OLIGARHIA(ARISTOCRATIA)

O evoluţie progresivă, duce ca în secolului al VII-lea î.Hr.în majoritatea oraşelor greceşti, monarhia să cedeze puterea în favoarea aristocraţiei. Se pare că mişcarea respectivă a luat naştere în Ionia. Nobilimea (casta războinicilor), bazându-se pe proprietăţile de pământ şi pe suitele numeroase, formate din servitori şi sclavi pune mâna pe putere.

Societatea este dominată de o nobilime ereditară care pretinde că îşi are originile în eroii mitologiei greceşti sau chiar din zei, de la care a moştenit calităţi excepţionale.

În general, nu au avut loc violenţe: regii au fost nevoiţi să cedeze în faţa presiunii aristocraţilor, uneori după o perioadă de tranziţie pe parcursul căreia monarhia devine electivă sau i se limitează durata. De altfel, titlul de rege subzistă adesea pentru a desemna pe deţinătorul unei magistraturi (Argos, Atena, Corint) sau a unui sacerdoţiu (Efes, Milet). De-acum înainte regalitatea supravieţuieşte doar la periferia elenismului, în regiunile unde sistemul oraşelor nu se dezvoltase încă (Macedonia, Epir) sau în oraşele tradiţionaliste (Sparta şi Tera, împreună cu coloniile lor, Tarent şi Cirene).

Instalarea oligarhiei (conducerea de către un număr mic de oameni) vine ca urmare a unei invazii – în general cea a dorienilor –, cu excepţia oligarhiilor din Attica şi din Ionia. Oligarhii stăpâneau şi pământurile cele mai fertile.

Organul esenţial al regimului aristocratic este Consiliul (Bule sau Gerusia), care succede consiliului regal din epoca precedentă. Este alcătuit din membri desemnaţi, în general pe viaţă, conform unor sisteme ce variază de la oraş la oraş: consilieri aleşi la Sparta, capi de mari familii în Corint, foşti magistraţi retraşi din funcţie la Atena.

Consiliul e cel care conduce în mod efectiv oraşul, supraveghind şi deseori numindu-i pe magistraţi, împărţind dreptatea. Magistraţii, emanaţie directă a consiliului, poartă titluri diferite: arhonţi (Atena, Beoţia), efori (Sparta), pritani (Milet)... Dar, aproape pretutindeni, ei alcătuiesc un colegiu şi se schimbă în fiecare an, ceea ce îndepărtează riscul puterii personale a unui personaj de primă importanţă.

Adunarea poporului joacă un rol foarte şters. şi de cele mai multe ori e foarte redusă, cetăţenii activi neconstituind niciodată totalitatea populaţiei. Adunarea are, în unele oraşe, dreptul de a-i alege pe magistraţi; participă, pretutindeni, la adoptarea unor hotărâri importante, dar în realitate nu face decât să ratifice ceea ce i-a fost propus, interesele ei nefiind deosebite de cele ale consiliului, mai cu seamă în oraşele doriene, unde adunarea poporului şi consiliul trebuie să se unească pentru a putea exploata populaţiile anterioare, reduse la sclavie.

Se poate, aşadar, vorbi de oligarhie într-un dublu sens: mai întâi pentru că demos-ul nu conţine decât un număr restrâns de privilegiaţi, iar în al doilea rând pentru că întreaga putere reală se află concentrată în mâinile unei elite şi mai restrânse încă.

Puterea acestei aristocraţii se bazează înainte de toate pe prestigiul unei origini socotite de esenţă divină, dar şi pe o bogăţie considerabilă, în mod esenţial funciară: nobilii sunt mari proprietari şi mari crescători de animale, în special de cai. Denumirile care li se dau în multe oraşe sunt foarte

1

caracteristice pentru asemenea stare de fapt: gamores (cei care îşi împart pământul) la Siracuza, hipobotes (crescători de cai) în Eubeea. Numele proprii pe care le poartă derivă foarte adesea de la hipos (cal). şi sunt de fapt singurii posesori ai unor proprietăţi destul de mari şi ai unor suficiente resurse materiale pentru creşterea cailor (care le permite să servească în armată în calitate de călăreţi sau să-i pună să alerge la Olimpia), despre care Aristotel va spune că e intim legată de regimul aristocratic.

Dar, pe măsură ce se deschidea orizontul lumii greceşti, aristocraţii au ştiut să se adapteze noilor condiţii. Mulţi dintre ei au jucat un rol de frunte în procesul de colonizare, aşa cum au făcut corintienii Arhias şi Chersicrates, care au întemeiat Siracuza şi Corcira, făcând amândoi parte din familia conducătoare a Bachiazilor. Alţii, de asemenea, s-au dedicat comerţului şi au adunat imense bogăţii mobiliare. Astfel Caraxos, fratele poetei Safo, face comerţ în Egipt, strânge o sumă suficient de mare de bani pentru a o elibera pe frumoasa curtezană Rodopis, meritând, la întoarcere, necruţătoarele ironii ale surorii sale.

Viaţa acestor nobili se desfăşoară în îndestulare. Sunt singurii care pot mânca în fiecare zi pe săturate, şi Hesiod îi numea deja „graşii”. Le plac festivităţile, în cursul cărora aezii cântă întotdeauna epopeile aristocratice ale lui Homer, şi unde vinul curge din abundenţă. Pentru Alceu, care aparţine unei mari familii din Mitilene, totul devine pretext pentru a-şi umple cupa: „Să nu ne lăsăm inimile pradă durerii; tristeţea nu ne va vindeca, o Bacchos, cel mai bun leac e s-aducem vin şi să ne îmbătăm” (fragmentul 35). Dar ei se îmbată şi de glorie şi nimic nu e mai scump inimii lor ca izbânda atelajelor sau a cailor lor pe hipodromul din Olimpia.

Un adevărat ideal moral susţine concepţia lor despre existenţă şi nimeni nu l-a exprimat mai bine ca Teognis din Megara în Elegiile sale, adresate tânărului său prieten Cyrnos; elegii din care se desprinde nemărginita dragoste pentru dreptate şi rolul pe care îl joacă prietenia între oamenii ce aparţin aceleiaşi caste: „Fereşte-te să te aduni laolaltă cu cei răi, apropie-te întotdeauna de cei buni, fă-le pe plac, lor, a căror putere e mare, căci numai de la oamenii virtuoşi vei afla ce e virtutea”. Bineînţeles, asemenea portret trebuie nuanţat: în ţinuturile doriene, accentul e pus pe echilibrul fizic, pe valoarea militară şi pe camaraderia virilă; în Ionia, pe cei puternici îi caracterizează luxul, voluptatea, dacă nu chiar o anumită indolenţă: Xenofan din Colofon ni-i prezintă „ducându-se în agora înveşmântaţi în purpură, mai mult de-o mie la număr, plini de trufie, mândri de frumoasa lor pieptănătură, unşi cu delicate parfumuri”. Peste tot însă acelaşi orgoliu care-i separă de ceilalţi cetăţeni, orgoliu care se manifestă până şi în cortegiile funebre, aşa cum le vedem pe pereţii vaselor.

Aproape toate cetăţile greceşti au cunoscut guvernarea oligarhică, în epoca arhaică, înainte de a avea o democraţie – cu un timp intermediar de tiranie. Perioada a cunoscut lupte de clasă violente, de o parte fiind săracii şi micii proprietari, de cealaltă parte fiind marii proprietari de pământuri. În general, mai ales la ionieni, cei din clasa de jos s-au impus şi au marcat victoria lor prin instalarea democraţiei.

Cetăţile doriene au păstrat o vreme mai îndelungată regimul lor aristocratic. Sparta a rămas o excepţie, deoarece a ştiut să menajeze în acelaşi timp regalitatea, prin instituirea a doi regi, oligarhia, prin sistemul gerusiei, democraţia, prin instituirea eforilor, prin apela şi prin faptul că tuturor cetăţenilor le era permisă accederea la toate posturile.

2