ACADEMIA FORŢELOR TERESTRE“NICOLAE BĂLCESCU”

LUCRARE DE LICENŢĂ

TEMA:

STUDIU PRIVIND TIPOLOGIA RĂZBOAIELOR MODERNE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL

XXI-LEA. IMPLICAŢIILE NOILOR CARACTERISTICI ALE RĂZBOIULUI MODERN

ASUPRA PREGĂTIRII ARMATEI

Coordonator ştiinţific Col(r). prof. univ. dr. Mircea COSMA

AUTOR

Stud. sg. Flavius DĂNILĂ

-SIBIU, 2008-

2

3

CUPRINS

INTRODUCERE.......................................................................................6

Capitolul 1. RĂZBOIUL-CADRUL CONCEPTUAL GENERAL.................8

1.1. Teorii despre război...............................................................................91.2. Perspective istorice………..................................................................101.3. Trăsăturile războiului..........................................................................13

1.3.1. Detereminări ale războiului.....................................................131.3.2. Caracterul războiului...............................................................22

1.4. Scheme de clasificare specifice războiului...........................................23

Capitolul 2. TIPOLOGIA ŞI PARTICULARITĂŢILE RĂZBOIULUI MODERN LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XXI-LEA…………….......29

2.1. Războiul bazat pe reţea……………………………………….…........292.2. Războiul informaţional……..…..........................................................342.3. Război letal şi război neletal……………………………………….....372.4. Războiul paralel.…………...…………………………….……….…..402.5. Război în spectru complet…………………………….………...…….432.6. Terorismul-un nou tip de război………..……………...…….……….49

Capitolul 3. PREGĂTIREA ARMATEI ÎN VEDEREA DUCERII RĂZBOIULUI MODERN............................................................................52

3.1. Locul şi rolul armatelor moderne........................................................523.2. Pregătirea armatei………………………..........................................54

3.2.1. Formarea şi perfecţionarea militarilor de profesie................543.2.2. Instruirea(pregătirea pentru luptă)structurilor militare.........56

3.3. Strategii privind pregătirea…………………………….……………..593.4. Standardizarea.....................................................................................62

3.4.1. Definiţia şi obiectivele standardizării………………………….623.4.2. Nivelurile standardizării……………………….………………643.4.3. Principiile standardizării……..………………………………..65

Capitolul 4. ASPECTE SPECIFICE PRIVIND ANGAJAREA ARMATEI ROMÂNE ÎN RĂZBOIUL MODERN……………….................................68

4.1. Armata României în cadrul organizaţiilor militare............................68

4.1.1. Participarea României la acţiuni NATO.................................68 4.1.2. Rolul Armatei României în cadru UE………………............72

4

4.2. Pregătirea Armatei Române……………………………………..…...744.2.1. Misiunile şi obiectivele Armatei Române……………….....…744.2.2. Pregătirea Forţelor Terestre în vederea îmdeplinirii misiunilor

specifice........................………………………………………78

Capitolul 5. STUDII COMPARATIVE PRIVIND PREGĂTIREA FORŢELOR ÎN STRUCTURI MILITARE PERFORMANTE ŞI RESPECTIV A OFIŢERILOR DIN UNELE ARMATE MODERNE …………………...…………………………………………………………..80

5.1. Studiu comparativ al calităţii pregătirii militarilor în cadrul brigăzii Striker şi în cadrul unei brigăzi de infanterie

uşoare……………………………………………………………….……….805.2. Studiu comparativ privind formarea ofiţerilor în unele armate

moderne……………………………………………………………...………83

CONCLUZII.......................................................................................................88BIBLIOGRAFIE.................................................................................................91ANEXE...............................................................................................................94

5

INTRODUCERE

Începutul mileniului al III-lea găseşte societatea contemporană într-un amplu proces de schimbare. Confruntările clasice, de proporţiile celor două conflagraţii mondiale sunt de domeniul trecutului, astăzi fiind aproape imposibil să se mai ajungă la astfel de conflicte. Totuşi, dezvoltarea şi progresul tehnologic se constituie ca elemente indispensabile în fizionomia războiului modern. În acest context, războiul viitorului este o materializare a viitorului războiului. Nimeni nu se mai îndoieşte azi de metamorfozele care s-au produs, se produc şi se vor produce în arta militară, de prezenţa, într-o formă sau alta, a războiului în viaţa societăţii. Războiul rămâne o continuare a politicii prin mijloace specifice armate, şi nu numai armate. Războiul modern cunoaşte o extensie semnificativă în domeniile non-militare. Acest lucru este impus de noile tipuri de ameninţări şi de vulnerabilităţi, de decalajele imense care există în lume şi se amplifică pe zi ce trece, de criza profundă (politică, economică, socială şi morală) care se dezvoltă asimetric şi haotic.

În contextul actual, cerinţele războiului modern impun adaptarea armatelor în funcţie de fizionomia spaţiului de luptă modern. Din acest considerent, opţiunea de restructurare şi modernizare a armatei devine o necesitate, care se datorează unor nevoi naţionale, concretizate într-o strategie de ansamblu privind asigurarea unei forţe de descurajare credibile, necesare statului pentru protejarea şi promovarea intereselor sale, pentru garantarea suveranităţii şi independenţei naţionale. Această strategie corespunde în mod real nevoilor de realizare a obiectivelor de interoperabilitate şi de atingere a standardelor proprii statelor membre NATO prin realizarea unor structuri suple, flexibile, antrenate şi înzestrate modern, capabile să execute toată gama de misiuni ce decurg din statutul de membru al Alianţei.

Având aceste premise ca puncte de plecare, în studiul nostru, vom încerca să identificăm o posibilă tipologie a războiului la începutul mileniului al III-lea, concomitent cu identificarea implicaţiilor caracteristicilor războiului modern asupra pregătirii armatei.

Demersul nostru ştiinţific este axat pe cinci direcţii de cercetare: „Războiul-delimitări conceptuale”, „Războiul modern”, „Pregătirea armatei în vederea ducerii războiului modern”, „Aspecte specifice privind angajarea Armatei Române în războiul modern” şi, în cele din urmă, un studiu de caz comparativ între două brigăzi de infanterie ale armatei SUA.

Definirea clară a conceptelor s-a realizat în primul capitol, fiind esenţială realizarea acestui lucru la începutul cercetării noastre. Am identificat caracteristicile războiului, concomitent cu evidenţierea principalelor teorii despre război.

În capitolul al doilea, am încercat identificarea unei tipologii a războaielor moderne. Am fost preocupaţi în special de accentuarea acelor

6

trăsături pregnante ale războiului modern, care atât în zilele noastre cât mai ales în viitor, vor constitui elementele fundamentale ale ducerii unui nou tip de conflict armat.

În acest mediu inovator şi futuristic, problematica pregătirii armatei în vederea ducerii războiului modern devine deosebit de importantă. Ne-am îndreptat efortul în capitolul al treilea spre identificarea principalelor modalităţi de pregătire a armatelor din mai multe ţări membre NATO, iar în capitolul următor, ne-am axat în special pe pregătirea şi angajarea Armatei Române în războiul modern.

Primul studiu pe care ni l-am propus, l-am dorit a fi o concretizare a unor aspecte principale ale modului în care sunt concepute, organizate, dotate, şi planificate a îndeplini misiuni specifice, o brigadă reprezentativă pentru războiul modern al acestui nou început de secol şi una clasică, care, încă, îşi mai menţine viabilitatea pentru anumite acţiuni militare. Tot în acest studiu, am urmărit identificarea unor aspecte concrete ale formării personalului militar profesionalizat din cele două brigăzi pentru misiuni specifice războiului modern.

În cel de-al doilea studiu, am urmărit analizarea curriculei educaţionale militare de formare a ofiţerilor din diferite armate moderne. Acest lucru poate constitui un reper semnificativ în pregătirea ofiţerilor Armatei Române.

7

Capitolul IRĂZBOIUL- CADRUL CONCEPTUAL GENERAL

“ Războiul este totul, artă şi creaţie.”

Napoleon Bonaparte

Desi indezirabil, rasa umană, de la originile ei şi până azi, a urmărit un curs evolutiv bazat întotdeauna pe principiul „cel mai puternic rezistă” sau „ce nu te doboară, te face mai puternic”.

Lupta pentru supravieţuire, în care hrana era trofeul suprem, s-a metamorfozat treptat spre o luptă condusă impulsiv de setea de avuţie a omului. Fie că era vorba de bunuri materiale ori teritoriale, ele au constituit aproape de fiecare dată, motivul diferendului. Beligeranţii, ca şi natura diferendului s-au modificat treptat ajungând în timp, de la cete de băştinaşi la popoare, state, alianţe, coaliţii şi de la ciocniri de intensitate mică până la războaie mondiale.

În epocile istorice anterioare, existenţa războaielor era considerată un dat. Zeii înşişi erau înfăţişaţi, de multe ori, în antichitate, ca luptători, iar mitul creaţiei era, adesea, o uriaşă confruntare. Fiind voinţa zeilor, războiul nu numai că era inevitabil, dar era chiar de dorit. El aducea teritorii, pradă şi glorie. Pentru evreii Vechiului Testament, a fi luptător a fost, pentru multă vreme, una dintre cele mai onorabile ocupaţii cu putinţă, iar cei care o practicau au format germenii aristocraţiei posesoare de pământ.

Ajungem, deci, la ceea ce a marcat evoluţia umanităţii timp de secole: războiul. Din păcate, războiul este văzut ca o rezolvare normală a diferendului dintre beligeranţi atunci când soluţionarea problemei pe o cale paşnică a eşuat.

În ziua de astăzi, războaiele sunt tot mai periculoase pentru omenire, datorită efectelor distructive tot mai pregnante. Ca urmare, situaţiile conflictuale, generatoare de război, se încearcă a fi soluţionate prin mijloace politice, iar atunci când este cazul, prin intervenţia organismelor internaţionale abilitate în acest scop, ori prin medierea dintre părţi.

Războiul este o formă de violenţă care are drept caracteristică esenţială, aceea de a fi metodic şi organizat sub raportul grupurilor care îl duc şi al modului în care îl poartă. De fapt, el este limitat în timp şi spaţiu şi supus unor reguli juridice speciale, extrem de variabile, potrivit locului şi epocii. Nu în ultimul rând, războiul este sângeros, căci atunci când nu comportă pierderea de vieţi omeneşti, el nu este decât un conflict diplomatic, economic etc. sau un schimb de ameninţări.

8

1.1. Teorii despre război

În opinia lui Kenneth Waltz, cercetarea cauzelor războiului are ca scop detectarea unor cunoştinţe sistematice şi generale asupra cauzelor care duc la izbucnirea războaielor sau la escaladarea unui conflict în război. Astfel, ea doreşte să-şi aducă propria contribuţie la eliminarea războaielor, fapt care o încadrează în domeniul mai larg al ştiinţei păcii. Pentru că numai aceia care vor cunoaşte cauzele războaielor vor putea enunţa şi condiţiile de instaurare a păcii. De regulă, cauzele războaielor sunt împărţite pe trei niveluri:

Nivel 1 : războaiele iau naştere în minţile oamenilor din pricina prostiei, egoismului sau a impulsurilor agresive (individ);

Nivel 2: războaiele sunt rezultatul unei conduceri despotice, a unei constituţii statale deficitare şi a unei distribuţii nedrepte(societate);

Nivel 3: războaiele rezultă din starea anarhică normală: statele ca actori suverani nu se mai supun nici unei puteri mai înalte(system internaţional).

Nivelul 1: Individ - La acest nivel, teoriile agresiunii joacă rolul cel mai important. Ele caută cauzele războiului în natura sau psihicul uman.

Nivelul 2: Societate/Stat - Statele nedemocratice şi nedrepte tind mai degrabă să rezolve conflictele prin uz de violenţă. De aceea, democratizarea este considerată printre cele mai eficiente strategii de pace. Rezultatele cercetării cauzelor războaielor la nivelul statului au fost încadrate de Dieter Lutz în trei grupe diferite:

-"Războaiele izbucnesc din pricina unor evaluări greşite a situaţiei internaţionale sau pentru că strategiile politice au ieşit de sub controlul elitelor ce le manevrau - toate acestea contribuie într-o anumită măsură la senzaţia că războaiele sunt 'accidente' apărute în sistemul internaţional (teoria percepţiei greşite).

-Războaiele servesc la distragerea atenţiei de la problemele şi conflictele din politica internă prin demararea unor activităţi la nivel de politică externă (...) (teoria substituţiei).

-Războaiele sunt un rezultat al calculelor conştiente ale elitei conducătoare în strădaniile extinse de acestea la nivel internaţional de a dobândi monopolul asupra unor bunuri materiale sau ideale limitate (...) (teoria intereselor, teoria calculelor, teoria imperialismului, teoria straturilor, teoria revoluţiei, teoria ideologiei)."

Nivelul 3: Sistemul internaţional / Nivelul statal - Războaiele vor fi posibile "atâta vreme cât va persista împărţirea globului într-o sumedenie de entităţi statale egoiste şi suveranitatea statelor: pentru că la ora actuală lipseşte o instanţă supraordonată cu competenţă de sancţiune şi control care poate contribui la evitarea războaielor. Statele nu pot elimina sau nu se pot apăra de agresiuni militare decât făcând uz de forţă. Această structură, pe cât de

9

anarhică, pe atât de războinică, a sistemului de state,  inspiră şi tentează elitele politice să se implice în politici de putere susţinute militar".1

În urma cercetărilor, specialiştii militari au formulat patru teorii despre război:

a) Teoria etică a războiului – spune că acesta este necesar pentru purificarea morală a societăţii, pentru eliminarea celor slabi şi afirmarea celor puternici.

b) Teoria biologică - apreciază că războiul este însoţitorul inevitabil al societăţii omeneşti, ce decurge din lupta pentru existenţă şi îndeplineşte funcţia selecţiei naturale a raselor, popoarelor şi naţiunilor.

Specific acestor teorii este faptul că, înfăţişând războiul ca proces al unor legităţi naturale, extind domeniului vieţii sociale, relaţii specifice vieţii animale. Fascismul german a avut la baza ideologiei sale de exterminare a popoarelor, această teorie biologică.

c) Concepţia demografică apreciază că războiul, deşi este o luptă sângeroasă între grupări umane organizate, este în definitiv o migraţie armată organizată când spre inamic, când de acolo încoace.

În consecinţă, cauzele şi originea luptei armate trebuie căutate în domeniul fenomenelor sociale demografice, respectiv în dezechilibrele demografice ce se produc periodic, iar războiul îi revine rolul de a regla aceste dezechilibre.

d) Teoria psihologică - afirmă că lumea socială se rezumă la trei fenomene tipice: de repetiţie, de opoziţie şi de adaptare. Concurenţa şi războiul sunt forme tipice de opoziţie. Se afirmă faptul că, în prezent, principala cauză a războiului o constituie voinţele puterilor rivale.

1.2. Perspective istorice

Experţii susţin că războiul – în accepţia de confruntare violentă, armată, între mase de oameni – a apărut în neolitic. Alain Bru, în studiul său despre rolul armamentului în istoria războiului2, pornind de la această convingere unanimă a experţilor, se întreabă dacă violenţa umană era necunoscută înainte de această perioadă.

Răspunsurile date de specialişti se bazează mai ales, pe dovezi arheologice, pe corelarea acestora cu logica istorică. Ele nu sunt însă categorice, nu dau şi nu pot da o imagine completă, exhaustivă asupra a ceea ce s-a petrecut cu sute de mii de ani în urmă. Pentru perioadele foarte îndelungate din istoria omenirii nu există decât dovezi arheologice, uneori nici atât.3

1 Dieter Lutz, Lexikon Rüstung, Frieden, Sicherheit, München 1987, p. 1912 Alain Bru, „Histoire de la guerre a travers l’armament”, cap. 13 Gl. Dr. Popescu Mihail, Gl. Lt.(r) Valentin Arsenie, Gl. Bg.(r) Văduva , Gheorghe, “Arta militară de-a lungul mileniilor”, vol. I, Centrul Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2004.

10

Nu s-au găsit însă dovezi certe că, înainte de neolitic , ar fi existat confruntări violente între grupările umane, dar de aici nu se deduce în mod sigur că nu ar fi existat.

La început, prin război sau ştiinţa războiului se înţelegea numai totalitatea acelor cunoştinţe şi aptitudini care se ocupau cu lucrurile materiale. Proiectarea, fabricarea şi folosirea armelor, construirea de fortificaţii şi întărituri, organizarea armatei şi mecanismul mişcărilor sale constituiau obiectele acelor cunoştinţe şi aptitudini şi ele duceau toate, la constituirea unor forţe armate utilizabile în război. Aici era vorba de substanţe materiale, de o activitate unilaterală şi, în fond, nu era decât o activitate evoluând treptat de la meserie la o artă mecanică sau rafinată. Acestea toate aveau aproximativ aceeaşi relaţie cu lupta, ca arta armurierului cu scrima. Despre folosirea lor în clipa primejdiei şi în condiţiile permanentelor acţiuni reciproce, despre adevărata mişcare a spiritului şi curajului în direcţiile prescrise lor, încă nu era vorba. Se poate afirma faptul că „iniţial, prin „arta războiului” se înţelegea numai pregătirea forţelor armate”.

„Războiul însuşi apare întâi în arta asediului”4. Aici s-a manifestat pentru prima dată ceva din mişcarea gândirii căreia îi sunt încredinţate aceste materii, dar numai în măsura în care gândirea se întruchipa rapid în noi obiecte materiale, ca: aproşe, tranşee, contraaproşe5, baterii etc. şi fiecare din paşii ei se desemnau printr-un asemenea produs. Nu era decât firul necesar pe care să se înşire aceste înfăptuiri materiale. Deoarece, în acest gen de război, spiritul se exprimă aproape numai prin astfel de înfăptuiri, aceasta era aproximativ suficient în raport cu necesităţile.

Mai târziu, tactica a încercat să introducă în mecanismul articulărilor ei caracterul unei dispoziţiuni generale, clădite pe particularităţile instrumentului, ceea ce şi ducea, fireşte, pe câmpul de luptă, nu la o activitate intelectuală independentă, ci la o armată transformată, prin formaţiune şi ordine de bătaie, într-un automat, care, declanşat de un simplu ordin, trebuia să-şi desfăşoare activitatea ca mecanismul unui ceasornic.

Pe măsură ce istoria lua tot mai mult un caracter critic, a apărut necesitatea stringentă a unei baze de principii şi reguli pentru ca lupta de opinii, controversa, atât de firească în istoria militară, să poată ajunge la o concluzie oarecare. A apărut, astfel, strădania de a enunţa principii, reguli sau chiar sisteme pentru conducerea războiului.

Specialiştii în probleme politico-militare sunt de acord că evoluţia războiului a fost, este şi va fi cât mai strâns legată de sistemele economice. Pe această bază, Alvin Toffler apreciază că, până la criza din Golful Persic, războiul a cunoscut în evoluţia sa două trepte, corespunzătoare celor două sisteme economice pe care le-au parcurs statele lumii, iar ultimul, marea

4 Carl Von Clausewitz, Despre război, Bucureşti, 1982, p.116.5 Termen care desemnează, în arta militară a vremii, galerii subterane săpate în vederea apropierii de o cetate asediată sau de o fortificaţie şi, respectiv, a respingerii unei asemenea acţiuni.

11

majoritate a acestora începe să-l restructureze în vederea tranzitării spre un altul, cel al viitorului previzibil.

Sistemul economic agricol a generat primul tip de război, caracterizat în esenţă prin6:

- confruntarea în principal militară, între forţe şi mijloace organizate militar, reduse ca număr;

- spaţiul confruntării nemijlocite era terestru şi, în general redus, ceea ce a făcut ca victoria să fie decisivă;

- durata războiului extrem de scurtă ce reprezintă timpul necesar bătăliei decisive;

- numai pierderile umane erau considerabile.Sistemul economic industrial a făcut posibilă apariţia celui de-al doilea

tip de război, caracterizat în mod deosebit prin7:- extinderea confruntării şi în afara domeniului militar;- utilizarea unor grupări mari de forţe şi mijloace, înzestrate cu mijloace

de luptă moderne;- spaţiul confruntării s-a mărit considerabil, până la valori continentale şi

intercontinentale, iar lupta armată se desfăşoară în toate mediile: terestru, aerian şi maritim;

- durata războiului a crescut foarte mult;- victoria se obţine printr-un şir de acţiuni, operaţii şi bătălii strategice, în

multe cazuri acestea dând naştere diferitor campanii;- consumurile umane, spirituale şi materiale au devenit enorme şi nu de

fiecare dată prin rezultatele obţinute au justificat eforturile;- pierderile civile au căpătat caracter de masă şi uneori au fost

inimaginabile, ceea ce poate face războiul iraţional.Sistemul economic informaţional prefigurează al treilea tip de război,

ale cărui elemente specifice vor fi:- sporirea confruntării în domeniile nemilitare ale războiului şi utilizarea

mai raţională (ultimo ratio) a luptei armate;- utilizarea unor grupări de forţe şi mijloace ultra-specializate, a căror

arme inteligente au caracteristici foarte performante;- spaţiul confruntării este mai selectat, acolo unde se află obiectivele

principale ale părţilor beligerante;- confruntarea tehnologică şi militară a căpătat o dimensiune nouă, cea

cosmică;- durata războiului tinde să scadă, dar creşte considerabil timpul necesar

pregătirii acţiunilor strategice;- victoria se poate obţine printr-un număr mic de acţiuni, operaţii şi

bătălii strategice, dar decisive;

6 Col. prof. univ. dr. Constantin Onişor, Strategia militară (compendiu), Bucureşti, 19977 Idem 6.

12

- prin precizia loviturilor, aplicate obiectivelor selectate de la adversar, consumurile de război scad considerabil;

- gradul de distrugere la obiectiv tinde către procentaje maxime;- pierderile civile devin tot mai frecvent accidentale;- confruntarea, în toate domeniile se translatează din sfera materială în

cea a inteligenţei;- viteza de reacţie a sistemelor militare este decisivă, conducerea

strategică se execută în timp real, iar decizia trebuie să fie tot mai prospectivă;- oportunitatea informaţiei suplineşte de cele mai multe ori, deficitul în

forţe şi mijloace.

1.3. Trăsăturile războiului

1.3.1. Determinări ale războiului

Determinări economice.8 Determinările economice sunt fundamentale pentru fizionomia războiului. Ele reprezintă o expresie a legii de potenţial şi se constituie, adesea, nu doar în suport, ci şi în cauză, în condiţie a războiului. În trecut, războiul, deşi era, ca şi acum, un instrument al politicii, avea profunde determinări economice. El avea adesea ca obiectiv prăduirea adversarului, cucerirea unor teritorii bogate în resurse şi, pe această bază, creşterea potenţialului economic. Unul dintre motivele pentru care Traian a pornit războiul împotriva Daciei era acumularea de resurse (aurul şi bogăţiile Daciei) în vederea pregătirii războiului cu parţii, dar şi pentru rezolvarea unor probleme financiare grave cu care se confrunta Imperiul roman.

Determinările economice asupra războiului se manifestă cel puţin pe două paliere importante:

a) ca factor de potenţial; b) ca obiectiv (scop) al războiului. Nu se poate declanşa un război, dacă nu există posibilităţi de

sustenabilitate în teatru. Statul care este ameninţat cu războiul (fie pentru deblocarea unei situaţii strategice, fie pentru a i se impune un anumit tip de comportament) nu poate accepta confruntarea armată - ca formă ultimă a războiului -, dacă nu dispune de un potenţial economic suficient cel puţin pentru a pune în operă ceea ce se numeşte descurajarea de la mic la mare. Fără un astfel de potenţial (care înseamnă resurse umane şi materiale, potenţial tehnologic etc.) şi fără strategii asimetrice bine puse la punct, angajarea confruntării armate (dar nu numai armate), în condiţiile decalajelor tehnologice militare imense, înseamnă sinucidere curată.

8 Gl. dr. Mircea Mureşan, Gl.br. (r) dr. Gheorghe Văduva, „Războiul Viitorului – Viitorul Războiului”, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004, p. 83.

13

În 1950, Paul Rassinier, sesizează, într-un articol intitulat „Aux frontières de la désespérance" publicat în revista Défense de l'Homme, nr. 26, noiembrie 1950, la p. 13-17, frustrările statului, atât în ceea ce priveşte deficitul bugetar, cât şi condiţiile concrete în care evoluează economia, lipsită din ce în ce mai mult de pieţe externe şi cu cele interne suprasaturate.

Este foarte posibil ca, în aceste condiţii, economia să apeleze la presiuni de altă natură decât cele ale războiului economic (politice, diplomatice, ale ameninţării cu forţa şi chiar la cele militare), pentru a se impune şi a-şi realiza acel optim necesar.

Referindu-se la bătălia pentru Eurasia, Zbigniew Brzezinski notează, în Marele eşichier, că geostrategia actuală în Eurasia se sprijină pe cinci actori şi cinci pivoţi importanţi. Cei cinci actori sunt: Rusia, China, India, Germania şi Franţa. Cei cinci pivoţi sunt: Ucraina, Azerbaidjanul, Turcia, Iranul şi Coreea de Sud.

Actorii geopolitici sunt cei care au capacitatea de a-şi exercita influenţa dincolo de frontierele proprii, iar pivoţii geostrategici sunt constituiţi din acele state care au o poziţie importantă.

Toate aceste consideraţii vizează controlul resurselor şi accesul la principalul foaier energetic al planetei care se află pe acest continent.

Economia condiţionează complex filozofia şi fizionomia războiului, atât direct, implicit, cât şi mediat, prin mijlocirea politicii şi tehnologiei, pe următoarele coordonate: ca factor de potenţial, ca posibilitate de susţinere în teatru, ca potenţial financiar şi tehnologic, ca dinamică a unor proiecte viitoare de resurse şi de potenţial, ca generator de concurenţă, tensiuni şi conflicte.

Aspectele economice au deci, un rol important în configurarea războaielor. Totuşi, în ultima parte a secolului al XX-lea şi la începutul secolului al XXI-lea, se pare că războaiele şi conflictele care s-au derulat în acest interval de timp nu au avut o motivaţie economică (cel puţin, aparent), ci una geostrategică sau preponderent politică, vizând îndeosebi, descurajarea crizelor şi conflictelor, modelarea unui mediu stabil de securitate şi instaurarea unei noi ordini internaţionale.

Fukuyama scrie că „există şi alte aspecte ale motivaţiei umane, care nu au nicio legătură cu economia şi în care îşi au originea discontinuităţile istoriei - majoritatea războaielor, erupţiile bruşte ale pasiunilor religioase, ideologice sau naţionaliste, care au dus la fenomene ca Hitler şi Khomeini."9 Totuşi, la o analiză profundă, se poate constata că, într-o formă sau alta, factorul economic este prezent în determinarea războiului.

Determinări politice.10 Războiul este mai mult decât continuarea politicii prin alte mijloace. El este instrumentul politicii, este politica însăşi. Există opinii potrivit cărora, războiul nu ar mai fi o continuare a politicii, ci

9 Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Editura Paideia, p. 139.10 Idem 8.

14

sfârşitul politicii. Adică acolo unde nu a reuşit politica, începe războiului (înţeles ca luptă armată, ca sistem de acţiuni armate, violente, distrugătoare, pentru că, de fapt, celelalte componente ale războiului sunt în permanenţă fie activate, fie în stand by).

Dar războiul face parte nemijlocită din politică, este braţul ei înarmat. După cum se ştie, interesul este imboldul acţiunii, motivul acţiunii, iar politica nu este altceva decât o expresie a interesului.

De regulă, interesul determină acţiunea nu printr-o relaţie directă, ci mediat, adică printr-un proiect care, de regulă, este un proiect politic.

Deci politicul transformă, mai exact, metamorfozează, transpune interesul în acţiune.

Pentru orice ţară, pentru orice entitate de pe lumea aceasta, interesul (este vorba de interesul naţional general) se prezintă, în principiu, astfel:

- Interese vitale - păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale, sociale, culturale, politice şi economice, asigurarea securităţii naţionale, asigurarea capacităţii de supravieţuire în caz de război şi în alte situaţii limită, prevenirea războiului (sau folosirea lui ca modalitate de rezolvare a unor probleme vitale);

- Interese importante - dezvoltarea economică, asigurarea unui potenţial economic, politic, social şi demografic care să permită o politică pozitivă, eficientă şi benefică, securitatea economică, socială, militară; siguranţa cetăţeanului, societăţii şi instituţiilor, bunăstarea populaţiei, stabilitatea şi capacitatea de regenerare a forţei economice, demografice, intelectuale şi morale. Sistem educaţional competitiv, rezistent la perturbaţii şi receptiv la modernizări;

- Interese importante - armonizarea activităţilor economice cu cele sociale, legislative, politice şi culturale, participarea la asigurarea securităţii şi stabilităţii zonal, locuri de muncă, protecţie socială, asigurarea respectării concrete a drepturilor omului, facilitări în sistemul educaţional, în accesul la cultură;

- Interese conjuncturale - avantaje economice, politice, sociale, culturale, în funcţie de evoluţia evenimentelor în plan global şi regional, obţinerea şi menţinerea unor noi garanţii de securitate, obţinerea unor avantaje temporare pentru populaţie, instituţii etc., valorificarea unor conjuncturi favorabile cetăţeanului şi instituţiilor.

Determinările politice ale războiului sunt esenţiale. Principiile acestui proces complex se rezumă la: principiul condiţionării politice, principiul interdependenţei active, principiul expertizei.

Analiza oricărei situaţii în care este vorba de determinarea politică a războiului sau atitudinii strategice porneşte de la aceste principii şi conduce la aceste principii. Acelaşi Zbigniew Brzezinski scrie, spre exemplu, că, pe termen scurt, interesul Statelor Unite este să păstreze şi să consolideze pluralismul geopolitic pe harta Eurasiei.

15

Pe termen mediu, americanii caută parteneri care să-i ajute să edifice în zonă un sistem de securitate. Pe termen lung, americanii doresc să creeze în Eurasia un nucleu de responsabilitate politică, conceptul geopolitic la care se referă Zbigniew Brzezinski fiind o magistrală sinteză asupra politicii mondiale, adică un pilon în jurul căruia se poate structura sau destructura filosofia războiului viitor.

Determinări culturale şi civilizaţionale. Cultura şi civilizaţia sunt un rezultat al acţiunii umane. Ele se constituie din valori, iar valorile sunt acumulări de sinteză, confirmate de timp, care dau caracteristica, forţa lăuntrică, importanţa, stabilitatea şi consistenţa sistemului. Ele nu sunt imbolduri ale acţiunii, ci temelii. De unde rezultă că valorile culturale şi civilizaţionale nu generează războiul şi nici lupta armată, ci se constituie doar în structuri, în cadre multidimensionale în care se desfăşoară acesta. Valorile nu aparţin însă trecutului, nu sunt doar „element de patrimoniu", structuri frumoase dar moarte, „piese de muzeu". Ele aparţin prezentului şi se constituie în constante ale vieţii şi activităţii umane, în repere importante, unele dintre ele, chiar în repere de bază.

Dimensiunea culturală a războiului se exprimă în acţiunea principiului valorii. Pregătirea şi desfăşurarea războiului nu pot fi concepute în afara unui sistem de valori, în afara unei culturi politice, civice şi strategice. O firească şi deplină integrare a eforturilor politice, economice, sociale, ştiinţifice şi militare nu este posibilă decât dacă şi numai dacă valorile sunt consonante, dacă există comunicare, flexibilitate, fluenţă şi completitudine în spaţiul valorilor unei naţiuni.

Dimensiunea culturală a războiului este intrinsecă acestuia şi se constituie într-un puternic liant, într-o structură de rezistenţă a sistemului, întrucât valorile sunt acumulări în ani, decenii, secole şi milenii, confirmate deci de timp, care definesc o entitate socială, o individualizează şi o înalţă. Desigur, nu valorile culturale determină războiul. Ele se constituie doar într-un element de forţă, într-un sistem de referinţă şi într-o cultură a războiului, care constă într-un sistem de cunoştinţe, norme, reguli, principii şi obiceiuri. De regulă, acestea acţionează restrictiv şi limitativ, dar şi stimulativ. Efectul stimulativ se manifestă îndeosebi pe plan moral şi se exprimă în capacitatea beligeranţilor de a înţelege actul războiului ca pe o necesitate, ca pe o acţiune obligatorie tocmai pentru apărarea valorilor supreme ale unui stat, care sunt integritatea teritorială, suveranitatea, independenţa, dreptul la viaţă şi la cultură, la existenţă proprie şi la dezvoltare economică şi socială armonioasă. Dimensiunea culturală a fenomenului război, se exprimă, la ora actuală, în spaţiul european şi euro-atlantic, în modul în care se realizează o comunicare eficientă între sistemul valorilor naţionale şi sistemul de valori europene şi euro-atlantice, pe temeiul căreia se fundamentează cunoaşterea, respectul reciproc şi un

16

suficient spaţiu de confluenţă, adică un suport comun de armonizare, pe baza valorilor, a intereselor şi acţiunilor.

Fără valoare, adică fără un temeinic suport valoric, deci cultural, nimic nu are durată. Valoarea controlează şi limitează acţiunea militară, o menţine în limitele necesare ale unei proporţionalităţi care să nu fie distructivă. Cu alte cuvinte, cultura se implică din ce în ce mai mult inclusiv în determinarea fenomenului război, scoţându-l din ferocitatea şi sălbăticia bătăliilor ucigătoare de odinioară şi aşezându-l din ce în ce mai consistent şi mai temeinic în spaţiul impunerii voinţei binelui, în folosul comunităţii internaţionale.

Determinările culturale ale războiului, în condiţiile integrării României şi celorlalte state din zonă în NATO şi în Uniunea Europeană, se manifestă în acest univers al conexiunilor reale şi obiective - actuale şi viitoare, tradiţionale şi de factură nouă -, care configurează nu doar deosebirile (adesea, în istorie, transfigurate pe nedrept în opoziţii şi chiar în conflicte), ci şi aptitudinea integrativă europeană, vocaţia de unitate şi universalitate, conştiinţa responsabilităţii noii redimensionări a fenomenului război în spaţiul european şi euro-atlantic, a noului concept politic, democratic şi strategic, cerut de procesul de trecere de la societatea de tip industrial şi post-industrial, la societatea de tip informaţional.

Aceste determinări culturale ale războiului, îndeosebi ale războiului viitorului, ar putea fi analizate într-o perspectivă care, în opinia noastră, trebuie să aibă în vedere:

-valorile istorice: istoria este depozitara unor experienţe teribile, unor învăţăminte deosebit de importante în ceea ce priveşte cultura războiului;

-valorile artistice: vocaţia artistică a fiecărei naţiuni este parte necesară a mozaicului european, regional şi universal, este armonizată cu cerinţele arealului de securitate european şi mondial;

-valorile sociale: războiul nu poate fi incompatibil cu valorile sociale ale entităţilor beligerante, ale omenirii; valorile sociale se particularizează în funcţie de exigenţele şi determinările spaţiului fiecărei ţări, dar ele sunt totdeauna consonante cu cele europene şi euro-atlantice, cu cele ale lumii întregi, sunt valori dinamice, al căror sens integrator şi diriguitor îl reprezintă comunicarea socială, asimilarea şi aco-modarea structurilor de acţiune militară la aceste coordonate;

-valorile politice: cele două componente ale acestor valori - vocaţia politică a neamului şi voinţa politică - se regăsesc integral în spaţiul determinării războiului, mai mult decât oricare alte valori, întrucât sunt valori-suport şi valori-resort care configurează cu precizie scopul, obiectivul şi structura războiului;

-valorile ştiinţifice: oamenii de ştiinţă, sistemul de învăţământ, economia şi acumulările în planul ştiinţei asigură războiului coordonate

17

realiste şi un potenţial intelectual imens;-valorile tehnologice: tehnologia asigură războiului un suport teoretic,

operaţional şi tehnic temeinic; războiul viitorului va fi, fără îndoială, un război înalt tehnologizat, definit pe un sistem de acţiuni complexe bazate pe high tech şi TI(Tehnologia Informaţiei).

-valorile militare: există o cultură strategică a fiecărui spaţiu, a fiecărei entităţi socio-economice, politice, culturale şi militare; există, deci, o cultură strategică europeană şi, de asemenea, o cultură strategică euro-atlantică, deja confirmată de timp, şi care se regăseşte în noul concept strategic al Alianţei.

Determinările culturale ale războiului se manifestă atât implicit, adică prin calitatea militarilor şi a personalului care lucrează în instituţiile militare, în domeniul apărării, cât şi prin instituţiile, organismele şi comunităţile umane care pot intra în opoziţie sau în conflict. De fapt, în spectrul cultural, care este dat de structura şi dinamica unui sistem de valori, se realizează arhitectura culturală a legilor şi principiilor războiului. Fără o astfel de determinare, care este una de esenţă, de fundament, războiul (şi cu atât mai mult războiul viitorului) nu este nici posibil, nici necesar, nici eficient.

Determinări sociale. Deşi este un fenomen social, războiul are cea mai redusă audienţă dintre toate fenomenele şi procesele sociale.

Societatea respinge războiul. Oamenii consideră că războiul este un fenomen negativ, cu implicaţii grave în domeniul social. Percepţia negativă a populaţiei şi societăţii civile asupra războiului s-a accentuat de-a lungul timpurilor. Războiul este un produs al unui dezechilibru ajuns în faza de conflict, dar el nu reprezintă o soluţie definitivă pentru restabilirea echilibrului, ci doar o soluţie violentă, cu costuri foarte mari, cu multe riscuri şi cu o mulţime de efecte.

În toate timpurile, războiul a fost nepopular. Chiar şi în situaţia războaielor de eliberare, lupta armată, deşi era, poate, unica modalitate de obţinere (prin forţă) a dreptului la libertate, nu a fost agreată, ci doar suportată ca necesitate.

Există un paradox: pe de o parte, războiul este respins de societate ca modalitate de soluţionare a problemelor sociale complexe şi, pe de altă parte, acest fenomen are determinări sociale precise, rezultate tocmai din evoluţia spre conflict a unor tensiuni de altminteri fireşti în dinamica socială. Există cel puţin două tipuri de determinări sociale. Unele sunt de natură generală, fac parte din conflictualitatea socială, altele sunt specifice pentru fiecare tip de război.

Cele de natură generală se referă la: creşterea tensiunilor sociale generatoare de crize şi conflicte; apariţia unor interese care opun categoric o entitate altei entităţi (îndeosebi state, grupuri de state, alianţe, dar şi entităţi non-statale, transfrontaliere, în reţea etc.); apariţia şi

18

proliferarea, în anumite medii sociale, a unui spirit revanşard, justiţiar şi războinic.

Cele specifice sunt, în general, punctuale şi se referă la: extinderea a ceea ce entitatea respectivă consideră a fi spaţiu vital; inducerea şi proliferarea unui spirit punitiv sau de revanşă; interese economice cu determinări şi localizări în mediul social.

Războiul, ca modalitate de ieşire dintr-un blocaj strategic, este de natură obiectivă. El are, din punct de vedere filosofic, aceleaşi explicaţii pe care le are un fenomen natural (cutremur, uragan, potop etc.). Este o descărcare socială de energii şi tensiuni acumulate într-un anumit interval de timp, iar efectul său este un nou echilibru social sau o nouă structurare socială.

Există însă şi războaie care nu au această funcţie. Ele sunt un produs al anomiei sociale, al intereselor de grup şi sunt folosite nu pentru a se ieşi dintr-un blocaj strategic, ci pentru a crea un blocaj strategic, pentru a impune o stare favorabilă anumitor segmente sociale.

Un astfel de război este cel terorist. Şi chiar dacă, la ora actuală, nu toată lumea este de acord că terorismul este război, el se prezintă ca o agresiune continuă, surprinzătoare şi criminală asupra omului fizic, instituţiilor economice, sociale, culturale şi politice, asupra unora dintre statele şi organismele internaţionale, în general, asupra acelor instituţii care construiesc sau impun o anumită ordine internaţională.

Pe de altă parte, tot mediul social este acela care generează şi proliferează spiritul de ripostă împotriva războiului asimetric, pentru păstrarea şi menţinerea acelui mediu de securitate şi de ordine favorabil intereselor proprii.

Mediul social nu este însă omogen şi nici imuabil. El variază, în raport cu determinările economice, politice, informaţionale, în jurul unor repere culturale trainice, adică în sistemul unor valori care a constituit dintotdeauna osatura şi, deci, structura sa de forţă şi de rezistenţă.

Se pare că mediul social s-a polarizat. La un pol se află o parte a populaţiei planetei - lumea civilizată -, care se opune violenţelor, dar susţine războiul împotriva terorismului, crimei organizate, degradării fiinţei şi condiţiei umane, iar la celălalt pol se află cei care generează aceste ameninţări asimetrice. Nu este foarte uşor de făcut o departajare între unii şi alţii, chiar dacă valorile şi filosofiile acestor două tabere sunt diametral opuse. Intervine în ecuaţie jocul complicat al intereselor, iar acesta amestecă oamenii şi lumile.

Determinări tehnologice. Este evident că înalta tehnologie va permite şi va impune strategia acţiunilor rapide, strategia acţiunilor speciale şi strategia totală sau integrală. În aceeaşi măsură, mijloacele perfecţionate vor facilita strategiile de descurajare, strategiile coercitive, strategiile punitive, strategiile parţiale, strategiile de influenţare, de impunere sau de

19

ameninţare. Dar şi aceste tipuri de strategii solicită şi vor solicita în continuare mijloace adecvate scopurilor şi obiectivelor războiului (confruntării).

Ceea ce va continua să separe această lume, se referă nu doar la interese, ci şi la posibilităţi, la mijloace. Acţiunile, ca şi reacţiile, vor fi totdeauna într-o strictă dependenţă de mijloace, iar acestea vor continua să evolueze nu doar într-o singură direcţie, ci radial şi fractal. Va fi din ce în ce mai greu ca planeta să fie controlată. Mai exact, tocmai datorită tehnologiilor şi reacţiilor la acestea, cu cât se vor perfecţiona mai mult mijloacele de supraveghere, gestionare şi rezolvare a situaţiilor conflictuale, cu atât vor creşte vulnerabilităţile interne şi riscurile asociate acestora. De aceea, problema strategiei mijloacelor este una de cea mai mare importanţă.

Avem de-a face cu trei tipuri mai de vulnerabilităţi, sensibile la trei tipuri mari de ameninţări: vulnerabilităţile informaţionale care sunt strict legate de evoluţia IT; vulnerabilităţile tehnologice, care sunt strict legate de accesul la high tech şi de reacţiile corespunzătoare şi vulnerabilităţile asimetrice, care sunt strict legate de acţiunile şi reacţiile haotice (în sensul teoriei haosului, al sensibilităţii la variaţia condiţiilor iniţiale), care îmbracă întreaga gamă de posibilităţi, de la violenţa primitivă, la violenţa informaţională.

Sistemele de arme au evoluat şi continuă să evolueze pe trei mari coordonate: sisteme de arme de distrugere globală, îndeosebi cele care ţin de ADM; sisteme de arme de mare precizie, bazate pe tehnologia informaţiei (IT) şi pe high tec, care conduc la strategia războiului bazat pe reţea şi sistemele de arme neconvenţionale care participă efectiv atât la generarea, cât şi la materializarea unui nou tip de strategie, strategia războiului continuu.

Sistemele de arme pot fi împărţite în trei mari grupe:Sistemele de arme letale, din care fac parte: sistemele armelor de

distrugere în masă; sistemele armelor de precizie (armele inteligente); sistemele de arme bazate pe lasere, amplificarea undelor electromagnetice şi pe acţiunea letală a acestora; sisteme de arme geofizice.

Sistemele de arme non-letale, din care fac parte: sistemele de arme de influenţare mediatică, informaţională şi psihologică; sistemele de arme bazate pe folosirea unor substanţe psihotrope şi halucinogene; sistemele de arme bazate pe acţiuni neletale în spectrul undelor şi bioundelor; sistemele de arme geofizice cu acţiuni neletale (modificarea mediului).

Sistemele de arme bazate mijloacele de distrugere în masă (arma nucleară, arma chimică şi arma biologică), sistemele de arme bazate pe amplificarea undelor radio, pe biounde, pe lasere, pe factori geofizici, pe acţiuni mediatice, informaţionale, psihologice, pe substanţe psihotrope, pe diferiţi agenţi chimici şi biologici, intră în sfera sistemelor de arme neconvenţionale. Ele pot fi letale sau non-letale.

20

Influenţa sistemelor de arme asupra strategiei este indubitabilă. Desigur, această influenţă nu se exercită unilateral, ci într-un sistem de condiţionări complexe. Oricum, factorul tehnic şi tehnologic este, deopotrivă, o rezultantă a cerinţei politice şi strategice (strategia mijloacelor, strategia generativă) şi un factor de influenţare a strategiei, astfel:

Sistemele de arme bazate pe mijloace de distrugere în masă au generat strategia ripostei masive, strategia descurajării nucleare, strategia ripostei flexibile.

Sistemele de arme de înaltă precizie au generat strategia acţiunilor rapide, strategia acţiunii (reacţiei) concentrate şi eficiente, strategia bătăliei aeroterestre şi strategia acţiunilor speciale.

Sistemele de arme neconvenţionale (care sunt adiacente sistemelor de arme convenţionale) au generat strategia acţiunii permanente, integrale şi eficiente, adică strategia războiului continuu, strategia reacţiei asimetrice, strategia acţiunii radiale şi strategia acţiunilor neconvenţionale indirecte.

Psihotehnologiile presupun o combinare a mijloacelor electronice şi a ştiinţelor cognitive, vizând creierul şi capacitatea sa de analiză indirectă asupra tuturor senzorilor sistemului nervos. Cu alte cuvinte, emiţătoarele de unde electromagnetice, acustice sau a altor semnale (încă secrete) acţionează asupra sistemului nervos, influenţând emoţiile, gândirea şi acţiunea. Aceasta este esenţa. Ori, evident, astfel de mijloace impun strategii adecvate şi răspund unor strategii operaţionale care vizează realizarea obiectivelor politice, fără pierderi umane şi materiale grave.

Tot din sistemul armelor non-letale face parte şi bomba electromagnetică, denumită, pe scurt, e-bomb, care, până la războiul din Golf din martie 2003, nu a fost folosită încă pe câmpul de luptă. Această armă foloseşte impulsiile micro-undelor asupra sistemelor electronice adverse. Ea a fost descoperită întâmplător, datorită efectelor pe care le aveau radarele situate în apropierea sistemelor electronice de conducere şi impulsiile electromagnetice ale exploziilor nucleare. E-bomb face parte din categoria armelor cu energie directă, mai exact, din familia armamentului care foloseşte efectul microundelor de mare putere (HPM - high power microwaves weapon). Tot în această categorie, se înscriu bomba cu grafit şi, în general, toate armele bazate pe microunde, informaţie şi acţiuni psihologice.

Există, desigur, şi alte preocupări, îndeosebi în spaţiul războiului mediatic, al celui informaţional, al celui geofizic etc. Este foarte posibil ca sistemele de arme ale viitorului, să se bazeze pe non-letalitate, influenţare psihologică şi mediatică, pe acţiuni în spaţiul virtual, pe folosirea energiei non-convenţionale. Oricum, omenirea se află abia la începutul unui drum lung în ceea ce priveşte sistemele de arme ale viitorului şi influenţa lor asupra principiilor războiului şi strategiei, îndeosebi asupra strategiei militare, ce va dura, probabil, cât veacul al XXI-lea. Speranţa omenirii este ca războiul

21

să se îndrepte din sfera confruntării între entităţi, state, în sfera combaterii răului planetei, a optimizării mediului şi condiţiilor de viaţă.

1.3.2. Caracterul războiului

Din punct de vedere social-politic, cunoaşterea caracterului războiului prezintă importanţă pentru a determina atitudinea forţelor sociale faţă de acesta (de sprijinire sau de împotrivire). Pentru a aprecia caracterul războiului trebuie să analizăm categoriile complexe cu care operăm în studiul acestui fenomen social. În acest sens, războiul poate fi apreciat în baza următoarelor criterii:

– criterii moral-politice;– cadrul în care are loc războiul;– forţele şi mijloacele cu care se duce lupta armată;– amploarea spaţială şi durata;– amploarea scopurilor urmărite;– caracteristicile strategice ale operaţiilor militare;– sistemul de alianţe;– modul în care se desfăşoară acţiunile de luptă.

Majoritatea teoreticienilor militari, pentru a stabili caracterul războiului, iau drept criteriu de bază, criteriul moral politic. Acest criteriu trebuie raportat atât la necesităţile istorice, cât şi la cerinţele obiective ale politicii, şi are valoare de adevăr numai dacă se ţine seama de:

-condiţiile social-istorice în care a izbucnit războiul;-scopurile politice reale urmărite de părţile beligerante, guvernele şi

clasele sociale respective;-mijloacele de bază folosite pentru atingerea scopurilor războiului;-implicaţiile asupra ansamblului relaţiilor internaţionale şi asupra

dezvoltării societăţii umane.În cadrul acestor elemente, rolul principal îl joacă politica dusă de către

beligeranţi, iar din acest punct de vedere majoritatea teoreticienilor categorisesc războiul ca fiind drept sau nedrept.

Din categoria războaielor drepte fac parte:-războiul de apărare al ţării;-războaiele de eliberare naţională;-războaiele civile.Din categoria celor nedrepte fac parte:-războaiele purtate împotriva maselor de civili;-războaiele pentru cucerirea de noi teritorii;-războaiele duse împotriva independenţei şi suveranităţii naţionale a

statelor.

22

Aprecierile efectuate asupra criteriului moral-politic, necesită o analiză concret istorică. Numai studiul politicii, a cărei continuare (sau instrument) este războiul, permite să se aprecieze just caracterul războiului, conţinutul său şi scopurile urmărite de către beligeranţi. Astfel, primul război mondial a angajat două grupări de state ce urmăreau reîmpărţirea sferelor de influenţă şi cucerirea de noi teritorii străine.

Al doilea război mondial a angajat două grupări de state cu politici distincte. Pe de o parte, o grupare ostilă ce urmărea impunerea prin forţă a dictatului, iar pe de altă parte, o grupare de forţe ce duceau un război drept pentru apărarea independenţei şi suveranităţii naţionale. Problema caracterului războiului nu este o constantă a acestuia pe tot timpul desfăşurării lui. Acesta îşi poate schimba caracterul în funcţie de condiţiile concrete, devenind din drept în nedrept şi invers. Această schimbare a caracterului, din drept în nedrept şi invers, îşi are cauzele în schimbările produse în conţinutul şi orientarea politicii statului (statelor) aflate în conflict.

În etapa actuală, condiţiile concret istorice în care evoluează societatea omenească în ansamblul ei, impun unele reconsiderări în privinţa aprecierii caracterului războiului după criteriul moral-politic. Războaiele de astăzi sunt tot mai periculoase pentru omenire prin potenţialul lor extrem de distructiv. Ca urmare, situaţiile conflictuale generatoare de război, vor trebui soluţionate prin mijloace politice, iar atunci când este cazul, prin intervenţia organismelor internaţionale abilitate în acest scop, sau prin medieri între părţi. Înţelegerea caracterului războiului are în vedere nu numai reliefarea scopurilor sale politice, ci şi a altor trăsături ce vizează: mijloacele de purtare a acestuia, amploarea şi durata sa, mediul de desfăşurare, sistemul de alianţe etc. Pe baza acestor criterii războaiele pot fi caracterizate ca: nucleare sau convenţionale; locale sau mondiale; manevriere sau de poziţie; de lungă sau de scurtă durată; populare; civile; etc.

1.4. Scheme de clasificare specifice războiului

O analiză atentă a construcţiei schemelor tipologice privitoare la război conduce la ideea potrivit căreia în analiza acestora este nevoie să se facă referiri la anumite criterii de departajare. Aceste criterii ar putea avea în atenţie următoarele aspecte: forţele şi mijloacele angajate în conflictul armat,caracteristicile strategice ale operaţiilor; amploarea scopurilor; amploarea spaţială; cadrul intern sau extern; mediul acţiunilor militare; durata războiului; sistemul de alianţe, beligeranţa parţială; în conformitate cu aceste criterii putem efectua diferite clasificări, putem analiza aspecte dintre cele mai variate privitoare la caracterul războiului ş.a.m.d.

Un important criteriu de analiză tipologică a războaielor este cel al forţelor şi mijloacelor angajate în conflict. Importanţa acestui criteriu este determinată de implicaţiile militare ale dezvoltării tehnico-ştiinţifice.

23

Existenţa armametului racheto-nuclear impune o distincţie evidentă între războaie, în funcţie de folosirea sau nu a acestora, de participarea sau neparticiparea la conflict a puterilor nucleare, de posibilitatea transformării războiului convenţional în război nuclear ş.a.m.d. Avându-se în vedere folosirea sau nefolosirea armamentului nuclear, specialiştii militari apreciază că pot fi două tipuri de războaie convenţionale (termen ce se foloseşte pentru a defini războaiele în care nu se întrebuinţează mijloace de luptă interzise prin convenţiile internaţionale şi nucleare. Totodată, dar pe un alt plan, acest criteriu conduce la ideea că se pot desfăşura războaie clasice şi războaie populare. Primul se va purta deci, numai cu armate regulate, iar al doilea combinat - forţe armate şi formaţiuni de luptă populare - sau doar cu formaţiuni de luptă populare. În acelaşi timp, dacă se întrebuinţează totalitatea forţelor şi mijloacelor de care dispun beligeranţii sau o parte d in acestea, se poate aprecia că războiul poate fi limitat sau total. Între aceste tipuri de războaie nu există delimitări nete, ci ele se pot interpătrunde, intra în corelaţie, au posibilitatea de a se transforma dintr-un tip în altul.

Războiul nuclear se construieşte pe baza estimării şi corelării unor elemente ca: experienţele efectuate în poligoane cu armele nucleare, caracteristicile tehnice şi operativ-strategice ale acestora, calculele făcute de specialiştii în domeniu, raportul de forţe dintre puterile nucleare, gradul de înzestrare a forţelor armate cu armament nuclear, concepţiile de folosire a acestui armament etc. Pentru prestarea acestui tip de război se folosesc: rachete balistice intercontinentale; aviaţia de bombardament cu rază mare de acţiune; rachete de croazieră cu bătaie mare; bombe şi grenade de adâncime purtate de aviaţia de front; rachete cu bătaie scurtă; proiectile nucleare de artilerie; mine nucleare terestre.

În contextul actual, armamentul nuclear dintr-un mijloc principal de ducere a războiului a devenit mijloc principal de descurajare a acestuia. Se recunoaşte tot mai mult, astăzi, că folosirea războiului nuclear ca instrument al politicii, ca o continuare a acesteia este iraţională şi antiumană, dar nu imposibilă.

Războiul nuclear poate cuprinde mai multe forme de manifestare de la forma cea mai distructivă - războiul nuclear general, la forme cum sunt războiul nuclear limitat sau războiul nuclear neintenţionat declanşat involuntar).

Războiul convenţional implică folosirea armamentului clasic adică totalitatea mijloacelor de luptă ce folosesc ca forţă energia pulberilor sau alte forme de energie clasică. Aceste mijloace de luptă includ; armamentul individual portativ, armamentul colectiv, armamentul de artilerie, armamentul de pe tanc, armamentul clasic de pe avioane şi nave. Războiul convenţional poate fi de tipul: faptul împlinit, de contraguerilă, fulger, prelungit şi clasic.

24

După caracteristicile strategie ale operaţiilor, războaiele pot fi poziţionale sau manevriere. Acţiunile militare poziţionale au vizat, în special, menţinerea unor obiective de importanţă tactică, operativă ori strategică, obiective cheie pentru derularea acţiunilor viitoare. Acţiunile manevriere au cunoscut o amploare deosebită odată cu cel de-al doilea război mondial şi se dorea ca prin acestea să se îndeplinească în timp scurt, obiectivele războiului.

Amploarea scopurilor are în vedere fie limitarea sau nu a spaţiului geografic de purtare a războiului, fie folosirea sau nefolosirea armamentului nuclear, fie limitarea sau nu a participanţilor. Ca urmare, tipurile de război încadrate aici ar putea fi: limitat şi general (total).

Amploarea spaţială a războiului oferă posibilitatea distingerii a două tipuri: războiul mondial şi războiul local.

Războiul mondial reprezintă un „tip de război între două grupări mari de state în care sunt angajate principalele puteri militare şi care cuprinde întregul glob sau cea mai mare parte a sa. Caracteristica acestui război este marea sa amploare manifestată, atât ca arie de cuprindere spaţial-geografică, cât şi ca participare a statelor, mobilizarea potenţialelor, intensitate a operaţiilor etc. În plan militar amploarea spaţială se exprimă prin noţiunea de teatru de război.

Războiul local are drept criteriu de bază, spaţiul geografic, respectiv limitarea teatrului de război la teritoriul unui stat sau al, cel mult, câtorva state angajate în conflict, iar mijloacele de luptă folosite sunt cele clasice. Acţiunile militare în cadrul acestui tip de război sunt de scurtă durată, au o intensitate mare, se desfăşoară în condiţiile unei relative izolări a teatrului de război şi ale folosirii pe scară largă a armamentului modern. Un astfel de război prezintă permanent pericolul de extindere, de escaladare în conflicte regionale sau chiar mondiale. De regulă, declanşarea războaielor locale este precedată de o perioadă de tensiune între viitorii beligeranţi. Urmează perioada iniţială a războiului şi desfăşurarea propriu-zisă a acestuia, momente când se realizează de fapt acţiunea militară la nivele intense sau mai slabe, cu durate mai scurte sau mai lungi.

Cadrul intern sau extern în care se desfăşoară războiul are în vedere faptul că există războaie între state şi războaie în interiorul statului (război civil).

Războiul civil (intern) se poartă între clase sociale, grupări sau comunităţi etnice (religioase) din interiorul aceleiaşi ţări. La baza acestui tip de război stau relaţiile conflictuale, iar scopul este diversificat în funcţie de părţile aflate în conflict. O caracteristică importantă a războiului civi,l o constituie faptul că cele două părţi folosesc forţe şi mijloace diferite uneori ca pregătire şi organizare.

Războiul popular este consacrat de istorie, ca una dintre cele mai importante forme de ridicare a maselor la lupta împotriva unui agresor.

25

Noţiunea de război popular semnifică orice război drept la care poporul participă într-o formă sau alta; semnifică războiul de guerilă dar şi războiul revoluţionar.

Războiul dintre state se poartă în condiţiile existenţei, de ambele părţi, a forţelor armate, pregătite şi instruite din timp, ale mobilizării, prin intermediul puterii de stat, a întregului potenţial al ţării, indiferent de natura sa. Războaiele dintre state au un caracter distructiv, o durată şi o amploare spaţială mult mai mare decât războiul civil. Războaiele dintre state produc modificări ale graniţelor, lărgesc sau restrâng spaţiile geografice în care trăiesc diferite populaţii, afectează în mod direct sursele de existenţă şi condiţiile de viaţă ale acestora.

Mediul în care se desfăşoară acţiunile militare are în vedere spaţiul terestru, maritim, aerian şi cosmic.

Războiul în spaţiul terestru este influenţat de dezvoltarea continuă a mijloacelor de luptă, participarea la acţiunile militare a unor forţe tot mai numeroase şi diversificate, perfecţionarea artei militare etc., fapt ce i-a modificat fizionomia, el căpătând noi dimensiuni şi caracteristici. Deşi acţiunile se desfăşoară în spaţiul tridimensional, cele terestre au o pondere însemnată. Istoria militară evidenţiază faptul că „partea beligerantă care a întrebuinţat mai iscusit forţele şi mijloacele terestre, a folosit mai bine formele şi procedeele de acţiune specifice acestora, a câştigat lupta, bătălia şi chiar războiul.

În cadrul războiului terestru, teatrul de război este limitat la uscat, cu toate particularităţile sale, spaţiu în care forţele terestre au rolul dominant atât în desfăşurarea luptei cât şi în obţinerea obiectivului final al acestuia.

Acţiunile militare terestre se pot desfăşura pe zone, continente şi la nivel mondial. În cadrul acestora, se întrebuinţează o gamă largă de mijloace de luptă, dar şi efective numeroase.

Războiul maritim are loc în condiţiile în care ambii beligeranţi dispun de forţe navale şi folosesc intensiv spaţiul maritim (fluvial) în vederea atingerii obiectivelor strategice. El ridică la rang de principiu problema obţinerii şi menţinerii supremaţiei navale. Războiul maritim vizează de regulă obţinerea unui scop parţial al războiului, întrucât scopul general nu poate fi independent de operaţiile desfăşurate pe uscat Scopul se realizează numai prin bătălii navale, prin distrugerea şi capturarea navelor adverse.

Războiul aerian are la originea sa, apariţia aviaţiei drept categorie de forţe armate specializată în desfăşurarea acţiunilor în spaţiul aerian Acest tip de război are drept componentă de bază forţele aeriene, care constituie principalul mijloc în realizarea obiectivelor. Spaţiul în care se duc acţiunile de luptă este cu mult mai mare decât în cazul războiului maritim sau terestru.

Războiul cosmic are în vedere extinderea spaţiului în care au lor acţiunile militare în cea de-a patra dimensiune acceptată - spaţiul cosmic. Un astfel

26

de război va avea drept obiective atât cele situate pe pământ (apă), cât şi cele din spaţiul aerian sau cosmic, dar şi mijloacele de luptă de acelaşi tip. Totodată se consideră că acţiunile militare se vor derula cu o viteză sporită, independent de celelalte medii, dar exercitând influenţă asupra acestora.

Durata războiului ia în considerare faptul că orice acţiune armată se desfăşoară într-un anumit interval de timp în funcţie de o serie întreagă de condiţionări care se referă atât la obiectivele şi scopurile propuse, cât şi la cantitatea forţelor şi mijloacelor angajate pentru îndeplinirea acestora şi spaţiul în care se desfăşoară. Astfel, în literatura de specialitate, în funcţie de acest criteriu se vorbeşte despre: război de lungă durată, război de scurtă durată, război-fulger, acţiuni militare rapide, acţiuni fulgerătoare ş.a.m.d. în prezent se tinde către o durată scurtă a acţiunilor militare prin creşterea (intensificarea) ritmurilor în unitatea de timp. Specialiştii militari consideră că în prezent se poate vorbi despre următoarele tipuri de războaie având în vedere criteriul enunţat: războaie de scurtă durată şi cu ritmuri deosebit de mari războaie de scurtă durată şi cu ritmuri medii; războaie de scurtă durată şi cu ritmuri temporizate; războaie cu durată medie şi ritmuri mari; războaie cu durată medie şi ritmuri obişnuite; războaie cu durată medie şi cu ritmuri temporizate; războaie cu durată mare şi ritmuri intense; războaie cu durată mare şi ritmuri medii; războaie cu durată mare şi ritmuri temporizate.

Sistemul de alianţe are în vedere posibilitatea ca de la începutul declanşării sale ori pe timpul derulării acestuia, una sau ambele părţi aflate în conflict să apeleze la aliaţi pentru a-şi îndeplini obiectivele propuse. De aceea, se poate vorbi de alianţe bi şi multistatale, ori despre beligeranţi în cazul unui conflict militar între două state.

Beligeranţa parţială are în vedere desfăşurarea unor acţiuni militare specifice care nu implică „punerea faţă în faţă" a forţelor armate decât în anumite condiţii. Din această categorie fac parte: intervenţia militară (specifică unor state puternic dezvoltate pentru realizarea supremaţiei în sferele de influenţă); insurecţia armată (ca tip specific de conflict armat şi în cadrul căruia conducerea poate fi preluată de sistemul militar); ciocnirile de graniţă (acestea se realizează preponderent în perioadele de tensiune, între viitorii beligeranţi); acţiunile teroriste (ce se efectuează atât în perioada de tensiune, cât şi pe timpul desfăşurării acţiunilor militare, ori pentru a se impune opinii sau a se demonstra capacitatea de reacţie).

În zilele noastre, condiţiile în care evoluează societatea omenească în ansamblul ei, impun unele reconsiderări în privinţa aprecierii caracterului războiului. Războaiele de astăzi sunt tot mai periculoase pentru omenire prin potenţialul lor extrem de distructiv. Ca urmare, situaţiile conflictuale generatoare de război, vor trebui soluţionate prin mijloace politice, iar atunci când este cazul, prin intervenţia organismelor internaţionale. În capitolul următor vom analiza caracteristicile războiului modern şi vom încerca identificarea unei tipologii a acestui tip de război.

27

Capitolul IITIPOLOGIA ŞI PARTICULARITĂŢILE RĂZBOIULUI MODERN LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XXI-LEA

"S-ar putea să nu te intereseze războiul, dar tu îl interesezi pe el."Trotki

E greu de spus dacă specia umană va putea exista vreodată în totală armonie şi, dacă, războiul va fi întâlnit doar în paginile manualelor de istorie. Cel mai probabil e că acest lucru e o amară utopie, ţinând cont de longevitatea, diversitatea şi continuitatea fenomenului război.

Dacă, în primul capitol am analizat unele aspecte ale schemelor tradiţionale ale războiului clasic, în cele ce urmează vom încerca identificarea unei tipologii a războiului modern precum şi a principalelor implicaţii pe care acesta le are asupra câmpului de luptă.

2.1. Războiul bazat pe reţea

Termenul de Război Bazat pe Reţea(RBR) a apărut şi evoluează ca o componentă a revoluţiei în problemele militare, iniţiate în teoria şi practica militară a SUA după sfârşitul Războiului Rece. Războiul bazat pe Reţea este un produs al ultimelor decenii. De studierea şi aplicarea, în măsura posibilului (dar nu independent de americani), se preocupă toate ţările din NATO şi îndeosebi Suedia, care a şi realizat unele lucruri în acest sens. Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia se află, de asemenea, în primul eşalon al ţărilor europene care se preocupă de RBR, iar NATO ţine seama de acest concept în procesul transformării.

Războiul bazat pe reţea este considerat drept modalitatea de a genera putere de luptă prin integrare într-o reţea informaţională a senzorilor, decidenţilor şi executanţilor în scopul cunoaşterii spaţiului luptei, măririi vitezei conducerii, accelerării ritmurilor operaţiilor, intensificării efectelor letale, accentuării protecţiei şi realizării unui anumit grad de autosincronizare.11

Termenul de război bazat pe reţea descrie combinaţia strategiilor, tacticilor, tehnicilor şi procedurilor organizaţiilor, pe care o forţă bazată pe reţea le poate angaja, pentru crearea unui avantaj decisiv în luptă.

Războiul Bazat pe Reţea permite mărirea vitezei de transformare a deciziilor eşaloanelor superioare în acţiuni şi nu este condiţionat de natura misiunii, componenţa grupării de forţe ori geolocaţia acesteia. Ca urmare, oferă posibilitatea realizării unor ritmuri rapide în operaţii şi posibilitatea

11 Mr. lect. univ. dr. ing. Mircea Popa, Articolul „Războiul bazat pe reţea (RBR) – componentă a revoluţiei în problemele militare”, în Anuarul Academiei Forţelor Terestre, Nr. 3, 2003-2004, pag.17

28

realizării reacţiei imediate la schimbări, asumării unor riscuri scăzute, costurilor reduse, cu alte cuvinte – eficienţă sporită.

Acest concept impune şase capacităţi esenţiale:12

- capacitatea de a realiza şi folosi reţele reale şi virtuale şi de a le echipa cu sisteme C4ISR, dotate cu hardware şi software necesare;

- capacitatea de a realiza baze de date corespunzătoare;- capacitatea de a realiza şi interconecta sisteme de arme pe măsură;-capacitatea de a constitui forţe rapide şi flexibile, îndeosebi

expediţionare, interoperabile;- capacitatea de proiecţie a forţelor şi mijloacelor;- o capacitate logistică în reţea.În linii mari, RBR se bazează pe cunoaşterea în orice moment a spaţiului

luptei şi a dimensiunilor adiacente acestuia. Nu este o cunoaştere comună, cum ar părea la prima vedere, cum a fost de-a lungul mileniilor, ci o cunoaştere ştiinţifică, în timp real.

Principiile de bază ale RBR sunt:- cunoaşterea situaţiei în timp real;- acţiunea (reacţia) rapidă şi adecvată;- protecţia completă;- dominanţa strategică;- realizarea efectelor maxime cu eforturi minime;- prevenirea efectelor colaterale şi a fratricidului.Războiul din Irak a reprezentat momentul de referinţă a RBR. Acesta şi-

a dovedit eficienţa, dar şi-a arătat şi anumite limite, mai ales în operaţiile post-război. Aceste operaţii, în cazul Irakului, nu ar trebui considerate chiar postconflict, întrucât în zonă se desfăşoară un război de gherilă (atacuri cu maşini-capcană, ambuscade, răpiri etc.) care nu poate fi contracarat în modul cel mai eficient (fără pierderi sau cu pierderi minime) prin înalta tehnologie şi tehnologia informaţiei. Există însă o preocupare semnificativă în acest sens, îndeosebi în Statele Unite ale Americii, dar şi în alte ţări (Marea Britanie, Suedia) în ceea ce priveşte folosirea RBR în conflictele de joasă intensitate, inclusiv în combaterea terorismului. Rezultatele nu sunt însă spectaculoase şi, probabil, acest proces va mai dura.

Au fost identificate patru teze principale şi un set de principii pentru o forţă bazată pe reţea. Împreună, aceste teze şi principii conţin nucleul RBR, ca o teorie a războiului în era informaţiei:

- o forţă robustă bazată pe reţea îmbunătăţeşte partajarea informaţiei;- partajarea informaţiei îmbunătăţeşte calitatea informaţiei şi a situaţiei

partajate;- situaţia partajată permite colaborarea şi sincronizarea şi măreşte sprijinul şi viteza comenzii;

12 Războiul bazat pe reţea în fizionomia noilor conflicte militare, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti 2005 pag. 12

29

- creşterea considerabilă a eficienţei misiunii.Esenţa conceptului Război Bazat pe Reţea constă în calitatea şi cantitatea

informaţiei, în mediul în care aceasta circulă şi este procesată şi în securitatea ei.

RBR asigură controlul raporturilor dinamice din spaţiul luptei prin:a) senzori/interfeţe (grila sau reţeaua senzorilor, inclusiv a elementelor de interfaţă);b) decidenţi (reţeaua centrală de comandă-control);c) executanţi sau efectori, adică luptători şi operatori (reţeaua unităţilor de luptă).

Războiul Bazat pe Reţea este până la urmă o problemă de comportament uman şi organizaţional, bazat pe adoptarea unui nou model de gândire. Operaţionalizat, conceptul Război Bazat pe Reţea, exprimă abilitatea unor forţe dispersate geografic de a realiza un înalt nivel al cunoaşterii spaţiului luptei care să permită exploatarea lui prin autosincronizare şi alte operaţii bazate pe reţea în executarea hotărârilor comandanţilor.

Războiul Bazat pe Reţea permite mărirea vitezei de transformare a deciziilor eşaloanelor superioare în acţiuni şi nu este condiţionat de natura misiunii, componenţa grupării de forţe sau geolocaţia acesteia. În consecinţă, oferă posibilitatea realizării unor ritmuri rapide în operaţii şi posibilitatea realizării reacţiei imediate la schimbări, asumării unor riscuri scăzute, costurilor reduse, cu alte cuvinte – eficienţă sporită. Bineînţeles, această eficienţă nu se poate realiza decât în condiţiile existenţei unei reţele de comunicaţii foarte dezvoltate şi bine organizate. În aceste condiţii, în armată devine atractivă utilizarea unui număr de servicii de comunicaţii peste o platformă comună de comunicaţie de capacitate ridicată. Se concretizează, deci, tot mai mult perspectiva reţelelor virtuale private – VPN (Virtual Private Network), un concept relativ nou, dar care a fost pus deja în aplicare chiar şi în ţara noastră.

O reţea VPN reprezintă un grup de două sau mai multe sisteme de calculatoare conectate într-o arhitectură privată de comunicaţii, cu acces restrictiv şi desfăşurată prin intermediul unei reţele publice. Caracterul privat al unei astfel de reţele (termenul privat subliniază accesul restrictiv la un set definit de entităţi, o terţă parte nu are acces la conţinutul privat al comunicaţiei) depinde în principal de riscul pe care şi-l asumă organizaţia respectivă: cerinţele de secretizare şi de securizare pot fi minime sau extrem de ridicate. Generarea informaţiei private prin aceste reţele nu diferă prea mult de trimiterea unei corespondenţe interne prin intermediul poştei sau de expedierea unui fax prin reţeaua publică. În cazul României, o astfel de reţea VPN poate asigura legătura între: conducerea Ministerului Apărării, structurile subordonate, structurile militare din ţările partenere şi membre NATO, unităţile de militari români angajate în misiuni umanitare şi de

30

menţinere a păcii în diferite zone de pe glob, furnizorii interni sau externi de echipamente şi servicii ai armatei etc.

Fig.1 Exemplu de reţea virtuală privată pentru organizaţiile militare

româneşti organizată prin intermediul internetului

Teoria privind reţelele virtuale private are la bază comunicaţia privată, care se realizează prin intermediul unei infrastructuri de reţea distribuită. Astfel, o resursă privată este creată mai mult prin utilizarea unor entităţi logice ale unor resurse comune distribuite şi nu neapărat prin folosirea circuitelor fizice dedicate în corelaţie cu serviciile de comunicaţii. Reţeaua privată nu înseamnă neapărat un sistem fizic de comunicaţie privat. Ea poate fi construită între două sau mai multe sisteme, între două sau mai multe organizaţii şi chiar între anumite aplicaţii individuale.

Internetul a creat paradigma conectivităţii omniprezente în care entităţile de reţea interconectate sunt capabile să schimbe informaţii în orice moment. O reţea VPN nu implică în mod necesar izolarea comunicaţiilor, ci implementarea unor segmente controlate de comunicaţii pentru grupuri cu interese comune de-a lungul unei infrastructuri distribuite.

Războiul bazat pe reţea impune unei astfel de reţele următoarele condiţii: disponibilitate permanentă; siguranţă; servicii de calitate ridicată; securitatea şi integritatea datelor; nivel ridicat de performanţă;

31

Războiul Bazat pe Reţea conţine câteva implicaţii importante:1.Războiul Bazat pe Reţea va permite unor forţe dispersate geografic la

mari distanţe să acţioneze ca un sistem unic în spaţiul luptei. De asemenea, protecţiei i se oferă noi dimensiuni.

2. Războiul Bazat pe Reţea oferă flexibilitatea, capabilităţile operaţionale şi omniscienţa care să permită reacţii imediate şi simultane la nivel strategic, operativ şi tactic deoarece, indiferent de gradul de dispersare şi de distanţa la care se află forţele, devine posibilă lovirea simultană a unor obiective variate: centre de gravitate, vulnerabilităţi critice, elemente operaţionale, forţe tactice etc.

3. Războiul Bazat pe Reţea face posibilă concentrarea precisă a focului oriunde este nevoie, ceea ce va însemna posibilităţi sporite de a influenţa eficient comportamentul şi percepţiile inamicului în toate dimensiunile spaţiului luptei.

4. Războiul Bazat pe Reţea va implementa un caracter întrunit acţiunilor militare până la cele mai mici eşaloane. Misiunile vor fi cele care vor determina fizionomia şi mărimea grupărilor de forţe, iar din motive de eficienţă, misiunile vor fi executate întrunit, chiar dacă gruparea de forţe realizată va fi compusă din doar câţiva militari.

5. Războiul Bazat pe Reţea stimulează atitudinile şi acţiunile ofensive. De altfel, cei care studiază conceptul îl asociază rar cu apărarea în care iniţiativa aparţine celuilalt. De asemenea, lasă fără răspuns multe din eventualele întrebări care s-ar ridica dacă şi un eventual inamic va folosi acest concept.

6. Războiul Bazat pe Reţea oferă oportunităţi sporite pentru desfăşurarea acţiunilor expediţionare. Beneficiind de avantajele infostructurii şi fluxurilor informaţionale robuste, asemenea acţiuni nu vor suporta constrângerile de altădată impuse de realităţi aparţinând C2 ori logisticii.

7. Campania din Irak a oferit imaginea unui spaţiu al luptei discontinuu, activat logic pe toată adâncimea, fără vulnerabilităţile specifice unor asemenea situaţii: pericol de încercuire, disfuncţionalităţi logistice, hiatusuri în procesele de comandă-control etc. Războiul Bazat pe Reţea a făcut posibilă o asemenea imagine a spaţiului luptei şi i-a scos în evidenţă avantajele.

Considerăm că în următoarele decenii, conceptul RBR va avea parte de o dezvoltare fără precedent. Atât NATO cât şi Uniunea Europeană vor adera din ce în ce mai mult la viitoarele strategii, situându-se, ca întotdeauna, în avangarda tehnologică, doctrinară şi strategică a politicii militare, războiului şi luptei armate. În acelaşi timp, decalajele tehnologice dintre ţările care dispun de tehnologii şi strategii RBR şi ţările care nu dispun de astfel de tehnologii se vor accentua şi mai mult, iar ameninţările asimetrice se vor intensifica.

De aceea, după toate probabilităţile, adaptarea conceptului la noile tipuri de ameninţări şi conflicte va reprezenta una dintre priorităţile viitorului

32

apropiat. În acest sens, se vor dezvolta îndeosebi mijloacele I2SR şi reţelele aferente, precum şi cele legate nemijlocit de procesul de gestionare a crizelor şi conflictelor.

În concluzie, în cadrul tipologiei războaielor moderne, războiul bazat pe reţea va rămâne unul dintre cele mai eficiente şi mai integratoare războaie ale noului mileniu, care va impune cu siguranţă acordarea concepţiilor şi mentalităţilor la noile cerinţe ale câmpului de luptă.

2.2. Războiul informaţional

Războiul informaţional nu ţine de domeniul exclusiv al unei categorii de forţe armate. Competiţia informaţională este la fel de veche ca şi conflictul uman. Statele, instituţiile şi indivizii încearcă să-şi mărească şi protejeze propria bază de informaţii paralel cu încercarea de a o limita pe cea a adversarului. Confruntarea informaţională constă în ţintirea informaţiilor şi a funcţiilor de informare a inamicului alături de protejarea celor proprii, având intenţia de a înfrânge voinţa sau capacitatea acestuia de luptă.

În cadrul societăţii informaţionale, a estima puterea şi viabilitatea sistemului de securitate naţională fără a lua în considerare sistemele informaţionale şi modul de exploatare a informaţiei (colectarea, protecţia, transportul, managementul şi împiedicarea accesului la informaţie) reprezintă un risc major, deoarece centrul de greutate al acţiunilor tinde să se deplaseze dinspre dimensiunea materială spre cea informaţională. Pe de-o parte, utilizarea tehnologiei informaţiei oferă o creştere semnificativă a puterii şi viabilităţii sistemului de securitate naţională, iar pe de altă parte reprezintă un factor de risc în situaţia neprotejării infrastructurii informaţionale. Această realitate necesită adoptarea unor decizii în domeniul politic, economic, militar şi juridic, care ar putea constitui un punct de plecare în direcţia unei preocupări permanente, la nivel de naţiune, în privinţa războiului informaţional.

Analistul politic Thomas Rona definea războiul informaţional ca totalitatea "confruntărilor la nivel tactic, operativ şi strategic peste întregul spectru al păcii, crizei, escaladării crizei, conflictului, războiului, terminării războiului, reconstrucţiei, derulate între părţi, adversari sau inamici, folosind mijloace informaţionale pentru atingerea obliectivelor proprii"13.

Pentru a putea răspunde eficient provocărilor războiului informaţional, este nevoie de o abordare globală, la nivel naţional, pe baza unei strategii care să proiecteze clar dezvoltarea domeniului. Pentru a obţine o strategie coerentă în domeniul războiul informaţional, este de dorit integrarea de sisteme, discipline şi tehnici diferite. Războiul informaţional este forma de conflict specifică acestui început de secol şi mileniu, deoarece el răspunde la unele

13 Rona Thomas, analist politico-militar, în Richard D., Special Report on R.I., Computer Security Journal, vol.11, nr.2, 1996.

33

dintre obiecţiile aduse atât de politicieni cât şi analiştii geo-strategici sau de planificatorii militari formelor clasice de desfăşurare a conflictelor. Ceea ce este nou şi caracteristic războiului informaţional, este posibilitatea de a manipula informaţia vehiculată în sistemele informaţionale şi uneltele necesare pentru a forma şi orienta această informaţie. Informaţia a devenit o adevărată materie primă strategică indispensabilă autonomiei deciziei şi succesului oricărei politici.

Secolul în care trăim, este marcat de era informaţiei. Tabeul următor relevă succint câteva elemente legate de domeniile de conflict în era informaţiei:

DomeniulCognitiv

Domeniul Informaţional

Domeniul fizic

Domeniul social

Cunoştinţe culturale ●Intenţia comandantului

Mentalitatea luptătorului● ●

Informarea reciprocă ● ●Operaţii “comprimate” ● ●Operaţii bazate pe reţea ● ● ● ●

Forţe de precizie ● ●Lovituri precise; avantajul manevrei; viteză; agilitate

●

Tabelul 1 Domeniile de conflict în era informaţiei

Intersectarea acestor domenii generează dinamica vitală pentru ariile de conflict, sintetizată în diagrama operaţiilor bazate pe reţea.

Fig. 2 Diagrama operaţiilor bazate pe reţea

În domeniul fizic, forţele se deplasează în spaţiu şi timp, în toate mediile - spaţiul cosmic, aerian, maritim şi terestru. În aceste spaţii, forţele desfăşoară operaţii şi se regăsesc platformele care realizează reţelele de comunicaţii, sistemele C2. În domeniul cognitiv se iau deciziile, se desfăşoară acţiuni

34

pentru cunoaşterea şi înţelegerea situaţiei, se desfăşoară activităţile legate de leadership. În domeniul social, interacţionează indivizii şi organizaţiile.

Avantajul informaţional permite celui care-l deţine să constituie şi să utilizeze o forţă de precizie, cu mare viteză, agilitate şi acces în toate mediile.

În zilele noastre, războiul informaţional a devenit din ce mai atractiv din punct de vedere militar, având în vedere multiplicarea numărului de ţinte vulnerabile la atacuri informatice şi creşterea necesităţii ca acestea să fie apărate. În aceste condiţii, constatăm că nici cantitatea de informaţii şi nici timpul nu vor mai fi un factor cheie în procesele politice şi militare de luare a deciziilor. Adversarii vor avea, pe timpul situaţiilor conflictuale, acces simultan la cantităţi enorme de informaţii, dar cel care va deţine cele mai precise şi complete informaţii şi va beneficia de un sistem eficient de procesare şi protejare a acestora va fi cel avantajat. Evoluţia evenimentelor ultimilor ani, demonstrează cu certitudine că asistăm la materializarea unui nou tip de agresiune, a unui nou tip de război, un război invizibil ale cărui caracteristici şi forme de manifestare subtile şi eficiente depăşesc cu mult pe cele tradiţionale, clasice. Mai mult, războiul informaţional este destul de ieftin în comparaţie cu alte tipuri de războaie, permiţând statelor dezvoltate, precum şi grupărilor teroriste interesate, să achiziţioneze capabilităţi în acest domeniu şi să le folosească potrivit scopurilor propuse.

Principalele trăsături ale războiului informaţional se desprind din natura sa deosebit de complexă:

Dificultatea precizării adversarilor; Absenţa unor frontiere de natură geografică şi/sau temporale; Multitudinea de ţinte; Lipsa unor metode rapide de remediere a consecinţelor pe care le

generează; Utilizarea unei tehnologii relativ simple, ieftine şi larg răspândite; Dificultatea stabilirii unor responsabilităţi clare şi precise privind

managementul domeniului; Costurile relativ scăzute ale derulării operaţiilor informaţionale în

raport cu rezultatele ce se pot obţine; Posibilităţile sporite de manipulare; Ştergerea deosebirilor dintre nivelurile de comandă.

Războiul informaţional urmăreşte evitarea conflictelor convenţionale, a producerii de victime şi pagube, prin utilizarea acestor noi mijloace aflate la graniţa dintre starea convenţională de război şi starea convenţională de pace. Războiul informaţional vizează structuri ale domeniului politic, economic, social sau militar, nu doar pentru a le distruge sau paraliza, ci mai ales pentru a le influenţa procesele decizionale. Astfel, se face trecerea de la stadiul de violenţă organizată la stadiul de influenţare ostilă.

35

Tehnologiile Erei Informaţionale vor revoluţiona complet modul de ducere a acţiunilor militare şi vor schimba fizionomia conflictelor/războaielor. Cel mai semnificativ avantaj în mijloacele de ducere a războiului va decurge din cantitatea, calitatea, gradul înalt de prelucrare şi modul de folosire a informaţiilor.

2.3. Războiul letal şi războiul neletal

Considerăm că ,tehnologia militară, privită prin prisma stadiul actual de dezvoltare, şi-a câştigat fără drept de apel statutul de factor determinant şi indispensabil în desfăşurarea războiului modern . Este evident că înalta tehnologie va permite şi va impune strategia acţiunilor rapide, strategia acţiunilor speciale şi strategia totală sau integrală. În aceeaşi măsură, mijloacele perfecţionate vor facilita strategiile de descurajare, strategiile coercitive, strategiile punitive, strategiile parţiale, strategiile de influenţare, de impunere sau de ameninţare.14

Sistemele de arme au evoluat şi continuă să evolueze pe trei mari coordonate15:

- sisteme de arme de distrugere globală, îndeosebi cele ce ţin de ADM (Arme de Distrugere în Masă);

- sisteme de arme de mare precizie, bazate pe tehnologia informaţiei (IT) şi pe high-tech, care conduc la strategia războiului bazat pe reţea;

- sistemele de arme neconvenţionale, care participă efectiv la generarea, cât şi la materializarea unui nou tip de strategie, strategia războiului continuu.

În principiu, sistemele de arme se pot clasifica în: Sisteme de arme letale, din care fac parte:- sistemele armelor de distrugere în masă;- sistemele armelor de precizie (armele inteligente);- sitemele armelor bazate pe lasere, amplificarea undelor şi pe acţiunea

letală a acestora;- sistemele de arme geofizice; Sistemele de arme non-letale, din care fac parte:- sistemele de arme de influenţare mediatică, informaţională şi

psihologică;-sistemele de arme bazate pe folosirea unor substanţe psihotrope şi

halucinogene;- sistemele de arme bazate pe acţiuni neletale în spectrul undelor şi

bioundelor;- sistemele de arme geofizice cu acţiuni neletale (modificarea mediului);dezastruos.

14 Gl. dr. Mircea Mureşan, Gl.br. (r) dr. Gheorghe Văduva, „Războiul Viitorului – Viitorul Războiului”, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004.15 Ibidem.

36

Unul dintre cele mai revoluţionare sisteme de arme neconvenţionale este reprezentat de programul HAARP (High-Frequency Active Auroral Research Program = Program de Cercetare asupra Frecvenţelor Înalte Boreale Active) iniţiat în anul 1993 de către Statele Unite ale Americii. Este un program de cercetări asupra ionosferei, pentru a se stabili comportamentul ozonului, azotului si ionilor respectivi la bombardamentele radiaţiei solare şi cosmice şi la emisiunea de radiaţii de înaltă frecvenţă de pe pământ. Undele de înaltă frecvenţă sunt cele cuprinse între 3 şi 30 MHz, utilizate de avioane, nave şi diferite programe internaţionale. HAARP pare a fi un emiţător de unde radio. Dar un emiţător al cărui sistem de antene este capabil să concentreze o rază asupra unei ţinte foarte mici, cu o putere exprimată în gigawaţi. HAARP poate realiza amplificarea undei radio de 1,7 milioane de ori.

La ora actuală, există numeroase teorii privind nu atât cercetările oficiale, ale căror rezultate pot fi urmărite inclusiv pe Internet, cât mai ales obiectivele ascunse sau care nu se spun ale acestui sistem ce se anunţă a avea performanţe cu totul ieşite din comun. Dacă teoria se va transforma în practică, sistemul HAARP va revoluţiona complet arta militară, în general, şi strategia, în special, întrucât este (sau poate fi) primul sistem neconvenţional de arme de valoare universală şi cosmică. El depăşeşte ceea ce se ştie despre arta confruntării şi se poate constitui într-o armă care îşi ia „muniţiile” din cosmos şi din surse de energie.

În momentul de faţă HAARP este privit ca: armă cu energie dirijată; sistem de comunicaţii pentru submarine; mijloc de îmbunătăţire a comunicaţiilor inter-sateliţi; generator de raze X pentru planetă; mijloc de a crea blackouts-uri electrice; armă de război electronic; transmisie de putere fără fir după procedeul Tesla; mijloc capabil să creeze explozii comparabile cu cele nucleare (deci armă geofizică); armă capabilă să modifice climatul; armă care poate altera undele cerebrale şi controla gândirea.

HAARP proiectează periodic (pentru cercetare) în ionosferă (în partea dinspre pământ a acesteia – în prezent, până pe la aproximativ 60-80 km) un fascicul de unde de înaltă frecvenţă (HF) pentru a studia comportamentul acestui strat protector, mai ales modalităţile de amplificare a energiei, dar nu numai. Un astfel de bombardament cu HF are ca efect crearea unei oglinzi virtuale uriaşe care acţionează ca o antenă de emisie. Ea va remite frecvenţe foarte joase, ELF (extremely low frequency) spre pământ, care creează un fel de „cuptor cu microunde uriaş” într-un loc anume al ionosferei. Acest „cuptor” poate distruge, în fracţiuni de secundă, tot ce intră în el.

În figura următoare (fig.2) se poate observa această “oglindă” precum şi traiectoria undelor de înaltă şi joasă frecvenţă:

37

Fig. 3 Traiectoria fasciculului de unde de înaltă frecvenţă a instalaţiei HARP

De asemenea, se pot crea lentile în ionosferă care să concentreze energia în locul voit şi la momentul dorit. În acelaşi timp, un astfel de emiţător, poate să controleze şi să distrugă rapid orice sistem de comunicaţii, de dirijare a rachetelor şi aviaţiei, a navelor şi grupărilor de forţe.

Ascunderea sub apă sau sub pământ a armamentelor, resurselor şi altor mijloace nu va mai fi posibilă, pentru că acestea nu vor mai fi nici mascate, nici protejate. Nu vor mai exista baze subterane secrete care să nu poată fi descoperite şi lovite. Orice rachetă va fi lovită, oriunde s-ar afla, pe submarine, pe sol, în subsol, în mişcare, în siloz, în stratosferă sau în cosmos.

Cine va reuşi să controleze straturile superioare ale atmosferei şi cosmosul îşi va impune, fără îndoială, politica şi interesele, desigur, printr-o strategie neconvenţională adecvată. Aşa s-ar părea la prima vedere şi de aici numeroasele temeri în legătură cu sistemul HAARP.

Totuşi, oricât de puternic ar fi, HAARP nu poate influenţa ionosfera, decât secvenţial şi pentru foarte scurt timp. Nu se poate, deci, afirma că HAARP, prin emisiunea de unde HF (High-Frequency - care nu este continuă, ci doar secvenţială), ar „ataca” ionosfera dinspre pământ, obligând-o să lupte pe două fronturi, chiar penetrând-o. Dar dacă HAARP şi alte emiţătoare puternice de HF se vor înmulţi, s-ar putea ca efectele să fie dezastruase.

HAARP ar putea fi însă o armă climatică foarte puternică, foarte periculoasă şi foarte eficientă. Unii aruncă deja vina unora dintre catastrofele meteorologice şi pe seama HAARP. Este, totuşi, prea devreme să se vorbească despre aşa ceva. Nu este însă exclus să se studieze şi astfel de variante. Este posibil ca, din punct de vedere meteorologic, să se poată influenţa anumite suprafeţe sau zone strict limitate.

În prezent, Programul de Cercetare asupra Frecvenţelor Înalte Boreale Active reprezintă doar un deziderat, însă concretizarea şi finalizarea acestui

38

program vor reprezenta, cu certitudine, apogeul tehnologic al războiului viitorului.

2.4. Războiul paralel

Inamicul este un sistem de sine stătător! Aceasta este premisa care stă la baza acestui nou tip de război-paralel.

Deşi conceptul este relativ nou, originile sale datează încă de pe vremea lui Clausewitz, a cărui organizare teoretică generală a inamicului se făcea pe cinci componente esenţiale, astfel: forţele armate combatante (la periferie); masa de oameni care nu sunt combatanţi direcţi; infrastructura de transport (care să asigure la timp toate cele necesare trupelor); lucrurile esenţiale, necesare ducerii luptei; mecanismul de conducere şi de control, al întregului sistem.

Acestea sunt “cele cinci inele”16 sistemului inamic. În această clasificare, întregul sistem şi fiecare inel în parte, conţine în interiorul său “noduri cheie” sau “centre de gravitate”.

Specialiştii militari consideră că o operaţie organizată si coordonată, spre a fi realizată simultan împotriva tuturor nodurilor cheie din sistem şi în fiecare inel în parte, reprezintă esenţa unei noi forme de campanie militară. Se apreciază că spaţiul aerian este mediul care se pretează cel mai bine pentru realizarea acestui nou gen de operaţii. Aviaţia este singura în măsură să ducă un astfel de război ale cărui principale caracteristici sunt:

• acţiunile au drept scop lovirea centrelor de greutate, a punctelor cheie;• anihilarea centrelor de comandă şi control, precum şi reducerea

capacităţii de refacere a adversarului în urma acţiunii-şoc sunt prioritare;• simultaneitatea loviturilor la toate nivelurile artei militare, pe întreaga

adâncime a teatrului de operaţii, asupra obiectivelor de importanţă deosebită în economia războiului;

• prezenţa şocului şi a derutei;• se axează pe anihilarea prioritară a centrelor de comandă şi control, pe

reducerea capacităţii de refacere a adversarului în urma acţiunii-şoc.Pe măsură ce războiul informaţional a devenit o noţiune fără de care nu

poate fi conceput războiul modern, John Warden, unul dintre teoreticienii de frunte ai domeniului militar american, atribuie şi o dimensiune informaţională, psihologică acestui efort conjugat, care este războiul paralel. Analistul susţine, pe bună dreptate că, indiferent de ceea ce fac sau ceea ce pot face armele şi armamentele în plan fizic, ele sunt totodată şi “informaţii”, fiind capabile să transmită “mesaje” sau “înţelesuri”.

Anihilarea sau paralizarea capacităţilor de luptă şi a sistemului militar advers, reprezintă obiectivul şi efectul deliberat al campaniilor aeriene.

16 Cf. Colonel Warden, Air Theory for the Twenty-first Century, 1994, p. 326-331.

39

Dacă obiectivul vizat este paralizat, scopul războiului paralel, de a reduce sau de a anihila brusc şi simultan întregul sistem inamic, în aşa fel încât acesta să intre în stare de şoc, este atins.

Angajarea simultană a centrelor de greutate împiedică refacerea sau revenirea din şoc, energia de care dispune sistemul este insuficientă şi nu este posibilă repunerea în stare de funcţionare. În acest fel atacul executat împotriva centrelor de greutate trebuie executat nu doar în paralel sau în acelaşi timp, ci cu “hiper-viteză”. Prin natura lor, forţele terestre şi forţele maritime nu pot realiza acest deziderat legat de puterea de reacţie. Exepţie fac situaţiile în care marina ar utiliza forţele sale aeriene. Rezultă aşadar, că forţele aeriene sunt singurele forţe capabile să poarte un război paralel, cu o viteză mare, adică cu un ritm adecvat “hiper-războiului”.

Atacul devine astfel, o serie paralelă (masivă) de operaţii integrate şi sincronizate, realizându-se o mare mobilitate şi o mare putere distructivă, pe întreaga întindere a teatrului de operaţii, cu intenţia de a provoca colapsul rapid pentru puterea militară a inamicului şi pentru a zdrobi dorinţa de luptă a acestuia.

Realizarea unui astfel de atac prin operaţii simultane, paralele, cu o mare mobilitate şi cu un grad ridicat de letalitate, precum şi capacitatea de a menţine un ritm rapid al operaţiilor au drept consecinţă înfrângerea rapidă a inamicului.

Unul dintre cele mai important avantaje ale războiului paralel este faptul că cel care recurge la acest model de război, obţine în final acelaşi efect ca şi atunci când ar fi angajat o campanie clasică (în serie), însă cu forţe mult mai reduse sub aspect numeric. Bineînţeles că, revenind la ideea potrivit căreia doar aviaţia este capabilă să poarte un astfel de război, cel care recurge la războiul paralel va trebui să deţină o puternică forţă aeriană.

Timpul necesar pentru ducerea războiului paralel şi atingerea obiectivului strategic este fără îndoială mai mic decât în situaţia unei angajări de tip serie. Timpul necesar câştigării unui război paralel, este timpul minim necesar lovirii şi anihilării concomitente a tuturor celor cinci inele, spre deosebire de războiul serie, când în mod evident, timpul final era suma timpilor necesari învingerii fiecărui inel în parte.

Sub aspect financiar este posibil ca şi costurile să fie mai mici, însă datele de referinţă nu sunt relevante, deoarece au în vedere costurile unor campanii duse de state sau coaliţii de state foarte puternice, împotriva unor armate mult mai mici, mai slab dotate şi mai puţin motivate.

Punctul forte al strategiei cumulative, în cazul războiului paralel dus cu mijloace convenţionale, constă în aceea că îşi propune să anihileze sau să elimine rapid capacitatea militară a oricărui stat inamic de a duce un război.

40

Sunt câteva elemente care trebuie luate în calcul pentru analiza riguroasă a modului în care poate fi pus în practică conceptul de război paralel17:

- realizarea condiţiei de simultaneitate este posibilă doar dacă ne raportăm nu la un moment, ci la o plajă de timp, care poate fi mai largă sau mai îngustă;

- este neglijată evoluţia sistemului sau organismului advers;- se acordă atenţie insuficientă echipamentelor şi mijloacelor de luptă;- se neglijează probabilitatea producerii pagubelor post-atac;- se porneşte de la ipoteza că “informaţia este elementul care menţine

“cele cinci inele” împreună, că aceasta reprezintă singurul “liant” pentru elementele sistemului;

- într-o lume bazată pe informaţii, spaţiul devine atipic totuşi pentru aceste gen de campanie aeriană.

Pentru ca puterea aeriană să fie efectivă, este necesar să se realizeze superioritatea aeriană şi controlul spaţiului aerian. Pentru a realiza superioritatea aeriană, apărarea antiaeriană a inamicului trebuie să fie înfrântă, înşelată sau suprimată. În acest fel, chiar dacă atacul iniţial violent a fost îndreptat asupra unor ţinte dintr-o altă categorie, prima prioritate din cadrul unei campanii aeriene o reprezintă eliminarea sau reducerea capacităţii de apărare antiaeriană a inamicului.

Un adversar inteligent va ataca şi va înfrânge strategia oponentului chiar înainte de a se declara starea de ostilitate.

În aceeaşi idee, şi anume în scopul căştigării unui război paralel, există necesitatea analizării adversarului în legătură cu modul în care organismul său se va masca, se va adapta, se va autotransforma şi dacă nu cumva atacatorul va fi el însuşi atacat. Adversarul care intenţionează să câştige războiul paralel, va căuta să anticipeze posibila scădere a nivelului sau energetic, în urma unui atac. În acest caz, un adversar viclean atacat, va alege un răspuns asimetric şi imprevizibil la un atac şi nu un răspuns simetric şi previzibil.

Dacă de exemplu, producţia de energie electrică scade în urma unui atac, adversarul poate să răspundă pentru inducerea în eroare, prin închiderea întenţionată a tuturor surselor vizibile de curent electric. Aceste manevre fac foarte dificilă evaluarea pierderilor.

Considerăm că teoria războiului paralel este departe de a fi fundamentată şi finalizată şi va constitui încă multă vreme subiect de controverse pentru strategii militari.

17 Gl. Lt. Dr. Bădălan, Eugen (coordonator), “Concepte strategice şi operative de actualitate”, Centrul Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2004, p. 93.

41

2.5. Războiul în spectru complet

Dominaţia în spectru complet, reprezintă abilitatea unor forţe armate, care operează singure sau împreună cu aliaţii, de a învinge orice adversar şi de a controla sau stăpâni pe deplin orice situaţie, de-a lungul întregului spectru al operaţiilor militare.18

Mai mult decât atât, dominaţia în spectru complet înseamnă în mod imperios că forţele respective sunt în măsură să desfăşoare operaţii prompte, susţinute şi sincronizate cu diverse combinaţii de forţe proiectate pentru situaţii specifice şi cu acces deplin, respectiv libertate de a opera în toate domeniile – cosmic, naval, terestru, aerian şi informaţional.

În cazul războiului în spectru complet, forţa întrunită urmăreşte îndeplinirea scopului său primordial – victoria în acelaşi timp cu obţinerea succesului de-a lungul întregului spectru al operaţiilor militare, bineînţeles toate acestea realizându-se cu costuri şi dificultăţi. În pofida celor mai intense eforturi întreprinse pentru reducerea numărului de victime, realitatea teatrelor de război a demonstrat că orice conflict produce victime, iar această axiomă va fi valabilă şi în cazul unei forţe care a realizat sau a atins acel nivel de dominaţie în spectru complet.

În momentul de faţă, SUA este singura forţă capabilă să poarte un război în spectru complet. Forţele armate întrunite ale SUA, pot fi dislocate oriunde pe Terra, pentru a apăra sau a impune interesele proprii. Spre exemplu, Forţa Întrunită 2020 a SUA va căuta să încline balanţa în favoarea sa, urmărind, pe de o parte – realizarea unei stări superpozitive, fără fricţiuni în cadrul trupelor proprii, iar pe de altă parte – amplificarea la maximum posibil a stresului, stărilor conflictuale interne şi altor fricţiuni în cadrul trupelor adverse, prin folosirea capabilităţilor care vor fi enumerate în continuare. Cu alte cuvinte, Forţa Întrunită 2020 a SUA, care este pe cale să realizeze dominaţia în spectru complet va învinge în orice război al viitorului – cu toate acestea, nu trebuie să ne aşteptăm că acel război din viitor va fi uşor sau fără pierderi.

Procesul de creare a forţei întrunite a viitorului trebuie să fie flexibil – pentru a se putea adapta rapid la schimbările din mediul strategic şi la adaptările continue ale inamicilor potenţiali, să profite de noile tehnologii şi să acorde o atenţie deosebită variaţiilor şi schimbărilor din toate mediile. Sursa acestei flexibilităţi este sinergia competenţelor esenţiale ale categoriilor şi tipurilor de forţe luate individual, care vor fi integrate într-o echipă întrunită.

Pentru realizarea acestor deziderate Forţa Întrunită 2020 se bazează pe următorii factori-cheie:

manevra dominantă; superioritatea informaţională; protecţia completă a forţelor;

18 Cf. Joint Vision 2020 / US Armed Forces (conform Viziunii Întrunite 2020 a forţelor armate ale SUA).

42

inovarea sau perfecţionarea permanent; executarea focului şi desfăşurarea acţiunilor militare cu o deosebită

acurateţe şi precizie; susţinerea logistică permanentă, oportună şi în volum complet.Manevra dominantă – este abilitatea forţelor întrunite de a câştiga

avantaje poziţionale cu o viteză decisivă şi ritm operaţional devastator, în vederea îndeplinirii misiunilor militare încredinţate. Dispersate pe o arie foarte largă, forţele aeriene, terestre, navale, infanteria marină, forţele speciale şi cele spaţiale, capabile să cumuleze şi să concentreze energia forţelor şi efectele focului în funcţie de nevoi, fie pentru operaţii de luptă, fie pentru operaţiile de stabilitate şi sprijin, vor menţine permanent avantajul de-a lungul întregului spectru al operaţiilor militare, prin aplicarea următoarelor capabilităţi: informaţii, inducerea în eroare şi derutarea completă a adversarului, executarea focului şi desfăşurarea acţiunilor militare cu o deosebită acurateţe şi precizie, mobilitatea şi contramobilitatea.

Forţa întrunită capabilă să execute manevre dominante va poseda o viteză, o rapiditate şi o usurinţă de neegalat în dislocarea şi redislocarea forţelor proiectate, din locaţii dispersate pe o arie foarte largă, în scopul realizării obiectivelor operaţionale în mod rapid şi decisiv. Angajarea manevrei dominante poate conduce direct la îndeplinirea obiectivelor operaţionale, dar poate de asemenea, facilita angajarea (antrenarea în operaţie) a celorlalte concepte operaţionale.

Spre exemplu, manevra dominantă poate fi angajată pentru a obliga forţele inamice să părăsească poziţiile unde acestea stăteau mascate, astfel încât ele să poată fi distruse prin acţiuni de luptă şi foc executate ferm şi precis.

Totodată, superioritatea informaţională va sprijini şi favoriza desfăşurarea manevrei dominante prin crearea în paralel a condiţiilor favorabile pentru: o planificare coerentă şi adaptabilă; coordonarea unităţilor dispersate pe arii foarte vaste; primirea oportună a feedback-ului referitor la situaţia capacităţii de luptă, locaţia şi activităţile în derulare ale unităţilor subordonate; anticiparea cursului acţiunilor, care să conducă la îndeplinirea misiunii.

Capabilitatea de a concentra rapid energia forţelor şi efectele sistemelor de armamente ale forţelor dispersate va permite comandantului forţei întrunite să stabilească şi să deţină controlul spaţiului de luptă, la momentul şi locul oportun. Pe de altă parte, această abilitate de a câştiga un avantaj poziţional permite comandantului să angajeze puterea de luptă decisivă, care îl va forţa pe adversar să reacţioneze de pe o poziţie dezavantajoasă sau să abandoneze lupta. În alte situaţii, aceasta permite forţei să ocupe poziţiile cheie pentru a controla cursul acţiunilor şi a minimaliza efectele provocate de adversar sau să reacţioneze decisiv dacă acţiunile ostile ale adversarului sunt declanşate şi cresc în amplitudine şi intensitate.

43

Dincolo de prezenţa fizică reală a forţei, manevra dominantă ceează un impact în minţile oponenţilor şi a altor persoane din zona respectivă de operaţii. De exemplu, pe timpul unui conflict militar, absenţa sau prezenţa anticipată a unei forţe decisive poate determina inamicul să se predea după opunerea unei rezistenţe minime. Pe timpul unei misiuni de menţinere a păcii, aceasta ar putea furniza o bună motivaţie pentru negocieri de bună credinţă sau să prevină instigarea la turbulenţe civile. Pentru a realiza un asemenea impact, comandantul va folosi operaţiile de informaţii ca un multiplicator al forţei, făcând puterea de luptă la dispoziţie, vizibilă în mod evident, fără a fi nevoie de mutarea fizică a unor elemente ale forţei.

Superioritatea informaţională este acea capabilitate de a colecta, procesa şi distribui un curs fluent, neîntrerupt de informaţii în cadrul forţelor proprii, concomitent cu exploatarea sau întârzierea, întreruperea, distrugerea abilităţii adversarului de a face acelaşi lucru.

Protecţia completă a forţelor – este abilitatea forţei întrunite de a-şi proteja personalul său şi mijloacele necesare pentru a executa în mod decisiv misiunile încredinţate. Protecţia completă a forţelor este realizată prin selectarea şi aplicarea la toate eşaloanele a măsurilor active şi pasive proiectate anticipat, în cadrul domeniilor aerian, terestru, maritim, spaţial şi informaţional, de-a lungul întregului spectru al operaţiilor militare, cu un nivel de risc acceptabil.

Militarii proprii, ceilalţi militari aliaţi şi mijloacele nemilitare necesare pentru desfăşurarea cu succes deplin a operaţiilor trebuie să fie protejaţi, indiferent de locul unde acţionează – de la dislocarea în teatrul de operaţii, continuând cu activităţile desfăşurate în cadrul teatrului de operaţii până la redislocarea în ţară.

Protecţia completă a forţelor se manifestă atunci când forţa întrunită poate să-şi îndeplinească misiunea în mod decisiv cu un grad acceptabil de risc atât în domeniul fizic cât si în cel informaţional.

Capabilitatea pentru protecţia completă a forţelor încorporează un întreg ansamblu de acţiuni, atât de luptă cât şi altele decât cele de luptă, care sunt facilitate de superioritatea informaţională în cadrul operaţiilor ofensive şi defensive. Aceasta se va baza pe măsuri defensive active şi pasive, incluzând: apărarea împotriva rachetelor a teatrului de operaţii si posibil apărarea limitată împotriva rachetelor a teritoriului propriu; contramăsuri ofensive; proceduri de securitate; măsuri antiterorism; un amplificat proces de colectare a informaţiilor despre agresor şi evaluarea acestora; pregătirea pentru situaţii de urgenţă; un sistem foarte avansat de avertizare oportună privind toate aspectele securităţii trupelor; nu în ultimul rând strategii de angajare prin preluarea iniţiativei. Pe lângă acestea, protecţia completă a forţelor se va extinde dincolo de vecinătatea imediată a teatrului de operaţii propriu-zis, pentru a se asigura protecţia spatelui, a structurilor de logistică si a capabilităţilor cheie dispuse în alte locuri.

44

Atâta timp cât se vor aplica măsurile de protecţie specifice operaţiilor respective, comandanţii vor evalua şi vor gestiona riscul într-o manieră integratoare şi atotcuprinzătoare, asigurând astfel un nivel adecvat al siguranţei, compatibil cu celelalte obiective ale misiunii şi care este asigurat pentru toate mijloacele.

Inovarea sau perfecţionarea permanentă, în cea mai simplă formă a sa, este o combinaţie de noi “echipamente” sau “structuri militare” cu noi “modalităţi” de a îndeplini misiunile. În realitate, ea poate să rezulte din folosirea unor echipamente, materiale sau tehnologii complet noi, sau recombinarea imaginativă a celor vechi în modalităţi noi, sau ceva între variantele prezentate anterior. În cazul armatei SUA, inovarea, aşa cum este tratată în cadrul lucrării “Viziunea Întrunită 2020”, creează o viziune pentru integrarea doctrinelor, tacticilor, instuirii, activităţilor de sprijin şi tehnologiei de vârf în noi capabilităţi operaţionale.

În scopul realizării dominaţiei în spectru complet “Viziunea Întrunită 2020” furnizează un cadru conceptual pentru viitoarele operaţii, care se bazează pe un sistem de comandă-control şi de culegere şi exploatare a informaţiilor mult îmbunătăţit, care poate fi asigurat prin superioritatea informaţională.

Există patru capabilităţi (sau concepte operaţionale) care constituie esenţa conceptului de dominaţie în spectru complet 19: manevra dominantă, executarea focului şi desfăşurarea acţiunilor militare cu o deosebită acurateţe şi precizie, protecţia completă a forţelor şi bineînţeles susţinerea logistică permanentă, oportună şi în volum complet.

Executarea focului şi desfăşurarea acţiunilor militare cu o deosebită acurateţe şi precizie – reprezintă abilitatea forţelor întrunite de a localiza, cerceta, discerne şi urmări obiectivele sau ţintele; de a selecta, organiza şi folosi sistemele cele mai adecvate; de a produce efectele dorite; de a evalua rezultatele tuturor acţiunilor întreprinse; de a reangaja forţele şi sistemele necesare cu viteză decisivă şi într-un ritm operaţional devastator, în funcţie de ceea ce este nevoie în orice moment şi loc din teatrul de operaţii, de-a lungul întregului spectru al operaţiilor militare.

Caracteristica crucială a angajării precise a luptei (executarea focului şi desfăşurarea acţiunilor militare cu o deosebită acurateţe şi precizie) este conexiunea dintre senzori, sistemele de lovire a ţintelor şi efectele produse pe câmpul de luptă. În cadrul forţei întrunite a viitorului, această conexiune va avea loc între toate categoriile şi tipurile de forţe şi va încorpora de asemenea, capabilităţile adecvate ale partenerilor multinaţionali sau interagenţii, în funcţie de contextul respectiv.

Sistemul de comunicare digital, în care fiecare echipaj dispune de minicomputere cu o hartă a câmpului de luptă, furnizată de sateliţi reprezintă

19 Gl. Lt. Dr. Bădălan, Eugen (coordonator), “Concepte strategice şi operative de actualitate”, Centrul Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2004, p. 93.

45

o necesitate în panoplia războiului letal. Prin apăsarea pe o icoană albastră, comandanţii pot localiza poziţia inamicului în orice moment, informaţiile fiind transmise instantaneu soldaţilor. Practic, comandanţii îşi vor coordona trupele pe ecran şi îşi vor lichida inamicii exact ca în jocurile de calculator.

Fig.4 Sistemele de luptă viitoare

Conceptul angajării luptei cu precizie se extinde mult dincolo de lovirea cu precizie a unei ţinte cu ajutorul mijloacelor explozive. Superioritatea informaţională va întări capabilitatea comandantului forţei întrunite de a înţelege situaţia, de a determina efectele dorite, de a selecta cusul de acţiune optim, respectiv pentru forţele din subordine, de a-l transpune în practică, apoi de a evalua cu exactitate efectele acelor acţiuni şi eventual de a reangaja forţele în luptă, dacă este necesar, reducând pe cât posibil distrugerile colaterale.

Pe timpul conflictului, comandantul va folosi angajarea luptei cu precizie pentru a obţine efectele letale sau neletale necesare realizării integrale a obiectivelor campaniei militare respective.

Această acţiune ar putea include distrugerea unei ţinte folosind forţele convenţionale, introducând în dispozitivul adversarului o echipă operaţională specială, sau chiar executarea unei operaţii psihologice complexe. În alte cazuri, angajarea luptei cu precizie poate fi folosită pentru a facilita manevra dominantă şi lupta apropiată decisivă. De asemenea, se pot angaja armele necinetice, în mod special în sfera operaţiilor de informaţii unde ţintele ar putea fi lideri cheie ai inamicului, diverse subunităţi sau opinia populaţiei ţării adverse.

În situaţiile altele dacât cele de luptă, activităţile de angajare cu precizie a operaţiei se vor concentra în mod firesc pe acţiuni neletale.

46

Indiferent de aplicarea sa în operaţii de luptă sau altele decât cele de luptă, capabilitatea de angajare cu precizie permite comandantului să modeleze situaţia sau spaţiul de luptă pentru a realiza efectele dorite, concomitent cu reducerea la maxim a riscurilor pentru forţele proprii şi contribuirea la folosirea cea mai eficietă a resurselor.

Susţinerea logistică permanentă, oportună şi în volum complet – abilitatea de a furniza forţei întrunite personalul, echipamentele si proviziile adecvate, la locul potrivit, la momentul potrivit si în cantitatea necesară pentru desfăşurarea cu succes a acţiunilor în cadrul oricărui tip de operaţie militară, de-a lungul întregului spectru al acestora. Acest lucru va fi posibil printr-un sistem de informaţii tip reţea, care va avea capacitatea de vizionare a tuturor mijloacelor în timp real, ca parte a imaginii operaţionale relevante comune, făcând astfel efectivă conexiunea dintre operatorii de pe câmpul de luptă si logisticienii din cadrul tuturor categoriilor şi tipurilor de forţe, precum şi a agenţiilor de sprijin.

Susţinerea logistică concentrată, va furniza capabilitatea militară necesară pentru asigurarea livrării echipamentelor, proviziilor şi personalului adecvate în cantităţile corecte, în locul şi la timpul oportun pentru a sprijini obiectivele operaţionale. Aceasta va rezulta din îmbunătăţiri revoluţionare în sistemele de informaţii, inovaţii în cadrul structurilor organizatorice, reproiectarea proceselor şi evoluţii în tehnologiile de transport.

De asemenea, susţinerea logistică concentrată, va conecta efectiv toate funcţiile logistice cu unităţile prin intermediul sistemelor informatice avansate, care integrează vizionarea tuturor mijloacelor în timp real cu imaginea operaţională relevantă comună. Aceste sisteme vor încorpora mijloace mult îmbunătăţite de sprijin a deciziei, care vor optimiza automat nivelul analizei, planificării şi anticipării solicitărilor luptătorului.

Viteza, capacitatea şi eficienţa mereu în creştere a sistemelor de transport avansate vor îmbunătăţi pe viitor dislocarea, distribuţia si susţinerea.

Rezultatul pentru forţa întrunită a viitorului va fi o legătură mult îmbunătăţită între operaţii si logistică, care se va transpune în livrarea mijloacelor şi materialelor necesare luptătorului într-un anumit timp, care va fi mereu foarte precis.

Această eficacitate şi eficienţă operaţională mult îmbunătăţită, combinată cu încrederea din ce în ce mai accentuată a luptătorului în aceste noi capacităţi, vor reduce semnificativ cerinţele de susţinere şi vulnerabilitatea liniilor logistice de comunicaţii şi în acelaşi timp vor duce la reajustarea si reducerea implicită a cantităţii personalului şi mijloacelor necesare în acest domeniu.

2.6. Terorismul-un nou tip de război

47

În lumea contemporană, nu există o definiţie universal acceptată a terorismului şi nici a cauzelor care îl generează. Dreptul internaţional nici nu l-a codificat în studii, convenţii sau tratate. Acest lucru nici nu este posibil atâta timp cât, în marile centre de putere ale lumii, pentru fenomenul terorist, tot mai ameninţător la scară globală, nu se admite nicio justificare. Aceasta nu înseamnă că nu s-au făcut sau nu se fac încercări de definire a terorismului.

Terorismul poate fi considerat un nou tip de război. Din această perspectivă constatăm că, în cadrul societăţilor hiperdezvoltate, războiul nu mai poate exercita funcţiile pe care le-ar fi avut altădată. Războiul la care asistăm în aceste zile între ţara cea mai dezvoltată, S.U.A. şi grupurile de terorişti musulmani, pune faţă în faţă două lumi diametral opuse. Una superdezvoltată, deschisă, care nu mai are nevoie, teoretic cel puţin, de niciun fel de „copil al războiului", şi una ermetic închisă. Între cele două lumi, războiul se manifestă ca o reacţie chimică ireversibilă – înspre lumea necivilizată, unde se produc pagube materiale şi umane însemnate, unde viaţa şi omul nu contează, actul sinucigaş fiind ridicat la rang de eroism, de sfinţenie. De cealaltă parte, răzbat durerea şi groaza…

Preşedintele SUA George W. Bush declara referitor la terorism:„ Astăzi, Alianţa se confruntă cu un inamic, care a cauzat moartea multor

oameni nevinovaţi în New York şi în Madrid. Teroriştii urăsc toate valorile pe care le apără Alianţa. Ei dispreţuiesc libertatea, se tem de unitatea noastră şi caută să ne dezbine. Nu vor reuşi. Nu vom ceda niciodată în faţa violenţei”20

Pentru a înţelege mai bine efectul terorismului asupra întregii lumi vom prezenta în continuare câteva dintre cele mai importante acte de terorism din ultimii ani.

În 1993 a avut loc un atentat cu un automobil capcană, parcat în parcarea subterană de la Word Trade Center. Au murit 6 persoane iar 1.042 au fost rănite.

În Japonia, în martie 1995, cultul Aum Shinri Kyo a împrăştiat conţinutul a două containere în metroul din Tokyo. Gazul Sarin din containere a ucis 12 persoane şi mai mult de 5.000 de persoane au fost internate.

În Oklahoma a avut loc o explozie în clădirea F.B.I. în aprilie 1995. Atentatul s-a soldat cu 168 de morţi şi câteva sute de răniţi.

În 1997 a avut loc atentatul de la Luxor, Egipt. Un comando alcătuit clin 5 turişti islamişti a omorât 50 de turişti şi 4 egipteni. Atentatorii au mutilat oribil 20 de persoane după care le-au omorât.

Cea mai răsunătoare luare de ostatici este cea iniţiată de comando-ul Tupac Amaru, compus din 20 de luptători, în 1997, la Lima în Peru, la reşedinţa ambasadorului Japoniei. Dintr-un număr iniţial de 400 de persoane reţinute care participau la recepţia cu prilejul zilei împăratului Japoniei, în final au fost reţinuţi 72 de ostatici timp de 126 de zile. Teroriştii au cerut în

20 Observatorul Militar, nr. 14/15, 7 Apr. 2004

48

schimbul celor 72 de ostatici eliberarea de către guvernul peruan a 442 de activişti ai grupării Tupac Amaru deţinuţi în închisori. Salvarea celor 72 de ostatici s-a făcut prin intervenţia în foită a armatei peruane, condusă chiar de preşedintele Fujimori, folosindu-se un tunel săpat special sub locuinţa ambasadorului. Un ostatic a fost ucis în timpul intervenţiei.

Al-Qaeda a atacat World Trade Center şi Pentagonul în data de 11 septembrie 2001. 19 terorişti au deturnat 4 avioane civile. Ambele turnuri World Trade Center au fost distruse. Departamentul de Apărare situat în Pentagon a fost distrus. Al patrulea avion s-a prăbuşit în Pennsylvania. Se presupune că ţinta era Washington, Casa Albă. Atacul a fost soldat cu peste 3.000 de victime, oameni din peste 60 de ţări ale lumii, majoritatea americani şi britanici.

Tot în 2003 au avut loc multiple atacuri teroriste în Istambul. Atentatele au avut loc în faţa a două sinagogi, soldate cu 23 de morţi şi peste 300 de răniţi, şi la consulatul britanic şi banca engleză HSBC, fiind revendicate de Al Qaeda şi Frontul Islamic al Marelui Orient.

În 11 martie 2004, în trei gări din capitala Spaniei, Madrid, au avut loc mai multe atentate cu bombă. Potrivit ministrului de interne, cel puţin 190 de persoane şi-au pierdut viaţa (printre care şi 16 români) iar 1.900 au fost răniţi. Două explozii puternice au avut loc în momentul în care trenul intra în staţia Atocha, din centrul capitalei. Alte două explozii s-au auzit cam în acelaşi timp în alte două gări din capitală. Atacurile au loc cu două zile înainte de alegerile generale din Spania. Un purtător de cuvânt al guvernului a pus atentatele pe seama mişcării separatiste basce ETA. Dar liderul partidului basc separatist Batasuna, care e scos în afara legii şi care are legături cu ETA, a spus că refuză să creadă că ETA poartă răspunderea atacurilor. Au fost decretate trei zile de doliu, iar partidele politice şi-au suspendat campania în vederea alegerilor ce urmau.

În data de 7 iulie 2005 la Londra în Marea Britanie, au murit 37 de persoane şi 45 de persoane au fost grav rănite în urma unei serii de şase explozii în trenurile şi staţiile de metrou şi la bordul unui autobuz în Londra, Regatul Unit. O persoană a murit mai târziu la spital. 300 de persoane au suferit răni minore. Întregul sistem de transport în comun şi reţelele de telefonie mobilă au fost paralizate. Incidente au fost semnalate în staţiile Aldgate, Edgware Road, King's Cross, Old Street şi Russell Square. Prima explozie a avut loc la ora locală 08:49 pe linia metropolitană în staţia Liverpool Street. 45 de minute mai târziu, oficialii metroului londonez au anunţat că a avut loc o a doua explozie, la o altă staţie de metrou. Poliţia londoneză a precizat ulterior că au mai avut loc şi alte explozii în mai multe staţii şi că transportul subteran a fost suspendat. La ora locală 10:20 au apărut relatări despre explozia unui autobuz în centrul oraşului, iar Scotland Yard a confirmat existenţa unei explozii la bordul unui autobuz în apropiere de Tavistock Square.

49

Acestea au fost doar câteva dintre cele mai importante atacuri teroriste care au avut loc de-a lungul timpului.

Concluzionăm că, în faţa acestor dramatice statistici, urmările terorismului pot fi cu uşurinţă comparate cu cele ale unui război. În panoplia războiului modern, terorismul îşi găseşte, deci, cu uşurinţă loc.

50

Capitolul IIIPREGĂTIREA ARMATEI ÎN VEDEREA DUCERII

RĂZBOIULUI MODERN

“Cu cât mai multă sudoare pe câmpul de instrucţie, cu atât mai puţin sânge pe câmpul de luptă”

Napoleon Bonaparte

3.1. Locul şi rolul armatelor moderne

Fără doar şi poate, fizionomia războiului modern a avut, are şi cu siguranţă va avea repercusiuni şi asupra modului de pregătire a armatelor. Acestea, dealtfel, joacă un rol foarte important pe scena conflictelor armate moderne. Interdependenţa între aceste două elemente este evidentă şi, realizarea ei pleacă de la identificarea locului şi rolului pe care armatele moderne le au în acest fenomen.

„Apariţia unui nou complex de riscuri la adresa stabilităţii şi păcii în arealul Euro-Atlantic, inclusiv agresiunea, conflictele etnice, dezastrele economice, colapsul politic şi proliferarea armelor de distrugere în masă”21- sunt doar o parte din motivele care au determinat o regândirea a strategiilor de securitate precum şi a locului pe care armatele moderne îl ocupă în contextul realităţii contemporane.

Din punct de vedere doctrinar, rolul oricărei armate rămâne acela de a apăra integritatea teritorială, suveranitatea, independenţa şi populaţia unui stat în cazul ameninţărilor externe şi nu numai.

Din punct de vedere al contextului de securitate internaţional, dar şi din prisma Alianţei Nord Atlantice, sarcina de a asigura securitatea prin apărare colectivă a rămas neschimbată. Cu toate acestea, datorită schimbărilor semnificative ale mediului de securitate armatele moderne au trebuit să-şi asume noi roluri cum ar fi: gestionarea situaţiilor extreme din anumite zone de conflict, impunerea şi menţinerea păcii, creşterea capacităţii şi abilităţii de desfăşurare a forţelor în timp scurt.

Conform Politicii Europene de Securitate şi Apărare, armatele ţărilor membre UE au atribuţii şi îndeplinesc un rol important în: apărarea teritorială UE, garantarea păcii în UE, intervenţie în caz de catastrofă în Europa, apărarea drepturilor omului, efectuarea de misiuni umanitare, intervenţie în caz de conflicte la frontierele UE, repatrierea europenilor din zonele de conflict, intervenţie în caz de catastrofă în afara UE, participarea la misiuni de menţinere a păcii, apărarea intereselor economice ale UE, intervenţie atunci când sunt conflicte în alte regiuni, participarea la misiuni de pace fără acordul 21 Declaraţia comună a şefilor de state şi guverne din NATO la Summit-ul de la Washington, Apr.1999

51

ONU etc. În graficul următor e prezentată importanţa acestor roluri ale armatelor în rândul populaţiei civile.

Grafic nr.1 Rolul armatei în ţările membre ale Uniunii Europene

Armatele moderne trebuie să fie complet adaptate la noile cerinţe ale războiului, un exemplu în acest sens fiind implementarea conceptului militar de „Combined Joint Task Forces”(CJTFs). Şefii de state şi de guverne ale ţărilor membre au adoptat acest concept pentru a adapta structurile Alianţei la schimbările din mediul european de securitate. Se consideră că ameninţarea războiului, ca urmare a existenţei NATO s-a diminuat considerabil şi că atenţia trebuie îndreptată mai mult pe procese de menţinere a păcii, prevenirea conflictelor de orice fel şi gestionarea crizelor. Acest lucru nu înseamnă scoaterea totală din ecuaţie a posibilităţii ducerii unui război şi ,în consecinţă, unul dintre rolurile armatelor moderne va rămâne acela de pregătire în vederea unei astfel de posibilităţi, dar acest lucru va fi analizat în subcapitolul următor. Lupta împotriva terorismului internaţional tot mai accentuat şi mai ameninţător rămâne cea mai mare provocare a acestui secol. Ameninţarea globală pe care o reprezintă terorismul în prezent, nevoia de cooperare şi unitate în lupta antiteroristă au fost subliniate în nenumărate rânduri de către preşedintele SUA, George W. Bush.

La 2 aprilie 2004, la Bruxelles, s-a reunit Consiliul pentru Organizaţia Atlanticului de Nord. Pe fondul evenimentelor tragice care au avut loc la Madrid precum şi a atacurilor din Irak, şi Afghanistan s-a pus un accent deosebit pe necesitatea întăririi contribuţiei NATO la lupta împotriva terorismului din întreaga lume. „Suntem hotărâţi să luptăm împreună oricât va fi necesar, împotriva acestui flagel care pune în pericol valorile sub semnul cărora ne-am reunit: în special, libertatea bazată pe principiile democraţiei,

52

libertatea individului şi statului de drept. Alianţa asigură o dimensiune transatlantică esenţială în lupta împotriva terorismului, care necesită cea mai strânsă cooperare între Europa şi America de Nord.”22 , se arată în declaraţia cu privire la terorism, elaborată şi semnată de miniştrii de Externe, în adul sesiunii Consiliului Nord-Atlantic.

S-a făcut apel la implementarea Rezoluţiei 1373, a Consiliului de Securitate al ONU, cu privire la „lupta împotriva terorismului pe cât mai multe fronturi”, prin mijloacele politice, economice, diplomatice şi chiar şi militare.

Având în vedere locul şi rolul armatei, apreciem că o direcţie principală a acţiunilor acestora în vederea îndeplinirii misiunilor o reprezintă formarea şi specializarea personalului militar.

3.2. Pregătirea armatei

Dinamismul şi complexitatea care caracterizează în zilele noastre situaţia politico-militară a fiecărui stat, dar şi conflictele armate contemporane au impus trasarea unor noi direcţii de pregătire a armatelor în vederea ducerii războiului modern. Pregătirea armatei, cuprinde două componente principale: formarea şi perfecţionarea militarilor de profesie, prin sistemul învăţământului militar şi pregătirea pentru luptă (instruirea) a structurilor militare.23

3.2.1. Formarea şi perfecţionarea militarilor de profesie

Societatea contemporană şi deschiderile viitoare ale acesteia, ne arată astăzi, poate mai mult ca oricând, iminenta transformare a învăţământului militar sub amprenta secolului XXI.

La noi în ţară, învăţământul militar este învăţământ de stat, parte integrantă a sistemului naţional de învăţământ, şi cuprinde: învăţământ liceal, învăţământ postliceal(pentru formarea maiştrilor militari şi subofiţerilor), învăţământ universitar pentru formarea ofiţerilor şi învăţământ postuniversitar. Învăţământul militar are rolul de a asigura pregătirea specifică a personalului militar în vederea asigurării îndeplinirii misiunilor ce îi revin acestei structuri, respectiv apărarea teritoriului naţional şi al alianţei.24

O analiză pertinentă a cadrului în care se desfăşoară formarea şi perfecţionarea militarilor de profesie(în special a ofiţerilor) conduce la identificarea unor factori care îl individualizează:

Cadrul legislativImportanţa educaţiei şi a cooperării educaţionale în dezvoltarea şi

consolidarea societăţilor stabile, democratice şi pacifiste este universal 22 Observatorul Militar, nr.13, 31 Mar.2004, „Declaraţia contra terorismului”-Bruxelles23 www.man.ro/stategiamilitară/concepţiade pregătire/html.24 Doctrina Instruirii Forţelor Armate, Bucureşti, 2003

53

recunoscută. Declaraţia de la Sorbona(25 mai 1998) pune în prim plan rolul central al universităţilor în dezvoltarea dimensiunilor culturale europene.

Instituţiile europene de învăţământ superior, inclusiv, cele militare, au acceptat provocarea de a juca un rol important în construirea Spaţiului European de Învăţământ Superior, ca şi în aplicarea principiilor stipulate în Bologna Charta Universitatum(1988). Obiectivul principal al Programului de la Bologna este de a creşte competitivitatea internaţională a sistemelor europene de învăţământ superior, vitalitatea şi eficienţa oricărei civilizaţii putând fi măsurată prin modul în care cultura sa atrage alte ţări.

Cerinţele spaţiului de luptă modernNoile solicitări ale câmpului de luptă ridică în faţa luptătorului modern

următoarele cerinţe: de ordin fizic şi psihic(rezistenţă la efort fizic şi psihic îndelungat); de ordin intelectual şi cultural(capacitate dezvoltată de memorare şi

prelucrare a informaţiilor, gândire logică şi rapidă); de ordin moral-volitiv(mentalitate şi atitudine de învingător, curaj,

onoare, spirit de sacrificiu etc.).Noile provocări ale spaţiului de luptă viitor îşi pun amprenta şi asupra

ofiţerului modern, care dincolo de aceste calităţi ale luptătorului trebuie să deţină şi altele, cel puţin tot la fel de importante, specifice liderului militar.

Participanţii la operaţii vor fi obligaţi să se adapteze continuu noilor provocări sub presiunea noilor cerinţe ale spaţiului de luptă modern. Instituţiile de învăţământ vor trebui să aibă în vedere modificarea conţinuturilor în funcţie de caracteristicile noilor operaţii militare şi formarea abilităţii absolvenţilor de a se adapta permanent în funcţie de condiţiile contextuale, astfel încât aceştia să deţină o pregătire adecvată care să le permită gestionarea cu succes a situaţiilor limită în condiţii de pace, criză sau război.

Misiuni specifice situaţiilor de pace şi crizăMisiunile pentru care armata este solicitată, reprezintă un reper

important în procesul de formare a militarilor(a ofiţerilor în special), în selectarea şi implementarea conţinuturilor educaţionale astfel încât acestea să asigure înzestrarea absolvenţilor cu acele abilităţi cognitive, practic-aplicative şi afective care să le permită îndeplinirea cu succes a sarcinilor. Factorii decizionali trebuie să aibă un înalt nivel de pregătire profesională în conformitate cu specificul activităţilor pe care le vor îndeplini. Prin urmare, conţinutul,dar şi structura procesului formativ sunt condiţionate într-o foarte mare măsură şi de aceste misiuni.

Politica de pregătire a militarilor de carieră în toate ţările membre NATO se bazează pe aceiaşi piloni ai curriculei universitare:

1. pregătirea academică;2. pregătirea fizică;

54

3. pregătirea militară.În unul din studiile de caz de la sfârşitul acestei lucrări am analizat

problematica pilonilor curriculei, în exemple concrete, în diferite instituţii de învăţământ militar superior din câteva ţări membre NATO.

În concluzie, observăm că, formarea şi perfecţionarea militarilor de carieră(în special a ofiţerilor) are la bază sistemul de învăţământ militar în a cărui identitate se regăsesc şi cei trei piloni ai arhitecturii curriculare utilizaţi în pregătirea tuturor armatelor moderne.

3.2.2. Instruirea(pregătirea pentru luptă) structurilor militare

Pregătirea pentru luptă a structurilor militare ocupă un rol deosebit de important în apanajul pregătirii armatei în vederea ducerii războiului modern.

Pregătirea forţelor reprezintă procesul prin care toate resursele umane, materiale şi financiare se transformă în capacitate operaţională – ocupă locul central în constituirea şi menţinerea armatei, aptă să satisfacă interesele militare ale statului. Instruirea militară este activitatea desfăşurată de armată pentru realizarea capacităţii personalului/forţelor pentru a îndeplini atribuţiile/misiunile specifice, folosind echipamentele militare din dotare.

Instrucţia este o activitate cu caracter predominant practic–aplicativ şi cuprinde totalitatea acţiunilor întreprinse pentru formarea, dezvoltarea şi menţinerea deprinderilor individuale şi colective, necesare îndeplinirii sarcinilor/misiunilor. Prin instrucţie se cultivă, de asemenea, spiritul de luptă şi virtuţile militare şi se realizează coeziunea structurilor militare, elemente esenţiale pentru capacitatea forţelor de a răspunde şi acţiona eficient pe câmpul de luptă modern.

Exerciţiile constituie o componentă aparte a instruirii şi au ca obiectiv evaluarea nivelului capacităţii operaţionale a structurilor militare. Prin evaluarea internă şi externă se apreciază nivelul de instrucţie al unei structuri la sfârşitul unor etape/module de instrucţie, se stabilesc măsurile pentru menţinerea acestuia în parametrii proiectaţi, precum şi pentru verificarea prin repetiţia finală, înainte de introducerea forţelor în teatrul de operaţii. Structurile de operaţii pot determina, prin exerciţii, în ce măsură forţele din subordine sunt capabile să îndeplinească misiunile pentru care s-au pregătit. Exerciţiile sunt deci, în esenţă, o activitate complexă de instruire, desfăşurată în condiţii cât mai apropiate realităţii spaţiului de luptă integrat. Acestea presupun întrunirea – într-o viziune unitară şi continuă – a mai multor cerinţe esenţiale, necesare pentru îndeplinirea misiunii. De aceea, au ca scop general perfecţionarea deprinderilor elementelor de comandă şi ale forţelor pentru îndeplinirea misiunilor.

Scopul, caracteristicile de bază şi eşalonul care le efectuează sunt câteva criterii după care exerciţiile pot fi grupate pe tipuri. Comandanţii structurilor

55

militare şi eşaloanele superioare decid care tip de exerciţiu trebuie efectuat pentru îndeplinirea cerinţelor de instrucţie ale unei anumite misiuni sau, în funcţie de situaţie, pot concepe un nou tip de exerciţiu. Ca exemplu, în cazul ţării noastre, durata, numărul, nivelul şi periodicitatea acestora se stabilesc în conformitate cu "Normele privind instrucţia în Forţele Terestre" (ediţia 2006) şi se planifică şi desfăşoară în conformitate cu Programele de Instrucţie pentru Misiuni, specifice fiecărei structuri şi cu "Concepţia evaluării instrucţiei colective în Armata României".

Principalele tipuri de exerciţii pentru subunităţile din forţele terestre, şi nu numai, sunt STX (Situation Training Exercises/ Exerciţii de rezolvare a unei situaţii tactice) şi FTX (Field Trainning Exercises/ Exerciţii de antrenament în teren).

STX-urile au drept caracteristici următoarele:• sunt de mică amploare şi concepute pentru a exersa o misiune

colectivă sau un grup de misiuni conexe prin practică;• au ca scop antrenarea efectivelor subunităţilor pentru rezolvarea unor

situaţii ce pot să apară pe câmpul de luptă;• au un caracter preponderent practic-aplicativ, urmărind perfecţionarea

deprinderilor colective;• stau la baza pregătirii exerciţiilor de mai mare amploare;• sunt flexibile în concepere şi organizare;• includ, în afară de activităţi pentru dezvoltarea deprinderilor, misiuni

pentru comandanţi şi misiuni pentru militari;FTX-urile au conţinuturi specifice următoarele:• se execută cu participarea întregului personal al structurii;• au ca scop instruirea comandanţilor de companii, de plutoane pentru

îndeplinirea misiunilor;• se desfăşoară în condiţiile existenţei "adversarului" în teren;• integrează toate funcţiile luptei (cercetarea, comanda şi controlul,

manevra, folosirea focului, logistica şi protecţia forţei).Prin instrucţie, se realizează transpunerea în practică a ceea ce s-a

planificat, începând cu eşalonul cel mai mic şi este o activitate descentralizată. Fiecare individ şi structură militară învaţă şi exersează cum să acţioneze în câmpul tactic, îşi formează şi îşi dezvoltă deprinderile necesare îndeplinirii atribuţiilor şi misiunilor, realizându-se călirea fizică şi psihică în condiţii apropiate acţiunilor reale şi coeziunea subunităţilor. Instrucţia se execută cu respectarea strictă a principiului succesiunii "de la simplu la complex", acordându-se timp suficient pentru o înţelegere şi exersare, fără să se treacă la o nouă activitate până când obiectivele celei în curs nu au fost atinse.

Pentru creşterea eficienţei procesului de instruire, pe timpul executării exerciţiilor trebuie respectate următoarele cerinţe:

- cunoaşterea şi respectarea prevederilor doctrinelor pentru operaţii;

56

- cunoaşterea caracteristicilor câmpului de luptă şi antrenarea în condiţii cât mai apropriate de cele reale;

- atingerea performanţelor stabilite;- asigurarea şi consumarea resurselor aşa cum au fost planificate;- realizarea unei siguranţe maxime a personalului şi echipamentelor şi

protejarea mediului.Din perspectiva războiului modern şi a pregătirii armatelor pentru starea

de beligeranţă, instrucţia care se desfăşoară de către categoriile de forţe are la bază procesul de simulare, care integrează şi exerciţiile tactice descrise anterior. E foarte greu, dacă nu chiar imposibil, pentru o structură militară să-şi ducă la bun sfârşit misiunea atâta timp cât nu a fost instruită corespunzător şi/sau suficient pentru tipul de misiune pe care-l execută în teatrul de război. Plecând de la premisa că „cu cât mai multă transpiraţie pe terenul de instrucţie cu atât mai puţin sânge pe câmpul de luptă” instruirea structurilor militare devine un proces complex care se realizează pe categorii de forţe conform metodologiei de desfăşurare a instrucţie specifice fiecărei arme/categorii de forţe dar şi întunit în cazul exerciţiilor întrunite de tip joint. Folosirea simulărilor şi a simulatoarelor, deşi nu redă în totalitate aspectele reale ale războiului modern, pot fi foarte folositoare. Marele avantaj al folosirii acestei modalităţi de pregătire pentru luptă, constă în economisirea considerabilă a resursei financiare.

Există 3 categorii de simulări conform schemei următoare:

Fig. 5 Tipurile de simulare folosite în pregătirea armatelor moderne

Simularea reală- implică oameni care operează sisteme reale; cel mai bun exemplu în acest sens sunt aplicaţiile şi exerciţiile tactice în care se folosesc armamentul şi tehnica din dotare,

57

SIMULARE

VIRTUAL

CONSTRUCTIVREAL

Simularea virtuală-implică oameni care operează sisteme simulate; poate cel mai evident tip de simulare datorită folosirii în totalitate a simulatoarelor.

Simularea constructivă- ansambu de modele şi simulări care implică simularea oamenilor care operează sisteme simulate; este o simulare complexă care implică elemente atât din simularea reală cât şi din cea virtuală; aplicaţii pe hartă, folosirea programelor de simulare etc.

În concluzie, instruirea structurilor militare are o deosebită importanţă în apanajul pregătirii armatelor, iar această instruire trebuie să se facă în concordaţă cu cerinţele realităţii contemporane a câmpului de luptă modern.

3.3. Strategii privind pregătirea

În fundamentarea strategiilor privind pregătirea, foarte importantă devine concepţia cu privire la ceea ce este şi poate să facă omul şi societatea şi cu atât mai mult pentru învăţământul militar universitar, ce este şi trebuie să fie armata şi ofiţerul, ca slujitor cel mai de preţ al acesteia. Dacă se consideră că aspectele cunoscute la un moment dat, rămân o problemă perenă, atunci şi strategia didactică nu poate decât să rămână încremenită din perspectiva metodelor şi mijloacelor inactuale, poate frumoase şi atrăgătoare, dar tot mai îndepărtate de acţiunea umană în general, de cea militară în special, care cunosc de fapt, un amplu şi profund proces de transformare.25

În zilele noastre, postmodernismul şi-a croit un drum tot mai evident în pregătirea militarilor de carieră. Acesta reprezintă doctrina negării tiparului, cenzurii, stereotupului, permanenţei, certitudinii, cauzalităţii. Este o doctrină a negării societăţii moderne şi a exceselor ei: imoralitatea, agresivitatea, aliniearea(înstrăinarea), violenţa, intoleranţa. Din această doctrină s-a conturat un model teoretic, o nouă ordine socială, morală, deontologică, estetică, educaţionlă, în care să domine valorile: libertatea, toleranţa, altruismul, originalitatea, performanţa, interculturalitatea.

Teoria pedagogică tradiţională-în sens istoric, clasică-în sens istoric şi axiologic, şi modernă nu se află complet descoperită în faţa atacurilor modelelor de analiză critică post-modernistă. Teoria pedagogică a operat şi operează cu paradigme idealizate, cu proiecţii abstracte de perfecţiune exprimate în idealuri, scopuri şi obiective. Dominanta ofertelor de idei teoretice şi praxiologice stă la baza acordării sistemului educaţional militar.

Următorul tabel prezintă o diferenţiere între şcoala tradiţională şi cea modernă din perspectiva predării şi a învăţării.

Şcoala Tradiţională Şcoala ModernăMilitarul este privit mai mult ca Militarul devine subiect al procesului

25 Col. prof. univ.dr.Cosma Mircea-Formarea ofiţerului modern. De la realitate la necesitate, Editura Academiei Forţelor Terestre, Sibiu, 2006;

58

obiect al instruirii. instructiv-educativ.Accentul se pune îndeosebi pe

însuşirea cunoştinţelor.Se urmăreşte nu doar achiziţia de

cunoştinţe, ci şi dezvoltarea capacităţilor şi aptitudinilor

educaţilor.Alegerea cunoştinţelor nu se face în

funcţie de repertoriul specific educatului, ci pe baza unui nivel

mediu de cunoştiţe(abordarea nediferenţiată)

În stabilirea obiectivelor se ţine seama de competenţele pe care le

deţine fiecare educat(abordare diferenţiată)

Militarii au în general o idee vagă asupra comportamentului pe care

trebuie să-l însuşească.

Militarii sunt informaţi asupra obiectivelor urmărite şi a modului în

care se va verifica realizarea lor.Militarii nu-şi pot afirma preferinţele

şi deci nu pot alege obiectivul.Militarii au posibilitatea să-şi afirme preferinţele şi să aleagă obiectivul.

Sursele de informare sunt limitate la educator şi manual/curs.

Sursele de informare sunt mutiple.

Instructorul transmite cunoştinţele într-o formă dinainte pregătită, pe care educaţii trebuie să le urmeze.

Educatorul creează condiţii pentru ca educaţii înşişi să descopere şi să-şi

însuşească cunoştinţele, dezvoltându-şi priceperile şi deprinderile.

Metodele utilizate sunt predominant expozitive, verbaliste, livreşti, receptive, şi pasive, bazate pe

memorare şi reproducere.

Sunt frecvent utilizate metode centrate pe acţiune, cercetare, explorare, pe tehnici de muncă intelectuală, de autoinstruire.

O îmbinare slabă a învăţăturii individualizate şi pe grupe.

O bună îmbinare a învăţării individualizate şi pe grupe.

Motivaţie preponderent extrinsecă a învăţăturii.

Motivaţia preponderent intrinsecă a învăţării.

Tabelul 2 Diferenţierea dintre şcoala tradiţională şi cea modernă

Abordarea postmodernă a educaţiei în instituţia militară de învăţământ superior propune modelul proiectării curriculare a sistemului educaţional care implică, comparativ cu modelul tradiţional, trecerea, de la structura de organizare fundamentată pe conţinuturi definite explicit la structura de organizare orientată valoric de obiective şi metodologii explicite şi implicite.

Reperele de analiză post-modernistă sunt însă elemente stimulative pentru reconsiderări şi îmbogăţiri teoretice, pentru soluţii viabile. De altfel, contestările sunt, în general, îndreptăţite. Principalele componente educaţionale vizate a fi regândite, perfecţionate din perspectiva doctrinei postmoderne sunt: strategia educaţională, curriculum, comunicarea

59

educaţională. Dintre acestea, ne vom opri asupra strategiei educaţionale a cărei direcţii în domeniul militar postmodern pot fi:

articularea nivelurilor de educaţie formală, nonformală, informală; consolidarea funcţiilor anticipative(prospective) ale instituţiilor de

învăţământ superior-să prevadă şi să preceadă schimbările sociale; cooperarea şi colaborarea internaţională atât cu instituţii militare cât şi

cu universităţi civile; extinderea învăţării comunitare-devenirea societăţii ca veritabilă

„colectivitate educativă”; extinderea învăţării extraşcolare; democratizarea reală a îvăţământului militar; valorificarea competenţelor, promovarea meritocraţiei; asigurarea libertăţii de gândire; dezvoltarea capacităţilor de schimbare la gândire;

Una dintre cele mai importante strategii privind pregătirea, este strategia Kaizen. Aceasta presupune că tot modul nostru de viaţă organizaţională, adică la locul de muncă în viaţa noastră socială, în viaţa particulară poate deveni obiectul unor eforturi continue pentru îmbunătăţire, ameliorare.

Etimologic, „kaizen” provine din japoneză şi este cunoscut ca ameliorarea continuă în cadrul unei organizaţii de orice tip inclusiv, cea militară de învăţământ superior. Această îmbunătăţire presupune în acest caz, un proces la care participă toţi cei din cadrul instituţiei-personal didactic, cadre militare, salariaţi civili sau studenţi.

Kaizen nu este spectaculoasă ca practică managerială, dar poate aduce rezultate directe şi sigure unei instituţii militare de învăţământ superior. Strategia se bazează pe bun simţ şi cost redus, asigură rezultate sigure, progrese constante. Este o strategie cu risc minim.

În instituţiile militare de învăţământ superior, evaluarea la fiecare semestru a performanţelor conducătorilor(cadre miliatre, personal didactic) ar fi o absurditate. Aceste evaluări semestriale nu ar face decât să întărească o viziune pe termen scurt şi descurajează toată angajarea managerială şi reflexia pe termen lung. Instituţiile militare de învăţământ superior ar putea funcţiona mai bine cu o filosofie şi ştiinţe comune, ce satisfac toate părţile. Mediul militar va fi un mediu interior în care managerii vor putea să opereze. Scopurile comune vor ajuta instituţia miliară de învăţământ superior să traverseze mai uşor perioadele dificile în condiţiile unei misiuni bine definite.

În filosofia Kaizen, managementul are două funcţii: mentenanţa şi optimizarea sistemului.

Mentenanţa se va raporta la activităţile legate de menţinerea standardelor de funcţionare a instituţiei de învăţământ. Cadrele, în funcţia lor de mentenanţă vor distribui sarcini permiţănd întregului personal militar sau civil de a se conforma regulilor învăţământului şi regulamentelor militare.

60

Optimizarea poate fi obţinută printr-o armonizare a strategiei Kaizen cu inovaţia tehnico-ştiinţifică.

3.4. Standardizarea

3.4.1.Definiţia şi oiectivele standardizării

Definirea termenilor generali privind standardizarea, are la bază prevederile ordonanţei OG nr. 39/1998 aprobată prin Legea nr.355/2002 şi S.R. 10000-1 – termeni generali şi definiţii privind standardizarea şi activităţile conexe. Conform acestor acte normative, standardizarea reprezintă „activitatea specifică prin care sunt stabilite, pentru probleme reale sau potenţiale, prevederi destinate unei utilizări comune şi repetate, urmărind obţinerea unui grad optim de ordine într-un context dat”.

În sens larg, standardizarea se referă la „acţiunea de stabilire şi aplicare a unor norme în scopul promovării unor produse, care să îndeplinească concomitent şi la nivel superior, cerinţe funcţionale, tehnologice de protecţie a omului şi a mediului ambiant”26.

Din punct de vedere militar, standardizarea militară a fost definită ca o „activitate specifică Ministerului Apărării care stabileşte, pentru probleme existente sau potenţiale, reglementări şi dispoziţii destinate unei utilizări comune şi repetate în domeniul militar, în vederea obţinerii unui grad optim de organizare, într-un context dat”27.

În cadrul Alianţei Nord Atlantice, standardizarea reprezintă „procesul de dezvoltare a conceptelor, doctrinelor, procedurilor de a obţine şi menţine cele mai eficiente niveluri de compatibilitate, interoperabilitate, interschimbabilitate în domeniul operaţiilor, administrării şi asigurării materiale”28. Referindu-se la relaţia sa strânsă cu interoperabilitatea, standardizarea a fost redefinită, ca reprezentând „procesul de elaborare şi implementare a conceptelor, doctrinelor, procedurilor şi planurilor pentru atingerea şi menţinerea nivelurilor necesare de compatibilitate, interschimbabilitate sau comunalitate în domeniul operaţional, procedural, material, tehnic şi administrativ, în scopul atingerii interoperabilităţii”29.

Analizând definiţiile standardizării militare, considerăm că principalele obiective urmărite sunt:

atingerea nivelului cerut de eficacitate militară în conformitate cu politica Guvernului României, Doctrina Militară şi celelalte documente militare;

26 Standardizare şi interoperabilitate, în Tratat de ştiinţă militară vol III, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare, p. 81627 www.dpa.ro/ams.htm28 AAP-6(U) Glosarul cu termini şi definiţii specifici NATO, Noiembrie 1997, p 15129 Standardizare şi interoperabilitate, în Tratat de ştiinţă militară vol III, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare, p. 823

61

realizarea interoperabilităţii cu forţele NATO în vederea cooperării în cadrul operaţiunilor comune - menţinere a păcii, ajutor umanitar, aplicaţii comune etc. (în conformitate cu politica NATO, standardizarea este cheia pentru realizarea interoperabilităţii);

încurajarea industriei, cercetării şi tehnologiei pentru apărare; sporirea eficienţei procesului de înzestrare a armatei; împiedicarea proliferării materialelor cu destinaţie militară (a părţilor,

componentelor, articolelor); dezvoltarea activităţii de standardizare militară în conformitate cu:

politica statului român în domeniul apărării; strategia Ministerului Apărării Naţionale în domeniile

operaţional, tehnic şi administrativ; principiile de bază ale standardizării recunoscute la nivel

naţional şi internaţional; documentele privind standardizarea militară.

adoptarea cu prioritate a standardelor NATO şi publicaţiilor aliate, în vederea realizării interoperabilităţii cu forţele NATO, precum şi a standardelor ţărilor membre NATO în scopul îmbunătăţirii nivelului calitativ al activităţilor militare şi tehnicii de luptă;

constituirea unei surse, uşor accesibilă factorilor interesaţi, de cunoştinţe şi informaţii despre standardele militare române, publicaţiile şi specificaţiile militare internaţionale;

reprezentarea şi promovarea intereselor militare româneşti în cadrul standardizării militare internaţionale;

sporirea nivelului de confort şi siguranţă al militarilor, şi măsurilor de protejarea mediului.

Concluzionăm, deci, că standardizarea ,în sens larg, stabileşte şi aplică norme în scopul promovării unor produse care să îndeplinească concomitent anumite cerinţe, iar din punct de vedere militar, reprezintă stabilirea unor reglementări şi dispoziţii destinate unor utilizări comune şi repetate, în vederea obţinerii unui grad optim de organizare.

3.4.2. Nivelurile standardizării

În funcţie de gradul de realizare, standardizarea se situează pe mai multe niveluri care determină gradul de interoperabilitate. Acţiunile care se desfăşoară în vederea integrării se impune să fie sistemice, cu obiective operaţionale parţiale bine concretizate şi să se încadreze într-o concepţie de

62

ansamblu clară şi bine fundamentată. Relaţiile dintre nivelurile standardizării sunt de intercondiţionare, iar pe anumite domenii, de determinare.

Cei şapte piloni ai interoperabilităţii, care permit atingerea obiectivului operaţional, sunt: C3 (comanda, controlul, coordonarea); logistica; instruirea; terminologia; înzestrarea; tactica; doctrina. Nivelul de standardizare în toate aceste şapte domenii determină gradul de interoperabilitate atins pe parcursul operaţiunilor multinaţionale. Standardizarea permite consolidarea tuturor acestor piloni şi reprezintă un element-cheie în realizarea interoperabilităţii.

În funcţie de gradul de realizare, standardizarea se situează pe trei niveluri, şi anume:

compatibilitatea: este cel mai scăzut nivel al standardizării şi defineşte situaţia în care conceptele, principiile, echipamentele, procedeele, serviciile etc. pot fi utilizate împreună pentru realizarea unui scop comun, fără a se produce interacţiuni inacceptabile (blocaje, perturbări etc.);

interschimbabilitatea: este un nivel extins al standardizării şi defineşte situaţia în care echipamentele, procedeele, serviciile etc. pot fi utilizate unele în locul altora, îndeplinindu-se aceleaşi cerinţe;

comunalitatea: este cel mai înalt nivel al standardizării şi defineşte situaţia în care toate componentele forţei utilizează aceleaşi concepte, principii, echipamente, procedee etc.

Până nu demult, termenul de „interoperabilitate” era asociat cu mai multe interpretări şi avea atribuite înţelesuri diferite, fiind atât unul dintre „nivelurile standardizării, cât şi o măsură a gradului de interacţiune între sistemele C4ISR. Ca şi nivel al standardizării, interoperabilitatea reprezintă „capacitatea părţilor (sistemelor sau forţelor) de a furniza (a susţine) şi a accepta servicii de la alţi parteneri de operaţie, cu posibilitatea de a conlucra efectiv împreună”30, iar ca şi măsură a gradului de interacţiune între sistemele C4ISR, reprezintă „proprietatea sistemelor de comunicaţie şi informaţii de a furniza servicii şi informaţii (sau a le accepta) la/ de la alte sisteme şi de a le utiliza astfel încât acestea să opereze în mod efectiv împreună”31.

Fiecare dintre nivelurile standardizării vizează, potrivit standardelor NATO, concentrarea efortului pe trei domenii importante de lucru: operaţional, material, administrativ. Conform unor specialişti militari de la nivelul AMS(Agenţia Militară de Standardizare) se aproximează că la nivelul Armatei Române, abia în perioada 2010-2015 se va realiza o standardizare concretizată pe interschimbabilitate şi comunalitate32.

Suntem de părere că problemele specifice standardizării nu se rezolvă strict în ordinea ierarhică a nivelurilor, ci ţinându-se seama de corelaţiile

30 Lt. col. Dr. Dumitru ŞERBU – Standardizare - Interoperabilitate, în „Revisat Trupelor de Uscat”, 6/1996, p. 5831 Culegere de termeni, concepte şi noţiuni de referinţă din domeniile politicii militare, securităţii naţionale şi apărării armate, Ministerul Apărării Naţionale, Bucureşti 2000, p. 10632 Col. dr. Marius Târnăcop, Pe când Agenţia Militară de Standardizare?, în „Observatorul militar” nr 4/2003, p. 7

63

dintre ele şi de posibilităţile practice concrete. Un punct de plecare considerăm a fi relaţia dintre standardizare şi interoperabilitate.

3.4.3. Principiile standardizării

Procesul de standardizare militară nu este un scop în sine, el desfăşurându-se în concordanţă cu obiectivele politico-militare ale României şi, în special, cu Strategia de Securitate Naţională şi Strategia Militară a României.

A elabora standarde presupune a găsi cea mai bună modalitate de manifestare a unei activităţi. Pentru a respecta obiectivitatea, transparenţa, caracterul lor voluntar, şi imparţialitatea standardelor, neurmărind interesele nimănui, ci având ca principal obiectiv îmbunătăţirea calităţii vieţii sau desfăşurării, în condiţii optime, a unor activităţi, s-au elaborat principiile procesului de standardizare, idei directoare ce trebuie respectate, tocmai pentru a beneficia întru totul de avantajele acestora.

Ca elemente de ordin conceptual, principiile care fundamentează activitatea de standardizare definesc regulile care proiectează coloana vertebrală a acestei activităţi. Fiind adevăruri generale, ele au un caracter imperativ şi prin urmare trebuie desfăşurat în spiritul conţinuturilor standardelor, fără a leza în vreun fel caracteristicile acestora.

Fiind un proces complex, procesul de standardizare la nivel naţional comportă respectarea unor principii, şi anume33:

a) elaborarea şi aprobarea standardelor naţionale pe baza consensului părţilor interesate;

b) transparenţă şi disponibilitate publică;c) reprezentarea intereselor publice;d) caracterul voluntar al participării la activităţile de standardizare

naţională şi al aplicării standardelor naţionale;e) accesul liber la elaborarea standardelor naţionale pentru toate părţile

interesate;f) independenţă faţă de orice posibil interes specific predominant ;g) respectarea regulilor standardizării europene şi internaţionale ;h) dezvoltarea standardizării naţionale în corelare cu evoluţia legislaţiei.Având drept reper principiile standardizării naţionale s-au elaborat

principiile standardizării militare. Acestea sunt: voluntarismul, responsabilitatea naţională, terminologia şi armonizarea.

a)Voluntarismul decurge din caracterul voluntar al standardizării, din participarea voluntară a factorilor interesaţi atât din Ministerul Apărării Naţionale, cât şi din afara acestuia, în procesul de elaborare/ revizuire a standardelor militare nesecrete. Din punct de vedere juridic NATO nu va

33 Ordonanţa Guvernului OG nr. 39/1998 privind activitatea de standardizare naţională în România – aprobată prin Legea nr.355/2002), art. nr 4

64

impune Acordurile de Standardizare, însă, în calitatea de membru deplin, avem obligaţia morală de a face acele demersuri necesare pentru a ne putea alinia la nivelul armatelor occidentale şi pentru a convinge că aria de securitate şi stabilitate se va extinde substanţial spre sud-estul continentului.

b)Responsabilitatea naţionalăActivitatea de standardizare desfăşurată în cadrul Ministerului Apărării

Naţionale trebuie armonizată cu cea desfăşurată la nivel naţional, prin urmare înzestrarea forţelor şi logistica acestora reprezintă responsabilitate naţională. Domeniile de interes comun al specialiştilor militari şi civili sunt: comunicaţiile; tehnologia informaţiilor; carburanţi, lubrifianţi; echipament aeronautic; explozibili, instalaţii electrice; simboluri grafice şi documentaţie în domeniul electrotehnic, logistic, geodezic şi geografic.

c)Terminologia Terminologia militară este un sector extrem de complex prin diversitate,

specializare şi, nu în ultimul rând, prin dificultate, iar NATO are reglementări precise în acest domeniu. În ceea ce priveşte procesul de standardizare militară, pentru a atinge obiectivele propuse, cunoaşterea şi utilizarea terminologiei comune este esenţială pentru evitarea confuziei şi a neînţelegerilor.

d) ArmonizareaProcesul de standardizare militară, în general, desfăşurat în amploarea

lui, trebuie să urmărească armonizarea cu activităţile procesului de planificare a apărării, urmărind promovarea rezultatelor consolidate ale ştiinţei şi tehnologiei, ţinând însă seama de gradul de dezvoltare a economiei naţionale.

Beneficiind de caracterul lor voluntar, se pot folosi standarde elaborate în alte domenii ale vieţii sociale a căror arie de aplicabilitate poate fi extinsă şi în domeniul militar (spre exemplu cele folosite de aviaţia civilă sau în domeniul navigaţiei maritime).

Respectarea principiilor standardizării militare constituie premisele desfăşurării procesului la parametrii optimi, culminând cu atingerea obiectivelor propuse – implementarea standardelor militare NATO în Armata României.

Importanţa standardizării instrucţiei este o condiţie fără de care nu se poate vorbi de interoperabilitate, şi cum ea stă la baza existenţei unei alianţe precum NATO, devine indispensabilă în contextul îndeplinirii misiunilor încredinţate. Standardizarea instrucţiei se realizează atât în plan conceptual, deci al doctrinelor, manualelor, instrucţiunilor, etc., cât şi în cel al execuţiei (tehnologiile de instruire, baza materială a instrucţiei, resursele, etc.). Scopul final al acestei activităţi este creşterea eficacităţii operaţionale a marilor unităţi şi unităţilor Armatei României prin realizarea/ îmbunătăţirea treptată a

65

interoperabilităţii, atât în plan intern cât şi cu armatele statelor membre NATO.

Considerăm că prin standardizare se elimină o serie de neajunsuri ale sistemului actual de pregătire pentru luptă a militarilor şi a subunităţilor, se reduce volumul documentelor de planificare pe care trebuie să le îndeplinească zilnic sau periodic comandanţii de subunităţi şi se elimină într-o mare măsură aprecierea subiectivă a pregătirii pentru luptă oferind instructorilor posibilitatea de a cunoaşte în orice moment nivelul instruirii, individului şi subunităţii.

66

Capitolul IV

ASPECTE SPECIFICE PRIVIND ANGAJAREA ARMATEI ROMÂNE ÎN RĂZBOIUL MODERN

Noile conflicte militare au scos în evidenţă noi concepţii şi orientări în ceea ce priveşte desfăşurarea acţiunilor militare care sunt caracterizate prin complexitate, mobilitate, dinamism, folosirea unor tehnologii înalte şi a unor forţe profesionalizate în totalitate , acţiuni integrate ale tuturor categoriilor de forţe şi specialităţi militare.

În opinia noastră, viitorul e rezervat luptei precise, eficiente şi selective astfel încât adversarul să fie lovit exact cât şi unde trebuie, pentru a se declara înfrânt într-un timp cât mai scurt, şi cu pierderi cât mai reduse.

Dezvoltarea fără precedent a tehnologiei îi va facilita celui care o posedă învingerea adversarului cu mijloace net superioare şi fără a se ajunge la contact direct, la folosirea forţelor terestre şi la suferirea de pierderi şi materiale. Se va urmări, deci, obţinerea unei victorii decisive prin cunoaştere, dominare, anticipare, luptă inteligentă, avantaj tehnologic, eficienţă maximă şi presiuni politico-diplomatice internaţionale continue.

În acest context şi din prisma noilor cerinţe ale războiului modern, România, va trebui, fără doar şi poate să se alinieze la acestea. În subcapitolele care urmează vom încerca să identificăm statutul Armatei României în cadrul organizaţiilor militare din care face parte.

4.1.Statutul României în cadrul organizaţiilor militare

4.1.1. Participarea României la acţiuni NATO

„Actuala arhitectură de securitate euroatlantică reflectă trăsăturile esenţiale ale mediului geopolitic în care se derulează: tranziţia către sistemul internaţional multipolar, competiţia între puteri în spaţiul euroatlantic pentru redistribuirea rolurilor; extinderea NATO; adâncimea integrării în UE; tentativele Federaţiei Ruse de a-şi menţine statutul de mare putere pe arena mondială şi de a ocupa poziţii-cheie în structurile europene de securitate“ . 34

În aceste condiţii, rolul României ca membru NATO devine esenţial, cel puţin pentru zona estică a Europei. La început de secol XXI, România face acum parte dintr-o Alianţă care îşi continuă misiunea fundamentală de apărare colectivă, cu instrumente noi, adaptate noilor riscuri de securitate. Calitatea de membru al Alianţei consolidează capacităţile României de protejare a

34 Cosma, M., Ispas, T., Integrarea României în structurile europene şi euroatlantice, Sibiu, Editura Academiei Forţelor Terestre, 2001, p. 111

67

securităţii sale, într-un mediu în care securitatea naţională înseamnă mai mult decât putere militară sau apărare, înseamnă şi cooperare, valori comune, capacităţi noi, implicare activă a tuturor palierelor societăţii (structuri guvernamentale, societatea civilă).

Principiul fundamental al funcţionării organizaţiei este cel al angajamentului comun şi al cooperarii mutuale între statele suverane în scopul asigurării indivizibilităţii securităţii pentru toţi partenerii. Acest lucru înseamnă o completare a eforturilor naţionale în confruntarea cu provocările la adresa securităţii.

Pentru realizarea obiectivului principal, Organizaţiei Atlanticului de Nord îi sunt stabilite următoarele misiuni fundamentale de securitate, misiuni care, prin prisma aderării, îi revin, bineînţeles, şi României:

să favorizeze un mediu stabil de securitate euroatlantică prin angajarea în rezolvarea disputelor pe cale paşnică;

să se constituie într-un forum de consultări între aliaţi asupra problemelor care aduc atingeri intereselor lor vitale şi pentru coordonarea eforturilor în direcţia contracarării riscurilor şi ameninţărilor comune;

descurajarea şi apărarea împotriva ameninţărilor cu agresiunea la adresa statelor membre conform art. 5 si 6 din Tratatul de la Washington;

pregătirea şi angajarea activă în gestionarea crizelor, inclusiv în desfăşurarea operaţiunilor de răspuns la crize;

lărgirea şi întărirea parteneriatului, cooperării şi dialogului cu celelalte ţări din zona euroatlantică, pentru a mări transparenţa, încrederea reciprocă şi capacitatea pentru acţiuni comune.

Securitatea României, ca stat european, nu poate fi definită şi promovată decât în interiorul NATO şi UE şi în funcţie de politicile specifice ale celor două organizaţii, iar această premisă a fost aplicată încă dinaintea obţinerii calităţii de membru cu drepturi depline al celor două organizaţii. De asemenea, rolul României în plan global, este circumscris noului statut de membru NATO, precum şi unor angajamente şi politici stabilite prin parteneriatele dezvoltate cu alte state, definind modalităţi comune de acţiune şi promovare a unor interese de securitate mutual împărtăşite. Nu în ultimul rând, activarea şi dezvoltarea unor formate subregionale de cooperare în domeniul politic, diplomatic, militar sau economic, dezvoltarea unor proiecte transfrontaliere permit susţinerea politicilor naţionale într-un cadru conjugat de acţiune. Astfel, securitatea naţională a României se defineşte la intersecţia dintre supranaţionalitate, multinaţionalitate şi regionalitate, în aceeasi măsură în care reprezintă o sumă a aspectelor şi proceselor interne statului şi societăţii româneşti. Toate aceste elemente nu fac parte dintr-un proces conjunctural, substanţa acestuia fiind dată de necesitatea adaptării periodice la un complex de cerinţe, valori şi necesităţi naţionale şi internaţionale. De aceea, procesul nu s-a încheiat odată cu integrarea României în NATO si UE, ci a continuat şi va continua la alţi parametri în interiorul acestor organizaţii.

68

Expansiunea operaţională a SUA spre Caucaz şi Eurasia dar şi tendinţa de extensie a NATO şi UE spre est transformă securitatea zonei Mării Negre într-o necesitate. În acest caz, securitatea zonei Mării Negre este direct influenţată de securitatea şi stabilitatea ţărilor riverane, ca şi a unor zone adiacente, precum Moldova şi Caucazul de Sud, transformându-se, astfel, într-o zonă extinsă, a cărei securitate devine parte componentă a celei euro-atlantice. Totodată, proiectele europene de stabilizare a întregii Europe, prin iniţiative democratice, cooperare şi integrare, includ şi zona Extinsă a Mării Negre, amplificându-i astfel apartenenţa la valorile democratice, la economia de piaţă şi la securitatea europeană.35

Primul deceniu al secolului al XXI-lea s-a caracterizat, raportat la zona României, prin producerea unor importante modificări în domeniul echilibrului strategic, înregistrându-se serioase mutaţii în raportul de forţe pe plan militar, şi apărând noi puteri nucleare. Persistă fenomene de instabilitate şi criză la nivel subregional, tendinţe de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state, şi există în zonă, cantităţi impresionante de efective şi armament convenţional, multe aflate în proces de redistribuire între noile state. Toate aceste pericole potenţiale pot scăpa de sub control, devenind surse majore de insecuritate.

Din acest punct de vedere, România se manifestă ca pilon de stabilitate în Europa de Sud-Est. Calitatea ţării noastre de membru al NATO şi al Uniunii Europene (de la 1 ianuarie 2007), precum şi iniţiativele regionale ale României contribuie la consolidarea încrederii statelor din zonă în potenţialul său de a acţiona ca factor de stabilitate în Europa de Sud-Est. Disponibilitatea la dialog cu toate părţile interesate, transparenţa şi cointeresarea statelor din zonă în extinderea colaborării regionale şi abordarea problematicilor de interes în formate multilaterale sunt principalele atu-uri ale României în promovarea încrederii, ca premisă pentru asigurarea în regiune a unui climat de securitate stabil. România este un contributor de securitate, în regiune şi în lume. Derularea procesului de integrare în NATO şi, în viitor, în UE este o dovadă că România a aderat ferm la valorile europene şi euro-atlantice, că şi-a asumat, conştient şi responsabil, un nou profil strategic, afirmându-se ca important furnizor de stabilitate regional şi participant activ la dezvoltarea unor iniţiative zonale. Profilul european şi euro-atlantic al ţării noastre inspiră încredere aliaţilor şi partenerilor în privinţa contribuţiei sale la întărirea păcii şi stabilităţii în zonă şi în lume. Pe de altă parte, acest profil dobândit de România este rezultatul conduitei, coerenţei şi prestanţei demersurilor sale, atât pe plan intern, cât şi extern, ca partener responsabil, eficient şi demn de încredere, capabil să genereze securitate în regiune.

35 Daniel Ene, Întărind securitatea maritimă a Mării Negre, Sofia, 1-3 noiembrie 2005, p.181.

69

Statutul României, de ţară membră NATO, se materializează prin rolurile (aliat, partener, participant activ etc.) pe care aceasta şi le asumă, în mod activ, responsabil şi voluntar.

În esenţă, rolurile asumate de ţara noastră sunt caracterizate prin realism, responsabilitate şi multidimensionalitate.

Realismul este dat de implicarea ţării noastre în acele programe, acţiuni şi activităţi ale NATO, UE, ONU etc. ce vizează stabilitatea, pacea şi securitatea în regiune şi în lume, numai atunci când dispune de resursele umane, materiale şi financiare ce-i permit atingerea obiectivelor stabilite.

Responsabilitatea rezidă în atitudinea de asumare conştientă şi voluntară a unor obligaţii menite să contribuie la menţinerea păcii şi stabilităţii în regiune şi în lume.

Multidimensionalitatea este dată de ansamblul dimensiunilor specifice rolurilor pe care România şi le asumă în domeniul responsabilităţilor sale de membru al Alianţei Nord-Atlantice, al Uniunii Europene şi al altor organizaţii regionale şi internaţionale în ceea ce priveşte securitatea şi stabilitatea din zonă şi din lume.36

Rolul îndeplinit de România în cadrul Alianţei, îmbracă mai multe forme: material, politică, umană, militară, organizatorică, normativă, ştiinţifică, psihosocială, culturală(anexa 14).

România, prin armata sa, îşi asumă un rol activ şi eficient în promovarea valorilor şi obiectivelor Alianţei, participând cu forţe importante la operaţii întrunite şi multinaţionale, sub conducerea NATO sau a coaliţiei la care a consimţit să ia parte. Strategia de transformare a Armatei României reprezintă o modalitate de optimizare, pe de o parte, a funcţiilor instituţiei militare în cadrul apărării naţionale, în contextul generos al apărării colective, şi, pe de altă parte, a rolului şi locului instituţiei noastre în cadrul noii reconfigurări europene şi euro-atlantice a apărării colective. Factorii de decizie politico-militară ai ţării noastre, după o analiză profundă a capabilităţilor reale de care vom putea dispune în următorii ani, au ajuns la concluzia că gradul de credibilitate al Armatei României poate consta în asigurarea simultană a apărării teritoriului naţional şi îndeplinirii angajamentelor asumate faţă de NATO, UE, organizaţii regionale şi coaliţii.37

Alianţa Nord-Atlantică, înfiinţată cu jumătate de secol în urmă, a fost, fără doar şi poate, cea mai reuşită şi mai promiţătoare dintre toate alianţele din istoria omenirii. S-a creat prin NATO o structură militară atât de integrată şi în care interdependenţa dintre forţele armate este atât de profundă încât, chiar dacă oamenii politici din două ţări membre ar decide începerea unui conflict, acesta ar fi practic imposibil din punct de vedere militar.

36 Strategii de apărare şi securitate la frontiera răsăriteană a NATO şi UE, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti, 2006, p 32.

37 Ministerul Apărării Naţionale, Statul Major General, Strategia de transformare a Armatei României, Bucureşti, 2005, p.14

70

În tot acest mecanism de apărare colectivă, România beneficiază de protecţia comună a tuturor membrilor Alianţei. Privilegiul de a fi membru cu drepturi depline impune, însă, şi o serie de obligaţii şi sarcini de care ţara noastră s-a achitat cu brio până acum, dovedindu-şi încă o dată, rolul esenţial pe care-l joacă pe scena ameninţărilor internaţionale actuale .

4.1.2. Rolul Armatei Românie în cadrul UE

a) Politica Europeană de Securitate şi Apărare În politica externă europeană, dimensiunea militară de apărare a început

să prindă contur din ce în ce mai vizibil, în primul rând, prin Tratatul de la Amsterdam, care a pus bazele unei Politici Europene de Securitate Comune (PECS). Proiectul dezvoltării unei politici europene de securitate şi apărare independente a fost lansat în cadrul Consiliului European de la Köln(iune 1999), cu scopul de a completa şi întări capacitatea de acţiune externă a Uniunii, prin dezvoltarea unor capabilităţi civile şi militare pentru prevenirea conflictelor şi gestiune a crizelor. Viziunea centrală a acestui proiect se regăseşte în documentul de strategie de securitate intitulat „ O Europă sigură într-o lume mai bună”.38

Documentul vizează 3 obiective majore: Promovarea unei politici eficiente de prevenire a conflictelor prin

utilizarea tuturor capacităţilor militare şi civile de care dispune UE. Pentru ca Politica de Securitate şi Apărare a Uniunii Europene să devină mai eficace este necesar ca Uniunea Europeană să devină mai activă în urmărirea obiectivelor sale prin mijloace civile sau militare, mai coerentă prin unirea eforturilor şi prin asigurarea unităţii de comandă în caz de criză, mai capabilă prin alocarea unor resurse mai mari, evitarea duplicărilor, coordonarea mai bună a resurselor existente.

Crearea unui climat de securitate în imediata apropriere a Europei prin orientarea demersurilor Uniunii Europene înspre Orientul Mjlociu, Balcani, Caucaz.

Menţinerea ordinii internaţionale prin promovarea multilateralismului efectiv, prin dezvoltarea dreptului internaţional conform Cartei Naţiunilor Unite. Într-o lume caracterizată de globalizare (ameninţări globale, pieţe globale, mijloace mass-media globale), securitatea şi prosperitatea depind de existenţa unui sistem multilateral eficace. De aceea, unul dintre obiectivele Uniunii Europene trebuie să fie dezvoltarea unei societăţi internaţionale puternice, caracterizate de existenţa unor instituţii internaţionale eficiente, precum şi de existenţa unei ordini internaţionale bazate pe respectarea legilor, în primul rând a principiilor înscrise în Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. Calitatea societăţii internaţionale depinde de calitatea guvernelor ce o compun.

38 Luciana Alexandra Ghica, Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, Bucureşti, 2006

71

PESA(Politica Externă de Securitate şi Apărare), a cunoscut o evoluţie graduală, ajungându-se la crearea unor Forţe Europene de Reacţie Rapidă, destinate intervenţiei în cazul unor situaţii de criză, pentru menţinerea păcii sau prevenirea conflictelor.

În vederea eliminării deficienţelor identificate în planul operaţionalizării dimensiunii de securitate şi apărare la nivelul UE, în iulie 2004 a fost adoptată decizia privind înfiinţarea Agenţiei Europene de Apărare (EDA). Misiunile principale ale acestei structuri sunt legate de elaborarea şi implementarea unei abordări globale asupra procesului de dezvoltare.

În 2005, UE a preluat pentru un an operaţiunile din Bosnia şi Herţegovina, efectuate anterior sub conducerea NATO. În general însă, în politica sa externă, Uniunea Europeană urmăreşte promovarea principiilor multilateralismului şi rezolvarea paşnică a conflictelor şi cooperarea internaţională.

b) Poziţia României faţă de PESAÎn Documentul de poziţie a României, referitor la Politica Externă şi de

Securitate Comună, se arăta că: „România este pregătită să accepte şi să aplice acquis-ul în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comune (PESC) a Uniunii Europene (UE). Structurile necesare transpunerii acesteia în practică au fost create, iar politica externă şi de securitate a României se bazează pe aceleaşi principii şi are aceeaşi orientare cu cea promovată de Uniunea Europeană”. România estimează că nu va avea dificultăţi în transpunerea în practică a acquis-ului în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comune şi va urmări şi implementa cerinţele ulterioare ale acquis-ului în domeniul PESC.39

Formele şi mijloacele uzitate de România pentru implicarea în PESA pot fi multiple: consultări periodice pe probleme ale securităţii europene; participarea la elaborarea deciziilor legate de gestionarea aspectelor militare şi civile ale crizelor; implicarea în activităţile curente ale organismelor UE cu atribuţii în sfera securităţii (Consiliul Afacerilor Generale, Comitetul Politic şi de Securitate, Comitetul Militar, Statul Major, Institutul de Studii de Securitate al UE etc); participarea la sesiunile Adunării UEO, respectiv ale Adunării Interparlamentare de Securitate şi Apărare; participarea la exerciţiile şi operaţiunile de gestionare a crizelor conduse de UE ş.a. Potenţial, din punct de vedere militar, România se poate constitui într-un pilon important al PESA în partea centrală şi sud-estică a continentului european, fapt demonstrat de participarea sa la Forţa Multinaţională de Pace din Sud-Estul Europei (MPSEE), la Brigada Multinaţională cu Capacitate de Luptă Ridicată a Forţelor ONU în Aşteptare (SHIRBRIG), la Grupul de cooperare navală în Marea Neagră (BLACKSEAFOR), la constituirea unei brigăzi de menţinere a

39 Politica Europeană de Securitate şi Apărare- Lucrare care fost elaborată în cadrul proiectului Phare RO-2002/000-586.03.01.04.02, pag.9

72

păcii a ţărilor din centrul Europei (CENCOOP) şi a unor unităţi militare mixte – un batalion româno-ungar de menţinere a păcii, o unitate româno-ucrainiano-ungaro-slovacă de geniu şi un batalion româno-moldovean.

În contextul extinderii de după 2007 a UE, vecinele la est ale României (Ucraina, Republica Moldova) vor dobândi dublul statut de frontieră estică a „noii vecinătăţi” a UE şi frontieră vestică a “străinătăţii apropiate” a Rusiei. Noua situaţie geopolitică necesită o atitudine pro-activă a României în politica „noii vecinătăţi” a UE.

Preferinţa majorităţii noilor membri ai UE, deci şi a României, în ceea ce priveşte relaţia NATO-UE în sfera securităţii şi apărării este menţinerea complementarităţii. Aceasta va putea însă, să fie menţinută doar în condiţiile în care Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) se va dovedi eficientă în prevenirea şi gestionarea crizelor şi conflictelor din vecinătatea imediată a Uniunii Europene.

Locul şi rolul României s-au schimbat mult în mileniul al III-lea, ţara noastră căpătând noi valenţe geostrategice. În condiţiile existenţei noastre ca membrii NATO şi UE, considerăm că edificarea noii arhitecturi de securitate îşi are bazele şi în România.

România poate să se constituie într-un factor activ al implementării PESA prin resursele umane şi logistice de care dispune, precum şi prin experienţa acumulată în cadrul misiunilor de menţinere a păcii şi a cooperării militare în plan regional.

4.2. Pregătirea Armatei Române

4.2.1. Misiunile şi obiectivele Armatei Române

Atât în Constituţia ţării şi în alte legi referitoare la apărarea naţională, cât şi în conştiinţa colectivă, armata este instituţia care are mari responsabilităţi în domeniul garantării suveranităţii, independenţei, unităţii şi integrităţii teritoriale a statului român.

În scopul îndeplinirii misiunilor menţionate anterior, Armata României trebuie să fie capabilă să asigure simultan următoarele: apărarea teritoriului naţional, atât sub forma răspunsului militar la o agresiune armată, cât şi ca sprijin dat autorităţilor civile în caz de urgenţe, dezastre naturale, evenimente NBC; îndeplinirea angajamentelor – NATO, UE, organizaţii regionale şi coaliţii (conflicte de intensitate mare, impunere a păcii, asistenţă umanitară, forţe pentru misiuni speciale, alte misiuni); transformarea forţei înfăptuită prin organizarea forţei (combinarea unităţilor luptătoare, de sprijin de luptă şi de sprijin logistic, proiectarea unei forţe modulare, letale, interschimbabile, compatibile, dislocabile şi sustenabile, structura de forţe trebuie să asigure

73

baza pentru rotaţia forţelor, forţe corespunzătoare pentru misiuni speciale, asigurarea unei capacităţi adecvate pentru extinderea forţei).40

În esenţă, Armata României va îndeplini, în viitor, misiunile ce îi revin din Constituţie, din calitatea de membru NATO şi al Uniunii Europene, precum şi cele rezultate din statutul ţării noastre de parte a diferitelor tratate internaţionale destinate asigurării stabilităţii şi păcii în lume.

Prin urmare, misiunile armatei se situează pe trei paliere: apărarea ţării, contribuţii la susţinerea internaţională a păcii şi la gestionarea crizelor, angajamente subsidiare destinate prevenirii şi stăpânirii pericolelor existenţiale.

Modelarea viitoarei structuri a Armatei României a trecut printr-un proces de clarificări conceptuale, de identificare a obiectivelor şi misiunilor, în funcţie de evoluţiile din mediul de securitate, de noua fizionomie a conflictelor militare, de învăţămintele rezultate din ultimele războaie şi, nu în ultimul rând, de corelare cu resursele disponibile. Ca parte a acestui demers, elaborarea strategiilor, doctrinelor şi manualelor reprezintă motorul reformei în domeniul militar.41

Adaptarea capacităţilor militare la războiul erei informaţionale, în care operaţiile şi acţiunile de luptă se desfăşoară cu rapiditate şi eficienţă, de regulă într-un cadru întrunit şi multinaţional, impune implementarea unor noi doctrine, regulamente, instrucţiuni, manuale şi metodologii bazate pe norme, principii, proceduri, reguli şi standarde specifice armatelor statelor membre NATO, precum şi pe învăţămintele rezultate din experienţa şi acţiunile militare desfăşurate în ultima perioadă, în cadru multinaţional.

Armata României, ca instituţie fundamentală a statului român, se adaptează în mod flexibil şi permanent la cerinţele şi exigenţele impuse de dinamica evenimentelor, pentru a face faţă noilor provocări. Calitatea de membru NATO înseamnă avantaje, beneficii, dar, în aceeaşi măsură, obligaţii şi răspunderi sporite. Armata României a intrat acum într-o nouă etapă de transformare, destinată creării unei forţe flexibile şi expediţionare, capabile să-şi asume responsabilităţi sporite în apărarea colectivă, managementul crizelor şi operaţiunile de combatere a terorismului. A fost dezvoltat un nou set de misiuni şi cerinţe pentru armată, care încorporează responsabilităţile de securitate asumate de România ca membru NATO. Aceste misiuni formează în prezent baza pentru procesul de revizuire fundamentală a forţelor armate care a început în 2003.42

40 Dr.Mircea Mureşan, Dr. Constantin Moştoflei, Dr. Nicolae Dolghin, Dr. Petre Duţu, Raporturile dintre armată şi societate în contextul integrării României în NATO şi aderării la Uniunea Europeană, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti, 2007, p.9641 G-ral dr. Mihail Popescu, Col.dr. Vasile PAUL, Tendinţe evolutive ale mediului actual de securitate şi impactul acestora asupra fizionomiei războiului modern-conflictelor militare, în Tratat de Ştiinţă Militară, vol.3, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti 2004, p.30.42 www.gardianul.ro/eveniment/html.

74

Noua structură de forţe, va implementa o viziune focalizată pe creşterea capacităţilor de reacţie rapidă, dislocabile în teatre de operaţii, corespunzătoare obiectivului major de îmbunătăţire a contribuţiei militare la întreaga gamă de operaţiuni a NATO. Este prevăzută creşterea graduală a pachetului de forţe oferit NATO până la nivelul unei divizii-cadru în 2009. Rolul expediţionar al forţelor armate necesită personal profesionist, capabil să îndeplinească activităţi cu un înalt grad de specializare. În acest context a fost luată decizia privind profesionalizarea completă a forţelor până în 2007. Noua Constituţie, revizuită în 2003, oferă cadrul juridic necesar implementării acestui obiectiv. România are aproximativ 1.500 de militari dislocaţi în Balcani, Afghanistan şi Irak. Participarea la asemenea operaţiuni complexe reprezintă un catalizator pentru reforma Armatei României şi instruirea personalului militar.

Misiunile strategice43 ale armatei au la bază obiectivele politicii de apărare si priorităţile acesteia, principiile strategice, hotărârile organismelor de conducere abilitate, precum şi evoluţiile mediului de securitate intern şi internaţional. În raport cu starea mediului de securitate, misiunile se grupează astfel: în timp de pace, în situaţii de criză şi în timp de război(anexa 15).

Angajarea armatei în aceste tipuri de acţiuni se va realiza în conformitate cu planurile guvernamentale şi locale (zonale, departamentale); ea va avea un caracter gradual şi flexibil şi se va executa numai după informarea populaţiei cu privire la pericole şi la necesitatea utilizării forţelor armate. Armata va participa numai cu forţele stabilite pentru astfel de acţiuni, înzestrate în mod corespunzător. Armata va acorda sprijin în cazul dezastrelor naturale, la solicitarea autorităţilor centrale sau locale. În acest sens, armata va desemna structurile necesare care vor acţiona în cooperare cu forţele de protecţie civilă şi cu administraţia publică locală. În unele situaţii, pe baza deciziei autorităţii naţionale de comandă, armata poate participa la acest tip de operaţiuni şi în afara graniţelor naţionale, scopul fiind limitarea şi înlăturarea efectelor dezastrelor. Participarea la misiunile de gestionare şi de răspuns în cazul crizelor regionale (situaţie care poate avea loc şi pe timp de pace) va fi realizată numai cu aprobarea autorităţii naţionale de comandă şi cu alocarea fondurilor corespunzătoare. Încetarea implicării militare va avea un caracter flexibil şi gradual, pentru a preveni reizbucnirea crizei.

Forţele militare vor înceta operaţiunile de îndată ce autorităţile civile responsabile vor fi capabile să menţină controlul. În situaţia participării la operaţiuni multinaţionale, România va transfera autoritatea de comandă asupra unităţilor sale, comandantului forţei multinaţionale, în conformitate cu procedurile comune convenite şi aprobate de Parlamentul României. În timp de război, misiunile forţelor armate se stabilesc în conformitate cu obiectivul politic declarat şi cu evaluarea situaţiei strategice.

43 www.mapn.ro/strategiamilitara/misiunisrategice.html

75

Obiectivul politic se stabileşte de către autoritatea naţională de comandă. În vederea realizării acestuia, putem înfrunta adversari, pornind de la cei care utilizează tehnologii simple într-un mod novator, până la aceia care folosesc tehnologii avansate şi o mare cantitate de informaţii. Această gamă de conflicte potenţiale, constituie o provocare ce necesită o forţă capabilă de o ripostă rapidă. Aceasta înseamnă o forţă cu o organizare superioară, doctrină şi instruire, dotată cu tehnică de luptă modernă şi un potenţial acţional performant.

La război, forţele armate, prin organizarea şi desfăşurarea unor riposte decisive, trebuie să respingă acţiunile militare ale agresorului şi să creeze condiţii favorabile în vederea încheierii sau impunerii păcii, corespunzător intereselor statului român şi în strictă conformitate cu situaţia prevăzută de către autorităţile naţionale de comandă pentru încetarea operaţiilor militare.

Confruntările violente se vor manifesta în câmpul informaţional şi al tehnologiei avansate, al războiului în toate mediile şi mai puţin între grupări armate posesoare de tehnică şi efective numeroase. Ponderea factorilor cantitativi şi energetici se va diminua continuu în favoarea celor calitativi şi informaţionali. Succesul forţelor armate ale României într-un viitor conflict militar va depinde de:

evitarea surprinderii, în special în câmpul informaţional; capacitatea de a riposta eficient; cooperarea activă cu forţele partenere (aliate); activarea oportună a forţelor de rezervă; desfăşurarea cu profesionalism a operaţiilor întrunite; executarea apărării active; asigurarea protecţiei depline a forţelor.

În continuare vom prezenta obiectivele militare naţionale definite de Strategia militară a României:44

prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor care ar putea afecta direct securitatea militară a României;

sprijinirea autorităţilor publice în caz de urgenţe civile şi prin acţiuni cu caracter umanitar;

prevenirea, descurajarea şi zădărnicirea unei eventuale agresiuni armate împotriva României;

sporirea contribuţiei la stabilitatea regională, prin participarea la prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi apărarea colectivă, precum şi la acţiuni cu caracter umanitar.

În vederea promovării şi apărării intereselor României şi pentru realizarea obiectivelor de securitate naţională, prin utilizarea adecvată a mijloacelor militare, trebuie să prevenim, să descurajăm şi să zădărnicim o eventuală agresiune, independent sau în cooperare cu partenerii şi cu viitorii aliaţi.

44 www.mapn.ro/strategiamilitara/obiectivelemilitare.html.

76

4.2.2. Pregătirea Forţelor Terestre în vederea îndeplinirii misiunilor specifice

Doctrina militară şi strategia militară românească privesc categoriile de forţe ale armatei ca formând un sistem integrat, fiecare având rolul său specific. Ele se sprijină reciproc şi acţionează în cooperare, în vederea îndeplinirii scopului politico – militar al apărării armate a ţării.

Forţele terestre constituie categoria de forţe a Armatei României prezentă pe întregul teritoriu naţional şi având o pondere de peste 50% din totalul efectivelor Ministerului Apărării Naţionale. Acestea reprezintă componenta de bază a armatei, destinată să execute întreaga gamă de operaţii (de luptă armată, de stabilitate şi de sprijin), cu caracter terestru şi aeropurtat, independent, întrunit (cu celelalte categorii de forţe ale armatei) sau combinat (în compunerea unor forţe multinaţionale) în cadrul O.N.U., N.A.T.O. sau U.E., pe teritoriul naţional sau în afara acestuia, în orice zonă şi pe orice direcţie, pentru apărarea armată a ţării sau a alianţei şi promovarea valorilor păcii şi stabilităţii internaţionale. Ele constituie singura forţă interarme cu capacitate de comandă, manevră, protecţie şi putere de lovire la toate eşaloanele, aptă să realizeze prezenţa, extinderea, continuitatea şi dominaţia în teren, să se proiecteze rapid şi să genereze atât grupări care să răspundă cerinţelor în situaţii de criză, cât şi forţe redimensionate pentru starea de război, prin mobilizarea (completarea) resurselor puse la dispoziţie şi să participe în mod decisiv şi cu un cost cât mai scăzut la prevenirea, descurajarea şi zădărnicirea agresiunii armate împotriva României şi a aliaţilor ei.45

Noile transformări ale Armatei Române, impuse de schimbările radicale declanşate la acest nou început de secol, vizează dimensiunile principale ale acesteia între care resursa umană rămâne prin excelenţă una fundamentală. Identificarea modelului profesional al ofiţerului constituie primul pas în direcţia asigurării resursei umane înalt calificate, în măsură să gestioneze suficient acţiunea militară. Constituit ca ansamblu de competenţe, abilităţi şi capacităţi generale şi specifice, acest model însumează pe diferite trepte, modelele ofiţerului de la absolvirea instituţiei militare de formare iniţială şi până la modelul ofiţerului matur, situat pe ultimele trepte ale ierarhiei militare. Pentru aceasta, este nevoie ca procesul de transformare la care trebuie supus învăţământul de formare să fie configurat sub semnul unei noi concepţii cu privire la pregătirea studenţilor militari, adecvată exigenţelor sporite ale câmpului de luptă modern şi cerinţelor altor misiuni pe care ofiţerul din Forţele Terestre trebuie să la execute.46

45 G-ral lt. dr. Eugen Bădălan, Doctrina pentru operaţii a forţelor terestre, în Tratat de Ştiinţă Militară, vol.3, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti 2004, p 32.46 G-ral.mr.prof.univ.dr. Nicolae USCOI, Col.prof.univ.dr. Mircea COSMA, Fundamentele transformării sistemului de educaţie şi instruire în formarea ofiţerilor din Forţele Terestre pentru a răspunde cerinţelor spectrului de conflicte ale secolului al XXI-lea şi standardelor NATO, în Buletin Ştiinţific, anul IX, Nr.2

77

Concluzionăm că, angajarea Armatei Române în vederea ducerii războiului modern, presupune un complex proces de pregătire a armatei prin prisma rigorilor standardelor NATO, dar, în acelaşi timp, şi participarea la diverse misiuni şi exerciţii în cadrul diferitelor programe ale organizaţiilor militare din care România face parte. Statutul României în cadrul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord obligă ţara noastră să-şi alinieze standardele şi modalităţile de pregătire noilor cerinţe ale războiului modern. Până în momentul actual, Armata Română s-a achitat foarte bine de sarcinile şi misiunile pe care le-a primit, dovedind încă o dată, că-şi poate aduce aportul indispensabil în ducerea războiului modern.

(18), 2004, Editura Academiei Forţelor Terestre, Sibiu 2005, pag.11.

78

Capitolul V STUDII COMPARATIVE PRIVIND PREGĂTIREA

FORŢELOR ÎN STRUCTURI MILITARE PERFORMANTE ŞI RESPECTIV A OFIŢERILOR DIN UNELE ARMATE

MODERNE

În acest capitol am considerat ca fiind oportună realizarea a două studii: unul care să evidenţieze caracteristicile personalităţii militarului profesionist încadrat într-o mare unitate militară modernă şi cel de-al doilea vizează punerea în relaţie a curriculei de formare numai a ofiţerilor în unele armate moderne. Aceasta ne permite raportarea competenţelor tânărului absolvent a unei instituţii militare de formare a ofiţerilor la nivelul performanţelor specifice ofiţerilor dintr-o structură militară modernă reprezentativă pentru acest prim deceniu al secolului al XXI-lea.

5.1. Studiu comparativ al calităţii pregătirii militarilor în cadrul brigăzii STRIKER şi în cadrul unei brigăzi de infanterie uşoară

Studiul are în vedere pregătirea structurilor militare în vederea purtării operaţiilor bazate pe reţea şi a organizării digitizate din armata Statelor Unite ale Americii.

În viziunea “Rand National Security Research Institut”, brigada Striker realizează pregătirea viitoarelor forţe întrunite care trebuie să fie:

complet integrate - toate capabilităţile componentelor ministerului apărării trebuie să aibă caracteristicile unei forţe întrunite, integrate, capabile să îşi coordoneze şi concentreze efortul pentru atingerea unui obiectiv strategic;

legate în reţea - conectate şi sincronizate în timp şi efort, cu capacitatea de a permite forţelor dispersate să comunice, să manevreze şi să utilizeze o imagine operaţională comună a câmpului de luptă;

adaptabile - forţe cu un grad sporit de flexibilitate structurală şi funcţională, adaptabile modulare, pregătite să răspundă rapid oricărei variante de acţiune;

expediţionare - capacitate de dislocare rapidă, angajare şi susţinere-indiferent de acţiunile anti-acces sau condiţii de mediu;

să aibă superioritatea deciziei - câştigarea şi obţinerea superiorităţii informaţiilor, în vederea controlului situaţiei şi păstrarea capacităţii de a reacţiona la schimbări;

descentralizate - utilizează planuri de colaborare şi informaţii distribuite pentru a permite subordonaţilor să comprime ciclurile deciziei;

79

letale - capabile să distrugă un adversar sau/şi sistemele acestuia în orice condiţii şi în orice mediu.

Fără doar şi poate această brigadă se bazează pe vehiculul de luptă Striker. Testele cu această armă s-au desfăşurat pe o perioadă de 3-4 ani la Fort Lewis, Washington. Până la începerea războiului din Irak, la Fort Lewis s-a antrenat Brigada a treia din Divizia a 2-a de Infanterie, prima unitate care a folosit vehiculele Stryker. Vehiculul blindat cântăreşte 19 tone, are opt roţi, o rază de acţiune de 500 de kilometri şi atinge viteza maximă de 100 de kilometri. Stryker este dotat cu un lansator de grenade de 21,7 milimetri, două mitraliere grele, de calibre diferite, patru lansatoare de grenade fumigene şi un stabilizator care permite executarea unui tir precis din mişcare. De asemenea, fiecare vehicul foloseşte 7 periscoape M45 şi videocamere cu senzori termici care pot identifica forţele inamice, inclusiv lunetişti sau duşmani echipaţi cu lansatoare de grenade.

Pe baza analizei organizării brigăzii Sriker(anexa nr. 16) se constată unele diferenţe majore comparativ cu organizarea unei brigăzi de infanterie uşoară(anexa nr.17) astfel :

- Unităţile Bg Stryker sunt toate organice, cu excepţia unităţii de aviaţie

- Bg Stryker - aproximativ 700 de luptători în plus, în teren- Bg Stryker - Capacităţi de cercetare semnificativ mai mari- Bg Stryker – Companie de informaţii militare –capacităţi sporite de

analiză şi HUMINTÎn total, brigada Stryker are 793 de militari în plus faţă de brigada de

infanterie uşoară, cu 360 de trăgători cu diferite calibre mai mult, şi de patru ori mai multe capabilităţi de cercetare.

O comparaţie care vizează personalul trăgător(anexa nr. 18) şi caracteristicile vehiculului Striker(anexa nr.19) evidenţiază faptul că noua structură organizatorică şi noile mijloace de luptă, noua reţea de informaţii şi noile concepte operaţionale amplifică superioritatea informaţională.

Noile concepte operaţionale subliniază agilitatea şi ritmul de acţiune al brigăzii de a acţiona prima, prin exploatarea sinergiei dintre mobilitatea forţelor şi agilitatea comenzii.

Diferenţa dintre Brigada Stryker si forţele tradiţionale o constituie existenţa batalionului de cavalerie, care angajează primul inamicul, conservând capacitatea brigăzii de a-şi păstra libertatea de manevră şi de a alege cursul de acţiune avantajos, în afara contactului, în timp ce Brigada de Infanterie Uşoară ia contact cu inamicul, cu forţele principale, devenind automat şi imediat angajată decisiv.

Analiza capabilităţilor, a calităţii informaţiilor(anexa 19, 20) şi a realizării reţelei digitalizate(anexa 21) ne arată avantajul net superior al brigăzii Striker, care dispune de tehnologie radio de ultimă generaţie absolut necesară în cadrul războiului bazat pe reţea.

80

În cadrul brigăzii uşoare de infanterie există o interacţiune limitată, prin intermediul sistemului de comunicaţii FM, în timp ce sistemul automat interactiv al brigăzii Stryker permite o amplă şi eficientă interacţiune între toate entităţile brigăzii. Fiecare lider din brigada Stryker este permanent în reţea, fapt ce permite extinderea exponenţială a abilităţii de a schimba informaţii, de a-i contacta pe ceilalţi lideri, de a înţelege situaţia şi de a colabora pentru rezolvarea tuturor problemelor.

Războiul modern şi, în special, războiul bazat pe reţea impun tot mai mult existenţa unor capabilităţi care trebuie dezvoltate în interiorul fiecărei structuri militare pentru a-şi duce la bun sfârşit misiunea.

Bineînţeles, Brigada Striker nu duce lipsă de astfel de capabilităţi: mobilitate atac letal protecţia forţelor proprii eficienţa acţiunilor întrunirea acţiunilor flexibilitate în spectru complet superioritate informaţională

Un aspect deloc de neglijat în studiul comparativ al celor două brigăzi îl constituie locul comandantului. În cazul brigăzii de Infanterie Uşoară, Comandantul este ori în faţă, cu subordonaţii din forţele de angajare iniţială, înainte de începerea luptei, pentru a se convinge că aceştia îi înţeleg intenţia şi sunt pregătiţi pentru luptă sau se află în centrul tactic de operaţii, coordonând procesul de luare a deciziei. Acest fapt permite creşterea semnificativă a interacţiunilor dintre comandant şi statul major, în timpul procesului de planificare, conferind procesului de luare a deciziei un specific caracterizat prin concentrarea în jurul comandantului şi bine ancorat în realitate.

Ordinele pentru misiune furnizează o descriere clară a intenţiei comandantului şi a obiectivelor şi mai puţine detalii despre mijloacele/modul de realizare a obiectivelor. „Impulsul cercetării” se realizează prin capacitatea comandantului de a temporiza alegerea unei direcţii de înaintare spre contact, până la momentul în care forţele de Cercetare şi informaţii cunosc şi furnizează informaţii detaliate.

În concluzie, Brigada Striker utilizează concepte operaţionale care pun accent pe schimbul şi pe calitatea informaţiei. Are în dotare sisteme de comunicaţie de generaţie nouă, atât prin satelit cât şi terestre. Multe din aceste sisteme au fost implementate şi în alte unităţi din cadrul armatei SUA(Brigada de Infanterie Uşoară). Brigada Striker, însă, prin organizarea sa structurală, a reuşit să-şi croiască un drum de acomodare cu aceste sisteme digitale, astfel încât, în momentul de faţă, poate , cu uşurinţă, să facă faţă cerinţelor războiului modern.

Forţele sunt pregătite pentru a afecta în mod decisiv ciclul de decizie a inamicului prin:

81

– superioritatea informaţională;– viteza de reacţie;– mobilitate;– capacitate de distrugere;– menţinerea îndelungată a capacităţii de luptă ridicate.

În final, în anexa 22, vom prezenta succint principalele diferenţe dintre „subiecţii” studiului nostru.

5.2. Studiu comparativ privind formarea ofiţerilor în unele armate moderne

Privit prin prisma valorilor morale, ofiţerul este dator să exercite actul de comandă în aşa fel încât să poată îndeplini rolul şi misiunile cu care a fost investit, nu numai prin atitudine ci şi prin caracterul etic şi moral a subunităţii pe care o gestionează.

Profesia de ofiţer este în mod direct legată de cele mai înalte valori umane, iar fiecare ofiţer trebuie să fie sensibil la valorile morale, să manifeste înţelegere şi adeziune totală la acestea. Comportamentul ofiţerului, într-o anumită măsură, este ghidat faţă de stat de un cod deontologic propriu. Dreptul legal de a practica profesia de ofiţer este permisă doar celor care au dobândit educaţia academică şi instrucţia militară necesară şi se realizează numai începând cu primul nivel al ierarhiei militare.

Pentru a avea succes în activitatea de formare profesională a viitorilor ofiţeri, trebuie prefigurat un traseu procedural bine contextualizat şi articulat.

Formarea ofiţerilor în armatele moderne are la bază sistemul educaţional militar al ţării respective. Acesta se bazează pe trei piloni ai arhitecturii curriculare:

pregătirea academică; pregătirea militară; pregătirea fizică.

În cele ce urmează, vom aborda problematica pilonilor curriculei ,în exemple concrete, în diferite instituţii de învăţământ militar superior din câteva ţări membre NATO.

Universitatea de la West Point(Statele Unite ale Americii) pleacă de la concepţia că absolvenţii trebuie să fie „comandanţi militari, oameni de mare curaj, cu minte creatoare, critică şi inventivă”. Programul academic de la West Point include un excelent curriculum educaţional, amplu structurat ce îi determină pe cadeţi să pună în balanţă ştiinţele reale cu cele comportamentale şi cele sociale.

Programa academică este structurată pe două părţi: o parte generală obligatorie şi una cu teme la alegere(opţională-anexa 13).

Pregătirea militară constituie o a doua componentă fundamentală a curriculei academice. Aceasta urmăreşte:

82

motivarea cadeţilor în a se dedica serviciului militar ca ofiţeri în slujba ţării;

asigurarea unei remarcabile baze profesionale, concentrându-se pe valori fundamentale, etică, pregătirea individuală, dezvoltarea aptitudinilor de lider;

dobândirea în cadrul modulului de pregătire militară de bază a aptitudinilor militare fundamentale;

Pregătirea fizică, alături de cea militară şi academică, ocupă un loc important în cadrul educării şi formării viitorului ofiţer. Tocmai din acest motiv, ponderea notei la pregătire fizică în media celor patru ani de învăţământ este de 15%.

Şcoala de la Saint-Cyr(Franţa) continuă tradiţia unei pregătiri temeinice, urmărind o pregătire cât mai completă pentru a permite viitorului ofiţer îndeplinirea funcţiilor şi atribuţiilor sale în cele mai bune condiţii. Ea înglobează 3 dimensiuni:

pregătirea academică, care oferă posibilitatea obţinerii de diplome universitare;

pregătirea militară(fizică, intelectuală şi psihosocială); pregătirea practică de exercitare a autorităţii, specifică şcolii de

la Saint-Cyr.Îvăţământul academic este repartizat pe timpul celor 3 ani şi cuprinde 3

secţii: gestionarea resurselor pentru apărare, relaţii internaţionale, inginerie. Extrem de densă şi de exigentă, pregătirea iniţială a ofiţerului saint-cyrian urmăreşte în primul rând să-i ofere cunoştinţele necesare integrării în Forţele Terestre, apoi să-i înlesnească accesul la o reală autonomie.

Pregătirea militară la Saint-Cyr, spre deosebire de alte instituţii de învăţământ superior militar din alte state, diferă prin faptul că înglobează atât pregătirea fizică, cât şi cea intelectuală.

Pregătirea practică de exercitare a autorităţii are la bază stagiul la trupă ca instructor, în contact direct cu angajaţii voluntari.

La Dresda(Germania) Ofiţerul este privit ca educator, instructor, conducător, specialist, responsabil pentru instruirea şi educarea subordonaţilor.

Învăţământul de formare şi specializare este bine corelat cu pregătirea pentru luptă şi se desfăşoară în module alternative de pregătire teoretică, practică şi stagiu la trupe. Pregătirea militară generală se execută în prealabil, apoi urmează instrucţia de specialitate şi celelalte categorii de pregătire. Fiecare ofiţer trebuie să parcurgă toate etapele de pregătire(soldat, subfiţer).

Instruirea pentru conducere se situează în centrul procesului de formare şi perfecţionare, în scopul formării capacităţii de şef, astfel încât împreună cu alte capacităţi, cunoştinţe şi competenţe să asigure rezolvarea problemelor de conducere şi de specialitate, specifice profesiei de lider militar. În acest sens, ofiţerul:

83

va fi instruit să comande; va fi pregătit pentru a rezista fizic şi pshic în luptă, în măsură să

învingă eforturile de lungă durată. va fi educat pentru a fi calm şi exemplu pozitiv în situaţii oricât

de dificile.Analiza învăţământului german de formare a ofiţerilor pune în valoare

importanţa pe care acest sistem o acordă pregătirii specialistului militar. Curricula Şcolii de Ofiţeri este focalizată în totalitate pe domeniul militar. O particularitate a acestui sistem de formare, este reprezentată de pregătirea universitară care nu este obligatorie şi se realizează după terminarea şcolii de la Dresda.

Organizarea academică a Colegiul Militar Regal(Canada) are drept fundament formarea ofiţerilor pentru toate categoriile de forţe, inclusiv a ofiţerilor ingineri. Programul de instruire şi educare în cadrul Colegiului Militar Regal se bazează pe:

instruirea academică-realizată prin cursuri de bază şi cursuri de specialitate;

instruirea bilingvă(engleză, franceză); instruirea militară pe 4 etape de instruire militară de bază,

fiecare cu o durată de 30 de zile la sfârşitul fiecărui an academic; antrenament sportiv.

Având la bază o astfel de abordare, instituţia creează ofiţeri capabili să răspundă standardelor impuse de fizionomia operaţiilor contemporane în care gestionarea resursei umane reprezintă principalul atribut al unui comandat.

Şcoala Militară Regală(Belgia) îşi bazează activitatea educaţională pe pregătirea multidisciplinară şi integrată, distigându-se astfel de celelalte instituţii de învăţământ superior. În cadrul academiei există, practic, două facultăţi: facultatea de Ştiinţe Sociale şi Militare şi facultatea de Politehnică, ambele dorind să înzestreze tinerii ofiţeri cu un bagaj informaţional consistent astfel încât înţelegerea complexităţilor de ordin economic, tehnic, geopolitic şi social să nu mai reprezinte o problemă.

Diferenţierea curriculumului se face în funcţie de specialitatea şi facultatea la care aplicanţii sunt admişi. De exemplu, pentru Politehnică, disciplinele vizează în special ştiinţele tehnice şi aplicabilitatea în domeniul militar(explozivi, fizică nucleară, balistică, etc). Ofiţerii absolenţi ai Politehnicii sunt licenţiaţi ca ingineri. Curriculumul facultăţii de Ştiinţe Sociale şi Militare cuprinde atât discipline umaniste(psihologie, drept, filosofie) cât şi discipline reale(tehnologia informaţiilor, matematică, statistică). Simultan, studenţii sunt pregătiţi şi în domeniul „afacerilor militare” prin materii precum: istoria militară, tehnologie militară(sisteme de armament, telecomunicaţii sau consrucţii), probleme legate de management, lidership, apărare. La sfârşit, studenţii sunt licenţiaţi în „Management şi sisteme de armament” sau „Apărare şi ştiinţe politice”.

84

Strategia educaţională a şcolii belgiene asigură pregătirea multidiscipliară şi formarea unor buni specialişti, cunoscători ai fenomenului militar, a unor manageri capabili să gestioneze actvităţile desfăşurate de către subunitatea pe care o comandă, indiferent de împrejurare.

Academia Regală de la Sandhurst(Marea Britanie) este organizată în trei colegii cunoscute ca: Old College, New College şi Victory College. Formaţia academică este dobândită în cele trei departamente, coordonate de directori de studii, unde studenţii se specializează în Apărare şi Relaţii Internaţionale, Arta Războiului şi Comunicare.47

În cadrul Academiei Militare Regale funcţionează trei departamente academice, care au rolul de a oferi cadeţilor o bază pentru a înţelege natura conflictelor armate şi contextul în care acţionează Forţele Armate, atât în plan internaţional cât şi naţional. Aceste departamente asigură în acelaşi timp specializarea studenţilor în domeniile curriculare următoare:

locul şi rolul Forţelor Armate în cadrul societăţii, funcţionarea statului de drept şi suremaţia societăţii civile;

legislaţia militară şi a conflictelor armate; conceptul de război justificat şi conduita pe timpul războiului; dezvoltarea personalităţii indiviuduale, în special a integrităţii,

onestităţii, înţelegerii şi omeniei.Din perspectiva doctrinei Academiei Militare Regale, ofiţerul trebuie să

fie, mai îainte de toate, un bun luptător, capabil să-şi pregătească proprii subordonaţi pentru a face faţă provocărilor câmpului de luptă. Studenţii învaţă să folosească armele din dotare, să conducă autovehiculele de luptă, să folosească mifloacele de protecţie împotriva armelor de distrugere în masă, să asigure o bună administrare a subunităţii etc. Astfel, întregul demers educativ se axează doar pe specializarea în domeniul militar, componenta academică fiind parcursă de marea majoritate a studenţilor înainte de a veni la Sandhurst.

Pregătirea cadeţilor în Academia Militară(Grecia) se bazează pe dezvoltarea abilităţilor psihice, fizice şi intelectuale. În plus, cadeţii beneficiază de un bogat arsenal informaţional în domeniul militar şi al ştiinţelor tehnice, necesare unei cariere de ofiţer în Forţele Terestre. Din totalul volumului de pregătire, componenta academică, militară şi fizică au ponderile conform figurii următoare:

47 Lt. Speola Florin, Academia Militară Regală Sandhurst, Marea Britanie, în Spirit Militar Modern, nr.2/1999, p.55

85

Pregătirea academică

45%

Pregătirea fizică21%

Pregătirea militară

34%

Fig.6 Ponderea categoriilor de pregătire la Academia Militară din Grecia

Curriculumul include trei categorii de discipline fără specific militar(teoretice, ştiinţe de bază şi discipline tehnice) şi un număr de discipline cu aplicabilitate în domeniul militar. Pregătirea universitară cu specific militar include o varietate de cursuri precum: topografie, lidership, geografie, explozivi şi muniţii, psihologie, balistică, drept penal, transporturi, logistică, chimie alimentară etc.

Programul educativ al academiei asigură atingerea obiectivelor pedagogice şi “obţinerea” unui ofiţer pregătit să se confrunte cu cerinţele noului mediu de acţiune. Ponderea pregătirii militare (34%) din totalul volumului de pregătire subliniază preocuparea instituţiei de a şcolariza în primul rând un specialist în domeniul militar.

În concluzie, curricula educaţională militară de formare a ofiţerului din armatele moderne ale ţărilor aflate în vizorul cercetării noastre, reprezintă un reper important în pregătirea şi formarea ofiţerilor Armatei Române în comparaţie cu cea realizată în alte armate moderne. Se observă că, deşi, arhitectura curriculară diferă de la o ţară la alta, structura de bază a acesteia(cei trei piloni: pregătire academică, pregătire fizică, pregătire militară) rămâne aceeaşi.

86

CONCLUZII

Demersul nostru ştiinţific s-a axat pe analiza războiului modern şi a implicaţiilor caracteristicilor acestuia asupra pregătirii armatei.

Războiul va continua să fie, în sensul formulat de Clausewitz, un mijloc al politicii, o exprimare a politicii prin forţă şi mijloace violente. Istoria războaielor demonstrează că dimensiunile acestui fenomen au cunoscut o permanentă extindere ca urmare a dezvoltării armamentului şi tehnicii de luptă. Apariţia şi intrarea în înzestrarea armatelor moderne a sistemelor de arme cu înaltă precizie de lovire au influenţat însăşi noţiunea de câmp de luptă. Concepţiei tradiţionale (liniare), potrivit căreia există un front şi o adâncime, îi va urma un câmp de luptă extins, în care nicio zonă nu va fi ferită de atacurile precise şi nimicitoare.

Pe măsură ce procesul globalizării avansează, războiul devine, în ultimă instanţă, un mijloc al politicii comunităţii internaţionale de impunere, prin forţă, a unor decizii, de gestionare violentă a crizelor şi conflictelor. În acest sens se va continua politica de modernizare a armelor, se vor dezvolta armatele profesioniste şi componentele internaţionale integrate ale acestora. După toate probabilităţile, vor exista patru tipuri de entităţi militare: armate profesioniste ale marilor puteri supertehnologizate; structuri militare integrate ale comunităţilor internaţionale îndeosebi cele ale NATO şi Uniunii Europene, dar nu numai; forţe armate ale celorlalte state (forţe armate naţionale); structuri armate ilegale (“armate de eliberare”, structuri înarmate ale diferitelor grupări politice, ale organizaţiilor şi reţelelor teroriste şi mafiote etc.).

Revoluţia în afaceri militare a fost şi va fi puternic influenţată de tehnologizarea şi digitalizarea câmpului de luptă, cât şi de inovaţiile în materie de tehnologie militară,care cu siguranţă, vor mai exista şi se vor mai dezvolta şi în viitor. Dezvoltarea fără precedent , în domeniile care ţin de culegerea informaţiilor, integrarea sistemelor în reţele, procesarea informaţiilor, comunicaţiile şi informatica a avut o contribuţie majoră în transformarea forţelor militare în structuri moderne care pot face faţă provocărilor mediului actual de securitate şi de conflict. Războiul bazat pe reţea, războiul informaţional, războiul letal şi neletal, în spectru complet sau paralel reprezintă doar o parte din panoplia viitoarelor conflicte militare.

Cu toate acestea, schimbările produse în domeniul tehnologic, singure, nu vor putea provoca efectele dorite. Este nevoie, de asemenea, de schimbări şi în planul sistemului militar, de inovaţii în plan operaţional (inclusiv schimbări doctrinare), precum şi de adaptări în domeniul organizaţiei militare, pentru a fructifica întregul potenţial pe care schimbările tehnologice îl pun la

dispoziţie. Fără aceste elemente, tehnologia devine incapabilă să provoace acel salt înainte sau acea transformare militară dorită.

87

Pe lângă schimbările din domeniul tehnologic, pregătirea armatei şi adaptarea acesteia conform cerinţelor câmpului de luptă modern, este esenţială. Într-un fel sau altul, toţi marii comandanţi au concluzionat că, în obţinerea victoriei în război, determinante sunt eforturile comise până în acel moment pentru pregătirea forţelor. Iată de ce pregătirea, ca proces prin care resursele umane, materiale şi financiare sunt transformate în capacitate operaţională, şi de aici în capacitate interoperaţională, ocupă locul principal în construirea şi menţinerea unei armate capabile să satisfacă nevoile militare ale statului. Pregătirea armatei cuprinde două componente principale: formarea şi perfecţionarea militarilor de profesie, prin sistemul învăţământului militar şi pregătirea pentru luptă (instruirea) a structurilor militare.

Corelaţia dintre modul de instrucţie – formarea şi perfecţionarea militarilor – şi modul de acţiune în câmpul tactic, a reprezentat şi va rămâne provocarea majoră ce stă în faţa fiecărui comandant, provocare a cărei depăşire necesită realizarea unui echilibru între conducerea ştiinţifică şi executarea instrucţiei. Arta instruirii are în prim plan eficienţa utilizării resurselor umane, materiale în timp, în raport cu sarcinile şi standardele operaţionale, iar standardizarea procesului de instrucţie răspunde acestei exigenţe.

Importanţa standardizării instrucţiei este o condiţie fără de care nu se poate vorbi de interoperabilitate, şi cum ea stă la baza existenţei unei alianţe precum NATO, devine indispensabilă în contextul îndeplinirii misiunilor încredinţate. Scopul final al acestei activităţi este creşterea eficacităţii operaţionale a marilor unităţi şi subunităţi prin realizarea/îmbunătăţirea treptată a interoperabilităţii, atât în plan intern cât şi cu armatele statelor membre NATO.

Ca stat membru NATO şi UE, România trebuie să se alinieze standardelor impuse de aceste organizaţii. România, prin armata sa, îşi asumă un rol activ şi eficient în promovarea valorilor şi obiectivelor Alianţei, participând cu forţe importante la operaţii întrunite şi multinaţionale, sub conducerea NATO sau a coaliţiei la care a consimţit să ia parte. Strategia de transformare a Armatei României reprezintă o modalitate de optimizare, pe de o parte, a funcţiilor instituţiei militare în cadrul apărării naţionale, în contextul generos al apărării colective, şi, pe de altă parte, a rolului şi locului instituţiei noastre în cadrul noii reconfigurări europene şi euro-atlantice a apărării colective.

Calitatea de membru al Alianţei consolidează capacităţile României de protejare a securităţii sale, într-un mediu în care securitatea naţională înseamnă mai mult decât putere militară sau apărare, înseamnă şi cooperare, valori comune, capacităţi noi, implicare activă a tuturor palierelor societăţii (structuri guvernamentale, societatea civilă). Misiunile Armatei Române se situează pe trei paliere: apărarea ţării, contribuţii la susţinerea internaţională a

88

păcii şi la gestionarea crizelor, angajamente subsidiare destinate prevenirii şi stăpânirii pericolelor existenţiale.

Până în momentul actual, Armata Română s-a achitat foarte bine de sarcinile şi misiunile pe care le-a primit, dovedind ,încă o dată, că-şi poate aduce aportul indispensabil în ducerea războiului modern.

Primul studiu de caz pe care l-am realizat în cercetarea noastră a plecat de la ideea necesităţii cunoaşterii principiilor războiului modern bazat pe reţea. Evidenţierea principalelor caracteristici ale celor două structuri militare comparate a fost favorabil identificării unor aspecte concrete ale formării personalului militar profesionalizat pentru misiuni specifice războiului sau teatrelor de operaţii ale primului sfert al secolului al XXI-lea.

Cel de-al doilea studiu, având ca reper curricula educaţională militară de formare a ofiţerului din diferite armate moderne îl apreciem ca un reper semnificativ a vizualizării pregătirii efortului din Armata Română în comparaţie cu cea realizată în alte armate moderne.

Concluzia generală pe care am desprins-o pe parcursul documentării şi întocmirii acestei lucrări este că, în condiţiile actuale ale războiului modern, se impune ca armatele acestui nou mileniu să aibă o altă structură, înzestrare, o nouă doctrină de instruire şi un nou tip de lideri profesionişti formaţi în instituţii militare de învăţământ.

89

BIBLIOGRAFIE

1. LEGI ŞI DOCUMENTE OFICIALE:

-Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti 2007.-Tratat de Ştiinţă militară, Editura Militară, Bucureşti, 2004.-Viziunea 2010 Armata României, Editura Militară, Bucureşti, 2001.

2. REGULAMENTE MILITARE:

-Doctrina Operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2004.-AN-1. Regulamentul general al acţiunilor militare, Tipografia militară a

Ministerului Apărării Naţionale, Bucureşti, 1996.-FM-100-5 Regulamentul operaţiilor trupelor de uscat ale SUA, Ediţia

1993.-FM-1-508th-Tactical Standard Operation Procedures, Nov., 1995.-FM-100-23 Headquarters, Departament of The Army, Washington DC,

1994.-NATO-Handbook, NATO office of information and press, 1110 Brussels,

Belgium, 2004

3. LUCRǍRI ELABORATE DE AUTORI ROMÂNI:

-Gl. Div. Conf. Univ. Dr. Andreescu, Anghel, Col. Prof. Univ. Dr. Toma, Gheorghe, “Conflictele sfârşitului de mileniu – stabilitate – instabilitate manipulare”, Editura Timpolis.

-Andreescu, Anghel, Stăncilă, Lucian, Toma, Gheorghe, Ţenu, Costică, “Arta operativă, încotro?”, Bucureşti, 2002.

-Armaş Iosif, Purcărea Cornel, Duţă Paul Dănuţ, “Acţiune militară la graniţa dintre milenii”, Editura Militară, Bucureşti, 2001.

-Gl. Lt. Dr. Bădălan, Eugen (coordonator), “Concepte strategice şi operative de actualitate”, Centrul Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2004.

-Gl. Div. Dr. Bădălan, Eugen, “Securitatea naţională şi unele structuri militare româneşti la cumpăna dintre milenii”, Editura Militară, Bucureşti, 1999.

-Gl. Br. prof. univ. dr. Constantin Onişor, “Aspecte teoretico-metodologice şi modalităţi practice de aplicare a conceptului “Război Bazat pe Reţea” în Armata României, corespunzător “Structurii de Forţe 2007”, Centrul de Studii Strategice şi de Securitate, Bucureşti, 2003.

-Col. prof. univ. dr. Constantin Onişor, „Strategia militară (compendiu)”, Bucureşti, 1997.

90

-Crăciun Marius Dumitru, “Confruntarea Înalt Tehnologizată”, Editura Pro Universal, Bucureşti 2005.

-Gl.bg.(r) dr.Octavian Dumitrescu, „Fenomenul militar. Evoluţii în perspective”, Bucureşti, 2004.

-Gl. Mr.(r) Habian, Liviu, Col. Ostropel, Viorel, Lt. col. Bărbulescu, Ionel, “Sisteme de cercetare şi lovire în conflictele militare”, Editura Ager, Târgu Jiu, 2002.

-Gl. Div. Dr. Iliescu, Mihai, “Apărarea spaţiului aerian al României, la începutul secolului XXI”, Editura Pronostic, Bucureşti, 2000.

-Iosipescu Vasile, “Războaiele locale şi panoplia zeului Marte”, Editura Militară, Bucureşti, 1985.

-Gl. dr. Mircea Mureşan, Gl.br. (r) dr. Gheorghe Văduva, „Războiul Viitorului – Viitorul Războiului”, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004.

-Col. prof. univ. dr. Mircea Cosma, “Dicţionar cu termeni specifici crizelor”, Editura Academiei Forţelor Terestre, Sibiu, 2000.

-Col. prof. univ. dr. Mircea Cosma, „Acţiuni de influenţare psihologică în război”, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 1997.

-Cosma Mircea(coordonator), „Ofiţerul Modern. Fundamente ale procesului de formare şi specializare”, Editura Academiei Forţelor Terestre, Sibiu, 2005.

-Neagoe, Visarion, “Elemente de teorie şi construcţie militară”, Editura Militară, Bucureşti, 2005.

-Gl. Dr. Popescu Mihail, Gl. Lt.(r) Valentin Arsenie, Gl. Bg.(r) Văduva , Gheorghe, “Arta militară de-a lungul mileniilor”, vol. I-II, Centrul Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2004.

-Mr. conf. dr. Ion Roceanu, Lt col. Iulian Buga, “Ameninţări riscuri şi vulnerabilităţi la adresa informaţiilor din sistemele de comunicaţii şi informatice”, Revista Forţelor Terestre nr. 5-6/2003.

-Stăncilă, Lucian, Radu, Gheorghe, “Omnidirecţionalitate şi ritm pulsatoriu, în confruntările armate moderne – posibile provocări şi opţiuni”, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005.

-Gl. Br. Dr. Vasile, Paul, “Conflictele secolului XXI – Proiecţii, în spaţiul strategic”, Editura Militară, Bucureşti, 1999.

-Văduva, Gheorghe, “Strategie militară pentru viitor”, Editura Paideia, Bucureşti, 2003.

4. LUCRǍRI ELABORATE DE AUTORI STRǍINI:

-Arquilla, J., Ronfeldt, D., Networks and Netwars: “The Future of Terror, Crime, and Militancy, Current History”, Vol. 99, No. 636, April 2000.

-Alvin şi Heidi Toffler, “Război şi antirăzboi. Supravieţuirea în zorii secolului XXI”, Editura Antet, Bucureşti, 1995.

91

-Alvin Toffler, “Al Treilea Val”, Editura Politică, Bucureşti, 1983.-Akermann, R.K., “Military Crystal Ball Portends Network Centric

Supremacy”, „Signal“, 2001.-Carl Von Clausewitz, „Despre război”, Editura Militară, Bucureşti, 1982.-Cf. Desmond Saunders-Newton, Aaron B. Frank, “Effects-Based

Operations: Building the Analytic Tools”, Defense Horizons, nr. 19, 2002.-Newt Gingrich, “Cuvânt Înainte”, Alvin şi Heidi Toffler, “A crea o nouă

civilizaţie, Politica în Al Treilea Val”, Editura Antet, Bucureşti 1995. -White Paper on German Security Policy and the Future of the Bundeswehr, 2006

-Sun Tzî, “Arta Războiului”, Editura Aurelia, Bucureşti 1996.

5. ADRESE DE INTERNET:

-http://www.man.ro-http://www.aism.ro-http://www.geo.strategies.ro-http://www.un.org.com-http://www.army.call.com-http:// www.stratisc.org

92

ANEXE

ANEXA 1 – Tipologia războaielor

ANEXA 2 – Conţinutul şi elementele principale ale luptei armate moderne

ANEXA 3 – Elemente componente ale conceptului de război bazat pe reţea

ANEXA 4 – Sistemul domeniilor de confruntare în războiul modern

ANEXA 5- Organizarea teoretică a “sistemului de sisteme”

ANEXA 6 – Nivelurile standardizării

ANEXA 7- Locul instruirii în cadrul ciclului de generare şi întrebuinţare a forţelor

ANEXA 8- Managementul instrucţiei

ANEXA 9- Structura civilă şi militară NATO

ANEXA 10- Secretariatul internaţional NATO

ANEXA 11- Acţiunea antiteroristă

ANEXA 12- Cele mai importante tipuri de ameninţări în mediul de securitate al secolului al XXI-lea

ANEXA 13- Programa academică de la West Point

ANEXA 14- Formele pe care le îmbracă rolul îndeplinit de România în cadrul NATO

ANEXA 15- Misiunile strategice ale Armatei Române pe timp de pace şi în situaţii de criză

ANEXA 16- Organizarea brigăzii Striker

ANEXA 17- Organizarea tradiţională a unei brigăzi de infanterie uşoară

93

ANEXA 18- Personalul trăgător în brigada Striker/ brigada de infanterie uşoară şi versiunile vehiculului Striker

ANEXA 19- Calitatea informaţiei brigada Striker/ brigada de infanterie uşoară

ANEXA 20- Capabilităţile de luptă în vederea ducerii războiului bazat pe reţea

ANEXA 21- Reţeaua “Striker”-Noduri din reţeaua digitală existentă pe care brigada Stryker este în măsură să le utilizeze

ANEXA 22- Principalele diferenţe între brigada Striker şi o brigadă de infanterie uşoară

94