Tipologia infractorilor şi infracţiunilor
1.2 Particularităţii ale infractorilor
1.2.1. Conceptul de criminal.
O primă problemă în cercetarea şi cunoaşterea criminalului este aceea a conceptului însuşi
de criminal în sens criminologic. Definirea şi conturarea lui este necesară fiindcă, pe de o parte,
trebuie să se ştie, de la început, despre care persoane este vorba şi, pe de altă parte, trebuie să se
delimiteze în mod clar noţiunea de criminal în criminologie de noţiunea de criminal în dreptul
penal.
Criminal în sens criminologic este „persoana care a săvârşit o crimă, o faptă penală
prevăzută de legea penală, pentru care persoanei respective i se aplică o pedeapsă”1.Conceptul de
criminal este definit de cei mai mulţi criminologi contemporani în acest sens, adică persoană care
a comis o faptă criminală2. Trăsătura principală care caracterizează pe criminal este aceea că a
săvârşit o crimă; nu este criminal cel care are numai intenţia de a săvârşi o crimă, ci numai cel ce
a săvârşit o crimă. Săvârşindu-se o crimă, criminalul este judecat şi sancţionat cu o pedeapsă.
Aceasta este a doua caracteristică şi anume: criminalul este judecat şi condamnat, ceea ce
întăreşte, din punct de vedere social şi juridic, statutul său de criminal.
1.2.2. Aspectele criminalului.
Cercetările referitoare la criminal, ca problema fundamentală a criminologiei, privesc
aspectele criminalului, acestea sunt proprii şi nu se confundă cu cercetările juridice privind pe
criminal, deşi între acestea există o strânsă interdependenţă. În criminologia contemporană, după
Seeling, Manheim, Pinatel şi alţii, aspectele principale care trebuie să fie cercetate în
criminologie sunt:
1 .Oancea,I.,(1998), Probleme de criminologie, Editura All Educational S.A.Timişoara, p.76
2 Vişa, Liviu,(2000), Criminologie
- evoluţia ideilor şi teoriilor despre criminal, de la concepţiile antropologice până la
cele biologice, de la cele psihologice şi până la cele sociologice; asemenea cercetări sunt pline de
relevări şi arată complexitatea problemei;
- caracteristicile generale ale criminalului, cum sunt trăsăturile morfo-fiziologice şi
endocrinologice, trăsăturile psihologice şi cele sociale; asemenea aspecte conduc la cercetări
comparative între criminali şi necriminali;
- tipurile de criminali, aspect important şi complex;
- aspectele diferenţiale ale criminalului
Cercetările criminologice privind pe criminal, în ultimele decenii s-au intensificat mult.
Problemele de bază cu privire la criminal s-au concentrat în jurul problemei de a şti care este
natura reală a personalităţii criminalului. Răspunsurile şi soluţiile au început cu teoria clasică a
dreptului penal, potrivit căreia omul, inclusiv criminalul, dispune de liber arbitru, are
responsabilitate, capacitate de hotărâre, de alegere şi de a acţiona liber. Dacă a comis o
infracţiune, el a hotărât aşa, el este cauza faptei şi el răspunde penal.
O dată cu dezvoltarea ştiinţelor biologice, psihologice şi sociologice, teoria liberului arbitru
privind pe om şi pe criminal a intrat în umbră, adoptându-se teoria determinismului, potrivit
căreia orice fenomen are o cauză, idee valabilă şi în criminologie. Şcoala antropologică, şcoala
pozitivă italiană, îndeosebi, a pledat şi argumentat că un criminal nu este un om absolut liber, ci
este un om determinat în acţiunile şi faptele lui prin diverse cauze.
Teoriile privind pe criminal nu s-au oprit la această concepţie. După cum observă unii
autori, mai semnificative şi mai profunde s-au dovedit teoriile psihologice, mai cu seamă după ce
s-a accentuat concepţia biologică a fenomenelor psihice, în general şi ale fenomenului criminal
în special. Aşa au apărut o seamă de concepţii sau teorii noi despre criminal şi natura sa, astfel de
teorii sunt: teoria criminalului înnăscut ( Lombroso), teoria criminalului antisocial ( Alexander),
teoria criminalului psihomoral ( De Greef), teoria criminalului pervers constituţional, teoria
constituţiei delicvente ( Di Tullio), teoria personalităţii criminale ( Pinatel) şi altele. Teoriile
menţionate, fiecare în parte, au dezvăluit câte un aspect sau altul al persoanei criminalului şi au
emis ipoteze care, împreună, au deschis un câmp larg în cunoaşterea criminalului.
1.2.3. Teoria personalităţii criminale.
Criminologul francez Jean Pinatel a formulat una dintre cele mai complete teorii în cadrul
orientării psihologice.
Această teorie este axată pe conceptul de personalitate criminală care sintetizează
elementele esenţiale ale teoriilor anterioare. El consideră că trăsăturile mai frecvent întâlnite la
infractori luate izolat, nu sunt specifice acestei categorii de indivizi, ci numai reunirea lor într-o
constelaţie conferă personalităţii un caracter infracţional. Această constelaţie de trăsături ar
reprezenta nucleul central al personalităţii criminale, care apare ca o rezultantă şi nu ca un destin.
Conform acestui concept, infracţiunea este o faptă omenească, iar infractorii sunt oameni, ca toţi
ceilalţi, ceea ce îi deosebeşte fiind trecerea la act care constituie expresia diferenţei de grad. Deci
între infractori şi noninfractori ar fi o diferenţă cantitativă şi nu calitativă.3
1.3 Tipurile de criminali
1.3.1. Cunoaşterea tipologică.
Este un fapt cert că, după cum se constată din practică, criminalii constituie o masă de
oameni de o mare diversitate. Am putea susţine că fiecare criminal este un caz particular, că
fiecare se caracterizează printr-o seamă de trăsături fiziologice, psihologice şi atitudini sociale
care nu se repetă întocmai la ceilalţi criminali. Unul este dominat de anumite tendinţe şi interese
materiale ( lăcomie, bunuri), altul de tendinţe şi interese de afirmare de sine, de combatere sau
supunere faţă de altul. În această optică, cercetarea ştiinţifică şi cunoaşterea criminalilor este
dificilă, fiindcă, operându-se cu o masă informă şi heterogenă de criminali, nu se pot trage
concluzii generale privind cauzele şi remediile criminalităţii.
În această situaţie, criminologia modernă a recurs la ştiinţa tipologiei,care se ocupă cu
descrierea tipurilor şi metodelor prin care aceştia pot fi determinaţi. Această ştiinţă preconizează
existenţa unor grupe de persoane, a unor categorii de criminali, iar persoanele care alcătuiesc un
asemenea grup prezintă trăsături asemănătoare. Aceste persoane, cu astfel de trăsături, alcătuiesc
un tip şi aparţin aceluiaşi tip şi formează un model care la reprezintă. În această lumină, tipul este
un concept, o idee, o schemă care reprezintă pe toţi cei care au asemenea trăsături şi fac parte
dintr-o asemenea grupă sau categorie. Tipul nu reprezintă esenţa persoanelor din grup, dar nu
3 Vişa, Liviu,(2000), Criminologie
reprezintă nici numai concretul sau cazul singular. El este undeva la mijloc, la nivel intermediar,
însă necesar în procesul cunoaşterii.4
Diagnosticarea cât mai corectă a profilului psihocomportamental al infractorilor5,evidenţierea
cât mai exactă a cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial constituie cerinte
esenţiale pentru conturarea programelor terapeutic-recuperative din cadrul instituţiilor
corectionale.
Cercetarea complexă a fenomenului infracţional, sub toate aspectele sale, deschide largi
perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o
fundamentare realistă a măsurilor generale şi speciale orientate către prevenirea şi combaterea
manifestărilor antisociale.Cercetările moderne consacrate psihologiei actului infracţional sunt în
mod constant pluridisciplinare.O analiză strict psihologică a actului infracţional constă în analiza
modului în care personalitatea infractorului (inteligenţa, afectivitatea, motivaţia şi voinţa) se
manifestă în pregătirea şi săvârşirea infracţiunii şi în atitudinea postinfracţională6.
Personalitatea infractorului este fondul pe care trebuie să se încurajeze, în cadrul duelului
judiciar, funcţiile acuzării şi apărării pentru că, pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele
sale sunt condiţionate de această personalitate.Elementele pozitive ale personalităţii vor putea
conduce spre o pedeapsă mai uşoară, pe când cele negative vor trebui înfrânte printr-o pedeapsă
mai aspră.
Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată, ceea ce îi permite comiterea unor
acţiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial.El apare ca un individ cu o insuficientă
maturizare socială,cu deficienţe de integrare socială, intră în conflict cu cerinţele sistemului
valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte7.
4 Vişa, Liviu,(2000), Criminologie
5 Buş.I. Psihologie judiciară, Presa Universitară Clujeană, 1997
6 T.B.Butoi, Psihologie judiciară- tratat universitar, Ed.Pinguin Book, 2008
7 T.B.Butoi, Psihologie judiciară- tratat universitar, Ed.Pinguin Book, 2008
Top Related