Religia civilizatiilor

precolumbiene:aztecii,incasii,mayasii

Introducere

După multe milenii de migraţii spre teritoriul continentului american, către

începutul erei noastre, în această zonă, nomadismul încetează şi încep să se configureze

civilizaţii create de populaţii sedentare. Trei dintre acestea au atins nivelul de civilizaţii

istorice: prima, civilizaţia aztecă, s-a constituit în partea meridională a Americii de Nord;

a doua, civilizaţia Inca, în America de Sud de-a lungul coastei Oceanului Pacific şi a

treia, civilizaţia Maya, în America Centrală1.

Până la sosirea fatală a conchistadorilor spanioli în secolul al XVI-lea e.n. aceste

civilizaţii s-au dezvoltat şi au înflorit2. Atunci când spaniolii au sosit în ceea ce numim

astăzi America precolumbiană3 „au găsit un panteon indigen care avea deja 1000 de ani şi

o tradiţie în care se combinau literatura orală cu codexurile şi stelele şi o stranie mitologie

cu destule puncte comune”4. Zeii maya, azteci şi incaşi semănau destul de mult între ei şi,

uneori, se puteau schimba unii cu alţii.

Şamanii acestor culturi, de la atributele lor sacre şi rolul lor de intermediari între

lumea de sus (cerul) şi cea de jos (regatul muritorilor), pe de-o parte, şi lumea de aici de

jos – concepte comune culturilor precolumbiene – , pe de altă parte, au recurs la o

mitologie cosmogonică şi etiologică pentru a explica originile Universului, eroilor

culturali şi civilizatori şi ale vieţii materiale şi spirituale5.

1 Cf. O. DRIMBA , Istoria culturii şi civilizaţiei II, Ed. Saeculum, Bucureşti, 2000, p. 170.2 Cf. A. GANERI , Lumea ta explicată: religiile, (trad. de), L. NAZADT , Ed. Aquila, Oradea, 2000, p. 14. 3 America precolumbiană este denumirea generică aplicată Americii Centrale şi de Sud înainte de descoperirea ei de către Cristofor Columb în 1492 şi a cuceririi ei ulterioare.4 Religiile lumii, (trad. de), B. FILIP, Ed. Aquila, Bucureşti, 2008, p. 109.5 Cf. Ibidem.

www.referat.ro

Cunoştinţele noastre despre aceste religii au la bază descoperirile arheologice,

documentele contemporane ale băştinaşilor cum ar fi codurile aztece şi mayaşe, precum

şi relatările cuceritorilor spanioli6.

După ce am prezentat pe scurt contextul apariţiei şi dezvoltării civilizaţiilor şi

religiei celor trei mari imperii precolumbiene, în continuare ne vom opri pentru a descrie

în linii mari religia civilizaţiilor amintite, respectiv civilizaţia aztecă, incaşă şi mayaşă.

Religia aztecilor

Aztecii s-au stabilit în Marele Podiş Mexican în jurul anului 1345 e.n. „conduşi”

fiind de zeul lor protector Huitzilopochtli spre un „pământ al făgăduinţei”. În această fază

de organizare tribală aztecii erau guvernaţi de preoţi, jertfeau copii zeului ploii şi credeau

în venirea unui Quetzalcoatl-Mesia salvator. În acest loc au fondat oraşul Tenochtitlan

care va deveni capitală7.

Cunoştinţele pe care le avem despre religia aztecă se constituie într-un complex

mozaic format din piesele care au supravieţuit violentului şoc istoric la care a fost supus

de cucerirea spaniolă imperiul a cărui strălucitoare capitală număra în acea epocă peste

300.000 de locuitori8.

Cultura aztecă este un amestec de elemente ale triburilor care au interferat în

Tenochtitlan în timpul acestei perioade, în mod special cei care provin din chichimecas

şi, într-o măsură mai mică, triburile ca acolhuas, chalcas, sau tepanecas. În plus, include

moştenirea religioasă şi rituală a civilizaţiilor anterioare. Pentru că Tenochtitlanul era la

mai puţin de 50 de kilometri de celălalt „oraş-stat” al zonei, Teotihuacan, se pare că din

această cultură anterioară provin detalii importante privind religiozitatea aztecă, de

exemplu concepţia astrologică şi calendarele sau împărţirea în epoci, structuri sacre şi

reprezentări ale zeilor9.

Viaţa aztecilor, în toate aspectele ei, era profund sacralizată. „Importanţa religiei

în lumea aztecă era atât de mare, încât, de când se năştea şi până murea, individul

6 Cf. G. BANKES , Ţara aztecilor şi incaşilor, în Religiile lumii, (coord. de), C. PARTRIDGE, (trad. de), E. G. CATRINESCU, C. MIHĂILESCU, M. EROS, Ed. Mladinska, Bucureşti, 2009, p. 50. 7 Cf. O. DRIMBA, op. cit. p. 178. 8 Cf. Religiile lumii, (trad. de), B. FILIP, Ed. Aquila, Bucureşti, 2008, p.116.9 Cf. Ibidem.

îndeplinea, în mod strict, toate activităţile sale legate de cult. Dar nu numai atât. Nu

exista muncă a sa cotidiană care să nu fie influenţată de practicile rituale. În domeniul

socio-politic, cultul contribuia la menţinerea structurii ierarhice care guverna

societatea”10.

Aztecii credeau că tot ceea ce există, inclusiv zeii, a fost creat de două fiinţe

primordiale. Acestea erau Ometecuhtli, „Stăpânul dualităţii”, şi Omeciuatl, „Stăpâna

dualităţii”. Cei doi au dat naştere tuturor zeilor şi întregii omeniri11.

Concepţia privind cosmosul în această cultură este egocentrică. Ei considerau

Tenochtitlanul centru lumii şi al cerului. Lumea este o masă de pământ pătrată

înconjurată de apă iar cerul este împărţit în 13 niveluri, în care locuiesc diverşi zei. În

acelaşi fel, sub pământ există niveluri, iar cel situat la cea mai mare adâncime îi

adăposteşte pe morţi. Acest cosmos atât de ordonat nu contrazice credinţa foarte

înrădăcinată în rândul aztecilor potrivit căreia Universul este în mişcare. Instabilitatea

este o constantă în concepţia lor mitică. Zeii se iubesc, se reproduc şi se omoară între ei,

provocând astfel schimbări enorme în realitate. De aceea, pentru a putea controla sau a

provoca aceste schimbări, aztecii credeau cu convingere în război şi în sacrificiile rituale

care făceau posibilă o viaţă nouă, recolte bogate şi progres12.

În ceea ce priveşte riturile practicate, acestea erau în număr mare, fiecare aplicabil

unei anumite situaţii. Erau rituri legate de calendarul divinatoriu format din 260 de zile.

Astfel, de exemplu, nobilii, în ziua naui ollin aduceau omagiu soarelui tămâind şi

sacrificând păsări în faţa statuii zeului. Apoi erau rituri legate de anul solar, împărţit în 18

luni, fiecare de câte 20 de zile, la care se adăugau cinci zile „goale” considerate foarte

nefaste, în timpul cărora se abţineau pe cât posibil de la orice activitate. Fiecare dintre

aceste 18 luni era consacrată unei divinităţi sau unui grup de divinităţi13.

Riturile care însoţeau aceste sărbători aveau o complexitate extraordinară,

minuţios aranjate şi pregătite în cele mai mici detalii. Câteodată trebuiau „să-şi facă

merite” în ochii zeilor, care era principalul obiectiv al dansurilor care continuau adesea

pentru o parte a nopţii la lumina torţelor şi la care participa însuşi împăratul. Altă dată se

străduiau să obţină favoarea unui zeu prin ofrande: tămâieri, flori, animale şi victime

10 Idem, p. 117.11 Cf. G. BANKES, op. cit., p. 54. 12 Cf. Religiile lumii, (trad. de), B. FILIP, Ed. Aquila, Bucureşti, 2008, pp. 116-117.13 Cf. J. SOUSTELLE, Le religioni del Messico, în Storia delle religioni, (diretta da), M. BRILLANT, R.AIGRAIN, (traduzione, rivisione e adattamento da), N. BUSSI, P. ROSSANO, Edizioni Paoline, Alba, 1960, p. 244.

umane. Sau se reconstruia o dramă mitică în care femei şi bărbaţi travestiţi şi mascaţi

reprezentau zeii, pentru a fi la sfârşit sacrificaţi14.

Probabil aspectul cel mai crud al religiei aztecilor era sacrificiul uman. Victimele

erau, de obicei, sclavi sau războinici duşmani capturaţi (în ultima perioadă soldaţi

spanioli). O victorie militară, o sărbătoare, o încoronare, o înmormântare, un ospăţ, totul

era un pretext bun, o ocazie, ba chiar şi o obligaţie de a aduce sacrificii umane. Dar

deosebirea dintre azteci şi celelalte popoare care practicau acest ritual nu era numai de

ordinul cantitativ al celor sacrificaţi15 ci şi de sensul pe care aztecii îl dădeau acestui act

sângeros de cult. Aztecii nu făceau sacrificiile în nici un caz din sadism, ci din

convingerea unei necesităţi supreme, absolute, dintr-o profundă credinţă religioasă prin

care se încerca îmbunarea sau răsplătire zeilor16.

Forma actului sacrificial era concepută în funcţie de ocazia, de sărbătoarea sau de

natura divinităţii căreia sacrificiul îi era închinat. Astfel, victima dedicată zeului focului

era arsă pe rug; cea închinată zeului ploii era înecată; cea închinată zeului vânătorii era

străpunsă cu săgeţi ş.a.m.d. După care, în forma cea mai comună, victimei i se scotea

inima cu ajutorul unui cuţit şi se depunea pe altar în vasul sacrificial17.

Numeroase ceremonii se terminau cu moartea unor voluntari, care considerau

sacrificiul uman ca un destin onorabil adesea căutat: războinicul, murind pe piatra

templului, devenea un semizeu, un nemuritor. În unele cazuri, sacrificiul se termina într-o

comuniune în care se mânca din carnea celui oferit zeilor18.

Panteonul aztec cuprinde o listă de peste 60 de zei. Aceştia erau reprezentări

antropomorfe. Cu toate că sunt într-un număr mare, unii zei aveau o pondere mai mare: în

domeniul creaţiei cosmice, zeitatea principală era androginul Ometecuhtli, creator al

Universului. După el, sunt importanţi fii lui, Tezcatilpoca, foarte invocat de şamani, şi

Xiuhtecuhtli, zeul focului. În ceea ce priveşte războiul se remarcă Tomatiuh, divinitatea

solară şi Mictlantecuhtli, zeul morţii, dar mai ales Huitzilopochtli. Acestui protector al

aztecilor îi erau închinate cele mai multe sacrificii umane19.

Se credea că războinicii azteci care erau sacrificaţi sau cei care mureau în luptă

însoţeau Soarele pe cer timp de patru ani. Apoi, ei urmau să se reîncarneze sub formă de

14 Cf. Ibidem. 15 Toţi cronicarii spanioli ai epocii conchistadorilor dau ca minimum cifra de 20.000 de persoane sacrificate anual.16 Cf. O. DRIMBA, op. cit. p. 183.17 Cf. Idem., p. 185.18 Cf. J. SOUSTELLE, op. cit., pp. 244-245.19 Cf. Religiile lumii, (trad. de), B. FILIP, Ed. Aquila, Bucureşti, 2008, p. 117.

pasări colibri. Ţăranii care mureau se duceau la Tealocan, un paradis tropical luxuriant.

Cei care nu ajungeau în nici unul dintre aceste locuri, mergeau la Mictlan, un infern rece

şi întunecat20.

Fiecare zeu avea o anumită relaţie tutelară cu anumite grupuri sociale dar legătura

dintre divinitate şi popor era asigurată de şamani, numiţi în limba nahuatl teomama. Nu

trebuie confundaţi însă cu sacerdoţii (teopixqui). Funcţiile lor caracteristice erau distincte.

Sacerdoţii, care aveau o mare putere politică, trăiau retraşi într-un fel de mănăstiri,

practicând abstinenţa sexuală, şi veneau în mijlocul comunităţii doar în timpul ofrandelor

şi sacrificiilor. Şamanii aveau un contact mai direct cu populaţia. Erau consideraţi

oameni-zei şi puterea lor magică era limitată: aveau acces la zei doar prin intermediul

viziunilor şi transmiteau poporului poruncile acestora21.

Religia incaşilor

Incaşii au ajuns pe platoul peruvian prin jurul anului 1200 e.n. Faţă de elementele

culturale ale localnicilor n-au adus nimic nou în afară de spiritul lor războinic şi de o

excepţională capacitate de organizare în toate domeniile. Într-un timp scurt au cucerit pe

o rază de 3000 de kilometri aproximativ 500 de triburi, integrându-le într-un sistem de

organizare extrem de precis şi de rigid. Suveranul purta numele de Inca, de unde numele

de „popor al lui Inca”22.

Sistemul de credinţe al incaşilor ne este cunoscut prin intermediul tradiţiilor

culese de cronicarii hispanici sau indigeni în anii imediat următori descoperirii Americii.

Incaşii se considerau fii ai Soarelui şi, prin urmare, de sorginte divină. Vastul

imperiu care s-a menţinut doar un secol (1438-1532) era numit Tauantisuyu, care

înseamnă „ţara celor patru zone”. În jurul capitalei imperiale, Cuzco, se structurau aceste

arii care au adoptat sistemul arhipelagului vertical, cel prin care statul imperialist controla

şi distribuia bogăţiile23.

„Pe teritoriul lor, pe lângă religia de stat, incaşii permiteau şi existenţa a

numeroase altare ale religiilor locale. Unele dintre acestea erau foarte vechi iar câteva,

precum oracolul de la Pachacamac, erau renumite datorită previziunilor făcute acolo24.

20 Cf. G. BANKES, op. cit., p. 53.21 Cf. Religiile lumii, (trad. de), B. FILIP., Ed. Aquila, Bucureşti, 2008, p. 117.22 Cf. O. DRIMBA, op. cit. p. 213.23 Cf. Religiile lumii, (trad. de), B. FILIP, Ed. Aquila, Bucureşti, 2008, p. 124.24 G. BANKES, op. cit., p. 56.

Credinţele religioase pătrundeau în toate planurile vieţii incaşilor, care erau

consideraţi printre popoarele cele mai religioase din lume. Cultul Soarelui ocupa un loc

deosebit, ca religie oficială de stat. El era considerat a fi un zeu masculin, Inti, care păzea

şi creştea recoltele.

Pe lângă religia oficială erau numeroase credinţe populare care erau de o fantezie

mai bogată. Miturile cosmogonice vorbesc despre creatorul suprem, care ieşind din

marele lac Titicaca, s-a dus la Tiahuanco unde a creat Soarele, Luna şi stelele; după care

a făcut, din piatră şi din lut, pe primii oameni. Acest zeu purta numele Viracocha şi era

reprezentat ca un om dar cu cap de jaguar (animal care pentru incaşi era simbolul puterii).

Alte divinităţi dintre cele mai adorate erau zeiţa pământului şi a fertilităţii, Pachamama,

cea care dă suflet munţilor şi râurilor, animalelor şi plantelor; zeul ploilor şi al furtunilor,

Illpa. În regiunile de coastă divinitatea principală era Luna, considerată ca având o putere

superioară Soarelui, întrucât putea fi văzută pe cer şi în timpul zilei, şi putea produce

eclipsa de soare. Cum concepţiile lor religioase erau fondate pe o concepţie animistă

despre natură, incaşii adorau şi fulgerul, şi tunetul, şi curcubeul, şi corpurile cereşti,

considerate a fi lăcaşuri ale spiritelor25.

Printre altele, pietatea poporului se materializa şi în venerarea unui număr

considerabil de fetişuri numite haucas: erau obiecte care dintr-un motiv oarecare erau

considerate sacre; acest caracter provenea, în cazul obiectului, din faptul că fusese în

contact cu o divinitate sau pentru că avusese vreo legătură cu strămoşii sau cu cadavrele

lor mumificate26.

Divinităţii oficiale îi era dedicat frumosul „Templu al Soarelui” din Cuzco – cea

mai frumoasă creaţie a arhitecturii incaşe – numit Coricancha. Descrierile cronicarilor

contemporani îl prezintă ca pe un monument de o grandoare unică. Templul, cu un

perimetru de 400 m şi o singură intrare, avea un sanctuar imens cu o mulţime de idoli, de

vase şi de alte obiecte, toate din aur. Pe altar se aflau trei imagini, tot din acelaşi metal

preţios. Alături de altar erau mumiile suveranilor decedaţi şezând pe scaune din aur. În

partea de sud a templului se afla fabuloasa „Grădină de aur”, în care totul era confecţionat

din aur – iarba, florile, arbuştii, animalele, păsările, reptilele şi figurile a doi păstori în

mărime naturală, – totul având sensul de ofrandă adusă zeului Soare27.

25 Cf. O. DRIMBA, op. cit. pp. 234-235.26 Cf. Religiile lumii, (trad. de), B. FILIP., Ed. Aquila, Bucureşti, 2008, p. 126.27 Cf. O. DRIMBA, op. cit. p. 235.

Spre deosebire de multe alte populaţii din America Centrală, incaşii, precum şi

urmaşii lor aveau un cult al strămoşilor foarte răspândit. Alături de cel decedat se puneau

ofrande însemnate, incluzând hrană şi băutură. Mumiile împăraţilor incaşi erau

conservate în palatele lor, fiind scoase afară cu ocazia unor sărbători28.

Pe lângă cultul zilnic în temple, sacerdoţilor incaşi le reveneau multiple îndatoriri

în sărbătorile religioase ale anului. La aceste mari solemnităţi, care se desfăşurau în mod

similar chiar dacă era vorba de încoronarea unui nou suveran, de vreme de război sau de

crize, poporul participa în număr foarte mare. Se aduceau în marea piaţă statuile zeilor

pentru ca ceremonia să fie urmată de mulţimea credincioşilor şi pentru a se realiza un

contact direct dintre popor, suveran şi cler. Elementele predominante în aceste mari

sărbători erau dansurile şi cântecele, rugăciunile publice ale sacerdoţilor şi ofranda

diverselor obiecte şi animale29.

Cea mai importantă sărbătoare a incaşilor era sărbătoarea Soarelui, celebrată în

luna iunie. Din toate provinciile imperiului ajungeau la Cuzco funcţionari şi capi locali,

încărcaţi cu daruri şi îmbrăcaţi în cele mai bune veşminte. Străzile, care de obicei erau

destul de interesante, pentru că locuitorii purtau un costum identic, oferea cu această

ocazie cel mai variat spectacol coloristic. Pe 22 iunie, aproape de sfârşitul nopţii, lumea

se aduna în marea piaţă din Cuzco, într-o ordine riguroasă, fiecare cap având un loc

determinat. În tot acest timp domnea o linişte totală. Când soarele începea să răsară,

împăratul se ridica singur în picioare, cu o cupă de aur în mână, plină cu chicha, o

băutură sacră preparată de fecioare. Cu un gest maiestuos, ridica mâna dreaptă şi oferea

să bea astrului care se năştea. Ceremoniile ulterioare se desfăşurau la Templul Soarelui.

Sacerdoţii adunau la intrarea în templu darurile aduse de capi. Apoi era sacrificată o lamă

neagră şi examinarea inimii ei anunţa noroc sau ghinion în viitor. După aceea avea loc

sacrificarea unui număr mare de lame, cu a căror carne, friptă la foc, se înfruptau toţi.

Mai era sărbătoarea Lunară, numită Situa, celebrată pe 22 septembrie. Menţionăm

şi sărbătoarea celebrată pe 7 februarie cu faimosul dans al şarpelui. Reptila era constituită

dintr-un cordon de lână multicoloră pe care bărbaţi şi femei îl ondulau în marea piaţă în

prezenţa poporului, a sacerdoţilor, a imaginilor zeilor şi a mumiilor, într-un ritm de dans

sacru30.

28 G. BANKES, op. cit., p. 56.29 Cf. J. GAREIS, Religioni delle culture superiori andine, (traduzione da), M. TOSTI CROCE, în Storia delle religioni: Americhe – Africa – Oceania, (a cura di), G. FILORAMO, Ed. La biblioteca di republica, Roma, 2005, p. 207.30 Cf. L. BAUDIN, op. cit., pp. 307-310.

Problema cea mai dificilă care cere un răspuns, este dacă în timpul acestor

celebrări religioase se făceau şi sacrificii umane. În mod sigur nu erau practicate în mod

sistematic ca în Mexic. O ipoteză probabilă este că s-ar fi produs evoluţia normală a

substituirii în mod gradual lamele de pe altar cu indivizi umani. Astfel, s-au găsit la

Pachacamac rămăşiţe ale fecioarelor Soarelui a căror moarte a fost violentă. Însă nu se

poate vorbi de o moarte cauzată de infidelitatea faţă de voturi deoarece au fost

înmormântate cu obiectele familiare ca în cazul persoanelor onorabile decedate. De altfel,

majoritatea cronicarilor fac referire la aceste sacrificii, însă trebuie să admitem că această

practică era o excepţie31. Tocmai pentru că erau excepţii, sacrificiile umane erau socotite

cele mai importante dintre sacrificii şi se făceau numai cu ocaziile cele mai solemne, sau

cele mai grave: încoronarea unui împărat, epidemii, foamete sau război.

Corpul sacerdotal era foarte numeros şi împărţit în diferite categorii. Funcţia de

Mare Preot era deţinută de o rudă apropiată a împăratului. Marele Preot nu se putea

căsători, poseda domenii imense, dar veniturile le cheltuia aproape în întregime pentru a

ajuta săracii, văduvele şi orfanii. O categorie semiclericală importantă o constituiau

„Fecioarele Soarelui”. Ele trăiau în anumite mănăstiri, se îngrijeau de temple, ajutau la

oficierea ritualurilor şi preparau băutura sacră care se folosea în timpul acestora. În ocazii

mai deosebite unele erau sacrificate zeului Soare. Mai erau vrăjitori, vindecători şi

ghicitori care îşi desfăşurau activitatea numai în temple, observând zborul păsărilor,

măruntaiele animalelor sacrificate, flăcările focului ritual, etc32.

O instituţie interesantă şi originală a incaşilor era instituţia confesiunii.

Mărturisirea era făcută în faţa unor sacerdoţi-confesori speciali iar păcatele deosebit de

grave trebuiau mărturisite numai Marelui Preot. Fiecare sat avea un confesor căci se

credea că păcatele unui individ puteau avea urmări grave pentru întreaga colectivitate din

care făcea parte. Confesiunea era secretă iar la sfârşit, confesorul îi dădea sfaturi morale

şi penitente iar păcătosul făcea o baie purificatoare, după care era „mântuit”.

Incaşii credeau că după moarte oamenii cinstiţi plecau să locuiască în „lumea

superioară” (numită Juanq Pacha), care era locul unde stăteau zeii. Păcătoşii se duceau în

„lumea inferioară” (Uku Pacha), unde trăiau în frig şi nu aveau de mâncare decât pietre33.

31 Cf. Idem, p. 310.32 Cf. O. DRIMBA, op. cit. pp. 235-236.33 G. BANKES, op. cit., p. 56.

Religia mayaşilor

Se crede că locul origine al poporului Maya ar fi podişul Guatemalei, unde,

dovezile furnizate de arheologia preistorică urcă cel puţin până la începutul mileniului al

II-lea î.e.n. Primele date consemnate de cronologia certă sunt din secolul IV e.n., care îi

localizează pe mayaşi în Guatemala, şi în zonele vecine din Mexic şi Belize, când

civilizaţia Maya atinsese deja un nivel remarcabil. Infiltraţiile triburilor mexicane

începând din secolul IX sau X e.n. au alterat fizionomia originală a acestei civilizaţii34.

Societatea mayaşă, asemenea celei aztece sau incaşe, era foarte ierarhizată.

Liderul suprem avea prerogative de conducător, de mare sacerdot, şi de comandant

suprem al armatei. Sub autoritatea sa şi până la sclavi mai existau cinci caste35.

Se presupune că până în secolul IV e.n. religia mayaşilor se rezuma la un simplu

cult al forţelor naturii personificate, şi că riturile religioase le oficia capul familiei. Odată

cu constituirea unei caste sacerdotale, ierarhizate şi specializate în câmpul astronomiei, al

calendarului, al aritmeticii şi al scrierii hieroglifice, religia a luat o formă mult mai

complexă şi mai elaborată36.

„Religia mayaşă a fost – şi încă mai este – o înţelegere între oameni şi zeii lor.

Aceştia din urmă îi ajutau la muncă şi furnizau hrană. În schimb, zeii aşteptau să fie

răsplătiţi, de obicei în avans. Rugăciunea avea ca scop beneficii materiale, de exemplu

ploile care să facă recoltele să crească”37.

Potrivit credinţelor populare, înaintea lumii actuale au mai existat numeroase alte

lumi, distruse de succesive diluvii. Creatorul lumii, zeul Hunab, i-a creat pe primii

oameni din porumb. Lumea era închipuită ca fiind constituită din 13 ceruri suprapuse,

fiecare cer fiind dominat de un zeu. Cel mai de jos strat cosmic este pământul. Sub

pământ există de asemenea 9 lumi stăpânite de 9 zei, în ultima stăpânind zeul morţii,

Mitual. Divinitatea supremă a mayaşilor era Itzamna, zeul cerului, al zilei şi al nopţii,

inventatorul scrierii, apărătorul oamenilor contra bolilor şi a calamităţilor. Urmau o

mulţime de alţi zei, al ploii, al porumbului, al vântului, al războiului, al stelei polare, etc.

Ixchel era zeiţa gravidităţii, a inundaţiilor şi a ţesătoriei, iar Ixtab, divinitatea protectoare

a sinucigaşilor prin spânzurare38.

34 Cf. O. DRIMBA, op. cit. p. 244.35 Cf. Religiile lumii, (trad. de), B. FILIP., Ed. Aquila, Bucureşti, 2008, pp. 120-121. 36 Cf. O. DRIMBA, op. cit. pp. 252-253.37 G. BANKES, op. cit., p. 51.38 Cf. O. DRIMBA, op. cit. p. 253.

Religia Maya avea un pronunţat caracter dualist. Viaţa lumii şi soarta omului sunt

decise de rezultatul unei continue lupte între bine şi rău; drept care panteonul însuşi era

împărţit în zei binefăcători şi zei ai distrugerii. Mayaşii credeau în nemurirea sufletului şi

în existenţa unei eterne „lumi de dincolo”. Această lume avea un loc de pace şi de

desfătări (rezervat sacerdoţilor, războinicilor căzuţi în luptă, femeilor decedate în timpul

naşterii, oamenilor sacrificaţi şi sinucigaşilor prin spânzurare) şi un loc de suferinţe

(pentru răufăcători, care rămâneau pe veci să fie chinuiţi de diavol)39.

„Un loc deosebit de important în viaţa religioasă îl deţineau ceremoniile – care se

desfăşurau toate după aceeaşi schemă. Ceremonia era precedată de o perioadă de post şi

abstinenţă, simbolizând purificarea spirituală; urma alegerea de către preoţii-ghicitori a

zilei favorabile pentru îndeplinirea respectivului rit; apoi ritualul de alungare a spiritelor

rele din jurul celor ce luau parte la ceremonie; apoi tămâierea idolilor, rugăciuni şi, la

sfârşit, ofrande sau sacrificii de fiinţe vii”40.

Sacrificiile, sub diverse forme, jucau un rol important în cadrul religiei mayaşe.

Sacrificiile umane destinate să garanteze sănătatea unui popor a cărui viaţă se afla la mila

forţelor antagonice care făceau existenţa nesigură, necesitau un mare număr de victime,

în special prizonieri de război, dar nu se poate neglija nici sacrificarea femeilor şi a

copiilor41. Colorată în albastru (culoarea sacrificiului) şi purificată prin post şi abstinenţă,

victima era condusă în locul destinat ceremoniei. La sfârşitul unui ritual simbolic ea era

ucisă prin scoaterea inimii cu ajutorul unui cuţit. Cu sângele, apoi, se stropeau din belşug

imaginile zeilor42.

Ritualurile sângeroase, pe lângă sacrificiile umane şi de animale, mai consistau şi

în mortificări voluntare prin care practicanţii îşi sfâşiau urechile, obrajii, limba şi alte

părţi ale corpului pentru a scoate sânge43. Astfel, suveranii şi clasele superioare îşi

sacrificau sângele de origine regală zeilor, impresionând sau identificându-se astfel cu

forţele suverane către care se adresau44.

Clerul, pentru a putea îndeplini toate riturile la care trebuia să participe în temple

şi în casele private, trebuia să fie foarte numeros. Pe lângă ceremonii, le revenea

39 Cf. O. DRIMBA, op. cit. p. 254.40 Ibidem.41 De exemplu, la Chichen Itza, când situaţia cotidiană dificilă – epidemie, foamete, secetă – cerea, erau aruncaţi copii într-un puţ sacru, cu mâinile şi picioarele legate, împreună cu unele ofrande.42 Cf. C. CAVATRUNCI, Guida alle civilta: I Maya, Ed. Canal, Venezia, 1998, p. 69.43 Cf. R. AIGRAIN, Le religioni del Messico, în Storia delle religioni, (diretta da), M. BRILLANT, R.AIGRAIN, (traduzione, rivisione e adattamento da), N. BUSSI, P. ROSSANO, Edizioni Paoline, Alba, 1960, p. 280.44 Cf. C. CAVATRUNCI, op. cit., p. 70.

îndatorirea de a păstra şi de a interpreta cărţile sacre şi de a practica divinaţia. Sacerdoţii,

numiţi ahkin, aveau o ierarhie proprie bine determinată. Marele preot îşi primea funcţia în

mod ereditar. În continuare erau cei numiţi chilan, care dădeau răspunsurile în numele

zeilor şi interpretau viitorul călăuziţi de cărţile sacre. Dintre sacerdoţii de rang înalt îi

amintim şi pe cei numiţi nacon, care erau însărcinaţi să scoată inima victimelor în timpul

sacrificiilor. Un important rol în timpul acestor sacrificii era rezervat pentru patru bătrâni,

aleşi pentru a imobiliza membrele victimei, care, în timpul actului ocupau cele patru

puncte cardinale. Sacerdoţii mai erau însărcinaţi să-i înveţe pe tineri ştiinţele, mai ales pe

aceia care păreau dispuşi să devină sacerdoţi la rândul lor45.

Religia mayaşilor a trecut printr-o serie de crize, ale căror cauze nu le cunoaştem.

Activitatea rituală a scăzut în unele perioade, ceea ce se traduce prin diminuarea

activităţii de construire a templelor. Cu toate acestea, fiecărei crize îi urma, de regulă, o

epocă de splendoare, care sugerează o relaţie instabilă şi compulsivă a mayaşilor cu

riturile şi divinităţile lor. Începând din secolul al IX-lea e.n. criza pare mai profundă şi

multe temple încep să fie abandonate. Declinul economic şi invazia toltecilor ar putea să

aibă o legătură cu acest dezastru cultural care a făcut ca, atunci când spaniolii au sosit în

zonele maya, cea mai mare parte a edificiilor şi oraşelor lor să fie năpădite de vegetaţie şi

înghiţite de pădurea tropicală46.

Concluzie

În această lucrare am încercat să prezint în linii mari religia marilor civilizaţii

precolumbiene. Este clar că nu am putut atinge decât punctele centrale ale credinţelor lor.

Există, pe lângă acestea, în bogatele izvoare indigene, tradiţii şi legende

numeroase despre rituri şi idei religioase care datează de acum cel puţin 2000 de ani de

civilizaţie47.

Cu toate eforturile conchistadorilor spanioli de a distruge cultura indigenilor de la

rădăcini, urme ale credinţelor precolumbiene, combinate cu credinţa creştină impusă de

cuceritori, au rezistat până astăzi. Faptul că multe ţări moştenitoare ale imperiului maya şi

ale celui aztec şi incaş au un procentaj ridicat de populaţie indigenă şi rurală (Guatemala,

45 Cf. R. AIGRAIN, op. cit., p. 283.46 Cf. Religiile lumii, (trad. de), B. FILIP., Ed. Aquila, Bucureşti, 2008, p. 121.47 Cf. M. LEON-PORTILLA, Le religioni delle alte culture americane in età pre-columbiana, în Storia delle religioni, (diretta da), G. CASTELLANI, Editrice Torinese, Torino, 1970, p. 595.

Bolivia, zona Mexicului şi Peru-ului, etc.) a permis supravieţuirea trăsăturilor distinctive

ale acestor religii.

Bibliografie

CAVATRUNCI C., Guida alle civilta: I Maya, Ed. Canal, Venezia, 1998.

DRIMBA O., Istoria culturii şi civilizaţiei II, Ed. Saeculum, Bucureşti, 2000.

Religiile lumii, (trad. de), FILIP B., Ed. Aquila, Bucureşti, 2008.

Religiile lumii, (coord. de), PARTRIDGE G., (trad. de), CATRINESCU E. G., MIHĂILESCU

C., EROS M., Ed. Mladinska, Bucureşti, 2009.

Storia delle religioni: Americhe – Africa – Oceania, (a cura di), FILORAMO G., Ed. La

biblioteca di republica, Roma, 2005.

Storia delle religioni, (diretta da), BRILLANT M., AIGRAIN R., (traduzione, rivisione e

adattamento da), BUSSI N., ROSSANO P., Edizioni Paoline, Alba, 1960.

Storia delle religioni, (diretta da), CASTELLANI G., Editrice Torinese, Torino, 1970.

Powered by http://www.referat.ro/cel mai tare site cu referate