedei naţionale pe teritoriul ţării respective.
Aceasta înseamnă înlăturarea practicilor sau reglementărilor care îngrădesc actul de schimb
valutar sub diverse aspecte;
asigurarea rezervelor valutare ale ţării. Pentru aceasta sunt obligatorii însemnate rezerve
de devize sau linii de credite externe care să asigure credibilitatea necesară economiei cu piaţă
concurenţială.
Convertibilitatea monedelor naţionale are diferite grade.
În acest sens, se pot decupa următoarele grade de convertibilitate:
convertibilitatea limitată doar pentru anumite categorii de operaţiuni, ţinându-se seama de
situaţia lor pe plan intern, faţă de exigenţele pe plan internaţional, cu privire la nivelul eficienţei
economice, compatibilitatea bunurilor naţionale şi serviciilor starea balanţei de păţi externe,
rezervele valutare etc.;
convertibilitatea limitată internă, care se referă la capacitatea monedelor naţionale de a se
schimba numai în interiorul unei ţări pe valuta intrată în ţara respectivă şi de a servi la formarea
unei părţi din cota de subscriere la Fondul Monetar Internaţional;
convertibilitatea deplină sau oficială, care însemnă schimbarea monedei naţionale pe alte
monede naţionale în situaţia eliminării relativ totale a restricţiilor şi a condiţionărilor în folosirea
monedelor respective;
monede liber utilizabile, care au convertibilitate totală, fiind utilizate în proporţii mari la
decontările internaţionale şi tranzacţionate în cantităţi importante pe cele mai însemnate pieţe
valutare. La începutul anului 1991, din cele peste 70 de monede naţionale convertibile, numai
cinci îndeplineau, după aprecierea Fondului Monetar Internaţional, condiţiile de monede liber
utilizabile, adică: dolarul SUA, marca germană, lira sterlină, francul francez, yenul japonez.
Monedele ţărilor care nu îndeplinesc toate exigenţele formulate de Fondul Monetar
internaţional sunt neconvertibile. Fondurile pentru piaţa mondială din aceste ţări intră în fluxul
valutar fie pe calea vânzărilor pe bunuri economice fie prin intermediul unor monede
convertibile obţinute din exporturi sau din credite externe.
Convertibilitatea monedei are multiple implicaţii economice benefice cum ar fi:
îndeamnă agenţii economici să creeze bunuri pentru export competitive sub aspectul calităţii şi al
preţului, folosindu-se în acest scop cursul valutar ca fundamentare economică; contribuie la
diminuarea deficitului balanţei de plăţi externe prin utilizarea monedei naţionale convertibile
pentru anumite operaţiuni economice internaţionale, sporindu-se operativitatea şi diversificarea
decontărilor externe; favorizează intensificarea concurenţei, în avantajul consumatorului;
stimulează investitorii străini, deoarece facilitează însuşirea şi transferul profiturilor şi capitalului
în valută convertibilă; impulsionează turismul internaţional etc.
Paralel cu asemenea implicaţii profitabile, convertabilitatea poate prezenta şi anumite
influenţe economico–sociale nefavorabile, atunci când mecanismul ei nu este temeinic
fundamentat, astfel: contribuie la diminuarea rezervelor valutare şi la creşterea datoriei externe,
în cazul unui export cu eficienţă redusă; accelerează falimentul unor firme care nu fac faţă
concurenţei pe piaţa externă, ceea ce măreşte şomajul şi diminuează oferta anumitor bunuri
economice pe piaţa internă; contribuie la creşterea preţurilor prin alinierea acestora la cele
mondiale etc.
Prin urmare, trecerea la convertibilitatea internaţională a monedei naţionale implică o
pregătire serioasă pentru a i se asigura premisele temeinice, adică un cadru economic şi juridic
corespunzător exigenţelor economiei naţionale şi evoluţiei mondiale, ţinându-se seama de
avantajele şi dezavantajele generale ale converabilităţii.
3. Cursul valutar şi operaţiuni pe piaţa valutară
Cursul valutar reprezintă preţul unei monede naţionale sau internaţionale exprimat într-o
altă monedă.
Aceasta presupune o comparaţie valorică a unităţilor monetare cu ajutorul unui raport
numit rată de schimb valutar sau curs valutar. Acest curs reflectă cantitatea de monedă străină
care se primeşte în schimbul unei cantităţi de monedă naţională, sau cantitatea de monedă
naţională ce revine la o unitate monetară străină.
După abandonarea parităţii în aur, băncile naţionale au stabilit un curs valutar central, sau
paritatea la nivelul puterii de cumpărare a monedelor naţionale. Un astfel de curs se numeşte curs
real.
Cursul pieţei este cursul efectiv, zilnic, folosit în tranzacţiile internaţionale, care se
fundamentează pe paritatea puterilor de cumpărare ale monedelor naţionale. Cursul valutar se
formează pe baza cererii şi ofertei anumitor monede naţionale şi de aceea el nu este totdeauna
egal cu paritatea de cumpărare, oscilând în jurul ei.
Factorii care influenţează cursul pieţei se împart în două grupe:
1. Factori interni care cuprind:
a) activitatea economică, concretizată în producţia de bunuri economice;
b) masa bănească;
c) factori sociali-politici din tară;
d) factori psihologici (mentalitatea);
e) creditul şi dobânda;
2. Factori internaţionali:
a) raportul între cererea şi oferta de bani pe piaţa externă;
b) starea balanţei de plăţi;
c) factori sociali, politici la nivel mondial.
Exprimarea cursului valutar se face prin metoda de cotare. Ea poate fi directă sau
indirectă.
Cotarea directă constă în faptul că preţul unei unităţi fixe de monedă străină (valută) se
exprimă în moneda naţională: 1$ = x lei.
Cotarea indirectă (mai puţin folosită, cea directă fiind folosită pe majoritatea pieţelor)
constă în faptul că preţul unei monede naţionale se exprimă în valută (Ex. 1 liră sterlină = x
dolari americani). Este o metodă de cotare specifică Angliei, Canadei, Australiei şi relaţiilor
dintre S.U.A. şi băncile primelor.
Acţiunea de cotare sub cele două forme ia în calcul atât cursul de cumpărare cât şi cel de
vânzare. Între acestea există o diferenţă numită "spread" şi exprimă câştigul agentului care
cotează, în cazul când el realizează simultan operaţii de cumpărare şi vânzare.
Operaţiuni pe piaţa valutară
După conţinutul lor sunt:
- la vedere
- la termen
Operaţiunile la vedere numite spot constau din cumpărarea sau vânzarea de valută, care
trebuie schimbată efectiv, în maximum 48 de ore lucrătoare de la încheierea tranzacţiei. Acestea
sunt operaţiunile curente, adică cele mai numeroase în cadrul schimburilor de valută în cont.
Operaţiunile la vedere uşurează relaţiile de import-export şi contribuie la reglementarea unor
decontări financiare.
Operaţiunile valutare la termen sau forward înseamnă vânzare-cumpărare de valută
tranzacţionată la cursul stabilit finalizându-se cu livrarea şi plata la un termen mai mare de 48 de
ore lucrătoare. Cursul la termen este mai ridicat decât la vedere, datorită fluctuaţiilor valutare şi a
socotirii dobânzii pentru credite în valută acordate până la scadenţă. Sunt operaţiuni speculative,
fiecare mizând pe dinamica avantajoasă a cursului valutar pentru sine. Aceste speculaţii pot să
apară datorită necorelării dintre cererea şi oferta de anumite valute. Operaţiunile la termen pot fi
de două feluri:
- simple - presupun cumpărarea unei valute la o anumită dată ca operaţiune la vedere,
valuta fiind vândută în aceeaşi zi ca operaţie la termen;
- complexe (swap) - constau în tranzacţii între două părţi pentru a preschimba o cantitate
de monedă cu alta, urmând însă ca după o perioadă de timp fiecare din părţi să restituie
cantităţile de monedă folosită pentru a efectua schimbul. Această operaţiune nu are caracter
speculativ şi este o formă pentru acorduri de compensaţie folosite în proporţie însemnată în
prezent. Ele reflectă acţiuni de creditare reciprocă pe piaţa valutară.
4. Datoria externă
În corelaţie cu împrumuturile sau creditele primite de la o ţară sau de la agenţii economici
particulari străini şi cu alte obligaţii financiare se creează datoria externă a ţării respective.
Toate categoriile de credite contractate în străinătate formează datoria publică externă
care nu este identică cu datoria externă, această noţiune de “datorie externă” fiind mai
cuprinzătoare. Datoria externă brută în sens strict se determină prin scăderea din toate obligaţiile
băneşti faţă de exterior a următoarelor elemente:
- credite pe termen scurt (sub un an);
- investiţiile directe ale investitorilor străini, fără termen de restituire;
ajutoarele nerambursabile;
credite externe cu termen de garanţie de 10 – 15 ani;
credite acordate de creditori străini sucursalelor, în condiţii mai avantajoase.
Un aspect important privind datoria externă îl constituie indicatorii care exprimă gradul
de îndatorare faţă de străinătate.
Aceşti indicatori sunt:
dimensiunea absolută a datoriei externe pe locuitor;
raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut (PIB).
Efortul valutar angajat de datoria externă se reflectă prin:
1. mărimea absolută a serviciului datoriei externe;
2. raportul dintre serviciul datoriei externe şi încasările din exportul de bunuri şi servicii.
Amortizarea datoriei externe înseamnă rambursarea ei respectând condiţiile convenite,
ţinându-se seama de indicatorii menţionaţi, de evoluţia dobânzilor şi realizându-se o corelaţie
directă cu dezvoltarea economiei, cu eficienţa activităţii economice şi a comerţului exterior.
În mod normal, amortizarea datoriei trebuie făcută astfel încât încasările din export să
favorizeze atât restituirea creditelor cât şi plata dobânzilor şi achitarea importurilor necesare, fapt
posibil de realizat numai din partea anumitor ţări cu economie dezvoltată.
Datoria externă a avut importante efecte binefăcătoare pentru ţările slab dezvoltate sau în
curs de dezvoltare; dincolo de un anumit punct însă, a adus multe aspecte negative, degenerând
în adevărată criză. Între manifestările crizei menţionate ar fi:
creşterea nivelului dobânzilor percepute la creditele externe;
folosirea creditelor obţinute în acţiuni economice slab eficiente sau chiar pentru
finanţarea unor obiective neproductive;
folosirea creditelor pentru acoperirea deficitului bugetar, pentru cumpărare de armament;
fluctuaţii mari la preţurile interne şi externe ale diferitelor resurse materiale sau
energetice, ce au agravat instabilitatea monetară şi valutară pe fondul inflaţiei;
scurgerea peste graniţă a unor cantităţi mari de monedă naţională şi depunerea ei în
conturi personale, la bănci din străinătate.
Economiştii susţin înfăptuirea unor strategii în ajutorul acestor ţări. Între propunerile lor
figurează:
- transformarea creditelor acordate ţărilor slab dezvoltate în ajutoare nerambursabile;
- diminuarea datoriilor ţărilor în curs de dezvoltare;
- reducerea substanţială a dobânzilor pentru creditele acordate acestor ţări în curs de
dezvoltare;
prelungirea termenelor de rambursare pentru ţările în curs de dezvoltare.
diminuarea restricţiilor tarifare şi netarifare pentru pătrunderea mărfurilor ţărilor în curs
de dezvoltare pe pieţele ţărilor dezvoltate.
Aceste măsuri ar putea soluţiona global problema datoriilor externe.
Problema datoriei externe se pune în mod diferit pentru diferite grupe de ţări. Ţările cu
monedă convertibilă şi cu mari posibilităţi de export folosesc termenii de „dezechilibru valutar -
financiar” sau „mişcare de capital” în locul celui de “datorie externă”.
5. Balanţa de plăţi externe
Este un instrument economico–statistic folosit pentru evidenţa fluxurilor externe ale unei
ţări.
Ea compară încasările şi plăţile realizate de o ţară prin relaţiile sale comerciale, financiare
şi monetare cu alte ţări, pe o perioadă determinată de timp (de obicei 1 an).
În scopul creării posibilităţii de comparare internaţională, s-a impus uniformizarea
grupelor de plăţi externe ale ţărilor.
În concordanţă cu normele F.M.I. s-au constituit două grupe:
1. Balanţa curentă, sau contul curent, cuprinde:
balanţa comercială - încasări din export şi plăţi pentru import;
balanţa serviciilor - încasări şi plăţi pentru servicii: transport, turism, alte servicii;
balanţa veniturilor – din muncă, din investiţii directe, din investiţii de portofoliu, din alte
investiţii de capital (dobânzi, dividende, profituri, rente, salarii repatriate, salarii plătite pentru
specialiştii străini;
balanţa transferurilor unilaterale - donaţii, despăgubiri, transferuri în conturile ţărilor UE,
ajutoare publice sau private sau transferurile economiilor băneşti ale emigranţilor.
2. Balanţa mişcărilor de capital, sau contul de capital şi financiar, cuprinde:
balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt (credite până la un an);
balanţa mişcărilor de capital pe termen lung:
investiţii directe;
investiţii de portofoliu;
alte investiţii de capital.
Această structură a balanţei de plăţi externe demonstrează mărimea, în expresie bănească,
a patru tipuri de activităţi:
1. comercială;
2. financiară - capitaluri pe termen lung;
3. de creditare - capitaluri pe termen scurt;
4. monetară - mişcarea masei monetare.
Corelarea lor favorizează echilibrarea balanţei de plăţi externe. Modalitatea de echilibrare
determină starea acestei balanţe, care se poate afla în trei situaţii:
- echilibrată - când încasările sunt egale cu plăţile rezultate din toate relaţiile cu alte ţări;
- excedentară sau activă, când încasările din străinătate sunt mai mari decât plăţile;
- deficitară sau pasivă - când încasările din străinătate sunt mai mici decât plăţile.
În ultimele decenii trăsătura esenţială a economiei mondiale o constituie înregistrarea
unor importante dezechilibre ale balanţelor de plăţi. Deşi S.U.A. au înregistrat un deficit cronic
al balanţei comerciale, în timp ce ţări ca Japonia sau Germania au avut excedente substanţiale,
trebuie precizat că S.U.A. au posibilităţi importante de a compensa această situaţie, în special
prin exportul considerabil de capital şi poziţia cheie a dolarului în relaţiile monetare - financiare.
În acelaşi timp, ţări în curs de dezvoltare, mai ales din Africa şi Asia au înregistrări deficitare tot
mai mari ale balanţei comerciale şi de plăţi.
Piaţa muncii
1.Caracterizare generală
Factorul muncă este asigurat, ca şi ceilalţi factori de producţie, prin intermediul pieţei.
Piaţa muncii reclamă o abordare din unghiuri variate pentru a surprinde complexitatea ei.
Piaţa muncii poate fi definită ca spaţiul economic în care se întâlnesc, se confruntă şi se
negociază în mod liber cererea de muncă şi oferta, prin mecanisme specifice, dar în primul rând
prin intermediul salariului.
Aceasta este piaţa celui mai important factor de producţie – munca, aceasta reprezentând
cheltuirea conştientă a forţei de muncă.
Între aspectele specifice pieţei muncii menţionăm: diviziunea socială a muncii cu
implicaţiile ei, sursele de conflict, dinamismul privind baza de cunoştinţe, discrepanţa de
interese, aspectele remunerării, aspectele reglementării.
În timp, munca a devenit obiect al unei permanente diviziuni sociale, în acest mod
asigurându-şi eficacitate sporită. Acest aspect agreavază în mod implicit problemele privind
garantarea echităţii la nivel individual.
Efectuarea muncii în colectiv presupune următoarele etape:
- repartizarea sarcinilor;
- execuţia;
- desfacerea produsului,
de unde rezultă problema repartizării venitului obţinut, fiind generate trei surse de
conflict:
1. Sursa de conflict primar constă în repartizarea beneficiului între producători şi
intermediarii din sfera desfacerii;
2. Sursa de conflict secundar este în cadrul producătorilor, privind cota ce revine celor
care au condus, celor care l-au proiectat şi celor care au executat produsul;
3. Sursa de conflict terţiar, care îi priveşte pe cei care decid şi instituie regulile de
împărţire a venitului la nivelurile 1 şi 2.
O altă trăsătură este dinamismul vizând în special informaţia şi cunoştinţele care se
perimează şi se reînnoiesc cu viteză accelerată. “La începutul istoriei omenirii erau necesari
10.000 de ani pentru a dubla cunoştinţele, apoi dublarea a luat 1.000 de ani şi - mult mai târziu -
500 de ani. Astăzi se apreciază că dublarea cunoştinţelor umanităţii se realizează în 15 ani ”
(Ong J.W. – Knowledge in Time, 1968, p.3). Având în vedere că de la această afirmaţie s-au
scurs deja câteva decenii, putem estima că ritmul s-a accelerat şi mai mult !
Acest dinamism accelerează perioada de recalificare a forţei de muncă, încât într-un
interval de viaţă socio-profesională o persoană poate fi forţată să se recalifice de 2-3 ori.
De fapt, prin piaţa muncii este vizată piaţa forţei de muncă. O trăsătură a acesteia este şi
discrepanţa între interesele celor care se angajează şi interesele celor care angajează, atâta timp
cât regula majoră a celor din urmă este profitul. Patronii vor căuta să achite un preţ cât mai mic
pentru forţa de muncă şi de aceea ei tind să simplifice munca pe operaţii. Posesorii forţei de
muncă au interes să primească salar cât mai mare şi au tendinţa dezvoltării propriilor aptitudini, a
calificării şi specializării pentru a obţine salariul dorit. În acest efort al lor, posesorii forţei de
muncă pot apela la organizaţii, fie obsteşti, fie profesionale (sindicatele) pentru a le apăra
interesele.
Piaţa muncii este cea mai reglementată formă de piaţă. Această caracteristică rezultă din
specificul obiectului ei – forţa de muncă. Munca fiind un atribut numai al omului, celui care o
efectuează i se asigură protecţia. Prin reglemetările sale, piaţa muncii asigură competitivitate
între cei care angajează sau se angajează, manifestându-se în cadrele unei concurenţe imperfecte
(de oligopol, uneori de monopol).
Putem aborda apoi piaţa forţei de muncă din perspectiva criteriului remunerării. Trebuie
eliminată atunci din discuţie - spre exemplu - munca absolut indispensabilă, dar neremunerată,
cum este munca - ”fantomă” din gospodărie. Din această perspectivă vom ajunge la concepte
specifice pentru piaţa muncii, adică: nevoia de muncă, cererea de muncă şi oferta de muncă.
2. Nevoia, cererea şi oferta de muncă
Nevoia de muncă reprezintă volumul total de muncă necesar pentru desfăşurarea
activităţilor dintr-o ţară pe o anumită perioadă de timp.
Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează la un moment
dat în economia de piaţă.
Această cerere se exprimă prin intermediul numărului de locuri de muncă. Cererea de
muncă este o cerere derivată, rezultând din investiţiile efectuate care, la rândul lor sunt efectul
unei cereri de bunuri economice.
Pe piaţa muncii firma poate obţine profit maxim la acea cantitate de muncă angajată ce
presupune egalitatea între costul marginal al angajării unui lucrător suplimentar şi venitul încasat
de firmă pe baza producţiei marginale realizate de el: CmgL = VmgL
Dar pe măsură ce sunt angajaţi noi salariaţi, începe să funcţioneze legea randamentelor
descrescătoare. Aşadar, cererea de muncă depinde de productivitatea marginală a muncii.
Oferta de muncă este formată din munca pe care o pot depune membrii societăţii tot în
condiţii salariale. Nu toate disponibilităţile de muncă dintr-o ţară se constituie în ofertă de
muncă.
Pe piaţa forţei de muncă apare o relaţie inversă decât pe piaţa bunurilor şi serviciilor,
unde oferta o realizează producătorul. În acest caz, producătorul înaintează cererea de forţă de
muncă. El este deţinător de capital. Oferta este reprezentată de posesorul forţei de muncă.
Negocierile dintre aceştia se concretizează într-un contract de angajare şi în salariu.
În afara cererii şi ofertei de muncă pe piaţă, rămân activităţile desfăşurate de populaţia
neactivă: casnice, studenţi, elevi, militari în termen, rentieri, pensionari etc.
Cererea şi oferta de muncă sunt mărimi dinamice, caracterizate prin următoarele aspecte:
- pe termen scurt, cererea forţei de muncă este practic invariabilă;
- oferta de forţă de muncă se formează, în ansamblul ei, în timp relativ îndelungat;
- posesorii forţei de muncă au o mobilitate relativ redusă, fapt care depinde de vârstă, sex,
de starea sănătăţii, de condiţiile de muncă;
- oferta de forţă de muncă are caracter rigid (exprimând o concurenţă imperfectă) şi este
perisabilă;
- oferta de forţă de muncă nu se formează numai pe principiile economiei de piaţă;
- cererea şi oferta de muncă nu sunt omogene, neputându-se substitui reciproc decât în
anumite limite.
Piaţa muncii, ca expresie a raportului dintre cerere şi ofertă, se constituie în două faze:
- în prima fază ea se manifestă pe ansamblul economiei sau pe domenii mari de cerere şi
ofertă. În această fază se constituie condiţiile generale de angajare şi de salarizare (nivelul
general al salariului, se constituie principiile generale pentru încadrarea în muncă).
- în faza a doua are loc întâlnirea concretă a cererii cu oferta, în termeni reali. Acum se
încheie contractele de muncă şi se determină îndatoririle, mărimea şi dinamica salariului
nominal.
Economiştii au căutat să stabilească o corelaţie între dezvoltarea economico-socială ca
sursă a cererii de muncă şi populaţie, ca sursă a ofertei de muncă. În acest sens, Malthus a
elaborat teoria despre "legea populaţiei", care a fost infirmată, mişcarea natalităţii dovedind că ea
are explicaţii care vin nu numai din domeniul economic. Astfel, creşterea nivelului de trai în
Vestul Europei a dus la scăderea natalităţii şi nu la creşterea ei. În prezent, posibilitatea de a
controla ştiinţific fenomenul procreerii face ca modificarea opticii cu privire la dimensiunile
familiei să se repercuteze imediat asupra natalităţii şi implicit, asupra ofertei de muncă.
Din alt unghi de vedere asupra populaţiei, Marx vorbeşte despre „suprapopulaţia relativă”
în capitalism, ca urmare a concentrării şi centralizării capitalului. Se urmăreşte un profit cât mai
mare şi nu se acordă locuri de muncă socotind salariul ca pe un cost, deşi ar exista nevoia de
muncă socială.
În urma crizei economice mondiale din 1929-1932, Keynes s-a preocupat de echilibrul de
pe piaţa muncii, în strânsă legătură cu cel macroeconomic, analizând fenomenul ocupării depline
şi al şomajului.
În realitate, stadiul actual al cercetărilor nu permite degajarea elementelor suficiente
pentru formularea unei legi care să releve interacţiunea optimă dintre economie şi populaţie,
între natalitate, şomaj, inflaţie etc. Au apărut însă nişte instrumente conceptuale operante
precum:
1. Populaţia totală: cuprinde cetăţenii cu domiciliul stabil în ţară dar şi cei aflaţi în afara
graniţelor. Această populaţie totală este rezultat al procesului demografic şi de migrare a forţelor
de muncă. Sub aspect economic ea contribuie la determinarea mărimii pieţei naţionale.
2. Populaţia aptă de muncă: populaţia în deplinătatea facultăţilor fizice, mentale şi în
limita vârstei legale.
3. Populaţie activă, disponibilă care formează resursele de forţă de muncă acţionând
parţial ca ofertă de muncă.
4. Populaţie ocupată - reprezintă cererea de muncă satisfăcută efectiv.
Aceste concepte au mai fost tratate în legătură cu forţa de muncă - factorul activ şi
determinant al producţiei.
3. Segmentarea pieţei muncii
După anii 1960 pe baza cercetărilor efectuate în ţările dezvoltate, a prins contur ideea
despre inexistenţa unei pieţe a muncii unice şi atotcuprinzătoare la scara unei economii. După
primele studii din S.U.A. şi cele după 1970 în Europa de Vest şi Japonia, s-a elaborat teoria
segmentării pieţei muncii. Economiile dezvoltate se caracterizează prin prezenţa a două sau mai
multe segmente, între care se interpun bariere ce împiedică trecerea forţei de muncă dintr-un
sector în altul şi nu permit omogenizarea condiţiilor de angajare şi remunerare. Ca urmare,
mobilitatea forţei de muncă este mai intensă în cadrul fiecărei pieţe decât între ele.
Şcoala americană consideră că pe piaţa muncii salariile nu sunt determinate ca orice alt
preţ, doar prin ofertă şi cerere. Ele trebuiesc interpretate şi ca rezultat al unor factori sociali,
economici, sau al intervenţiei unor forţe politice.
Modele ale segmentării:
Schema tradiţională a segmentării este una duală, dar criteriile sunt diferite:
O primă clasificare se face în funcţie de organizarea pieţei muncii:
- o piaţă structurată, a sindicaliştilor;
- o piaţă nestructurată, a salariaţilor liberi;
În sectorul sindicalist, dihotomia este între patroni şi salariaţi.
După un alt criteriu de împărţire a pieţei în două sectoare, există situaţia în care
segmentarea se face în funcţie de forma proprietăţii:
- sector public;
- sector privat.
Un alt criteriu vizează divizarea pe piaţa muncii în funcţie de dimensiunea firmelor:
- mari
- mici.
Numitorul comun este faptul că unul din cele două sectoare asigură salarii mari şi
siguranţa locului de muncă, în vreme ce în celălalt sector salariile sunt mai mici şi oamenii sunt
ameninţaţi de şomaj.
În esenţă, teoria structurării segmentare a pieţei muncii se bazează pe 4 aspecte:
Pe un sistem economic structurat dualist, presupunând dependenţa unui sector faţă de
celălalt;
Pe o piaţă a muncii dualistă, izolată prin bariere de mobilitate a forţei de muncă;
Pe consecinţele diferite, pentru salariaţii pieţelor respective, cu privire la posibilităţile de
avansare, condiţiile de muncă, de salarizare, de organizare profesională şi sindicală;
Admiterea de consecinţe care decurg din constituirea categoriilor de lucrători în funcţie
de rasă, vârstă, naţionalitate şi sex.
La începutul anilor '70 s-a dezvoltat în S.U.A o altă variantă privind teoria segmentării pe
trei sectoare:
1. Sectorul central, altfel spus - inima unei economii, fiind şi cel mai puternic din punct
de vedere al resurselor financiare: cuprinde întreprinderile de talie mare şi foarte mare, adeseori
în situaţie de monopol, în care productivitatea este sporită, profiturile sunt ridicate, iar angajaţii
au salarii bune şi sunt bine organizaţi în sindicate.
2. Sectorul întreprinderilor periferice - întreprinderi de talie modestă, ce se confruntă cu o
concurenţă puternică. Munca este mai intensă, dar productivitatea şi profitul sunt mai scăzute.
Lipseşte aproape total organizarea sindicală şi salariile muncitorilor sunt mici. Aceşti lucrători
formează pătura salariaţilor săraci.
3. O economie lipsită de orice reguli, incluzând diferite forme de activităţi neoficiale şi
adesea ilegale. Insecuritatea angajaţilor este totală, angajarea se face fără contract, veniturile sunt
fluctuante. Aceasta este aşa numita economie “a ghetourilor”.
Fiecare din aceste pieţe ale muncii funcţionează în manieră specifică, dar confirmă
concluzile segmentării - respectiv, existenţa inegalităţilor între diferite moduri de folosire a forţei
de muncă, între diferite categorii de salariaţi. De asemenea, atrage atenţia asupra autonomiei şi
dependenţelor pe piaţa muncii, asupra existenţei altor moduri de alocare a resurselor de muncă
pe anumite segmente de piaţă şi anume printr-o organizare de un anumit gen, cu reguli şi
convenţii interne, proprii pentru fiecare sector. Relaţia salarială depinde de reguli statuate prin
legislaţie publică, de compromisurile între interese opuse, se stabileşte prin intermediul preţului
sau raţionalităţii economice, cum presupune mecanismul clasic al pieţei.
4. Funcţiile şi particularităţile pieţei muncii
În procesul de dezvoltare şi de funcţionare a economiei naţionale, piaţa muncii
îndeplineşte funcţii importante, de ordin economic, social şi educativ:
a) alocarea resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, profesii, în concordanţă cu volumul
şi structura cererii de forţă de muncă;
b) unirea şi combinarea forţei de muncă cu mijloacele de producţie;
c) influienţarea formării şi repartizării veniturilor;
d) formarea şi orientarea climatului de muncă şi de protecţie socială;
e) furnizarea de informaţii pentru procesul de orientare profesională, recalificarea şi
reintegrarea forţei de muncă şi acţionează prin mecanismele sale asupra acestui proces.
Acţiunile şi schimburile care au loc pe piaţa muncii privesc o marfă de un fel deosebit
care, prin particularităţile sale - fiziologice, psihologice, sociale şi morale - se deosebesc de
celelalte mărfuri.
Ca urmare, piaţa forţei de muncă reprezintă o serie de particularităţi, în raport cu celelalte
pieţe, între care cele mai importante sunt astfel analizate în literatura economică.
În primul rând, ea este o piaţă cu un grad ridicat de rigiditate şi de sensibilitate şi prin
aceasta ea condiţionează atât echilibrul economic, cât şi pe cel social-politic. Rigiditatea şi
sensibilitatea ei rezultă nu numai din particularităţile ofertei, pe care le vom analiza mai jos, din
particularităţile demo-economice, biofiziologice şi psihosociale ale mărfii care circulă pe această
piaţă, ci şi din ponderea mare şi întrepătrunderea ridicată a laturilor economice şi sociale.
Literatura economică şi socială subliniază tot mai frecvent ideea că în condiţiile actuale dreptul
la muncă, la alegerea liberă a profesiei şi locului de muncă este un drept fundamental al omului
într-o societate democratică.
Asigurarea locului de muncă, alegerea şi exercitarea liberă a profesiei reprezintă în egală
măsură un act economic şi unul de justiţie socială, de echilibru social. Referindu-se la acest
aspect, cunoscutul economist francez Lionel Stoleru remarca:”Problema cheie a vieţii economice
este încercarea de a realiza în fiecare moment corespondenţa între nivelul de echilibru al
bunurilor şi serviciilor şi nivelul ocupării depline, niveluri pe care nici un mecanism natural nu le
face să coincidă. Or, aici nici un ecart nu se poate tolera, deoarece nu se glumeşte cu ocuparea
deplină; nici o civilizaţie nu ar suporta ca o parte a membrilor săi să găsească o muncă regulată şi
un venit normal în timp ce alta este condamnată la mizerie pentru că nu i se oferă nici o
posibilitate de a câştiga un salariu; aceasta este nu numai o problemă de echilibru economic, ci şi
una de dreptate, de echilibru social şi politic”.
În al doilea rând, piaţa muncii este mai complexă, mai organizată şi mai reglementată în
raport cu celelalte pieţe. Tranzacţiile care au loc pe această piaţă nu sunt simple relaţii de
vânzare-cumpărare, fiind vorba de oameni, iar agenţii economici nu sunt numai vânzători şi
cumpărători. Piaţa muncii reprezintă un cadru în care interacţionează şi se confruntă mai mulţi
agenţi economici şi parteneri sociali: salariaţi şi întreprinzători, organizaţiile patronale şi
sindicatele ca reprezentanţi ai primelor categorii de agenţi şi statul, fiecare dintre aceştia cu roluri
şi funcţii bine determinate.
În al treilea rând, mecanismele de acţiune ale acestei pieţe prezintă anumite trăsături,
care-i conferă un grad mai ridicat de imperfecţiune (din punct de vedere al concurenţei), în raport
cu alte forme de piaţă. Pe de o parte, salariul, ca preţ al muncii, productivitatea acţionează într-un
cadru reglementat, dinainte acceptat de toţi participanţii (agenţii economici).
Pe de altă parte, salariul nu mai reprezintă unica pârghie de reglare a volumului ocupării
şi utilizării eficiente a forţei de muncă, iar mărimea salariului nu mai rezultă numai din acţiunea
mecanismelor pieţei, ci şi din reglementări economico-juridice importante adoptate în fiecare
etapă. Se relevă, nu fără temei, că piaţa contemporană a muncii este o piaţă contractuală şi
participativă în care negocierea joacă un rol esenţial în determinarea cererii şi ofertei de muncă.
Procesele de ocupare şi utilizare a forţei de muncă sunt ajustate nu numai prin dinamica
raportului ofertă-cerere, ci şi cu ajutorul altor mecanisme aflate la îndemâna firmelor,
colectivităţilor locale sau a statului.
Formarea şi funcţionarea pieţei muncii reprezintă o componentă importantă a procesului
de tranziţie la economia de piaţă.
PIAŢA MONETARĂ
Piaţa monetară este o piaţă specifică, diferită de piaţa bunurilor de consum şi a factorilor
de producţie. Obiectul tranzacţiei pe această piaţă îl formează moneda. Aceasta poate fi în formă
de numerar, a cărei producere cade în sarcina Băncii Centrale, sau bani de cont, care sunt
asiguraţi de băncile comerciale. Însemnătatea pieţei monetare este deosebită în prezent când
moneda are semnificaţie tot mai mare pentru agenţii economici.
Piaţa monetară constă din ansambul tranzacţiilor cu monedă, din confruntarea specifică
dintre cererea şi oferta de monedă în funcţie de preţul ei (preţul ei fiind rata dobânzii).
Mai concret, ea este piaţa creditelor pe termen scurt, unde se regăseşte cererea de
împrumuturi din partea agenţilor economici particulari şi a statului, cu oferta de resurse
financiare prezentată de particulari, întreprinderi şi instituţii financiare.
1. Cererea şi oferta de monedă
A. Cererea de monedă
Moneda este dorită în prezent pentru funcţiile şi nu pentru calităţile ei intrinseci. Funcţiile
acesteia se grupează în două categorii:
- pasive, de mijlocire a schimburilor;
- active - mobilul fiind obţinerea de bani cât mai mulţi.
Cererea generală de monedă este condiţionată de:
factori obiectivi, precum:
amploarea creditului, amplificată sau diminuată de rata dobânzii,
volumul total al schimburilor mijlocite efectiv de monedă,
viteza de rotaţie a banilor;
factori subiectivi multipli, exprimaţi ca preferinţa pentru lichiditate, având mai multe
mobiluri:
mobilul venitului - tendinţa oricărui agent economic de a păstra bani lichizi şi de a nu-i
cheltui pe măsura încasării;
mobilul afacerilor - de a-i plasa mai avantajos în viitor şi de aceea se păstrează lichidităţi;
mobilul prudenţei - de a evita situaţii neprevăzute;
mobilul speculaţiei.
Stocul de monedă se măsoară prin lichiditatea monetară, care se poate exprima în mărimi
absolute sau în mărimi relative. Rata lichiditătii serveşte ca indicator de fundamentare a politicii
monetare. Ea reprezintă raportul dintre nivelul mediu anual al sumei agregatelor monetare şi
nivelul tranzacţilor economice mijlocite de monedă.
Intensitatea utilizării masei monetare este măsurată prin viteza de circulaţie a monedei şi
este inversul ratei lichidităţii.
B. Oferta de monedă înseamnă punerea instrumentelor monetare în circulaţie. Oferta de
monedă este de regulă legată de acţiunea de creditare. Procesul invers, de rambursare a
creditului, înseamnă reducerea masei monetare.
În economia de piaţă, componentele masei monetare puse în circulaţie sunt create de:
- banca centrală;
- bănci comerciale;
- trezorerie.
Banca centrală, de emisiune:
- face oferta de monedă pentru alimentarea nevoilor de resurse finciare ale statului;
- modifică masa monetară naţională în funcţie de necesarul de valută;
- pune biletele de bancă în circulaţie în situaţia când băncile comerciale au nevoie de
sume suplimentare pentru a face faţă retragerilor mai mari decât depunerile făcute.
În sistemul ierarhic monetar, Banca Naţională are funcţia de casă centrală, de ultim
rezervor de lichiditate. În acest sens, are loc o creaţie secundară de monedă, prin refinanţarea
băncilor comerciale, adică prin remonetizarea creanţelor primare.
Băncile comerciale creează moneda de cont (scripturală) prin acordarea de credite
agenţilor economici sub formă de creanţe.
Trezoreria efectuează plăţile prin intermediul băncilor comerciale şi a băncii centrale, dar
are şi facultatea de a creea moneda prin trecerea dintr-un cont bugetar într-un cont la vedere.
Trezoreria oferă monedă prin împrumuturile pe care le contractează la diferitele bănci
comerciale sau de la populaţie sub forma obligaţiunilor emise şi negociate.
Rolul pieţei monetare este de a compensa excedentul cu deficitul de monedă aflată la
diferiţi agenţi economici şi de a regla cantitatea de monedă în economie.
În cadrul acestei activităţi având caracter comercial, instituţiile cu rol hotărâtor sunt
băncile.
2. Crearea banilor de cont
Băncile comerciale crează monedă printr-un proces cunoscut sub denumirea de
„expansiune a depozitelor la vedere” sau „multiplicatorul banilor”. Se porneşte de la următoarele
premise pentru explicarea mecanismului:
- în toate băncile comerciale nivelul rezervelor este de 10% din volumul depozitelor la
vedere;
- banii nu sunt expuşi scurgerilor în afara sistemului bancar;
- toate plăţile sunt efectuate de bănci prin operare în conturi.
În
condiţiile
în care o
persoană a
depus
1000 de
unităţi
monetare
la o bancă
comercială
,
operaţiune
a a avut
următoarel
e efecte:
Injecţia
Banca A Banca B Banca C
1000 u.m. 900 u.m. 810 u.m.
100 u.m. 90 u.m. 81 u.m.
iniţială rezervă rezervă rezervă
Banca A transformă cele 1000 de unităţi monetare din numerar aflat în circulaţie în
depozit bancar, creând concomitent o masă monetară scripturală de 1000 de unităţi. Banca poate
să împrumute ceea ce depăşeşte 10% din depunere. Persoana care ia credit de la banca A, depune
suma la banca comercială B, care la rându-i reţine o rezervă de 10%.
Procesul va continua prin expansiunea depozitelor până când întreg monetarul este
păstrat în băncile comerciale. Rezervele fiind presupuse ca a zecea parte din depozite, acest
proces va avea ca efect înlocuirea a 1000 de unităţi monetare în numerar cu 10.000 u. m.
depozite la vedere. Dacă noile depozite nu vor atinge suma de 10.000 de unităţi de monedă de
cont există un numerar în exces, deci echilibru nu a fost atins şi procesul de expansiune va
continua.
Multiplicatorul ofertei de bani, sau al monedei de cont este definit ca raportul dintre
volumul noilor depozite şi al noilor rezerve.
Contracţia ofertei de bani are loc atunci când avem o scurgere de bani din sistemul
bancar. Scurgerea numerarului va antrena o distrugere a monedei de cont de 1/r ori mai mare
(unde r este rata rezervelor obligatorii sau dorite).
Rezervele băncilor comerciale sunt alcătuite nu numai din numerarul păstrat în tezaurul
lor, ci şi din disponibilul pe care îl au la Banca Naţională; ambele aceste rezerve sunt potenţiale
pentru expansiunea rezervelor monedei de cont.
3. Evoluţia disponibilităţilor şi echilibrul pieţei monetare
Evoluţia inegală a activităţilor economice necesită o corelare adecvată a disponibilităţilor
băneşti din economie, asigurată de piaţa monetară.
Creşterea masei monetare prin oferta de monedă :
creşte pe măsura creşterii ratei dobânzii. Acordarea de credite se poate realiza de orice
bancă.
Există însă şi alte căi de a spori masa monetară:
micşorând rata rezervelor obligatorii sau dorite; astfel, o ridicare a ratei rezervei
obligatorii conduce la diminuarea ofertei de monedă şi deplasarea liniei ofertei spre stânga.
prin emisiune monetară, realizată doar de Banca Centrală;
prin schimbul valutar al monedelor convertibile în monedă naţională.
Mărirea volumului masei monetare este cauzată de următoarele situaţii:
Când creşte volumul bunurilor şi serviciilor supuse vânzării, aceasta fiind situaţia deplin
justificată de sporire a cantităţii banilor;
Acoperirea deficitului bugetului de stat;
Scăderea vitezei de circulaţie a banilor;
Convertibilitatea monedelor straine în monedă naţională.
Restrângerea masei monetare are loc:
odată cu diminuarea ratei dobânzii, precum şi sub influenţa altor factori:
plafonarea creditului în forma unei sume maxime care nu trebuie depăşită;
creşterea rezervelor obligatorii impuse de Banca Centrală;
schimbul valutar al monedei naţionale pe alte monede convertibile.
Micşorarea volumului masei monetare este cauzată de situaţiile următoare:
Diminuarea volumului bunurilor şi serviciilor supuse vânzării;
Excedentul bugetului de stat;
Creşterea vitezei de circulaţie a banilor;
Convertibilitatea monedei naţionale în monede străine.
La un anumit nivel al ratei dobânzii, dacă ceilalţi factori sunt constanţi, evoluţia cererii şi
ofertei de monedă merg în sensul echilibrului. Piaţa monetară se află în stare de echilibru atunci
când la un anumit nivel al ratei dobânzii cantitatea de monedă oferită este egală cu cantitatea de
monedă cerută. O creştere a cererii de monedă are ca efect sporirea cantităţii de monedă pe piaţă,
dar şi creşterea ratei dobânzii, iar scăderea cererii de monedă are influenţe inverse.
Creşterea ratei dobânzii este cauzată şi de o penurie de monedă pe piaţă la o rată scăzută
a dobânzii, generată de reducerea ofertei. Acest fapt va determina presiuni în sensul majorării
ratei dobânzii. Creşterea ofertei conduce la un moment dat la scăderea ratei dobânzii şi creşterea
cantităţii de monedă.
Chiar dacă băncile dispun de fonduri pe care doresc să le împrumute, s-ar putea ca la
nivelul curent al ratei dobânzii să nu existe cerere. Ajustarea ratei dobânzii este greoaie pe piaţa
monetară, aceasta fiind o piaţă de oligopol. O bancă poate coborâ rata dobânzii pentru creditele
acordate numai scăzând şi rata dobânzii la depozitele pe care le colectează. Aceasta poate
însemna pierderea clienţilor, astfel că rigiditatea ratei dobânzii va determina o diminuare a
mutiplicatorului banilor faţă de nivelul ideal.
Schimburile pe piaţa monetară vor afecta şi dinamica venitului naţional prin intermediul
modificării ratei dobânzii. Acest proces se desfăsoară în trei faze:
1)sporirea masei monetare conduce la scăderea ratei dobânzii;
2)coborârea acestei rate, va impulsiona investiţiile şi alte forme de împrumut, ceea ce
stimulează activitatea economică;
3)această stimulare a activităţii economice conduce la sporirea venitului naţional.
4. Instrumentele politicii şi pieţei monetare
Politica monetară o definim ca acţiunea exercitată de autorităţile monetare (Banca
centrală şi Trezoreria) asupra masei monetare şi activelor financiare pentru orientarea economiei
pe termen scurt şi mediu.
Politica monetară se referă mai concret la ansamblul de reglementări pe care Banca
Centrală le impune celorlalte bănci spre a atinge obiective generale precum: stabilitatea sau
expansiunea economică, deschiderea economiei naţionale spre exterior, etc..
Instrumentele clasice ale politicii monetare sunt:
a) Manevrarea taxei rescontului;
b) Cumpărări şi vânzări de titluri pe piaţa deschisă (open market);
c) Variaţiile cotelor rezervelor obligatorii.
a) Banca centrală are rol important în crearea de monedă prin tehnica indirectă a
rescontării titlurilor de credit.
Scontarea constă în actul prin care o bancă achiziţionează de la clienţii săi, la vedere şi
înainte de scadentă creanţe pe termen scurt, oferindu-le suma de pe înscrisul respectiv. Din
această sumă se scade dobânda pentru durata de timp cuprinsă între momentul achiziţionării
creanţei şi scadenţa ei. Taxa scontului (mărimea relativă a scontului) depinde în primul rând de
cererea de scontare şi posibilităţile băncilor comerciale de a efectua plata cambiilor înainte de
scadenţă. Mărimea acestei taxe este influenţată şi de taxa rescontului.
Rescontarea reprezintă operaţia de achiziţionare de către banca de emisiune a efectelor
deja scontate la băncile comerciale, operatiune la vedere şi înainte de scadenţă. Valoarea este
diminuată cu suma corespunzătoare taxei de rescont. Taxa de rescont este rata dobânzii pe care o
calculează banca de emisiune în momentul rescontării.
Băncile comerciale trebuie să fie însă în permanenţă atente la rescont, pentru că Banca
Centrală poate stopa rescontările. (Se consideră că rescontarea este o favoare dată băncilor
comerciale şi nu un drept al acestora.)
b) Achiziţionarea şi vânzarea de titluri pe piaţa deschisă (open market) este un instrument
al politicii monetare foarte cunoscut în S.U.A. Banca Centrală intervine pentru reglarea lichidăţii
bancare în funcţie de nevoile sistemului economic în sensul de a evita variaţiile de rimuri foarte
mari sau dezordonate. Poartă denumirea de „open market” întrucât instituţia de emisiune
monetară prin intervenţia sa „deschide piaţa” titlurilor, care funţiona initial doar pe baza
tranzacţiilor dintre băncile comerciale. Pentru a micşora excedentul de monedă, Banca Centrală
vinde pe piaţă obligaţiuni, creanţe publice sau private; pentru a spori cantitatea de monedă,
achiziţionează efecte publice sau private.
c) Practicarea cotelor obligatorii de rezervă s-a generalizat. Variaţia procentajului
rezervelor este foarte eficace, afectând imediat multiplicatorul creditului, dar acestă politică e
utilă cu deosebire în ţările în care predomină moneda scripturală.
În România, deocamdată taxa rescontului şi operaţiunile pe piaţa liberă nu reprezintă încă
instrumente curente de politică monetară, fiindcă nu există o circulaţie largă a titlurilor de credit
şi a hârtiilor de valoare. Banca Naţională a României foloseşte cu precădere:
- plafoanele de credit - acel mod de lucru prin care se stabilesc sumele maxime de credit
pentru fiecare bancă în parte, de către Banca Naţională;
- rata de refinanţare bancară - prin aceasta Banca Centrală furnizează lichidităţi
societăţilor bancare solicitante, printr–o operaţie de refinanţare pe termen scurt, de maximum 90
de zile, pe trei căi:
prin liniile de credit prin care societăţile bancare preiau sume de bani dintr-un cont
deschis la Banca Naţională până la un anumit nivel, într-un interval de timp prestabilit. Rata
dobânzii pentru aceste credite este stabilită de către conducerea Băncii Naţionale.
prin creditul de licitaţie - se caracterizează prin aceea că rata dobânzii e stabilită în
şedinţe de licitatie. Băncile care licitează mai mult obţin creditul B.N.R.
prin creditul pe termen fix - este forma cu totul specială de refinanţare acordată de B.N.R.
pentru societăţile bancare aflate în situaţii limită cu scadenţa maximă de 30 de zile.
Instrumentele pieţei monetare sunt:
Biletele de trezorerie reprezintă un împrumut al statului pe termen scurt, putând fi
achiziţionate de agenti economici sau de populaţie. După emisiune, aceste titluri sunt intens
comercializate pe piaţa secundară.
Titlurile comerciale sunt instrumente pe termen scurt, emise de instituţii financiare,
unităţi industriale sau prestatoare de servicii publice. Acestea urmăresc atragerea de fonduri
necesare activităţii cotidiene, rambursabile la scadenţă.
Cecurile (acceptările bancare) reprezintă un înscris bancar emis de o firmă ce se obligă să
plătească o sumă la scadenţă şi este trimis spre acceptare unei bănci. Sunt folosite mai ales de
agenţi economici mai puţin cunoscuţi ce doresc să realizeze operaţiuni de import şi se trimit unei
bănci de renume în vederea acceptării, băncile luând rolul unor instituţii de rating. Cecurile se
folosesc larg în tranzacţiile pe piaţă.
Certificatele de depozit negociabile sunt înscrisuri emise de bănci comerciale, atestând
existenţa unor fonduri în depozit. Unele certificate sunt răscumpărate de bănci înainte de
maturitatea depozitului, iar din motivul negocierii poartă numele de certificate de depozit
negociabile.
Eurodolarii desemnează depozitele la termen exprimate în dolari, efectuate la bănci
străine sau la filiale ale băncilor americane din străinătate. Băncile americane care au nevoie de
fonduri pot împrumuta eurodolari de la băncile străine sau de la filiale ale băncilor americane
localizate în străinătate.
Acordurile de răscumpărare sunt titluri ce atestă împrumuturi foarte scurte, uneori de
numai 24 de ore, făcute de agenţi economici, pe care băncile acceptă să le răscumpere la un preţ
foarte apropiat de cel de cumpărare.
5. Băncile şi instituţiile financiare
Forma modernă de organizare a activităţii bancare a fost prefigurată de Banca din
Amsterdam (1609) şi de Banca Angliei (1694). Prima Bancă din România a fost deschisă în
1839 la Braşov, a urmat în 1840 cea de la Sibiu şi în 1854 - Banca Moldovei.
Iniţial, băncile s-au limitat la păstrarea valorilor care le erau încredintaţe şi la executarea
plăţilor ordonate de clienţi. Din simple mijlocitoare între participanţii la viaţa economică, ele au
devenit agenţi economici foarte activi.
Băncile şi instituţiile financiare reprezintă acei agenţi economici care au rol de
intermediar financiar, dar şi de gestionare a instrumentelor monetare şi pârghiilor financiare
dintr-o ţară.
Serviciile bancar-financiare, indiferent de forma proprietăţii, se desfăşoară pe bază
comercială.
Băncile îndeplinesc următoarele categorii de funcţii importante:
1. funcţii active: acordarea de împrumuturi; pentru aceasta, ele se asigură de condiţiile de
bonitate financiară (capacitatea solicitantului de a putea restitui la scadenţă creditul acordat).
Alte servicii bancare active sunt:
- gestionarea conturilor deponenţilor;
- organizarea înfiinţării de societăţi comerciale;
- plasarea titlurilor de valoare ale acestora.
2. funcţii pasive - principala funcţie pasivă se referă la primirea pentru păstrare a
economiilor populaţiei şi agenţilor economici nefinanciari. Alte funcţii pasive sunt:
- executarea plăţilor din ordinul clienţilor;
- conducerea operaţiunilor de casă (ale întreprinderilor şi instituţiilor care solicită acest
lucru).
3. În prezent băncile îndeplinesc şi funcţii noi, macro-economice. Ele coordonează plăţile
şi încasările care se fac la nivelul economiei naţionale:
a.Asigură cadrul pentru emisiunea suplimentară de monedă (sau retragerea ei). Aşadar
băncile gestionează moneda naţională şi supraveghează relaţiile ei cu monedele altei ţări.
b.Au rol de intermediar financiar la nivelul economiei naţionale; ele canalizează
economiile agenţilor economici şi ale populaţiei spre domenii de interes pentru ţară.
c.Restricţionează creditul punând anumite condiţii împrumutătorilor prea entuziaşti.
d.Au posibilitatea de a creea putere de cumpărare adiţională, transformând depunerile la
vedere ale agenţilor economici nefinanciari în credite pe termen lung.
e.Selecţionează proiectele pe care urmează să le susţină prin creditare.
Pentru acordarea dreptului de folosire a rezervelor băneşti, băncile încasează dobândă.
Pentru sumele păstrate în depozit şi celelalte servicii pasive băncile plătesc dobândă.
Profitul bancar brut este diferenţa dintre dobânzile încasate şi cele plătite. Scăzând
cheltuielile pentru administraţia şi întreţinerea băncii, precum şi impozitele legale, obţinem
profitul net al băncii.
Tipuri de bănci
A) Banca de emisiune monetară, sau Banca Centrală, sau Banca Naţională, are poziţie
specială în cadrul băncilor din fiecare ţară. Atribuţiile ei sunt:
- să pună în circulaţie bani care să corespundă nevoilor de lichiditate ale economiei, deci
să realizeze emisiunea monetară şi să regleze masa monetară;
- să supravegheze şi să regularizeze volumul şi costul creditului;
- să conlucreze cu trezoreria pentru a conduce programul de împrumut al Guvernului;
- să conducă politica monetară şi valutară a ţării;
- să asigure stabilitatea monetară şi funcţionarea sistemului bancar.
B) Băncile comerciale sunt un tip de întreprinderi lucrative specializate în furnizarea de
capital bănesc agenţilor economici pe baza resurselor monetare atrase şi a capitalului propriu.
Denumirea de „bănci comerciale” provine din faptul că, iniţial, au fost principale creditoare ale
comerţului. În prezent, ele acordă şi credite de consum sau credite ipotecare.
Astfel, se împart în:
- bănci ipotecare
- bănci de depozit.
Băncile comerciale ipotecare acordă împrumuturi pe termen lung, garantate cu bunuri
imobiliare. Îşi asigură resursele monetare pe calea emiterii de titluri şi obligaţiuni ipotecare.
Băncile comerciale de depozit îşi procură mijloacele necesare din depunerile la termen
ale clienţilor. La rândul lor ele pot fi: bănci de depozit propriu-zis, care primesc depuneri la
vedere şi la termen, acordând credite pe termen scurt; bănci comerciale de afaceri, care au
capitaluri proprii însemnate şi pot acorda credite pe termen lung.
C) Societăţile de asigurări au în prezent loc tot mai important în sistemul bancar. Ele
garantează, pentru clienţi, despăgubiri în cazul producerii unor riscuri asigurate; plasează
resursele mobilizate şi necheltuite la alte instituţii financiare.
D) Cooperativele de credit reprezintă asociaţii de persoane care se constituie cu scopul de
a furniza sprijin financiar membrilor asociaţi, angajaţi la aceeaşi firmă; ele nu funcţionează pe
principiul profitului. Sumele care depăşesc cheltuielile sunt distribuite membrilor în diferite
forme: prin acordarea de dobânzi adiţionale la depozite, prin acceptarea unui rabat al dobânzii
pentru membrii debitori.
E) Fondurile de pensii reprezintă proiecte (programe) de pensii finanţate de agenţii
economici privaţi sau de guvern. Fondurile de pensii efectuează investiţii în principal în
obligaţiuni, acţiuni, ipoteci şi valori imobiliare.
F) Societăţile de investiţii sunt cunoscute şi sub denumirea de „fonduri mutuale”; preiau
fonduri băneşti de la indivizi şi le folosesc pentru a cumpăra acţiuni, obligaţiuni emise de firme
sau instituţii guvernamentale. Aceste societăţi strâng fondurile şi reduc riscurile prin
diversificare.
6. Sistemul bancar, financiar şi de asigurări din România
Instituţiile principale ale pieţei monetare din ţara noastră au fost revitalizate ca urmare a
trecerii la un nou sistem economic începând cu 1990. Acesta a abandonat sistemul monobancar;
a trecut la un sistem în două trepte: o treaptă reprezentată de Banca Naţională şi alta de către
băncile comerciale; a perfecţionat cadrul legislativ pentru funcţionarea în condiţiile economiei de
piaţă.
Sistemul bancar, financiar şi de asigurări din România cuprinde:
Banca Naţională a României, ca organism de stat cu funcţiile anterior precizate. BNR se
bazează pe capitalul public. Ea răspunde de înfăptuirea politicii monetare şi de credit prin
intermediul monedei naţionale – Leul.
Banca Comercială Română s-a organizat în 1990. Ea realizează operaţiuni comerciale
care erau în competenţa BNR până în acel an, respectiv operaţiuni de cont curent ale unităţilor de
stat.
Banca Agricolă, Banca Română de Dezvoltare, BancCoop, BancPost etc., sunt instituţii
specializate care funcţionează ca societăţi bancare comerciale executând operaţiunile specializate
ale fostelor bănci de stat. Paralel, au fost fondate bănci având capital integral privat.
Casa de economii şi consemnaţiuni colectează economiile populaţiei, depunerile cu
amănuntul, fie la vedere, fie la termen, iar soldurile sumelor colectate sunt păstrate la băncile
comerciale în conturi purtătoare de dobânzi. În această reţea de colectare a economiilor
populaţiei poate interveni şi poşta prin oficiile ei.
Societăţile de asigurări (ASIROM) în schimbul unei prime lunare de asigurare fac
despăgubiri parţiale sau totale în caz de nevoie; există societăţi de asigurări naţionale şi
internaţionale, tot mai multe funcţionând cu integral capital privat.
Instituţiile financiare
- casele de ajutor reciproc (C.A.R.) sunt organizate pe bază de adeziune sub forma unor
fonduri mutuale, iar calitatea de membru obligă la plata ratelor lunare şi dă dreptul obţinerii de
credite cu rate ale dobânzii sub cele practicate pe piaţa financiară;
- cooperativele de credit colectează sume de la membrii cooperatori şi tot lor le acord
împrumuturi;
- casele de pensii colectează sume de la pensionari;
În sinteză:
Piaţa monetară reprezintă piaţa capitalurilor pe termen scurt, având rolul de a compensa
excedentul cu deficitul de monedă;
Obiectul acestei pieţe îl formează creditul în formă bănească, iar preţul îmbracă forma
specifică de dobândă;
Nu este o piaţă cu acces liber, atât participarea cât şi modul de realizare a operaţiilor fiind
precizate prin reglementări juridice;
Operaţiunile pe piaţa monetară, după complexitatea lor, pot fi:
- de finanţare - acordare de credite;
- de refinanţare - de apel la bănci mari sau la Banca Centrală din partea creditorului, spre
a obţine la rândul său un credit;
Operaţiunile specifice pieţei monetare contribuie la reglarea cantităţii de monedă.
PIAŢA CAPITALULUI
(FINANCIARĂ)
Piaţa capitalului este o importantă piaţă financiară pe tremen lung, pentru active
financiare cu o durată mai mare de un an.
Consideraţii generale
Interdependenţa între problemele creditului şi cele ale monedei reprezintă un fapt care s-a
impus în atenţia specialiştilor. Relaţia de creditare rezultă din funcţia banilor de mijloc de plată şi
se concretizează în separarea în timp a prestaţiei şi a contraprestaţiei. Relaţia de creditare apare
atât pe piaţa monetară cât şi pe cea financiară.
Creditul constă în transmiterea de bunuri pe un timp limitat, dinainte fixat şi numit
scadenţă, contra unei sume de bani numită dobândă.
Reprezintă un act de încredere în debitor, act care se referă la schimbarea unui bun în
bani, sau natură contra unei promisiuni de rambursare la un termen dinainte stabilit. Deosebim
două categorii de operaţiuni de acordare de credite: împrumuturi în bani şi vânzarea în rate, sau
creditul de consum.
Termenul “credit” este de origine latină şi înseamnă “încredere”.
Apariţia relaţiei între creditori şi debitori este legată de existenta unor agenţi economici
care au disponibilităţi temporare, şi a altora, care au nevoie de asemenea resurse. Apare astfel o
piaţă a creditului, în cadrul căreia se confruntă cererea şi oferta.
Formarea resurselor disponibile băneşti este rezultatul mai multor procese economice:
ele pot să apară din procesul rotaţiei factorilor de producţie (încasările se fac la vânzarea
producţiei periodic, iar cheltuielile se fac pemanent, motiv de a solicita resurse în perioada de
aprovizionare, dar de a avea disponibilităţi în alte perioade);
din separarea în timp a constituirii veniturilor bugetului de stat şi a cheltuielilor resurselor
bugetare;
din procesul economisirii de către populaţie.
Funcţiile economice pozitive ale creditului
înlesneşte sporirea capitalului real favorizând trecerea resurselor băneşti de la cel care
momentan nu e în măsură să le folosească util, în folosinţa altuia care este capabil să le
valorifice;
contribuie la concentrarea întreprinderilor, adică orientează resursele băneşti spre
unităţile mai bine situate pe piaţă, sporindu-le forţa concurenţială;
accelerează tranzacţiile comerciale, adică uşurează desfacerea de mărfuri la scară largă;
sporeşte viteza de rotaţie a monedei şi contribuie la sporirea mijloacelor de plată;
exercită influenţă benefică asupra consumului prin cumpărarea cu plata în rate.
Tipuri de credit
În decursul timpului, creditul s-a diversificat, şi-l clasificăm după mai multe criterii:
după forma de proprietate a debitorului poate fi credit: acordat persoanelor particulare
sau întreprinderilor private şi credit public, acordat statului prin efecte publice, care constau din
obligaţiuni şi bonuri de tezaur.
după durata pentru care se acordă poate fi pe termen:
- scurt: pe piaţa monetară sunt credite de o zi, credite de la 2 la 90 de zile şI de 18 sau 24
de luni;
- mediu: între 3-5 ani;
- lung: mai mare de 5 ani.
c) după modul de garantare poate fi:
- credit personal - pe baza de încredere, fără garanţie dar pe baza unei solide poziţii
economice;
- credit real - pe baza unei garanţii:
- pe ipotecă , garanţia fiind un bun imobiliar;
- pe amanet, garanţia fiind un bun mobiliar;
- lombard, garanţia fiind hârtiile de valoare.
d) după scopul urmărit de debitor:
- credit de consum - pentru gospodării
- credit de producţie, care poate fi:
- de exploatare (pe termen scurt) - pentru procurarea de seminţe, îngrăşăminte, materii
prime; acordarea salariilor...
- de ameliorare, de modernizare – înnoire de maşini, utilaje noi;
- de investiţie (pe termen lung) - pentru cumpărare de terenuri, construire de fabrici, etc.
Obiectul pieţei capitalului
Într-un sens foarte general, obiectul acestei pieţe îl constituie activele financiare.
Activele financiare sunt depozite monetare şi semimonetare, inclusiv hârtii de valoare
pe termen scurt şi pe termen lung.
Mai concret, piaţa financiară cuprinde operaţii financiare şi capitalurile disponibile pe
termen mediu şi lung, şi are ca obiect activitatea de finanţare a programelor de investiţii ale
întreprinderilor. Cererea e reprezentată în mod hotărâtor de întreprinderi, iar oferta - de băncile
de afaceri şi instituţiile de gestiune colectivă a economiilor băneşti.
Hârtiile de valoare pot fi pe termen lung sau scurt. Piaţa finciară cuprinde în principal
hârtiile de valoare pe termen lung.
Hârtiile de valoare pe termen scurt sunt acelea care facilitează finanţări pe perioade mai
mici de 1 an. Între acestea enumerăm: bilete de trezorerie, certificate de depozit sau efecte de
comerţ.
Hârtiile de valoare pe termen lung se referă la acele active financiare care mijlocesc
finanţări pe perioade mai lungi de 1 an. De regulă aceste hârtii sunt obligaţiunile şi acţiunile şi se
consideră cel mai adesea că ele formează obiectul pieţei capitalurilor.
Obligaţiunea este o hârtie de valoare care atestă un credit pe termen lung. Emitentul este
debitorul, iar deţinătorul obligaţiunii este creditorul. Emitentul este obligat să plătească până la
scadenţă suma înscrisă pe obligaţiune şi periodic o anumită dobândă fixă, numită cuponul
obligaţiunii. Valoare nominală a obligaţiunii reprezintă chiar suma prin care emitentul este
creditat. Obligaţiunea mai este cunoscută şi sub denumirea de ”hârtie de valoare cu venit fix”.
Acţiunea este o hârtie de valoare care atestă un titlu de proprietate, dovedind participarea
deţinătorului ei la capitalul social al societăţii comerciale pe acţiuni, care a emis-o. Suma înscrisă
pe acţiune este valoarea ei nominală. Deţinătorul acţiunii primeşte un dividend, adică o cotă din
profitul societăţii, proporţională cu profitul disponibil şi cu numărul de acţiuni deţinute.
Acţiunile pot fi nominale sau la purtător, iar după o altă clasificare:
ordinare - pentru care cota de dividend e variabilă, în funcţie de dimensiunile profitului
obţinut;
privilegiate - când dividendul este fix, indiferent de mărimea profitului.
Drepturi şi îndatoriri ale posesorului de acţiuni:
- dreptul de vot în Adunarea Generală a Acţionarilor;
- dreptul de a fi informat asupra gestiunii firmei;
- dreptul de a primi o parte din capitalul firmei în caz de lichidare;
- obligaţia de a suporta o parte din pierderi;
Pachetul acţiunilor de control este un număr minim de acţiuni care îi asigură deţinătorului
posibilitatea de a dispune de majoritatea voturilor în Adunarea Generală a Acţionarilor, numind
astfel Consiliul de administraţie.
Randamentul activului financiar reprezintă venitul preconizat a fi adus de acesta în raport
cu preţul său şi se socoteşte astfel: diferenţa dintre preţul din momentul vânzării şi al cumpărării,
la care se adaugă câştigul (dividend sau cupon) pe perioada deţinerii, totul raportat la preţul din
momentul achiziţionării.
R1 / 0 = (P1 - P0 + Y1 / 0) : P0
În sinteză, componentele pieţei capitalului sunt:
piaţa acţiunilor;
piaţa obligaţiunilor:
- emise de firme mari, piaţă pe care se tranzacţionează titluri de împrumuturi,
- emise de administraţia publică centrală sau locală, pentru finanţarea investiţiilor de
capital – şcoli, canalizări, poduri. etc.
- emise de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare.
piaţa titlurilor de ipotecă este piaţa titlurilor financiare pentru a evidenţia împrumuturi pe
termen lung în vederea achiziţionării de proprietăţi, sumele de bani oferite de bănci se garantează
chiar cu imobilele, terenurile etc. achiziţionate.
Formele şi insţituţiile pieţei capitalului
În cadrul pieţei capitalului se distinge:
- piaţa primară;
- piaţa secundară.
Piaţa primară este aceea care include emisiunea şi plasarea de titluri financiare noi;
vânzarea şi cumpărarea hârtiilor de valoare pe termen lung nou emise. Pot emite astfel de hârtii
autorităţile guvernamentale, instituţii şi întreprinderi care au nevoie de fonduri bănesti. Cei care
le cumpără sunt posesori de economii care doresc să-şi plaseze capitalul, devenind investitori.
Instituţiile cu rol hotărâtor pe această piaţă sunt băncile. Preţul de vânzare se numeşte
curs şi este reprezentat de valoarea nominală, fiind ferm, ne-negociabil. Uneori, pentru
mobilizarea rapidă de fonduri, cursul perceput la plasarea titlurilor poate fi stabilit sub valoarea
nominală (sub pari), iar alteori peste această valoare. Răscumpărarea se face apoi la valoarea
nominală.
Piaţa secundară este cea în care se tranzacţionează hârtii de valoare pe termen lung emise
anterior, preţul lor fiind negociabil . Există şi pieţe secundare pentru ipoteci şi alte active
financiare. Cea mai activă este piaţa valorilor mobiliare, aceasta având două forme:
piaţa organizată, sau bursa de valori (sau titluri) – tranzacţionează valorile mobiliare
listate (admise), prin intermediul brokerilor, care execută ordinele primite de la clienţi;
piaţa mai puţin formalizată – O.T.C. (over the counter), sau piaţa interdealeri;
tranzacţionează valori mobiliare ce nu fac obiectul pieţelor bursiere.
Cursul titlurilor pe piaţa secundară depinde de mai mulţi factori:
Raportul dintre cererea şi oferta de titluri,
Dimensiunea veniturilor anterioare aduse,
Rata inflaţiei,
Rata dobânzii.
Ca instituţii în funcţionarea piaţei capitalului, sunt:
1. Comisia hârtiilor de valoare, care este un organism guvernamental cu rol de a
coordona piaţa capitalului, având următoarele atribuţii:
- înregistrarea hârtiilor de valoare ce se emit pe piaţa primară;
- atestarea brokerilor şi caselor de brokeraj, urmărind activitatea lor şi a asociaţiilor de
brokeri;
- controlul activităţii burselor de valori;
- aprobarea înfiinţării unor noi burse de valori.
2. Brokerul care poate fi conceput la 3 nivele instituţionale:
- ca persoană fizică, principalul actor al pieţei capitalului;
- asociaţii de brokeri;
- case de brokeraj, care activează ca intermediari.
Funcţiile acestor case de brokeraj sunt:
- introduc noile emisiuni pe piaţa primară;
- fac tranzacţii la ordin pe pieţele secundare;
- fac tranzacţii pe cont propriu (dealing);
- oferă consultanţă în probleme de investiţii finciare;
- păstrarea în grijă (custodie) a hârtiilor de valoare.
Pot efectua servicii de brokeraj şi băncile comerciale, în viziunea actuală de bancă
universală.
3. Bursa de valori, care este o piaţă organizată pentru tranzacţii cu hârtii de valoare emise
anterior, de către importante societăţi comerciale pe acţiuni şi de autoritatea guvernamentală.
Particularitatea bursei de valori constă în faptul că preţul acestor hârtii se stabileşte prin şedinţe
de licitaţie.
Piaţa capitalului în România; însemnătatea pieţei financiare
Piaţa de capital din ţara noastră include atât piaţa bursieră cât şi pe cea extrabursieră.
Piaţa bursieră
Bursa de valori din România s-a reînfiinţat în anul 1995, având importanţă pentru
formarea şi utilizarea capitalurilor. Activitatea bursei a început în urma deciziei Comisiei
Naţionale a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.) şi reprezintă o piaţă organizată pentru negocierea
valorilor mobiliare admise la cotare.
Membrii ai Bursei pot deveni acele societăţi de valori mobiliare autorizate de C.N.V.M.,
care îndeplinesc şi condiţiile privind proporţia activelor societăţii, a unui minim de capital net.
Indicele oficial al bursei folosit în România se numeşte Indicele BET – Indicele Bursei de
Valori Bucureşti. El reprezintă o medie ponderată cu o capitalizare a preţurilor celor mai lichide
10 acţiuni, cotate la Bursa de Valori Bucureşti. Valoarea preţurilor din fiecare zi este raportată la
preţurile corespunzătoare din momentul de referinţă. Astfel se asigură cerinţa ca indicele să
reflecte zilnic schimbările preţurilor acţiunilor faţă de preţurile aceloraşi acţiuni în momentul T0.
Indicele are şi scopul de a furniza o bază adecvată pentru tranzacţiile derivate pe indici.
Indicele BET – Bucharest Exchange Trading - este exprimat şi în USD, prin convertirea
preţurilor în lei la cursul BNR din ziua respectivă, servind astfel investitorilor străini care doresc
această exprimare a lui.
Valoarea indicelui este ajustată cu un factor de corecţie f în cazul unor schimbări care
afectează preţul, ca de exemplu: măsuri de divizări/consolidări de acţiuni, fuzionări ale firmelor,
modificări ale capitalului social la firmele a căror acţiuni intră în portofoliul indicelui. Dacă
apare situaţia ca unele acţiuni să nu mai corespundă regulilor de includere în portofoliul indicelui
în vreme ce altele sunt tranzacţionate conform acestor reguli, factorul de corecţie este recalculat.
Modificările se fac periodic şi sunt decise de către Comitetul Indicelui, actualizarea făcându-se
trimestrial.
Piaţa extrabursieră
Altă componentă a pieţei financiare o formează Sistemul RASDAQ. Este segmentul cel
mai important al pieţei extrabursiere. Funcţionează ca un sistem electronic de tranzacţionare,
permiţând accesul abonaţilor locali şi internaţionali. Acceptă valori mobiliare (acţiuni,
obligaţiuni, titluri derivate) ale emitenţilor din întreaga lume.
Rolul pieţei financiare
În toate ţările dezvoltate, cu economie de piaţă modernă, piaţa financiară este o
componentă esenţială a sistemului de pieţe şi are o influenţă majoră asupra stării şi funcţionării
acestora.
Prin intermediul pieţei financiare este stimulat procesul investiţional, concomitent cu
sădirea sentimentului de proprietar şi de siguranţă economică, la care subscriu cei care cumpără
active financiare;
Capacitatea pieţei financiare primare de a susţine efortul investiţional acţionează pozitiv
asupre pieţei bunurilor de consum şi de capital, dar şi asupra pieţei muncii – mărind gradul de
ocupare;
Prin intermediul titlurilor negociate pe piaţa financiară sunt mobilizate rezervele de
lichiditate şi este asanată circulaţia monetară.
CREŞTEREA ECONOMICĂ – POLITICI ŞI STRATEGII
Creşterea economică. Echilibrul şi optimul economic
Conceptul de „creştere economică”
Conceptul de „creştere economică” este formulat ca atare numai de secolul al XX-lea, dar
în mod neexplicit economişti au studiat probleme de macroeconomie în legătură cu diviziunea
muncii la scară socială. Încă din secolul al XVIII-lea problemele creşterii economice au
concentrat atenţia economiştilor ca demersuri incipiente privind funcţionarea economiei, studiul
problemelor macroeconomice a fost abordat de A. Smith şi D. Ricardo vizând diviziunea socială
a muncii. În prima parte a secolului al XX-lea cercetarea macroeconomică s-a intensificat pe
fondul crizelor economice. Keynes propune un macromodel economic pentru ieşirea din criză.
După Al Doilea Război Mondial neokeynesienii realizează sinteza între concepţia dinamică şi
abordarea macroeconomică. Se conturează Teoria creşterii economice, de care s-au ocupat
economişti renumiţi, ca Paul Samuelson, François Perroux şi alţii.
Creşterea economică este un proces complex care vizează sistemul economic în
ansamblul şi dinamica lui. Prin conţinutul ei, înseamnă o evoluţie pozitivă, ascendentă a
economiei naţionale, fără a exclude oscilaţiile conjunctuale şi chiar anumite regresii temporare.
Se folosesc chiar termenii de „creştere economică zero” şi „creştere economică negativă”.
Termenul de „creştere economică zero” a fost folosit pentru prima oară într-un raport
pentru clubul de la Roma şi avea semnificaţia unei situaţii în care rezultatele economice absolute
şi populaţia totală sporesc în acelaşi ritm, încât nivelul rezultatelor pe locuitor rămâne constant.
„Creşterea economică negativă” evidenţiază acea situaţie în care rezultatele
macroeconomice pe locuitor au tendinţă de scădere, menţinându-se totuşi sub control o serie de
corelaţii fundamentale de echilibru, ceea ce presupune compromisuri rezonabile pe planul
eficienţei şi bunăstării.
Aşadar creşterea economică relevă acele modificări care au loc în sporirea rezultatelor
macroeconomice care nu sunt exprimate independent, ci în strânsă legătură cu factorii ei
determinanţi. Aceşti factori sunt:
factorul uman (cantitativ şi calitativ, drept capital uman);
factorul material (atât ca investiţii, cât şi capitalul real existent);
factorul informaţional – tehnic (având în prezent rol decisiv).
Rezultatele creşterii economice pot fi măsurate prin indicatori sintetici şi aceştia sunt:
produs intern brut (PIB);
produs naţional brut (BNB);
venit naţional, atât pe total cât şi pe locuitor (VN).
Ca proces macroeconomic, creşterea economică nu surprinde modificările calitative din
structura economiei şi nivel de trai, aspecte puse în evidenţă de conceptul de “dezvoltare
economică”.
Caracteristicile procesului creşterii economice în prezent sunt:
se desfăşoară pe baza unui amplu proces de formare a unui mod tehnic de producţie nou,
caracteristic societăţilor din „Al III-lea Val”;
se conturează un tip de creştere preponderent intensivă;
are legătură cu calitatea vieţii.
Tipurile de creştere economică
tipul extensiv, corespunzând laturilor cantitative ale factorilor direcţi ce contribuie la
formarea P.N.B.;
tipul intensiv, corespunzând laturilor calitative. El este propriu în special economiilor
avansate.
Cele două aspecte nu sunt exclusive, alternând în evoluţia economică a unei ţări.
Dezvoltarea economică surprinde simultan aspecte cantitative, calitative şi structurale ale
evoluţiei economice, în corelaţie cu evoluţia demografică şi problematica generală a omului, ca
şi cu evoluţia echilibrului ecologic.
Ideea de bază ce defineşte dezvoltarea economică este cea de schimbare, de transformare
a structurilor în economie; a comportamentului sistemului economic, a raportului dintre
activităţile umane şi mediul înconjurător.
Conceptul de dezvoltare economică este multidimensional.
În primul rând, dezvoltarea economică implică în sine creşterea economică; nu există
proces de dezvoltare economică fără o creştere a rezultatelor macroeconomice pe termen lung.
În al doilea rând, dezvoltarea economică are o conotaţie istorică amplă; ea surprinde
procesul trecerii economiei unei societăţi umane date, de la o formă inferioară de evoluţie spre
alta superioară, inclusiv numeroasele zig-zag-uri temporare determinate de diferite conjuncturi
istorice.
În al treilea rând, dezvoltarea economică poate fi definită, într-un sens mai restrâns, ca
dezvoltarea factorilor de producţie, respectiv dezvoltarea principalelor componente ale
economiei în cadrul unui spaţiu naţional-statal.
În al patrulea rând, noţiunea de dezvoltare economică se referă, mai ales în prezent, cu
deosebire la progresele realizate în raporturile dintre agenţii economici şi mediul economic al
acestora la structurile nu numai tehnice, ci şi sociale şi psihosociale ale producţiei şi la mediul
naţional.
Procesul creşterii economice are anumite interferenţe şi cu procesul reproducţiei lărgite.
Deosebirea esenţială dintre aceste procese constă în aceea că reproducţia lărgită evidenţiază
doare reluarea producţiei pe o scară mai mare, prin acumularea de capital, în timp ce creşterea
economică relevă şi factorii utilizaţi în acest scop, combinarea şi substituirea factorilor de
producţie.
În concluzie, orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economică, dar nu orice
creştere economică înseamnă şi o dezvoltare economică.
Conceptele de echilibru şi optim economic
Etimologic, conceptul de echilibru provine din termenii latini „aequs” (egal) şi „libra”
(balanţă). Termenul a fost preluat din mecanică şi a căpătat foarte mare extindere, suferind de
exces de sens, fiind foarte des utilizat. Echilibrul exprimă stabilitatea fenomenelor, determinată
de ponderea egală a acţiunii contrariilor şi anularea reciprocă a tensiunilor.
În economie se vorbeşte despre echilibru:
funcţional, reductibil la doi termeni: resurse şi nevoi;
structural, determinat de raportul dintre ramuri, subramuri, domenii de activitate.
Înţelegerea echilibrului economic presupune conştientizarea caracterului său relativ şi nu
absolut. El este o stare efemeră, trecătoare.
În ce priveşte dezechilibrul economic, el poate fi de două feluri:
o stare necesară trecerii spre un nou nivel de echilibru;
o situaţie gravă, de disfuncţionalitate.
Noţiunea de echilibru ridicată la stare de normă economică generează optimul economic.
Optimul economic desemnează acea situaţie a economiei care asigură cea bună eficienţă
economică, corespunzând cel mai bine intereselor economice urmărite.
Cât priveşte raportul dintre echilibru şi optimul economic, nu orice echilibru se confundă
cu un optim, în vreme ce optimul economic nu poate fi conceput sau atins în afara echilibrului
economic.
Nu există un model economico – matematic al echilibrului economic valabil oriunde şi
oricând. În prezent, viaţa economică se caracterizează nu prin echilibru, ci prin dezvoltare şi
tendinţa de creştere a dezordinii (entropiei).
Istoricul preocupărilor în teoria echilibrului economic
Fără a formula conceptul ca atare, problema echilibrului se regăseşte încă din antichitate,
exprimată la început ca temeri faţă de bulversările în viaţa cetăţii, faţă de dezorganizarea vieţii
economice.
Mai târziu, Aristotel se referă la acel sens al echilibrului care vizează echivalenţa,
afirmând că la baza schimbului stă egalitatea.
Mercantiliştii surprind relaţia între economisire, rata dobânzii şi investiţii, precum şi
influenţa favorabilă a modificării preţurilor asupra echilibrului extern.
În cadrul şcolii clasice, A. Smith socoteşte că echilibrul economic este dat de piaţă prin
jocul liber al preţurilor, asigurând echilibrarea cererii cu oferta.
D. Ricardo integrează în concepţia sa despre echilibru şi situaţia în care producţia este
monopolizată.
Jean Baptiste Say considera că produsele şi veniturile, cererea şi oferta se echilibrează
automat.
Prin contribuţia şcolii clasice echilibrul economic dobândeşte statutul de concept de bază
în ştiinţa economică.
Sintetizând ideile Şcolii clasice Leon Walras a realizat prima formalizare matematică a
teoriei echilibrului general demonstrând că într-un sistem de concurenţă pură şi perfectă, preţul
fiecărui produs este egal cu preţul său de revenire şi că, la acest preţ, se asigură alocarea optimă a
resurselor şi folosire a factorilor de producţie. Cea mai importantă teză formulată de Walras este
cea referitoare la interdependenţa tuturor preţurilor şi cantităţilor.
În opera lui Marx, echilibrul economic are două accepţiuni:
echilibrul schimburilor sau vânzărilor de mărfuri;
echilibrul reproducţiei, ca echilibru al întregii economii.
În prima accepţiune se presupune că schimbul mărfurilor se face la valoarea lor, egală cu
munca înmagazinată în marfă.
În cealaltă accepţiune (la nivel macroeconomic) Marx construieşte teoria reproducţiei ca
abstracţie ştiinţifică.
Teoria reproducţie simple:
I (v + p) = II c sectorul I – mijloace de producţie
sectorul II – mijloace de consum
Teoria reproducţiei lărgite:
I(v + p) > II c
În aceste modele el vizează raportul dintre sectorul bunurilor pentru producţie şi al
bunurilor pentru consum.
Totodată, Marx a criticat teoria lui Jean Baptiste Say, privind realizarea automată a
echilibrului economic. El aduce primele idei în ce priveşte echilibrul ecologic.
Teoria lui Keynes în problema echilibrului economic are meritul de a fi ţinut cont de
realitatea concretă şi nu de modelele pure. Ecuaţia fundamentală în teoria echilibrului la Keynes
este
S = I
adică economiile să fie egale cu investiţiile.
Transformarea economiilor în investiţii este cheia problemei realizării echilibrului,
deoarece cererea de bunuri are două componente:
cererea de bunuri pentru consum;
cererea de bunuri pentru investiţii.
Keynes şi-a dat seama că forţele pieţei nu mai erau capabile să asigure, singure,
echilibrul. Remediul este intervenţia statului în economie, teorie prin care zdruncina vechile
concepţii liberale, neintervenţioniste.
Teoria lui Keynes include ca problemă de bază a echilibrului şi dezvoltarea şi ocuparea
forţei de muncă. El susţinea că echilibrul pe termen scurt ar putea fi însă însoţit de subocupare.
J. Schumpeter, adept al concepţiei structurilor dinamice, consideră că problema unui
echilibru static este ireală, că o economie modernă se află în dezechilibru dinamic. Deci
problema fundamentală a sistemului economic este schimbarea structurilor şi nicidecum
realizarea echilibrului.
Francois Perroux este şi el adept al dezechilibrelor economice. În concepţia sa piaţa are
un caracter impus şi imperfect, în care relaţiile apar între dominanţi şi dominaţi, iar nu între
parteneri egali. Ca urmare, echilibrul e impus de firma dominantă, care ia macrodecizii, acestea
fiind în fapt căi de dezechilibrare.
*
Toate formele de echilibru analizate conţin un număr important de alte echilibre
denumite echilibre parţiale.
Echilibrele parţiale reprezintă situaţia unei pieţe sau a unei ramuri în care confruntarea
ofertei şi a cererii a determinat simultan preţul şi cantitatea produsă.
Teoria echilibrului general (T.E.G.)
Un loc aparte în gândirea economiştilor îl ocupa această teorie, fundamentată de
modelele lui Arrow–Debrew şi Mc’Kenzie, care în mod independent au reprezentat o economie
concurenţială cu existenţa echilibrului. În condiţiile de piaţă concurenţială, echilibrul economic
se manifestă în forma unor stări proprii pieţei, generată de acţiunea agenţilor economici
producători–vânzători şi cumpărători–consumatori. Ca reguli generale primii urmăresc
maximizarea profiturilor, iar ceilalţi maximizarea funcţiilor de utilitate supuse restricţiilor
venitului lor.
Echilibrul economic este o stare spre care tinde piaţa atunci când cererea e egală cu
oferta, sau diferenţa dintre ele nu depăşeşte limite rezonabile.
Condiţii de echilibru
a. Pentru economia unei ţări, trebuie ca oferta globală să fie egală cu cererea globală
Y = D
Y – ofertă; D – cerere
Produsul naţional brut reprezintă oferta globală, care se poate descompune în:
bunuri pentru consum;
economii
Y = C + S
Cererea globală se poate descompune în :
bunuri pentru consum;
bunuri investiţionale.
D = C + I
C + S = C + I S = I
b. Pentru piaţa bunurilor şi serviciilor
Având în vederea deschiderea economiei spre exterior, se presupune luarea în
considerare a importurilor şi exporturilor:
Y + H = D + E
H – importuri;
E – exporturi
C + S + H = C + I + E
S + H = I + E
S – I = E – H
c. Pe piaţa monetară, condiţia de bază este ca oferta generală de monedă să fie egală cu
cererea de bani:
Ym = Dm
Ym – oferta globală de monedă;
Dm – cererea globală de monedă
Oferta de monedă depinde de masa monetară şi viteza de rotaţie, iar cererea reală de
monedă depinde de nivelul general al preţurilor şi volumul tranzacţiilor:
M x V = P x T
V – viteza de rotaţie a banilor;
M – masa monetară;
P – preţuri;
T – volumul total al tranzacţiilor;
d. Pe piaţa muncii, condiţia este de egalitate a cererii cu oferta de muncă:
YL = DL
(oferta generală de muncă este egală cu cererea generală de muncă)
*
Condiţiile de echilibru au un caracter teoretic, din dublu motiv:
în primul rând, egalitatea cererii cu oferta se realizează doar ca tendinţă;
în al doilea rând, în realitate economia nu se află niciodată în echilibru perfect.
Dezechilibrele economice
Printre cauzele stărilor de dezechilibru menţionăm:
modificarea limitelor resurselor şi tehnologiilor;
restricţii bugetare;
greşeli de politică economică;
necunoaşterea sau neînţelegerea mecanismului pieţei.
Pe piaţa bunurilor
Stările de dezechilibru se prezintă în două variante:
dezechilibre normale, desemnate prin starea de presiune, sau ofertă excedentară;
dezechilibre anormale, sau starea de absorbţie, sau cerere excedentară.
a. Starea de presiune – reprezintă o concurenţă între producători, oferind cumpărătorilor
posibilitatea de a alege. Ei aleg calitatea, aleg oferta avantajoasă ca preţ. Investiţiile se orientează
spre obiective destinate producerii de noi bunuri, superior calitative, spre reducerea costurilor de
producţie. Cumpărătorii selectează bunurile care se vor produce, pentru că îşi pot manifesta
opţiunile. Este o situaţie a “consumatorului rege”
b. Starea de absorbţie caracterizată prin concurenţa între cumpărători. Creşterea ofertei şi
a vânzărilor depinde numai de producători, care îşi aleg cumpărătorii. Costurile mici şi calitatea
nu sunt stimulate, pentru că se vinde orice, iar investiţiile se orientează spre o producţie
preponderent extensivă. Vânzătorii sunt cei care îşi selecţionează cumpărătorii.
Ca şi consecinţe ale dezechilibrelor pe celelalte pieţe, sunt:
şomajul;
inflaţia;
înrăutăţirea condiţiilor de viaţă.
Concluzii
Tendinţa obiectivă de realizare a stărilor de echilibru trece prin stări de dezechilibru.
În condiţiile contemporane, statul are menirea de a veghea şi dirija acţiunea agenţilor
economici, protejând consumatorii, dar permiţând şi maximizarea profiturilor, în corelaţie cu
nivelul de trai.
Nevoia de echilibru în economia contemporană
Recunoaşterea faptului că economia se caracterizează prin dezechilibre nu îndreptăţeşte
abandonarea preocupărilor pentru redresarea economică, întrucât astfel s-ar ajunge la anarhie,
haos. Problema realizării echilibrului se pune în mod diferit de la ţară la ţară, în funcţie de
nivelul dezvoltării ei economice.
În statele dezvoltate, cu economie de piaţă avansată există mecanisme de autoreglare bine
finisate, iar situaţia economică îşi menţine echilibrul relativ în primul rând pe seama concurenţei
şi liberei iniţiative, care realizează o adevărată “selecţie naturală”.
În aceste ţări problematica echilibrului economic constă în identificare tendinţelor spre
dezechilibru şi iniţierea unor măsuri pentru aducerea la limite acceptabile. În acest scop statul are
ca instrumente politica bugetară, fiscală, a creditelor, etc.
În ţările slab dezvoltate se ridică problema asigurării unui echilibru de subzistenţă,
deoarece economiile acestor state nu sunt capabile să realizeze nici măcar satisfacerea nevoilor
fundamentale ale populaţiei. (Ţări din Africa, America latină, etc.).
În ţările cu economie de tranziţie, acestea trec de la economia de comandă la economia
de piaţă. Aici s-a ajuns la un adevărat vid funcţional. Lipsa de experienţă este dublată de o serie
de fenomene negative precum:
proliferarea activităţilor ilicite, a economiei paralele;
scăderea interesului pentru muncă;
emigrarea masivă a forţei de muncă,
aspecte care amplifică dezechilibrul general.
Proporţiile dezechilibrului ţin şi de raportul între situaţia dezastruoasă a resurselor pe de o
parte şi explozia nevoilor pe de altă parte.
Restabilirea echilibrului economic s-ar putea face prin restabilirea vidului funcţional:
printr-un cadru legislativ, bine pus la punct;
multiplicarea reală a formelor de proprietate;
prin atragerea capitalului extern sub forma unor investiţii;
prin promovarea liberei iniţiative;
sprijinirea exportului;
formarea unui nou contingent de specialişti, de manageri.
Toate acestea – în condiţiile intervenţiei statului – atât direct, ca agent economic, cât şi
indirect, prin politica fiscală, monetară şi credit.
Conţinutul rezultatelor macroeconomice
1. Consideraţii introductive
Între categoriile economice de maximă importanţă pentru caracterizarea nivelului
dezvoltării unei ţări sunt: avuţia naţională, produsul naţional, produsul intern şi venitul naţional,
în legătură cu acestea fiind apreciate bunăstarea materială si spirituală a naţiunii. Totodată,
venitul naţional reflectă cel mai bine structura şi calitatea activităţii economice. Rezultatele
activităţii umane pot fi relevate prin indicatori de trei categorii:
- micro
mezo ca expresii cantitative exprimate în unităţi
macroeconomice fizice sau valorice.
Pe lângă măsurarea şi evidenţierea rezultatelor microeconomice obţinute de diferiţii
agenţi economici, este necesar să apreciem şi activitatea agenţilor economici agregaţi sub forma
rezultatelor macroeconomice.
Acestea sunt puncte de plecare pentru luarea deciziilor la nivel naţional si pentru
comparaţii internaţionale. Măsurarea acestor rezultate are la bază două concepţii teoretice:
a) teoria muncii productive, potrivit căreia numai munca creează bunuri economice, deci
şi veniturile. De aici rezultă sistemul metodologic al producţiei materiale (SPM).
b) teoria factorilor de producţie potrivit căreia participanţii la activitatea economică sunt
recompensaţi în funcţie de serviciile aduse, şi de aici rezultă sistemul metodologic al conturilor
naţionale (SCN).
Ambele sisteme au următoarele funcţii:
- instrument de evidentă statistică;
- instrument de cunoaştere şi analiză economică;
- instrument de fundamentare a deciziilor pentru politica economică de perspectivă sau
curentă.
Deosebirea esenţiala între cele două sisteme e faptul că sfera muncii productive nu e
determinată la fel în diferite ţări. Cele supercentralizate, nu iau în considerare părţi importante
ale serviciilor: asistenţă medicală, învăţământ, cercetare, fapt care nu e doar o lacună, dar şi o
denaturare în ierarhia valorică dintre ramuri. În sfera muncii productive sunt incluse următoarele
activităţi: din industrie, construcţii, agricultură, silvicultură, transporturi, telecomunicaţii,
circulaţia mărfurilor, activitatea editurilor, producţia de filme, produsele instituţiilor de
proiectare, colectarea deşeurilor pentru industrie, unităţi pentru mecanizarea agriculturii,
activitatea dispensarelor medicale, activitatea centrelor de combatere a dăunătorilor, activitatea
hotelieră, spălătorii, curăţătorii, vopsitorii, industria casnică. Sfera neproductiva: învăţăm.,
cultură, artă, asistenţă socială, cultura fizică (sport), activitatea instituţiilor financiare şi de credit,
administraţia de stat, apărarea şi securitatea şi activităţile organizaţiilor politice şi sociale.
Treptat şi în România s-a trecut la SCN.
2. Avuţia naţională (AN)
Analiza avuţiei naţionale beneficiază de o abordare istorică. Însăşi obiectul de studiu al
economiei ca ştiinţă s-a constituit sub imperativul cercetării "naturii şi cauzelor avuţiei
naţiunilor". Pentru clasicii economiei, studierea posibilităţilor de mărire a bogăţiei materiale a
unui popor era socotită sarcina principală. Apoi, însemnătatea acestei categorii (A.N.) l-a
determinat pe Marx să înceapă lucrarea "Capitalul", cu definirea avuţiei. Între gânditorii români,
de problema avuţiei naţionale s-au ocupat P. Marţian, Ion Ionescu de la Brad, P.S. Aurelian, N.
Angelescu, V. Madgearu, N. Georgescu-Roegen.
În sens larg, avuţia naţională reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale de care
dispune un popor la un moment dat, constituite în cadrul unui complex naţional, rezultate ale
muncii mai multor generaţii, bogăţii naturale şi experienţa de producţie.
În statisticile internaţionale sfera de cuprindere a avuţiei naţionale diferă. În ţara noastră
se socoteşte că din ea fac parte:
1. avuţia naţională acumulată:
a. bunuri ca mijloace de producţie şi bunuri de consum;
b. mijloace valutare (rezerve în valută), soldul balanţei de plăţi si rezerva de metale
preţioase;
c. investiţii în curs.
2. resurse naturale utilizate sau utilizabile:
a. fondul funciar şi forestier;
b. bogăţiile solului, subsolului şi apelor;
c. resursele de energie, clima, factorii de mediu şi calitatea lor.
3. resursele umane, populaţia ca număr si structură socio-profesională
4. potenţialul de cercetare, învăţământ, cultură, potenţialul creativ, experienţa de
producţie, opere de artă, invenţii.
Avuţia naţională diferă de la o ţară la alta, atât ca amploare, cât şi ca eficacitate a folosirii
ei: Japonia, ţările africane, S.U.A. constituie suficiente surse de comparaţii.
Pagina 85 din 117
3. Indicatori macroeconomici
Între cele două sisteme de evidenţă economică există deosebiri concretizate în indicatori
sintetici specifici. Deosebirea majoră constă în delimitarea sferei producătoare de venit naţional.
În sistemul producţiei materiale (SPM) se consideră că venitul naţional se creează numai
în sfera producţiei; pentru calcularea VN se porneşte de la produsul social (PS): el reprezintă
totalitatea valorilor de întrebuinţare create într-o ţară de către lucrătorii din sfera productivă, în
decursul unei perioade de timp, de obicei 1 an.
Structura produsului social
a) Din punct de vedere material, cuprinde mijloace de producţie şi bunuri de consum, ca
valori de întrebuinţare în stadiu de prelucrare primar, intermediar sau final. Ele generează PS
global si PS final.
PSF = PSG – consumuri intermediare (Ci)
b) Din punct de vedere valoric, cuprinde pe de o parte cheltuieli materiale de producţie şi
valoarea mijloacelor de producţie, pe de altă parte cuprinde valoarea bunurilor de consum.
Structura venitului naţional
VN reprezintă valoarea nou creată la nivelul societăţii. Se calculează scăzând din PS
global cheltuielile materiale de producţie.
VN = PSG – cheltuieli materiale de producţie
a) Din punct de vedere material, cuprinde: mijloace de producţie peste cantitatea necesară
înlocuirii celor consumate şi mai cuprinde bunuri de consum;
b) Din punct de vedere valoric, cuprinde valoarea nouă, creată de munca pentru sine (v)
şi de munca prestata pentru societate (p).
VN = v + p
În sistemul conturilor naţionale (SCN) se consideră că venitul naţional se crează în toate
sectoarele, prin toate activităţile remunerate, chiar şi în cadrul producţiei nemateriale. Sistemul
conturilor naţionale se caracterizează prin existenta a trei elemente de bază:
1. agenţii economici grupaţi în 4 categorii:
- unităţi producătoare de mărfuri;
- producători de servicii guvernamentale;
- producători de servicii casnice;
- instituţii cu caracter nelucrativ.
2. operaţiunile, care se referă la fluxurile materiale şi financiare efectuate;
3. conturile, care evidenţiază aceste fluxuri şi acestea sunt:
- pentru producţie;
- pentru consum;
- pentru acumulare;
- pentru schimburi cu străinătatea.
Se utilizează două grupe de indicatori:
Produsul intern, realizat şi consumat de agenţii economici rezidenţi ai ţării;
Produsul naţional, realizat şi consumat de agenţii economici în funcţie de cetăţenia sau
apartenenţa lor statală.
Pornim de la produsul global brut (PGB), care cuprinde valoarea tuturor bunurilor şi
serviciilor produse de toţi agenţii economici într-o perioadă de timp, de obicei un an.
În calculul PGB-ului intră o serie de înregistrări repetate şi anume acelea ale valorii
bunurilor şi serviciilor primite de la alţi producători şi folosite pentru producerea de noi bunuri.
Dacă din indicatorului produsului global brut scădem valoarea consumului intermediar,
vom obţine o serie de indicatori cu caracter semi-net: produsul intern brut (PIB), produsul
naţional brut (PNB) ş.a.
Produsul intern:
- brut (PIB) exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor şi serviciilor ajunse în
ultimul stadiu al circuitului economic, produse în interiorul unei ţări de către agenţii economici
naţionali şi străini într-o anumită perioadă, de regulă un an.
Formula de calcul a produsului intern brut este:
PIB = PGB – Ci
unde: Ci este valoarea bunurilor şi serviciilor realizate şi consumate în scopul producerii
de noi bunuri şi servicii (cu excepţia amortizării);
net (PIN) exprimă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor economice destinate
consumului final, care au fost produse în interiorul graniţelor naţionale de către agenţii
economici naţionali şi străini, în decursul unui an:
PIN = PIB – A
A - amortizare = consum de capital fix.
Produsul naţional: realizat de toţi agenţii naţionali
PNB – expresia valorică brută, curentă de piaţă, a bunurilor şi serviciilor finale, produse
de agenţii economici naţionali în decurs de 1 an. Se calculează astfel:
PNB = PIB + activitatea agenţilor naţionali în străinătate – activitatea agenţilor străini în
ţară
PNN = PNB – A
Pagina 87 din 117
Produsul naţional net (PNN) reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor
economice destinate consumului final, obţinute de agenţii economici autohtoni în interiorul ţării
şi în afara acesteia pe perioada unui an.
Produsul naţional net exprimat în preţurile factorilor de producţie se numeşte şi venit
naţional (VN). Acesta se calculează prin scăderea din PNN a impozitelor indirecte.
Indicatorii cu caracter
brut
Indicatorii cu caracter
semi-net
Indicatorii cu caracter
net
Produsul Global Brut
(Gross Output)
Produsul Intern Brut
(Gross Domestic Product)
Produsul Intern Net
(Net Domestic Product)
- Produsul Naţional Brut
(Gross National Product)
Produsul Naţional Net
(Net National Product)
4. Utilizarea V.N. în SPM şi SPM
În SNP existând o economie dirijată, se realiza repartizarea centralizată a VN.
Ea cunoaşte următoarele etape:
o distribuire a V.N. din care rezultă venituri primare
ale lucrătorilor din sfera productivă;
ale unităţilor productive;
ale statului ca agent economic şi organizator al vieţii economice.
- o redistribuire de unde rezultă venituri derivate:
- ale lucrătorilor din sfera neproductivă;
- ale întreprinderilor prestatoare de servicii;
- ale statului.
Pârghiile pentru obţinerea acestor venituri se folosesc:
- politica fiscală şi de credite;
- plata serviciilor;
- politica preţurilor.
Ca rezultat a distribuirii şi redistribuirii se formează fondurile finale, sau utilizarea finală,
rezultând veniturile finale. În S.P.M. împărţirea acestor fonduri finale se realiza la nivel central,
în mod dirijat, cam 30% pentru acumulare.
- fondul de consum - partea din VN cu destinaţia de a satisface necesităţile materiale şi
spirituale directe ale membrilor societăţii, prin bunuri de consum şi servicii;
- fondul de acumulare - partea din venitul naţional destinată reproducţiei lărgite, motiv
pentru care se numeşte şi fond de dezvoltare.
Acumularea apare ca un consum amânat, viitor. Ea este baza de plecare pentru creşterea
şi diversificarea producţiei şi implicit pentru ridicarea nivelului de trai. Efectele acumulării
depind de mărimea ei, calitatea resurselor acumulate si eficienţa fol. lor.
Rata acumulării e raportul procentual dintre acumulare şi VN:
Ra = Ac / VN ∙100
În SCN un indicator macroeconomic important este venitul macroeconomic, venitul
global (Y), care exprimă valoarea emisiunii macroeconomice vândută pe piaţă şi transformată în
venituri ale agenţilor economici.
Indicatorul consumului macroeconomic (C) exprimă cheltuielile de consum ale tuturor
agenţilor economici pentru cumpărarea de bunuri de consum şi achiziţionarea de servicii
personale sau colective.
Aceşti indicatori macroeconomici vor fi analizaţi pe larg în capitolul următor, “Venitul,
consumul şi investiţiile”.
Pagina 89 din 117
VN
DISTRIBUIRE
REDISTRIBUIRE
UTILIZARE FINALĂ
venituriprimarevenituriderivatefondurifinale
ale lucrătorilorale statului ca agent economic
întreprinderilor din sfera productivă
ale lucrătorilorale statului unităţilor din sfera
neproductivă
Venitul, consumul, investiţiile
1. Venitul si consumul
În S.C.N., venitul naţional exprimă mărimea agregată a veniturilor obţinute de
proprietarii factorilor de producţie. Acest venit obţinut din activitatea economică se foloseşte în
două direcţii:
- cheltuielile pentru consum atunci când agenţii economici apar în calitate de
cumpărători-consumatori;
- cheltuielile pentru cumpărare de noi factori de producţie când agenţii economici sunt
cumpărători-investitori.
Astfel, consumul şi investiţiile concretizează utilizarea finală a venitului naţional, care
poate fi urmărită la nivel privat sau guvernamental.
Consumul reprezintă folosirea de către agenţii economici a unei părţi din venit pentru
cumpãrarea de bunuri si servicii destinate satisfacerii nevoilor directe.
Y = C +S S – economii;
C – consum;
Y – venit.
Partea din venitul unor agenţi economici sau din PNN, peste consum reprezintă
economiile.
Rata consumului reprezintă cheltuielile pentru consum în totalul venitului.
c = C / Y
Pentru a creşte consumul fără ca economiile să fie micşorate se impune ca venitul să
crească mai repede decât consumul.
Înclinaţia spre consum reprezintă relaţia fundamentală dintre un anumit nivel al venitului
exprimat în salariu şi cheltuielile de consum la nivelul respectiv al venitului. Mărimea
cheltuielilor pentru consum depinde de două categorii de factori:
- factori obiectivi:
- nivelul şi dinamica salariului, respectiv a venitului naţional;
- modificări neprevăzute ale preţului elementelor de capital fix şi circulant (în perioadă
scurtă);
- modificarea aşteptărilor în raportul dintre cheltuielile pentru consumul prezent si viitor;
- modificarea politicii fiscale.
- factorii subiectivi se referă la obiceiurile şi înclinaţiile psihologice ale indivizilor:
- dorinţa de a menţine şi a ridica standardul de viaţă;
- dorinţa de a obţine avantaje sau dobânzi prin participarea la acţiuni cu finalizare în
viitor;
- legea psihologică fundamentală a lui Keynes, legată de consum. Aceasta exprimă faptul
că atunci când venitul oamenilor creşte, ei tind să-şi mărească consumul, dar nu în aceeaşi
proporţie deci ∆Y >∆C.
Înclinaţia marginală spre consum (c') arata cu cât creşte consumul la o creştere cu o
unitate a venitului:
c' = ∆c / ∆Y
0 < ∆C / ∆Y < 1
Pentru a vedea cum trebuie împărţit sporul următor al venitului între consum şi investiţii,
Keynes foloseşte formula:
∆Y = ∆C + ∆I
Studierea consumului se face prin intermediul bugetelor de familie, la nivel
microeconomic; la nivel macroeconomic se face prin intermediul bugetului de stat. Acestea
reprezintă un sistem de evidenţă prin care se înregistrează sistematic şi cronologic pe o perioadă
de timp, de obicei un an, veniturile după provenienţa lor şi cheltuielile de consum după destinaţia
lor. Se constată că odată cu creşterea veniturilor scade ponderea cheltuielilor pentru alimente, se
menţin constante cheltuielile pentru îmbrăcăminte şi confort personal; sporesc cheltuielile pentru
servicii, pentru ridicarea nivelului cultural.
2. Economii şi investiţii
Economiile fac posibile investiţiile, asigurând mijloacele necesare pentru investiţii.
Y = C + I; C- consum; I - investiţii - parte din P.N.N. destinată formării capitalului. Pot fi
investiţii nete, adică partea din venit destinată sporirii capitalului fix şi stocurilor de capital
circulant, şi investiţii brute care sunt investiţii nete + amortizãri
În concepţia lui Keynes investiţiile nete sunt în mod obligatoriu egale cu economiile I =
S – aceasta fiind condiţia de bază a echilibrului economic.
În condiţiile în care economiile sunt mai mari decât investiţiile, ele devin inactive si pot
genera şomaj.
Între evoluţia economiilor ∆S şi evoluţia venitului ∆Y există o legătură funcţională
exprimată prin înclinaţia marginală spre economii care se notează cu ∆S/∆Y. Aceasta relevă cu
cât cresc economiile ca urmare a sporirii cu o unitate a venitului. 0 < s < 1; c′ + s = 1.
Proporţia între venit, consum şi investiţii
Este legată de principiul multiplicatorului şi principiul acceleratorului.
Pagina 91 din 117
Principiul multiplicatorului reliefează influenţa investiţiilor asupra venitului viitor. Se
notează cu K = . El arată că atunci când are loc o sporire a investiţiilor, venitul va creşte cu o
mărime de K ori mai mare decât sporul investiţiilor.
K = 1/s = 1/1 - c′
În ce priveşte principiul acceleratorului, acesta are în vedere influenţa consumului asupra
investiţiilor, exprimată prin accelerator. Acceleratorul redă raportul dintre creşterea investiţiilor
şi creşterea cererii de bunuri de consum.
a =
Mobilurile care determină agenţii economici să investeascã sunt:
- cererea de investiţii;
- rata dobânzii în raport cu rata rentabilităţii;
- asumarea riscului;
- existenta unor întreprinzători optimişti;
- fluctuaţiile profitului la investiţii;
- creşterea răspunderii statului în organizarea investiţiilor;
- situaţia actuală mondială.
Cheltuielile pentru consum sunt diminuate de o serie de factori care generează economii:
- nevoia unor rezerve pentru situaţii neprevăzute;
- setea de propăşire economică;
- dorinţa de independenţă economică;
- spiritul de afaceri;
- dorinţa de a lăsa moştenire;
- mândria sau avariţia.
Economiile sunt acumulate de indivizi sau de autorităţile centrale sau locale pentru
crearea unor lichidităţi şi pentru investiţii.
Investiţiile au rol pozitiv în economie antrenând agenţii economici, fiind factori de
creştere economică. Ele pot avea următoarele efecte:
- sporirea ofertei de bunuri economice, cantitativă şi calitativă;
- introducerea progresului tehnic;
- modernizarea echipamentelor existente;
- crearea de noi locuri de muncă;
- îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de trai.
3. Clasificarea investiţiilor si eficienta lor
A. După structura investiţiilor:
- pentru lucrări de construcţii montaj;
- pentru utilaje si instrumente;
- pentru lucrări geologice;
- pentru lucrări agricole.
B. După destinaţie:
- productive;
- social-culturale.
C. După natura proprietăţii:
- private;
- publice;
- mixte
D. După provenienţa resurselor:
- proprii;
- atrase: - naţionale;
- străine.
E. După caracterul lucrărilor sunt pentru:
- construcţii noi
- reconstrucţii
- amenajări şi transformări
- lărgirii şi dezvoltări
În cadrul investiţiilor un rol important au investiţiile demografice care reprezintă
totalitatea cheltuielilor pe care le implicã sporul populaţiei având ca principală raţiune să-i
asigure acesteia un nivel de existentă egal cu cel de dinainte.
Eficienţa investiţiilor este trăsătură de bază a dezvoltării pe termen lung. Ea exprimă
rezultatele care se obţin într-o anumită perioadă de la fiecare unitate monetară investită. Această
eficienţă a investiţiilor exprimă randamentul lor economic, adică raportul dintre acumulările nete
pe întreaga perioadă de funcţionare a obiectivelor productive şi valoarea investiţiei.
Ţările în curs de dezvoltare pun accent mai mult pe mărimea investiţiilor, iar în cele cu
economie dezvoltată se pune accent pe eficienţa lor.
În politica de investiţii interes deosebit prezintă efectul de antrenare care este propagat
deoarece se formează un lanţ de acţiuni succesive. Prin efectul propagat investiţia dintr-o ramura
crează posibilitatea folosirii mai bune a capacităţii de producţie din alte ramuri, determinând
Pagina 93 din 117
creşteri de producţii finale, şi veniturilor fără ca acestea să fie rezultat direct al investiţiei
respective.
Şomajul
1. Conceptul de şomaj
Forţa de muncă este un factor de producţie originar alături de cel natural. Nefolosirea ei
în forme şi grade diferite înseamnă şomaj. Existenţa şomajului ca fenomen economic şi social
este legată numai de producţia modernă. Importanţa forţei de muncă ar determina necesitatea
folosirii sale depline, dar o neocupare a acesteia de 1,5 - 4% este considerată normală. Şomajul
este un aspect negativ al economiei, neasigurând locuri de muncă pentru o parte a populaţiei
disponibile.
În mare măsură el este rezultatal fluctuaţiei activităţii economice.
În termenii pieţei muncii şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă de cererea de muncă.
Există şi puncte de vedere unilaterale, conform cărora sunt şomeri cei care au înregistrate
cereri la oficiile de plasare, dar în acest caz şomajul apare doar ca rezultat al cererii, nu şi al
ofertei de muncă.
Şomerii sunt persoane apte de muncă dar care nu găsesc de lucru şi pot fi angajate parţial
sau în întregime numai în anumite momente ale activităţii economice. Ei formează o
suprapopulaţie relativă (formează un surplus de forţă de muncă în raport cu numărul celor
angajaţi în condiţii de rentabilitate economică).
Un şomer nu este doar o persoană validă care nu munceşte. Spre exemplu, femeile
casnice sunt şi ele în această situaţie, dar şomerul este o persoană care solicită o muncă oficială
şi care caută o slujbă salariată. O slujbă salariată presupune un statut social bine definit în codul
muncii, având stipulate drepturi şi obligaţii precise.
Existenţa şomajului poate fi măsurată doar prin corelarea cererii cu oferta de muncă şi
numai prin delimitarea acestuia pe domenii de activitate, pe nivele de pregătire, meserii. Factorul
politic conştient trebuie să opereze ajustări care să aducă cei doi poli la starea de echilibru.
Biroul Internaţional al Muncii propune următoarele coordonate pentru determinarea unui şomer:
- să fie o persoană aptă de muncă;
- să nu aibă loc de muncă;
- să fie disponibilă pentru o muncă salariată;
- să fie în căutarea unui loc de muncă.
În România Legea 1/1991, republicată cu modificări prin Legea 86/1992 precizează că
sunt considerate şomere acele persoane apte de a munci care nu pot fi încadrate din lipsă de
locuri disponibile conform pregătirii lor.
2. Caracteristicile şomajului
Pagina 95 din 117
Pentru caracterizarea şomajului putem lua în considerare următoarele criterii:
Nivelul şomajului, care se poate exprima în două forme:
- ca nivel absolut - numărul şomerilor;
- ca nivel relativ - exprimat prin rata şomajului. Aceasta se calculează ca un raport
procentual între numărul şomerilor şi populatia ocupată.
Se estimează că în prezent ocuparea deplină a forţei de muncă presupune un nivel de
şomaj 1,5 - 4%.
Scăderea şomajului sub acest nivel înseamnă supraocupare a forţei de muncă.
În România, numărul şomerilor înregistraţi la data de 20 mai 1996, potrivit datelor
furnizate de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale era de 895.166 persoane, în scădere cu
84.732 persoane faţă de 20 aprilie acelaşi an, iar rata şomajului a fost de 8%.
Câteva date comparative oferim în tabelul numărul 1 din anexă.
Intensitatea de manifestare a şomajului:
- diminuarea activităţii semnifică un şomaj parţial;
- încetarea deplină a activităţii conduce la un şomaj total.
Durata şomajului este perioada din momentul pierderii locului de muncă sau al
diminuării activităţii până la reluarea normală a muncii. În majoritatrea ţărilor se consideră şomaj
de lungă durată o neangajare continuă de peste 12 luni.
Structura sau componenţa şomajului:
- pe categorii de vârstă;
- nivel de calificare;
- sex;
- rasă;
- domeniul de activitate.
Ilustrăm structura şomajului în funcţie de sexul persoanelor şi de nivel de calificare în
diferite ţări şi în judeţul Mureş (vezi tabelele 2 şi 3 din anexă).
3. Cauzele şi formele şomajului
Şomajul e determinat de două categorii de motive:
a) subiective - în funcţie de exigenţele, diploma, interesele persoanei – motive care
generează şomaj voluntar;
b) obiective - lipsa locurilor de muncă disponibile în zona în care trăieşte persoana şi con-
duce la şomajul involuntar.
Şomajul voluntar nu este o calamitate socială, ci reflectă un anumit grad de prosperitate a
societăţi, în sensul că nu oricine îşi poate permite să obţină un salariu.
- şomajul diplomelor constă în faptul că o persoană nu găseşte un loc de muncă în
conformitate cu diploma pe care o posedă;
- şomaj negru, atunci când persoana beneficiază de indemnizaţie de şomaj prestând
totodată şi o activitate neluată în evidenţă.
Şomajul involuntar are formele de :
- şomaj ciclic sau conjunctural, determinat de crizele economice şi care este resorbit în
perioada de avânt economic;
- şomaj structural datorat modificărilor structurii pe ramuri şi subramuri ale economiei,
dar reintegrarea forţei de muncă este în acest caz dificilă şi de lungă durată;
- şomaj tehnologic datorat înlocuirii vechilor tehnologii s-au reorganizării firmei
resorbirea lui presupunând recalificarea forţei de muncă;
- şomaj sezonier, specific anumitor ocupaţii precum cele din agricultură, construcţii şi
industria alimentară.
Toate aceste forme de şomaj sunt cauzate de două pocese majore: I. pierderea locurilor de
muncă; II .o altă cauză majoră a şomajului este creşterea ofertei de muncă pe piaţă.
O formă de şomaj des întâlnită este şomajul fricţional, care poate să fie generat atât de
motive personale cât şi de cauze obiective. Acesta reprezintă perioada dintre două angajări
(şomaj intermitent) pe care Keynes îl consideră permanent. Persoanele care au fost concediate
din motive de dificultăţi conjuncturale, precum şi cele care au părăsit de bunăvoie locurile lor de
muncă fiind într-o perioadă tranzitorie de reangajare formează şomajul fricţional. În orice
economie există întotdeauna oameni care vor dori, ori sunt nevoiţi, să-şi schimbe temporar locul
de muncă şi se află între două angajări.
În toate formele sale, şomajul reprezintă o expresie a dezechilibrului dintre cererea şi
oferta forţei de muncă, ştiut fiind că structurile demografice şi socio-profesionale nu corespund
întotdeauna cu starea şi evoluţia structurilor economice şi tehnice. Şomajul este totodată şi
expresia dezechilibrelor de pe piaţa bunurilor şi serviciilor, alături de dezechilibrele menţionate
de pe piaţa muncii.
4. Măsuri de combatere a şomajului şi implicaţiilor sale
Şomajul este un fenomen cu multiple implicaţii negative economice, sociale şi umane. Pe
prim-plan se situează inutilizarea unei părţi însemnate din principala avuţie a unei ţări - resursele
de muncă. Timpul neutilizat din cauza şomajului nu mai poate fi recuperat, outputul pierdut fiind
Pagina 97 din 117
cunoscut sub denumirea de decalaj de PNB, fiind realizată compararea PNB potenţial, care ar
rezulta din utilizarea deplină a forţei de muncă şi PNB real.
Efecte negative are şomajul asupra persoanelor, ale căror venituri se diminuează în lipsa
locului de muncă şi pierse statusul social.
Începând cu J. M. Keynes şomajul a constituit o problemă specială, de importanţă
teoretică şi de politică economică.
Experienţa economică acumulată până în prezent relevă necesitatea respectării unor
corelaţii între creşterea economică, productivitatea muncii, utilizarea forţei de muncă, durata
muncii, creşterea salariilor şi dinamica salariilor. Totodată au fost puse în evidenţă capcane în
politica de înlăturare a şomajului. Una dintre acestea, ades întâlnită, este impresia că este
suficient să se creeze locuri de muncă pentru resorbirea lui în proporţii însemnate; s-a constatat
însă că un loc de muncă în plus nu înseamnă neapărat un şomer în minus, deoarece şi alte
persoane inactive pot solicita în astfel de ocazii un loc de muncă (de exemplu - pensionarii). Dar
în principal, şomajul a căpătat un nou sens, calitativ. Astăzi nu e suficient să se creeze un număr
considerabil de locuri de muncă, atâta vreme cât oamenii nu posedă calificarea, cunoştinţele
necesare spre a le ocupa. “Orice strategie eficientă de reducere a şomajului într-o economie
supra-simbolică trebuie să depindă mai puţin de alocarea avuţiei şi mai mult de alocarea
cunoaşterii”, susţine Alvin Toffler1. Tadiţionalele politicii guvernamentale sugerate de J.M.
Keynes (politicile fiscale, monetare şi de creştere a veniturilor, destinate sporirii investiţiilor şi
implicit – creerii de noi locuri de muncă) au început să fie perimate, începând din anii 1970.
Ceea ce dorim să subliniem este că în prezent, întrucât atribuţiile la locul de muncă nu
mai sunt interşanjabile şi nici nu mai pot fi învăţate “în mai puţin de o oră”; aceste politici sunt
necesare dar nu şi suficiente. Ele trebuiesc suplimentate printr-o politică în domeniul instruirii
constate a forţei de muncă, inclusiv a adulţilor.
Dar şomajul comportă numeroase probleme atât pe termen scurt cât şi pe termen mediu
sau lung. Principala problemă pe perioada imediată este garantarea unui venit minim pentru
şomeri, respectiv a unei indemnizaţii de şomaj (vezi tabelul 4 din anexă), în vreme ce pe termen
mediu sau lung problema constă în asigurarea locurilor de muncă.
- * -
Măsurile şi politicile pentru diminuarea şomajului pot fi structurate în trei categorii:
a) Măsuri care îi privesc direct pe şomeri
1 Toffler, Alvin – Puterea în mişcare, p.70.
Acestea vizează în primul rând pregătirea, recalificarea şi orientarea şomerilor. În al
doilea rând am situa noile forme de angajare: pe timp scurt, cu orar atipic, provizoriu; faţă de
ocuparea normală, aceste forme prevăd angajări pentru obiective precise şi limitate.
b) Măsuri care privesc populaţia ocupată
Această categorie de măsuri are ca scop pe de o parte, să prevină creşterea şomajului,
pregătind şi calificând adecvat angajaţii, iar pe de altă parte să diminueze şomajul. În acest sens
se crează posibilităţi suplimentare de angajare după cum urmează: pe termen scurt se acţionează
pentru reducerea timpului de muncă şi a duratei active (reducerea vârstei de pensionare), precum
şi prin repatrierea imigranţilor în ţările de origine. Pentru a fi generatoare de locuri de muncă,
fără a fi inflaţionistă reducerea duratei muncii presupune un salariu mai mic, deci un sacrificiu
din partea salariaţilor. Pe termen mai lung se urmăreşte sporirea investiţiilor creatoare de noi
locuri de muncă. Între domeniile direct creatoare de noi locuri de muncă literatură economică din
ultimii ani menţionează: reciclarea materiilor şi materialelor utile, eliminarea şi gestionarea
deşeurilor, protecţia resurselor (îndeosebi a apei potabile şi aerului), gestionarea pădurilor,
producerea noilor surse de energie, dezvoltarea cercetării ştiinţifice, promovarea acţiunilor
depoluante a reziduurilor, apelor uzate.
c) Alte măsuri
În această categorie menţionăm creşterea indemnizaţiei de şomaj şi prelungirea perioadei
de acordare a acesteia pentru şomeri, în limitele menţinerii cointeresării pentru căutarea unui loc
de muncă. Rolul revendicărilor sindicale ale angajaţilor are însemnătate deosebită pentru
garantarea locurilor de muncă, asigurarea asistenţei sociale, asigurarea condiţiilor de odihnă.
„Pentru a ieşi din şomaj - afirma Michel Didier2 - nu este suficientă o bună reţetă de
politică economică. Trebuie să acceptăm o revizuire a deprinderilor noastre mintale, a
instituţiilor noastre economice şi a tradiţiilor noastre sociale. Mai multe semne ale acestor
schimbări sunt deja perceptibile. Vom vedea oare într-o zi o altă formă de creştere economică
dezvoltându-se deja, în care munca îşi va regăsi adevăratul loc?”
2 Michel Didier - Economia: regulile jocului, pagina 227
Pagina 99 din 117
Inflaţia
Consideraţii introductive
Inflaţia este una dintre cele mai controversate probleme în economia contemporană. Ea se
prezintă ca proces macrosocial cu tendinţe de mondializare.
Dintr-o perspectivă istorică, inflaţia s-a manifestat iniţial sub forma devalorizării mascate
a monedelor de metale preţioase cunoscută sub denumirea de inflaţie monetaro-bănească. Ca ur-
mare a falsificării banilor metalici valoarea lor reală era mai mică decât valoare nominală.
O altă formă de inflaţie a fost cea a banilor de hârtie convertibili în aur a căror cantitate s-
a limitat la început la aurul pe care-l reprezentau. Pentru creşterea cantităţii de mărfuri aflate în
circulaţie s-au emis însă bani care depăşeau cantitatea monedelor de aur cu aceeaşi denumire ce
ar fi trebuit să circule, iar urmarea a fost creşterea preţurilor.
Prăbuşirea etalonului aur a creat inflaţia banilor de hârtie neconvertibili, tip de inflaţie
care s-a rezumat la graniţele naţionale. O asemenea formă de inflaţie se extinde până în zilele
noastre.
După recunoaşterea unor bani naţionali în bani universale, inflaţia a putut depăşi graniţele
naţionale.
1. Conceptul şi indicatorii inflaţiei
În secolul nostru toate ţările au cunoscut inflaţia ca un dezechilibru economico-financiar
care le afectează în proporţii diferite, unele ajungând la hiperinflaţie. Aceasta a fost numită de
Michel Didier „Dezordinea dezordinilor în viaţa economică”. Inflaţia se caracterizează în primul
rând prin creşterea generalizată, puternică şi cumulativă a preţurilor şi în al doilea rând prin
depreciere monetară. Pentru a fi inflaţionistă, creşterea preţurilor trebuie să fie un fenomen de
durată, nu fenomen conjunctural, trebuie să fie o creştere generală dar neuniformă, ci inegală şi
totodată cumulativă. Fiecare creştere a preţurilor antrenează efecte în lanţ. Cât priveşte puterea
de cumpărare a banilor într-o anumită perioadă, rezultă din faptu că volumul bunurilor
economice care se cumpără scade sau creşte mai lent în comparaţie cu scăderea sau creşterea ma-
sei monetară.
„În cazul inflaţiei, preţul bunurilor creşte. În compensaţie, consumatorii constată că le
creşte venitul, de exemplu sub forma unei creşteri de salarii. Dar, pe total, cantitatea cumpărată
şi, ca urmare, nivelul activităţii economice nu s-au modificat. Doar preţurile şi veniturile au
crescut, oarecum inutil, întrucât activitatea economică a rămas aceeaşi. Aceasta este corelaţia
preţuri- venituri şi venituri-preţuri, cunoscută sub numele de spirală inflaţionistă.”2
Pentru ansamblul economiei constatăm că:
1. o creştere a contribuţiilor sociale sau fiscale ale întreprinderilor măreşte costurile,
provoacă o creştere a preţului şi activează spirala inflaţionistă;
2. o explozie a preţurilor la materiile prime măreşte costurile, declanşează creşterea
preţurilor la bunuri finale şi activează bucla inflaţionistă;
3. emisiunea excesivă de monedă (datorită deficitului bugetar sau unui exces de credit)
acţionează asupra cererii;
4. o scădere puternică a preţurilor materiilor prime poate fi determinantă pentru
dezactivarea buclei inflaţioniste;
În contextul economiei reale sunt antrenaţi milioane de producători şi consumatori şi
numeroase verigi intermediare, angrenaje care sunt în permanent dezechilibru şi care contribuie
la sporirea presiunii inflaţiei. În plus atunci când agenţii economici se aşteaptă la o creştere de
preţuri, ei vor integra această creştere în calculele lor, anticipând inflaţia. Băncile fac aceiaşi
anticipaţie în calculul dobânzilor.Astfel inflaţia trecută poate marca viitorul.
Măsurarea inflaţiei se poate realiza prin mai multe instrumente dintre care cel mai
important este indicele preţurilor.
Indicele preţului pentru un bun sau serviciu este raportul procentual între preţul actual şi
preţul la un moment de bază.
I pp
100 p1
0
Indicele general al preţurilor se determină urmărind mişcarea unui număr mare de preţuri,
deci este raportul între două sume:
I p qp q
100 g p1 1
0 0
Alt instrument important de măsurare a inflaţiei este puterea de cumpărare a banilor
exprimată ca raport între masa monetară şi nivelul preţurilor.
P.c.b Mniv. P
Se vorbeşte în prezent de inflaţie dincolo de o creştere anuală a preţurilor de 3,5%. Putem
avea următoarele forme de inflaţie:
2 Michel Didier- Economia: regulile jocului, pagina 234
Pagina 101 din 117
- inflaţie rampantă sau târâtoare, caracterizată prin creşterea medie a preţurilor cu 3,5-4%
anual, până la 6%;
- inflaţie deschisă, marcată de o creştere a preţurilor evaluată între 5-10% anual;
- inflaţie galopantă, în care preţurile cresc cu peste 15% anual;
- hiperinflaţia care, conform economistului american R. Dornbusch, începe în luna în care
creşterea preţurilor depăşeşte 50%, fiind o formă excesivă de inflaţie. În România, în primele 5
luni ale anului 1997 rata inflaţiei a fost de 88,70%.
2. Aspecte contemporane ale inflaţiei
Odată cu apariţia, în 1936, a lucrării lui Keynes „Teoria generală a folosirii mâinii de
lucru, a dobânzii şi banilor”, s-a răspândit ideea că inflaţia ar putea înlătura substanţial şomajul şi
ar asigura o antrenare a economiei. Ea a fost treptat acceptată de unii economişti ca un „impozit
pentru civilizaţie”. Totuşi, o inflaţie îndelungată a condus în ţările dezvoltate la stagflaţie, adică o
coexistenţă a inflaţiei cu lipsa de creştere economică şi chiar la situaţii de coexistenţă a inflaţiei,
recesiunii economice şi şomajului, situaţie exprimată prin termenul slumpflaţie. Vizavi de
această situaţie, renumitul economist Paul Samuelson exclama: „Încă o lege pierdută pentru
ştiinţa economică!”.
În societatea contemporană, alături de cauzele clasice, inflaţia are explicaţii care rezidă în
schimbările structurale în economia ţărilor dezvoltate respectiv apariţia monopolurilor, a marilor
corporaţii şi a centrelor sindicale. În acest sens prezentăm câteva puncte de vedere:
Galbraith scrie în „Ştiinţa economică şi interesul public” că „predispoziţia economiei la
recesiune şi inflaţie derivă din dezvoltarea sistemului planificat, respectiv al marilor corporaţii,
având corolarul său - apariţia sindicatului modern”.
Jean Marie Albertini afirma: „diverşii actori ai vieţii economice sunt acum organizaţi
pentru a trăi în inflaţie, sau, cel puţin pentru a încerca să-şi menţină veniturile chiar când
economia scade”.
După părerea lui André Page: „pe pieţele oligopoliste concurenţa prin peţuri este
înlocuită cu concurenţa prin produse. Aceasta permite marilor firme să evite scăderea preţurilor
şi să fixeze preţuri ridicate. De asemenea promovând produse »noi«, evită justificarea creşterii
preţurilor”.
Fenomen larg cunoscut în lumea contemporană îl reprezintă preţurile protejate de către
stat din raţiuni socio-politice. Chiar organismele suprastatale practică astfel de preţuri. Se ştie, de
exemplu, că preţurile administrate la produsele agricole au fost fixate în cadrul Comunităţii
Europene totdeauna la un nivel mai ridicat decât în anul precedent, oricare au fost condiţiile de
cere-ofertă.
În prezent există două tendinţe în interpretarea inflaţiei:
- economiştii Şcolii structuraliste susţin teza acceptării inflaţiei ca un rău necesar al
creşterii economice;
- economiştii monetarişti (al căror punct de vedere este împărtăşită şi de cei de la F.M.I.)
combat inflaţia şi recomandă preţuri şi salarii stabile. Ei socotesc inflaţia ca un flagel.
În orice caz, inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru monetaro-material care
relevă existenţa în circulaţie a unei mase monetare care depăşeşte nevoile economiei, ceea ce
conduce la deprecierea banilor neconvertibili în aur şi la creşterea durabilă şi generalizată a
preţurilor. Procesele inflaţioniste actuale interferează şi cu numeroase aspecte psihologice: cu
aducerea unor cereri viitoare de bunuri în prezent (pe calea creditului de consum) din cauza
temerilor cumpărătorilor faţă de inflaţia profundă în viitor.
3. Mecanismele inflaţiei
Fiind un fenomen deosebit de complex, inflaţia nu poate fi explicată printr-o unică relaţie
cauză-efect, doar printr-o înlănţuire de fenomene care se influenţează reciproc. Căutând
„vinovatul” care declanşează inflaţia, Michel Didier focalizează atenţia asupra următorilor agenţi
economici:
În primul rând, statul deşi ar trebui să devină principalul agent de contracarare a
fenomenului inflaţionist, în realitate anticipează creşterea preţurilor în calculele privind
cheltuielile bugetare şi ca urmare încasează venituri fiscale şi cotizaţii sociale indexate în funcţie
de preţuri. Statul apare astfel ca unul dintre declanşatorii inflaţiei relansând ăn mod deliberat
creşterea preţurilor.
În al doilea rând, băncile stabilesc rata dobânzii urmărind îndeaproape creşterea
preţurilor. Profitând substanţial de orice creştere a ratei dobânzii, băncile sunt şi ele vinovate de
inflaţie.
Agenţii economici individuali în ciuda aparenţei de nevinovăţie vizavi de fenomenul
inflaţionist, sunt totuşi implicaţi în acesta dacă sunt priviţi în mod colectiv. Fiecare revendicare
de creştere a salariilor din partea sindicatelor relansează cursa preţurilor, în condiţiile în care
creşterea productivităţii este sub nivelul creşterii salariilor.
Aportul întreprinderilor la amplificarea inflaţiei poate fi analizat din două puncte de ve-
dere: o dată, din punctul de vedere al transferului financiar dinspre cei care au acordat
Pagina 103 din 117
împrumuturi spre întreprinderi, valoarea reală a datoriilor de rambursare reducându-se treptat.
Apoi ca producătoare de bunuri şi servicii ele ar trebui să-şi blocheze creşterea preţurilor. Dar
pentru a putea realiza aceasta ar trebui ca impozitele şi prelevările pentru stat să fie stabilizate,
salariile şi ratele dobănzilor să înceteze să crească.
În consecinţă, inflaţia are cauze multiple. O încercare de sistematizare ar putea grupa
următoarele cauze:
cauza monetară conform căreia creşterea preţurilor se datorează creşterii excesive a masei
monetare ca urmare:
- a emisunii de monedă propriu-zisă pentru acoperirea deficitului bugetar;
- a excesului de credite;
- a creşterii vitezei de rotaţie a întregii mase monetare.
2. inflaţia prin costuri conform căreia creşterea preţurilor se datorează creşterii
costurilor tehnice, la materii prime şi materiale, a cheltuielilor publicitare şi a altor cheltuieli
salariale etc.
3. inflaţia prin cerere datorată sporirii continue a cererii în raport cu nivelul ofertei.
Excesul cererii globale provine din:
- excesul cererii de consum a populaţiei ale cărei salarii au sporit mai rapid decât
productivitatea muncii;
- excesul cererii de stat;
- excesul cererii întreprinderilor.
Excedentul de masă monetară de care dispun agenţii economici reprezintă o cerere de
bunuri şi servicii nesatisfăcută. De fapt cauza principală constă în insuficienţa producţiei, a
ofertei. Acest tip de inflaţie se numeşte inflaţie reală.
Punctele de vedere care accentuează o cauză singulară au fost analizate critic, insistându-
se pe determinismul multifactorial al inflaţiei actuale. S-a conturat chiar o nouă optică potrivit
căreia intervenţia unor oameni influenţi în activitatea monetaro-financiară poate amplifica spirala
inflaţionistă prin factori de ordin psihologic.
Menţionăm că factorii inflaţiei excesive sunt atât de coloratură economică, cât şi politico-
socială. Totodată întrepătrunderea factorilor face ca dinamica unuia să nu se reflecte identic în
dinamica şi amploarea inflaţiei.
În acest context complex se împletesc factori monetari şi nemonetari, se întrepătrunde
inflaţia provocată de dezechilibrele dintre masa monetară şi producţia de bunuri economice cu
inflaţia prin cerere şi costuri. De asemenea presiunile inflaţioniste sunt determinate şi de
devalorizările monetare atât de frecvente în ultima perioadă şi de importul de inflaţie. Cu cât este
mai mare importul, impactul inflaţiei importate asupra creşterilor de preţuri este mai mare.
4. Măsuri antiinflaţioniste
Implicaţiile economico-sociale ale inflaţiei
Fenomenul inflaţionist este interpretat în general printr-o aură negativă. În ciuda acestui
fapt inflaţia poate avea, pe lângă evidente urmări negative şi o serie de consecinţe pozitive pentru
unii agenţi economici. Vom menţiona în primul rând consecinţele sale negative:
- creşterea inflaţionistă a preţurilor acţionează negativ asupra cumpărătorilor în general şi
cu deosebire asupra cumpărătorilor cu venituri fixe şi mai modeste;
- inflaţia conduce la devalorizarea economiilor neinvestiţionale;
- inflaţia dezavantajează pe creditori ale căror capitaluri date cu împrumut se
devalorizează;
- de asemenea, inflaţia accenuează scăderea puterii de cumpărare a monedei naţionale în
raport cu alte valute determinând scăderea cursului acesteia.
Inflaţia poate avantaja unele categorii de persoane:
- ea avantajează pe debitori, care la scadenţă returnează sumele împrumutate mult
depreciate;
- pe persoanele care şi-au convertit disponibilităţiile băneşti în valută mai stabilă.
Inflaţia poate debloca mecanismul economic, poate constxxxxx la resorbxxxxxx
şomajului elimina unităţile parazit sau cele uzate moral, slimulând adaptarea celor rămase la
exigenţele revoluţiei ştiinţifico-tehnice şi concurenţei pe piaţă. Depăşind însă anumite limite,
deci trecând peste o inflaţie moderată folosită ca o pârghie de creştere economică, inflaţia
excesivă duce la decăderea societăţii civile în general. Antrenând sărăcia claselor mici şi mijlocii
hiperinflaţia subminează sistemul de impunere, generează corupţie şi degradează instituţiile
sociale.
Clasificarea măsurilor antiinflaţioniste
Pentru toate implicaţiile sale inflaţia a devenit o preocupare majoră a politicilor
economice în prezent. În ciuda soluţiilor oarecum cristalizate şi a unor strategii aplicate în ţările
dezvoltate sunt necesare câteva observaţii.
În primul rând inflaţia trebuie abordată în contextul economico-social al fiecărei ţări şi nu
după modelul economiilor dezvoltate.
Pagina 105 din 117
În al doilea rând măsurile antiinflaţioniste nu se pot rezuma la pârghii monetare ci trebuie
să îmbine politica monetară de credit şi fiscală cu încercarea de redresare a echilibrului între
cererea şi oferta de pe piaţă.
Măsurile se pot clasifica în două mari categorii:
a) în prima categorie fiind protecţia agenţilor economici pe baza unor măsuri precum
indexarea veniturilor, creşterea dobânzilor acordate economiilor păstrate la bancă,
subvenţionarea unor preţurilor şi acordarea de compensaţii;
b) în cealaltă categorie sunt măsuri de control a inflaţiei şi încercări de refacere a
echilibrului economic prin deflaţie şi revalorizare folosite însă cu prudenţă.
Deflaţia urmăreşte blocarea creşterii preţurilor prin micşorarea masei băneşti aflate în
circulaţie.
Revalorizarea urmăreşte întărirea cursului oficial al unităţii băneşti, reîntoarcerea la
paritatea pierdută a banilor.
Ca măsuri de ţinere sub control a inflaţiilor se încearcă acţiuni de sens contrar cauzelor
care o determină. Dintre toate mijloacele de luptă împotriva acesteia, cel mai tentant este
blocarea preţurilor. Astfel se suprimă manifestarea vizibilă a inflaţiei (prin creşterea preţurilor) şi
se întrerupe lanţul într-o verigă esenţială (indexarea veniturilor). Aplicarea unei asemenea
măsuri, deşi foarte atractivă, este extrem de complexă: controlul tuturor preţurilor şi tranzacţiilor
este aproape imposibil într-o economie de piaţă descentralizată. Ea ar trebui să implice o
multitudine de funcţionari controlori şi dispoziţii foarte complicate. Totodată, pentru a scăpa de
blocajul preţurilor la anumite produse ofertanţii vor fi determinaţi să-şi schimbe modelele fără
nici o altă necesitate, depărtându-se de cerere.
Pe termen scurt se folosesc următoarele măsuri:
Împotriva cauzei monetare se acţionează prin creşterea dobânzii pentru credite, prin
mărirea rezervelor obligatorii ale băncilor, prin limitarea vânzărilor în rate (a creditelor de
consum). Blocajul monedei riscă să provoace însă recesiune economică şi creşterea şomajului.
Împotriva inflaţiei prin costuri politica monetară şi bugetară sunt ineficace. Se recurge la
blocajul preţurilor şi veniturilor, cu amendamentul să nu degenereze în conflict social
generalizat.
Pentru obţinerea de efecte durabile, permen lung, lupta împotriva inflaţiei trebuie să
afecteze cauzele profunde crescând productivitatea şi întărind concurenţa.
Împotriva inflaţiei prin cerere se încearcă îngheţarea salariilor, până la creşterea
corespunzătoare de Wm xxxxx; creşterea activităţii productive inclusiv prin producţia de noi
bunuri şi servicii, prin măsuri care vizează diminuarea cererii mai ales la produsele deficitare şi
măsurii de sporirea ofertei.
În ţara noastră economia este marcată de un grav fenomen inflaţionist. Conform datelor
statistice oficiale furnizate de Comisia Naţonală pentru Statistică rata medie lunară a inflaţiei pe
primele patru luni ale anului 1996 a fost de 1,7% faţă de 1,5% în aceeaşi perioadă a anului trecut;
dar în luna august 1996 preţurile de consum ale populaţiei au crescut cu 3,8% faţă de luna iulie şi
cu 44,21% faţă de august 1995. Cât priveşte piaţa ţărănească, deşi vânzările totale de produse
agroalimentare au crescut cu 35,7% faţă de luna iulie, preţurile la aceste produse au scăzut cu
25,3% faţă de aceeaşi lună.
Deşi politica guvernamentală din anii precedenţi (1994, 1995) de reducere a inflaţiei a
dus la o oarecare temperare a fenomenului, aceasta nu a avut încă rezultatele scontate.
Liberalizarea preţurilor înaintea desfiinţării situaţiilor de monopol ale majorităţii întreprinderilor
industriale şi al instaurării sistemului concurenţial de piaţă, creşterea mai rapidă a importurilor
faţă de exporturi a îngreunat deosebit de mult intenţiile Guvernului de a stopa şi controla
procesul inflaţionist. Cele mai dureroase majorări de preţuri s-au produs în intervalul 1993-1996.
(vezi anexa 1)
„Singura posibilitate reală de combatere a inflaţiei în ţara noastră - afirmă Alexandru
Farkas2 - constă în încercarea de reechilibrare a ofertei globale cu cererea globală prin stimularea
producţiei şi implicit a exportului de mărfuri. Pentru aceasta sunt necesare:
a) promovarea largă a privatizării;
b) reluarea efectuării investiţiilor în domeniile cele mai importante;
c) reducerea fiscalităţii;
d) asigurarea unui climat de siguranţă şi de cointeresare pentru agenţii economici străini.”
Evoluţia numărului salariaţilor şi al pensionarilor de asigurări sociale de stat
2 Alexandru Farkas - Economia de piaţă - micro, macro, mondoeconomie, pagina 82
Pagina 107 din 117
Fluctuaţiile activităţii economice
1. Ciclicitatea, trăsătură a evoluţiei activităţii economice
În perspectivă macrosocială activitatea economică este studiată sub unghiul evoluţiei în
timp, rezultând că ea nu este liniară şi uniformă. Evoluţia activităţii economice dovedeşte că ea
este fluctuantă, având momente de creştere, stagnare şi reducere.
Clasificarea fluctuaţiilor economice
- sezoniere - ca urmare a unor factori naturali (anotimpurile) sau sociali; se înregistrează
în agricultură, construcţii, activităţi turistice;
- accidentale, întâmplătoare determinate de factori neaşteptaţi, eventual sociali,
cataclisme;
- ciclice – provocate de interdependenţele economice şi care se reiau periodic.
Caracteristicile ciclicităţii
Ea presupune reproducerea cu anumită regularitate a unor fluctuaţii economice care ţin
de factorii interni. În cadrul ei se succed perioade de expansiune şi de contracţie economică.
Ciclicitatea este vizibilă prin creşteri respectiv descreşteri cumulative a producţiei, veniturilor şi
ocupării forţei de muncă.
Clasificarea ciclurilor economice
Primul economist care a operat cu ideea de ciclu economic a fost Clement Juglar. De
atunci (1860) literatura economică a surprins existenţa a trei tipuri de cicluri generale:
- cicluri de tip Kondratieff, după numele economistului rus care l-a studiat, şi care
durează 50-60 de ani;
- cicluri decenale de zece ani;
- cicluri mici, de la 6 luni la 3 - 4 ani, care se intercalează celor decenale.
Ciclurile lungi
Analiza activităţii economice demonstrează că aceasta se desfăşoară ondulatoriu pe
perioade de 50 - 60 de ani. În acest interval este dominant un mod tehnic de producţie. Pentru 25
-30 de ani acest mod de producţie dominant funcţionează corespunzător, generând progres. După
aceasta apar semne de epuizare a capacităţilor de a asigura raţionalitate economică, fapt ce
conduce spre scăderea eficienţei economice şi în primul rând a ratei profitului. În următorii 20 -
30 de ani limitele acestui mod tehnic de producţie ies în evidenţă paralel cu extinderea
germenilor noului mod tehnic de producţie. De aici rezultă două mari faze:
- una ascendentă (o fază de prosperitate economică);
- alta descendentă (când încetineşte ritmul de creştere economică, scade rata profitului).
Aceste faze durează 20 - 30 de ani.
Succesiunea celor două faze ale ciclului lung a primit multiple explicaţii axate în general
pe factori exogeni (războaie, revoluţii, atragerea în exploatare a noi resurse). În prezent capătă
largă recunoaştere teza după care cauza principală o formează evoluţia ciclică a cercetării
ştiinţifice şi a inovaţiei tehnologice în legătură organică cu schimbările structurale în economie.
Descoperiri ştiinţifice au loc de fapt, în faza descendentă iar prin generalizarea lor ele conduc
spre o nouă creştere economică şi o fază ascendente.
Perioada de tranziţie de la vechiul mod tehnic de producţie la cel nou este marcată printr-
o criză structurală a cărei durată se prelungeşte pe parcursul fazei descendente. Criza structurală
este marcată de modificări fundamentale în tehnici şi tehnologii de fabricaţie, în poziţia omului
în activitatea economică. Are loc declinul unor ramuri. Crizei structurale îi sunt caracteristice
modificări mai ales în subramuri şi chiar în structura pe sortimente, tipuri şi dimensiuni ale
produselor. De asemenea au loc modificări în calificarea populaţiei şi în structura consumului.
2. Ciclul decenal şi fazele sale
Ciclul care concentrează cei mai mulţi factori şi surprind în esenţă mişcarea economică
sunt ciclurile decenale. Adeseori el este definit ca perioada de la începutul unei contracţii
economice până la începutul contracţiei următoare.
Fazele ciclului economic grupează două categorii de concepţii: unele susţin existenţa a
patru faze:
A. Faza de Boom economic are la rându-i perioada de creştere şi de expansiune
economică. Iniţial creditele fiind ieftine, sporesc investiţiile fapt care implică creşterea producţiei
şi a venitului naţional. Afacerile sunt prospere. Creşte ocuparea forţei de muncă, salariile,
vânzările şi profitul, şi creşte cursul acţiunilor. După toate aceste aspecte se ajunge la scăderea
Pagina 109 din 117
eficienţei folosirii factorilor de productie sau a combinării lor, se rupe echilibrul între producţie
şi consum.
B. Faza de recesiune economică (după alţi economişti) are două subdiviziuni:
- criza economică - când au loc fluctuaţii ale hârtiilor de valoare, restrângerea creditului
şi a investiţiilor care implică scăderea producţiei. Rezultă şomaj şi inflaţie şi aceasta generează
stagnarea vânzării şi afectarea preţurilor;
- depresiunea - când fenomenele negative se propagă în întreg sistemul economic, dar
treptat echilibrul economic se restabileşte.
Ciclul economic se reia periodic fără existenţa unui model general. El trebuie acceptat ca
o realitate a economiei contemporane.
Criza economică - origine şi punct terminus a ciclului economic
În acceptiunea cea mai largă, criza desemnează un fenomen violent, sinonim cu o ruptură
dereglatoare a evoluţiei activităţii economice, având grave repercursiuni sociale şi politice
precum falimentul, şomajul, inflaţia şi o convertire brutală a valorilor tradiţionale.
Fenomenul de criză are o determinare concret istorică. El depinde de particularităţile
naţionale precum şi de deosebirile în modul de organizare a producţiei şi muncii, diferenţe în
dotarea tehnică, în înzestrarea cu resurse materiale şi cu forţa de muncă şi tradiţii diferite.
Depinde de asemenea, de interdependenţele între economiile diferitelor ţări.
După conţinutul lor crizele pot fi:
A. de subproducţie, reflectând gradul scăzut de dezvoltare a factorilor de producţie şi
imposibilitatea satisfacerii nevoilor de consum. Ele pot fi exemplificate în orânduirile
precapitaliste şi în prezent în statele slab dezvoltate.
B. crizele de supraproducţie în care există un surplus relativ de bunuri nu din punct de
vedere al consumului ci din punct de vedere al valorificării.
Până la al II-lea război mondial crizele economice s-au încadrat în analizele economiei
clasice, care considerau că disproporţia dintre producţie şi consum se datorează în primul rând
cauzelor tehnice. Au fost admişi şi o serie de factori sociali, ca de exemplu: contradicţia dintre
caracterul organizat al producţiei în întreprinderi şi anarhia la nivel naţional, între
supraacumularea capitalului şi nivelul investiţiilor sau contradicţia între muncă şi capital. După
cel de-al doilea război mondial viaţa economică a fost influenţată de noi factori (urmările
războiului, intervenţia statului în economie, revoluţia ştiinţifico-tehnică, creşterea
interdependenţelor economice). Prin aceşti factori s-a încălcat mecanismul clasic al derulării
ciclului economic. Intrarea în criză nu mai are loc brusc, ci este îmblânzită prin politicile
economice. Ciclul nu mai are 4 faze ci doar 2, cea de expansiune şi recesiune, succedându-se la
intervale regulate. Se apreciază că durata fazelor de expansiune e de 3 ori mai mare decât a faze-
lor de recesiune, iar cea mai importantă caracteristică este mondializarea şi multidimensionalita-
tea crezelor. Aceste aspecte au rezultat şi din următoarele cauze:
- preţul petrolului după 1973 şi a materiei prime după 1979 a crescut vertiginos;
- emisiunea monetară şi creditul ieftin;
- neadaptabilitatea între cerere – ofertă;
- înrăutăţirea raportului de schimb între ţările sărace şi bogate;
- încetinirea ritmului creşterii economice / creşterea permanentă a preţurilor
3. Politici anticiclice
În confruntarea cu fluctuaţiile ciclice inevitabile guvernele adoptă măsuri cu scopul
declarat al asigurării unei mai mari stabilităţi a procesului economic şi reducerii fenomenelor
negative. Asemenea măsuri au fost iniţiate încă din secolul trecut ele fiind întregite şi
perfecţionate. Politicile anticiclice sunt rezultat al modalităţilor fundamentale de a percepe
cauzele fluctuaţilor şi se grupează în două mari categorii.
A). Politici anticiclice de influenţare a cererii agregate
Acestea pornesc de la teoria lui Keynes după care cauza fluctuaţiilor economice rezidă în
modificările nedorite ale cererii agregate, în special pentru bunuri de investiţii. Ca mijloace de
contracarare s-au practicat:
- politica monetară şi de credit având ca instrumente rata dobânzii şi masa monetară.
politica fiscală - constă în utilizarea sistemului de impozite şi de taxe; în condiţiile de
recesiune se reduce fiscalitatea şi invers;
Ele se aplică diferenţiat.
politica cheltuielilor publice;
Politicile băneşti pe stimularea cererii au fost aplicate sistematic prima dată în S.U.A
pentru a depăşi criza anilor ´30 prin programul administraţiei Roosevelt. După cel de-al II-lea
Război Mondial aceste demersuri au devenit jaloane curente în ţările din vestul Europei, Canada
şi Japonia. S-au conturat chiar stabilizatori automaţi ai cererii agregate şi anume:
- sistemul fiscal progresiv asupra veniturilor;
- generalizarea asistenţei pentru şomaj şi asistenţei sociale;
- relativa rigidizare a preţurilor, salariilor şi altor venituri sau “îngheţarea”;
Pagina 111 din 117
- creşterea rolului firmelor mari, prin programele de investiţii pe termen lung.
Din a doua jumătate a anilor ´70 politicile de origine Keynsistă sunt puse sub semnul
întrebării. S-au revigorat politicile anticiclice bazate pe influenţarea ofertei.
B). Politicile anticiclice bazate pe influenţarea ofertei
Prin ele este revigorată stimularea producătorilor. Se efectuează reforme de eliminare a
centrelor de forţă economică - monopoluri, oligopoluri - şi încurajare a mecanismului pieţei
libere pentru a nu se obţine venituri stabile independente de evoluţia ofertei. O măsură frecventă
este reducerea fiscalităţii pentru producători spre a-i încuraja să obtină profit şi să crească oferta.
Statul Şi economia
1. Statul şi rolul său în economia modernă de piaţă
Existenţa societăţii contemporane şi funcţionarea economiei moderne nu pot fi concepute
fără prezenţa statului.
Vârsta statului ca instituţie suprastructurală este milenară dar funcţiile sale n-au fost
întotdeauna aceleaşi. După rolul pe care statul şi-l asumă în domeniul economic există două
tipuri de organizare a economiei:
- economie dirijată centralizat – mecanism de comandă;
- economie de piaţă sau de liber schimb – mecanism de piaţă.
Aprecierea rolului statului în economia de piaţă în ipostaza de "stat garant" se face prin
comparaţie cu statul feudal ca "stat jandarm". Secolul XX a fost martorul unei creşteri treptate a
rolului statului în economie. Cauzele sporirii acestui rol sunt în legătură cu progresul factorilor
de producţie, cu revoluţia ştiinţifico-tehnică şi cu sporirea factorului conştient, raţional. Între
cauze mai menţionăm:
- complexitatea vieţii economice contemporane;
- insuficienţa iniţiativei private într-o serie de domenii de interes general;
- problemele care apar în perioadele dificile ale unei ţări (războaie, revoluţii, crize);
- modificările în conjunctura economică internaţională, care favorizează sau complică
situaţia economică a ţării.
Implicarea statului în economie se face în următoarele ipostaze:
- de producător şi consumator;
- partener la operaţii de schimb;
- titular unic de emisiune monetară;
- realizator al protecţiei sociale;
- responsabil al executării bugetului.
Formele implicării statului în economia de piaţă sunt:
1. Statul reprezintă puterea publică instituţionalizată pe plan naţional, asigurând cadrul
legislativ, juridic pentru desfăşurarea activităţii economice;
2. Furnizează servicii colective agenţilor economici fără contraprestaţie directă, deci
acele servicii sunt plătite de la bugetul statului;
3. Administraţia publică îşi asumă riscul unor acţiuni (care în mod tradiţional erau
specifice celorlalţi agenţi), precum:
cercetare ştiinţifică;
- activităţi din domeniul bancar;
activităţi din sectorul public;
achiziţionarea de armament.
4. Concepe şi pune în aplicare politici economice, susţinând economia, acordând
subvenţii, mediind conflicte de muncă.
Ca direcţii ale intervenţiei statului regăsim astfel, două:
- la nivel macroeconomic - ca direcţie fundamentală – statul se ocupă de înlăturarea unor
dezechilibre economice precum inflaţia, şomajul, criza, stimulează relansarea economică, ia
măsuri de protecţie socială;
- la nivel microeconomic, fixează limitele unor preţuri, limitele minime ale salariilor,
administrează proprietatea publică.
Oricare din cele două direcţii de intervenţie este pusă în discuţie, importanţă prezintă
faptul că măsurile adoptate trebuie subordonate activităţii agenţilor economici privaţi şi jocului
pieţei.
Limitele care stabilesc gradul implicării statului în economie sunt:
raportul de interese – foarte fragil – pro sau contra intervenţiei statale;
respectarea libertăţii agenţilor economici (a liberei iniţiative);
respectarea autonomiei organelor locale şi centrale ale administraţiei de stat.
Între pârghiile sau mijloacele de intervenţie posibil de folosit menţionăm:
Pagina 113 din 117
- bugetul central şi local;
- sistemul fiscal;
- creditele;
- programarea economică.
2. Resursele financiare ale statului şi utilizarea lor (bugetul)
Implicarea mai amplă a statului în economie se face prin resursele sale financiare în
dublu sens: constituirea şi cheltuirea lor. Aceste resurse financiare ale statului se concentrează în
bugetul de stat.
Bugetul de stat este definit ca un plan al veniturilor şi al cheltuielilor pentru o perioadă
viitoare, fiecare din acestea fiind detaliate pe capitole. Bugetul reprezintă un instrument de
stabilizare a economiei. Se stabileşte anticipat pe un an şi practic, se prezintă ca o balanţă cu
două mari capitole: venituri şi cheltuieli.
A) Sursele de venituri se grupează astfel:
1. venituri ordinare:
- impozitele şi taxele - pe profit industrial, agricol, comercial, bancar; pe salarii; pe avere;
T.V.A. (el reprezintă până la 70% din veniturile bugetare);
- cotizaţii pentru asigurări sociale (C.A.S.);
- venituri de la întreprinderile de stat (prelevări).
2. venituri extraordinare:
împrumuturi interne sau externe;
emisiuni de bani fără acoperire în bunuri.
B) Cheltuielile se fac pentru:
- asigurări şi asistentă socială (până la 47%);
- cheltuieli pentru apărare (până la 24%);
- funcţionarea administraţiei publice;
- acţiuni economice;
- învăţământ, sănătate, cultură, locuinţe...
Conform unora dintre concepţii, elaborarea şi execuţia bugetară urmăresc echilibrarea
veniturilor şi a cheltuielilor. Există însă mai nou opinia că bugetul echilibrat este o doctrină
depăşită, desuetă, politica economică a unui guvern trebuind judecată după efectele asupra
cererii. Deficitul bugetar (în anumite limite) are ca efect relansarea economică.
Balanţa bugetară şi efectele sale
Balanţa bugetară poate fi:
- echilibrată, având efect neutru asupra economiei (Veniturile = Cheltuielile)
- deficitară când veniturile sunt mai mici decât cheltuielile şi necesită surse de venituri
extraordinare. În această situaţie, pe termen scurt poate avea efecte pozitive, deoarece perioada
fiscală nu este identică cu perioada ciclului de afaceri. Pe termen lung efectele vor fi negative.
- excedentară - veniturile sunt mai mari decât cheltuielile. Peste un nivel considerat
minim, excedentul lasă nefolosite, sau amână inutil folosirea unor resurse.
Bugetul economic este o realitate a oricărei ţări având la bază politica bugetară. Politica
de relansare bugetară reprezintă acele măsuri ale statului prin care cheltuielile publice şi
impozitele sunt folosite în direcţia creşterii economice, a realizării unui nivel ridicat de ocupare a
forţei de muncă, de diminuare a inflaţiei, etc. O astfel de politică se poate realiza prin trei tipuri
de multiplicatori:
1. Multiplicatorul de cheltuială publică constă în mărirea cheltuielilor publice şi prin ele,
stimularea activităţii economice datorită creşterii cererii globale. Se presupune constant volumul
impozitelor. Ca urmare, creşterea cheltuielilor publice înseamnă implicit şi creşterea deficitului
bugetar, dar cu efect de relansare.
2. Multiplicatorul fiscal reflectă mărirea producţiei şi veniturilor prin diminuarea
impozitelor, presupunând nemodificat totalul cheltuielilor. Dar mărirea veniturilor disponibile nu
înseamnă neapărat că ele vor fi cheltuite şi investite în totalitate, putând fi economisite. De
aceea, prima cale este preferabilă.
3. Multiplicatorul bugetului echilibrat măreşte simultan cheltuielile şi impozitele, dar
această creştere a bugetului antrenează şi creşterea activităţii economice.
Bugetul are rol important în prevenirea sau atenuarea inflaţiei.
3. Impozitele, principala sursă a veniturilor publice
Impozitele sunt o formă de prelevare, fără contraprestaţie directă, a unei părţi din venitul
sau averea persoanelor fizice şi juridice pentru acoperirea cheltuielilor statului. Atributele
esenţiale ale impozitelor sunt:
- obligativitatea;
- caracterul nerambursabil;
Pagina 115 din 117
- dreptul de urmărire în caz de neplată.
Partea din produsul intern brut prelevată la dispoziţia statului pe calea impozitelor indică
nivelul general al fiscalităţii.
Cu sute de ani în urmă Adam Smith formula patru principii care trebuie să stea la baza
politicii fiscale a statului, aplicabile şi astăzi:
a) impozitul să fie echitabil, adică să aibă în vedere capacitatea de plată a fiecărui
contribuabil;
b) să fie economicos în sensul că cea mai mare proporţie din acesta să contribuie la
creşterea veniturilor Guvernului, nu la limitarea veniturilor agenţilor economici;
c) să fie comod, convenabil pentru plătitor atât prin metoda cât şi prin frecvenţa plăţii;
d) să fie cert, sigur, adică impunerea să fie astfel făcută încât plătitorul să ştie sigur suma
şi momentul plătii.
În plus astăzi se adaugă următoarele caracteristici unui bun sistem de impozite:
- să fie flexibil, adaptabil situaţiei;
- să respecte principiul celui mai mic sacrificiu, cu inconveniente minime pentru plătitori;
- să respecte principiul bunăstării în ce priveşte dimensiunea taxelor.
Impozitul pe profit în România, s-a stabilit la 25% şi TVA – 19%.
Clasificarea impozitelor
În decursul timpului, impozitele au evoluat de la forma de produse în natură, la impozite
în muncă şi pe urmă în bani. Impozitele în bani s-au generalizat odată cu trecerea la capitalism,
cu generalizarea relaţiilor marfă-bani.
1. După obiectul impozitului, sunt:
- impozite pe avere;
- impozite pe venit;
- impozite pe cheltuieli.
2. După scopul lor sunt:
- impozite pentru obţinerea veniturilor necesare statului;
- impozite de ordine, care vizează limitarea sau încurajarea unor activităţi economice.
3. După frecvenţă, sunt impozite:
- permanente;
- incidentale.
4. După nivelul la care sunt percepute:
- ale statului;
- locale (pentru administraţia locală)
5. Cea mai importantă clasificare este în impozite:
- directe;
- indirecte.
Impozitele directe se stabilesc pe baza datelor pe care le posedă organele fiscale şi se
clasifică diferenţiat. Ele se clasifică astfel:
- impozite pe produs - casă, pământ, maşină;
- impozite personale (pe persoane):
- pe venit;
- asupra persoanelor fizice sau juridice;
- pe avere:
- asupra averii propriu-zise:
- asupra circulaţiei averii: vânzare, donaţie, moştenire;
- pe creşterea averii.
Impozitele indirecte sunt incluse în preţurile mărfurilor şi în tarife. La această categorie,
nu mai este posibilă diferenţierea mărimii impozitului în funcţie de situaţia personală:
taxe de consumaţie sau accize:
- impozite pe consum general cuprinzând toate mărfurile (T.V.A);
- impozite pe consum special (hidrocarburi, tutun, alcool, ceai, cafea);
- monopolurile fiscale ale statului (asupra producţiei de alcool, tutun);
- taxele vamale.
T.V.A. nu se calculează asupra cifrei de afaceri brute ci asupra cifrei de afaceri nete,
asupra valorii adăugate în fiecare stadiu al circuitului economic.
Pagina 117 din 117