2

3

A citi, citire

CENTENARUL ROMÂNIEI - BACALAUREATUL ROMÂNILOR

Am citit, în revista ”România literară” din 28 iulie 2017, ideile, opiniile unor

români despre cum cred ei că ar trebui marcat Centenarul Marii Uniri, pe care îl doresc

și eu, cât mai autentic și frumos reprezentat fiindcă este cel mai mare eveniment istoric

al națiunii noastre, la care trebuie să contribuim și să participăm cu însuflețire noi,

românii de astăzi. Și eu, român printre români, visez și-mi imaginez cum ar trebui să

evocăm, prețuim și cinstim evenimentele unirii celei mari de acum o sută de ani.

Editorialul acestui numar, intitulat ”Centenarul”, este scris de Nicolae

Manolescu, nemuritorul critic literar de Dâmbovița, prin care trasează sarcini tematice,

precise Uniunii Scriitorilor din România, al cărei etern președinte este. Scriitorimea unită

sub instrucția și ordinele sale literare, trebuie ”să se implice în proiectele privitoare la

marele eveniment istoric” și adaugă, din condei, că este o obligație morală. Noi, toți

românii conștienți de unitatea națională, avem această obligația morală, nu numai cei

din uniunea domniei sale, fără a motiva precum Nicolae Manolescu ”că nu sunt bani

pentru programe” Deci, dacă nu sunt bani la București, ei nu vor face programe oricât

de însemnat ar fi Centenarul Marii Uniri. Apoi mai scrie că, inițial, a fost un comitet al

Centenarului, dar a sucombat fiind lipsit de fonduri. Deci, fără bani nu se face nimic cu

toată obligația lor morală de care pomenea, gratuit, președintele USR. Totuși, guvernul

pesedist, manipulat din umbră de un delicvent penal, a trasat, ferm, sarcină de partid

Ministerului Culturii și Identității Naționale să finanțeze sărbătorirea Centenarului. Ce

persiflare, ce caricatură, ca cel mai prăpădit, sărac și prost minister postdecembrist,

lefter dar înzorzonat ca titulatură, să se ocupe de identitatea națională când în acest

minister nici măcar cultura națională nu e o preocupare. Am această certitudine mai

ales după ce l-am vazut și ascultat la Buzău, la un congres, pe ministrul Lucian

Romașcanu însărcinat cu programele Centenarului Unirii. O altă catastrofă pesedistă.

Să urmărim acum, cum cred și își expun alți români în revistă ideile și opinile

despre marile sărbătorii ale fireștilor uniri din anul 1918, pentru că istoricește este

4

vorba de un șir de evenimente al unirii noastre naționale pe tot parcursul acelui an.

Prima opinie este a mass-medistului – cuvânt forțat și neomologat nici în romgleză –

Cristian Pătrășconiu, severinean, licențiat în științe politice, adică politruc post

decembrist, care și-a intitulat expunerea în romgleză ”Să umblăm la soft” Nu am găsit

soft în DEX, doar în engleză, alături de soft headed ce nu înseamnă cap moale ci,

direct, prost, ceea ce m-a lămurit. Domnul CP scrie despre softul evenimentelor în

care românii trebuie să fie generoși, moderați, decenți, cu bun simț și să sărbătorească

fundamentalmente civic. De ce așa, fundamentalmente tiptil ?! Pe cine să nu supărăm

cu Centenarul Unirii Noastre ? După aceste indicații, scrie că bagă mâna în foc că la

Alba Iulia va fi vampirism politic. Pentru această cunoscută practică, în care domnia sa

și-a dat licența, nu trebuia să bage mâna în foc și să rămână cu ea acolo, românii o

trăiesc de 27 de ani. Ultima frază o scrie bref. Degeaba căutați cuvăntul prin dicționare,

că nu se află decât în romgleza olteanului nostru în locul cuvântului brief , ce înseamnă

scurt, concis. Deci, pe scurt, cum foloseau românii înaintea romglezei, aflam că își

dorește ca evenimentele Centenarului Marii Uniri să stea sub zodia lui dăruind, vei

dobândi. Înălțător, numai că evenimentele Centenarului de astăzi au stat sub zodia

vremurilor de acum o sută de ani, iar de dăruit nu prea mai avem ce dărui dupa 27 de

ani de jafuri și vânzări. Cât despre dobândit, am dobândit numai mari datorii și dobânzi,

cum nu am mai avut niciodată în istoria noastră. Acesta este adevarul, dragă domnule

licențiat, cu care întâmpinăm Centenarul Unirii.

Scriitoarea clujeană Irina Petraș scrie ”Recondiționarea identitară” în care spune

”avem nevoie de un an întreg de sărbătoriri” și ”să sărbătorim cu fermitate și eleganță”.

Scrie să ne prezentăm vatra, neamul, limba română, identitatea națională. Așa și

trebuie și întradevăr avem nevoie de un an întreg, fiindcă unirea cea mare și firească s-

a înfăptuit dealungul întregului an 1918. Îmi permit o completare, am să punctez eu

actele unirii care au început la 27 martie 1918, când Sfatul Țării de la Chișiinău

hotărăște unirea Basarabiei cu Regatul Român, în momente foarte grele atât pentru

Basarabia cât și pentru regat, unire ce ar trebui amplu expusă, apreciată și 27 martie să

devină sărbătoare națională. În octombrie 1918 amplele manifestări ale bucovinenilor și

transilvănenilor de unire a tuturor românilor într-un stat național, de sine stătător, au loc

la Viena după care, Iuliu Maniu în fruntea a 70.000 de militari români, din fosta armată

5

austro-ungară, se întorc acasă, visând și înfăptuind Marea Unire, după cea înfăptuită

de Mihai Viteazu la 1600. În 28 noiembrie 1918 , Consiliul Național Român din Cernăuți

hotărăște revenirea la Moldova lui Ștefan cel Mare după 145 de ani, deci la România.

Acest eveniment nu trebuie umbrit de Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, fiind

amândouă egale ca semnificație națională. La fel ca scriitoarea Irina Petraș foarte mulți

români văd complex semnificația întregului an 1918 în înfăptuirea Marii Uniri și așa

trebuie să sărbătoritm, cu fermitate, în anul 2018.

Istoricul, academicianul Ioan-Aurel Pop, vede Centenarul Marii Uniri cu ochii și

mintea unui mare cărturar ardelean care, și de data aceasta, dăruiește o parte din

cultura și dragostea lui românească Anului 1918 prin prelegeri istorice veridice, în ton

academic. Este în același timp o santinelă și apărator al identități naționale - i-am citit cu

luare aminte volumul ”Identitatea românească”, pe care îl recomand acum în preajma

Centenarului. Domnia Sa este îngrijorat de cum se va comporta guvernul în Anul

1918. Foarte mulți romani sunt la fel de îngrijorați. Sunt român autonom, deci liber îmi

exprim părere personală: aș dori ca politicienii, fie ei și licențiați în științele politice,

guvernanții lui Dragnea și parlamentarii pesediști să nu fie admiși, ca vorbitori, la aceste

ceremonii și sărbătoriri fiindcă nu au făcut nimic pentru România, dar put a parvenitism

prin furt și corupție. Sper ca Dragnea și ochlocrația lui să nu mai fie la putere în Anul

Centenarului, iar președintele Klaus Johannis să fie în concediu prelungit, cât mai

prelungit și departe de România, fiind doar un flotant gonflat, deci gol, la Cotroceni.

Sistematizat, poetul și prozatorul Adrian Popescu ar dori ca la Alba Iulia, cu

ocazia sărbătoririi de la 1 decembrie, să fie reconstituită Marea Adunare din 1918,

începând cu defilarea delegațiilor de atunci și cuvântările patrioților unirii citite de artiști

care să-i personifice. Foarte mulți români doresc un spectacol reconstruit cu acele

delegații române, venite din Banat și Ardeal, îmbracați în porturile lor străbune și cu

artiștii însuflețiți de eveniment personificând unioniști acelor vremuri. Ar fi o

excepțională manifestare și bine ar fi să fim lipsiți de prezența politicienilor de acum.

Asemenea spectacole ar trebui să aibă loc și-n Basarbia și Bucovina, în toată Țara.

Domnul profesor Irinel Popescu, pe cât de mare chirurg este pe atât de rupt e

de actuala situație social-politică din România, fiindcă în cele 12 rânduri scrise suține că

președinția, guvernul, parlamentul sunt cu adevărat interesate de organizarea

6

Centenarului Unirii. Cu tot respectul față de Domnia Sa: Quid verba audiam, cum

facta videam ? se întreba Cicero. Bună întrebare, domnule profesor, să ne-o punem tot

timpul și noi, să cântărim guvernanții după faptele lor nu după logoreea lor.

Criticul, de toată critica, Alex Ștefănescu, critică incapacitea de a păstra ceea ce

s-a obținut în 1918 și cere să nu mai acceptăm conducători incapabili. Combate bine

venerabilul, care, în schimb, l-a acceptat, periat din cap până în picioare și șpreiat cu

elogii și-n axile pe Roman Patapievici, ce le-a fost un guru literar de la ICR și învăța că

românii sunt patibulari tarați, plaiul mioritic radiografic e o fecală iar Mihai Eminescu e

un cadavru de depozitat în debara. Dacă l-ați asculta și acceptat pe Patapievici, restul

vă e mult mai ușor, doar sunteți critic mercenar de pe Calea Victoriei.

Doamna Simona Vasilache, cu doctorat în management, adică instruită, iscusită

și pricepută vine cu acțiuni de anvergură în sărbătorirea Centenarului, numerotate:

muzee, sesiuni de artă de stradă, rute de tren cu conferințe și expoziții, dezbateri

publice prin orice mijloace, bancnote cu Centenarul, dezvelire de busturi în țară și

străinătate, cu un concurs de nou imn național, editări și donații de cărți în bibliotecile

lumii. Excepțional, felicitări ! Fezabil, cum zice francezul, totul este ce fac românii din tot

ce e posibil. E posibil să mergeți la domnul ministru al identității naționale, Lucian

Romașcanu, după bani, dar nu e sigur că veți primi, pentru că programului

dumneavoastră de anvergură îi trebuiesc mulți, mulți bani, care sunt imposibil de primit

de la ministru. Prin absurd, să presupunem, că această posibilitate financiară ar fi

posibilă, dar nu, nu mai e timp de realizare. Peste trei luni începe Anul 2018, iar

managementul guvernanților noștri este încă în stadiu de fezabilitate. Citiți și veți afla că

celelalte naționalități ce au devenit autonome în 1918 și-au început de mult progamele,

mult mai ambițioase decât ale noastre, de ani de zile și acum sunt gata.

Doctorul în filologie Răzvan Voncu, lector universitar, crede că punctul de

greutate al Centenarului ar trebui să fie de natură culturală, nu festivist-politică. Drept și

mă bucur că majoritatea oamenilor de cultură și cu ocazia Centenarului se detașează

franc de clasa politică postdecembristă. Păcat că nu se unesc într-o contraforță politică,

având alte preocupări sau din comoditate, poate din continență sau orgoliu. Păcat, nu

zic altceva. Domnia Sa vorbește de regândirea programelor școlare, de importanța

limbei latine și cultivarea corectă a limbii române, despre școlile de cultură. Pertinent.

7

Ultimul , la propriu și figurat, dintre cei ce au scris despre Centenarul Marii Uniri

în revista România Literară din 28 iulie 2017, este Ionuț Vulpescu, târgoviștean și popă

ca educație, dar e de stânga de când a fost consilierul lui Ion Marcel Ilici Iliescu ce l-a

transformat în produs pesedist și Ponta l-a sfințit ca ministru la cultură în guvernul său.

Cu un asemenea palmares duhovnicesc, cei de la revista România Literară i-au cerut

părerea și el a scris, în manieră grandilocventă, Un efort solidar. Trebuie precizat , din

primul moment că este vorba de solidaritatea sa cu PSD-ul Ponta-Dragnea, în care

sfințenia sa a prezentat un proiect concret încă din 30 noiembrie 2015 - despre

aniversarea Centenarului – proiect ce nu a rămas literă moartă. Fezabil ! Dar e doar

vorbărie pesedistă, fiincă faptele nu se văd, nu s-au născut, nu se vor naște din PSD,

deși înfumuratul părințel pesedist vorbește și de o autostradă culturală ce leagă

capitalele Unirii –București, Aba Iulia, Chișinău, Cernăuți - și alte centre. Ce frumos știu

să vorbească popii și politrucii, dar noi, românii de rând, avem nevoie de facta, non

verba. În final, părințelul se auto-spovedește și iartă de păcate guvernanții pesediști,

încheind cu: ne mai despart cinci luni de anul 2018 și progresele sunt minuscule ... un

fiasco al Centenarului mi se pare deja antamat ! Nu știu ce înseamnă antamat, nu l-am

găsit nici în vechiul meu DEX, dar cuvântul fiasco în această propoziție mă îngrozește.

Poate e anatema popii fiindcă nu mai e ministru, de la unii popi te poți aștepta la orice.

Totuși, rămânem la convingerea că ce nu vor face guvernanții vor face cărturarii, unii

ziariști și scriitori, românii de rând, și în primul rând, țărănimea noastră milenară, sub

îndrumarea sfatului bătrânilor înțelepți și a consilierilor primăriilor comunale, a bunilor și

cu dragoste învățători împreună cu adevărați preoți.

Eu visez de ani de zile să apuc Centenarul Marii Uniri, pe care mi-l doresc și

imaginez așa ca pe o grandioasă reconstituire a Sfatului Țării de la Chișinău, a

Coniliului Național de la Cernăuți și a Marii Adunari de la Alba Iulia, unde au venit de

departe, prin frig și ploi, pe jos sau cu carele și călare, delegații din toată țara pline de

însuflețirea unirii răpită de cotropitori seculari. Vreau sărbătorire cu flori și folclor,

drapele tricolore în vânt și copii veseli, nu vreau să aud voci de președiinți, guvernanți

sau parlamentari ai acestor vremuri, o zi fără ei va fi o adevarată sărbatoare. Aceast

Centenar trebuie să fie o sărbătoare a sufletului și firii românești, în care toți să donăm

voluntar ceva din noi, să ne bucurăm cu lacrimi în ochi de bucuria semenilor noștri la

8

această împlinire plătită cu atâtea jerfe de tot neamul nostru peren aici. Nu suport

programele artificiale, de hai să ne aflăm în treabă, nici programele politico-financiare,

în schimb în acest caz toate ministerele, vem 24 la număr, au datorie social-morală să

participe bine pregatite, nu pot să lase totul în cârca celui mai prăpădit minister, condus

de parașutistul, la propriu și figurat, Lucian Romașcanu.

Datorită politicii neromânești ce continuată și după 1990, astăzi suntem aproape

patru milioane de români înafara Țării și mă întreb cum se pregătește Ministerul

Afacerilor Externe pentru aceste mari evenimente naționale, ce cărți, expoziții, filme și

programe pregatesc ambasadele lui înafara de acțiunile protocolare obligatorii și de

mesele pentru fripturiștii români apropiați, cunoscuți că perie guvernul și partidul

pesedist. Am auzit și de un Minister pentru românii de pretutindeni, oare cu ce se va

ocupa în 2018 înafară de afaceri găinărești politico-economice și sindrofii prin

pretutindene. Oare Banca Națională a sucombat sau va scoate o bancnotă sau monedă

comemorativă și câte și mai câte trebuiau făcute până acum, câte și mai câte vor

rămâne nefăcute în 2018. Toate națiunile desprinse din Austo-Ungaria în 1918 ne-au

luat-o înainte și de data aceasta. Dintre ele avem vecini iredentiști care ne vor pizmui și

mai îndârjit în 2018 pentru unirea noastă cea firească, ne vor conturba cu ură și

dușmănie, în fel și chip, Centenarul Marii Uniri. Și ce nepregătiți suntem noi în fața lor,

pentru că ni s-a ascuns, tot timpul, adevarul istoric din 1940 încoace, iar din 1990 am

fost manipulați să renunțăm și la identitatea națională. Suntem îndrumați să nu

contracarăm agresiunea la adresa staului nostru unitar deși suntem îndreptățiți și datori.

Din nefericire, nu mai avem patrioți precum acum o sută de ani, doar jefuitori și

vânzători de țară.

Sper să nu fie chiar un fiasco, dar nici cum ar trebuie să fie nu va fi. Oricum,

incontestabil, Centenarul Marii Uniri este bacalaureatul nostru în fața României ... vom

vedea cine va absenta, cine îl va promova și cine nu ...

Corneliu Florea Septembrie 2017 St.Vital - Canada

9

”Și de sânteți netrebnici, trăbă să știți adevărul, că la urmă după el ăți fi judecați.”

Din înțelepciunile Baciului Vasile din Bârsana Maramureșului

FROM THE KINGDOM OF THE MEMORY

R E M I N I S C E N C E S B Y E L I E W I E S E L

Intenționat am pus titlul original, în englezește, pentru a atrage mai ușor cititorii,

fiind la modă că tot ce sună străin tentează mai mult și, în plus, se potrivește de minune

cu expresia noastră călăuzitoare ”merge și-așa”, iar în cazul de față, are avantajul

citirii și aflării a ceea ce editurile centrale, post decembriste, nu au voie să traducă și

să editeze în România. Printre acestea se află și scrierea lui Elie Wiesel ”From the

Kingdom of Memory” - Din regatul memorii – editată la Summit Books – NY în 1990.

Subtitlul ”reminiscences by Elie Wiesel” este o ajustare, o scuză evreiască în fața

instanței și a istoriei, prin care vrea să apere că sunt doar niște rămășițe vagi, aproape

șterse din marele său regat cerebral și astfel, poate, s-au strecurat și erori.

După o astfel de auto justificare, Elie Wiesel își permite să scrie ce vrea, să

fabuleze urât, murdar și ipocrit despre poporul român după 1990, de când s-a dat liber

tuturor grafomanilor ce scriu din interese ce vor despre România. Acum, "e democrație

occidentală de Bruxelles”, ne spun noile elitele politice si culturale de pe Dâmbovița ! Iar

noi, românii, trebuie să acceptăm și democrația asta cum am înghițit-o și pe cea

comunistă de Moscova, fără să mai avem dreptul să ne apăram dreptatea și adevărul

istoric, rădăcinile istorice, identitatea, spațiul geografic, ființa și cultura națională pentru

că imediat vom fi catalogați naționaliști ceaușiști, securiști, protocroniști, antieuropeni și

la orice opinie suspectați de antisemitism. Desigur au mai rămas vertebrați cerebrali în

această nouă dictatură europeano-globalistă, pe riscul lor, fiind hărțuiți și vânați precum

vrăjitoarele în evul mediu.

Evreul Elie Wiesel s-a născut la Sighetul Marmației în anul 1928, deci în vremea

regatului român unit și autoritățile române l-au înregistrat cu numele și pronumele dorit

de părinții lui, de comunitate lor. Dacă ar fi fost cu adevărat anti-Semite, cum o tot

10

lungește născutul din 1928, l-ar fi înregistrat ilie nevăstuică. De ce nevăstuică ?!

Pentru că, Wiesel în zoologie este Mustela nivalis, adică nevăstuică pe românește și

pentru că, în trecut, în Imperiul Habsburgic, evreii imigranți din lume slavă trebuiau să-și

schimbe numele cu unul german, plătind o taxă în funcție de numele ales (Cele mai

scumpe nume era Goldschtein și Rubinschtein iar Wiesel, adică mustela era un nume

ieftin pentru evrei ieftini. Taxa la schimbarea numelui am aflat-o dintr-o istorie a evreilor

scrisă de timișoreanul Victor Neumann, adică om nou, mai ales după 1990)

Eu, cititor liber, am și dreptul să scriu liber, să transmit idei și informații despre

cele citite, din cărțile pe care le-am cumpărat din librării și astfel au devenit

proprietatea mea legală, fără să-mi pese că unora nu le place critica și mă vor eticheta

antisemit. Să fie sănătoși și să poată dovedi în fața instanței ceea ce susțin. Mă întorc la

memoriile lui Elie Wiesel din care subliniez cum apară, laudă și hiperbolizează tot ce

este evreiesc – să le fie de bine - în schimb, îi ponegrește pe români, până îi

desființează ca națiune creștină. Înainte de-a exemplifica, îl compătimesc pentru mare

trauma psihică suferită și îl admir pentru supra sentimentele pe care le are față de etnia

sa biblică atât de greu încercată de-a lungul istoriei, dar îl critic și descalific ca

personalitate - cu tot Nobelul lui pentru pace, premiu la care au fost propuși, înaintea lui,

și Hitler în 1938 și Stalin în 1946 - pentru defăimările și acuzațiile neîntemeiate aduse

națiunii mele, maramureșenilor în cartea de față, când Maramureșul era sub ocupația

Ungariei horthiste, în urma Dictatului de la Viena din august 1940. De asemenea sunt

categoric împotriva condamnărilor lui, nejustificate și fără de sfârșit, a generației de

români de atunci și a celor ce au urmat , fără sa li se poată demonstra vreo vinovăție.

Elie Wiesel, dacă ar fi fost corect, fiind și nobilat pentru pace, ar fi trebuit să respecte

maramureșenii de atunci pentru suferințele lor dureroase, nevindecabile ale acelor ani.

Oriunde deschidem cartea lui, citim despre marea lor tragedie, adevărată și

cutremurătoare, diminuând până la estompare suferința general a celorlalte popoare din

timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Elie Wiesel are o singură teză și un obiectiv:

numai evreii au suferit un holocaust și toate celelalte popoare, în mijlocul cărora au

conlocuit, trebuie să plătească până la sfârșitul lumii. Îi învinovățește cu dușmănie și pe

maramureșeni de soarta nefasta a evreilor, fără să țină cont că aceștia se aflau sub

11

ocupație militară și administrație de război ungurească, în care pentru că erau

români au fost expulzați din țara lor, expropriați, încarcerați, duși în lagăre de muncă

forțată în Ungaria sau în companii de muncă grea și chiar uciși prin munți; în Sighet 12

români au fost spânzurați și 30 împușcați în Moisei. Asta nu e nedreptate și tragedie ?

Cartea are un capitol intitulat “Sighet again” (Din nou Sighetul) ce începe cu

binecunoscutul clișeu de incultură și naivitate americană, cărora când le spui

Transilvania ei răspund Dracula !! Și de la personajul fals a lui Dracula, imediat trece

la o mare drama a evreilor din Transilvania lui Dracula, personajul horror a lui Bram

Stoker:”Să nu credeți ca copiii evrei au trăit bucuroși și fără frică în Transilvania”

(pag.123) si continuă: “Noi am fost tot timpul speriați, îngrijorați, amenințați din

toate părțile. Bandiții, ni se spunea, ne spionează din înalțimea munților. Și acolo

sunt mocofani (“louts”) și lași (“cowards”) înmuiați în ură strămoșească (“ancestral

hatred”) care ne-ar atăca și bate pe noi , la fel ca Dracula, aparent ei aveau nevoie

să tragă sânge - sânge evreiesc (“Jewish blood”) - să fie mândri de ei înșiși”

(pag.124,“From The Kingdom of Memory”, Editia Summit Books 1990,sursă precisă)

Ce imaginii înfricoșătoare, înspăimântătoare, de-a dreptul patologice, depășindu-

le pe cele groază – horros – din filmele de la Hollywood cu Dracula, izvorâte dintr-o

minte de a cărei funcționalitate normală începi sa te îndoiești, nu și Academia României

care, pe nerăsuflate, și l-a făcut membru de onoare. Oare printre americani sau elitele

politice și culturale române, cititoare în engleză, nu se găsesc oameni raționali să-și dea

seama de aceste aberații ce aduc grotescul în suferința trecută a evreilor? Nu există

nici o personalitate curajoasă să-l contracareze cu aplomb? Tuturor le e frică că vor fi

trecuți în computerul negru cu antisemiți ?! Americanii nu-s interesați iar elitele politice

și culturale românești nu cunosc istoria și nu se leagă la cap dacă nu-I doare. Poltroni !

Iată cine a primit Premiul Nobel pentru pace, pentru ce (??!!) Este un individ

ce își folosește resentimentele pe altarul urii, procitind de ignoranța cititorilor de limba

engleza și de indolența noilor elite politice și culturale dâmbovițene de-a demasca,

contracara si condamna atitudinea antisocială, prin care denigrează maramureșenii,

ce sunt parte egala a societății europene, zisă democratică în Secolul XXI. Cine

cunoaște istoria românilor, ori cu atât mai mult dacă a trăit în Maramureș - parte din

12

milenara vatră daco-română - știu precis ca acolo nu s-au vehiculat asemenea

confabulații sau halucinații schizofrenice despre vreun Dracula. Dacă luăm toate

tipăriturile din Maramureș - romanești, ungurești sau evreiești – din trecut și până la

deportarea evreilor de către guvernul unguresc, horthist și din Sighet (primăvara1944)

nu vom găsi nici-o referire scrisă despre asemenea fapte ale marmurșenilor pe

vremea copilăriei lui Elie Wiesel pe acele meleaguri. El, autorul acestor confabulații,

trebuie să prezinte probe, autentice probe, altfel înseamnă că a înșelat cititorul de limba

engleza din toata lumea, șocând cititori cu ficțiunile lui psihopatologice, pentru ca ei,

cititorii, să sară în sus de indignare și să acuze maramureșenii de antisemitism. Este

exact ceea ce a urmărit Elie Wiesel, după care acuzațiile și pretențiile curg și curg.

Generațiile de români care au prins sau cunosc bine acele vremuri li se face greață

corticală când văd și aud cum actualele, pretinse, elite politice și culturale îl laudă și

onorează pe Elie Wiesel și se întreabă, dacă semenilor lor evrei nu le jenă, ca să nu zic

rușine, citind că maramureșenii ”aveau nevoie să tragă sânge – sânge evreiesc”.

Dacă și alte imagini despre suferințele evreilor vor fi puse în asemenea cadre

paranoice și false comparații, evreii de astăzi să fie convinși ca Elie Wiesel al lor le face

un mare deserviciu în timp și spațiul uman. Ne uimim, mulți suntem nedumeriți, ca evreii

accepta asemenea literatura când tragedia lor - holocaustul lor - nu are nevoie de

imagini de Halloween cu Dracula lui Bram Stoker, ci de corectitudine și decență.

Ar fi multe de comentat și contracarat din scrisele lui Elie Wiesel si nici nu am să

aștept vreo probă autentică de vampirism anti-Semitic al maramureșenilor de la autorul

cărții fiindcă el, însuși, se contrazice în “From The Kingdom of Memory” la pagina 128

scriind: “De ce am permis noi sa fim luați ? Noi am fi putut fugi, să ne ascundem

noi înșine în munți sau în sate. Ghetoul nu a fost foarte bine păzit, scăparea in

masa ar fi avut o șansă de succes,” Interesant și ne întrebăm, oare Elie Wiesel nu

mai are memorie, s-a senilizat, nu-și mai aduce aminte ce a scris cu câteva paginii

înainte, despre bandiții mocofani din munți care îi spionau și vroiau să-i bată, să le

tragă singele – sângele de evreu, precum Dracula lui Bram Stoker ?? Retroactiv, alege

că șansa de scăpare era fuga in munții și satele maramureșene unde nu exista ceea

ce a confabulat anterior ! Ce picioare scurte are minciuna, ca memoria lui Elie Wiesel !

13

Este penibilă această carte și autorul ei, nu numai prin reminiscențele memoriei

dar mai ales prin rămășițele caracterului. Am citit-o cu atenție – la fel și ”All Rivers run to

the Sea” – încărcată de ură, de acuzații, de fraze intenționat neclare, ca împreună cu

alte idei și imagini, să-l facă pe cititor sa creadă că România este bântuită de vampi

antisemiții care nu fac altceva decât îi urmăresc evrei sa le tragă de sânge !! Paranoia !!

Mi s-a făcut greață corticală; Elie Wiesel e bolnav rău și-a pierdut

discernământul, nu are respect față de adevărul altora, îi forțează pe cei din jurul lui să

accepte spusele și scrisele lui, împinge propaganda în absurd. Cincizeci de ani mai

târziu, după abominabilul holocaust, ipocrit întreabă “Unde este Dumnezeul Evreilor ?

(pag 45) Cine poate știi ? Poate s-a dus în alta parte a universului, unde nu-s evrei ca

autorul acestei cărți, poate chiar s-a sinucis de câte i-a făcut tocmai poporul său ales…

Corneliu Florea Vara lui 1992 Winnipeg - Canada

P.S. Pentru prima data am publicat această contracarare anti-Wiesel în “Jurnal

Liber - Vara 1992” și a fost preluată de ziare din țară și străinătate, primind semnale

de atașament, apreciere dar și criticii. Dintre “noii literați postdecembriști”dâmbovițelul

C.Stănescu de la “Adevărul L&A” m-a amuzat cel mai mult ridicându-și poalele supra -

neo democratice în cap, de sub care s-a văzut toata slugărnicia lui de-o viață: înainte a

slugărit realismul socialist, după 1990 își cută alți stăpâni…sluga, slugă rămâne.

P.P.S. Revin acum, după 25 de ani, fiindcă am fost la Bârsana Maramureșului, unde, la

școală, se află bustul lui Mircea Vulcănescu pe care Institutul Național (?) pentru

Studierea Holocaustului în România a cerut – via Ministerul de Interne – să fie

îndepărtat, după 87 de ani de la trecerea lui Mircea Vulcănescu prin Bârsana și 65 de

ani de la moartea sa în închisoarea comunistă din Aiud. Ce procesomani josnici, fără

scrupule, fărădelege ! Maramureșenii au răspuns onest ”institutului Elie Wiesel” cu PE

AICI NU SE TRECE !! și au semnat URMAȘII BACIULUI VASILE DIN BÂRSANA

MARAMUREȘULUI. Îmi ridic clopul cu respect în fața lor. Corneliu Florea, august 2017.

14

PROCESOMANII INSTITUTULUI ”ELIE WIESEL”

MIRCEA VULCĂNESCU înainte de a muri, în penitenciarul de la

Aiud în 1952, testamentar a spus: Să nu ne răzbunați.

În 2017, URMAȘII BADELUI VASILE DIN BÂRSANA

MARAMUREȘULUI au hotărât : Nu te răzbunăm, te apărăm fiindcă ți se

face a doua oară nedreptate în istorie. Întâi, ai fost pe nedrept acuzat și

condamnat de Alexandra Sidorovici, soția lui Saul Bruckner (Silviu Brucan)

în Tribunalul Poporului, o unealtă comunistă pusă acolo să lichideze marii

patrioți români și cea mai strălucită elită intelectuală românească, iar

acum, ești din nou condamnat tot de străini, de unul cu neaoș nume

românesc, Alexandru Radu Florian, directorul INSHR”EW” (Institutul

Național pentru Studierea Holocaustului în România, numit ”Elie Wiesel”)

Acest institut a fost înființat și finanțat de stalul român, la propunerile lui

Ion Marcel Ilici Iliescu, ca să se ocupe de holocaustul evreilor. La scurtă

vreme, institutul lui Wiesel a început să dea ordine, indirecte prin interpuși

docili, servili, de proscriere au unor mari personalități istorice, culturale ce

au fost deja condamnate pe nedrept și sacrificate în închisorile comuniste.

Nu știm de la cine au asemenea drepturi, dar știm că dacă noi ne-am

amesteca, asemănător, în viața și memoria evreilor, ei ar face o hărmălaie

până la cer, la Dumnezeul lor, acuzându-ne de antisemitism, ceea ce,

după ei este un păcat mai mare decât păcatul biblic, cel de la începutul

lumii, de a lua poame din pomul cunoașterii. Deci, după acest institut,

românii trebuie să rămână definitiv cu ochii închiși pentru a nu vedea

lumina adevărului și datornici priponiți pentru vecie ai anilor 1934 – 1944.

DE LA OBSESII INCURABILE LA INTERMINABILE PROCESE

15

În revista ”CONTEMPORANUL – ideea europeană” din iulie 2017, numărul 7

(784) am citit articolul ”Apel pentru Mircea Vulcănescu” semnat, în apărarea lui, de

istorici, jurnaliști, scriitori, artiști, regizori, profesori, medici, pensionari ca urmare a unor

noi răbufniri de obsesii maligne cu înțelesuri și sub înțelesuri, cu sensuri ascunse, a

institutului Wiesel, care a trimis Ministerului Afacerilor Interne o plângere și o listă cu

proscrierea unor personalități de mare valoare în cultura neamului românesc ce au

fost condamnate de Tribunalele Poporului, între 1946-1950, la ani grei de închisoare

comunistă. Pe această listă se număra scriitorul și filosoful Mircea Vulcănescu,

economist de profesie, care a murit în închisoarea din Aiud în 1952, datorită

maltratărilor sălbatice și refuzului de-a fi internat în spitalul închisorii pentru pneumonia

cu pleurezie care, netratată, l-a și răpus. Institutul lui Wiesel pretinde expres ca Mircea

Vulcănescu, Radu Gyr, Gheorghe Jienescu, Horia Vintilă, I.C. Petrescu să fie proscriși,

precum era la romani, să li se șteargă urma și memoria, argumentând că au fost

condamnați de tribunalele populare din anii 1946-1950 pentru vinovăția de săvârșirea

unor infracțiuni de genocid contra umanității și crime de război. Astăzi, se știe

precis că acele tribunale erau doar formale și trebuiau doar să pronunțe sentințele

primite dinaintea procesului. Acum Institutul lui Wiesel nu mai are loc în România de

memorialele și busturile celor de pe lista lor – publicată în Contemporanul nr 784 – de

institutele publice sau străzile ce poartă numele acestor personalități românești, printre

acestea, nici de școala și bustul lui Mircea Vulcănescu din Bârsana Maramureșului.

Conform celor primite, Ministerului Afacerilor Interne al României trebuie să ia masuri în

baza OUG 31/2002 și s-a executat imediat trimețând copii după nota pârâtorilor

Institutului Wiesel împreună cu ordonanța guvernului Adrian Năstase – nomen

odiosissimum – și la prefectura județului Maramureș cu următoarele cuvinte ”vă

adresăm rugămintea de a dispune verificarea situației din județul dumneavoastră

și luarea măsurilor ce le apreciați...” Și prefectura Maramureșului a transmis mai

departe pâra institutului Wiesel - ce tot studiază holocaustul de vreo 12 ani și cine știe

câte încă zeci de ani - Primăriei Comunei Bârsana, unde consilierii locali s-au adunat,

și-au făcut cruce când au văzut pâra și au hotărât, în unanimitate, să lege pâra

institutului Wiesel de coada pisicii mătușii Varvara, care să o trimită, ață, la șoricelul

Adrian Năstase să și-o lege de coadă și să meargă cu ea unde o vrea, în lume.

16

Locuitorii comunei Bârsana țin foarte mult la Mircea Vulcănescu, este cetățeanul lor de

onoare, și au trimis o scrisoare deschisă Institutului ”Elie Wiesel” intitulată ”Pe aici nu

se trece” pe care au semnat-o Urmașii Baciului Vasile din Bârsana Maramureșului.

CINE ESTE BACIUL VASILE DIN BÂRSANA MARAMUREȘULUI ?

Călătorul care ajunge în Maramureșul dacilor liberi, pe istorica Vale a Izei, a lui

Bogdan Vodă, va trece și prin marea comună Bârsana, unde în curtea școli gimnaziale

se află bustul lui Mircea Vulcănescu. Pe soclu este o placă de marmoră pe care scrie:

”Ție Baciule Vasile din Bârsana Maramureșului îți dau astăzi, aici, mai presus

chiar și de această curte, socoteala !” Sub acest citat, cu majuscule scrie MIRCEA

VULCĂNESCU 1904 – 1952. Trebuie precizat că aici era Tribunalul Poporului iar

astăzi era în Ianuarie 1948, când Mircea Vulcănescu își susține excepționala lui

pledoarie de apărare, timp de peste trei ore, în care socoteala faptelor sale nu o dă

înaltei curți - ce nu făcea dreptate, doar dând sentințele primite, după cum constatase

la primul proces din 1946, când a fost arestat în lotul doi a celor ce au făcut parte din

guvernul lui Ion Antonescu - ci a voit pentru viitorime și adevărul istoric dând seamă

de toate faptele vieții sale unei autorități morale, Baciului Vasile din Bârsana

Maramureșului. După ce am citit articolele corecte din Contemporanul și pe cele pro

și contra din Observator Cultural pe această temă, am hotărât, scriitorul Virgil Rațiu și

cu mine, să mergem în Maramureș, la Bârsana să-i felicităm pentru hotărâre lor, să-i

susținem, să ne informăm și să scriem, dar și să aflăm mai multe despre Baciul Vasile,

maramureșeanul ce a lăsat o atât de puternică impresie de înțelepciune asupra

filosofului Mircea Vulcănescu, autorul lucrării Dimensiunea românească a existenței.

Primul, cu care am vorbit în Bârsana a fost Preotul Gheorghe Urda de la care

am vrut să aflăm care a fost legătura, relația dintre Mircea Vulcănescu și Baciul Vasile,

unde și când s-au cunoscut. Vroiam să aflăm să aflăm numele de familie al Baciului,

având în vedere că în Bârsana sunt foarte mulți Vasile, dar cunoscuți după nume, după

loc sau o poreclă. Părintele, ne-a înțeles imediat și, liniștit, plin de bunăvoință a început:

Întemeietorul sociologiei romanești, marele profesor Dimitrie Gusti, în secolul trecut, în

cadrul cercetărilor sale monografice în satele românești a venit și în comuna Bârsana,

împreuna cu studenții și asistenți săi în 1931, timp de câteva săptămâni. Mircea

Vulcănescu l-a însoțit, fiind asistentul onorific al profesorului și, câtă vreme a stat în

17

Bârsana, a fost găzduit la Baciul Vasile, fiindcă profesorul vroia ca studenții și asistenți

săi să fie găzduiți în casele localnicilor ca să observe și să cunoască cât mai bine firea

și tradițiile gazdelor, pe care, apoi le discutau împreună și le notau în monografiile lor. În

acest mod, între Mircea Vulcănescu și Baciul Vasile s-a produs o apropiere deosebită,

de o aleasă omenie, o întrepătrundere religioasă și sufletească. Mircea Vulcănescu, de

o rară inteligență, a descoperit și a fost captivat de gândirea limpede, înțeleaptă a

baciului Vasile, comună multor bătrâni de la noi, ce au acea filosofie țărănească,

transmisă și îmbogățită oral de la o generație la alta. Eu, și nu numai eu, o compar cu

antica filosofie pentru că în amândouă găsim multe adevăruri comune și baze morale

asemănătoare, dar altfel transmise; ale lor în cărți, ale noastre în vechile noastre

zicători și proverbe. În esență au aceleași sens, semnificație. Eu mai cred că toate

astea descoperite atunci, aici l-au unit definitiv sufletește și rațional de baciul nostru.

Cu ocazia studiilor monografice, făceau și fotografii, iar Mircea Vulcănescu avea o

fotografie a Baciului Vasile pe biroul lui de lucru. Poate vă uimește ce spun, dar spun

adevărul aflat de la fetele lui Mircea Vulcănescu, ce au fost, aici la noi, la dezvelirea

bustului tatălui lor. Vă dați seama ce onoare pentru comuna noastră ca pe biroul de

lucru al marelui cărturar și filosof al națiunii să fie fotografia unui Vasile de-al nostru. El,

ce a avut mentori pe Dimitrie Gusti și Nae Ionescu, cel ce a citit si studiat enorm, cel cu

un sistem filosofic egal cu ale lui Constantin Noica si Lucian Blaga, privea îndelung la

Baciul Vasile din Bârsana Maramureșului când medita sau avea o situație greu de

rezolvat. Și acum, după 85 de ani, Dumnezeule Mare pe ce lume trăim, niște domni

evrei din București ne trimit poruncă să nu-i mai spunem școlii cum vrem noi și să-i dăm

bustul jos. Câtă ură antiromânească. Nu ne-o fost destul, ca doar la câțiva ani au venit

ungurii peste noi, Doamne cât am pătimit, apoi o venit rușii cu comunismul, ce-or făcut

cu țara asta lăsăm în urma noastră dar chinul nostru sub ei îl ducem pe lumea cealaltă

la Judecata de Apoi. Iar acum, când am crezut ca va fi senin peste țară și noi slobozi,

nu ne dau liniște și pace Institutul lui Wiesel. Tare ne mâhnesc și mânie în suflet acești

oameni ce odată au suferit cumplit după care, acum, când au scăpat, încep să urască

și să facă numai rău în jurul lor. La vremea aceia, maramureșenilor, cu toată năpasta

lor le-o fost milă de ei și după împrejurări, cât s-a putut, i-au ajutat când i-au dus ungurii

lui Horthy în Germania, iar institutul lor de astăzi, după trei generații, ascunde adevărul

18

istoric și ne judecă nedrept tot pe noi. Și nenorocitul asta de Elie Wiesel, care-i de la noi

din Sighet și i-a rămas familia prin lagărele germane, după ce a fost eliberat din lagăr a

spus și scris la Paris: că jandarmii români i-au trimis în lagărele germane, ceea ce l-

a mâniat pe dramaturgul Eugen Ionesco, care-l cunoștea pe Wiesel și l-a tras zdravăn

de mânecă pentru grosolanul fals istoric. Degeaba, ne acuză pe noi de toată tragedia

lor, cere despăgubiri iar urmașii lui vin cu porunca să-l scoatem din comuna noastră, că-

i a noastră de când lumea, pe Mircea Vulcănescu, că o fost antisemit și în guvernul lui

Ion Antonescu. Pe toate le-a plătit cu viața în închisorile comuniste. Ajunge!

Pentru un moment ne-am îndepărtat cu discuțiile, comentând Ordonanța de

Urgență Guvernamentală 31/2002 semnată de marele parvenit, Adrian Năstase și

Legea 217/2015 promulgată, cu ochii închiși, de Klaus Werner Johannis, nerespectând

Constituția României pe care a jurat că o va respecta și ne-am întors la Baciul Vasile

din Bârsana Maramureșului, aflând toată istoria lui. Vremurile care au urmat odată cu

începerea războiului și mai ales ce a urmat după război, în lagărul comunist ce a distrus

și intelectualitatea împreună cu meritele și operele ei, au fost de restriște și restricții, nu

se vorbea de ei, de Mircea Vulcănescu. Într-un târziu, în 1983 a venit în Bârsana Vasile

Vetișanu, directorul Institutului Etnografic, Gheorghe Focșa directorul Muzeului Satului

și poetul Ion Alexandru pentru a vedea evoluția etnografică maramureșeană și din

discuțiile cu dânșii am aflat de Mircea Vulcănescu și afecțiunea, cordialitatea lui față de

Baciul Vasile. A fost o istorie ce a stat îngropată de vremurile cele rele timp de cincizeci

de ani și prin acești intelectuali ieșea la lumină și pe mine m-au rugat să aflu cine a fost

Baciu Vasile și cum îl chema. Am fost onorat, istoria m-a însuflețit și m-am apucat să-l

caut pe Baciul Vasile, a fost greu și mi-a cerut multă stăruință; căutam un ac într-o claie

de fân, comuna e plină de bârsani cu numele de Vasile iar cel pe care-l căutam eu

făcea parte dintr-o generație stinsă. Din arhive am găsit peste o sută de săteni botezați

Vasile din acea generație. Am mers din familie in familie să aflu amănunte de la copiii

lor, de la neamuri. Și l-am aflat, îl chema Bologa Vasile, fiul său a fost Mihai Bologa,

diplomat la Budapesta, decedat între timp.

Ce nu știa părintele Gheorghe Urda era faptul ca după ultimul cuvânt, pledoaria

prin care dădea socoteală Baciului Vasile și nu falsului tribunal al poporului, când a

ajuns în închisoare, Mircea Vulcănescu a fost anchetat dur, după metodele NKVD de

19

legătură lui cu Baciul Vasile. Liniștit Mircea Vulcănescu le-a spus istoria adevărată dar

nu-și mai aducea aminte de numele de familie a lui Baciului Vasile, ceea ce securiștilor

li s-a părut că ascunde un dușman al clasei muncitoare. Mai târziu, când au început

mișcările de partizani anticomuniști și-n Munții Maramureșului în cadrul cercetărilor

Securitatea l-au suspectat și pe Baciu Vasile din Bârsana. Între timp, atât Mircea

Vulcănescu cât și Baciul Vasile muriseră, dar Securitatea căuta orbește dușmanii clasei

muncitoare și dacă nu-i găsea îi plăsmuia. Au descins o grămadă, vijelioși și înarmați în

Bârsana, zguduind toată comuna câteva zile, aducând la post pe toți ce purtau

prenumele de Vasile și-i interogau în legătură cu Mircea Vulcănescu. Cei interogați,

când ieșeau din post erau vineți și umflați de bătaie. Nu toți, câțiva au fost ridicați și

duși la Sighet și la Baia Mare. După un timp, pe rând s-au întors acasă betegi de câtă

bătaie au primit în detenția Securității. Unul dintre ei nu s-a mai întors niciodată acasă,

nu se știe de ce. Securitatea nu dădea socoteală de viețile oamenilor ce încăpeau pe

mâinile lor, în pușcăriile lor. Bârsanii, strâmtorați de nevoi și Securitate, nu l-au mai

pomenit pe acest Vasile al lor, l-au uitat. Uitare pe care nu o merită.

Am hotărât să mergem împreună și la primărie să luăm un interviu primarului,

Teodor Ștefanca. Pe drum am depănat vechi amintiri, de peste cincizeci de ani,

fiindcă părintele m-a recunoscut că am fost medic în Leordina Maramureșului, o foarte

veche comună pe Valea Vișeului, când dânsul era elev, fiind leordean. Ne-am bucurat

mult. Domnul primar, ne-a primit jovial și am intrat direct în subiect, spunându-ne câtă

susținere și ajutor moral a primit din partea preoților celor două biserici, ortodoxă și

unită, din partea întregi comune și astfel consiliul local s-a simțit împuternicit să

respingă cerințele impertinente ale institutului și să-i răspundă cu argumente. Acum, are

în plan să refacă mult mai impunător monumentul lui Mircea Vulcănescu și să realizeze,

după ideea părintelui Gheorghe Urda, un muzeu în casa Baciului Vasile Bologa, în

care a fost găzduit cărturarul iar în curte să ridice statuile celor doi români adevărați .

Am fost sincer entuziasmați i-am felicitat dorindu-le succes și vom scrie românilor

exemplul lor, să-i urmeze pe urmașii Baciului Vasile din Bârsana Maramureșului …

Corneliu Florea Octombrie 2017 St. Vital - Canada

20

În Decembrie 1989, în secuimea maghiarizată, nu a fost o revoltă

împotriva dictaturii comuniste ci începutul brutal al segregației față

de români și alungarea lor de acolo. Cel mai mare ajutor,în această

ostracizare în masă a românilor ardeleni, noii democrați unguri l-au

primit de la Ion Marcel Ilici Iliescu, Petre Roman, și Adrian Năstase.

Citiți aceste mărturii ale românilor surghiuniți și nu mai fiți indolenți.

UN ROMÂN ALUNGAT SE DESTĂINUIE

Editura Eurocarpatica din Sfântul Gheorghe a editat în 2015 mărturia

profesorului de limbă și literatură româna Valer V. Vodă, izgonit din Odorheiul

Secuiesc împreună cu elevii săi de la secția română a Liceului Pedagogic pentru că

etnicii secui, maghiarizați de multă vreme, acum, după Decembrie 1989, au impus:

”Aici, în Odorhei, trebuie să se vorbească numai în ungurește.” (pag.9) Și guvernul lui

Petre Roman – cel ce s-a declarat că e os ardelean, drept, fiindcă și evreii din Ardeal au

oase - a aprobat prin fapte pe segregaționiștii unguri.

Profesorul Valer V. Vodă, absolvent al Universității Babeș-Bolyai din Cluj,

promoția 1965, era profesor de limba si literatura română la Liceul teoretic din

Subcetate-Mureș până în aprilie 1974, când a primit un ordin de transfer, ”în interesul

învățământului”, la Liceul Pedagogic, secția română, din Odorheiul Secuiesc.

Neașteptat și nedorit transfer, dar în dictatura comunistă a acelor vremuri trebuia să se

supună. Ajuns la Odorheiul Secuiesc, oraș al Românei din 1918, a fost admonestat în

public, fiind auzit vorbind românește cu o cunoștință: ”aici este pământ secuiesc” și

ștampilat cu ”Budos Olah” de un grup de odorheni puși pe harță și insulte la adresa lor.

Nu au reacționat, argumentele, comportamentul urban, spiritul concordiei și civilizației

nu ajunseseră până Odorheiul Secuiesc încă, și nici până astăzi, când se refuză cu

îndărătnicie cea mai elementară regulă cetățenească din lumea civilizată: nici o

minoritate conlocuitoare din lume, cu sau fără autonomie, nu are nici un drept să

interzică folosirea limbii oficiale a statului respectiv în public pe teritoriul acelui stat,

este o ilegalitate cu consecințe. Oriunde în orașele din România, cetățenii nu se

sinchisesc dacă ungurii vorbesc ungurește între ei, vorbească cât de mult și cât de tare,

21

în schimb cetățenilor români, în țara lor, le este interzis să vorbească românește în

secuimea maghiarizată. Șovinism autentic ce contravine democrației ! Cât privește ”aici

e pământ secuiesc”, ei știu bine că nu au venit cu pământ aici, în Dacia, iar regii unguri

i-au colonizat cu pământul luat de la autohtoni ca să le apere regatul; fiind folosiți ca

avangardă în năvăliri și ariergardă când erau înfrânți, alungați. Pe acest pământ,

arheologii au descoperi vestigii dacice edificatoare: peste 200 de așezări, 34 de cetăți și

tezaure dacice. Terra Dacica Aeterna !! Vai de capul lor de amărâți manipulați de

Budapesta, când istoric este cunoscut că după revolta lor împotriva habsburgilor din

1764, după Masacrul de la Siculeni, și-au pierdut definitiv autonomia și drepturile ei, pe

care nici Budapesta nu le-a mai dat-o între 1876 și 1918, ci i-a maghiarizat intens.

Dar mai bine să nu intrăm în istoria acestui neam colonizat, subordonat și

maghiarizat în întregime în așa măsură încât, în 1950, când România a fost forțată de

Moscova să se regionalizeze administrativ, maghiarimea iredentistă, devenită

comunistă din horthistă, nici nu a mai ținut seama de foștii secui și au numit regiunea

autonomă maghiară, deci secuii au devenit maghiari oficializați. Acum, după

recensământul din 2002, când s-au mai declarat secui doar câteva sute, UDMR-ul în

pretențiile lor din Ardeal a schimbat tactica anti-românească, folosindu-i pe secui ca

avangardă, la fel ca în trecut, în pretențiile lor iredentiste și revanșarde împotriva

românilor minoritari din cele trei județe cerând, cu ură și vrajbă, autonomia ținutului

secuiesc,ca să-i maghiarizeze și pe puțini români de acolo. Și avangarda s-a urnit.

Marton Aladar, probabil cu rădăcini secuiești, dar de mult vreme altoit ca ungur

segregaționist, scrie un articol, tradus și în ”Adevărul Harghitei”: ”nu vrem să-i vedem

în oraș pe venetici cu misiuni obscure” adică pe români, să plece de unde au venit,

pentru că ”ne-au otrăvit sufletele noastre și ale copiilor noștri.” Brusc prinsese curaj, pe

care nu l-a avut înainte de Decembrie 1989, acum aflându-se sub aripa democrată

UDMR-ului și budapestană. Se știe că democrația ungurească a rămas, sfântă și

neschimbată, de la Kossuth (1/2slovac+1/2german) și Petofi (1/2 sârb+1/2slovac) după

care toate drepturile le au numai ungurii, fiind cea mai splendidă națiune din Europa

Centrală, dar ne surprinde și revoltă, și de data aceasta, lipsa de reacție a

bucureștenilor ce au pus mâna pe puterea centrală a statului român. Deși au fost

informați de la început ce li se întâmplă romanilor în cele trei județe ale României, nu au

22

luat măsurile ce trebuiau să contracareze imediat deviația de la adevărata democrație

la iredentism, segregație, revanșism. Primul vinovat este prim-ministrul Petre Roman ce

avea 4 (patru) prim-viceprim-miniștri și pe niciunul din ei nu l-a interesat soarta

românilor din secuimea maghiarizată, nici măcar telefonic, darămite să se deplaseze la

fața locului. Generalul Mihai Chițac, după ce a ordonat foc asupra adevăraților

revoluționari de la Timișoara, a ajuns ministrul Afacerilor Interne și nu s-a interesat de

soarta subordonaților de acolo: Șapte ofițeri și subofițeri au fost uciși bestial, alți 104 au

fost internați în spitale în urma gravelor agresiuni provocate de revanșarzi iar 43 de

sedii de miliție și securitate au fost vandalizate, incendiate în Harghita și Covasna.

Acum se știe precis că vandalizarea și incendierea sediilor Ministerului Afacerilor

Interne din județele Harghita și Covasna au avut drept scop sustragerea și distrugerea

dosarelor de către inculpații penali și informatorii Securității , pentru a li se șterge

urmele și a intra imaculați în democraticul ținut secuiesc ! Generalul Nicolae Militaru

proptit ministrul Apărării Naționale pentru serviciile aduse Moscovei, nu a dat ordin

unităților militare să mențină ordinea publică, era ocupat la București cu intrigi și

scenarii sângeroase. Trebuiau destituiți imediat, dar erau tovarășii lui Ion Marcel Ilici

Iliescu. Pe Mihai Șora, cărturar venerabil, fost membru al Partidului Comunist Francez,

ajuns ministrul învățământului în noul guvern comunist, nu l-a interesat prea mult soarta

învățământului românesc, el filosofa ” a la revolution come a la revolution”…

Profesorul Valer V. Vodă, profund traumatizat social de cele prin care a trecut,

rămâne înțelept, succint și măsurat în cuvinte, când între paginile 29 și 33 descrie

uciderea bestială a celor șapte ofițeri și subofițeri ai Ministerului Afacerilor Interne de

către gloata dezlănțuită de ură anti-românească, în care nu și-au cruțat nici co-etnicii,

ce au luat apărarea românilor. Locotenent colonelul Coman Dumitru, șeful Securității

din Odorheiul Secuiesc, a fost scos din sediul incendiat al Miliției și Securității, lovit cu o

rangă în cap și apoi linșat în mod barbar. Mort fiind, a fost aruncat în curtea spitalului.

Tot în Odorheiul Secuiesc a fost omorât în bătaie cu răngi de fier și Gabor Szekely,

subofițer de Miliție pentru că vroia să-și ajute nașul de cununie, român, să-i mute

mașina din calea gloatei organizate ce distrugea și incendia mașinile românilor.

Uciderea bestială a maiorului Agachi Aurel a făcut înconjurul lumii prin descrierea

faptei; agresat și lovit în cap, a încercat să scape, a fost din nou ajuns și bătut crunt, a

23

venit în ajutorul lui o ambulanță din care a fost tras afară și linșat în stradă. Mort fiind

cadavrul i-a fost profanat iar în gură i s-a băgat un șobolan mort. Soția sa, de etnie

secuiască, mamă a cinci copii, împreună cu frații ei au încercat să-i ridice cadavrul din

stradă, dar au fost amenințați cu moartea. S-a organizat un marș al victoriei secuiești

prin fața celui răpus și participanții trebuiau să se manifeste ostil, să scuipe și să dea în

cadavru cu ce aveau în mână sau cu piciorul. Secolul XX în Secuimea maghiarizată și

manifestarea ei anti-românească. Șeful de post din comuna Dealul, Cheuchișan Liviu

plutoner major a fost ucis groaznic, fără precedent în analele criminalisticii, după ce a

fost crunt bătut, îngrozit, cu ultimele puteri a încercat să fugă, a fost urmărit de haita

dezlănțuită și a căzut inconștient sub loviturile de grație, muribund fiind au început să-l

belească și să-i dea foc, a murit în grădină, aproape gol. În același timp alții, într-o

adevărată stare dementă, au adus motorină și au dat foc casei, știind ca soția lui cu

cele două fiice se află în casă și îngrozite de frica ucigașilor soțului și tatălui se

resemnaseră cu focul decât să încerce să iasă afară. Salvarea lor a venit de la UN OM,

UN SECUI, care, prin foc, le-a scos din casă și le-a adăpostit de furia nebună a

consătenilor săi. În aceiași vreme, Dănilă Gabriel, ajutor de șef de post în comuna

Zetea, a fost împușcat în ceafă cu propriul lui revolver. O gloată revoluționară a pătruns

peste el în postul miliției, l-au hărțuit, bătut și lovit în cap cu un grătar de fier, apoi l-au

înjunghiat și la urmă unul dintre ei i-a scos revolverul din toc și l-a împușcat, era român

căsătorit cu o unguroaică și aveau o fetiță. În Cristurul Secuiesc,sectorist era plutonierul

major Ferencz Emeric care și-a pus la adăpost colegii români. Pentru această faptă au

năvălit peste el o haită revoluționară locală care l-au bătut și l-au înjunghiat mortal.

Toate aceste fapte cumplite, sălbatice, nu sunt manifestațiuni revoluționare ci

fapte criminale monstruoase, zguduitoare în Secolul XX și se pedepsesc aspru în orice

stat de drept. Nu și-n România postdecembristă, în care UDMR-ul, perfect organizat cu

scopuri iredentiste și segregaționiste, a torsionat realitatea faptelor, a făcut o amplă

propagandă dezinformatoare despre cât au suferit ei sub dictatura comunistă, cu

năvălirea veneticilor români peste ei, iar avocatul Gyorgy Frunda a depus jalbe peste

jalbe la Curtea Europeană a Drepturilor Omului – pledând pentru legalizarea dreptului

de a omorî români în secuime !! Cel mai mare succes în această cauză l-a avut

UDMR-ul șantajându-l pe Ion Marcel Ilici Iliescu cu pachetul de voturi ale minorității

24

maghiare de care partidul său neocomunist avea multă nevoie și astfel, în 1995, a

grațiat pe toți făptașii acestor crime barbare. Eliberați și simțindu-se nebiruiți, criminalii

acestor fapte au cerut ca anii de detenție să fie trecuți în cartea de muncă și să se

socotească la pensie … fiindcă ei au muncit la revoluție !!

După ce au trecut și evenimentele de la Târgu Mureș, prin care românii au fost

etichetați ceaușiști șovini, vătriști și naționaliști îndărătnici împotriva drepturilor

minorităților, UDMR-ul pozând în democrații democraticilor, prin dezinformare,

manipulare și șantajarea guvernanților români au ajuns să pretindă că românii din cele

trei județe au toate drepturile din lume în schimb ei, ungurii, sunt în continuare,

nedreptățiți, lipsiți de drepturi și autonomie. Au un tupeu și o insolență unică pentru că le

merge din plin la București, unde le este binecunoscută lipsa de reacție guvernanților

pentru că nu au trăit și suferit sub unguri, nu cunosc istoria și realitatea din Ardeal,

acceptă lingușeala și comisioane ungurești și mai bine se lasă șantajați de UDMR decât

să fie cinstiți și drepți față de conaționalii lor minoritari din fosta secuime, maghiarizată

de mult. De asemenea o bună parte din mass-media centrală este profund

inconștientă, necunoscând realitatea din Harghita și Covasna, prin care nu trec, nu se

informează, nu compară, în schimb dau românilor lecții de democrație și europenism de

Bruxelles, depășindu-și în fățărnicie predecesorii ce idolizau democrația lagărului

comunist. Românii onești vor plăti și oportunismul acestora pe lângă celelalte.

La pagina 46, autorul are un scurt capitol pe care îl întitulează EXODUL din care

sunt de reținut, cu multă luare aminte, două lucruri. Un profesor de Socialism Științific,

Asztalos Francisc, ajuns deputat UDMR în parlamentul de București, preocupat ca la

Odorheiul Secuiesc să fie numai învățământ în limba maghiară, i-a spus autorului la

începutul anului 1990 : ”Voi, românii, trebuie să plecați și să nu ne mai vedem …” Al

doilea eveniment, în primele luni ale anului 1990: Peste 30.000 de români au fost

alungați din secuimea maghiarizată !! Nu a fost un exod ci o izgonire a românilor

în forță brutală: omoruri, amenințări cu moartea, maltratări, teroare psihică, rejecție pe

față cu injurii ordinare. Nu a fost un exod, a fost o expulzare prin foc și pârjol a tot ce

era românesc: steagurile românești distruse și înlocuite cu cele secuiești, străzile și

piețele ce aveau nume românești au fost schimbate numai cu nume ungurești, plăcile

comemorative românești date jos, monumentele și statuile românești profanate, iar

25

siturile arheologice ale vechilor așezări și cetăți dacice acoperite, transformate în gropi

de gunoi. Acesta este ”democrația uniunii maghiarilor din România” la care președintele

Ion Marcel Ilici Iliescu și guvernul lui Petre Roman au fost total impasibili, ignorând toate

protestele românilor deposedați de drepturile cetățenești, înjosiți și izgoniți din acea

parte a României. Guvernul Petre Roman era foarte ocupat, pregătea România să fie

vândută la fier vechi iar pe români să se milogească să fie primiți în Europa, deși ei

aparțin unui popor primordial pe acest continent. Terra Dacica Aeterna !!

Românii din Harghita cer drepturi egale cu maghiarii scrie cotidianul

România Liberă, la care Istvan Csutak membru județean în F.S.N – Frontul Salvării

Naționale – le transmite românilor: În Odorhei nu este o tradiție de conviețuire a

maghiarilor cu românii. (pag.48) După care secția română, a Liceului Pedagogic din

Odorhei, a fost dată afară din clădire, din județ. Întrebare: ce națiune salva FSN-ul ?!?

Ajunși în asemenea situație disperată de a fi deposedați de cele mai elementare

drepturi cetățenești și de-a fi expulzați dintr-un județ al țării lor pentru că erau români,

au format Asociația Românilor alungați din județele Covasna, Harghita și Mureș și

au început să bată drumul Bucureștiului pentru a-și recăpăta drepturile cetățenești,

pentru recuperarea daunelor materiale dar și morale în urma calamităților, a pârjolului, a

suferințelor provocate de ungurimea iredentistă, segregaționistă, profund șovină. În

paranteză; realitatea prin care trec românii de aici este identică cu cea din timpul

ocupației militar-horthiste și autorul face, pe bună dreptate, referiri de similitudine în

volum. La București, vrând-nevrând, parlamentul a făcut o comisie de audiere și

studiere a situației, care a dat un raport și un proiect din care nu s-a ales nimic, pentru

că UDMR-ul a subminat cercetarea corectă și a falsificat situația reală, exemplu:”După

opinia UDMR, Vatra Românească este o organizație extrem de periculoasă.

Membrii ei sunt teroriști de înaltă clasă,școliți direct de Ceaușescu…”(pag.65)

Vatra Românească și PUNR singurele care au sprijinit românii expulzați din secuime au

fost atacate, denigrate, amenințate, torpilate și au dispărut, la zenit a rămas UDMR-ul

care a instalat o autonomie ilegală și anti-românească în secuimea maghiarizată.

Lectura volumului se încheie cu Deșarte Audiențe Oficiale (la București –n.m.)

Corneliu Florea Octombrie 2017 St.Vital - Canada

26

…… FRAGMENT DINTR-UN VIITOR VOLUM ……

Nu e păcat

Ca să se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat ?

MIHAI EMINESCU

FUGITIVELE MELE DE ASTĂ-VARĂ

S-a spus și scris că în halatul pe care-l purta Mihai Eminescu, când a murit, avea

un carnețel cu poezii. Printre ultimele poezii, după unii chiar ultima era ”Stelele-n cer”

nouă strofe mici ce cuprind universul, timpul și viața noastă efemeră între cei doi

parametri infiniți, necunoscuți nouă. Poezia este izbitoare prin genialitate, poeți

consacrați nu au scris asemenea versuri, darămite alienații. Citiți: ”Stelele-n cer /

Deasupra mărilor / Ard depărtărilor / Până ce pier.” Numai în zece cuvinte, Mihai

Eminescu a scris atâta pătrundere filozofică !! E o pătrundere în univers fiindcă scrie

”stelele-n cer” nu pe cer , ce sunt deasupra măriilor universului și le luminează arzând.

Până când ? Până se termină energetic și se sting. Poezie scrisă în ultima Lui lună de

viață. De când am aflat și citit acest paragraf din Testamentul Lui, scris la urmă

pentru noi, pe mine mă stăpânește tandrețea cu care-și expune pătrunderea în univers

și timp. Nu-mi pasă cât de vremelnici suntem, știu astea de la Biologie și disecțiile

cadavrelor de la Anatomie, ci mă tulbură cât de puțin l-am înțeles și prețuit, mă

mâhnește și revoltă cum s-au purtat unii din semenii lui cu EL; urmărindu-L,

denigrându-L, marginalizându-L și încarcerându-L în aziluri de alienați atunci și cum,

acum, niște humunculi insolenți vorbesc și scriu rele despre EL.

Când mă urc în avion, să trec Atlanticul spre România mea - mă rog, și a mea -

îmi vine în minte: ”Stol de cocori / Apucă-ntinsele / Și necuprinsele / Drumuri de

nori / Zboară ce pot /Și-a lor întrecere,/ Vecinică trecere / Asta e tot…” Decolăm,

pe întinsele și necuprinsele drumuri de nori, și mă gândesc că, în mod normal, Mihai

27

Eminescu putea, și trebuia, să trăiască până în vremea marilor noștri cocori: Traian

Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă și s-ar fi bucurat foarte mult să-i vadă zburând, fiind

printre primii zburători ai lumii; un bănățean, un ardelean și un moldovean, de parcă ar

fi fost o premoniție a Marii Unirii în Vatra Daciei, una dintre cele mai vechi vetre ale

omenirii, cum au dovedit arheologii și au scris istoricii lumii. Dacă nu ar fi fost asasinat,

Mihai Eminescu ar fi putut participa și la Marea Adunare de la Alba Iulia din Decembrie

1918, și-ar fi văzut visul împlinit. Nu a fost să fie pentru că asasinarea lui a fost

premeditată de mult și de mulți în felurite feluri. Doctorul Francisc Iszak din Botoșani a

folosit sărurile de mercur administrate în doze masive până ce i-a produs hidrargiroză

generalizată cu neuropatii și encefalopatie. Doctorul Francisc Iszak din Botoșani,

cunoștea foarte bine efectele dăunătoare ale sărurilor de mercur, le studiase la Viena,

mai știa că s-a renunțat la ele ca tratament din cauza ineficacității, dar mai ales a

efectelor nocive ce duceau la moarte și totuși, a perseverat diabolic, ajungând să-i

administreze și intravenos clorură de mercur, cu toate interzicerea impusă de mulți

medici europeni și un colectiv medical de la Iași, în mod special în cazul lui Mihai

Eminescu. Din doctor, Francisc Iszak din Botoșani, devenise, în cazul lui Mihai

Eminescu, un asasin, voluntar sau plătit, nu se știe. Nimeni nu comentează, nimeni nu

cercetează să nu fie diagnosticat antisemit și să se trezească, conform anti

constituționalei legi 217 din 2015 prin aziluri speciale, prin închisori politice. Azi toți pot

deveni antiromâni și pot fi chiar decorați sau premiați pentru asta, dar a fi luat drept

antisemit pentru exegeze la adresa lor e imprudent, riscant fiindcă Institutul Elie Wiesel,

condus de Alexandru Florian, acționează ca o neo-inchiziție în Secolul XXI.

*****

Veni, vidi, vici , a zis Cezar !! Treaba lui, eu am alte treburi douăzeci de secole

mai târziu și zic: Veni, vidi, ivi, pentru că nu am nimic de cucerit, eu sunt un călător ce

vin, privesc și trec !! Da, vin anual în România, Doamne ce și câte văd și plec (sau

dispar, pentru cei mai pretențioși în folosirea cuvintelor din latină) Da, dar nu vin să

înving nimic, nu am asemenea scopuri, nu țintesc nimic, mă interesează viața

românească și mă atrage frumusețea Țării, sunt doar un călător oarecare. Salut

România și Casa cu Flori, îmi îmbrățișez cu drag vechii prieteni și colegi, salut

reverențios lumea obișnuită, onestă. Mângâi tabla bătrânei Pisici Neagre, care mă

28

așteaptă, nerăbdătoare, să o duc din nou la reparații la serviciul ei preferat, Ford, unde

stă cu zilele și pe toate le plătesc și mulțumesc. În drum spre Casa cu Flori, am intrat

la un magazin să-și aleagă anvelope pe măsură și plac. A fost mulțumită, era și cazul.

Întotdeauna, primul drum în România este un pelerinaj intim, de conștiință și dor,

la Mânăstirea din Piatra Fântânele, din Pasul Tihuța, de o rară frumusețe cum numai în

Rai i se mai poate găsi asemănarea. Pe această gură de rai, cum i se spune, au venit și

s-au așezat creștinii români de pe Valea Someșului și a Bârgăului încă de pe vremea

Regimentului 2 Grăniceresc, fiindcă li s-a promis pământ, pădure și biserică. Biserica a

venit la urmă, după Marea Unire, ridicată din lemn pe o fundație de piatră în care a

slujit fără întrerupere Vasile Luncan la început ca ieromonah, apoi protosinghel vreme

de 41 de ani. A avut parte de ani foarte grei; la început au fost multe greutăți, lipsuri,

trudă, apoi a urmat ocupația ungurească, prin Dictatul de la Viena, în care ungurii i-au

înjosit, asuprit pe români și le-au pângărit biserica. După război s-a instalat comunismul

dictatorial ce a persecutat creștinismul românilor cu ateismul bolșevic până în

Decembrie 1989. După aceia, din 1995, aici este o mănăstire de măicuțe, înfloritoare și

binecuvântată de Dumnezeu. Au ridicat o cruce de metal înaltă de 25 de metri pe o

platforma de beton rotundă, cu două nivele, de pe care este o vedere circulară unică în

care cerul, ca o cupolă albastra se sprijină pe Munții Bârgăului, ai Rodnei, pe Călimani.

Ceva mai panoramic nu am văzut pe cele trei continente care le-am umblat. Mă simt

bine să privesc această gură de rai, mă liniștește sufletește și contemplu; ce fericiți vor

fi cei ce vor ajunge acolo și cei ce cred și se comportă creștinește acolo, sus, în rai vor

fi. Pentru mine adevărată binefacere este să mă reîntâlnesc, în fiecare an, cu măicuțele

de aici cu fețe senine, cu zâmbete de bucurie creștinească, ce muncesc și se roagă, din

zori și până-n noapte, împreună cu maica stareță Stavrofora Pamfilia Solcan și părintele

duhovnic Protosinghelul Gavril Horț. Acum ridică o nouă biserică, de zid cum se spune,

pentru că cea veche a devenit neîncăpătoare, azi Piatra Fântânele a devenit, pe

meritele ei naturale, o stațiune climaterică, cu mari perspective de dezvoltare, la

cumpăna dintre Ardeal și Bucovina. Toți călătorii – pelerini sau peregrini – sunt primiți

cu căldură și tandrețe și împart împreună o vreme de tihnă, de rugăciune și pomenire,

de înțelegerea celor ce le trăiesc, a celor ce se întâmplă în jurul lor. Când se despart

de mânăstire se simt ușurați de multe poveri și se îndeamnă să ducă o viața simplă și

29

cinstită, să se roage și muncească înfrumusețând totul în jurul lor, al nostru, să ne

bucurăm de liniște și lumina divină. Sunt clipe binefăcătoare aici, la Crucea de pe Piatra

Fântânelelor, clipe ce tot mai rar se mai găsesc în România acestor zile de tranziție de

la statornicie și tradiție creștină la risipirea neamului și a averii pământești muncită și

apărată de înaintași. Să ținem bună seamă că biserica noastră, așa cum a fost, ne-a

ținut neamul nostru împreună, cu limba și tradițiile sale, în toate grelele vremuri trecute.

Tot un pelerinaj pentru mine este să urc la Maramureș, unde am fost medic

pentru prima oară. În universul minții mele - fiecare om are un univers propriu în capul

lui – Maramureșul Meu este o constelație aparte a neamului și până la el e doar o

aruncătură de băț peste niște frumoase dealuri și văi, peste un pas montan. Plecând din

Bistrița urcăm printr-o zonă pomicolă de pe Dealul Dumitra ce, în vârf, are o largă

parcare, pe cât de largă pe atât de neîntreținută, murdară și plină de gunoaie, iar

pădurea din spatele parcării e o adevărată toaletă în aer liber, strămoșească, căreia

înainte i se spunea ”după tufe și copaci” dar acum, ajunși în Europa de Bruxelles i se

spune ”La clorofilă”. Atenție la picioare ! Somn ușor, gardă de mediu ! Coborâm în

comuna Dumitra după care intrăm în fostul District Năsăud, cel cu o mare istorie

proprie, pe mărimea oamenilor săi vechi de când lumea, ce au luptat mereu să fie

lăsați în pacea pământului și al credințelor lor. Dintre ei, un martir legendar este

Tănase Tudoran, care la vârsta de 104 ani a fost tras pe roată de către habsburgi

pentru că s-a răzvrătit împotriva lor apărând drepturile cele vechi ale năsăudenilor și

ortodoxia lor. Apoi istoria a fost făcută și de Regimentul 2 Grăniceresc, ce l-a înfruntat

pe Napoleon în Bătălia de la Arcole. Prin jertfa lor, cătanele năsăudene au menținut

datinile și limba, au ridicat școli comunale românești din care s-au ridicat iubitorii de

carte și neam până la mari cărturari, în frunte cu Rebreanu și Coșbuc. Acum, vechile

comune îs în mare schimbare; podurile de lemn acoperite, de o rară îmbinare cu

Natura locurilor, se fac din betoane reci, iar casele cu târnaț și cu acoperiș de șindrilă în

patru ape sunt schimbate pe case cu etaj, pătrățoase acoperite cu plăci mari din azbest,

zise internit, nesănătos. Totul se schimbă și pe Valea Sălăuței, pe care urcăm spre

Dealul Ștefăniței ca să trecem în Maramureș. Acest drum minunat, într-un loc, e

strâmtat de munți ca o poartă înaltă de piatră, lăsând loc de trecere numai râului și

drumului. Această poartă naturală, romanii au închis-o să nu mai treacă dacii liberi ai

30

Maramureșului în provincia romană, cucerită de la Decebal. Degeaba, dacii coborau

prin alte părți, nu-i îndurau pe cei ce le-au ocupat vatra și neamul. Istoricii greșesc când

vorbesc de retragerea aureliană din Dacia. Romanii nu s-au retras, au fost izgoniți!

Să fie clar, în istoria lumii cuceritorii nu s-au retras niciodată de la sine, întotdeauna s-

au format contra-forțe care i-au alungat, la fel a fost și-n Dacia, după Decebal. Dacii s-

au răzvrătit și au luptat să fie liberi, să-și păstreze vatra, limba și tradițiile. De

asemenea, să fie clar,romanii nu i-au învățat latina pe daci, așa cum nu i-a învățat nici

pe ceilalți cuceriți, din Anglia până în Asia Mică, unde au stat mult mai mult. Istoria și

arheologia e plină de dovezi în acest sens, păcat că nu sunt prezentate cu aplomb. La

fel este mai mult decât regretabil, condamnabil că acest vestigiu arheologic foarte

important în istoria noastră nu este marcat cel puțin cu un mare panou explicativ.

Prin Pasul Șetref, dintre Munții Rodnei și ai Țibleșului, intrăm în Terra

Maramorosiensis, aici de la începutul lumii, cu oamenii ei cu tot. Coborâm un drum în

mare pantă, din curbă în curbă, parcă e o scară uriașă pe peretele montan, ce e plin de

gropi și denivelări,cu margini periculoase și cu parapete lipsă. De ani de zile se

petecește primăvara și până toamna târziu se dezpeticește la loc, dar maramureșenii-s

oameni aspri, rezită la orice. Au rezistat regatului ungar și tătarilor, tot un drac, au

rezistat Austro-Ungariei, sovieticilor ucraineni și acum trebuie să reziste noilor jefuitori și

vânzători de țară. Pe un asemenea drum, toți șoferii îi pomenesc pe guvernanții de azi

trimițându-i dracului să-i scuture s-au mai aspru: dracul să-i spânzure pe drumul ăsta

că ne fac de râsu’ lumii, ce trece pe aici să vadă bisericile noastre. Mulți străini vin aici,

să vadă bisericile de lemn, cu turnuri gotice, înalte și armonios proporționate, mai

frumoase decât cele din Norvegia, pe care și eu le-am admirat cu interes, comparându-

le cu cele maramureșene; mare diferență în favoarea maramureșenilor.

De trei ori am urcat la Maramureș în vara aceasta. Odată cu Latina, până la

Mânăstirea de la Bârsana, un adevărat muzeu de artă maramureșeană în aer liber,

unde în fiecare an aprind o luminare pentru Ica, ea a făcut o donație când s-a ridicat

clopotnița cea nouă a mânăstirii, în 1993. A doua oară, am fost cu Florin Iliescu. El are

un gipan trăznet ce poate înfrunta drumurile maramureșene făcute numai din gropi și

denivelări, mărginite de tot ce dragii mei români aruncă din mașini, în trecerea lor, pe

aici, să vadă frumusețile țării. A fost un raliu nordic, de o zi, prin trei pasuri montane –

31

Șetref, Prislop , Tihuța – ce sunt de o frumusețe naturală cum puține țări mai au dar, le

îngrijesc cu dăruire, din respect și dragoste față de mediu, de Natură. Aici, din Pasul

Prislop și până în Iacobeni-ul bucovinean, îți vine să urli și să plângem de mila

gipanului, de mila munților rași de păduri, de starea drumului, o cale total neglijată,

murdară, cu gropi capcană printre resturile de asfalt. Au trecut 27 de ani de regim

neocomunist ales din patru în patru ani, în care ultimul guvern se dedică închisorilor

de cinci stele pentru confortul hoților și jefuitorilor partidului de guvernământ, în loc să-

i pună să lucreze la drumuri de trei stele, cel puțin. Ajutoarele sociale, cu excepția celor

în drept verificat, au lenevit mulți români apți de muncă, aducând indolență și nepăsare

față de România, căruia Mircea Căldărescu îi spune românica. Citiți-l !! A treia oară am

fost cu scriitorul Virgil Rațiu pe Valea Izei la Bârsana Baciului Vasile care l-a găzduit pe

Mircea Vulcănescu îi urma cu 85 de ani. A acum Institutul ”Elie Wiesel” îi vrea să-i mai

judece odată: lui Mircea Vulcănescu să-i dărâme numele și bustul, iar pe Baciu Vasile

să-l tragă la răspundere, de pe lumea cealaltă, că a găzduit un antisemit !! Ce popor

amărât evreii ăștia și cum caută, cu o disperare intrinsecă, să-și facă numai antisemiți

în jurul lor. E drept că, și Klaus Werner Johannis, în îngustimea minții sale de mercenar

al străinilor, îi ajută, la cerere, prin anti-constituționala lege 217 / 2015. Și eu, naivul,

credeam că sasul nostru o va lua pe urmele lui Ferdinand. E drept că vremurile s-au

schimbat, se schimbă odată cu generațiile, dar Țara Noastră a rămas aceeași, trebuie

respectată, îngrijită ca o grădină și cu dăruire apărată…

*****

Amicus Plato sed magis amica veritas – Platon mi-e prieten dar mai prieten

mi-e adevărul !! E de mult de când filosofii antici au realizat că la început a fost

adevărul, deasupra tuturor, adevărul pur al creației ce a început mult înainte de homo

primigenius ce nu putea să-l înțeleagă, nici omul biblic, care inconștient, a fost primul

ce a început să torsioneze adevărul fără să înțeleagă ceva și după el s-au luat toți

urmașii lui, începând cu fabulările în locul adevărului, cultivând tot mai intens, lauda

celor puternici și minciuna pentru cei slabi, din generație în generație, din sistem social

în sistem social. Minciuna cultivată s-a întins și crescut, s-a diversificat și a năpădit

adevărul, l-a acoperit să-l înăbușe. Clarvăzătorii înțelepți au remarcat injustiția făcută

adevărului, dar cei puternici îi barează necontenit în toate felurile. La început le-au

32

închis gura cu moartea, apoi le-a luat drepturile și i-au încarcerat. Au pus pe roate, apoi

pe șenile grele, forța minciunii prin îndoctrinare, dezinformarea și manipulare și, pe

deasupra, celor simpli și onești le-au luat libertatea de-a se exprima împotriva

nedreptăților făcute de cei puternici: stăpânitori, tirani, dictatori. ”If freedom of speech

is taken away, then dumb and silent we may be led, like sheeps to the slaughter –

George Washington – ( Dacă libertatea de exprimare este luată, atunci muți și tăcuți

noi vom fi conduși, la fel ca oile la sacrificare.) Peste acest citat am dat când citeam

comentariile la decalogul manipulării – ”The 10 top strategies of manipulation by

the media” a lui Avram Noam Chomsky, profesor universitar american, lingvist, filozof

- ignostic, scriitor politic critic, una din marile personalități ale acestor timpuri. De multe

ori mă refugiez în scrierile sale. În vara aceasta am citit ”Latin America - From

colonization to globalization”, și-l consider un magistru al criticii sociale și politice, un

titan pentru dreptate și adevăr . Căutând pe Internet ceva în legătură cu el am dat peste

”Faurisson affair” ce m-a uimit peste măsură și o recomand tuturor să o citească, în

special celor care pentru libertatea lor de exprimare, pentru exegezele lor au fost

ștampilați antisemiți după abominabilul război și holocaust. De asemenea o

recomand și celor ce tac și nu mai pot de teama acestei ștampile, să-și facă un pic de

curaj și să-și susțină punctele de vedere, ideile, cunoștințele și experiența socială. În

mod special o recomand lui Werner Klaus Johannis și lui Alexandru Radu Florian de la

Institutul lui Elie Wiesel, că poate își dau seama ce înapoiați social și democratic sunt

pentru că, în anul 2015, împreună au pus la cale legea 217, anticonstituțională

împotriva libertății de exprimare a cetățenilor români. Citiți.

Robert Faurisson, nonagenar acum, a fost profesor de literatură franceză la

Universitatea din Lyon, din 1973 până în 1990. O somitate culturală și istorică, poliglot

cu doctorate, apreciat de studenți pentru deschiderea sa intelectuală documentată,

considerat un cărturar, neobosit în a cunoașterea marilor evenimente istorice a ajuns să

studieze, în manieră academică, Holocaustul și să scrie articole revizioniste despre cele

studiate în ”Journal of Historical Review” și în ”Le Monde”! Pentru aceste articole și

eseuri revizioniste din 1974 a fost etichetat Holocaust denier – adică a refuzat să

accepte Holocaustul. Concret, el nu a fost un negaționist, cum folosim în limba română,

ci doar nu a acceptat existența camerelor de gazare în lagărele naziste. Nu a fost el

33

primul ce și-au arătat scepticismul în această chestiune, au fost alții înaintea lui și după

el. Robert Faurisson, jumătate francez și jumătate scoțian, și-a continuat documentarea

și scrierile. A publicat, întâi în franceză, apoi în daneză ”Jurnalul Annei Frank – un fals”

Alt scandal, alt proces, altă pedeapsă. După aceasta și-a continuat cercetările și a

publicat în ”Le Monde” un articol în care a scris și semnat: ”camerele de gazare folosite

de naziști pentru exterminarea evreilor nu au existat. A fost condamnat pentru ură

rasială și falsificator al istoriei cu 3 luni de închisoare, cu suspendare, și o amendă

de 21.000 franci (egal cu 3.200 euro) Deși în jurul lui lațul criticilor și ale amenințărilor

se strângea, a scos o carte, tot despre Holocaust, dar în prefață a pus eseul lui Adam

Noam Chomsky ”Elementare comentarii ale drepturilor de liberă expresie” Așa ca să se

știe, așa ca să se apere, dar fără să aibă aprobarea autorului eseului. Scandalul

mediatic a trecut oceanul și Avram Noam Chomsky a rămas surprins la aflarea știrii,

dar mai ales la comentariile și acuzele ce i se aduceau lui. Reacția profesorului

american i-a uluit pe toți cei ce l-au acuzat pe Faurisson: ”freedom of speech must be

extended to all viewpoints, no matter how unpopular or fallacious are” – libertatea

cuvântului trebuie să fie extins tuturor punctelor de vedere, indiferent cât de nepopulare

sau eronate sunt. Prin acest răspuns, Adam Noam Chomsky a devenit apărătorul lui

Robert Faurisson devenind ținta atacurilor și discreditat, deci, încă un evreu antisemit.

Cât privește pe cel ce nu a acceptat existența camerelor de gazare, într-o zi, când își

plimba câinele in parc, a fost atacat de trei tineri evrei ce l-au snopit în bătaie,

fracturându-i mandibula, spitalizându-l, iar universitatea l-a demis. Riposta franco-

scoțianului nu a durat prea mult, doar să se vindece de maltratarea justiției aplicate în

parc și a culminat în 2006, când, în Iran, la International Conference to Review the

Global Vision of the Holocaust și-a expus și argumentat punctele sale de vedere

asupra Holocaustului, ce i-a adus o decorație pentru curaj din partea guvernului iranian

iar din partea statului francez, al cărui cetățean este, un alt proces, condamnare și

amendă substanțială. Mulți conaționali s-au îndepărtat de el, dar Adam Noam Chomsky

a continuat să-l apere și printre altele a spus și acel citat celebru atribuit lui Voltaire: ”je

detest ce que vous ecrivez, me je donnerai ma vie pour que vous puissez

continuer a ecrire.” Adică pe românește: cine are urechi să asculte, dacă are și minte

34

înțelege, acceptă. Cine nu poate accepta dezbaterile, argumentează doar cu pumnii, în

formula trei contra unu, ca pe vremea lui homo primigenius …

*****

Generația mea, generația de război mondial, a traversat tot războiul rece, de la

SovRom-uri la Multi-Naționale, vremuri pe care le povestim între noi doi, acum la

drum, io șoferul Pisicii Negre și Latina copilot - ambii din aceiași generație - în turul

început astăzi, dar plănuit de un timp. Să mergem, întâi, în Munții Orăștiei la Cetățile

Dacice și de acolo în Câmpia Bănățeană, la Timișoara, de unde ne întoarcem, prin

Munții Apuseni, la Sanctuarul moților de la Țebea și Roșia Montană, de unde ne

întoarcem acasă. Din cauza caniculei, am tot amânat turul ăsta, dar acum gata, ne-am

hotărât și am plecat. După Turda spre Sebeș, suntem prinși, bară la bară, într-o

încetinire a traficului și stăm mai mult decât ne târâm dint-o oprire în alta. Nu avem ce

face, povestim de când eram elevi foarte veseli, deși aveam numai cartele de

supraviețuit, manuale după cele rusești și portretul tătucului Stalin pe care-l aplaudam

toată ziua iar noaptea visam că îi făceam bezele, el plecând spre iad. Bunica Sofica s-

a sculat într-o dimineață tare bine dispusă, spunându-ne că l-a visat pe Stalin mort !!

Mamă, Dumnezeule, ce ne-a prelucrat Tata și Bunicu Aurel pe toți. Ce vremuri am fost

forțați să trăim după război, când ne-au eliberat ocupanții sovietici și au înființat

SovRom-urile de spolierea României. Abia s-a terminat războiul și au apărut aceste

companii mixte frățești în care ei luau totul, pentru că erau conduse numai de experții

lor, sovietici, iar noii noștri conducători comuniști,majoritatea de la Moscova, executau

sarcinile trasate de frații lor mai mari de la Răsărit și poporul trebuia să le

mulțumească continuu în mitinguri pentru ajutorul lor de neprețuit ! Adică incalculabil,

fiind calculabil doar marele jaf al Țării. De exemplu SovRom – petrolul, primul, a

funcționat astfel: sovieticii au investit în el rafinăriile germane, captură de război,

începând cu cele din România și până în Germania, iar România a investit 75% din

petrolul extras în Uniunea Sovietică. Când s-a desființat acest SovRom, sovieticii ne-

au lăsat utilajele germane capturate, uzate în zece ani de exploatare cruntă, pentru

care au cerut trei miliarde de dolari ! Frăție comunistă ! La fel a fost și cu celelalte

SovRom-uri, al cărbunelui din Valea Jiului, al fierului și oțelului de la Reșița, cu cel al

tractoarelor de la Brașov, cu al gazelor naturale și al chimiei, toate în mâna sovieticilor

35

și exploatate la discreție de ei, în timp ce poporului român i se vorbea de neprețuitul

ajutor sovietic de refacere după război. Marea ipocrizie sovietică. Cel mai crunt jaf și

crud exemplu de exploatare umană rămân minele de uraniu de la Ștei și Băița Plai ce

făceau parte din SovRom-Cuarț – îi spunea cuarț în scop de camuflaj – și din care sau

extras 18.000 de tone de minereu de uraniu, ce a luat drumul Uniunii Sovietice și

devenind bombele nucleare sovietice, să-i egaleze, cât mai repede, pe americani. În

Romania au rămas zeci de mii de oamenii victime ale radiaților nucleare, la început au

lucrat deținuții politici,dușmanii poporului muncitor, apoi oamenii atrași de salarii mai

bune fără să li se spună la ce se expun, fără nici cea mai mică protecție împotriva

radiaților. Uniunea Sovietică a devenit putere nucleară cu uraniul din Munții Apuseni.

Când s-au desființat SovRom-urile, după moartea lui Stalin și acordul

tovarășului Hrușciov, s-a tras linia, și culmea culmilor aservirii, România, secătuită de

bogățiile naturale timp de zece ani, a devenit datoare cu 9 (nouă) miliarde de dolari

americani, din care, până la urma lamentărilor tovarășilor români, s-au plătit doar cinci

miliarde!! Sub Dej și Ceaușescu, românii României au plătit de două ori toate datoriile,

întâi Uniunii Sovietice și apoi Occidentului, pentru că știau: omul dator nu e liber, țara

cu datorii nu mai e țară independentă.

Acum, vedem că nu am învățat nimic din istoria noastră recentă, a Secolului XX,

trecând cu ochii închiși, trași și împinși, de la SovRom-uri la Multinaționale !

Guvernul Petre Roman, instruit din timp cum să guverneze, ne-a îndrumat zâmbind să

distrugem tot ce am agonisit și să ne înfrățim cu Multinaționalele, alese de ei,

inducându-ni-le prin dezinformare, manipulare, iar ele galante cu comisioane

guvernanților. Guvernanții români, datorită mediului în care s-au format, dea-lungul

vremurilor, sunt atrași de comisioane ca porcii la lături grase. Astfel, după 1989, în loc

să statornicim binefacerea noastră prin noi înșine, am fost împinși în capcanele unor

multinaționale vorace, de tipul SovRom-urilor. Compania Internațională BECHTEL,

demonstrează pe deplin această asemănare în România de azi. Au început Autostrada

Transilvania în 2003, au reziliat contractul după 10 ani, în care nu au făcut nici o 100

de Km din cei 415 Km contractați, au câștigat procesul și miliarde de dolari !! Acesta

este motivul pentru care Pisica Neagră și alt mii de mașini ca ea, azi 24 iulie 2017, au

făcut cei 75 de kilometri în trei ore, pe vechea șosea națională dintre Turda și Sebeș…

36