2
3
A citi, citire
CENTENARUL ROMÂNIEI - BACALAUREATUL ROMÂNILOR
Am citit, în revista ”România literară” din 28 iulie 2017, ideile, opiniile unor
români despre cum cred ei că ar trebui marcat Centenarul Marii Uniri, pe care îl doresc
și eu, cât mai autentic și frumos reprezentat fiindcă este cel mai mare eveniment istoric
al națiunii noastre, la care trebuie să contribuim și să participăm cu însuflețire noi,
românii de astăzi. Și eu, român printre români, visez și-mi imaginez cum ar trebui să
evocăm, prețuim și cinstim evenimentele unirii celei mari de acum o sută de ani.
Editorialul acestui numar, intitulat ”Centenarul”, este scris de Nicolae
Manolescu, nemuritorul critic literar de Dâmbovița, prin care trasează sarcini tematice,
precise Uniunii Scriitorilor din România, al cărei etern președinte este. Scriitorimea unită
sub instrucția și ordinele sale literare, trebuie ”să se implice în proiectele privitoare la
marele eveniment istoric” și adaugă, din condei, că este o obligație morală. Noi, toți
românii conștienți de unitatea națională, avem această obligația morală, nu numai cei
din uniunea domniei sale, fără a motiva precum Nicolae Manolescu ”că nu sunt bani
pentru programe” Deci, dacă nu sunt bani la București, ei nu vor face programe oricât
de însemnat ar fi Centenarul Marii Uniri. Apoi mai scrie că, inițial, a fost un comitet al
Centenarului, dar a sucombat fiind lipsit de fonduri. Deci, fără bani nu se face nimic cu
toată obligația lor morală de care pomenea, gratuit, președintele USR. Totuși, guvernul
pesedist, manipulat din umbră de un delicvent penal, a trasat, ferm, sarcină de partid
Ministerului Culturii și Identității Naționale să finanțeze sărbătorirea Centenarului. Ce
persiflare, ce caricatură, ca cel mai prăpădit, sărac și prost minister postdecembrist,
lefter dar înzorzonat ca titulatură, să se ocupe de identitatea națională când în acest
minister nici măcar cultura națională nu e o preocupare. Am această certitudine mai
ales după ce l-am vazut și ascultat la Buzău, la un congres, pe ministrul Lucian
Romașcanu însărcinat cu programele Centenarului Unirii. O altă catastrofă pesedistă.
Să urmărim acum, cum cred și își expun alți români în revistă ideile și opinile
despre marile sărbătorii ale fireștilor uniri din anul 1918, pentru că istoricește este
4
vorba de un șir de evenimente al unirii noastre naționale pe tot parcursul acelui an.
Prima opinie este a mass-medistului – cuvânt forțat și neomologat nici în romgleză –
Cristian Pătrășconiu, severinean, licențiat în științe politice, adică politruc post
decembrist, care și-a intitulat expunerea în romgleză ”Să umblăm la soft” Nu am găsit
soft în DEX, doar în engleză, alături de soft headed ce nu înseamnă cap moale ci,
direct, prost, ceea ce m-a lămurit. Domnul CP scrie despre softul evenimentelor în
care românii trebuie să fie generoși, moderați, decenți, cu bun simț și să sărbătorească
fundamentalmente civic. De ce așa, fundamentalmente tiptil ?! Pe cine să nu supărăm
cu Centenarul Unirii Noastre ? După aceste indicații, scrie că bagă mâna în foc că la
Alba Iulia va fi vampirism politic. Pentru această cunoscută practică, în care domnia sa
și-a dat licența, nu trebuia să bage mâna în foc și să rămână cu ea acolo, românii o
trăiesc de 27 de ani. Ultima frază o scrie bref. Degeaba căutați cuvăntul prin dicționare,
că nu se află decât în romgleza olteanului nostru în locul cuvântului brief , ce înseamnă
scurt, concis. Deci, pe scurt, cum foloseau românii înaintea romglezei, aflam că își
dorește ca evenimentele Centenarului Marii Uniri să stea sub zodia lui dăruind, vei
dobândi. Înălțător, numai că evenimentele Centenarului de astăzi au stat sub zodia
vremurilor de acum o sută de ani, iar de dăruit nu prea mai avem ce dărui dupa 27 de
ani de jafuri și vânzări. Cât despre dobândit, am dobândit numai mari datorii și dobânzi,
cum nu am mai avut niciodată în istoria noastră. Acesta este adevarul, dragă domnule
licențiat, cu care întâmpinăm Centenarul Unirii.
Scriitoarea clujeană Irina Petraș scrie ”Recondiționarea identitară” în care spune
”avem nevoie de un an întreg de sărbătoriri” și ”să sărbătorim cu fermitate și eleganță”.
Scrie să ne prezentăm vatra, neamul, limba română, identitatea națională. Așa și
trebuie și întradevăr avem nevoie de un an întreg, fiindcă unirea cea mare și firească s-
a înfăptuit dealungul întregului an 1918. Îmi permit o completare, am să punctez eu
actele unirii care au început la 27 martie 1918, când Sfatul Țării de la Chișiinău
hotărăște unirea Basarabiei cu Regatul Român, în momente foarte grele atât pentru
Basarabia cât și pentru regat, unire ce ar trebui amplu expusă, apreciată și 27 martie să
devină sărbătoare națională. În octombrie 1918 amplele manifestări ale bucovinenilor și
transilvănenilor de unire a tuturor românilor într-un stat național, de sine stătător, au loc
la Viena după care, Iuliu Maniu în fruntea a 70.000 de militari români, din fosta armată
5
austro-ungară, se întorc acasă, visând și înfăptuind Marea Unire, după cea înfăptuită
de Mihai Viteazu la 1600. În 28 noiembrie 1918 , Consiliul Național Român din Cernăuți
hotărăște revenirea la Moldova lui Ștefan cel Mare după 145 de ani, deci la România.
Acest eveniment nu trebuie umbrit de Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, fiind
amândouă egale ca semnificație națională. La fel ca scriitoarea Irina Petraș foarte mulți
români văd complex semnificația întregului an 1918 în înfăptuirea Marii Uniri și așa
trebuie să sărbătoritm, cu fermitate, în anul 2018.
Istoricul, academicianul Ioan-Aurel Pop, vede Centenarul Marii Uniri cu ochii și
mintea unui mare cărturar ardelean care, și de data aceasta, dăruiește o parte din
cultura și dragostea lui românească Anului 1918 prin prelegeri istorice veridice, în ton
academic. Este în același timp o santinelă și apărator al identități naționale - i-am citit cu
luare aminte volumul ”Identitatea românească”, pe care îl recomand acum în preajma
Centenarului. Domnia Sa este îngrijorat de cum se va comporta guvernul în Anul
1918. Foarte mulți romani sunt la fel de îngrijorați. Sunt român autonom, deci liber îmi
exprim părere personală: aș dori ca politicienii, fie ei și licențiați în științele politice,
guvernanții lui Dragnea și parlamentarii pesediști să nu fie admiși, ca vorbitori, la aceste
ceremonii și sărbătoriri fiindcă nu au făcut nimic pentru România, dar put a parvenitism
prin furt și corupție. Sper ca Dragnea și ochlocrația lui să nu mai fie la putere în Anul
Centenarului, iar președintele Klaus Johannis să fie în concediu prelungit, cât mai
prelungit și departe de România, fiind doar un flotant gonflat, deci gol, la Cotroceni.
Sistematizat, poetul și prozatorul Adrian Popescu ar dori ca la Alba Iulia, cu
ocazia sărbătoririi de la 1 decembrie, să fie reconstituită Marea Adunare din 1918,
începând cu defilarea delegațiilor de atunci și cuvântările patrioților unirii citite de artiști
care să-i personifice. Foarte mulți români doresc un spectacol reconstruit cu acele
delegații române, venite din Banat și Ardeal, îmbracați în porturile lor străbune și cu
artiștii însuflețiți de eveniment personificând unioniști acelor vremuri. Ar fi o
excepțională manifestare și bine ar fi să fim lipsiți de prezența politicienilor de acum.
Asemenea spectacole ar trebui să aibă loc și-n Basarbia și Bucovina, în toată Țara.
Domnul profesor Irinel Popescu, pe cât de mare chirurg este pe atât de rupt e
de actuala situație social-politică din România, fiindcă în cele 12 rânduri scrise suține că
președinția, guvernul, parlamentul sunt cu adevărat interesate de organizarea
6
Centenarului Unirii. Cu tot respectul față de Domnia Sa: Quid verba audiam, cum
facta videam ? se întreba Cicero. Bună întrebare, domnule profesor, să ne-o punem tot
timpul și noi, să cântărim guvernanții după faptele lor nu după logoreea lor.
Criticul, de toată critica, Alex Ștefănescu, critică incapacitea de a păstra ceea ce
s-a obținut în 1918 și cere să nu mai acceptăm conducători incapabili. Combate bine
venerabilul, care, în schimb, l-a acceptat, periat din cap până în picioare și șpreiat cu
elogii și-n axile pe Roman Patapievici, ce le-a fost un guru literar de la ICR și învăța că
românii sunt patibulari tarați, plaiul mioritic radiografic e o fecală iar Mihai Eminescu e
un cadavru de depozitat în debara. Dacă l-ați asculta și acceptat pe Patapievici, restul
vă e mult mai ușor, doar sunteți critic mercenar de pe Calea Victoriei.
Doamna Simona Vasilache, cu doctorat în management, adică instruită, iscusită
și pricepută vine cu acțiuni de anvergură în sărbătorirea Centenarului, numerotate:
muzee, sesiuni de artă de stradă, rute de tren cu conferințe și expoziții, dezbateri
publice prin orice mijloace, bancnote cu Centenarul, dezvelire de busturi în țară și
străinătate, cu un concurs de nou imn național, editări și donații de cărți în bibliotecile
lumii. Excepțional, felicitări ! Fezabil, cum zice francezul, totul este ce fac românii din tot
ce e posibil. E posibil să mergeți la domnul ministru al identității naționale, Lucian
Romașcanu, după bani, dar nu e sigur că veți primi, pentru că programului
dumneavoastră de anvergură îi trebuiesc mulți, mulți bani, care sunt imposibil de primit
de la ministru. Prin absurd, să presupunem, că această posibilitate financiară ar fi
posibilă, dar nu, nu mai e timp de realizare. Peste trei luni începe Anul 2018, iar
managementul guvernanților noștri este încă în stadiu de fezabilitate. Citiți și veți afla că
celelalte naționalități ce au devenit autonome în 1918 și-au început de mult progamele,
mult mai ambițioase decât ale noastre, de ani de zile și acum sunt gata.
Doctorul în filologie Răzvan Voncu, lector universitar, crede că punctul de
greutate al Centenarului ar trebui să fie de natură culturală, nu festivist-politică. Drept și
mă bucur că majoritatea oamenilor de cultură și cu ocazia Centenarului se detașează
franc de clasa politică postdecembristă. Păcat că nu se unesc într-o contraforță politică,
având alte preocupări sau din comoditate, poate din continență sau orgoliu. Păcat, nu
zic altceva. Domnia Sa vorbește de regândirea programelor școlare, de importanța
limbei latine și cultivarea corectă a limbii române, despre școlile de cultură. Pertinent.
7
Ultimul , la propriu și figurat, dintre cei ce au scris despre Centenarul Marii Uniri
în revista România Literară din 28 iulie 2017, este Ionuț Vulpescu, târgoviștean și popă
ca educație, dar e de stânga de când a fost consilierul lui Ion Marcel Ilici Iliescu ce l-a
transformat în produs pesedist și Ponta l-a sfințit ca ministru la cultură în guvernul său.
Cu un asemenea palmares duhovnicesc, cei de la revista România Literară i-au cerut
părerea și el a scris, în manieră grandilocventă, Un efort solidar. Trebuie precizat , din
primul moment că este vorba de solidaritatea sa cu PSD-ul Ponta-Dragnea, în care
sfințenia sa a prezentat un proiect concret încă din 30 noiembrie 2015 - despre
aniversarea Centenarului – proiect ce nu a rămas literă moartă. Fezabil ! Dar e doar
vorbărie pesedistă, fiincă faptele nu se văd, nu s-au născut, nu se vor naște din PSD,
deși înfumuratul părințel pesedist vorbește și de o autostradă culturală ce leagă
capitalele Unirii –București, Aba Iulia, Chișinău, Cernăuți - și alte centre. Ce frumos știu
să vorbească popii și politrucii, dar noi, românii de rând, avem nevoie de facta, non
verba. În final, părințelul se auto-spovedește și iartă de păcate guvernanții pesediști,
încheind cu: ne mai despart cinci luni de anul 2018 și progresele sunt minuscule ... un
fiasco al Centenarului mi se pare deja antamat ! Nu știu ce înseamnă antamat, nu l-am
găsit nici în vechiul meu DEX, dar cuvântul fiasco în această propoziție mă îngrozește.
Poate e anatema popii fiindcă nu mai e ministru, de la unii popi te poți aștepta la orice.
Totuși, rămânem la convingerea că ce nu vor face guvernanții vor face cărturarii, unii
ziariști și scriitori, românii de rând, și în primul rând, țărănimea noastră milenară, sub
îndrumarea sfatului bătrânilor înțelepți și a consilierilor primăriilor comunale, a bunilor și
cu dragoste învățători împreună cu adevărați preoți.
Eu visez de ani de zile să apuc Centenarul Marii Uniri, pe care mi-l doresc și
imaginez așa ca pe o grandioasă reconstituire a Sfatului Țării de la Chișinău, a
Coniliului Național de la Cernăuți și a Marii Adunari de la Alba Iulia, unde au venit de
departe, prin frig și ploi, pe jos sau cu carele și călare, delegații din toată țara pline de
însuflețirea unirii răpită de cotropitori seculari. Vreau sărbătorire cu flori și folclor,
drapele tricolore în vânt și copii veseli, nu vreau să aud voci de președiinți, guvernanți
sau parlamentari ai acestor vremuri, o zi fără ei va fi o adevarată sărbatoare. Aceast
Centenar trebuie să fie o sărbătoare a sufletului și firii românești, în care toți să donăm
voluntar ceva din noi, să ne bucurăm cu lacrimi în ochi de bucuria semenilor noștri la
8
această împlinire plătită cu atâtea jerfe de tot neamul nostru peren aici. Nu suport
programele artificiale, de hai să ne aflăm în treabă, nici programele politico-financiare,
în schimb în acest caz toate ministerele, vem 24 la număr, au datorie social-morală să
participe bine pregatite, nu pot să lase totul în cârca celui mai prăpădit minister, condus
de parașutistul, la propriu și figurat, Lucian Romașcanu.
Datorită politicii neromânești ce continuată și după 1990, astăzi suntem aproape
patru milioane de români înafara Țării și mă întreb cum se pregătește Ministerul
Afacerilor Externe pentru aceste mari evenimente naționale, ce cărți, expoziții, filme și
programe pregatesc ambasadele lui înafara de acțiunile protocolare obligatorii și de
mesele pentru fripturiștii români apropiați, cunoscuți că perie guvernul și partidul
pesedist. Am auzit și de un Minister pentru românii de pretutindeni, oare cu ce se va
ocupa în 2018 înafară de afaceri găinărești politico-economice și sindrofii prin
pretutindene. Oare Banca Națională a sucombat sau va scoate o bancnotă sau monedă
comemorativă și câte și mai câte trebuiau făcute până acum, câte și mai câte vor
rămâne nefăcute în 2018. Toate națiunile desprinse din Austo-Ungaria în 1918 ne-au
luat-o înainte și de data aceasta. Dintre ele avem vecini iredentiști care ne vor pizmui și
mai îndârjit în 2018 pentru unirea noastă cea firească, ne vor conturba cu ură și
dușmănie, în fel și chip, Centenarul Marii Uniri. Și ce nepregătiți suntem noi în fața lor,
pentru că ni s-a ascuns, tot timpul, adevarul istoric din 1940 încoace, iar din 1990 am
fost manipulați să renunțăm și la identitatea națională. Suntem îndrumați să nu
contracarăm agresiunea la adresa staului nostru unitar deși suntem îndreptățiți și datori.
Din nefericire, nu mai avem patrioți precum acum o sută de ani, doar jefuitori și
vânzători de țară.
Sper să nu fie chiar un fiasco, dar nici cum ar trebuie să fie nu va fi. Oricum,
incontestabil, Centenarul Marii Uniri este bacalaureatul nostru în fața României ... vom
vedea cine va absenta, cine îl va promova și cine nu ...
Corneliu Florea Septembrie 2017 St.Vital - Canada
9
”Și de sânteți netrebnici, trăbă să știți adevărul, că la urmă după el ăți fi judecați.”
Din înțelepciunile Baciului Vasile din Bârsana Maramureșului
FROM THE KINGDOM OF THE MEMORY
R E M I N I S C E N C E S B Y E L I E W I E S E L
Intenționat am pus titlul original, în englezește, pentru a atrage mai ușor cititorii,
fiind la modă că tot ce sună străin tentează mai mult și, în plus, se potrivește de minune
cu expresia noastră călăuzitoare ”merge și-așa”, iar în cazul de față, are avantajul
citirii și aflării a ceea ce editurile centrale, post decembriste, nu au voie să traducă și
să editeze în România. Printre acestea se află și scrierea lui Elie Wiesel ”From the
Kingdom of Memory” - Din regatul memorii – editată la Summit Books – NY în 1990.
Subtitlul ”reminiscences by Elie Wiesel” este o ajustare, o scuză evreiască în fața
instanței și a istoriei, prin care vrea să apere că sunt doar niște rămășițe vagi, aproape
șterse din marele său regat cerebral și astfel, poate, s-au strecurat și erori.
După o astfel de auto justificare, Elie Wiesel își permite să scrie ce vrea, să
fabuleze urât, murdar și ipocrit despre poporul român după 1990, de când s-a dat liber
tuturor grafomanilor ce scriu din interese ce vor despre România. Acum, "e democrație
occidentală de Bruxelles”, ne spun noile elitele politice si culturale de pe Dâmbovița ! Iar
noi, românii, trebuie să acceptăm și democrația asta cum am înghițit-o și pe cea
comunistă de Moscova, fără să mai avem dreptul să ne apăram dreptatea și adevărul
istoric, rădăcinile istorice, identitatea, spațiul geografic, ființa și cultura națională pentru
că imediat vom fi catalogați naționaliști ceaușiști, securiști, protocroniști, antieuropeni și
la orice opinie suspectați de antisemitism. Desigur au mai rămas vertebrați cerebrali în
această nouă dictatură europeano-globalistă, pe riscul lor, fiind hărțuiți și vânați precum
vrăjitoarele în evul mediu.
Evreul Elie Wiesel s-a născut la Sighetul Marmației în anul 1928, deci în vremea
regatului român unit și autoritățile române l-au înregistrat cu numele și pronumele dorit
de părinții lui, de comunitate lor. Dacă ar fi fost cu adevărat anti-Semite, cum o tot
10
lungește născutul din 1928, l-ar fi înregistrat ilie nevăstuică. De ce nevăstuică ?!
Pentru că, Wiesel în zoologie este Mustela nivalis, adică nevăstuică pe românește și
pentru că, în trecut, în Imperiul Habsburgic, evreii imigranți din lume slavă trebuiau să-și
schimbe numele cu unul german, plătind o taxă în funcție de numele ales (Cele mai
scumpe nume era Goldschtein și Rubinschtein iar Wiesel, adică mustela era un nume
ieftin pentru evrei ieftini. Taxa la schimbarea numelui am aflat-o dintr-o istorie a evreilor
scrisă de timișoreanul Victor Neumann, adică om nou, mai ales după 1990)
Eu, cititor liber, am și dreptul să scriu liber, să transmit idei și informații despre
cele citite, din cărțile pe care le-am cumpărat din librării și astfel au devenit
proprietatea mea legală, fără să-mi pese că unora nu le place critica și mă vor eticheta
antisemit. Să fie sănătoși și să poată dovedi în fața instanței ceea ce susțin. Mă întorc la
memoriile lui Elie Wiesel din care subliniez cum apară, laudă și hiperbolizează tot ce
este evreiesc – să le fie de bine - în schimb, îi ponegrește pe români, până îi
desființează ca națiune creștină. Înainte de-a exemplifica, îl compătimesc pentru mare
trauma psihică suferită și îl admir pentru supra sentimentele pe care le are față de etnia
sa biblică atât de greu încercată de-a lungul istoriei, dar îl critic și descalific ca
personalitate - cu tot Nobelul lui pentru pace, premiu la care au fost propuși, înaintea lui,
și Hitler în 1938 și Stalin în 1946 - pentru defăimările și acuzațiile neîntemeiate aduse
națiunii mele, maramureșenilor în cartea de față, când Maramureșul era sub ocupația
Ungariei horthiste, în urma Dictatului de la Viena din august 1940. De asemenea sunt
categoric împotriva condamnărilor lui, nejustificate și fără de sfârșit, a generației de
români de atunci și a celor ce au urmat , fără sa li se poată demonstra vreo vinovăție.
Elie Wiesel, dacă ar fi fost corect, fiind și nobilat pentru pace, ar fi trebuit să respecte
maramureșenii de atunci pentru suferințele lor dureroase, nevindecabile ale acelor ani.
Oriunde deschidem cartea lui, citim despre marea lor tragedie, adevărată și
cutremurătoare, diminuând până la estompare suferința general a celorlalte popoare din
timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Elie Wiesel are o singură teză și un obiectiv:
numai evreii au suferit un holocaust și toate celelalte popoare, în mijlocul cărora au
conlocuit, trebuie să plătească până la sfârșitul lumii. Îi învinovățește cu dușmănie și pe
maramureșeni de soarta nefasta a evreilor, fără să țină cont că aceștia se aflau sub
11
ocupație militară și administrație de război ungurească, în care pentru că erau
români au fost expulzați din țara lor, expropriați, încarcerați, duși în lagăre de muncă
forțată în Ungaria sau în companii de muncă grea și chiar uciși prin munți; în Sighet 12
români au fost spânzurați și 30 împușcați în Moisei. Asta nu e nedreptate și tragedie ?
Cartea are un capitol intitulat “Sighet again” (Din nou Sighetul) ce începe cu
binecunoscutul clișeu de incultură și naivitate americană, cărora când le spui
Transilvania ei răspund Dracula !! Și de la personajul fals a lui Dracula, imediat trece
la o mare drama a evreilor din Transilvania lui Dracula, personajul horror a lui Bram
Stoker:”Să nu credeți ca copiii evrei au trăit bucuroși și fără frică în Transilvania”
(pag.123) si continuă: “Noi am fost tot timpul speriați, îngrijorați, amenințați din
toate părțile. Bandiții, ni se spunea, ne spionează din înalțimea munților. Și acolo
sunt mocofani (“louts”) și lași (“cowards”) înmuiați în ură strămoșească (“ancestral
hatred”) care ne-ar atăca și bate pe noi , la fel ca Dracula, aparent ei aveau nevoie
să tragă sânge - sânge evreiesc (“Jewish blood”) - să fie mândri de ei înșiși”
(pag.124,“From The Kingdom of Memory”, Editia Summit Books 1990,sursă precisă)
Ce imaginii înfricoșătoare, înspăimântătoare, de-a dreptul patologice, depășindu-
le pe cele groază – horros – din filmele de la Hollywood cu Dracula, izvorâte dintr-o
minte de a cărei funcționalitate normală începi sa te îndoiești, nu și Academia României
care, pe nerăsuflate, și l-a făcut membru de onoare. Oare printre americani sau elitele
politice și culturale române, cititoare în engleză, nu se găsesc oameni raționali să-și dea
seama de aceste aberații ce aduc grotescul în suferința trecută a evreilor? Nu există
nici o personalitate curajoasă să-l contracareze cu aplomb? Tuturor le e frică că vor fi
trecuți în computerul negru cu antisemiți ?! Americanii nu-s interesați iar elitele politice
și culturale românești nu cunosc istoria și nu se leagă la cap dacă nu-I doare. Poltroni !
Iată cine a primit Premiul Nobel pentru pace, pentru ce (??!!) Este un individ
ce își folosește resentimentele pe altarul urii, procitind de ignoranța cititorilor de limba
engleza și de indolența noilor elite politice și culturale dâmbovițene de-a demasca,
contracara si condamna atitudinea antisocială, prin care denigrează maramureșenii,
ce sunt parte egala a societății europene, zisă democratică în Secolul XXI. Cine
cunoaște istoria românilor, ori cu atât mai mult dacă a trăit în Maramureș - parte din
12
milenara vatră daco-română - știu precis ca acolo nu s-au vehiculat asemenea
confabulații sau halucinații schizofrenice despre vreun Dracula. Dacă luăm toate
tipăriturile din Maramureș - romanești, ungurești sau evreiești – din trecut și până la
deportarea evreilor de către guvernul unguresc, horthist și din Sighet (primăvara1944)
nu vom găsi nici-o referire scrisă despre asemenea fapte ale marmurșenilor pe
vremea copilăriei lui Elie Wiesel pe acele meleaguri. El, autorul acestor confabulații,
trebuie să prezinte probe, autentice probe, altfel înseamnă că a înșelat cititorul de limba
engleza din toata lumea, șocând cititori cu ficțiunile lui psihopatologice, pentru ca ei,
cititorii, să sară în sus de indignare și să acuze maramureșenii de antisemitism. Este
exact ceea ce a urmărit Elie Wiesel, după care acuzațiile și pretențiile curg și curg.
Generațiile de români care au prins sau cunosc bine acele vremuri li se face greață
corticală când văd și aud cum actualele, pretinse, elite politice și culturale îl laudă și
onorează pe Elie Wiesel și se întreabă, dacă semenilor lor evrei nu le jenă, ca să nu zic
rușine, citind că maramureșenii ”aveau nevoie să tragă sânge – sânge evreiesc”.
Dacă și alte imagini despre suferințele evreilor vor fi puse în asemenea cadre
paranoice și false comparații, evreii de astăzi să fie convinși ca Elie Wiesel al lor le face
un mare deserviciu în timp și spațiul uman. Ne uimim, mulți suntem nedumeriți, ca evreii
accepta asemenea literatura când tragedia lor - holocaustul lor - nu are nevoie de
imagini de Halloween cu Dracula lui Bram Stoker, ci de corectitudine și decență.
Ar fi multe de comentat și contracarat din scrisele lui Elie Wiesel si nici nu am să
aștept vreo probă autentică de vampirism anti-Semitic al maramureșenilor de la autorul
cărții fiindcă el, însuși, se contrazice în “From The Kingdom of Memory” la pagina 128
scriind: “De ce am permis noi sa fim luați ? Noi am fi putut fugi, să ne ascundem
noi înșine în munți sau în sate. Ghetoul nu a fost foarte bine păzit, scăparea in
masa ar fi avut o șansă de succes,” Interesant și ne întrebăm, oare Elie Wiesel nu
mai are memorie, s-a senilizat, nu-și mai aduce aminte ce a scris cu câteva paginii
înainte, despre bandiții mocofani din munți care îi spionau și vroiau să-i bată, să le
tragă singele – sângele de evreu, precum Dracula lui Bram Stoker ?? Retroactiv, alege
că șansa de scăpare era fuga in munții și satele maramureșene unde nu exista ceea
ce a confabulat anterior ! Ce picioare scurte are minciuna, ca memoria lui Elie Wiesel !
13
Este penibilă această carte și autorul ei, nu numai prin reminiscențele memoriei
dar mai ales prin rămășițele caracterului. Am citit-o cu atenție – la fel și ”All Rivers run to
the Sea” – încărcată de ură, de acuzații, de fraze intenționat neclare, ca împreună cu
alte idei și imagini, să-l facă pe cititor sa creadă că România este bântuită de vampi
antisemiții care nu fac altceva decât îi urmăresc evrei sa le tragă de sânge !! Paranoia !!
Mi s-a făcut greață corticală; Elie Wiesel e bolnav rău și-a pierdut
discernământul, nu are respect față de adevărul altora, îi forțează pe cei din jurul lui să
accepte spusele și scrisele lui, împinge propaganda în absurd. Cincizeci de ani mai
târziu, după abominabilul holocaust, ipocrit întreabă “Unde este Dumnezeul Evreilor ?
(pag 45) Cine poate știi ? Poate s-a dus în alta parte a universului, unde nu-s evrei ca
autorul acestei cărți, poate chiar s-a sinucis de câte i-a făcut tocmai poporul său ales…
Corneliu Florea Vara lui 1992 Winnipeg - Canada
P.S. Pentru prima data am publicat această contracarare anti-Wiesel în “Jurnal
Liber - Vara 1992” și a fost preluată de ziare din țară și străinătate, primind semnale
de atașament, apreciere dar și criticii. Dintre “noii literați postdecembriști”dâmbovițelul
C.Stănescu de la “Adevărul L&A” m-a amuzat cel mai mult ridicându-și poalele supra -
neo democratice în cap, de sub care s-a văzut toata slugărnicia lui de-o viață: înainte a
slugărit realismul socialist, după 1990 își cută alți stăpâni…sluga, slugă rămâne.
P.P.S. Revin acum, după 25 de ani, fiindcă am fost la Bârsana Maramureșului, unde, la
școală, se află bustul lui Mircea Vulcănescu pe care Institutul Național (?) pentru
Studierea Holocaustului în România a cerut – via Ministerul de Interne – să fie
îndepărtat, după 87 de ani de la trecerea lui Mircea Vulcănescu prin Bârsana și 65 de
ani de la moartea sa în închisoarea comunistă din Aiud. Ce procesomani josnici, fără
scrupule, fărădelege ! Maramureșenii au răspuns onest ”institutului Elie Wiesel” cu PE
AICI NU SE TRECE !! și au semnat URMAȘII BACIULUI VASILE DIN BÂRSANA
MARAMUREȘULUI. Îmi ridic clopul cu respect în fața lor. Corneliu Florea, august 2017.
14
PROCESOMANII INSTITUTULUI ”ELIE WIESEL”
MIRCEA VULCĂNESCU înainte de a muri, în penitenciarul de la
Aiud în 1952, testamentar a spus: Să nu ne răzbunați.
În 2017, URMAȘII BADELUI VASILE DIN BÂRSANA
MARAMUREȘULUI au hotărât : Nu te răzbunăm, te apărăm fiindcă ți se
face a doua oară nedreptate în istorie. Întâi, ai fost pe nedrept acuzat și
condamnat de Alexandra Sidorovici, soția lui Saul Bruckner (Silviu Brucan)
în Tribunalul Poporului, o unealtă comunistă pusă acolo să lichideze marii
patrioți români și cea mai strălucită elită intelectuală românească, iar
acum, ești din nou condamnat tot de străini, de unul cu neaoș nume
românesc, Alexandru Radu Florian, directorul INSHR”EW” (Institutul
Național pentru Studierea Holocaustului în România, numit ”Elie Wiesel”)
Acest institut a fost înființat și finanțat de stalul român, la propunerile lui
Ion Marcel Ilici Iliescu, ca să se ocupe de holocaustul evreilor. La scurtă
vreme, institutul lui Wiesel a început să dea ordine, indirecte prin interpuși
docili, servili, de proscriere au unor mari personalități istorice, culturale ce
au fost deja condamnate pe nedrept și sacrificate în închisorile comuniste.
Nu știm de la cine au asemenea drepturi, dar știm că dacă noi ne-am
amesteca, asemănător, în viața și memoria evreilor, ei ar face o hărmălaie
până la cer, la Dumnezeul lor, acuzându-ne de antisemitism, ceea ce,
după ei este un păcat mai mare decât păcatul biblic, cel de la începutul
lumii, de a lua poame din pomul cunoașterii. Deci, după acest institut,
românii trebuie să rămână definitiv cu ochii închiși pentru a nu vedea
lumina adevărului și datornici priponiți pentru vecie ai anilor 1934 – 1944.
DE LA OBSESII INCURABILE LA INTERMINABILE PROCESE
15
În revista ”CONTEMPORANUL – ideea europeană” din iulie 2017, numărul 7
(784) am citit articolul ”Apel pentru Mircea Vulcănescu” semnat, în apărarea lui, de
istorici, jurnaliști, scriitori, artiști, regizori, profesori, medici, pensionari ca urmare a unor
noi răbufniri de obsesii maligne cu înțelesuri și sub înțelesuri, cu sensuri ascunse, a
institutului Wiesel, care a trimis Ministerului Afacerilor Interne o plângere și o listă cu
proscrierea unor personalități de mare valoare în cultura neamului românesc ce au
fost condamnate de Tribunalele Poporului, între 1946-1950, la ani grei de închisoare
comunistă. Pe această listă se număra scriitorul și filosoful Mircea Vulcănescu,
economist de profesie, care a murit în închisoarea din Aiud în 1952, datorită
maltratărilor sălbatice și refuzului de-a fi internat în spitalul închisorii pentru pneumonia
cu pleurezie care, netratată, l-a și răpus. Institutul lui Wiesel pretinde expres ca Mircea
Vulcănescu, Radu Gyr, Gheorghe Jienescu, Horia Vintilă, I.C. Petrescu să fie proscriși,
precum era la romani, să li se șteargă urma și memoria, argumentând că au fost
condamnați de tribunalele populare din anii 1946-1950 pentru vinovăția de săvârșirea
unor infracțiuni de genocid contra umanității și crime de război. Astăzi, se știe
precis că acele tribunale erau doar formale și trebuiau doar să pronunțe sentințele
primite dinaintea procesului. Acum Institutul lui Wiesel nu mai are loc în România de
memorialele și busturile celor de pe lista lor – publicată în Contemporanul nr 784 – de
institutele publice sau străzile ce poartă numele acestor personalități românești, printre
acestea, nici de școala și bustul lui Mircea Vulcănescu din Bârsana Maramureșului.
Conform celor primite, Ministerului Afacerilor Interne al României trebuie să ia masuri în
baza OUG 31/2002 și s-a executat imediat trimețând copii după nota pârâtorilor
Institutului Wiesel împreună cu ordonanța guvernului Adrian Năstase – nomen
odiosissimum – și la prefectura județului Maramureș cu următoarele cuvinte ”vă
adresăm rugămintea de a dispune verificarea situației din județul dumneavoastră
și luarea măsurilor ce le apreciați...” Și prefectura Maramureșului a transmis mai
departe pâra institutului Wiesel - ce tot studiază holocaustul de vreo 12 ani și cine știe
câte încă zeci de ani - Primăriei Comunei Bârsana, unde consilierii locali s-au adunat,
și-au făcut cruce când au văzut pâra și au hotărât, în unanimitate, să lege pâra
institutului Wiesel de coada pisicii mătușii Varvara, care să o trimită, ață, la șoricelul
Adrian Năstase să și-o lege de coadă și să meargă cu ea unde o vrea, în lume.
16
Locuitorii comunei Bârsana țin foarte mult la Mircea Vulcănescu, este cetățeanul lor de
onoare, și au trimis o scrisoare deschisă Institutului ”Elie Wiesel” intitulată ”Pe aici nu
se trece” pe care au semnat-o Urmașii Baciului Vasile din Bârsana Maramureșului.
CINE ESTE BACIUL VASILE DIN BÂRSANA MARAMUREȘULUI ?
Călătorul care ajunge în Maramureșul dacilor liberi, pe istorica Vale a Izei, a lui
Bogdan Vodă, va trece și prin marea comună Bârsana, unde în curtea școli gimnaziale
se află bustul lui Mircea Vulcănescu. Pe soclu este o placă de marmoră pe care scrie:
”Ție Baciule Vasile din Bârsana Maramureșului îți dau astăzi, aici, mai presus
chiar și de această curte, socoteala !” Sub acest citat, cu majuscule scrie MIRCEA
VULCĂNESCU 1904 – 1952. Trebuie precizat că aici era Tribunalul Poporului iar
astăzi era în Ianuarie 1948, când Mircea Vulcănescu își susține excepționala lui
pledoarie de apărare, timp de peste trei ore, în care socoteala faptelor sale nu o dă
înaltei curți - ce nu făcea dreptate, doar dând sentințele primite, după cum constatase
la primul proces din 1946, când a fost arestat în lotul doi a celor ce au făcut parte din
guvernul lui Ion Antonescu - ci a voit pentru viitorime și adevărul istoric dând seamă
de toate faptele vieții sale unei autorități morale, Baciului Vasile din Bârsana
Maramureșului. După ce am citit articolele corecte din Contemporanul și pe cele pro
și contra din Observator Cultural pe această temă, am hotărât, scriitorul Virgil Rațiu și
cu mine, să mergem în Maramureș, la Bârsana să-i felicităm pentru hotărâre lor, să-i
susținem, să ne informăm și să scriem, dar și să aflăm mai multe despre Baciul Vasile,
maramureșeanul ce a lăsat o atât de puternică impresie de înțelepciune asupra
filosofului Mircea Vulcănescu, autorul lucrării Dimensiunea românească a existenței.
Primul, cu care am vorbit în Bârsana a fost Preotul Gheorghe Urda de la care
am vrut să aflăm care a fost legătura, relația dintre Mircea Vulcănescu și Baciul Vasile,
unde și când s-au cunoscut. Vroiam să aflăm să aflăm numele de familie al Baciului,
având în vedere că în Bârsana sunt foarte mulți Vasile, dar cunoscuți după nume, după
loc sau o poreclă. Părintele, ne-a înțeles imediat și, liniștit, plin de bunăvoință a început:
Întemeietorul sociologiei romanești, marele profesor Dimitrie Gusti, în secolul trecut, în
cadrul cercetărilor sale monografice în satele românești a venit și în comuna Bârsana,
împreuna cu studenții și asistenți săi în 1931, timp de câteva săptămâni. Mircea
Vulcănescu l-a însoțit, fiind asistentul onorific al profesorului și, câtă vreme a stat în
17
Bârsana, a fost găzduit la Baciul Vasile, fiindcă profesorul vroia ca studenții și asistenți
săi să fie găzduiți în casele localnicilor ca să observe și să cunoască cât mai bine firea
și tradițiile gazdelor, pe care, apoi le discutau împreună și le notau în monografiile lor. În
acest mod, între Mircea Vulcănescu și Baciul Vasile s-a produs o apropiere deosebită,
de o aleasă omenie, o întrepătrundere religioasă și sufletească. Mircea Vulcănescu, de
o rară inteligență, a descoperit și a fost captivat de gândirea limpede, înțeleaptă a
baciului Vasile, comună multor bătrâni de la noi, ce au acea filosofie țărănească,
transmisă și îmbogățită oral de la o generație la alta. Eu, și nu numai eu, o compar cu
antica filosofie pentru că în amândouă găsim multe adevăruri comune și baze morale
asemănătoare, dar altfel transmise; ale lor în cărți, ale noastre în vechile noastre
zicători și proverbe. În esență au aceleași sens, semnificație. Eu mai cred că toate
astea descoperite atunci, aici l-au unit definitiv sufletește și rațional de baciul nostru.
Cu ocazia studiilor monografice, făceau și fotografii, iar Mircea Vulcănescu avea o
fotografie a Baciului Vasile pe biroul lui de lucru. Poate vă uimește ce spun, dar spun
adevărul aflat de la fetele lui Mircea Vulcănescu, ce au fost, aici la noi, la dezvelirea
bustului tatălui lor. Vă dați seama ce onoare pentru comuna noastră ca pe biroul de
lucru al marelui cărturar și filosof al națiunii să fie fotografia unui Vasile de-al nostru. El,
ce a avut mentori pe Dimitrie Gusti și Nae Ionescu, cel ce a citit si studiat enorm, cel cu
un sistem filosofic egal cu ale lui Constantin Noica si Lucian Blaga, privea îndelung la
Baciul Vasile din Bârsana Maramureșului când medita sau avea o situație greu de
rezolvat. Și acum, după 85 de ani, Dumnezeule Mare pe ce lume trăim, niște domni
evrei din București ne trimit poruncă să nu-i mai spunem școlii cum vrem noi și să-i dăm
bustul jos. Câtă ură antiromânească. Nu ne-o fost destul, ca doar la câțiva ani au venit
ungurii peste noi, Doamne cât am pătimit, apoi o venit rușii cu comunismul, ce-or făcut
cu țara asta lăsăm în urma noastră dar chinul nostru sub ei îl ducem pe lumea cealaltă
la Judecata de Apoi. Iar acum, când am crezut ca va fi senin peste țară și noi slobozi,
nu ne dau liniște și pace Institutul lui Wiesel. Tare ne mâhnesc și mânie în suflet acești
oameni ce odată au suferit cumplit după care, acum, când au scăpat, încep să urască
și să facă numai rău în jurul lor. La vremea aceia, maramureșenilor, cu toată năpasta
lor le-o fost milă de ei și după împrejurări, cât s-a putut, i-au ajutat când i-au dus ungurii
lui Horthy în Germania, iar institutul lor de astăzi, după trei generații, ascunde adevărul
18
istoric și ne judecă nedrept tot pe noi. Și nenorocitul asta de Elie Wiesel, care-i de la noi
din Sighet și i-a rămas familia prin lagărele germane, după ce a fost eliberat din lagăr a
spus și scris la Paris: că jandarmii români i-au trimis în lagărele germane, ceea ce l-
a mâniat pe dramaturgul Eugen Ionesco, care-l cunoștea pe Wiesel și l-a tras zdravăn
de mânecă pentru grosolanul fals istoric. Degeaba, ne acuză pe noi de toată tragedia
lor, cere despăgubiri iar urmașii lui vin cu porunca să-l scoatem din comuna noastră, că-
i a noastră de când lumea, pe Mircea Vulcănescu, că o fost antisemit și în guvernul lui
Ion Antonescu. Pe toate le-a plătit cu viața în închisorile comuniste. Ajunge!
Pentru un moment ne-am îndepărtat cu discuțiile, comentând Ordonanța de
Urgență Guvernamentală 31/2002 semnată de marele parvenit, Adrian Năstase și
Legea 217/2015 promulgată, cu ochii închiși, de Klaus Werner Johannis, nerespectând
Constituția României pe care a jurat că o va respecta și ne-am întors la Baciul Vasile
din Bârsana Maramureșului, aflând toată istoria lui. Vremurile care au urmat odată cu
începerea războiului și mai ales ce a urmat după război, în lagărul comunist ce a distrus
și intelectualitatea împreună cu meritele și operele ei, au fost de restriște și restricții, nu
se vorbea de ei, de Mircea Vulcănescu. Într-un târziu, în 1983 a venit în Bârsana Vasile
Vetișanu, directorul Institutului Etnografic, Gheorghe Focșa directorul Muzeului Satului
și poetul Ion Alexandru pentru a vedea evoluția etnografică maramureșeană și din
discuțiile cu dânșii am aflat de Mircea Vulcănescu și afecțiunea, cordialitatea lui față de
Baciul Vasile. A fost o istorie ce a stat îngropată de vremurile cele rele timp de cincizeci
de ani și prin acești intelectuali ieșea la lumină și pe mine m-au rugat să aflu cine a fost
Baciu Vasile și cum îl chema. Am fost onorat, istoria m-a însuflețit și m-am apucat să-l
caut pe Baciul Vasile, a fost greu și mi-a cerut multă stăruință; căutam un ac într-o claie
de fân, comuna e plină de bârsani cu numele de Vasile iar cel pe care-l căutam eu
făcea parte dintr-o generație stinsă. Din arhive am găsit peste o sută de săteni botezați
Vasile din acea generație. Am mers din familie in familie să aflu amănunte de la copiii
lor, de la neamuri. Și l-am aflat, îl chema Bologa Vasile, fiul său a fost Mihai Bologa,
diplomat la Budapesta, decedat între timp.
Ce nu știa părintele Gheorghe Urda era faptul ca după ultimul cuvânt, pledoaria
prin care dădea socoteală Baciului Vasile și nu falsului tribunal al poporului, când a
ajuns în închisoare, Mircea Vulcănescu a fost anchetat dur, după metodele NKVD de
19
legătură lui cu Baciul Vasile. Liniștit Mircea Vulcănescu le-a spus istoria adevărată dar
nu-și mai aducea aminte de numele de familie a lui Baciului Vasile, ceea ce securiștilor
li s-a părut că ascunde un dușman al clasei muncitoare. Mai târziu, când au început
mișcările de partizani anticomuniști și-n Munții Maramureșului în cadrul cercetărilor
Securitatea l-au suspectat și pe Baciu Vasile din Bârsana. Între timp, atât Mircea
Vulcănescu cât și Baciul Vasile muriseră, dar Securitatea căuta orbește dușmanii clasei
muncitoare și dacă nu-i găsea îi plăsmuia. Au descins o grămadă, vijelioși și înarmați în
Bârsana, zguduind toată comuna câteva zile, aducând la post pe toți ce purtau
prenumele de Vasile și-i interogau în legătură cu Mircea Vulcănescu. Cei interogați,
când ieșeau din post erau vineți și umflați de bătaie. Nu toți, câțiva au fost ridicați și
duși la Sighet și la Baia Mare. După un timp, pe rând s-au întors acasă betegi de câtă
bătaie au primit în detenția Securității. Unul dintre ei nu s-a mai întors niciodată acasă,
nu se știe de ce. Securitatea nu dădea socoteală de viețile oamenilor ce încăpeau pe
mâinile lor, în pușcăriile lor. Bârsanii, strâmtorați de nevoi și Securitate, nu l-au mai
pomenit pe acest Vasile al lor, l-au uitat. Uitare pe care nu o merită.
Am hotărât să mergem împreună și la primărie să luăm un interviu primarului,
Teodor Ștefanca. Pe drum am depănat vechi amintiri, de peste cincizeci de ani,
fiindcă părintele m-a recunoscut că am fost medic în Leordina Maramureșului, o foarte
veche comună pe Valea Vișeului, când dânsul era elev, fiind leordean. Ne-am bucurat
mult. Domnul primar, ne-a primit jovial și am intrat direct în subiect, spunându-ne câtă
susținere și ajutor moral a primit din partea preoților celor două biserici, ortodoxă și
unită, din partea întregi comune și astfel consiliul local s-a simțit împuternicit să
respingă cerințele impertinente ale institutului și să-i răspundă cu argumente. Acum, are
în plan să refacă mult mai impunător monumentul lui Mircea Vulcănescu și să realizeze,
după ideea părintelui Gheorghe Urda, un muzeu în casa Baciului Vasile Bologa, în
care a fost găzduit cărturarul iar în curte să ridice statuile celor doi români adevărați .
Am fost sincer entuziasmați i-am felicitat dorindu-le succes și vom scrie românilor
exemplul lor, să-i urmeze pe urmașii Baciului Vasile din Bârsana Maramureșului …
Corneliu Florea Octombrie 2017 St. Vital - Canada
20
În Decembrie 1989, în secuimea maghiarizată, nu a fost o revoltă
împotriva dictaturii comuniste ci începutul brutal al segregației față
de români și alungarea lor de acolo. Cel mai mare ajutor,în această
ostracizare în masă a românilor ardeleni, noii democrați unguri l-au
primit de la Ion Marcel Ilici Iliescu, Petre Roman, și Adrian Năstase.
Citiți aceste mărturii ale românilor surghiuniți și nu mai fiți indolenți.
UN ROMÂN ALUNGAT SE DESTĂINUIE
Editura Eurocarpatica din Sfântul Gheorghe a editat în 2015 mărturia
profesorului de limbă și literatură româna Valer V. Vodă, izgonit din Odorheiul
Secuiesc împreună cu elevii săi de la secția română a Liceului Pedagogic pentru că
etnicii secui, maghiarizați de multă vreme, acum, după Decembrie 1989, au impus:
”Aici, în Odorhei, trebuie să se vorbească numai în ungurește.” (pag.9) Și guvernul lui
Petre Roman – cel ce s-a declarat că e os ardelean, drept, fiindcă și evreii din Ardeal au
oase - a aprobat prin fapte pe segregaționiștii unguri.
Profesorul Valer V. Vodă, absolvent al Universității Babeș-Bolyai din Cluj,
promoția 1965, era profesor de limba si literatura română la Liceul teoretic din
Subcetate-Mureș până în aprilie 1974, când a primit un ordin de transfer, ”în interesul
învățământului”, la Liceul Pedagogic, secția română, din Odorheiul Secuiesc.
Neașteptat și nedorit transfer, dar în dictatura comunistă a acelor vremuri trebuia să se
supună. Ajuns la Odorheiul Secuiesc, oraș al Românei din 1918, a fost admonestat în
public, fiind auzit vorbind românește cu o cunoștință: ”aici este pământ secuiesc” și
ștampilat cu ”Budos Olah” de un grup de odorheni puși pe harță și insulte la adresa lor.
Nu au reacționat, argumentele, comportamentul urban, spiritul concordiei și civilizației
nu ajunseseră până Odorheiul Secuiesc încă, și nici până astăzi, când se refuză cu
îndărătnicie cea mai elementară regulă cetățenească din lumea civilizată: nici o
minoritate conlocuitoare din lume, cu sau fără autonomie, nu are nici un drept să
interzică folosirea limbii oficiale a statului respectiv în public pe teritoriul acelui stat,
este o ilegalitate cu consecințe. Oriunde în orașele din România, cetățenii nu se
sinchisesc dacă ungurii vorbesc ungurește între ei, vorbească cât de mult și cât de tare,
21
în schimb cetățenilor români, în țara lor, le este interzis să vorbească românește în
secuimea maghiarizată. Șovinism autentic ce contravine democrației ! Cât privește ”aici
e pământ secuiesc”, ei știu bine că nu au venit cu pământ aici, în Dacia, iar regii unguri
i-au colonizat cu pământul luat de la autohtoni ca să le apere regatul; fiind folosiți ca
avangardă în năvăliri și ariergardă când erau înfrânți, alungați. Pe acest pământ,
arheologii au descoperi vestigii dacice edificatoare: peste 200 de așezări, 34 de cetăți și
tezaure dacice. Terra Dacica Aeterna !! Vai de capul lor de amărâți manipulați de
Budapesta, când istoric este cunoscut că după revolta lor împotriva habsburgilor din
1764, după Masacrul de la Siculeni, și-au pierdut definitiv autonomia și drepturile ei, pe
care nici Budapesta nu le-a mai dat-o între 1876 și 1918, ci i-a maghiarizat intens.
Dar mai bine să nu intrăm în istoria acestui neam colonizat, subordonat și
maghiarizat în întregime în așa măsură încât, în 1950, când România a fost forțată de
Moscova să se regionalizeze administrativ, maghiarimea iredentistă, devenită
comunistă din horthistă, nici nu a mai ținut seama de foștii secui și au numit regiunea
autonomă maghiară, deci secuii au devenit maghiari oficializați. Acum, după
recensământul din 2002, când s-au mai declarat secui doar câteva sute, UDMR-ul în
pretențiile lor din Ardeal a schimbat tactica anti-românească, folosindu-i pe secui ca
avangardă, la fel ca în trecut, în pretențiile lor iredentiste și revanșarde împotriva
românilor minoritari din cele trei județe cerând, cu ură și vrajbă, autonomia ținutului
secuiesc,ca să-i maghiarizeze și pe puțini români de acolo. Și avangarda s-a urnit.
Marton Aladar, probabil cu rădăcini secuiești, dar de mult vreme altoit ca ungur
segregaționist, scrie un articol, tradus și în ”Adevărul Harghitei”: ”nu vrem să-i vedem
în oraș pe venetici cu misiuni obscure” adică pe români, să plece de unde au venit,
pentru că ”ne-au otrăvit sufletele noastre și ale copiilor noștri.” Brusc prinsese curaj, pe
care nu l-a avut înainte de Decembrie 1989, acum aflându-se sub aripa democrată
UDMR-ului și budapestană. Se știe că democrația ungurească a rămas, sfântă și
neschimbată, de la Kossuth (1/2slovac+1/2german) și Petofi (1/2 sârb+1/2slovac) după
care toate drepturile le au numai ungurii, fiind cea mai splendidă națiune din Europa
Centrală, dar ne surprinde și revoltă, și de data aceasta, lipsa de reacție a
bucureștenilor ce au pus mâna pe puterea centrală a statului român. Deși au fost
informați de la început ce li se întâmplă romanilor în cele trei județe ale României, nu au
22
luat măsurile ce trebuiau să contracareze imediat deviația de la adevărata democrație
la iredentism, segregație, revanșism. Primul vinovat este prim-ministrul Petre Roman ce
avea 4 (patru) prim-viceprim-miniștri și pe niciunul din ei nu l-a interesat soarta
românilor din secuimea maghiarizată, nici măcar telefonic, darămite să se deplaseze la
fața locului. Generalul Mihai Chițac, după ce a ordonat foc asupra adevăraților
revoluționari de la Timișoara, a ajuns ministrul Afacerilor Interne și nu s-a interesat de
soarta subordonaților de acolo: Șapte ofițeri și subofițeri au fost uciși bestial, alți 104 au
fost internați în spitale în urma gravelor agresiuni provocate de revanșarzi iar 43 de
sedii de miliție și securitate au fost vandalizate, incendiate în Harghita și Covasna.
Acum se știe precis că vandalizarea și incendierea sediilor Ministerului Afacerilor
Interne din județele Harghita și Covasna au avut drept scop sustragerea și distrugerea
dosarelor de către inculpații penali și informatorii Securității , pentru a li se șterge
urmele și a intra imaculați în democraticul ținut secuiesc ! Generalul Nicolae Militaru
proptit ministrul Apărării Naționale pentru serviciile aduse Moscovei, nu a dat ordin
unităților militare să mențină ordinea publică, era ocupat la București cu intrigi și
scenarii sângeroase. Trebuiau destituiți imediat, dar erau tovarășii lui Ion Marcel Ilici
Iliescu. Pe Mihai Șora, cărturar venerabil, fost membru al Partidului Comunist Francez,
ajuns ministrul învățământului în noul guvern comunist, nu l-a interesat prea mult soarta
învățământului românesc, el filosofa ” a la revolution come a la revolution”…
Profesorul Valer V. Vodă, profund traumatizat social de cele prin care a trecut,
rămâne înțelept, succint și măsurat în cuvinte, când între paginile 29 și 33 descrie
uciderea bestială a celor șapte ofițeri și subofițeri ai Ministerului Afacerilor Interne de
către gloata dezlănțuită de ură anti-românească, în care nu și-au cruțat nici co-etnicii,
ce au luat apărarea românilor. Locotenent colonelul Coman Dumitru, șeful Securității
din Odorheiul Secuiesc, a fost scos din sediul incendiat al Miliției și Securității, lovit cu o
rangă în cap și apoi linșat în mod barbar. Mort fiind, a fost aruncat în curtea spitalului.
Tot în Odorheiul Secuiesc a fost omorât în bătaie cu răngi de fier și Gabor Szekely,
subofițer de Miliție pentru că vroia să-și ajute nașul de cununie, român, să-i mute
mașina din calea gloatei organizate ce distrugea și incendia mașinile românilor.
Uciderea bestială a maiorului Agachi Aurel a făcut înconjurul lumii prin descrierea
faptei; agresat și lovit în cap, a încercat să scape, a fost din nou ajuns și bătut crunt, a
23
venit în ajutorul lui o ambulanță din care a fost tras afară și linșat în stradă. Mort fiind
cadavrul i-a fost profanat iar în gură i s-a băgat un șobolan mort. Soția sa, de etnie
secuiască, mamă a cinci copii, împreună cu frații ei au încercat să-i ridice cadavrul din
stradă, dar au fost amenințați cu moartea. S-a organizat un marș al victoriei secuiești
prin fața celui răpus și participanții trebuiau să se manifeste ostil, să scuipe și să dea în
cadavru cu ce aveau în mână sau cu piciorul. Secolul XX în Secuimea maghiarizată și
manifestarea ei anti-românească. Șeful de post din comuna Dealul, Cheuchișan Liviu
plutoner major a fost ucis groaznic, fără precedent în analele criminalisticii, după ce a
fost crunt bătut, îngrozit, cu ultimele puteri a încercat să fugă, a fost urmărit de haita
dezlănțuită și a căzut inconștient sub loviturile de grație, muribund fiind au început să-l
belească și să-i dea foc, a murit în grădină, aproape gol. În același timp alții, într-o
adevărată stare dementă, au adus motorină și au dat foc casei, știind ca soția lui cu
cele două fiice se află în casă și îngrozite de frica ucigașilor soțului și tatălui se
resemnaseră cu focul decât să încerce să iasă afară. Salvarea lor a venit de la UN OM,
UN SECUI, care, prin foc, le-a scos din casă și le-a adăpostit de furia nebună a
consătenilor săi. În aceiași vreme, Dănilă Gabriel, ajutor de șef de post în comuna
Zetea, a fost împușcat în ceafă cu propriul lui revolver. O gloată revoluționară a pătruns
peste el în postul miliției, l-au hărțuit, bătut și lovit în cap cu un grătar de fier, apoi l-au
înjunghiat și la urmă unul dintre ei i-a scos revolverul din toc și l-a împușcat, era român
căsătorit cu o unguroaică și aveau o fetiță. În Cristurul Secuiesc,sectorist era plutonierul
major Ferencz Emeric care și-a pus la adăpost colegii români. Pentru această faptă au
năvălit peste el o haită revoluționară locală care l-au bătut și l-au înjunghiat mortal.
Toate aceste fapte cumplite, sălbatice, nu sunt manifestațiuni revoluționare ci
fapte criminale monstruoase, zguduitoare în Secolul XX și se pedepsesc aspru în orice
stat de drept. Nu și-n România postdecembristă, în care UDMR-ul, perfect organizat cu
scopuri iredentiste și segregaționiste, a torsionat realitatea faptelor, a făcut o amplă
propagandă dezinformatoare despre cât au suferit ei sub dictatura comunistă, cu
năvălirea veneticilor români peste ei, iar avocatul Gyorgy Frunda a depus jalbe peste
jalbe la Curtea Europeană a Drepturilor Omului – pledând pentru legalizarea dreptului
de a omorî români în secuime !! Cel mai mare succes în această cauză l-a avut
UDMR-ul șantajându-l pe Ion Marcel Ilici Iliescu cu pachetul de voturi ale minorității
24
maghiare de care partidul său neocomunist avea multă nevoie și astfel, în 1995, a
grațiat pe toți făptașii acestor crime barbare. Eliberați și simțindu-se nebiruiți, criminalii
acestor fapte au cerut ca anii de detenție să fie trecuți în cartea de muncă și să se
socotească la pensie … fiindcă ei au muncit la revoluție !!
După ce au trecut și evenimentele de la Târgu Mureș, prin care românii au fost
etichetați ceaușiști șovini, vătriști și naționaliști îndărătnici împotriva drepturilor
minorităților, UDMR-ul pozând în democrații democraticilor, prin dezinformare,
manipulare și șantajarea guvernanților români au ajuns să pretindă că românii din cele
trei județe au toate drepturile din lume în schimb ei, ungurii, sunt în continuare,
nedreptățiți, lipsiți de drepturi și autonomie. Au un tupeu și o insolență unică pentru că le
merge din plin la București, unde le este binecunoscută lipsa de reacție guvernanților
pentru că nu au trăit și suferit sub unguri, nu cunosc istoria și realitatea din Ardeal,
acceptă lingușeala și comisioane ungurești și mai bine se lasă șantajați de UDMR decât
să fie cinstiți și drepți față de conaționalii lor minoritari din fosta secuime, maghiarizată
de mult. De asemenea o bună parte din mass-media centrală este profund
inconștientă, necunoscând realitatea din Harghita și Covasna, prin care nu trec, nu se
informează, nu compară, în schimb dau românilor lecții de democrație și europenism de
Bruxelles, depășindu-și în fățărnicie predecesorii ce idolizau democrația lagărului
comunist. Românii onești vor plăti și oportunismul acestora pe lângă celelalte.
La pagina 46, autorul are un scurt capitol pe care îl întitulează EXODUL din care
sunt de reținut, cu multă luare aminte, două lucruri. Un profesor de Socialism Științific,
Asztalos Francisc, ajuns deputat UDMR în parlamentul de București, preocupat ca la
Odorheiul Secuiesc să fie numai învățământ în limba maghiară, i-a spus autorului la
începutul anului 1990 : ”Voi, românii, trebuie să plecați și să nu ne mai vedem …” Al
doilea eveniment, în primele luni ale anului 1990: Peste 30.000 de români au fost
alungați din secuimea maghiarizată !! Nu a fost un exod ci o izgonire a românilor
în forță brutală: omoruri, amenințări cu moartea, maltratări, teroare psihică, rejecție pe
față cu injurii ordinare. Nu a fost un exod, a fost o expulzare prin foc și pârjol a tot ce
era românesc: steagurile românești distruse și înlocuite cu cele secuiești, străzile și
piețele ce aveau nume românești au fost schimbate numai cu nume ungurești, plăcile
comemorative românești date jos, monumentele și statuile românești profanate, iar
25
siturile arheologice ale vechilor așezări și cetăți dacice acoperite, transformate în gropi
de gunoi. Acesta este ”democrația uniunii maghiarilor din România” la care președintele
Ion Marcel Ilici Iliescu și guvernul lui Petre Roman au fost total impasibili, ignorând toate
protestele românilor deposedați de drepturile cetățenești, înjosiți și izgoniți din acea
parte a României. Guvernul Petre Roman era foarte ocupat, pregătea România să fie
vândută la fier vechi iar pe români să se milogească să fie primiți în Europa, deși ei
aparțin unui popor primordial pe acest continent. Terra Dacica Aeterna !!
Românii din Harghita cer drepturi egale cu maghiarii scrie cotidianul
România Liberă, la care Istvan Csutak membru județean în F.S.N – Frontul Salvării
Naționale – le transmite românilor: În Odorhei nu este o tradiție de conviețuire a
maghiarilor cu românii. (pag.48) După care secția română, a Liceului Pedagogic din
Odorhei, a fost dată afară din clădire, din județ. Întrebare: ce națiune salva FSN-ul ?!?
Ajunși în asemenea situație disperată de a fi deposedați de cele mai elementare
drepturi cetățenești și de-a fi expulzați dintr-un județ al țării lor pentru că erau români,
au format Asociația Românilor alungați din județele Covasna, Harghita și Mureș și
au început să bată drumul Bucureștiului pentru a-și recăpăta drepturile cetățenești,
pentru recuperarea daunelor materiale dar și morale în urma calamităților, a pârjolului, a
suferințelor provocate de ungurimea iredentistă, segregaționistă, profund șovină. În
paranteză; realitatea prin care trec românii de aici este identică cu cea din timpul
ocupației militar-horthiste și autorul face, pe bună dreptate, referiri de similitudine în
volum. La București, vrând-nevrând, parlamentul a făcut o comisie de audiere și
studiere a situației, care a dat un raport și un proiect din care nu s-a ales nimic, pentru
că UDMR-ul a subminat cercetarea corectă și a falsificat situația reală, exemplu:”După
opinia UDMR, Vatra Românească este o organizație extrem de periculoasă.
Membrii ei sunt teroriști de înaltă clasă,școliți direct de Ceaușescu…”(pag.65)
Vatra Românească și PUNR singurele care au sprijinit românii expulzați din secuime au
fost atacate, denigrate, amenințate, torpilate și au dispărut, la zenit a rămas UDMR-ul
care a instalat o autonomie ilegală și anti-românească în secuimea maghiarizată.
Lectura volumului se încheie cu Deșarte Audiențe Oficiale (la București –n.m.)
Corneliu Florea Octombrie 2017 St.Vital - Canada
26
…… FRAGMENT DINTR-UN VIITOR VOLUM ……
Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat ?
MIHAI EMINESCU
FUGITIVELE MELE DE ASTĂ-VARĂ
S-a spus și scris că în halatul pe care-l purta Mihai Eminescu, când a murit, avea
un carnețel cu poezii. Printre ultimele poezii, după unii chiar ultima era ”Stelele-n cer”
nouă strofe mici ce cuprind universul, timpul și viața noastă efemeră între cei doi
parametri infiniți, necunoscuți nouă. Poezia este izbitoare prin genialitate, poeți
consacrați nu au scris asemenea versuri, darămite alienații. Citiți: ”Stelele-n cer /
Deasupra mărilor / Ard depărtărilor / Până ce pier.” Numai în zece cuvinte, Mihai
Eminescu a scris atâta pătrundere filozofică !! E o pătrundere în univers fiindcă scrie
”stelele-n cer” nu pe cer , ce sunt deasupra măriilor universului și le luminează arzând.
Până când ? Până se termină energetic și se sting. Poezie scrisă în ultima Lui lună de
viață. De când am aflat și citit acest paragraf din Testamentul Lui, scris la urmă
pentru noi, pe mine mă stăpânește tandrețea cu care-și expune pătrunderea în univers
și timp. Nu-mi pasă cât de vremelnici suntem, știu astea de la Biologie și disecțiile
cadavrelor de la Anatomie, ci mă tulbură cât de puțin l-am înțeles și prețuit, mă
mâhnește și revoltă cum s-au purtat unii din semenii lui cu EL; urmărindu-L,
denigrându-L, marginalizându-L și încarcerându-L în aziluri de alienați atunci și cum,
acum, niște humunculi insolenți vorbesc și scriu rele despre EL.
Când mă urc în avion, să trec Atlanticul spre România mea - mă rog, și a mea -
îmi vine în minte: ”Stol de cocori / Apucă-ntinsele / Și necuprinsele / Drumuri de
nori / Zboară ce pot /Și-a lor întrecere,/ Vecinică trecere / Asta e tot…” Decolăm,
pe întinsele și necuprinsele drumuri de nori, și mă gândesc că, în mod normal, Mihai
27
Eminescu putea, și trebuia, să trăiască până în vremea marilor noștri cocori: Traian
Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă și s-ar fi bucurat foarte mult să-i vadă zburând, fiind
printre primii zburători ai lumii; un bănățean, un ardelean și un moldovean, de parcă ar
fi fost o premoniție a Marii Unirii în Vatra Daciei, una dintre cele mai vechi vetre ale
omenirii, cum au dovedit arheologii și au scris istoricii lumii. Dacă nu ar fi fost asasinat,
Mihai Eminescu ar fi putut participa și la Marea Adunare de la Alba Iulia din Decembrie
1918, și-ar fi văzut visul împlinit. Nu a fost să fie pentru că asasinarea lui a fost
premeditată de mult și de mulți în felurite feluri. Doctorul Francisc Iszak din Botoșani a
folosit sărurile de mercur administrate în doze masive până ce i-a produs hidrargiroză
generalizată cu neuropatii și encefalopatie. Doctorul Francisc Iszak din Botoșani,
cunoștea foarte bine efectele dăunătoare ale sărurilor de mercur, le studiase la Viena,
mai știa că s-a renunțat la ele ca tratament din cauza ineficacității, dar mai ales a
efectelor nocive ce duceau la moarte și totuși, a perseverat diabolic, ajungând să-i
administreze și intravenos clorură de mercur, cu toate interzicerea impusă de mulți
medici europeni și un colectiv medical de la Iași, în mod special în cazul lui Mihai
Eminescu. Din doctor, Francisc Iszak din Botoșani, devenise, în cazul lui Mihai
Eminescu, un asasin, voluntar sau plătit, nu se știe. Nimeni nu comentează, nimeni nu
cercetează să nu fie diagnosticat antisemit și să se trezească, conform anti
constituționalei legi 217 din 2015 prin aziluri speciale, prin închisori politice. Azi toți pot
deveni antiromâni și pot fi chiar decorați sau premiați pentru asta, dar a fi luat drept
antisemit pentru exegeze la adresa lor e imprudent, riscant fiindcă Institutul Elie Wiesel,
condus de Alexandru Florian, acționează ca o neo-inchiziție în Secolul XXI.
*****
Veni, vidi, vici , a zis Cezar !! Treaba lui, eu am alte treburi douăzeci de secole
mai târziu și zic: Veni, vidi, ivi, pentru că nu am nimic de cucerit, eu sunt un călător ce
vin, privesc și trec !! Da, vin anual în România, Doamne ce și câte văd și plec (sau
dispar, pentru cei mai pretențioși în folosirea cuvintelor din latină) Da, dar nu vin să
înving nimic, nu am asemenea scopuri, nu țintesc nimic, mă interesează viața
românească și mă atrage frumusețea Țării, sunt doar un călător oarecare. Salut
România și Casa cu Flori, îmi îmbrățișez cu drag vechii prieteni și colegi, salut
reverențios lumea obișnuită, onestă. Mângâi tabla bătrânei Pisici Neagre, care mă
28
așteaptă, nerăbdătoare, să o duc din nou la reparații la serviciul ei preferat, Ford, unde
stă cu zilele și pe toate le plătesc și mulțumesc. În drum spre Casa cu Flori, am intrat
la un magazin să-și aleagă anvelope pe măsură și plac. A fost mulțumită, era și cazul.
Întotdeauna, primul drum în România este un pelerinaj intim, de conștiință și dor,
la Mânăstirea din Piatra Fântânele, din Pasul Tihuța, de o rară frumusețe cum numai în
Rai i se mai poate găsi asemănarea. Pe această gură de rai, cum i se spune, au venit și
s-au așezat creștinii români de pe Valea Someșului și a Bârgăului încă de pe vremea
Regimentului 2 Grăniceresc, fiindcă li s-a promis pământ, pădure și biserică. Biserica a
venit la urmă, după Marea Unire, ridicată din lemn pe o fundație de piatră în care a
slujit fără întrerupere Vasile Luncan la început ca ieromonah, apoi protosinghel vreme
de 41 de ani. A avut parte de ani foarte grei; la început au fost multe greutăți, lipsuri,
trudă, apoi a urmat ocupația ungurească, prin Dictatul de la Viena, în care ungurii i-au
înjosit, asuprit pe români și le-au pângărit biserica. După război s-a instalat comunismul
dictatorial ce a persecutat creștinismul românilor cu ateismul bolșevic până în
Decembrie 1989. După aceia, din 1995, aici este o mănăstire de măicuțe, înfloritoare și
binecuvântată de Dumnezeu. Au ridicat o cruce de metal înaltă de 25 de metri pe o
platforma de beton rotundă, cu două nivele, de pe care este o vedere circulară unică în
care cerul, ca o cupolă albastra se sprijină pe Munții Bârgăului, ai Rodnei, pe Călimani.
Ceva mai panoramic nu am văzut pe cele trei continente care le-am umblat. Mă simt
bine să privesc această gură de rai, mă liniștește sufletește și contemplu; ce fericiți vor
fi cei ce vor ajunge acolo și cei ce cred și se comportă creștinește acolo, sus, în rai vor
fi. Pentru mine adevărată binefacere este să mă reîntâlnesc, în fiecare an, cu măicuțele
de aici cu fețe senine, cu zâmbete de bucurie creștinească, ce muncesc și se roagă, din
zori și până-n noapte, împreună cu maica stareță Stavrofora Pamfilia Solcan și părintele
duhovnic Protosinghelul Gavril Horț. Acum ridică o nouă biserică, de zid cum se spune,
pentru că cea veche a devenit neîncăpătoare, azi Piatra Fântânele a devenit, pe
meritele ei naturale, o stațiune climaterică, cu mari perspective de dezvoltare, la
cumpăna dintre Ardeal și Bucovina. Toți călătorii – pelerini sau peregrini – sunt primiți
cu căldură și tandrețe și împart împreună o vreme de tihnă, de rugăciune și pomenire,
de înțelegerea celor ce le trăiesc, a celor ce se întâmplă în jurul lor. Când se despart
de mânăstire se simt ușurați de multe poveri și se îndeamnă să ducă o viața simplă și
29
cinstită, să se roage și muncească înfrumusețând totul în jurul lor, al nostru, să ne
bucurăm de liniște și lumina divină. Sunt clipe binefăcătoare aici, la Crucea de pe Piatra
Fântânelelor, clipe ce tot mai rar se mai găsesc în România acestor zile de tranziție de
la statornicie și tradiție creștină la risipirea neamului și a averii pământești muncită și
apărată de înaintași. Să ținem bună seamă că biserica noastră, așa cum a fost, ne-a
ținut neamul nostru împreună, cu limba și tradițiile sale, în toate grelele vremuri trecute.
Tot un pelerinaj pentru mine este să urc la Maramureș, unde am fost medic
pentru prima oară. În universul minții mele - fiecare om are un univers propriu în capul
lui – Maramureșul Meu este o constelație aparte a neamului și până la el e doar o
aruncătură de băț peste niște frumoase dealuri și văi, peste un pas montan. Plecând din
Bistrița urcăm printr-o zonă pomicolă de pe Dealul Dumitra ce, în vârf, are o largă
parcare, pe cât de largă pe atât de neîntreținută, murdară și plină de gunoaie, iar
pădurea din spatele parcării e o adevărată toaletă în aer liber, strămoșească, căreia
înainte i se spunea ”după tufe și copaci” dar acum, ajunși în Europa de Bruxelles i se
spune ”La clorofilă”. Atenție la picioare ! Somn ușor, gardă de mediu ! Coborâm în
comuna Dumitra după care intrăm în fostul District Năsăud, cel cu o mare istorie
proprie, pe mărimea oamenilor săi vechi de când lumea, ce au luptat mereu să fie
lăsați în pacea pământului și al credințelor lor. Dintre ei, un martir legendar este
Tănase Tudoran, care la vârsta de 104 ani a fost tras pe roată de către habsburgi
pentru că s-a răzvrătit împotriva lor apărând drepturile cele vechi ale năsăudenilor și
ortodoxia lor. Apoi istoria a fost făcută și de Regimentul 2 Grăniceresc, ce l-a înfruntat
pe Napoleon în Bătălia de la Arcole. Prin jertfa lor, cătanele năsăudene au menținut
datinile și limba, au ridicat școli comunale românești din care s-au ridicat iubitorii de
carte și neam până la mari cărturari, în frunte cu Rebreanu și Coșbuc. Acum, vechile
comune îs în mare schimbare; podurile de lemn acoperite, de o rară îmbinare cu
Natura locurilor, se fac din betoane reci, iar casele cu târnaț și cu acoperiș de șindrilă în
patru ape sunt schimbate pe case cu etaj, pătrățoase acoperite cu plăci mari din azbest,
zise internit, nesănătos. Totul se schimbă și pe Valea Sălăuței, pe care urcăm spre
Dealul Ștefăniței ca să trecem în Maramureș. Acest drum minunat, într-un loc, e
strâmtat de munți ca o poartă înaltă de piatră, lăsând loc de trecere numai râului și
drumului. Această poartă naturală, romanii au închis-o să nu mai treacă dacii liberi ai
30
Maramureșului în provincia romană, cucerită de la Decebal. Degeaba, dacii coborau
prin alte părți, nu-i îndurau pe cei ce le-au ocupat vatra și neamul. Istoricii greșesc când
vorbesc de retragerea aureliană din Dacia. Romanii nu s-au retras, au fost izgoniți!
Să fie clar, în istoria lumii cuceritorii nu s-au retras niciodată de la sine, întotdeauna s-
au format contra-forțe care i-au alungat, la fel a fost și-n Dacia, după Decebal. Dacii s-
au răzvrătit și au luptat să fie liberi, să-și păstreze vatra, limba și tradițiile. De
asemenea, să fie clar,romanii nu i-au învățat latina pe daci, așa cum nu i-a învățat nici
pe ceilalți cuceriți, din Anglia până în Asia Mică, unde au stat mult mai mult. Istoria și
arheologia e plină de dovezi în acest sens, păcat că nu sunt prezentate cu aplomb. La
fel este mai mult decât regretabil, condamnabil că acest vestigiu arheologic foarte
important în istoria noastră nu este marcat cel puțin cu un mare panou explicativ.
Prin Pasul Șetref, dintre Munții Rodnei și ai Țibleșului, intrăm în Terra
Maramorosiensis, aici de la începutul lumii, cu oamenii ei cu tot. Coborâm un drum în
mare pantă, din curbă în curbă, parcă e o scară uriașă pe peretele montan, ce e plin de
gropi și denivelări,cu margini periculoase și cu parapete lipsă. De ani de zile se
petecește primăvara și până toamna târziu se dezpeticește la loc, dar maramureșenii-s
oameni aspri, rezită la orice. Au rezistat regatului ungar și tătarilor, tot un drac, au
rezistat Austro-Ungariei, sovieticilor ucraineni și acum trebuie să reziste noilor jefuitori și
vânzători de țară. Pe un asemenea drum, toți șoferii îi pomenesc pe guvernanții de azi
trimițându-i dracului să-i scuture s-au mai aspru: dracul să-i spânzure pe drumul ăsta
că ne fac de râsu’ lumii, ce trece pe aici să vadă bisericile noastre. Mulți străini vin aici,
să vadă bisericile de lemn, cu turnuri gotice, înalte și armonios proporționate, mai
frumoase decât cele din Norvegia, pe care și eu le-am admirat cu interes, comparându-
le cu cele maramureșene; mare diferență în favoarea maramureșenilor.
De trei ori am urcat la Maramureș în vara aceasta. Odată cu Latina, până la
Mânăstirea de la Bârsana, un adevărat muzeu de artă maramureșeană în aer liber,
unde în fiecare an aprind o luminare pentru Ica, ea a făcut o donație când s-a ridicat
clopotnița cea nouă a mânăstirii, în 1993. A doua oară, am fost cu Florin Iliescu. El are
un gipan trăznet ce poate înfrunta drumurile maramureșene făcute numai din gropi și
denivelări, mărginite de tot ce dragii mei români aruncă din mașini, în trecerea lor, pe
aici, să vadă frumusețile țării. A fost un raliu nordic, de o zi, prin trei pasuri montane –
31
Șetref, Prislop , Tihuța – ce sunt de o frumusețe naturală cum puține țări mai au dar, le
îngrijesc cu dăruire, din respect și dragoste față de mediu, de Natură. Aici, din Pasul
Prislop și până în Iacobeni-ul bucovinean, îți vine să urli și să plângem de mila
gipanului, de mila munților rași de păduri, de starea drumului, o cale total neglijată,
murdară, cu gropi capcană printre resturile de asfalt. Au trecut 27 de ani de regim
neocomunist ales din patru în patru ani, în care ultimul guvern se dedică închisorilor
de cinci stele pentru confortul hoților și jefuitorilor partidului de guvernământ, în loc să-
i pună să lucreze la drumuri de trei stele, cel puțin. Ajutoarele sociale, cu excepția celor
în drept verificat, au lenevit mulți români apți de muncă, aducând indolență și nepăsare
față de România, căruia Mircea Căldărescu îi spune românica. Citiți-l !! A treia oară am
fost cu scriitorul Virgil Rațiu pe Valea Izei la Bârsana Baciului Vasile care l-a găzduit pe
Mircea Vulcănescu îi urma cu 85 de ani. A acum Institutul ”Elie Wiesel” îi vrea să-i mai
judece odată: lui Mircea Vulcănescu să-i dărâme numele și bustul, iar pe Baciu Vasile
să-l tragă la răspundere, de pe lumea cealaltă, că a găzduit un antisemit !! Ce popor
amărât evreii ăștia și cum caută, cu o disperare intrinsecă, să-și facă numai antisemiți
în jurul lor. E drept că, și Klaus Werner Johannis, în îngustimea minții sale de mercenar
al străinilor, îi ajută, la cerere, prin anti-constituționala lege 217 / 2015. Și eu, naivul,
credeam că sasul nostru o va lua pe urmele lui Ferdinand. E drept că vremurile s-au
schimbat, se schimbă odată cu generațiile, dar Țara Noastră a rămas aceeași, trebuie
respectată, îngrijită ca o grădină și cu dăruire apărată…
*****
Amicus Plato sed magis amica veritas – Platon mi-e prieten dar mai prieten
mi-e adevărul !! E de mult de când filosofii antici au realizat că la început a fost
adevărul, deasupra tuturor, adevărul pur al creației ce a început mult înainte de homo
primigenius ce nu putea să-l înțeleagă, nici omul biblic, care inconștient, a fost primul
ce a început să torsioneze adevărul fără să înțeleagă ceva și după el s-au luat toți
urmașii lui, începând cu fabulările în locul adevărului, cultivând tot mai intens, lauda
celor puternici și minciuna pentru cei slabi, din generație în generație, din sistem social
în sistem social. Minciuna cultivată s-a întins și crescut, s-a diversificat și a năpădit
adevărul, l-a acoperit să-l înăbușe. Clarvăzătorii înțelepți au remarcat injustiția făcută
adevărului, dar cei puternici îi barează necontenit în toate felurile. La început le-au
32
închis gura cu moartea, apoi le-a luat drepturile și i-au încarcerat. Au pus pe roate, apoi
pe șenile grele, forța minciunii prin îndoctrinare, dezinformarea și manipulare și, pe
deasupra, celor simpli și onești le-au luat libertatea de-a se exprima împotriva
nedreptăților făcute de cei puternici: stăpânitori, tirani, dictatori. ”If freedom of speech
is taken away, then dumb and silent we may be led, like sheeps to the slaughter –
George Washington – ( Dacă libertatea de exprimare este luată, atunci muți și tăcuți
noi vom fi conduși, la fel ca oile la sacrificare.) Peste acest citat am dat când citeam
comentariile la decalogul manipulării – ”The 10 top strategies of manipulation by
the media” a lui Avram Noam Chomsky, profesor universitar american, lingvist, filozof
- ignostic, scriitor politic critic, una din marile personalități ale acestor timpuri. De multe
ori mă refugiez în scrierile sale. În vara aceasta am citit ”Latin America - From
colonization to globalization”, și-l consider un magistru al criticii sociale și politice, un
titan pentru dreptate și adevăr . Căutând pe Internet ceva în legătură cu el am dat peste
”Faurisson affair” ce m-a uimit peste măsură și o recomand tuturor să o citească, în
special celor care pentru libertatea lor de exprimare, pentru exegezele lor au fost
ștampilați antisemiți după abominabilul război și holocaust. De asemenea o
recomand și celor ce tac și nu mai pot de teama acestei ștampile, să-și facă un pic de
curaj și să-și susțină punctele de vedere, ideile, cunoștințele și experiența socială. În
mod special o recomand lui Werner Klaus Johannis și lui Alexandru Radu Florian de la
Institutul lui Elie Wiesel, că poate își dau seama ce înapoiați social și democratic sunt
pentru că, în anul 2015, împreună au pus la cale legea 217, anticonstituțională
împotriva libertății de exprimare a cetățenilor români. Citiți.
Robert Faurisson, nonagenar acum, a fost profesor de literatură franceză la
Universitatea din Lyon, din 1973 până în 1990. O somitate culturală și istorică, poliglot
cu doctorate, apreciat de studenți pentru deschiderea sa intelectuală documentată,
considerat un cărturar, neobosit în a cunoașterea marilor evenimente istorice a ajuns să
studieze, în manieră academică, Holocaustul și să scrie articole revizioniste despre cele
studiate în ”Journal of Historical Review” și în ”Le Monde”! Pentru aceste articole și
eseuri revizioniste din 1974 a fost etichetat Holocaust denier – adică a refuzat să
accepte Holocaustul. Concret, el nu a fost un negaționist, cum folosim în limba română,
ci doar nu a acceptat existența camerelor de gazare în lagărele naziste. Nu a fost el
33
primul ce și-au arătat scepticismul în această chestiune, au fost alții înaintea lui și după
el. Robert Faurisson, jumătate francez și jumătate scoțian, și-a continuat documentarea
și scrierile. A publicat, întâi în franceză, apoi în daneză ”Jurnalul Annei Frank – un fals”
Alt scandal, alt proces, altă pedeapsă. După aceasta și-a continuat cercetările și a
publicat în ”Le Monde” un articol în care a scris și semnat: ”camerele de gazare folosite
de naziști pentru exterminarea evreilor nu au existat. A fost condamnat pentru ură
rasială și falsificator al istoriei cu 3 luni de închisoare, cu suspendare, și o amendă
de 21.000 franci (egal cu 3.200 euro) Deși în jurul lui lațul criticilor și ale amenințărilor
se strângea, a scos o carte, tot despre Holocaust, dar în prefață a pus eseul lui Adam
Noam Chomsky ”Elementare comentarii ale drepturilor de liberă expresie” Așa ca să se
știe, așa ca să se apere, dar fără să aibă aprobarea autorului eseului. Scandalul
mediatic a trecut oceanul și Avram Noam Chomsky a rămas surprins la aflarea știrii,
dar mai ales la comentariile și acuzele ce i se aduceau lui. Reacția profesorului
american i-a uluit pe toți cei ce l-au acuzat pe Faurisson: ”freedom of speech must be
extended to all viewpoints, no matter how unpopular or fallacious are” – libertatea
cuvântului trebuie să fie extins tuturor punctelor de vedere, indiferent cât de nepopulare
sau eronate sunt. Prin acest răspuns, Adam Noam Chomsky a devenit apărătorul lui
Robert Faurisson devenind ținta atacurilor și discreditat, deci, încă un evreu antisemit.
Cât privește pe cel ce nu a acceptat existența camerelor de gazare, într-o zi, când își
plimba câinele in parc, a fost atacat de trei tineri evrei ce l-au snopit în bătaie,
fracturându-i mandibula, spitalizându-l, iar universitatea l-a demis. Riposta franco-
scoțianului nu a durat prea mult, doar să se vindece de maltratarea justiției aplicate în
parc și a culminat în 2006, când, în Iran, la International Conference to Review the
Global Vision of the Holocaust și-a expus și argumentat punctele sale de vedere
asupra Holocaustului, ce i-a adus o decorație pentru curaj din partea guvernului iranian
iar din partea statului francez, al cărui cetățean este, un alt proces, condamnare și
amendă substanțială. Mulți conaționali s-au îndepărtat de el, dar Adam Noam Chomsky
a continuat să-l apere și printre altele a spus și acel citat celebru atribuit lui Voltaire: ”je
detest ce que vous ecrivez, me je donnerai ma vie pour que vous puissez
continuer a ecrire.” Adică pe românește: cine are urechi să asculte, dacă are și minte
34
înțelege, acceptă. Cine nu poate accepta dezbaterile, argumentează doar cu pumnii, în
formula trei contra unu, ca pe vremea lui homo primigenius …
*****
Generația mea, generația de război mondial, a traversat tot războiul rece, de la
SovRom-uri la Multi-Naționale, vremuri pe care le povestim între noi doi, acum la
drum, io șoferul Pisicii Negre și Latina copilot - ambii din aceiași generație - în turul
început astăzi, dar plănuit de un timp. Să mergem, întâi, în Munții Orăștiei la Cetățile
Dacice și de acolo în Câmpia Bănățeană, la Timișoara, de unde ne întoarcem, prin
Munții Apuseni, la Sanctuarul moților de la Țebea și Roșia Montană, de unde ne
întoarcem acasă. Din cauza caniculei, am tot amânat turul ăsta, dar acum gata, ne-am
hotărât și am plecat. După Turda spre Sebeș, suntem prinși, bară la bară, într-o
încetinire a traficului și stăm mai mult decât ne târâm dint-o oprire în alta. Nu avem ce
face, povestim de când eram elevi foarte veseli, deși aveam numai cartele de
supraviețuit, manuale după cele rusești și portretul tătucului Stalin pe care-l aplaudam
toată ziua iar noaptea visam că îi făceam bezele, el plecând spre iad. Bunica Sofica s-
a sculat într-o dimineață tare bine dispusă, spunându-ne că l-a visat pe Stalin mort !!
Mamă, Dumnezeule, ce ne-a prelucrat Tata și Bunicu Aurel pe toți. Ce vremuri am fost
forțați să trăim după război, când ne-au eliberat ocupanții sovietici și au înființat
SovRom-urile de spolierea României. Abia s-a terminat războiul și au apărut aceste
companii mixte frățești în care ei luau totul, pentru că erau conduse numai de experții
lor, sovietici, iar noii noștri conducători comuniști,majoritatea de la Moscova, executau
sarcinile trasate de frații lor mai mari de la Răsărit și poporul trebuia să le
mulțumească continuu în mitinguri pentru ajutorul lor de neprețuit ! Adică incalculabil,
fiind calculabil doar marele jaf al Țării. De exemplu SovRom – petrolul, primul, a
funcționat astfel: sovieticii au investit în el rafinăriile germane, captură de război,
începând cu cele din România și până în Germania, iar România a investit 75% din
petrolul extras în Uniunea Sovietică. Când s-a desființat acest SovRom, sovieticii ne-
au lăsat utilajele germane capturate, uzate în zece ani de exploatare cruntă, pentru
care au cerut trei miliarde de dolari ! Frăție comunistă ! La fel a fost și cu celelalte
SovRom-uri, al cărbunelui din Valea Jiului, al fierului și oțelului de la Reșița, cu cel al
tractoarelor de la Brașov, cu al gazelor naturale și al chimiei, toate în mâna sovieticilor
35
și exploatate la discreție de ei, în timp ce poporului român i se vorbea de neprețuitul
ajutor sovietic de refacere după război. Marea ipocrizie sovietică. Cel mai crunt jaf și
crud exemplu de exploatare umană rămân minele de uraniu de la Ștei și Băița Plai ce
făceau parte din SovRom-Cuarț – îi spunea cuarț în scop de camuflaj – și din care sau
extras 18.000 de tone de minereu de uraniu, ce a luat drumul Uniunii Sovietice și
devenind bombele nucleare sovietice, să-i egaleze, cât mai repede, pe americani. În
Romania au rămas zeci de mii de oamenii victime ale radiaților nucleare, la început au
lucrat deținuții politici,dușmanii poporului muncitor, apoi oamenii atrași de salarii mai
bune fără să li se spună la ce se expun, fără nici cea mai mică protecție împotriva
radiaților. Uniunea Sovietică a devenit putere nucleară cu uraniul din Munții Apuseni.
Când s-au desființat SovRom-urile, după moartea lui Stalin și acordul
tovarășului Hrușciov, s-a tras linia, și culmea culmilor aservirii, România, secătuită de
bogățiile naturale timp de zece ani, a devenit datoare cu 9 (nouă) miliarde de dolari
americani, din care, până la urma lamentărilor tovarășilor români, s-au plătit doar cinci
miliarde!! Sub Dej și Ceaușescu, românii României au plătit de două ori toate datoriile,
întâi Uniunii Sovietice și apoi Occidentului, pentru că știau: omul dator nu e liber, țara
cu datorii nu mai e țară independentă.
Acum, vedem că nu am învățat nimic din istoria noastră recentă, a Secolului XX,
trecând cu ochii închiși, trași și împinși, de la SovRom-uri la Multinaționale !
Guvernul Petre Roman, instruit din timp cum să guverneze, ne-a îndrumat zâmbind să
distrugem tot ce am agonisit și să ne înfrățim cu Multinaționalele, alese de ei,
inducându-ni-le prin dezinformare, manipulare, iar ele galante cu comisioane
guvernanților. Guvernanții români, datorită mediului în care s-au format, dea-lungul
vremurilor, sunt atrași de comisioane ca porcii la lături grase. Astfel, după 1989, în loc
să statornicim binefacerea noastră prin noi înșine, am fost împinși în capcanele unor
multinaționale vorace, de tipul SovRom-urilor. Compania Internațională BECHTEL,
demonstrează pe deplin această asemănare în România de azi. Au început Autostrada
Transilvania în 2003, au reziliat contractul după 10 ani, în care nu au făcut nici o 100
de Km din cei 415 Km contractați, au câștigat procesul și miliarde de dolari !! Acesta
este motivul pentru care Pisica Neagră și alt mii de mașini ca ea, azi 24 iulie 2017, au
făcut cei 75 de kilometri în trei ore, pe vechea șosea națională dintre Turda și Sebeș…
36
Top Related