ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEIINSTITUTUL DE FILOLOGIE
Cu titlu de manuscris C. Z. U.: 812.135.1.09 „20” (043.3)
LUDMILA ŞIMANSCHI
(AUTO)IRONIA ŞI (AUTO)PARODIAÎN LEVANTUL DE MIRCEA CĂRTĂRESCU
622. 01. – LITERATURA ROMÂNĂ
Autoreferatul tezei de doctor în filologie
CHIŞINĂU, 2014
Teza a fost elaborată în cadrul Sectorului de Literatură Contemporană al Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei
Conducător ştiinţific:LEAHU Nicolae, dr., conf. univ.
Referenţi oficiali:GRATI Aliona, dr. hab., conf. univ., Consiliul Naţional pentru Atestare şi AcreditareCHIPERI Grigore, dr. hab., conf. univ., Universitatea de Stat din Tiraspol (cu sediul la Chişinău)
Componenţa consiliului ştiinţific specializat:CIMPOI Mihai, dr. hab., prof. univ. − preşedinte, Institutul de Filologie al AŞMCORCINSCHI Nina, dr., conf. univ. − secretar ştiinţific, Institutul de Filologie al AŞMBURLACU Alexandru, dr. hab., prof. univ., Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”PLĂMĂDEALĂ Ion, dr. hab., prof. univ., Institutul de Filologie al AŞMŞLEAHTIŢCHI Maria, dr., conf. univ., Universitatea de Stat din Moldova
Susţinerea va avea loc la 30 mai 2014, ora 14.00, în şedinţa Consiliului Ştiinţific specializat DH 19. 622.01 - 01 din cadrul Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt, nr. 1, Chişinău, MD 2001).
Teza de doctor şi autoreferatul pot fi consultate la Biblioteca Ştiinţifică Centrală „Andrei Lupan” a Academiei de Ştiinţe a Moldovei (str. Academiei nr. 5 A, Chişinău, MD-2028) şi la pagina web a C.N.A.A. (www.cnaa.md).
Autoreferatul a fost expediat la 30 aprilie 2014.
Secretar ştiinţific al Consiliului ştiinţific specializat,
CORCINSCHI Nina, dr., conf.univ.
Conducător ştiinţific
LEAHU Nicolae, dr., conf. univ.
Autor
ŞIMANSCHI Ludmila
(©Şimanschi Ludmila, 2014)
2
REPERELE CONCEPTUALE ALE CERCETĂRII
Actualitatea temei investigate. Anul 1990 semnalează o mutaţie fundamentală în poetica
română contemporană. Apariţia Levantului de Mircea Cărtărescu pune în evidenţă restructurarea
conceptului de poeticitate, instituirea unor forme de generare textuală, crearea de realităţi ficţionale
care se autoproduc şi se autoreflectă: hiperrealităţi, holarhii şi texistenţe, ce modelează condiţia
postmodernă şi subminează convenţiile artistice prin transformare.
Epopeea postmodernistă Levantul marchează maturizarea optzecismului românesc şi
impunerea unei formule poetice individuale care nu numai ilustrează, dar şi pare să epuizeze noile
strategii lirice în spaţiul autohton. Poemul încheie sintetic o vârstă a poeziei româneşti, arogându-şi
libertatea de a manevra convenţiile, poeticile anterioare şi experienţele textuale ale
postmodernismului. Sensibilitatea ludică sugerează sentimentul de sfârşit la care a ajuns poezia în
căutarea unor noi forme de expresie. Controversata afirmaţie a scriitorului: „Levantul este o piatră
funerară peste poezia noastră” [15, p. 5] nu postula criza literaturii, ci orienta spre renunţarea la
conceptul poeziei ca istorie şi impulsiona redimensionarea actului poetic în sine.
Iată de ce se impune necesitatea unei reconsiderări axiologice a epopeii postmoderniste,
ameninţată de primejdia reducerii expresiei ei la derizoriu. Există o fluctuaţie de opinii ale lui Daniel
Cristea-Enache şi Alex Ştefănescu care pun la îndoială valoarea literară a Levantului, mergând de la
insinuările unui „joc literar studenţesc şi a specializării scrisului, care se dovedeşte inutilizabil sau
greu utilizabil” [20, p. 16], până la învinuirea de „exhibare a originalităţii, de risipă iresponsabilă de
mijloace poetice şi snobism ambiţios şi ridicol” [11, p. 11]. Vrem să perseverăm anume asupra
faptului că o dată cu Levantul dispare o anumită idee despre poezie şi se intră în post-istorie, într-o
nouă lume care şi-a schimbat criteriul de producere, necanonizat estetic.
Importanţa Levantului ţine de poeticitate, dezideratul recuperării totului impune pregnanta
conştiinţă a artificiului şi oferă o soluţie creatoare pentru faza crepusculară a poeziei, demonstrând
că sursele poeziei şi ale interesului pentru poezie nu s-au consumat. Sinteză unică, epopeea
ilustrează o formulă poetică pe care o închide totodată, fiind o miscelă a resuscitării specificului
poeziei anterioare şi a afirmării propriului concept de poezie ca urmare a eliberării de autosuficienţa
optzecistă: „Cărtărescu înlocuieşte sentimentul crizei şi starea agonică cu o exuberanţă a formelor,
transformând nihilismul lucidităţii în rafinament al ei.” [12, p. 38].
3
Disponibilităţile intertextuale sunt dezvoltate şi aprofundate, dar textul nu se limitează la
punerea în aplicare a principiului generativ combinatoriu, ci devine pledoarie pentru frumuseţea
poeziei, fermecând prin arhitectura labirintică rafinată şi recuperarea credinţei în poezie, singura
raţiune a autorului de a exista. Scriitura personală este pregnantă şi recognoscibilă, orice artificiu
tehnic este topit de magma viziunilor poetice, dând impresia autogenerării unui text de care este
încântat însuşi creatorul său: „Levantul e, chiar şi pentru mine, o carte total extraterestră, de parcă aş
fi copiat o carte deja existentă. E un dar care mi-a fost făcut, e cea mai exotică floare a serei mele.”
[4, p. 2], susţinea autorul cu prilejul unei confesiuni.
Importanţa temei este condiţionată de încercările de a repune în discuţie statutul
postmodernist al textului cărtărescian şi de a-i redimensiona mesajul poetic, revelând atât intenţiile
subversive (Levantul este un manifest al libertăţii), cât şi re-apropierea anumitor valori tari, precum
metafizicul şi respingerea relativismului postmodern.
Actualitatea temei de cercetare rezidă în modalitatea de re-lectură şi analiză a textului ce şi-a
obţinut necesara perioadă temporală de decantare istorică a valorilor – peste două decenii de la
apariţie. Analiza şi-a propus a fi multiaspectuală, căci problema parodierii şi a ironizării într-un text
postmodernist serveşte drept catalizator al fenomenului exegetic în cele mai labirintice manifestări.
În acest cadru s-a impus o argumentare asupra raportului dintre subiectul propus (epopeea Levantul
de Mircea Cărtărescu) şi obiectul cercetării (ironia/ autoironia şi parodia/ autoparodia), Levantul de
Mircea Cărtărescu constituind un spaţiu discursiv propice studierii (auto)ironiei şi (auto)parodiei la
diverse niveluri textuale.
Paradigma narativului aglutinat de ultralivresc are ca elemente coagulante ironia şi parodia,
care devin substanţa textului şi funcţionează în calitate de mecanisme textuale. Recurgerea la ironie
şi parodie e inerentă modelului literar de tip sintetic bazat pe pluralitate şi multistilism. Parodia şi
ironia sunt plurifuncţionale şi, aşa cum s-a menţionat ades, epurează de vanităţi, pun în evidenţă
„politica reprezentării” [13, p. 99], valorifică vechi reţete poetice, relansează selectiv şi simpatetic
transtextualitatea, resuscită plăcerea lecturii, exaltă competenţele şi virtuozităţile stilistice ale
autorului.
Dar Levantul nu se limitează la punerea în scenă a unor intenţii, ci propune o nouă ontologie
literară, care îşi asumă „imanenţa goală” [21, p. 72] în simultaneitatea registrelor şi polimorfismul
reprezentărilor. Livrescul este ontologizat, verificând tensiunile interioare, el nu creează un gol în
jurul fiinţei, ci întreţine un cult al medierii şi al pluralităţii: „deşi savant construită, poezia livrescă
4
nu pierde din emotivitate şi plasticitate, pentru că livrescul produce, de fapt, un nou tip de
sensibilitate, alimentată din mediere, nu din frustrare şi inocenţă, dintr-o cultură a senzaţionalului, şi
nu dintr-o senzorialitate spontană şi vulcanică.” [22, p. 8]. Starea problematică a dezintegrării este
interpretată ironic şi ludic, regăsind un filon existenţial explorat la modul risipitor, într-o nouă
coerenţă labirintică, folosind retorica totalizatoare textuală. Prin ironie şi parodie se prezintă
adevărata stare de spirit a lumii în derivă şi a contemplatorilor săi nefericiţi. Dar acestea nu
artificializează discursul, ci dau naştere unui nou tip de lirism, care nu se reduce la experimentalism,
ci presupune înzestrare cu noi sensuri şi suprasensuri. Textul nu e multistratificat şi deci nu
presupune decodare hermeneutică a straturilor latente, ci e imanent şi indeterminant, singura
interpretare recomandată chiar de autor este „supunerea unei mantici, unei ştiinţe a ghicirii într-o
palmă cu nesfârşitele linii care se intersectează şi alcătuiesc desene vizibile doar de foarte sus, ca în
Nazca.” [2, p. 18].
Titlul lucrării prefigurează aspectele definitorii ale universului levantin asupra cărora a fost
orientată cercetarea noastră. Perspectiva analitică de investigare a expresiei poetice (auto)ironice şi
(auto)parodice este motivată de substanţa parodică a textului şi de pronunţata atitudine ironică
imprimată discursului de către autor. Alegerea temei e determinată, pe de o parte, de tentaţia de a
analiza fenomene şi strategii literare fecunde în postmodernitate cu recuzita textuală şi
semiostilistică contemporană, iar, pe de altă parte, de a stabili o grilă metodologică şi pragmatică
potrivită descrierii funcţionării complexe a practicilor textuale postmoderniste. Necesitatea acestui
studiu e dictată şi de importanţa investigării modalităţii de utilizare a perspectivelor parodice şi
ironice în arhitectura extensivă resuscitată a epopeii postmoderniste.
Descrierea situaţiei în domeniul de cercetare şi identificarea problemelor de cercetare.
Deşi s-a aflat în atenţia exegezei din anul publicării (1990), la un examen exigent, efectuat în 2012,
al consistenţei receptării, Cosmin Ciotloş constată: „Levantul lui Mircea Cărtărescu a cunoscut în
timp destul de multe reeditări şi destul de puţine interpretări. Din zecile de analize care i-au fost
dedicate, numai câteva au, de fapt, importanţă intelectuală. (Cea a lui Nicolae Manolescu şi cea a lui
Ion Bogdan Lefter fiind capete de afiş.) Celelalte sunt, în majoritatea, simple reportaje de lectură
însoţite de verdict. Ideatic, însă, aproape cu totul inutile.” [9]. Chiar dacă s-au propus câteva trasee
de înţelegere, cum ar fi cel tehnic, politic şi biografic, ele au fost puţin explorate, textul fiind redus
la un imens inventar de aluzii culturale şi de intertexte, imaginaţie lexicală debordantă şi splendid
joc de artificii, lipsit de consistenţă structurală şi substanţă. Însuşi autorul observă în 2001 în Jurnal
5
I tendinţa minimalizării valorii textului în critica literară românească: „simplă dexteritate mimetică,
de întoarcere la trecut, deci de abandonare a poeziei în progres” [6, p. 90] şi, mai mult, declară
diaristul Mircea Cărtărescu întristat „Resimt receptarea de până acum ca pe o nedreptate făcută
mie.” [6, p. 90]. De atunci lucrurile nu s-au schimbat, căci epopeea cărtăresciană continuă să fie
supusă în ultima vreme unei receptări critice virulent neantizatoare, care preia ideea lansată în 1994
de Ion Negoiţescu în Scriitori contemporani a nesubstanţialităţii textului: „Dar în Levantul, există
dimensiunea profundului, dincolo de jocul orbitor al cuvintelor? Un critic observă că sub minunatele
călătorii parodice şi artificii verbale din Levantul se piteşte… nimicul.” [10, p. 35].
Şi în cercetarea ştiinţifică epopeea cărtăresciană a rămas doar o sursă inepuizabilă de citate şi
colaje intertextuale, un fel de manual de postmodernism şi un teren extraordinar de aplicaţii atât
pentru literaţi, cât şi pentru lingvişti. Concludente sunt studiile Discurs repetat, cod intertextual al
literaturii postmoderne, aplicaţii pe Levantul ( 2007) de Ileana Alexandrescu [1], Filologos, cari
deştul cerci a pune pă dantea... (…). D-ale Levantului de Mircea Cărtărescu (2004) [23], Figurile
discursului repetat: perspectivă gramaticală şi pragmatică (2009) [25], Aplicaţii de gramatică a
culturii pe un hipotext & hipertext (sau Stănescu dinspre Cărtărescu (2010) [24] de Elena
Ungureanu. Textul Levantului este revizitat metodic drept poligon doctoral pentru studiul naraţiunii
postmoderniste (Dimensiuni ale culturii media în proza postmodernă românească de Aurora Laslo
Paşcan [14]) sau tematizări vizând întreaga creaţie cărtăresciană: Spaţii citadine imaginare la
Mircea Cărtărescu (2008) de Dumitru Mircea Buda [3], Poetica dublului în opera lui Mircea
Cărtărescu (2013) de Petru-Bogdan Raţiu [16].
Levantul revine în chip norocos în atenţia exegeţilor, solicitând evaluări inclusiv datorită
luărilor de poziţie ale autorului însuşi, care simte adeseori necesitatea de a trece la exerciţii
nostalgice sau confesiuni. De exemplu, în O, Levant, Levant ferice… (volumul Ochiul căprui al
dragostei noastre [7]) Mircea Cărtărescu povesteşte cum şi-a scris epopeea şi care sunt sursele de
inspiraţie ale acesteia. Chiar şi neşansa intraductibilităţii, care l-a împiedicat să intre în circuitul
marii literaturi, este anulată prin anunţul recent al autorului de a fi semnat contractul pentru
traducerea textului în suedeză, în urma rescrierii prozaice a cărţii: „Tocmai acum zece minute am
semnat un contract pentru Levantul, varianta în proză, pe care vreau să-l răspândesc cât mai mult, în
Europa, în primul rând.” [5].
Oportună a fost şi reconsiderarea Levantului din perspectiva evoluţiei creaţiei cărtăresciene.
Autorul reiterează în fiecare interviu singularitatea acestei scrieri în întreg palmaresul său creativ,
6
accentuând structura informă a arhitextulului care îi asigură scrierii o identitate distinctă: „Singurul
text complet izolat e din punctul meu de vedere Levantul. Nu-l consider ca făcând parte din latura
mea poetică, nici din cea prozastică. Este cu totul şi cu totul altceva.” [4, p. 4]. Epopeea
postmodernistă Levantul a marcat o transformare calitativă esenţială în creaţia lui Cărtărescu,
repropulsându-l spre sine, spre miezul creaţiei. Renunţând la identificarea cu efigia optzecistă a
generaţiei sale, Cărtărescu se detaşează de această poetică prin Levantul, redescoperindu-se pe sine
şi refăcând drumul către fostele aspiraţii culturale, poate chiar metafizice. Levantul şi-a regândit
creatorul, redimensionându-i vocaţia literară şi îndepărtându-l de locurile comune ale optzecismului,
pe care îl va rescrie parodic şi ironic.
Scopul şi obiectivele cercetării. Cercetarea noastră are dublă finalitate:
1. a evalua estetic epopeea cărtăresciană;
2. a demonstra că (auto)ironia şi (auto)parodia sunt vehicule literare prin excelenţă ale
epocii postmoderne, care oferă literaturii române contemporane o operă postmodernistă de o mare
complexitate.
În vederea atingerii scopurilor preconizate, ne-am propus să realizăm următoarele obiective
concrete:
a examina complexitatea şi funcţionarea epopeii ca text postmodernist;
a reconstitui specificul conceptual al (auto)ironiei şi (auto)parodiei postmoderniste;
a sistematiza, evaluând critic consistenţa discursurilor despre practicile ironice şi
strategiile parodice postmoderniste;
a investiga expresia artistică a efortului auctorial de a refuncţionaliza strategiile
postmoderniste în epopeea Levantul;
a examina developarea scripturală a imaginarului poetic, a discursului identitar şi
intercultural postmodernist;
a interpreta efectele literare ale revalorificării toposului levantin şi a epopeii ca gen;
a elucida configuraţiile polivalente ale ironiei şi parodiei în cadrul operei
postmoderniste;
a analiza dimensiunile discursive ale variatelor forme de textualizare autoparodică şi
autoironică;
a configura mizele estetice ale (auto)ironiei şi (auto)parodiei în textul postmodernist.
7
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific. Lucrarea de faţă urmează un parcurs istorico-
literar în cadrul căruia sunt reconstituite şi reconsiderate conceptele de operă literară, (auto)ironie şi
(auto)parodie postmodernă, un loc însemnat revenind stabilirii accepţiilor lor în critica românească
actuală. Îmbinând identificarea, descripţia şi analiza, am reliefat impactul discursului postmodernist
asupra practicilor ironico-parodice.
Prin asocierea perspectivelor de interpretare poststructuralistă, fenomenologică şi
pragmatică, lucrarea şi-a propus o analiză sistemică a epopeii postmoderniste. Urmând acreditarea
unei viziuni cât mai ample asupra parodiei şi ironiei într-un text insolit cum este Levantul de Mircea
Cărtărescu, am recurs la metode generale şi speciale de cercetare, ţinând de pragmatica lingvistică:
analiza şi sinteza materialului teoretico-ştiinţific şi a realităţilor textului; metoda inductiv-deductivă,
care a facilitat studierea fenomenelor în discuţie de la general spre particular şi invers; metoda
analizei componenţiale, aplicată în vederea ilustrării diferenţelor proprii conţinutului semic al
subcategoriilor ironiei; metoda analizei contextuale, care ne-a permis să nuanţăm factorii decizionali
din fibra discursivă şi să reliefăm funcţiile locutorie şi perlocutorie ale secvenţelor discursive;
metoda axiomatică a fost utilă la probarea statutului categoriilor funcţional-semantice discursive ale
ironiei şi parodiei şi a statutului de sub-categorii ale celor două forme subunitare: autoironia şi
autoparodia; metoda structurală ne-a ghidat în elaborarea sistemelor conceptuale şi a funcţiilor de
reprezentare a ironiei şi a parodiei; metoda contrastivă ne-a favorizat identificarea transgresărilor de
normă prin schiţarea contradicţiilor dintre izotopiile generice şi cele specifice în procesul studierii
secvenţelor textuale. Pentru analiza tehnicilor autoreferenţiale, am apelat la perspectiva
interpretativă intratextuală, iar pentru abordarea discursului dialogat am avut în vedere rolul
intenţiei codificării duale în actul de producere a semnificaţiilor textului postmodernist.
Pentru a ţine seama atât de structura autogenerativă a designatului în contextul semiotic
dedublat al paradigmei postmoderniste, cât şi de superpoziţia sensurilor realităţii discursive pentru
diverşi subiecţi, în demersul nostru am considerat utilă corelarea viziunii construcţioniste şi a celei
fractalice. Datorită faptului că viziunea construcţionistă este văzută ca parte a paradigmei
postmoderne prin relativizarea modelelor şi raportarea realităţii la negocierea interpretării, vom
urmări preocuparea scriitorului pentru procesul de sensificare (creare de sensuri) prin care autorul şi
personajele atribuie un înţeles experienţei subiective, transferând-o asupra realităţii. Textul
cărtărescian a necesitat o interpretare fractalică. Pentru a înţelege textul în articulaţiile sale profunde
8
şi a-i dezvălui identitatea complexă, am recurs la lectura fractalică, relevând fiecare element al
textului într-un mod diferit la alt nivel.
Pentru a elabora fundamentul teoretic al lucrării, am pornit de la următoarele repere
epistemologice: Revolution in Poetic Language de Julia Kristeva, Teoria literară de Terry Eagleton,
Teoria literaturii. Poetica de Boris Tomaşevski, Du texte a l’action de Paul Ricoeur, The literature
of Replenishement: Postmodernist Fiction de John Barth, Surfiction: Fiction Now... and Tomorrow
de Raymond Federman, Ficţiunea postmodernistă de Brian McHale, Travels in hyperreality de
Umberto Eco, Condiţia postmodernă de Jean François Lyotard, La production du texte de Michael
Riffaterre, Des espaces autres. Hétérotopies de Michel Foucault, Pluralism in Postmodern
Perspective de Ihab Hassan, Autofiction & autres mythomanies littéraires de Vincent Colonna,
Cultura postmodernă. O introducere în teoriile contemporane de Steven Connor, Teoria şi practica
literaturii la început de mileniu de Maria-Ana Tupan şi Marin Cilea.
În calitate de repere ce reflectă natura ontică şi gnostică a hipertextualităţii postmoderniste
ne-au servit lucrările mai multor cercetători în domeniu: Palimpsestes. La literature au second degré
de Gerard Genette, Politica postmodernismului de Linda Hutcheon, Textul ca intertextualitate de
Cristina Hăulică, Poetica postmodernismului de Liviu Petrescu, Postmodernismul românesc de
Mircea Cărtărescu, Poezia generaţiei ’80 de Nicolae Leahu, Istoria tragică şi grotescă a
întunecatului deceniu literar nouă de Radu G. Ţeposu, Poezia postmodernă de Mircea A. Diaconu,
Humorul de Val Panaitescu, studiile mai noi din domeniul pragmaticii lingvistice (Eugen Coşeriu,
Algirdas Julien Greimas, Mihail Bahtin, Oswald Ducrot, Umberto Eco ş. a.).
Extrem de utile, în precizarea metodologiei de cercetare, dar şi în procesul studiului aplicat,
au fost lucrările Dire la Parodie de Marie Brisson, A Theory of Parody şi The power of irony de
Linda Hutcheon, Ironia de Vladimir Jankélévitch, Irony de Claire Colebrook, Intertexte et autotexte
de L. Dällenbach, L'ironie litteraire: essais sur les formes de l'écriture oblique de Philippe Hamon,
Grammaire de la parodie de Sanda Golopenţia Eretescu, Parody//meta-fiction: An Analysis of
Parody as a Critical Miroir to the Writing and Reception of Fiction şi Parody: Ancient, Modern,
and Postmodern de Marguaret Rose, The Theory and Practice of Self-Conscious Fiction de Patricia
Waugh, L'Ironie littéraire. Essai sur les formes de l'écriture oblique de Philippe Hamon, The
reflexive function of parody de Michele Hannoosh, The Politics of Self-Parody de Richard Poirier,
L’ironie aujourd'hui: Lectures d'un discours oblique de Mustapha Trabelsi, Ironia. Ipostaze în
literatura contemporană de Mircea Lesovici, Scriiturile diferenţei. Intertextualitatea parodică în
9
literatura română contemporană de Carmen Pascu. Ele ne-au servit drept suport ştiinţific în vederea
prezentării ironiei şi a parodiei atât în calitate de categorii estetice, cât şi de practici discursive, şi a
interpretării lor nu atât ca moduri de percepere a lumii, dar şi ca strategii discursive disimulate.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a lucrării. Cercetarea reliefează conceptele de
(auto)ironie şi (auto)parodie, precizându-le statutul teoretic în cadrul dezvoltării critice actuale, dar
şi în dinamica evoluţiei conceptului de postmodernism. Numărul impunător de studii teoretice în
domeniul parodiei şi ironiei postmoderniste a impus necesitatea unei selectări exigente în vederea
stabilirii uzajului postmodern al acestor demersuri şi clarificării rolului lor în contextul manifestării
libertăţii creative pluraliste. Raritatea studiilor teoretice dedicate autoironiei şi autoparodiei ne-a
stimulat să investigăm practicile discursive (auto)ironice şi (auto)parodice, creând un tablou al
principalelor mutaţii pe care acestea le suportă în epopeea lui Mircea Cărtărescu şi în ansamblu.
Profilând subversivitatea pronunţată a postmodernismului românesc, am determinat rolul
ironiei şi parodiei ca indici de singularizare şi accentuare a funcţiilor estetică şi politică ale
discursului literar contemporan.
Teza demonstrează că Levantul nu se reduce la intertextualitate şi la investigare pioasă a
lumilor scripturale. La acest nivel de cercetare, am stabilit că ironia şi parodia ţin în echilibru
lumile-marionetă, polimorfismul reprezentărilor şi perspectivele anamorfotice. Inventariind
contextele parodice şi ironice ale epopeii postmoderniste Levantul, am trasat coordonatele
practicilor ironice şi ale strategiilor parodice cărtăresciene, ceea ce a descurajat formularea unor
afirmaţii tranşante, stimulând totodată cercetarea atentă, fără excese, a confluenţei interne a parodiei
cu intertextualitatea, hipertextualitatea, metatextualitatea, arhitextualitatea şi manierismul, dar şi
investigarea unor varii forme de ironie, inclusiv a relaţiilor ironiei cu spectacolul limbajului. Un loc
important a revenit şi studierii mijloacelor formale de exprimare a ironiei. Epopeea lui Mircea
Cărtărescu divulgă tendinţa de a folosi la modul ironic dialogul registrelor stilistice şi, în general,
exploatarea varietăţilor limbii în consonanţă cu contextul istoric, multiplicând şi diferenţiind
situaţiile de comunicare cu riscul de creştere a entropiei. Ironia interacţiunii instanţelor textuale este
suprapusă celei structurale, care rezultă din discrepanţele dintre evenimentele prezentate în discursul
narativ şi poveste şi din mecanismele naratologice pe care autorul le foloseşte pentru a menţine
suspansul, precum şi pentru a crea numeroase efecte ironico-distructive.
10
Noutatea prezentului demers constă în studierea manifestărilor autoironiei şi autoparodiei în
complexitatea estetică şi ideologică, ceea ce probează pluralitatea practicilor speculative şi/sau
autoreferenţiale în textul postmodernist.
Problema ştiinţifică soluţionată constă în reconstituirea specificului conceptual al
(auto)ironiei şi (auto)parodiei postmoderne, fapt care a contribuit la precizarea statutului lor teoretic
în cadrul dezvoltării critice actuale, dar şi în dinamica evoluţiei conceptului de postmodernism,
valorificând manifestările (auto)ironiei şi (auto)parodiei în complexitatea estetică şi ideologică în
epopeea postmodernistă Levantul de Mircea Cărtărescu.
Rezultatele ştiinţifice principale înaintate spre susţinere:
1. Ficţiunea postmodernistă pune în mişcare mecanisme proteice de textualizare
(auto)ironică şi (auto)parodică, producând mutaţii în toate componentele discursului literar.
2. Postmodernitatea alege strategiile (auto)ironiei şi (auto)parodiei atât pentru a ajunge
în punctul unei (auto)deconstrucţii identitare, cât şi pentru a investiga limitele literarităţii, statutul
autorului şi personajelor, jocul identităţilor de hârtie.
3. Antrenând semnificaţii estetice şi ideologice în epopeea postmodernistă Levantul,
Cărtărescu reuşeşte să realizeze o sinteză discursivă ca metaficţiune ironico-parodică.
4. Importanţa Levantului ţine de marcarea unei bucle distincte în evoluţia poeticităţii
româneşti, oferind o soluţie creatoare pentru faza crepusculară a poeziei şi demonstrând că sursele
poeziei şi interesul pentru poezie nu s-au consumat.
5. Cazurile complicate de autereferenţialitate ironică şi de dialogism intratextual cu
efecte autoparodice: autocitarea, secvenţele autoreferenţiale la nivel structural, autotextualitatea
parodică nu sunt forme de reciclare monotonă a propriilor resurse literare, ci tehnici sofisticate
discursive, care produc polisemia textuală şi introduc un plan subiacent autoparodic.
Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Studiul se orientează către cei
interesaţi de cercetarea epopeii postmoderniste şi a relaţiilor ei cu postmodernismul românesc, către
cei care investighează funcţionarea practicilor textuale (auto)ironice şi (auto)parodice, către cei care
studiază istoria literaturii române contemporane.
Aprobarea rezultatelor tezei. Rezultatele tezei au fost aprobate în cadrul sectorului de
Literatură contemporană al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Tezele esenţiale şi rezultatele
principale ale cercetării au fost publicate în 11 lucrări. Dintre acestea menţionăm: un material în La
Francopolyphonie, 5 articole în Metaliteratură, unul în Noua Revistă Filologică. De asemenea, au
11
apărut patru materiale în culegeri la conferinţe internaţionale. Am predat un curs opţional studenţilor
Facultăţii de Filologie a USB şi am participat la proiectul Identitate şi globalism în literatura
postsovietică din Republica Moldova, sectorul Literatură Contemporană, Institutul de Filologie al
AŞM. Ideile şi concluziile principale ale cercetării au fost prezentate la peste 10 reuniuni ştiinţifice
naţionale şi internaţionale.
Volumul şi structura tezei: lucrarea (164 p. text de bază) corespunde obiectivelor şi
scopurilor investigate şi constă din adnotare în limbile română, rusă şi engleză, introducere, trei
capitole cu concluzii, concluzii şi recomandări generale, bibliografie din 200 de surse, declaraţia
privind asumarea răspunderii, CV-ul autoarei.
Cuvinte-cheie: (auto)ironie, (auto)parodie, ficţiune postmodernistă, postmodernism, strategii parodice, autotextualizare, hipertextualitate, epopee postmodernistă, practici literare ironice.
CONŢINUTUL TEZEI
În Introducerea tezei am argumentat actualitatea temei cercetate, am formulat scopul şi
obiectivele de investigaţie, am precizat suportul metodologic al lucrării, am reliefat valoarea
teoretică şi practică a studiului ştiinţific.
Capitolul 1 (Auto)ironia şi (auto)parodia în context postmodern a fost consacrat
cercetării statutului estetic al operei postmoderniste, pornind de la conştiinţa noii paradigme
ştiinţifice (şi, implicit, literare) a complexităţii şi regândirea identităţii operei literare în
postmodernitate.
Demersul nostru ştiinţific a explorat iniţial reperele discursivităţii postmoderniste, relevând
restructurarea conceptului de poeticitate, provocată de mutaţia fundamentală a modului de a gândi
literatura. Am abordat identitatea operei literare postmoderniste folosind modernitatea literară ca
frecvent termen de fundal comparativ, evidenţiind osatura estetică a codului modernist şi
postmodernist. Înţelegerea nuanţată a specificităţii operei literare postmoderniste a fost înlesnită de
distincţiile operate între convenţiile şi codul modernist şi poetica de autor postmodernistă, strategiile
discursive ale ambiguităţii moderniste şi mecanismele de textualizare postmodernistă. Precizările
traseului analitic în ceea ce priveşte diferenţierea mutaţiilor stilistice, a formelor discursive, a
statutului personajelor, tipurilor de atitudine ale eului creator, a condiţiei creatorului faţă cu propriul
discurs conferă un statut specific creaţiei literare în postmodernitate, developând noile accepţii ale
conceptelor cu care se operează la interpretarea operei literare. Autoreferenţialitatea constitutivă a
textului, care devine un teren de interferenţă pentru mai multe reţele textuale, este expresia unui
12
policentrism în care dominanta ironico-parodică anunţă îndepărtarea de tendinţele deconstructiviste
şi orientarea spre tendinţele reconstructive.
Propunându-ne un examen al statului estetic al textului postmodernist, am încercat să
înţelegem cum a evoluat ficţiunea literară de la modelul modernist la cel postmodernist. Mutaţiile
înregistrate în atitudinea poetică contemporană probează modificarea paradigmatică a literaturii de
la modernitate la postmodernitate, reprezentând tentative de formare a unei literaturi noi.
Canalizarea excursului teoretic spre identificarea specificităţii operei postmoderniste ne-a permis
ulterior să surprindem şi să valorificăm autentic structurile interioare ale scriiturii postmoderniste în
epopeea Levantul de Mircea Cărtărescu.
În subcapitolul 1.1. Cadrul conceptual al (auto)ironiei şi (auto)parodiei postmoderne am
examinat tehnicile (auto)ironice şi strategiile (auto)parodice postmoderne, prin care se pune în
spectacol scrierea şi se denudează procedeele scripturale, am examinat semnificaţiile conceptuale
atribuite fenomenelor ironie şi parodie, autoironie şi autoparodie postmoderne, am redimensionat
valoric complexitatea şi funcţionarea lor discursivă pentru a aduce o claritate în perceperea
mecanismelor şi a codului postmodernist.
Cercetând teoriile postmoderne despre ironie şi parodie, care solicită noi căi de abordare a
fenomenelor literare, inclusiv redimensionarea valorică a complexităţii lor discursive, am descoperit
o pluralitate inerentă de viziuni. Confruntând viziunile teoretice esenţiale, am stabilit că ironia
postmodernistă este proteiformă: armă deconstructivă ideologică, practică discursivă distructivă de
norme, cât şi constructivă de idealuri, mod de semnificare mult mai radical, deschidere creatoare
transcontextualizantă, strategie textuală şi viziune istorică asupra vieţii. Parodia postmodernistă
cumulează ipostazele variate: mod sau tehnică, formă complexă de prelucrare deconstructivă, dar şi
nostalgică a materialului parodic, mecanism important în evoluţia literaturii, cu un statut subtil
ideologic, strategie textuală cu o structură discursivă hipercodificată. Împreună cu ludicul, care
creează realităţi alternative juxtapuse, şi simulacrul, care substituie semnele realităţii, generând
imponderabilitate ontologică hiperreală, parodia şi ironia se apropie subversiv de tot ce înseamnă
convenţie şi provoacă incongruenţa ontologică, ce ia naştere în cadrul sistemului metaficţional. Am
ajuns la ideea că, instalate într-un elitism consumerist postmodernist, ele au devenit altceva, şi
anume (auto)ironie şi (auto)parodie, punând în discuţie − explicit sau implicit − statutul autorului, al
eului rostitor, al personajului, adică buimăcitorul joc al unor identităţi de hârtie. Folosim grafiile
(auto)ironie şi (auto)parodie, pentru că ipostaza narcisistă a literaturii ajunge în punctul unei
13
(auto)deconstrucţii identitare, investigându-şi propriile limite, dar şi limitele eului şi ale lumii
exterioare.
Ne-am concentrat atenţia asupra intertextualităţii ironice şi intratextualităţii parodice, care au
devenit semnele dialogismului plurivoc şi prin care se obţine amplificarea potenţialităţilor interioare
ale operei, ambiguizarea formală şi pragmatică odată cu dedublarea discursivă, multiplicarea
mesajelor şi răsturnarea sensului.
Examinarea formulelor de enunţare autoironică şi autoparodică postmoderniste a avut
aceeaşi orientare metodologică − reconsiderarea autoironiei şi autoparodiei în spaţiul strategiilor
postmoderniste. Conceptul autoironiei nu a fost definit unitar, fiind valorificat doar parţial, ceea ce îl
arată vulnerabil din punct de vedere teoretic. Tabloul complet al principalelor mutaţii, pe care ideea
de autoironie le suportă de-a lungul timpului în spaţiul ştiinţei literare, investigarea relaţiei cu
formele discursive limitrofe autoderiziune/ autoironie/ autopersiflare/ umor, abordarea pragmatică a
poeticii discursive autoironice ca formă de enunţare autoreferenţială, cercetarea legităţilor şi
resorturilor funcţionale ale fenomenului autoironic, factorii determinanţi ai caracterului lui formativ
şi ai varietăţii elementelor eteronome le-am expus în studiul Poetica discursivităţii autoironice [19].
Fenomenul autoparodic nu a fost pe deplin fundamentat teoretic şi este de multe ori
desconsiderat (în ciuda faptului că referinţele aleatorii în cronicile critice, care îl prezintă drept
argument forte şi stilem al textului postmodernist, sunt abundente). De aceea, pentru a crea un profil
fortificant modului autoparodic discursiv am expus în studiul Modul autoparodic de texistenţă
postmodernă [18] atât contraargumentele care susţin cauza „antimetodei” autoparodice, recunosc
parţial caracterul „negativ” aplicat de ea asupra literaturii, dar, în acelaşi timp, îl inversează
persuasiv în avantajul creaţiei. Am refăcut traseul istorico-critic al afirmării autoparodiei, am
examinat intervenţiile teoretice de tip fenomenologic şi praxeologic dedicate studiului
(auto)parodiei, am confruntat termenii autoparodie, autopastişă, autoplagiat. Am identificat tipurile
de formule (auto)parodice, i-am imprimat un sentiment de unitate conceptuală, ajungând la
concluzia că, în esenţă, caracterul malformativ al autoparodiei nu este nociv şi alarmant, ci, din
contră, creativ din perspectiva reprezentării ficţionale.
În subcapitolul 1.2. Ironia şi parodia postmodernă în critica literară românească am
sistematizat, evaluând critic consistenţa discursurilor despre practicile ironice şi strategiile parodice
postmoderniste. Subcapitolul a profilat şi caracterul subversiv pronunţat al postmodernismului
românesc şi a determinat rolul ironiei şi parodiei ca indici de singularizare şi accentuare a funcţiilor
14
polemico-estetice şi politice ale discursului literar contemporan. Sondarea perspectivelor teoretico-
istorice ale strategiilor parodice ca moduri specific postmoderne şi ca semne ale redimensionării
epistemologice a avut intenţia să interogheze prezenţa hegemonică a ironiei şi parodiei în textele
postmoderniste româneşti. Am inventariat teoriile reprezentative susceptibile să ofere un suport
teoretic pentru analiza textului cărtărescian, în care parodia şi ironia sunt mecanisme producătoare
de sens, principii esenţiale de funcţionare şi de structurare a textului postmodernist. Ele au lărgit
perspectiva asupra fenomenului postmodernist, au creat posibilitatea unei înţelegeri mai profunde a
(auto)ironiei şi (auto)parodiei în varianta sa românească şi au validat modul particular de realizare a
ironiei şi parodiei în Levantul de Mircea Cărtărescu.
Introducerea unor disocieri teoretice şi critice a fost ineluctabilă, căci textul postmodernist
instaurează o ambiguitatea deliberată, manifestată pe mai multe planuri: între lumea ficţională şi cea
factuală, între autor, narator şi personaje, între registrele orale şi cele scriptice, în definitiv, între
speciile literare. Ironia şi parodia se identifică şi se întemeiază proteic la toate nivelurile, ţinta lor
fiind dificil de definit pentru că identitatea şi non-identitatea entităţilor coexistă.
Am ajuns la concluzia că în Levantul strategiile parodice şi ironice nu se reduc la un joc
formal, nu sunt semne ale oscilării între mai multe formule neasimilate, ci indică limitele
hipotextualităţii şi metatextualităţii. Antrenând semnificaţii estetice şi ideologice, Cărtărescu
reuşeşte să realizeze o sinteză discursivă ca metaficţiune ironico-parodică.
Amendamentele critice din ultimul deceniu îndepărtează incriminările de mimetism docil
faţă de modelele americane ale postmodernismului românesc şi-i reliefează un statut conceptual
aparte, întemeiat pe subversivitatea manifestată prin dominanta discursivă ironico-parodică. Pledând
pentru recunoaşterea caracterului organic al postmodernismului românesc, criticii revendică o
întreagă tradiţie a ludicului şi anunţă inerenţa formelor parodice în textele postmoderniste româneşti.
Prezenţa hegemonică a ironiei în postmodernitate este reevaluată şi explicată în studiile româneşti
prin existenţa premizelor social-politice.
Am deschis o acoladă ethosului ironic şi parodic în literatura română din Basarabia nu pentru
a deplasa accentul pe coordonate secundare, ci pentru a ne edifica asupra accepţiilor specifice,
atribuite local, canalizând excursul teoretic spre o analiză care ar favoriza o situare mai adecvată a
demersului (auto)ironic şi (auto)parodic la Mircea Cărtărescu.
În capitolul 2 Reconsiderări valorice ale scriiturii postmoderniste în epopeea Levantul
de Mircea Cărtărescu am readus în discuţie epopeea postmodernistă Levantul de Mircea
15
Cărtărescu, pentru a examina resorturile experimentării strategiilor novatoare, a evalua reuşita
acestor întreprinderi şi a aprecia importanţa operei date atât în creaţia cărtăresciană, cât şi în
postmodernitatea literară. Levantul a marcat o transformare calitativă esenţială în creaţia lui
Cărtărescu, repropulsându-l spre sine, spre miezul creaţiei. Într-o lume dominată de simulacre şi
hipertext, poetul îşi verifică permanent capacitatea de a experimenta strategiile novatoare şi de multe
ori îşi expune atitudinea reflexivă prin care încearcă să cunoască faptul dacă noile tehnici oferă
şansa de a descoperi esenţa poeziei.
Subcapitolul 2.1. Levantul de Mircea Cărtărescu: dosarul receptării critice s-a orientat
spre înţelegerea liniilor de forţă ale scrierii cărtăresciene, dar şi a mizei literare asumate odată cu
detaşarea singulară a scriitorului de de „desantul” optzecist, ruptură ce s-a soldat cu obţinerea
notorietăţii şi atacuri critice frecvente, inclusiv din partea colegilor de generaţie. Luând în discuţie şi
personalitatea scriitorului Levantului, am fost tentaţi să confruntăm modurile de receptare şi
contestaţiile critice aduse, deoarece dezbaterile în jurul autorului persistă. Deşi Mircea Cărtărescu
continuă să fie piatra unghiulară a disputelor critice, este recunoscută notorietatea literară şi
contribuţia majoră în postmodernitate a Levantului, prin care autorul se rupe de poetica optzecistă
verbioasă şi îşi reface traseul cultural abandonat anterior. Semn al maturizării scripturale, epopeea
postmodernistă cărtăresciană a marcat momentul găsirii unei neaşteptate evadări din previzibil, din
captivitatea propriilor realizări.
În acest subcapitol ne-am concentrat atenţia asupra urmăririi contribuţiilor critice care au
supus repetat analizei polimorfismul textual excepţional al Levantului şi am descoperit unele
deficienţe interpretative care au delimitat trama de lumea textuală şi au ignorat reveria
postmodernistă şi substanţa «fantasiei», extinderea diegesis-ului asupra planului scriptural. Ţinând
cont de toate acestea, am încercat să surprindem exact mizele (auto)ironice şi (auto)parodice ale
textului lui şi să creăm o imagine organică a Levantului, a cărui retorică şi practică textuală
egalizează totul, propunând atât o nouă formă de înţelegere a integralităţii discursive, cât şi un
instrumentar eficient pentru a urmări dinamica fanteziei scripturale.
Subcapitolul 2.2. Imaginarul poetic şi instrumentarul teoretic postmodern a dezvăluit
reificarea literară a dimensiunilor teoretice ale lumii postmoderne. Liniile de forţă ale textului ţin de
articularea ideilor-pivot ale postmodernităţii tehnologice, scriitorul reuşind să creeze corespondenţe
textuale inedite.
16
Mircea Cărtărescu pune în circulaţie în spaţiul epopeii Levantul şi termenul hibrid texistenţă,
specific condiţiei postmoderne, care desemnează impulsul de a completa viaţa prin text şi a prelungi
textul prin viaţă, de a ficţionaliza existenţa ca să corespundă unei realităţi ficţionale. Ideile
postmodernităţii tehnologice (teoria catastrofelor a lui René Thom, teoria haosului şi teoria
fractalilor a lui Mandelbrot), care l-au fascinat pe Cărtărescu prin poezia naturală pe care o conţin, i-
au oferit idei colaterale poetice. Noţiunile de atractor straniu, metaforă asimptomatică, fractalii,
anarhetip au influenţat puternic scrisul cărtărescian, fiind atât motive textuale, cât şi figuri ale
construcţiei discursive, structuri literare ale haosului şi neregularităţii. Ele au un corespondent
textual în structura poetică care concepe infinitul, nu are un centru, nu poate fi povestită, nu poate fi
redusă la o schemă, la un pattern, la un arhetip. Efectul estetic se creează prin acumulare cuantică,
dar nu prin construcţie arhitecturală, sensurile unindu-se nu după o logică a fluviului unic, ci după o
logică a osmozelor.
În subcapitolul 2.3. Epopeea ca gen şi principiul recuperării postmoderne am demonstrat
originalitatea expresivă a scriitorului, care se supune probei de maturitate (şi de onoare a epopeii),
am recurs la evaluarea procesului de reabilitare postmodernistă a genului epopeii. În Levantul
scriitorul redă demnitate formei anacronice a epopeii, modelează dialogic eposul totalităţii,
texistenţei, încercându-şi puterile în construcţia amplă şi complexă, demonstrând disponibilitatea şi
măiestria în scrierea unei epopei româneşti complete.
Subcapitolul 2.4. Discurs identitar postmodernist şi remodelare scripturală a spiritului
levantin a examinat construcţia identităţii naţionale în epopeea postmodernistă Levantul de Mircea
Cărtărescu, care începe cu revalorificarea toposului istoric extensiv mediator între Occident şi Orient
− Levantul, la care este adiţionată treptat contrapunctic identitatea proiectivă postmodernă a
autorului. Neignorând binomul identitar occidental-oriental al epopeii, am ţinut să examinăm miza
poetică a reabilitării de către Mircea Cărtărescu a spaţiului şi a stării de spirit levantine.
Epopeea orientală Levantul pune în funcţie spiritul balcanic al autorului, moştenit de la
mama („Relaţia mea primordială cu Balcanii este un maternă: am văzut întotdeauna un simbol în
faptul că mama are origine bulgărească şi că strămoşii mei vin din mijlocul Peninsulei.” [8]) , şi
resuscită spaţiul levantin în toată splendoarea sa. Cărtărescu reactivează levantinismul ca topos, dar
şi ca formulă identitară românească cu specificul multicultural, hieratismul şi somptuozitatea
fantastică, construind un univers al contrastelor, prin invocarea dublei periferialităţi geopolitice, şi al
diversităţii culturale. Componenta levantină influenţează total destinul autorului, luând forma unei
17
scrieri energice productive de simulacre onirice sau a unei opere-mastodont care îl încorporează pe
autor, ajungând a fi obsesie, atunci când devine evidentă imposibilitatea de a scăpa de puterea ei de
fascinaţie.
Subcapitolul 2.5. Constructe imagologice postmoderniste ale pluralităţii şi
interculturalităţii a contribuit la definirea specificului discursului interculturalităţii şi pluralităţii,
evident în Levantul prin resuscitarea modelului cultural levantin, şi la descoperirea mărturiilor clare
ale pluralismului tolerant şi eclectic postmodernist. Mircea Cărtărescu resuscită în epopeea
postmodernistă Levantul exemplul istoric al unei societăţi multiculturale cu o anumită perenitate, dar
şi propune luarea în considerare a unui ansamblu unitar tocmai prin diversitatea sa, creând o epopee
postmodernistă structurată pe mai multe niveluri interferente, cu transgresare de planuri temporale şi
textuale. Textul deconstruieşte imaginile stereotipe şi heterostereotipe ale alterităţii etnice, dejucând
prejudecăţile românilor despre etniile vecine, şi relevă autopercepţia ironică a tendinţei de idealizare
a autoimaginii produsă de spiritul românesc. În aceeaşi ordine de examinare a strategiilor creative
deformante, am observat şi procedeele demitizării, în spirit relativizant postmodernist, a oricăror
ideologii-mituri, a imaginilor alterităţii radicale, prezentate într-un conglomerat al culturilor şi
religiilor.
Capitolul 3 Configuraţii ale (auto)ironiei şi (auto)parodiei a valorificat textul cărtărescian,
interpretând configuraţiile (auto)ironice şi (auto)parodice, dominante la nivel discursiv, cuprinzând
abordarea pragmatică, cu acoperire argumentativă textuală, a tehnicilor de textualizare ironică,
perspectivelor de relativizare autoironică, ipostazelor parodice şi a practicilor autoparodice afirmate
în epopeea cărtăresciană. Fiind conştienţi de necesitatea constituirii unei structuri analitice care să
permită situarea simultană pe oricare dintre nivelurile textuale şi interstiţiile dintre niveluri, am
coroborat achiziţiile metodologice actuale cu investigaţiile întreprinse de critica literară pentru a
înţelege vastitatea strategiei ironice şi parodice şi a examina perspectivele ce derivă din funcţionarea
complexă a acestor procedee în cadrul epopeii postmoderniste. Modul ironic şi parodic este învestit
cu statut şi funcţie ontologică postmodernă, controlând toate planurile discursive, fiind atât tutela
suverană a întâlnirii totului literar cu totul existenţial, dar şi semnul conştiinţei de sine culturale şi
autoreferenţiale. În Levantul excesul parodic obţine statutul de principiu vital de funcţionare a
mecanismului textual. Cărtărescu are conştiinţa texistenţei, reconstruind structuri subiectivizante,
recursul la parodie accentuând literaritatea şi textul ca productivitate.
18
Reexaminând aspectele insuficient analizate de critica literară, am pus în discuţie, la
începutul fiecărui subcapitol, contextele critice şi am observat că uneori lecturile infidele doar au
punctat coordonatele ironice, parodice, autoreferenţiale şi de multe ori au impus teoretizări care au
denaturat realitatea. Intenţia noastră nu s-a redus la polemică, pur şi simplu, ci a mers până la analiza
retoricii şi a pragmaticii textului, căci în studiul nostru ne-am propus să cercetăm textul în sine,
desprinzând din el numai acele configuraţii care se găsesc cu adevărat manifestate în el, dar să nu-i
impunem din afară categorii străine.
Cercetarea a dezvăluit un nou nivel de funcţionare a codurilor poetice. Levantul este un
proiect poetic în care se amalgamează epopeea şi metaepopeea, anulând frontierele între lume şi
text, mizând pe spontaneitate, dar şi pe re-originalizare: „Re-originalizarea este parodiere, joc de
complicitate inevitabilă cu tradiţia şi recontextualizare ironică a ecoului trecutului.” [26, p. 199].
Parodia şi ironia irigă în permanenţă orice nivel textual, dizolvând orice transcendenţă.
Subcapitolul 3. 1. Strategii discursive ironice a analizat configuraţiile polivalente ale
tehnicilor de textualizare ironică. Am demonstrat că forma ironică a limbajului nu se limitează la
virtuozitate stilistică, joc stilistic nonşalant sau mimare poetică a valorilor de limbă a precursorilor;
în Levantul se manifestă o complexă structură ironică creativă, care conjugă subversiunea expresivă
şi cultul limbajului muntenesc. Textul explorează amplu diversitatea diferenţelor diatopice,
diastratice şi diafazice ale limbajului prin menţinerea activă a notelor polemice şi convertirea
distanţelor diacronice în mărci ironice. Cărtărescu reface lumea mozaicală lexicală levantină,
suprapunând-o peste permeabilitatea tuturor mijloacelor de expresie ale limbajului literar
postmodern, reuşind prin jocul ironic discursiv să creeze un dialogism rafinat, care nu sufocă prin
mecanizarea stilistică şi nu se transformă într-o structură informă dizolvantă. Tehnica mixării
registrelor lingvistice nu are drept finalitate aplicarea dexterităţii stilistice şi pulverizarea regulilor
discursive, ci participă la reinventarea nostalgică a cadrelor linguale care conţin intenţiile estetice de
formare a unei conştiinţe retorice şi literare primare naţionale.
Pluristratificarea ironică este confirmată şi de existenţa unei strategii prolifice discursive,
care impune textului o structură contrapunctică, deconstructiv-constructivă a potenţialului pragmatic
al figurilor de stil şi al mecanismelor textuale. Ironia contraface calculat procesualitatea reţelei
discursive şi discreditează mecanizarea supratehnicizată a visului, converteşte şi redimensionează
formulele vetuste, deturnează programatic deliciul patetic, depreciază funcţionarea mecanismului
comparaţiei abstracte şi epuizează variantele posibile, compromite soliditatea poetică.
19
Ironia interacţiunilor discursive este o formă sofisticată de ironie postmodernă, care cuprinde
întreg discursul narativ şi toate aspectele şi nivelurile textuale ce ajung a fi ţinta ironizării. Ironia
provoacă ironic lectorul, subminează autoritatea naratorului, dizolvă naratorii fictivi în imaginea
autorilor impliciţi, iar naratarii tind să dispară şi să fie asimilaţi cititorilor impliciţi. Polimorfismul
ironic egalizează regimul scriiturii, cel al ficţiunii şi al enunţării, cât şi perspectiva lecturii, devenind
un procedeu eficace de autocenzurare scripturală, dar şi de perturbare a metalepsei autorului şi a
personajului prin şarja polemică.
În subcapitolul 3.2. Diegeza autoironică am studiat manifestările fenomenelor autoironice în
complexitatea şi profunzimea lor, probând pluralitatea practicilor speculative autoreferenţiale
prolifice în textul postmodernist. Demersul ştiinţific a ţinut cont de raportarea la obiectivele tezei şi
a propus identificarea dimensiunilor poetice ale practicilor textuale luate în discuţie, verificând
metodic prezenţa variatelor forme în realitatea discursivă.
Am ajuns la concluzia că autoironia are o funcţionare plurivalentă în epopeea postmodernistă
Levantul: struneşte obsesia autorului pentru autoreferenţialitate, subminează elanurile grandomaniei,
îl scapă pe autor de idei absolutizante sau utopice, ridiculizează limitele autopoetizării, ironizează
pragurile fiinţării textuale. Impulsul autoironic ajută la suspendarea blocajului creativ şi-l salvează
pe autor de complexul inferiorităţii, dejoacă jocul ambiguizării transtextuale şi rezolvă
indeterminările scribului-personaj, ajutând la demistificarea jocului convenţiilor identitare.
În subcapitolul 3.3. (Auto)parodia: ipostaze şi moduri de insinuare am evaluat
discursurile critice despre substanţialitatea parodicului în Levantul de Mircea Cărtărescu.
Inventariind contextele parodice şi ironice, am trasat coordonatele practicilor ironice şi ale
strategiilor parodice cărtăresciene, ceea ce a descurajat formularea unor afirmaţii tranşante,
stimulând totodată cercetarea atentă, fără excese, a confluenţei interne a parodiei cu
intertextualitatea, hipertextualitatea, metatextualitatea, arhitextualitatea şi manierismul, dar şi
investigarea unor varii forme de ironie, inclusiv a relaţiilor ironiei cu spectacolul limbajului.
Parodiind, scriitorul creează presiunea reciprocă a varietăţii intertextuale, dialogarea parodică a
sensurilor şi confruntarea sistemelor poetice prin resemantizare, recontextualizare şi revalorizare
parodică, intervertirea intertextului numelui, intersecţii anacronice şi transliterări demistificatoare.
Parodia deturnează efectele de colaj spre o reţea de tip dialogic-configurativă, intersectând
proiecţiile atitudionale textuale într-o polemică sintetizatoare. Cărtărescu nu face pastişă de dragul
jocului, ci îşi asumă registrul parodic, concepându-l prin prisma particularităţilor funcţionale ale
20
epopeii. Scriitorul angajează mai multe forme poetice, dejucându-le prin transfocalizare,
transstilizare, dar, în acelaşi timp, îşi păstrează libertatea de convenţii prin parodie. Noutatea
demersului constă în schimbarea perspectivelor şi a modalităţilor de denivelare a nuanţelor poetice
pentru fiecare caz în parte. Arsenalul bogat de mecanisme deformatoare exprimă clar transgresarea
creativă a oricărei convenţii.
Parodia a pus în valoare raidurile retorice continue vizibile la suprafaţa textului, care
deturnează schemele funcţionale şi prozodice ale diferitor specii şi genuri literare, făcute productive
şi active. Nu e vorba de experimentarea arbitrară a diferitor variante poetice, ci de un sistem
complex supraetajat care foloseşte surprinzător resursele textului de gradul II şi III. Regia parodiei
este deosebită, intenţia parodică aparţine naratorului suprapersonaj, dar şi personajelor care devin
naratori intradiegetici sau care obţin statutul de personaje-scribi, de multe ori implicând metatextul
autorului în dialog cu cititorul. Originală este schimbarea modalităţii parodierii prin impunerea
situaţiei de autor-multiplu (autorul constituindu-se în generatorul unui nou autor fictiv cu o operă
marcată de un stil particular), dar şi prin refacerea totalităţii scontate a parodiei care experimentează
convenţiile genului dramatic în Cântul al XI-lea (variantă).
Relaţia parodiei cu manierismul este una specială pentru epopeea postmodernistă Levantul,
autorul reactivează fantezia debordantă, demonismul estetic manierist, afectivitatea exacerbată şi
exploatează parodic, la maximum, motivul labirintului. Manierismul său nu e metafizic, ci
scriptural, livresc. Parodia salvează de manierism, fiind atât o posibilitate de implicare simulată în
orizontul reveriei, cât şi un mod al distanţei ironice, şi duce la depăşirea schematismului rigid al
epopeii.
În subcapitolul 3.4. Practici de textualizare autoparodică am reliefat faptul că
autoreflexivitatea parodică se manifestă la toate nivelurile de realitate a autorului, care îşi poate
autodeprecia proiectele autoficţionale şi poate să-şi deconspire şi să-şi denunţe în faţa personajelor
statutul ideatic. Narcisismul literar este derogat intenţionat spre anumite contradicţii. Invocarea
propriei literarităţi şi a actului de a scrie îl ajută pe autor să-şi înlăture vanităţile, să renege
manierismele timpurii, dar, în acelaşi timp, să-şi construiască, latent, o strategie autodefensivă.
O formă sofisticată de autoparodie aplicată este de semnalat în cazul introducerii relativizării
demitizante a personajului-erou în contra-discursul celorlalte personaje, care contestă soliditatea
elanului patriotic şi al utopiilor protagonistului Manoil, personaj-ambreior, o formă de
autoficţionalizarea a autorului.
21
Cercetarea a ilustrat faptul că scriitorul postmodernist operează în epopee cu forme
complicate de autoparodii configurative care descentralizează textul, demonstrând că impuritatea
intertextuală este chiar în identitatea epopeii. Secvenţele autoreferenţiale, care circulă în textul
epopeii, sunt semnele autotextualităţii parodice, propunând retuşări şi remodelări autoparodice. Un
caz interesant de dialogism intratextual, cu efecte autoparodice la nivel structural, descoperim în
textualizarea antitetică la distanţă a autoaprecierilor şi autodefaimărilor procesului de scriere.
Investigând manifestarea autotextualităţii parodice în textul cărtărescian, am stabilit că un
fond de relativitate la nivelul enunţării se introduce prin crearea unui nivel narativ alternativ, care
oferă configuraţii stilistice discordante ale versiunilor tramei, sau prin autocitări care distorsionează
discursul epopeic. Cărtărescu experimentează şi intratextualizarea de gradul al II-lea atunci când, la
insistenţa personajelor disperate, propune o altă versiune a Perdelei a V-ea din anexă.
Planuri subiacente ambigue autoparodice sunt introduse prin recurgerea frecventă la
procedeul mise en abyme prospectiv sau retrospectiv, care deranjează ordinea la nivelul ficţiunii şi la
nivelul naraţiei, producând incertitudinea epistemologică, dereglând nivelul metatextual. Autorul
dotează epopeea cu un aparat de auto-interpretare, reuşind să suspende temporalitatea ficţională şi să
anuleze propria demiurgie.
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI
În cercetarea de faţă ne-am fundamentat demersul ştiinţific pe reevaluarea complexităţii şi a
efectelor operei postmoderniste şi pe reconstituirea specificului conceptual al (auto)ironiei şi
(auto)parodiei postmoderne, fapt care a contribuit la precizarea statutului lor teoretic în cadrul
dezvoltării critice actuale, dar şi în dinamica evoluţiei conceptului de postmodernism, valorificând
manifestările (auto)ironiei şi (auto)parodiei în complexitatea estetică şi ideologică în epopeea
postmodernistă Levantul de Mircea Cărtărescu.
Prezentul studiu propune o interpretarea plurivalentă şi minuţioasă a operei literare
postmoderniste, formă poetică generată de principiul pluralităţii şi diversităţii holistice, implicând
noul tip de angajare repersonalizată şi fractalizată a scriitorului. În lucrare a fost examinat statutul
estetic al textului postmodernist şi a fost regândită identitatea operei literare în postmodernitate, ceea
ce a permis surprinderea şi valorificarea structurilor interioare ale scriiturii postmoderniste.
22
1. Ficţiunea postmodernistă pune în mişcare mecanisme proteice de textualizare,
scriitura ironică şi parodică producând mutaţii în toate componentele discursului literar şi
promovând transtextualizarea şi sincretismul.
2. Constructele poetice moderniste supraetajate, incongruente sunt înlocuite de
spectaculoase procese de auto-organizare textuală, eterogenităţi enunţiative, substituind ideea de
istorie cu o conştiinţă a infinitudinii de dimensiuni care coexistă simultan. Devenind tot mai
accentuat autoreferenţiale, artefactele postmoderniste conferă realităţii multidimensionale
semnificaţia grandioasă a structurii sinergetice, bisociate („Bisociere – trăire simultană în ambele
planuri ideatice, prezenţă simultană în sistemul ambelor idei.” [17]) sau texistenţiale.
3. Autoreferenţialitatea constitutivă a textului, care devine un teren de interferenţă
pentru mai multe reţele textuale, este expresia unui policentrism în care dominanta ironico-parodică
anunţă îndepărtarea de tendinţele deconstructiviste şi orientarea spre tendinţele reconstructive.
Examinarea tehnicilor (auto)ironice şi (auto)parodice postmoderne, prin care se pune scrierea
în spectacol şi se denudează procedeele scripturale, a adus o claritate în perceperea mecanismelor şi
a codului discursului postmodernist.
4. Postmodernitatea alege strategiile (auto)ironiei şi (auto)parodiei atât pentru a ajunge
în punctul unei (auto)deconstrucţii identitare, cât şi pentru a investiga limitele literarităţii, statutul
autorului şi personajelor, jocul identităţilor de hârtie.
5. Filtrul (auto)parodic şi (auto)ironic recuperator instituie o metalume proprie şi afirmă
o viziune estetică nouă, în care totul existenţial şi livresc este amalgamat pentru a proiecta şi
interoga integral pluralitatea şi instabilitatea ontologică.
6. Mizele (auto)ironiei şi ale (auto)parodiei postmoderne nu sunt divergente, ci
confluente: autoironia postmodernă proteiformă este contradictorie şi autosubminatorie, provoacă
textualitatea şi reconsideră raporturile tributare între instanţele discursive, iar autoparodia
postmodernă deschide o perspectivă autoreflexivă inedită, pune în joc transformarea stilului,
substituie forţa exhibării parodice, produce descentrarea şi fragmentarea controlată a textului
parodic, introducând vocea plurală a narativităţii prin piste difuze.
În lucrare a fost redimensionată valoric ficţiunea postmodernistă din Levantul de Mircea
Cărtărescu şi a fost demonstrat faptul că (auto)ironia şi (auto)parodia sunt vehicule literare prin
excelenţă ale epocii postmoderne, care au oferit literaturii române contemporane o operă
postmodernistă complexă. Pentru a nu reitera ideile din rezumatele concluzive ale capitolelor 2 şi 3,
23
în care a fost repus în discuţie statutul original şi a fost redimensionat mesajul poetic al textului
postmodernist cărtărescian, preferăm să abordăm consideraţiile esenţiale care reprezintă rezultate
principale ale cercetării.
7. Importanţa Levantului ţine de marcarea unei bucle distincte în evoluţia poeticităţii
româneşti, dezideratul recuperării totului, impunând o pregnantă conştiinţă a artificiului şi oferind o
soluţie creatoare pentru faza crepusculară a poeziei, demonstrează că sursele poeziei şi interesul
pentru poezie nu s-au consumat.
8. Eliberându-se de autosuficienţa optzecistă, autorul reuşeşte să relanseze structuri
subiectivizante prin valorificarea (auto)ironică şi (auto)parodică a vechilor reţete poetice. Levantul
şi-a regândit creatorul, redimensionându-i vocaţia literară şi îndepărtându-l de locurile comune ale
optzecismului, pe care îl va rescrie parodic şi ironic.
9. Investigând developarea scripturală a imaginarului poetic, am stabilit că scriitorul
este atras de potenţialul metaforic al noţiunilor de atractor straniu, metaforă asimptomatică,
fractalii, anarhetip, holon şi holarhie, hiperrealitate, pe care le exploatează în folosul propriei
tehnologii a imaginarului narativ, dezvoltând într-o viziune poetică obsedată de integralitate şi
coerenţă tensiunea totalizatoare şi concentricitatea multiplicativă.
10. Examinând complexitatea şi funcţionarea epopeii ca text postmodernist, am
determinat că Mircea Cărtărescu a reconfigurat şi demonstrat în Levantul vitalitatea mecanismelor
epopeii, recreând în noi structuri eposul totalităţii cu strategiile şi subtilităţile tehnice ale
autoreferenţialităţii postmoderne. Structurile epopeii postmoderniste nu sunt arhetipale, acumulând
postmodern imagini, reacţii, meditaţii care copleşesc şi invadează, crescând neliniar.
11. Interpretând efectele literare ale revalorificării toposului şi spiritului levantin, am
demonstrat faptul că scriitorul postmodernist reactivează levantinismul ca topos istoric, dar şi ca
formulă identitară românească cu specific multicultural, construind un univers literar al contrastelor
prin invocarea dublei periferialităţi geopolitice şi al diversităţii culturale. Componenta levantină este
implicată total în destinul autorului, luând forma unei scrieri energice productive de simulacre
onirice sau a unei maşinării-mastodont care îi încorporează pe autor şi personajele sale, obsedate de
căutarea unor soluţii ontologice în lumea textuală.
12. Antrenând semnificaţii estetice şi ideologice, Cărtărescu reuşeşte să realizeze o
sinteză discursivă ca metaficţiune ironico-parodică. În Levantul, strategiile parodice şi ironice nu se
24
reduc la un joc formal, nu sunt semne ale oscilării între mai multe formule neasimilate, ci indică
limitele hipotextualităţii şi metatextualităţii.
13. Structurile interioare ale scriiturii postmoderniste descoperă că pluristratificarea
ironică a Levantului nu se limitează la punerea în funcţie şi deturnarea unei simultaneităţi de coduri
elaborate poetic, ci valorifică potenţialul prin care se convertesc variatele strategii discursive pentru
a le reda o nouă finalitate textuală. Ironia irigă în permanenţă orice registru textual, apare în întreg
discursul narativ, devenind complexă şi cuprinzând toate aspectele şi nivelurile textuale, care pot
ajunge ţinta ei.
13.1. Textul lui Cărtărescu Levantul îşi are resorturile intime declanşatoare în crearea de
structuri ale limbajului care circulă, evoluând semantic pe coordonatele ironiei, prin întreaga reţea
textuală, şi participă la reinventarea cadrelor lingvistice postmoderne.
13.2. Epopeea postmodernistă Levantul nu se limitează la punerea în scenă a unor intenţii
textualiste, ci se prevalează de răsucirea bruscă a planurilor şi operează cu glisări subtile şi
perspective anamorfotice pentru a propune o nouă ontologie literară.
13.3. Obsesia autorului pentru autoreferenţialitate amplă este strunită de întoarcerea ironică
spre sine, tatonarea raportului său cu textul, dar şi autosubminarea elanurilor grandomaniei.
Autoironia stimulează ficţiunea şi e un deliciu autoreferenţial în ce priveşte jocul auctorial de captiv
al textului, intervenţiile scripturale, autodescrierile biografice, dejucarea jocului ambiguităţii şi a
indeterminărilor scribului.
14. Excesul parodic obţine statutul de principiu vital funcţional al mecanismului textual.
Parodia nu este extrinsecă, semnul imaturităţii scripturale, ci are consistenţă literară, intrând în
confluenţă creativă activă cu intertextualitatea, metatextualitatea, arhitextualitatea şi manierismul.
14.1. Intertextul se transformă simultan, la toate nivelurile textului în conţinut şi formă,
subiect şi obiect al scriiturii. Parodia instituită prin raidurile retorice generice şi deturnarea
schemelor prozodice ale speciilor literare, nu are drept finalitate poetică experimentarea pe rând a
diferitor variante, ci ilustrează mobilitatea poetică susţinută de degajarea ludică ce repropulsează
organic formulele poetice, relevă imaginaţia producătoare de noi emergenţe textuale.
14.2. Autoparodia în Levantul este o formă proaspătă de instalare confortabilă în dispoziţia
ludică şi parodică, rezolvând complexul de inferioritate simulat prin autoironie. Ea descoperă
plăcerea autodefinirii continue, reintegrarea propriei identităţi prin detaşare şi apropiere,
autodemitizare şi automitizare.
25
14.3. Tehnicile variate de autosubversiune configurativă şi descentrare autoparodică
regenerează şi împrospătează resursele narative, introduc distanţa parodiei ludice faţă de propriile
reguli.
14.4. Cazurile complicate de dialogism intratextual cu efecte autoparodice: autocitarea,
secvenţele autoreferenţiale la nivel structural, autotextualitatea parodică, dusă la limită prin
introducerea unui nivel narativ alternativ, nu sunt forme de reciclare monotonă a propriilor resurse
literare, ci tehnici sofisticate discursive, care produc polisemia textuală şi introduc un plan subiacent
autoparodic.
Recomandări. Rezultatele cercetării, care se concentrează în mare parte pe semnalarea
elementelor de noutate cu privire la complexitatea şi efectele operei postmoderniste, determinarea
aspectelor discursive şi ale mizelor estetice ale (auto)ironiei şi (auto)parodiei în Levantul de Mircea
Cărtărescu, pot fi utilizate la completarea unor cursuri universitare de istoria literaturii române
contemporane, sugerând şi noi subiecte de cercetare cum ar fi epopeea postmodernistă şi relaţiile ei
cu postmodernismul românesc. Rezultatele cercetării noastre se pot utiliza la întocmirea unor cursuri
speciale, opţionale, facultative pentru studenţii de la filologie, orientate pe investigarea funcţionării
complexe a practicilor textuale (auto)ironice şi (auto)parodice postmoderne. Lucrarea ar putea
reprezenta o contribuţie consistentă pentru un studiu mai amplu consacrat reconsiderării operei
literare a lui Mircea Cărtărescu, la alcătuirea tezelor de licenţă sau de master, elaborarea manualelor
preuniversitare.
26
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
1. Alexandrescu I. Discursul repetat, cod intertextual al literaturii postmoderne. Aplicaţii pe Levantul
de Mircea Cărtărescu. Iaşi: Alfa, 2007. 283 p.
2. Braga C. ş.a. Mircea Cărtărescu despre holarhie, metaforă, fractali. O introspecţie. În: Steaua, 2006,
nr.7-8, p. 10-25. http://phantasma.ro/wp/?p=3360(vizitat la 28. 04. 2014).
3. Buda D. Spaţii citadine imaginare la Mircea Cărtărescu. În: Proceedings of the International
Conference EITM, Ed. Universităţii Petru Maior, Târgu-Mureş, 2008, p. 167-171.
4. Cărtărescu M. „Tradus în n-şpe limbi” nu înseamnă încă nimic − Mircea Cărtărescu. Interviu cu N.
Prelipceanu În: Viaţa Românească, 2010, nr. 7-8, p. 1-6.
5. Cărtărescu M. Exclusiv Cărtărescu, Am semnat pentru traducerea Levantului în Suedia. În:
Agerpress, 2013, 11 septembrie. http://www.agerpres.ro/media/index.php/cultura/item/221937-
EXCLUSIV-Cartarescu-Am-semnat-pentru-traducerea-Levantului-in-Suedia.html(vizitat la 28. 04.
2014).
6. Cărtărescu M. Jurnal I, 1990-1996. Bucureşti: Humanitas, 2001, 472 p.
7. Cărtărescu M. Ochiul căprui al dragostei noastre. Bucureşti: Humanitas, 2012. 208 p.
8. Cărtărescu M. Un eseu despre Balcani. Medicul şi Vrăjitorul. În: Observator cultural, 2002, nr. 116.
http://www.observatorcultural.ro/Un-eseu-despre-Balcani.-Medicul-si-vrajitorul*articleID_2185-
articles_details.html (vizitat la 28. 04. 2014).
9. Ciotloş C. Poeme vechi, nouă. În: România literară, 2012, nr 23.
http://www.romlit.ro/poeme_vechi_nou (vizitat la 28. 04 .2014).
10. Codreanu Th. Eminescu şi canonul occidental. Limba română. Nr. 1-2, 2010, p. 20-35.
11. Cristea-Enache D. Baroniada. În: România literară, 2006, nr 16, p. 11.
http://www.romlit.ro/baroniada (vizitat la 28. 04. 2014).
12. Diaconu M. A. Poezia postmodernă. Braşov: Aula, 2002, 190 p.
13. Hutcheon L. Politica postmodernismului. Traducere de M. Deac. Bucureşti: Univers, 1997. 222 p.
14. Laslo-Paşcan A. Dimensiuni ale culturii media în proza postmodernă românească. Teză de doctor.
Târgu- Mureş, 2013. 248 p.
15. Mihăieş M. Despre fluturi, fantasme şi furnici. Interviu cu Mircea Cărtărescu. În: Orizont, 1999, nr.
1, p. 4-6.
16. Raţiu P. Poetica dublului în opera lui Mircea Cărtărescu. Teză de doctor. Târgu-Mureş, 2013. 319 p.
27
17. Repertoar de termeni postmoderni. Coordonatori Dobrescu C., Bodiu A. Braşov: Editura
Universităţii Transilvania, 2009. 225 p.
18. Şimanschi L. Modul autoparodic de texistenţă postmodernă. În: Metaliteratură, 2013, nr. 5-6, p. 88-
96.
19. Şimanschi L. Poetica discursivităţii autoironice. În: Metaliteratură, 2012, nr. 5-6 (31), p. 84-92.
20. Ştefănescu A. Mircea Cărtărescu. Povestea cu postmodernismul. În: România literară, 2001, nr.45,
p. 16.
21. Ţeposu R. G. Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă. Bucureşti: Ed.
Eminescu, 1993. 204 p.
22. Ţurcanu L. Ultima epifanie. Chişinău: ARC, 1999. 118 p.
23. Ungureanu E. „Filologos, cari deştul cerci a pune pă dantea... (…)”. „D-ale Levantului” de Mircea
Cărtărescu. În: Limba română, 2004, nr. 1-3, p. 137-143.
24. Ungureanu E. Aplicaţii de gramatică a culturii pe un hipotext & hipertext (sau Stănescu dinspre
Cărtărescu). În: Philologia, nr. LIII, 2010, p. 46-63.
25. Ungureanu E. Figurile discursului repetat: perspectivă gramaticală şi pragmatică. În: Filologia
modernă: Realizări şi perspective în context european (ediţia a III-a). Ch.: „Magna-Princeps” SRL,
2010, p. 465-474.
26. Zhang B. Paradox of origin: John Barth’s Menelaiad. In: Studies in Short Fiction, 1995, nr. 32, p.
196-200. http://connection.ebscohost.com/c/literary-criticism/9508042510/paradox-origin-ality-
john-barths-menelaiad (vizitat la 28. 04. 2014).
28
PUBLICAŢIILE LA TEMA TEZEI
1. ŞIMANSCHI, L. Obsesia interculturalităţii/ utopia pluralităţii postmoderniste în cadrul literar
sud-est european. În: La Francopolyphonie, 2013, nr. 8, vol. 2, p. 67-78. (0,84 c. a.).
2. ŞIMANSCHI, L. Modul autoparodic de texistenţă postmodernă. În: Metaliteratură, 2013, nr. 5-6,
p. 88-96. (0,80 c. a.).
3. ŞIMANSCHI, L. Registrul poetic ironico-parodic în literatura română contemporană din
Basarabia. În: Metaliteratură, 2013, nr. 3-4, p. 55-64. (0,89 c. a.).
4. ŞIMANSCHI L. Poetica discursivităţii autoironice. În: Metaliteratură, 2012, nr. 5-6 (31), p. 84-92.
(0,74 c. a.).
5. ŞIMANSCHI, L. Ironicul şi parodicul în structurile narative postmoderniste (cu referinţă la
Levantul de Mircea Cărtărescu). În: Metaliteratură, 2012, nr. 3-4 (30), p. 64-70. (0,57 c. a.).
6. ŞIMANSCHI, L. Paradoxul identitar românesc şi reabilitarea epopeico-postmodernistă a
spaţiului şi a stării de spirit levantine la Mircea Cărtărescu. În: Metaliteratură, 2011, nr. 5-6
(28), p. 45-52. (0,64 c. a.).
7. ŞIMANSCHI, L. Ethosul ironico-parodic postmodernist în literatura română din Basarabia. În:
Materialele conferinţei ştiinţifice internaţionale „Esturi şi Vesturi: Literatură, Filozofie, Cultură”.
Chişinău: Universitatea de Stat din Moldova, 2013, p. 216-227. (0,89 c. a.)
8. ŞIMANSCHI, L. Formula canonică a epopeii şi surpriza revigorării ei postmoderniste în Levantul de
Mircea Cărtărescu. În: Materialele colocviului internaţional „Lecturi in memoriam acad. Silviu
Berejan”. Chişinău: Institutul de Filologie al AŞM, 2012, p. 258-264. (0,48 c. a.).
9. ŞIMANSCHI L. Paradoxul identitar românesc şi reabilitarea epopeico-postmodernistă a spaţiului şi
a stării de spirit levantine la Mircea Cărtărescu. În: Materialele colocviul internaţional „Filologie
modernă: Realizări şi perspective în context european. Reprezentări identitare în discursul lingvistic
şi literar actual.”. Chişinău: Institutul de Filologie al AŞM, 2012, p. 237-244. (0,64 c. a.).
10. ŞIMANSCHI, L. Obsesia interculturalităţii, utopia pluralităţii postmoderniste în cadrul literar sud-
est european. În: Rezumatele comunicărilor „Colloque international L' interculturalité a travers la
linguistique, la litterature et la traduction”. Chişinău: ULIM, 2012, p. 61.
11. ŞIMANSCHI, L. Ironicul şi parodicul în structurile narative postmoderniste (cu referinţă la
„Levantul" de Mircea Cărtărescu). În: NOUA REVISTĂ FILOLOGICĂ, 2011, nr. 3-4, p. 168-179.
(0,57 c. a.).
29
ADNOTARE
Ludmila Şimanschi: (Auto)ironia şi (auto)parodia în Levantul de Mircea Cărtărescu, teză de doctor în filologie, Chişinău, 2014.
Structura tezei: introducere, trei capitole cu concluzii, concluzii şi recomandări generale, bibliografie din 200 de surse, 164 pagini de text de bază, declaraţia privind asumarea răspunderii, CV-ul autoarei.
Rezultatele tezei au fost reflectate în 11 lucrări ştiinţifice.Cuvinte-cheie: (auto)ironie, (auto)parodie, ficţiune postmodernistă, postmodernism, strategii
parodice, autotextualizare, hipertextualitate, epopee postmodernistă, practici literare ironice.Domeniu de studiu: Literatura română.Scopul lucrării constă în redimensionarea valorică a ficţiunii postmoderniste din textul
Levantul de Mircea Cărtărescu şi demonstrarea faptului că (auto)ironia şi (auto)parodia sunt vehicule literare prin excelenţă ale epocii postmoderne, care au oferit literaturii române contemporane o operă postmodernistă complexă.
Obiectivele investigaţiei se rezumă la: interpretarea efectelor artistice ale aplicării strategiilor postmoderniste în Levantul de
Mircea Cărtărescu; examinarea configuraţiilor polivalente ale practicilor ironiei şi parodiei în cadrul
operei postmoderniste; analiza modalităţilor de textualizare autoparodică şi autoironică; configurarea mizelor estetice ale (auto)ironiei şi (auto)parodiei în textul
postmodernist.Noutatea ştiinţifică şi originalitatea lucrării rezidă în încercarea de a reevalua
complexitatea şi efectele operei postmoderniste. A fost repus în discuţie statutul original şi redimensionat mesajul poetic al textului postmodernist cărtărescian.
Problema ştiinţifică soluţionată constă în reconstituirea specificului conceptual al (auto)ironiei şi (auto)parodiei postmoderne, fapt care a contribuit la precizarea statutului lor teoretic în cadrul dezvoltării critice actuale, dar şi în dinamica evoluţiei conceptului de postmodernism, valorificând manifestările (auto)ironiei şi (auto)parodiei în complexitatea estetică şi ideologică în epopeea postmodernistă Levantul de Mircea Cărtărescu.
Importanţa teoretică constă în determinarea aspectelor discursive ale practicilor literare (auto)ironice şi (auto)parodice şi a modalităţilor de afirmare a strategiilor autoreferenţiale în opera postmodernistă. Teza analizează sintetic manifestarea (auto)parodiei, punând în evidenţă modurile de articulare a discursului poetic postmodernist.
Implementarea rezultatelor ştiinţifice. Rezultatele tezei au fost implementate în cadrul proiectului de cercetare Identitate şi globalism în literatura română postsovietică din Republica Moldova de la locul de muncă (Institutul de Filologie al AŞM, Sectorul Literatură contemporană) şi la elaborarea unor comunicări ştiinţifice prezentate în cadrul unor colocvii internaţionale şi naţionale.
30
АННОТАЦИЯ
Людмила Шимански: (Само)ирония и (само)пародия в Леванте Мирчи Кэртэреску, диссертация на звание доктора филологии, Кишинев, 2014.
Структура работы: введение, три главы с выводами, заключение и общие рекомендации, библиография из 200 источника, 164 стр. основного текста.
Результаты диссертации нашли отражение в 11 научных работах.Ключевые слова: (само)ирония, (само)пародия, постмодернистское воображение,
постмодернизм, пародийные стратегии, автотекстуальность, гипертекстуальность, постмодернистский эпос, ироничные литературные техники.
Область исследования: Румынская литература.Целью данной работы является переоценка значения постмодернистского
воображения в тексте Левант Мирчи Кэртэреску и выявление особенностей постмодернистской (само)иронии и (само)пародии, которые воплотились в поливалентном и подлинном произведении современной румынской литературе.
Практическими целями исследования являются:1. интерпретация художественного отражения рефункционализации
постмодернистских стратегий в тексте Мирчи Кэртэреску;2. изучение поливалентных конфигураций ироничных и пародийных практик в
постмодернистском произведении;3. анализ дискурсивных аспектов различных форм ироничной и пародийной
текстуализации;4. конфигурация поэтических целей (само)иронии и (само)пародии в
постмодернистском тексте.Научная новизна и оригинальность изложения состоит в пересмотре значения
сложности и функциональности постмодернистского произведения. В диссертации подчеркнут оригинальный статус постмодернистского текста Кэртэреску и дана новая оценка его поэтической значимости.
Научная проблема, поставленная и решенная в диссертации, состоит в воссоздании концептуальной специфики (само)иронии и (само)пародии постмодерна, что способтвовало определению их теоретического статуса в рамках нынешнего развития критики, а также эволюционной динамики восприятия постмодернизма на основе проявления (само)иронии и (само)пародии в эстетическом и идеологическом компонентах Леванта Мирчи Кэртэреску.
Теоретическое значение работы заключается в определении текстовых проявлений ироничных и пародийных литературных практик и способов утверждения самоссылающихся стратегий, плодотворных в постмодернистском произведении. В диссертации произведен синтетический анализ дискурсивных ироничных и пародийных явлений в современных теоретических аспектах.
Внедрение научных результатов. Необходимые тезисы и основные результаты исследования имплементированы в научно-исследовательском проекте Института Филологии АНМ и включены в научные доклады, представленные на международных конференциях.
31
ANNOTATION
Ludmila Şimanschi: (Self)irony and (self)parody in The Levant by Mircea Cărtărescu, thesis of Ph D, Chisinau, 2014.
Thesis structure: introduction, three chapters with conclusions, conclusions and general remarks, bibliography of 200 sources, 164 pages of basic text, statement of responsibility, the CV of the author.
Thesis outcomes were reflected in 11 research papers.Keywords: (self)irony, (self)parody, postmodernist fiction, postmodernism, parodic
strategies, autotextuality, hipertextuality, postmodernist epic, literary practices of irony.Field of study: Romanian Literature.The aim of this paper consists in the value resizing of the postmodernist fiction from the
text The Levant by Mircea Cărtărescu and demonstrating that (self)irony and (self)parody are literary vehicles par excellence of the postmodern epoch that offered to contemporary Romanian literature a complex and authentic postmodernist work.
The objectives of the present research are: interpreting artistic expression of refunctionalisation to the postmodernist strategies
in the text The Levant by Mircea Cărtărescu; examining polyvalent configurations of literary practices of irony and parody in
postmodernist work; analyzing discursive dimensions of the various forms of self-parodic and self-ironic
textualisation; configuring the poetical aims of (self)irony and (self)parody to the postmodernist
text.The scientific novelty and originality of the work consist in the value reconsidering of
complexity and functionality of postmodernist work. The present study reset the discussion about the original status and resizes the poetic message of the postmodernist text of Cărtărescu.
Scientific solved problem consist of the reconstitution of the conceptual specifics of postmodern (self)irony and (self)parody, fact that helped define their theoretical status within current critical development, but also the dynamics of the evolution of the concept of postmodernism, revealing manifestations of (self)irony and (self)parody in the (car) aesthetic and ideological complexities in The Levant by Mircea Cărtărescu post-modernist.
The practical value of the work resides in determining of textual dimensions of (self)parodic and (self)ironic literary practices and affirmation modalities of the autoreferentiality strategies prolifically in postmodernist work.
Implementation of research results. The research results achieved through this study have been implemented at the research institutional projet at Institute of Philology of the ASM; they were included in a number of scientific communications at international conferences.
32
ŞIMANSCHI LUDMILA
(AUTO)IRONIA ŞI (AUTO)PARODIAÎN LEVANTUL DE MIRCEA CĂRTĂRESCU
622. 01. – LITERATURA ROMÂNĂ
Autoreferatul tezei de doctor în filologie
Aprobat spre tipar: 23 aprilie 2014 Formatul hârtiei 60x84 1/16Hîrtie ofset. Tipar ofset. Tiraj 40 ex.Coli de tipar. Comanda nr.
Centrul Editorial-Poligrafic al USM
str. Al. Mateevici, nr. 60, Chişinău, MD 2009
33
Top Related