Religia si psihologia prietenie sau dusmanie ?

Religia, o convingere de mii de veacuri ce astazi are multi adepti, iar psihologia, o ideologie ce este recunoscuta de atat de putin timp in comparatie cu religia. Dar ce au cele doua in comun si ce au diferit, pot traii ele impreuna sau doar separat, exista intre ele o relatie de prietenie sau de dusmanie ? Poate ca raspunsul zace in antichitate, poate ca este chiar la bazele radacinii noastre. Geto-dacii au avut cea mai fascinanta religie. Deoarece era un popor indo-european, geto-dacii au avut o religie politeista. Cel mai frecventat zeu a fost Zalmoxis « zeul carpatic al nemuririi ». Unii spun ca este o divinitate chtoniana, altii ca este uraniana. Ideea existenţei unui monoteism la geto-daci se fundamentează pe afirmaţia lui Herodot după care “nu există alt zeu în afară de al lor” şi pe convingerea lui Vasile Pârvan despre Zalmoxis ca un “zeu unic” al geto-dacilor şi ca “zeu suprem”. Desigur, nu poate fi acceptată nici teoria despre dualismul religiei geto-dace, susţinută, printre alţii şi de A.D. Xenopol, care, pornind de la faptul că Herodot a amintit numai două divinităţi ale geto-dacilor, Zalmoxis şi Gebeleizis. Mircea Eliade spune de geto-daci :“ceea ce pare sigur este că pentru geţi, ca şi pentru iniţiaţii Misterelor Eleusine sau pentru «orfici», post-existenţa preafericită începe după moarte: numai «sufletul», principiul spiritual, îl întâlneşte pe Zalmoxis” Potrivit scrierii lui Herodot « acest Zalmoxis, fiind om ca toti oamenii, ar fi trait in robie la Salmosca sclav al lui Pythagoras. Apoi castigandu-si libertatea, ar fi dobandit avutie multa si, dobandind avere, s-a intors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viata de saracie crunta si erau lipsiti de invatatura, Zalmoxis acesta care cunoscuse felul de viata ionian si moravuri mai alese decat cele din Tracia, ca unul ce traise printre eleni, si mai ales alaturi de omul cel mai intelept al Eladei, langa Pytagoras, a pus sa i se cladeasca o sala de primire, unde-i gazduia si-i ospata pe cetatenii de frunte ; in timpul ospetelor, ii invata ca nici el, nici oaspetii lui, si nici urmasii lor in veac nu vor muri, ci se vor muta numai intr-un loc unde, traind de-a pururea, vor avea parte de toate bunatatile. In timpul cati si ospata musafirii si le cuvanta astfel, pusese sa i se faca o locuinta sub pamant. Cand locuinta ii fu gata, se facu nevazut din mijlocul tracilor, coborand in adancurile incaperilor subterane, unde statu ascuns vreme de trei ani. Tracii fura cuprinsi de parere de rau dupa el si-l jelira ca pe un mort.

In al patrulea an se ivi insa iarasi in fata tracilor, si asa ii facu Zalmoxis sa creada in toate spusele lui. » Descoperirile arheologice si studiile recente au adus textului lui Herodot completari si rectificati. Ca Zalmoxis ar fi fost la origine intemeietorul unui cult initiatic si mistic, un personaj istoric real, un taumaturg si un reformator care, ulterior a fost divinizat, este o ipoteza acceptabila. Diodor din Sicilia il situeaza alaturi de ceilalti doi mari intemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra si Moise. Ca ar fi fost sclav al lui Pitagora este insa o legenda naiva, chiar si pentru Herodot, care era convins ca « acest Zalmoxis a trait cu mai multa vreme inaintea lui Pythagoras. » Aceasta religie a avut un caracter initiatic al retragerii temporare in ceea ce semnifica « cealalta lume ». Insa aceasta religie a avut si practici cuturale, banchete ritualice ale asociatiilor religioase secrete pe care le formau initiatii. Aceste practici de cult sunt atestate in lumea tracilor din sudul si nordul Dunarii.Mircea Eliade atrage atenţia asupra sensului noţiunii de athanatizein , care, în textul lui Herodot nu înseamnă “a se crede nemuritor”, ci “se face nemuritor”. Imortalizarea zalmoxiană se obţine prin intermediul unor iniţieri, ceea ce apropie în mod vădit viziunea geto-dacă de misterele greceşti şi elenistice. Herodot explica cultul lui Zalmoxis astfel : « Iata in ce fel se socot ei nemuritori : credinta lor este ca ei nu mor, ci ca cel care piere se duce la Zalmoxis. Tot in al cincilea an arunca sortie, si intotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sortul, il timit ca solie la Zalmoxis, incredintandu-i de fiecare data nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel : cativa dintre ei asezandu-se la rand, tin cu varful in sus trei sulite, iar altii, apucandu-l de maini si de picioare pe cel trimis la Zalmoxis, il leagana de cateva ori si apoi, facandu-i vant, il arunca in sus, peste varful sulitelor. Daca in cadere, omul moare strapuns, raman incredintati ca zeul le este binevoitor ; daca nu moare, atunci il invinuiesc pe sol, hulindu-l ca este om rau ; dupa ce arunca vina pe el, trimit pe altul. Tot ce au de cerut ii spun solului cat mai este in viata. Cand tuna si fulgera, tracii, despre care este vorba, trageau cu sagetile spre cer, si isi amenintau zeul, caci ei nu recunosteau vreun alt zeu afara de al lor. » Atat romanii cat si daco–getii aveau culturi asemanatoare , ambele popoare aveau o religie politeista , credeau in mai multi zei , la daci zeul cel mai frecvent mentionat era Zalmoxis , fiind urmat de zeul razboiului , zeita focului , zeita Bendis , zeita Lunii , care aveau corespondentul propriu si in religia romanilor . Cei mai cunoscuti zei ai romanilor au fost Jupiter ( zeul tata ) , Minerva ( zeita intelepciunii ) , Diana ( zeita lunii si a vanatorii ) , Marte ( zeul razboiului ) , Neptun ( zeul marilor ) si bineinteles Venus ( zeiţa iubirii ) . Vorbind despre traci, Herodot spune că “înmormântările celor cu stare se fac stfel: ţin mortul la vedere timp de trei zile şi, după ce jertfesc animale de tot soiul, benchetuiesc, jelindu-l mai întâi, apoi îl înmormântează arzându-l sau, în alt chip, îngropându-l în pământ” Din cercetările arheologice rezultă că în perioada veche a fierului, numită Hallstatt (1000-500 î.H.) a predominat înhumarea cadavrelor, iar în perioada nouă a fierului, Latene (sec V î.d.H- sec I î.d.H.) a predominat incinerarea. Tot arheologic se atestă şi obiceiul, ca după ospăţul funerar, să se spargă deasupra mormântului vasele folosite de defunct. Începând din sec.IV d.H. ritualul de înmormântare cunoaşte o schimbare, o diferenţă semnificativă : şefii militari şi politici sunt înhumaţi în morminte tumulare (cu

movilă), deosebit de bogate, abundând în elemente somptuoase, în timp ce populaţia de rând continuă să fie incinerată. In Dacia era adorat si un zeu al razboiului, caruia getii ii jertfeau prizonierii prinsi in razboi, « socotind ca zeul razboaielor trebuie impacat prin varsare de sangeomenesc ». Ca divinitati feminine, se pare ca daco-getii aveau o zeita a focului vetrei, a focului sacru. Mai certa pare a fi existenta la daci a zeitei Bendis, zeita Lunii, a padurilor, a farmecelor, a vrajilor, corespunzanddeci Artemidei grecilor si Dianei romanilor. O singura data numit de autorii antici, si anume Herodot, apare Gebeleizis, zeul furtunii si al fulgerului. Probabil ca de la inceput Gebeleizis fusese un zeu al cerului. De cultul lui era legat si ritualul tragerii cu arcul in nori in timpul furtunii pentru a speria puterile demonice. Pana la urma, printr-un proces de sincretism religios, Gebeleizis a ajuns sa fie confundat cu Zalmoxis, contopindu-li-se atributele. Psihologia, care studiaza omul, efectele aciunolor ce se rasfrang asupra constiintei sale poate ca a existat si in trecut insa su balte forme. Religia nu ar fi fost bine implementata in constiinta umana far aca acei initiatori ai religiei sa nu fi avut acel « har ». Si ce inseamna « harul », arta de a convinge alte persoane, manipularea oamenilor intr-o forma cat se poate de primitiva pentru a fi inteles mesajul de orice persoana, dar avand mii de intelesuri pentru a nu se putea demonstra ca nu poate fi adevarata. Cum altfel puteau sa introduca religia in viata oamenilor fara sa le cunosti « sufletul », care sunt reactile lor la aceste idei. Uitati-va in jurul vostru si veti vedea celalalte idei ce incearca sa le modeleze pe ale voastre intr-un anumit fel, un joc al mintii periculoase ce poate fi descifrat numai de cel ce ramane lucid.

Bibleografie :

1. Panaitescu P. Petre, “ Istoria Romanilor ”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1990

2. A. Van Gennep, “Formarea legendelor”, Editura Polirom, Iasi, 1997

3.Mihai Nistor,”Henoteismul geto-dac”,Editura Polirom, Iasi, 1999