UNIVERSITATEA ”ȘTEFAN CEL MARE’’ SUCEAVA
Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică
Specializare: Drept
Anul de studiu : IV
Drept Comercial Internațional -Vânzarea comercială internațională -
Profesor Coorodonator: Lect. drd. Ungureanu Ciprian
Sudent: Onofrei Marius Daniel
Suceava 2015
1
CUPRINS:
Introducere................................................................................3;
Obiectul contractului ................................................................3;
Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare..4;
Efectele contractului .................................................................5;
Obligațiile vânzătorului ............................................................7;
Obligațiile cumpărătorului........................................................11;
Bibliografie.................................................................................14.
2
Introducere
În condițiile actuale, dezvoltarea și creșterea economică a unui stat, poate avea loc mai eficient în
colaborare cu alte economii, de cele mai multe ori prin efectuarea vânzărilor comerciale
internaționale. Comerțul Internațional include totalitatea schimburilor de bunuri și servicii dintre
două sau mai multe state. Obiectul comerțului internațional este reprezentat de bunuri materiale și
servicii.
Comerțul internațional, mai ales în ultimele decenii, a devenit unul din factorii determinanți ai
creșterii economice. O expresie a acestei tendințe o constituie faptul că în perioada 1951-1991,
volumul comerțului mondial a sporit cu cca 10, 5 % pe an, față de numai 1-2 procente în perioada
interbelică și 5-6 % în anii de înflorire a liberului schimb de la sfârșitul secolului trecut.1
Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care părţile, vânzător şi cumpărător, se obligă
reciproc să transmită proprietatea unui bun, în schimbul plăţii unui preţ. Trăsăturile definitorii ale
contractului de vânzare-cumpărare prevăzute de art. 1294 din Codul civil se întregesc în comerţul
internaţional cu unele elemente specifice. Ele sunt configurate de elementul comercial şi elementul
internaţional.
În comerţul internaţional, contractul de vânzare-cumpărare mai poartă denumirea de contract
de vânzare, contract de cumpărare, contract de export, contract de import sau contract de export-
import.
1Gabriela Prelipceanu- Relații Economice Internaționale, Editura Universității din Suceava, 2001.3
Obiectul contractului
Obiectul contractului de vânzare comercială internaţională îl formează marfa vândută, în
schimbul căreia cumpărătorul plăteşte vânzătorului preţul stabilit. Pentru existenţa contractului,
bunul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie în circuitul civil; să existe în
momentul încheierii contractului ori să poată exista în viitor; să fie determinat sau determinabil.
Datorită cerinţelor specifice ale comerţului internaţional, bunul nu trebuie să constituie proprietatea
vânzătorului.
În practica comerţului internaţional, pentru determinarea obiectului contractului, se face
distincţie între bunurile fungibile şi bunurile nefungibile. La bunurile fungibile, obiectul se stabileşte
prin parametri calitativi şi cantitatea generală. La bunurile nefungibile, obiectul se determină prin
elemente precise şi amănunţite.
Preţul reprezint ă valoarea lucrului vândut. Elementul esenţial al contractului este preţul, care
trebuie să fie determinat sau determinabil, sincer şi serios, şi să fie stabilit în bani.
4
Caractere juridice
Contractele de vânzare-cumpărare internaţională prezintă un număr de caractere juridice. Ele
se împart în două categorii, după cum coincid cu cele din dreptul comun sau sunt specifice.
Caracterele juridice comune ale contractului de vânzare-cumpărare sunt bilateral sau
sinalagmatic, cu titlu oneros şi comutativ. În ce priveşte transferul proprietăţii acest efect este de
natura şi nu de esenţa contractului de vânzare-cumpărare.
Caracterele juridice specifice ale contractului de vânzare-cumpărare sunt comercialitatea şi
internaţionalitatea. Contractul de vânzare internaţională are un caracter comercial, deoarece
reglementează numai relaţiile care apar în operaţiunile de comerţ exterior. Comercialitatea
contractului este determinată de natura operaţiunilor îndeplinite. Contractul de vânzare comercială
are un caracter internaţional întrucât cuprinde elemente de extraneitate.
În cadrul izvoarelor internaţionale, Convenţia de la Haga privind legea uniformă asupra vânzării
internaţionale de bunuri mobile corporale din 1964 cuprinde o soluţie deosebită. În art. 1 se
precizează că legea se aplică contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între părţi care îşi au
sediul sau reşedinţa obişnuită pe teritoriul unor state diferite, în oricare din următoarele cazuri: când
contractul prevede că marfa vândută face sau va face obiectul unui transport, din teritoriul unui stat,
în teritoriul altui stat; când actele care constituie oferta şi acceptarea sunt îndeplinite pe teritoriile
unor state diferite; când predarea lucrului vândut urmează să se realizeze pe teritoriul unui stat, altul
decât acela în care s-au îndeplinit actele constituind oferta şi acceptarea contractului.
Potrivit legii uniforme, sediul părţilor contractante reprezintă un criteriu principal şi stabil, dar nu şi
unul determinant. Legea mai prevede un criteriu complementar şi alternativ, care constă în mişcarea
obiectelor vândute, locul încheierii contractului sau locul predării lucrului vândut.
5
Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de la
Viena din 1980 consacră pentru stabilirea internaţionalităţii un singur criteriu. Prin alin. 1 al art. 1 se
prevede că dispoziţiile Convenţiei se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părţi care îşi au
sediul în state diferite, când aceste ţări sunt state contractante sau când normele de drept
internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant.
Pe plan internaţional, deosebirea între vânzarea civilă şi vânzarea comercială are o semnificaţie
minoră. Reglementările în materie nu prevăd nici o distincţie, încât ambele vânzări sunt supuse unor
norme identice. În măsura în care se pune totuşi problema, caracterul comercial sau civil al vânzării
se stabileşte după lex contractus.
Vânzarea-cumpărarea în comerţul internaţional nu este un contract intern, la care se adaugă
un element de extraneitate. Vânzarea comercială internaţională este un contract original, care
comportă caracteristici proprii şi probleme specifice. Contractul de vânzare comercială are un
caracter internaţional, întrucât cuprinde elemente de extraneitate. Internaţionalitatea contractului de
vânzare se întemeiază pe circuitul economic de la o ţară la alta şi naţionalitatea diferită a
partenerilor.
6
Efectele contractului
Efectele contractului de vânzare internaţională se concretizează prin obligaţiile care se
creează în sarcina părţilor şi transmiterea proprietăţii şi a riscurilor.
În dreptul român, transmiterea proprietăţii lucrului vândut de la vânzător la cumpărător are loc prin
simplul efect al încheierii contractului (art. 971 şi art. 1295 din Codul civil). Regula este facultativă,
deoarece printr-o clauză expresă părţile pot să prevadă un alt moment pentru transferul dreptului de
proprietate.
În celelalte sisteme de drept nu există o reglementare unitară. Diversitatea soluţiilor poate fi
grupată în următoarele două modalităţi: proprietatea se transmite în momentul încheierii
contractului; transmiterea proprietăţii se produce în momentul predării bunului vândut.
În practica comerţului internaţional, stabilirea momentului transmiterii proprietăţii mărfii
asupra cumpărătorului are un caracter simplificat. Momentul transferului proprietăţii se determină
de către părţi în funcţie de specificul contractului. În caz contrar, transmiterea dreptului de
proprietate va fi guvernată de lex contractus.
Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena din 1980 nu se ocupă de transferul proprietăţii. Cu toate
că art. 30 enumeră transmiterea proprietăţii între obligaţiile vânzătorului, Convenţia nu
reglementează modalităţile de transfer.
Transferul dreptului de proprietate pune şi problema transmiterii riscurilor. În unele
legislaţii, riscurile se transmit o dată cu dreptul de proprietate. Riscurile vor fi suportate de către
cumpărător, care devine proprietar al bunului vândut. Pierderea sau deteriorarea fortuită a bunului
rămâne în sarcina creditorului obligaţiei imposibil de executat. În alte legislaţii, transmiterea
riscurilor este distinctă de transferul dreptului de proprietate. Riscurile se transmit cumpără torului
fie din momentul încheierii contractului, fie din momentul individualizării bunului, fie din
momentul predării bunului vândut.
În practica comerţului internaţional, părţile determină transmiterea riscurilor prin includerea în
contract a unor clauze tip uzuale. Potrivit Regulilor Incoterms 2000 fiecărei modalităţi de vânzare îi
corespunde un anumit moment, în care se produce transferul riscurilor.7
Potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena din 1980, riscurile se transmit de la vânzător la
cumpărător în momentul remiterii bunurilor. Pierderea sau deteriorarea survenită după transferul
riscurilor nu-l eliberează pe cumpă rător de obligaţia de plată a preţului, exceptând cazul în care
aceste evenimente sunt datorate unui fapt al vânzătorului.
În situaţia când vânzarea implică transportul mărfurilor, iar vânzătorul nu este ţinut să le
remită într-un loc determinat, riscurile sunt transferabile cumpărătorului din momentul predării
mărfii primului transportator pentru a fi transmisă cumpărătorului.
Dacă vânzarea se referă la mărfuri neindividualizate încă, se consideră că mărfurile sunt puse
la dispoziţia cumpărătorului numai atunci când s-a făcut identificarea lor (art. 66 – 70).
Părţile pot să prevad ă în contract şi alte momente de transfer al riscurilor. Intenţia părţilor
trebuie să se manifeste în mod clar. În absenţa unei clauze exprese, transferul riscurilor este supus
legii aplicabile contractului.
Referitor la mărfurile vândute în cursul transportului, riscurile sunt tranferate cumpără
torului din momentul încheierii contractului. În raport de împrejurări, riscurile sunt în sarcina
cumpărătorului din momentul în care mărfurile au fost remise transportatorului care a emis
documentele constatatoare ale contractului de transport. Dacă în momentul încheierii contractului de
vânzare, vânzătorul ştia sau ar fi trebuit să ştie că mă rfurile au pierit sau erau deteriorate şi nu l-a
informat pe cumpărător, pierderea sau deteriorarea este în sarcina vânzătorului.
În toate împrejurările, riscurile nu sunt transferate cumpărătorului cât timp mărfurile nu au
fost clar indentificate potrivit contractului prin aplicarea unui semn
distinctiv pe marfă, prin documentele de transport, printr-un aviz dat cumpărătorului sau prin orice
alt mijloc.
8
Obligaţiile vânzătorului
În contractul de vânzare comercială internaţională, vânzătorul are următoarele obligaţii
principale: predarea efectivă a mărfii vândute, asigurarea conformităţii mărfii predate cu clauzele
contractuale şi remiterea documentaţiei tehnice referitoare la marfă.
Predarea mărfii implică pentru vânză tor respectarea momentului privind executarea
obligaţiei. Momentul predării se stabileşte de părţile contractante. Termenul de predare poate fi
determinat sau cert şi determinabil sau indicativ. În raport de posibilitatea existenţei unor date
suplimentare, termenul este riguros sau ferm şi simplu.
Având în vedere felul termenului, predarea poate fi: promptă , când marfa se expediază în 15 zile de
la formarea contractului; la termen, când în contract se prevede expres data predării; îndată ce este
gata sau îndată ce este posibil, fără a se depăşi 45 de zile de la formarea contractului.
Dacă marfa urmează să fie expediată într-o anumită perioadă şi nu există o altă prevedere,
vânzătorul poate să determine data precisă predării.
Termenul de predare se calculează din momentul încheierii contractului. Dacă obligaţia de
predare este condiţionată de un fapt al cumpărătorului, termenul va începe să curgă după realizarea
lui. În cazul în care cumpărătorul nu a prevăzut condiţii suplimentare, vânzătorul va efectua livrarea
în condiţiile stabilite în contract.
Predarea mărfii în avans sau parţială se poate efectua numai cu acordul anticipat al
cumpărătorului. În cazul în care cumpără torul nu a prevăzut condiţii suplimentare, vânzătorul va
efectua livrarea în condiţiile stabilite în contract.
În absenţa unor clauze sau indicii, predarea se efectuează într-un termen rezonabil, în funcţie de
natura mărfurilor şi împrejurărilor contractului. Vânzătorul trebuie să-şi îndeplinească obligaţia de
predare a mărfii fără a fi necesară punerea în întârziere.
Marfa se predă de către vânzător la locul convenit în contract. În mod obişnuit, locul predării
este în raport de condiţia de livrare prevăzută de către părţi.
Referitor la locul predării, dispoziţiile Convenţ iei Naţiunilor Unite de la Viena din 1980
cuprind mai multe distincţii. În situaţia în care contractul implică transportul mărfurilor, predarea se
face primului transportator pentru a le transmite cumpără torului. Dacă vânzarea priveşte un bun cert
sau un bun de gen care trebuie prelevat dintr-o masă determinată sau fabricat, iar în momentul
9
încheierii contractului, părţile ştiau că mărfurile se gă seau ori trebuiau să fie fabricate într-un
anumit loc, predarea se face prin punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului în acel loc (art.31).
Când vânzătorul este ţinut să ia mă suri pentru transportul mărfurilor, el trebuie să încheie
contractele necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut, cu mijloacele de
transport adecvate împrejurărilor şi în condiţiile obişnuite pentru un asemenea transport. În măsura
în care mărfurile nu sunt clar
identificate, prin aplicarea unui semn distinctiv pe mărfuri, prin documente de transport sau prin
orice alte mijloace, vânzătorul trebuie să trimită cumpărătorului un aviz de expediţie specificând
mărfurile (art. 32).
Marfa predată de vânzător trebuie să fie conformă clauzelor contractuale, fără a avea defecte
sau vicii. Prin conformitate se înţelege că bunul predat posedă calităţile şi particularităţile prevăzute,
expres sau tacit, în contract. Conformitatea se determină ţinând cont de stipulaţiile contractuale
privind cantitatea, calitatea şi tipul mărfii. Momentul aprecierii conformităţii este cel al transmiterii
riscurilor.
Potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena din 1980, în absenţa unei dispozi ţii
contrare, mă rfurile sunt conforme contractului în următoarele cazuri: sunt proprii întrebuinţărilor la
care servesc în mod obişnuit mărfuri de acelaşi tip; sunt adecvate oricărei întrebuinţări speciale care
a fost adusă, expres sau tacit, la cunoştinţa vânzătorului în momentul încheierii contractului; posedă
calităţile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca eşantion sau model; sunt
ambalate sau condiţ ionate în modul obişnuit pentru mărfurile de acelaşi tip sau, în lipsă, într-o
manieră adecvată pentru a le conserva şi proteja (art. 32).
În literatura juridică s-a arătat că atunci când bunurile care formează obiectul contractului
sunt fungibile, conformitatea este o noţiune funcţională. Dacă bunurile sunt nefungibile, noţiunea de
conformitate este conceptuală, având un caracter strict şi rigid.
Cantitatea se stabileşte în funcţie de natura mărfii şi uzanţe prin utilizarea unei unităţi de
măsură specifice. Ca elemente de determinare cantitativă, părţile pot folosi şi două unităţi de
măsură.
Cantitatea poate fi stabilită la locul de expediere sau la destinaţie. Uneori, se poate folosi şi o
dublă determinare, cantitatea verificându-se atât la expediere, cât şi la destinaţie.
Cantitatea mărfurilor livrate, potrivit uzanţelor interna ţionale, se atestă prin următoarele
documente: scrisoarea de trăsură internaţională, la transporturile pe cale ferat ă şi aeriene;
10
conosamentul sau scrisoarea de trăsură fluvială, la transporturile pe apă; documentul de transport, la
transporturile cu mijloace auto; recipisa poştală, la transporturile poştale.
În cazul în care mărfurile sunt nefungibile, cantitatea se poate exprima cu exactitate, din
momentul încheierii contractului. La mărfurile fungibile, datorită caracteristicilor lor şi mijloacelor
de transport folosite, cantitatea se poate fixa cu o anumită aproxima ţie. Prin acordarea unei toleranţe
de greutate, în plus sau în minus, limitele admise se încadrează între 2 şi 10%.
În ceea ce priveşte cantitatea mărfii, în contract trebuie să se menţioneze următoarele: locul
unde se va determina; momentul determinării; modul de determinare a cantităţii mărfii.
Calitatea reprezintă totalitatea însuşirilor care le are o marfă fabricată la nivelul tehnologiei moderne
şi datorită cărora este preferată, satisfăcând în condiţii optime necesităţile cumpărătorului.
Nivelul calitativ al mărfii se stabileşte prin intermediul unor criterii sau caracteristici ale
produsului. În contractul de vânzare internaţională, calitatea mărfii se
poate stabili prin mai multe metode: prin metoda văzutşi plăcut, cumpărătorul examinează marfa şi
este de acord cu achiziţionarea ei; în varianta dupăîncercare, marfa este supusă unor verificări;
încheierea contractului este condiţionată de acceptarea calităţii mărfii de către cumpără tor; prin
degustarea partizilor, pentru unele mărfuri alimentare; prin clauza tel quel, cumpărătorul este de
acord să primeasc ă marfa aşa cum este; prin clauza Rye Terms, cumpărătorul va primi marfa în
starea în care se află la sosire, dar poate cere o bonificaţie dacă starea mărfii nu este
corespunzătoare; clauza Sound Delivered permite cumpă rătorului să refuze marfa avariată. Refuzul
produce efecte numai dacă vânzătorul este anunţat în termenul contractual stipulat; mostra este o
parte reprezentativă a mărfii, pe care vânzătorul o pune la dispozi ţia cumpărătorului; tipul constituie
o no ţiune abstractă, fa ţă de care calitatea mărfii ce se livrează trebuie să corespundă ori să se
apropie cât mai mult. Tipurile sunt folosite mai ales în comerţul cu produse agricole şi minereuri;
denumiricunoscute sau uzuale, de exemplu lămâi de Catania, piper de Singapore, s.a.m.d.;variante
ale tipului de marfă, normeleşi standardele reprezintă caracteristici ale produsului care au fost
codificate; determinarea calităţii mărfii pe bază de descriere se face prin indicarea caracteristicilor
tehnice ale produsului. Astfel, se pot specifica originea mărfii, metoda de fabricaţie, însuşirile fizice
sau chimice ale bunului.
În situa ţia în care părţile nu au prevăzut ca bunurile să corespundă unei anumite calităţi,
vânzătorul este obligat să livreze marfă de calitate medie, obişnuită care există în ţara sa şi care
corespunde destinaţiei prevăzute în contract.
11
Prin inserarea clauzei de garan ţie în contract, vânzătorul răspunde pentru calitatea mărfii o
anumită perioadă de timp. El este obligat să remedieze orice defecţiune şi să asigure folosirea
normală a mărfii potrivit destina ţiei sale. În legătură cu garanţ ia calităţii mărfii, părţile trebuie să
prevadă în contract următoarele: durata garanţiei, ziua când începe garanţia, la ce se referă garanţia
şi responsabilităţile părţilor.
Prin contract părţile trebuie să prevadă calitatea mărfii în mod precis şi detaliat. Calitatea se
referă la caracteristicile tehnice ale mărfii, funcţionalitatea ei şi gradul în care corespunde cerinţelor
pentru care a fost produsă.
În contractele care au ca obiect instalaţii complexe, obiective industriale mari, aparate sau
utilaje, vânzătorul trebuie să predea documentaţia tehnică şi know-how-ul corespunzător.
Documentaţia tehnică se predă la momentul, în locul şi în forma prevăzută prin contract sau uzanţe.
Controlul calitativ se poate efectua de către cumpărător la locul de expediere sau de
destinaţie a mărfii.
În situaţia în care la controlul de la locul de expediere participă şi cumpărătorul, personal sau
prin reprezentant, el trebuie anunţat în timp util că marfa este gata pentru livrare. În absenţa
cumpărătorului, vânzătorul are dreptul să procedeze la autorecepţie.
Controlul la locul de destinaţie se execută în porturi, staţii de frontieră sau la unităţile
beneficiare. Actele de control ale calităţii mărfii se procură de către cumpărător.
Obligaţiile cumpărătorului
În contractul de vânzare-cumpărare internaţională, cumpărătorul are două obligaţii principale: plata
preţului şi luarea în primire a mărfii predate.
Plata preţului reprezintă obligaţia asumată de cumpărător pe care o execută în schimbul
mărfii primite. În vânzarea comercială internaţională preţul poate fi determinat sau determinabil.
Preţul determinat este prevăzut de către părţi, cu ocazia încheierii contractului. El se înscrie printr -o
formulă fixă sau mobilă. În varianta fixă, părţile stabilesc un preţ unitar pe unitate de produs sau un
preţ forfetar pentru toată cantitatea de marfă contractată. În varianta mobilă, părţile fixează un preţ
de bază. Preţul determinabil se concretizează după încheierea contractului, avându-se în vedere
anumite criterii. Părţile pot conveni ca stabilirea preţului să se facă după cotaţiile la bursă , preţul 12
mediu al cotărilor pe ultimele 15 zile înaintea predării, media cotărilor de pe diferite pieţe sau preţul
din ziua predării.
În stabilirea preţului, se ţine cont şi de următoarele elemente: cantitatea la care se calculează
preţul; valuta în care se face plata; reducerile de preţ acordate cumpărătorului.
Pre ţul se calculează după cantitatea de marfă care se găseşte la locul şi în momentul
executării contractului. În practica comercială, cumpărătorul poate plăti preţul având în vedere:
greutatea mă rfii în gara sau portul de încărcare; greutatea mărfii în gara sau portul de destinaţ ie;
greutatea mărfii care este conformă stipulaţiilor contractuale; greutatea mărfii brută sau netă.
Dacă preţul este stabilit în raport de greutatea mărfurilor, greutatea netă este cea care, în caz
de îndoială, determină preţul.
Preţul se exprimă în valuta convenită de către părţi. Dacă plata se face în altă valută decât cea
stabilită, în contract trebuie să se prevadă şi cursul valutar. Vânzătorul poate acorda cumpărătorului
unele reduceri de preţ uzuale sau speciale. În practica comercială, se utilizează două modalităţi de
reducere de preţ: reduceri privind calitatea şi integritatea mărfii; reduceri determinate de natura
operaţiunilor care se fac în legătură cu obiectul contractului.
În cazul în care livrările s-au eşalonat pe o perioadă mai lungă şi este previzibilă o fluctuaţie a
preţurilor mondiale, se poate adopta o scară mobilă sau glisantă de preţuri. La livrările cu un ciclu
mare de producţie, se vor lua în considerare şi fluctuaţiile preţurilor la materiile prime folosite
pentru obţinerea produsului.
Părţile pot preveni şi consecinţele scăderii sau urcării preţurilor. Prin inserarea prevederii fall-risk-
clause sau hausse-baisse-clause, preţul contractului se va modifica în funcţie de situaţia pieţei.
Dacă vânzarea este valabil încheiată fără ca preţul mărfurilor să fie fixat în contract, în mod
expres ori implicit, sau printr- o dispoziţ ie care să permită să fie determinat, se consideră, în lipsa
unor indicaţii contrare, că părţile s-au referit la preţul practicat în momentul încheierii contractului,
în ramura comercială respectivă, pentru aceleaşi mă rfuri vândute în împrejurări comparabile (art. 55
din Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena din 1980).
Preţul de vânzare internaţională cuprinde preţul intern la care se adaugă în funcţie de situaţia
concretă un număr de elemente. Principalele componente ale preţului de vânzare sunt cheltuielile de
ambalare, de transport, de asigurare sau de procurare a unor acte prevăzute de regimul legal al
exporturilor sau importurilor.
Cheltuielile de ambalare depind de natura mărfii şi voinţa vânzătorului. Preţul ambalajului se
stabileşte potrivit clauzei inserate şi anume: clauza netto, după care costul ambalajului este cuprins
13
în marfă; clauza netto plus ambalaj, care arată că valoarea ambalajului se calculează separat; clauza
brutto per netto, care înseamnă că ambalajul se socoteşte la preţul unitar al mărfii.
Cheltuielile de transport sunt în funcţie de condiţia de livrare. Ele se împart între părţile
contractante după modalitatea de vânzare folosită luând în considerare termenii Incoterms 2000.
Cheltuielile de asigurare constituie un element al preţului numai în vânzarea CIF. Astfel,
vânzătorul are obligaţia să procure, pe propria cheltuială, o poliţă de asigurare maritimă, sub formă
transferabilă.
Cheltuielile diverse referitoare la impozite, taxe, tarife vamale, comisoane bancare şi
comerciale sau obţinerea unor documente constituie elemente ale preţ ului. În practica
internaţională, cheltuielile diverse se suportă de fiecare partener, după cum sunt impuse pe teritoriul
ţării vânzătorului sau al ţării cumpărărtorului.
Data plăţii se prevede de părţi prin contract sau rezultă din uzanţe. Preţul se plăteşte la
momentul fixat, fără a fi necesară nici o cerere sau altă formalitate din partea vânzătorului. În cazul
în care data plăţii nu este stabilită, cumpărătorul trebuie să plătească în momentul punerii la
dispoziţie a mărfurilor sau a remiterii documentelor reprezentative ale mărfurilor. Cumpărătorul nu
trebuie să plătească preţul înainte de a fi avut posibilitatea să examineze mărfurile, în afară de cazul
în care în contract se prevede altfel (art. 58 al Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena din 1980).
Spre deosebire de dreptul comun, locul plăţii este determinat de principiul portabilităţii. În
absenţa unei stipulaţii contractuale diferite, preţul se plăteşte la sediul vânzătorului. Dacă plata
trebuie efectuată contra remiterii mărfurilor sau documentelor, plata se va face la locul predării.
În situaţia în care vânzătorul îşi schimb ă sediul după încheierea contractului, el trebuie să
suporte orice sporire a cheltuielilor accesorii plăţii (art. 57 al Convenţiei Naţiunilor Unite de la
Geneva din 1980).
Luarea în primire a mărfii constă în îndeplinirea oricărui act care se poate cere în mod
rezonabil cumpărătorului pentru a permite vânzătorului să efectueze predarea. În raport de natura
livrării, cumpărătorul este ţinut să respecte indicaţ iile vânzătorului. În unele cazuri, însă,
cumpărătorul trebuie să procure mijloacele de transport şi să indice elementele mărfii.
14
Bibliografie :
1. Gabriela Prelipcean – Relații economice international
2. Convenţia de la Haga privind legea uniformă asupra vânzării internaţionale de bunuri mobile 15
corporale din 1964
3. Convenția Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri,
încheiată la Viena la 11 aprilie 1980.
4. Codul Civil al României
16
Top Related