Buletinul Clubului Român din

ChattanoogaNumărul 62 (șaizecișidoi) Decembrie 2016

1 decembrie - Ziua Națională

1

Proză scurtă: Frica de câini - de Radu GăvanPublicat în 18 iulie 2016 în CREAȚII LITERARE,   

Aveam vreo cinci ani când au sărit pe mine şi pe tata vreo cinci-şase maidanezi furioşi, cu spume la gură. Sunt nopţi în care încă le mai visez caninii mijiţi. Ochii galbeni şi caninii albi. Ca să fiu drept, de cele mai multe ori nu visez decât un ochi uriaş, gălbui, străbătut de vinişoare roşii. Îl văd de aproape, ca şi cum ar fi lipit de faţa mea. E ceva rău acolo, dincolo de înţelegerea unui copil. În vis nu aud niciodată mârâielile, însă ştiu că sunt acolo, ştiu că sunt mai mulţi, dar eu îl văd doar pe el. Şi înainte de asta mă temeam de câini, aşa spune mama, ori de câte ori mergeam cu ea pe stradă şi vedeam o curte în care s-ar fi putut afla un câine, o lăsam să meargă în faţa mea, să o latre pe ea mai întâi. Mama zâmbea şi mă lăsa un pic în urmă şi uneori câinii o lătrau, de cele mai multe ori însă lătrau când treceam eu. Aşa spunea mama şi râdea, dar eu nu mai ţin minte.*Aveam zece ani când ne-am mutat de la curte la bloc. A fost un şoc pentru mine, mai ales că nu înţelegeam de ce se întâmplă asta. Îmi amintesc bine acea perioadă, cea mai neagră a copilăriei mele. La puţin timp de când ne înghesuisem toţi trei într-un apartament din care lipsea aerul, oricât am fi lăsat geamurile deschise, tata a plecat de acasă (deşi eu nu am recunoscut niciodată apartamentul acela ca fiind “acasă”) şi iar nu am ştiut de ce, şi atunci când mama mi-a zis că tata nu se mai întoarce, zâmbind într-un fel în care nu o mai văzusem până atunci, ei bine, în acel moment ceva s-a întâmplat – mi-e greu să descriu senzaţia, cu toate că mi-a rămas clar întipărită în memorie – era ca şi cum s-ar fi rupt ceva în mintea mea, ca o fractură, ştiu că mă uitam la zâmbetul ei şi mă gândeam că arăta ca şi cum i-ar fi fost desenat pe faţă, un zâmbet straniu, apoi am auzit un zumzet şi la început am crezut că e de undeva din jur, după care mi-am dat seama că se auzea din capul meu. Mama zâmbea şi vorbea în continuare, dar eu nu o mai

2

auzeam, îi vedeam doar buzele mişcându-se în timp ce colţurile gurii îi rămăseseră arcuite în sus, ca şi când i-ar fi fost prinse cumva de obraji, mă uitam la ea şi murmurul creştea până când am auzit un soi de pocnet în cap şi totul s-a făcut negru. Când mi-am revenit, zumzetul dispăruse şi totul părea ca înainte, dar nu era. Eu nu mai eram ca înainte. Am închis ochii şi l-am văzut pe tata, înalt şi slab, cu un trenci ponosit pe el, l-am revăzut în mijlocul haitei de maidanezi, drept ca o statuie, blestemând şi strigând, ba nu, urlând, şi m-am văzut pe mine, mic, lipit de el, fiindu-mi groaznic de teamă, dar ştiind în acelaşi timp că nimic nu mă poate atinge, nici colţii câinilor, nimic, câtă vreme eram lipit de el. Apoi am deschis ochii.*Trecuseră cinci ani de când locuiam la bloc şi între timp uitasem cum era la curte, mă obişnuisem, de fapt. Eu mă obişnuisem, mama nu. Tot timpul îşi aducea aminte de viaţa de dinainte şi îmi povestea seara, la cină. Împlinisem deja cincisprezece ani, o vârstă a nerăbdării, şi poveştile mamei mă plictiseau şi îmi doream să termine mai repede ca să pot ieşi afară. Cu toate acestea rămâneam nemişcat şi o priveam cu ochii mari, prefăcându-mă că o ascult. În ultima vreme, însă, amintirile ei mă iritau din ce în ce mai mult şi mă abţineam cu greu să nu o reped . Ştiam că furia mea ar întrista-o. Şi totuşi…Uneori, după ce maică-mea termina de povestit, ieşeam şi pierdeam vremea în faţa blocului cu câţiva băieţi din vecini, marea majoritate mai mari decât mine. Fumau şi beau bere, uneori mai trăgeam şi eu un fum şi beam câteva guri de bere, niciodată o ţigară sau o sticlă întreagă. Băieţii spuneau tot felul de poveşti, mai toate cu femei, câteodată cu bătăi şi combinaţii. Eu nu aveam ce povesti, îmi venea uneori să le spun cum era la curte, cum îşi amintea maică-mea că era, de fapt, dar îmi ţineam gura şi mă mulţumeam să-i ascult şi să râd cu ei. Şeful grupului era Robert, un tip blond de vreo douăzeci de ani, despre care ceilalţi spuneau că fusese la închisoare. De obicei nu intervenea în discuţii, dar când o făcea nu-l întrerupea nimeni. Avea o voce ciudată, ca şi când ar fi scos cuvintele din coşul pieptului şi vorbea fără să se grăbească, oprindu-se din când în când, alegându-şi ideile cu grijă. Cu toate acestea nimeni nu spunea nimic atunci când făcea pauze. Tăceau şi îl aşteptau să termine ce avea de spus. Cred că asta însemna că îl respectau. Sau poate că le era frică de el. Sau şi una şi alta, nu ştiu. La început, când abia ne mutasem, am ieşit într-o zi să iau pâine şi când m-am întors erau trei băieţi în faţa blocului. Blondul stătea în fund pe scări, fumând, ceilalţi doi în picioare, cu sticle de bere în mâini. Am vrut să mă strecor pe lângă ei şi atunci m-au oprit şi m-au întrebat cine sunt şi cum mă cheamă. M-am cam speriat şi m-am bâlbâit, ei au râs a batjocură, apoi blondul, care tăcuse până

3

atunci, le-a zis să mă lase şi m-au lăsat. Încetul cu încetul am început să-i cunosc şi m-au acceptat, mă rog, într-o oarecare măsură. Robert locuia în ghetouri, aşa le ziceam blocurilor de peste drum. Nu te duce acolo, îmi spunea mama, şi eu încuviinţam, cu toate că eram curios ce se întâmplă în spatele clădirilor distruse. Lângă ultimul bloc din ghetouri se găsea groapa de gunoi, un teren viran, de fapt, năpădit de o mare de gunoaie. Nimeni nu venea vreodată să le strângă.*În acea zi mă întorsesem de la şcoală în jurul prânzului, ca de obicei, şi, după ce mâncasem ceva din frigider, ieşisem afară. Mama era la muncă şi n-aveam chef să stau singur în casă. În faţa blocului se găseau blondul şi un prieten de-al lui, Bobi, aşa îi ziceam, un tip tuciuriu, slăbănog şi rău. Îmi era cam frică de el şi cred că simţea asta, dar nu zicea nimic, poate că se mulţumea cu ideea că îmi inspira teamă, habar n-am. În afară de ei nu mai era nimeni pe stradă. I-am salutat şi m-am aşezat un pic mai încolo. Blondul vorbea încet şi rar, ca întotdeauna, şi Bobi dădea din cap din când în când. Nu prea reuşeam să înţeleg ce spunea, dar nu conta. Voiam doar să am pe cineva în preajmă. După o vreme a apărut, ca din pământ, un puşti cu o minge. Alerga de colo colo, făcând fente de unul singur. La început, tovarăşii mei nu l-au băgat în seamă, apoi, dintr-o dată, mingea a zburat prin faţa mea şi l-a izbit pe blond în obraz. S-a făcut linişte o clipă, după care Bobi s-a uitat la copil şi a înjurat. Vino încoa! a zis, dar puştiul nu s-a clintit. L-am privit cu atenţie. Era slab, groaznic de slab, cu oasele aproape străpungându-i pielea feţei, cu ochii adânciţi în orbite. Pe obraz avea o zgârietură urâtă. Stătea în mijlocul drumului şi se uita la Bobi, care îl înjura în continuare. Îi era frică, dacă mă întrebi pe mine, şi era doar un copil, dar pentru Bobi nu conta. S-a dus la el şi i-a dat o palmă . Băiatul a scâncit şi a lăsat privirea în jos. Fără să se oprească din înjurat, Bobi a luat mingea şi a şutat-o departe, în mijlocul gropii de gunoaie, după care s-a întors iar spre puşti. Abia atunci a vorbit şi blondul şi i-a zis să-l lase în pace, că trebuie să meargă la treaba aia. Apoi au plecat şi am rămas doar noi doi. Băiatul se întorsese şi se uita spre groapa de gunoi.– Hei! l-am strigat. Cum te cheamă?S-a întors. Obrazul i se umflase şi avea lacrimi în ochi.– Unde stai? l-am întrebat.A făcut un semn spre blocurile de lângă groapă.– În ghetouri?– Da, a răspuns. Avea o voce subţire, speriată.– Cum te cheamă? l-am întrebat iar.– Vlad.

4

– Şi ce faci aici? Te lasă ai tăi singur, de capul tău pe stradă?N-a răspuns.– Ce fac ai tăi?M-a privit ciudat.– Cum, ce fac?– Cu ce se ocupă?– Tata e plecat afară.– Şi mama?– Mama stă acasă.– Păi şi din ce trăiţi?– Ne mai trimite tata din când în când.– Am înţeles. Şi tu ce faci, mergi la şcoală?– Nu.– Câţi ani ai?– Şapte.– Şi nu mergi la şcoală?– Nu.– Ce ai pe obraz? Te-a zgâriat cineva?N-a răspuns.– Te-a bătut cineva? Te bate maică-ta?Tăcea în continuare şi n-am mai insistat. Părea un copil bun, un puşti de treabă, şi îmi plăcea de el. În acelaşi timp simţeam un gol în stomac privindu-l. M-am uitat spre groapa de gunoaie.– Hai să mergem să-ţi iei mingea!Pentru prima oară a zâmbit. Un zâmbet slab, aproape pierdut pe faţa lui străvezie, totuşi, un zâmbet. Apoi, zâmbetul a pierit.– Sunt câini acolo, a şoptit.Era vară şi era cald, cu toate acestea am simţit ceva ca o pală de vânt cum îmi mângâie obrajii şi ceafa şi, pentru o clipă, mi-a fost frig, cumplit de frig.– Ce?– Câini vagabonzi, mulţi, i-am văzut eu, stau la marginea din partea cealaltă a gropii. Sunt răi, au atacat un cerşetor mai demult şi l-au omorât.– De unde ştii?– Mi-a zis mama.– Poate ţi-a zis ca să te sperie.– Nu cred, pe mama n-o interesează.– Ce n-o interesează?Nu a răspuns. M-am uitat iar spre groapă. Nu se vedea nici picior de câine.– Hai, să mergem! am spus şi, fără să-i mai aştept răspunsul, am luat-o înainte, iar băiatul m-a urmat.

5

Pe măsură ce ne apropiam de groapă, inima îmi bătea din ce în ce mai tare şi voiam să mă întorc, la fiecare pas îmi venea să fug acasă şi să o aştept pe mama să vină, apoi să mâncăm ceva şi să-mi povestească tot ce dorea ea. Dar nu m-am oprit până nu am ajuns în faţa gropii. Mirosul era groaznic. Ţinându-ne cu degetele de nas, ne tot uitam după minge, în timp ce mergeam pe margine. Apoi am auzit mârâielile. Erau vreo şapte-opt câini, poate mai mulţi, unii rodeau ceva, alţii adulmecau printre gunoaie, unul dintre ei, o namilă cu blana neagră, se uita la noi şi mârâia. Am vrut să privesc în altă parte, dar n-am putut. Mă uitam drept în ochii dulăului şi ochii lui erau la fel cum îi ştiam din visele copilăriei. După aceea şi-au întors şi ceilalţi boturile spre noi şi am ştiut că nu mai putem să fugim. L-am tras uşor pe Vlad lângă mine şi i-am şoptit să stea pe loc. Apoi, pe când mârâielile se apropiau, băiatul s-a lipit deodată strâns de mine, i-am simţit atingerea de copil şi atunci am închis ochii şi frica a dispărut.Bio

Radu GăvanRadu Găvan s-a născut pe 29 decembrie 1978, la Bucureşti. A publicat povestiri și articole în Revista de Suspans şi Revista de Cultură Familia. Exorcizat, romanul său de debut, a fost publicat în 2014 la editura Herg Benet. În 2015 a primit Premiul Mircea Ciobanu pentru carte de debut. A fost nominalizat la Festival du Premier

Roman de Chambéry, Premiile Accente și RomCon 2015 pentru cel mai bun roman de debut. În 2016 a primit Premiul I la Festivalul Alexandru Macedonski pentru cel de-al doilea său roman, Neverland. Locuieşte în Bucureşti, este căsătorit, are un băieţel.

Poeziile luminii

Am zărit luminăde Marin SorescuAm zărit lumină pe pământ,Şi m-am născut şi euSă văd ce mai faceţi.Sănătoşi? Voinici?

6

Cum o mai duceţi cu fericirea?Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.Nu am timp de răspunsuri,Abia dacă am timp să pun întrebări.Dar îmi place aici.E cald, e frumos,Şi atâta lumină încâtCreşte iarba.Iar fata aceea, iată,Se uită la mine cu sufletul...Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.O cafea neagră voi servi, totuşi.Din mâna ta.Îmi place că tu ştii s-o faciAmară.

Lumina de Lucian BlagaLumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te vad, oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintâi,din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

Nimicul zăcea-n agonie când singur plutea-ntuneric şi dat-a un semn Nepătrunsul: "Să fie lumină!"

O mare şi-un vifor nebun de lumină facutu-s-a-n clipa:o sete era de pacate, de-aventuri, de doruri, de patimi,o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea lumină de-atunci - cine ştie?

Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te vad - minunato,

7

e poate ca ultimul strop din lumina creată în ziua dintâi.

Balada păsăriide Daniel Turceavie Luminăvenind, pe cale

inima-mi cerepasăre lină

sufletu-n lacrimivrea, fără vină

numai să-l aperenumai să-l poarte

suspeste moarte

Lumină linăde Ioan AlexandruLumină lină lini luminiRăsar din codrii mari de criniLumină lină cuib de cearăScorburi cu miere milenară

De dincolo de luni venindȘi niciodată poposindUn răsărit ce nu se mai terminăLină lumină din lumină lină

Cine te-aşteaptă te iubeşteIubindu-te nădăjduieşteCăci într-o zi lumină linăVei răsării la noi deplinăCine primeşte să te creadă

8

Trei oameni vor venii să-l vadă

Lumină lină lini luminiRăsari din codrii mari de criniI-atâta noapte şi uitareSi lumile au perit în zareAu mai rămas din vechea lorLuminile luminilor

Lumină lină lini luminiInstrăinându-i pe străiniLumină lină, nuntă leacTămăduind veac după veacCel întristat şi sărăcitCel plâns şi cel nedreptățitȘi pelerinul însetatIn vatra ta au înoptatLumină lină leac divinIncununându-l pe străinDeasupra stinsului pământLumină lină Logos sfânt.

Lumina lumii în lumina luniide Constanţa Buzea                   Nu râd pentru că nu ştiu să mă joc.                        Deruta noastră o îngână unii.                        De propriul glas sunt umiliţi păunii.                        Mai bine tac decât să-i mai provoc.                         Să fim absenţi cum se prefac nebunii,                        S-avem în viaţă şi acest noroc.                        Aş vrea să nu ne chinuie deloc                        Lumina lumii în lumina lunii.                         Aş vrea să-i fac iubirii noastre loc                        Pe-o stea sub care au vorbit străbunii.                        Cer păstrător al vocilor, adu-ni-i,                        Să ne îngheţe şi să ne dea foc! 

9

                        Aş vrea să nu ne temem de mijloc,                        Iluzia să ţină loc minunii,                        Să fii uimit, că nu vreau să mă rog                        Lumina lumii în lumina lunii.

Inghesuita luminade Nichita Stănescu

Piatra e o lumină înghesuită.Ea nu vede.Ea e de văzut

Ea nu are durere.Ea doareCum doare piscul munteluipe vulturstârnindu-l în aerși în cuvinte.

Copacul de Ion Barbu

Hipnotizat de-adînca si limpedea luminaA boltilor destinse deasupra lui, ar vreaSa sfarme zenitul, si, -nnebunit, sa bea, Prin mii de crengi crispate, licoarea opalina.

Nici valurile noptii, nici umeda perdeaDe nouri nu-i goneste imagina senina;De-un stralucit albastru viziunea lui e plina, Oricît de multe neguri în juru-i vor cadea…

Dar cînd augusta toamna din nou îl înfasoaraÎn tonuri de crepuscul, cînd toamna prinde iaraSub casca lui de frunze un rod îmbelsugat,

Atunci, intrînd în simpla, obsteasca armonie

10

Cu tot ce-l limiteaza si-l leaga împacat, În toamna lui, copacul se-nclina catre glie.

Și se făcu luminăde Ion Minulescu

Și se făcu lumină!Și iată-te stăpână pe cei ce-aveau să fie stăpâni pe-ntregpămaântulȘi iată-te-mpreună cu ei, pornind de mână, ca să-i de-prinzi cu focul, cu ploaia și cu vântulȘi le-arătași albastrul însângerat de soare, pădurile cu cedriși munții cu cărbuni, câmpiile cu grâne și maările cu sare,livezile cu prune și iarba cu pășuniȘi le-arătași viața multiplă-abia creată, și din pământulumed, treptat, treptat, cum naște și pasărea ce zboară șipeștele ce-noată, și lupul rău ce urlă, și mielul blând ce pașteȘi le-arătași putința refugiului prin peșteri, și trestia să-șifacă colibele pe lacuri, și cremenea cu care lucrară primiimeșteri, oțelul pentru suliți și lemnul pentru arcuriȘi le-arătași minunea ce-nfiorează noaptea, pe cei ce dormalături — strein lângă streina — și taina-mpreunării, sor-tită-n ziua-a șapteaȘi le-arătași urmașiiȘi se făcu lumină!

Dimineațăde Vasile Alecsandri

Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură,Prevestind un soare dulce cu lumină şi căldură,În curând şi el apare pe-orizontul aurit,Sorbind roua dimineţii de pe câmpul înverzit.

El se-nalţă de trei suliţi pe cereasca mândră scarăŞi cu raze vii sărută june flori de primăvară,Dediţei şi viorele, brebenei şi toporaşiCe răzbat prin frunze- uscate şi s-arată drăgălaşi.

11

Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă.Păsărelele-şi dreg glasul prin huceagul de sub luncă.În grădini, în câmpi, pe dealuri, prin poiene şi prin viiArd movili buruienoase, scotând fumuri cenuşii.

Caii zburdă prin ceairuri; turma zbiară la păşune;Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă-n repejune,Şi o blândă copiliţă, torcând lâna din fuior,Paşte bobocei de aur lâng-un limpede izvor.

Odă soarelui de Nicolae Labiș

Te naşti din plasma zării cu limpezimi de-albuş,Ne dai în semicicluri lumina ta prin rază -Mă entuziasmează sublimul tău urcuş,Căderea ta în hăuri adânc mă întristează.

Când urci, adapi pământul cu sângele-ţi ceresc,Ucizi fără de milă bacterii ucigaşe.

Dar când cobori sub zare, piticii se fălescCu umbre pieritoare, dar mari, dar uriaşe.

Pamfletul lunii: Iarna vrajbei noastre de Vlad Zografi www.contributors.ro octombrie 10, 2016 Tweet

Like107RTV-ul și-a întrerupt transmisiunea în direct a unui parastas comentat de Gigi Becali pentru a anunța știrea: comandouri de tehnocrați înarmate până-n dinți atacă tot ce are mai bun neamul românesc, de la Dragnea la Ponta, trecând prin Severin și Peia. (Numele lui Sebastian Ghiță nu e pomenit.) În stradă se aud împușcături răzlețe. Antena 3 își păstrează calmul și analizează lucid situația, aducând în studio, pe lângă invitații de serviciu, un boxer de

12

culoare, doi preoți și o mamă cu unsprezece copii.În Berceni, un automobil capcană aruncat în aer de tehnocrați a făcut o sută patruzeci și patru de victime, dar, în afară de cele două televiziuni patriotice, nimeni n-are curajul să difuzeze știrea. Ceilalți așteaptă să vadă rezultatul încleștării, pentru a-și confirma apoi predicțiile. Într-un sat din Covasna a aterizat George Soros, însoțit de o echipă de horticultori. Deocamdată se sapă în jurul satului. Vasluiul, Oltul și Teleormanul au pus mâna pe arme, restul țării privește la televizor.La RTV a apărut un astrolog, la Antena 3 – un cor de adolescente. Soros și echipa de horticultori au decupat satul și au decolat împreună cu el spre o destinație necunoscută. Printr-o manevră pe cât de surprinzătoare, pe-atât de temerară, colonelul Dogaru a capturat listele de semnături pentru USR.Derută în rândul puciștilor, pare să fie începutul sfârșitului. Cioloș ezită, Iohannis e plecat pe munte. Dragnea ia cuvântul. Se adresează cetățenilor din Vaslui, Olt și Teleorman: nu mai e nevoie să intervină. Înfrângerea tehnocraților e abruptă, aproape fără spasme.Ia cuvântul Ecaterina Andronescu, adresându-se școlilor din întreaga țară: au scăpat de ghilotina depolitizării. Liberalii dau comunicate ambigue, Iohannis e în continuare pe munte. Imagini la RTV: tehnocrați cu cătușe la mâini și capetele plecate intră într-o dubă. În fața cabinetului lui Victor Ponta s-a adunat un grup de tineri juriști care vor să-l aibă conducător de doctorat. La Antena 3 se analizează imparțial, dar cu ironie, ultima știre: după arestarea procurorilor, sediul DNA a fost demolat.Și, în sfârșit, ia cuvântul Adrian Severin: „Dragi români, azi, iarna vrajbei noastre s-a schimbat prin soarele rațiunii-n miez de vară, iar norii grei ce casa ne-o striveau sunt îngropați în pântecele mării. Purtăm pe frunți cununi de biruință, căci, iată, astăzi toți suntem egali, niciunul necinstit nu poate fi, odată ce e integrat în colectiv… pardon, în societate. Și nici un Soros nu va cuteza vreodată…”Intervine Dragnea: „Satul din Covasna s-a prăbușit în Harghita, fără ca locuitorii lui să simtă vreo diferență. Problema s-a rezolvat de la sine.”Severin reia: „Și nici un Soros nu va cuteza vreodată să-ntunece a noastră unitate. Vedeți prea bine, cinstea și necinstea-s relative, ele se nasc antropologic din cutumă și cu un vot copleșitor sunt parafate.”

13

Rubrica gastronomică: Istoria sarmalelor. De unde provin - de Luiza Popa Obiectiv info. 08 iun, 2014

Sarmalele au fost, se pare,inventate de turci, care le-au răspândit direct în nenumăratele foste posesiuni otomane, în special în Balcani, Europa de est şi Asia centrală şi indirect, prin intermediul altor naţiuni. Bosnia, Bulgaria, Croaţia, Slovenia, Grecia, Serbia, România, Ungaria, Macedonia, Muntenegru, Irak, Iordania, Liban, Moldova, Siria, Ucraina, Rusia, Azerbaigean, Kazahstan, Kirghistan, Uzbekistan, Polonia, Germania, Suedia, Finlanda… toate aceste ţări figurează pe harta sarmalelor.Sarmalele sunt, de obicei, o mâncare grea (în special cele ne-vegetariene), care se prepară mai ales în timpul iernii. Se servesc alături de mămăligă, uneori cu cartofi, sau pâine, „răcorite” cu iaurt, smântână şi hrean. În mod normal, pentru fiecare familie se prepară o oală (vas) mare cu sarmale, care sunt apoi servite ca fel principal, la ocazii speciale. În multe comunităţi ale diasporei sunt preţuite ca un simbol şi ca o aducere aminte a meleagurilor natale.

Etimologie

14

Termenul „sarma” provine din cuvântul turcesc „sarmak”, care înseamnă „rulou”, sau „pachet”. Este vorba deci despre un ambalaj, ceva care înfăşoară o umplutură. Potrivit Error! Hyperlink reference not valid.., sarma se foloseşte în paralel cu alt cuvânt turcesc, „dolma”, cele două fiind interşanjabile în multe limbi.

Cum sarma se referă la modul de preparare (rulou), în Turcia el denumeşte şi produse de patiserie, similare cu baclavalele, cum sunt „saray sarma” şi „fistik sarma”, care sunt preparate din foi de plăcintă ce învelesc o umplutură pe bază de un amestec de alune, nuci, fistic şi sirop.

Dolma, în schimb, înseamnă „lucruri umplute”, referindu-se la vegetale care sunt scobite pentru a putea primi umplutura. Denumirea aceasta se aplică şi la dovlecei, ardei, roşii, vinete, fructe, peşte, calmari, scoici etc.

Dolma-lele gătite cu ulei de măsline, dar fără carne tocată, se numesc “yalancı”, care înseamnă „mincinos”, „fals”, sau „falsificat”. Sunt false, căci nu conţin carne.

La turci (şi a fost preluată şi de alte popoare) mai există, de fapt încă o denumire, „yaprak”, care este termenul ce desemnează „frunza”.

Preparare

Sarmalele sunt un univers în sine, la care fiecare ţară şi-a adus contribuţia. Ca să simplificăm, sarmalele se prepară din carne tocată (de obicei vită, porc, viţel, sau o combinaţie a lor, dar şi miel, capră, cârnaţi, pui, raţă, gâscă etc.), orez, ceapă, sare, diferite condimente (piper, verdeţuri diferite, stafide, seminţe de pin, scorţişoară, ceapă etc.) amestecate şi apoi rulate în frunze de dimensiuni mari. Ca ambalaj se folosesc foile de varză (proaspete sau murate), sfeclă, conopidă, măcriş, viţă-de-vie (proaspete sau murate) sau chiar frunze de bananier. Această combinaţie este fiartă încet timp de câteva ore. Există nenumărate variante, cu carne şi vegetariene, asezonate în mod diferit.

Reţetele pot varia în fiecare ţară, dar toată lumea este de acord cu faptul că cea mai bună metodă de a le găti este fierberea lentă, în vase mari de pământ.

De la o ţară la alta

În Croaţia şi Bosnia sarmaua include carne tocată şi orez, dar şi carne de vită afumată. Spre deosebire de zonele musulmane, în Croaţia se foloseşte carne de porc uscată, bacon şi cârnaţi.

În Dalmaţia însă, există o variantă numită „arambašići”, care nu conţine orez, iar carnea este tăiată bucăţele mici, în loc să fie tocată, şi este condimentată cu lămâie, scorţişoară, cuişoare şi alune.

15

În Serbia sarmaua se găteşte cu varză murată, carne tocată, orez şi condimente. Sarmalele sunt fierte îndelung, în vase mari, cu slănină şi straturi de carne de porc afumată, asezonate cu vegeta, foi de dafin şi paprika. Uneori sarmalele se desăvârşesc în cuptor, rumenindu-se şi căpătând un gust deosebit. Sarmalele au gust mai bun dacă sunt lăsate să stea câteva zile, căci absorb mai bine gustul şi aroma cărnii afumate. Aceste sarmale se gătesc de Crăciun, Anul Nou, Paşte, zile de naştere etc. Există, de asemenea, variante de post care conţin orez, morcov ras, ceapă, condimente, nuci şi, uneori, peşte afumat.

În Italia, sarmalele au fost aduse de refugiaţii din Dalmaţia, în timpul ultimului război mondial.

Bulgaria se poate lăuda cu sarmale preparate din carne tocată, orez şi iaurt.

În Rusia şi Polonia se numesc „golubtsy” şi sunt preparate din frunze de varză.

În Germania sarmalele se numesc „Kohlrollen”, „Kohlrouladen” sau „Krautwickel” şi sunt preparate tot cu foi de varză.

În Suedia se numesc „kåldolmar” şi sunt umplute cu carne de porc tocată şi, uneori, cu orez. Se servesc alături de cartofi fierţi, sos de carne şi de fructe de pădure. În Suedia sarmalele sunt considerate o versiune de dolma, şi preluarea lor se datorează exilului în Moldova, la care a fost silit regele Carol XII, după bătălia pierdută la Poltava, din 1709. Regele s-a refugiat în cetatea Bender şi apoi a petrecut doi ani în exil, încercând să-i convingă pe turci să-l ajute să înfrângă Rusia. Carol s-a întors în Suedia urmat de creditorii turci, de la care împrumutase bani pentru a-şi finanţa războaiele. Aceşti turci au locuit în Stockholm între 1716 şi 1732, timp în care dolma-ua a fost introdusă în bucătăria suedeză. Ea a fost menţionată mai întâi într-o carte de bucate din 1755, scrisă de Cajsa Warg. Pe atunci se prepara din frunze de viţă-de-vie, dar acestea au fost ulterior înlocuite cu frunze de varză, mai uşor disponibile în Scandinavia.

În Finlanda sarmalele sunt numite „kaalikääryleet” şi sunt similare celor suedeze.

În Azerbaigean sarmalele se numesc „yarpag dolmasi” şi sunt preparate din carne tocată de miel (sau amestec de miel cu vită) combinată cu praz şi orez. Pot fi rulate în foi de viţă, sau de varză. Azerii gătesc şi alte tipuri de dolma: kalam dolmasi (cu foi de varză), pomidor dolmasi (roşii umplute), badimjan dolmasi (vinete umplute), bibar dolmasi (ardei graşi verzi umpluţi), dali dolma (carne amestecată cu orez, mazăre, mărar şi mentă, cu care se umplu vinetele), lavangi dolmasi (vinete mici şi tinere umplute cu peşte), shirin dolma (carne amestecată u castane, prune şi concentrat de suc de struguri, învelite în frunze de varză). Aproape toate aceste variante se servesc cu iaurt, sau lapte prins.

La albanezi carnea tocată (de obicei vită), orezul şi cartofii feliaţi sunt gătite cu condimente (sare, piper, boia, vegeta), învelite în foi mari de vărzoase, fierte sau

16

gătite în aburi, după care sarmalele sunt gătite în cuptor. Există multe variante, funcţie de gusturile personale şi de ingredientele disponibile. Varza albă este folosită de albanezii din Kossovo (aici sarmaua se numeşte chiar… sarma), iar cei din Muntenegru folosesc varza albă sau frunze de sfeclă.

În bucătăria armeană carnea tocată de miel, sau de vită, este amestecată cu orez şi învelită în foi de viţă-de-vie (tpov tolma), sau in foi de varză (kaghambi tolma). Rulourile se condimentează cu coriandru, mărar, mentă, piper, scorţişoară şi unt topit. Uneorise se folosesc şi castane şi mazăre. Iaurtul cu usturoi este folosit adesea ca sos. Vinetele, cartofii, roşiile, ardeii graşi, ceapa, gutuile şi merele sunt umplute cu carne de miel, sau de vită, şi sunt numite „tolma”. „Echmiadzin tolma”, de exemplu, foloseşte vinete, ardei graşi verzi, roşii, mere şi gutui. În Cipru frunzele de viţă-de-vie umplute sunt numite „koupepia”.

Ciprioţii greci denumesc toate celelalte vegetale umplute cu termenul „gemista” (care înseamnă „umplut”), sau „dolmades” (ca plural de la „dolma”). Când umplutura conţine doar condimente şi orez, grecii denumesc sarmalele „pseftika” („false”). În Grecia există multe variante de sarmale, funcţie de regiune. Unii le prepară cu sos „avgolemono” (ouă şi lămâie), alţii preferă sosul de roşii. Unii greci gătesc sarmalele în cuptor, alţii preferă aragazul.

În Iran amestecul de carne tocată de miel, sau de vită, cu orez, linte galbenă şi verdeţuri aromate se foloseşte ca umplutură, învelit în frunze de viţă-de-vie (dolmeh barg mo – مو برگ دلمه ), foi de varză (dolmeh kalam – کلم دلمه ), vinete (dolmeh bādenjān – بادنجان دلمه ), roşii (dolmeh gojeh farangi – گوجهفرنگی دلمه ), sau gogoşari şi ardei graşi (dolmeh felfel – فلفل دلمه ).

În Irak amestecul de orez cu carne tocată de miel, sau vită, este alăturat unor alte ingrediente ca suc de rodie, adesea folosit în bucătăria arabă pentru a da un gust deosebit preparatelor. Arabii din Irak servesc sarmalele, de obicei, cu iaurt şi le prepară cu frunze de viţă şi sos de roşii.

În Israel turcii otomani au introdus sarmalele în viţă-de-vie încă din secolul XVI. Aici sunt umplute cu o combinaţie de carne şi orez, dar şi cu alte ingrediente, ca linte.

Nu se ştie cu exactitudine când a apărut sarmaua pe teritoriul ţării noastre. Ea are însă o tradiţie puternică şi este asociată intim cu bucătăria noastră naţională. La noi sarmalele se prepară atât cu frunze de viţă, cât şi cu foi de varză. Sarmalele cu foi de varză se prepară asemănător cu varianta sârbească, din carne de porc, orez, condimente şi afumătură, fierte ore în şir la foc domol. Românii prepară şi multe alte legume umplute, vag asemănător sarmalelor, în special ardei, gogoşari, dovlecei, roşii. Toate aceste preparate se servesc cu pâine, sau mămăligă, şi sunt stropite cu iaurt, sau smântână. Sarmalele sunt un preparat destinat în special sărbătorilor religioase, ca Paştele şi Crăciunul, şi chiar ocaziilor frestive, mai ales la nunţilor.

17

În sfârşit, în Turcia, ţara de origine a acestei minunate delicatese, există două categorii de sarmale: cele umplute cu o combinaţie de carne tocată, ceapă, seminţe de pin, ulei şi condimente şi cele umplute cu un amestec de orez (fără carne), ulei de măsline, seminţe de pin, stafide, verdeţuri (mărar, pătrunjel şi mentă) şi condimente (de obicei ienibahar, scorţişoară şi piper negru). Sarmalele cu carne se consumă fierbinţi, ca fel principal, alături de iaurt, în timp ce cele fără carne se servesc la temperatura camerei, ca gustări (meze). Bucătăria turcească foloseşte o impresionantă varietate de legume şi fructe umplute, cele mai obişnuite fiind ardeii graşi (biber dolma), vinetele (patlıcan dolma), dovleceii (kabak dolma), prunele (erikli dolma), frunze de conopidă şi broccoli (karalahana dolma), frunze de viţă-de-vie, sfeclă şi varză (sarma), flori de dovleac (çiçek dolma) sau midii (midye dolma). Roşiile, dovlecii şi alte fructe, ca gutuile, sau pepenii, se folosesc şi ele la prepararea de dolma-le. În unele regiuni orezul este înlocuit, sau amestecat, cu bulgur de grâu. Partea interioară a vegetalelor şi fructelor (cea care este scobită) se adaugă, de obicei, la umplutură. Ar mai fi multe de spus despre sarmale şi rudele lor, cele la care se folosesc, ca recipiente pentru umplutură, diverse alte legume, fructe şi chiar animale, dar nu vom face decât să ajungem la o singură concluzie: bucătăriile lumii sunt înrudite, iar preparatele sunt nu atât naţionale, sau etnice, cât regionale.

Sarmaua reprezintă poate cel mai clar exemplu despre cum istoria, comerţul, cultura şi gastronomia sunt legate unele de altele. Este interesant de văzut cum o civilizaţie, cea otomană, a putut propune şi răspândi un preparat tuturor ţărilor cu care a intrat în contact, indiferent că a fost vorba despre război, comerţ sau schimb cultural.

Trivia: Cel mai/ cea mai...Planeta noastră este plină de locuri uimitoare, care se disting de restul lumii. Iată câteva dintre ele:

1. Cel mai rece loc din lume: Stația Vostok, AntarcticaCea mai joasă temperatură înregistrată vreodată pe Pământ a fost de-89,2°C, pe 21 iulie 1983, la Vostok, o stație sovietică de cercetaredin mijlocul Antarcticii.

2. Cel mai fierbinte loc din lume: Valea Morții, California, SUAConform Organizației Meteorologice Mondiale, cea mai ridicatătemperatură din istorie s-a înregistrat în Valea Morții, în 1913:56,6°C.

3. Cel mai umed loc din lume: Mawsynram, India

18

Mawsynram, un sat situat în Nord-Estul Indiei, înregistreazăprecipitații medii anuale de 11872 mm (11m87cm). Potrivit GuinnessWorld Records, în 1985 în Mawsynram s-au înregistrat precipitații de26.000 mm.

4. Cel mai arid loc din lume: Deșertul Atacama, ChileTimp de 37 de ani, în Deșertul Atacama a plouat doar de patru ori.Media anuală a precipitațiilor este de sub 1 mm, iar la unele stațiimeteo nu s-a înregistrat niciun strop de ploaie de când se facmăsurători. În anumite zone, între 1570 și 1970 nu s-a înregistratnicio ploaie torențială.

5. Localitatea cu cel mai lung nume: Taumatawhakatangihangakoauauotamateaturipukakapikimaungahoro nukupokaiwhenuakitanatahu, NouaZeelandă. Un nume din 85 de litere, care în limba maori înseamnă „Vârful unde Tamatea, omul cu genunchi mari, care s-a cățărat pe munți și aînghițit pământ, i-a cântat la fluier iubitei sale”.

6. Cel mai vântos loc din lume: Commonwealth Bay, AntarcticaÎn lunile de iarnă din Commonwealth Bay, o densă masă de aer înghețat,cunoscută drept vântul katabatic, formează vânturi de până la 240km/oră.

7. Cel mai activ vulcan din lume: Kilauea, HawaiiÎn 1983, vulcanul Kilauea a erupt în partea sudică a insulei Hawaii,iar de atunci nu s-a oprit! A distrus peste 200 de case, dar a creatpeste 220 de hectare de pământ nou.

8. Cel mai înzăpezit loc din lume: Paradise, Washington, SUANumele locului este înșelător. În Paradise, o stațiune din MunteleRainier, a înregistrat în iarna anului 1971, un strat de zăpadă de28,5 metri! Ninsoarea anuală minimă a fost de 8 metri, în iarna 1939 –1940.

9. Cel mai plat loc din lume: Salar de Uyuni, BoliviaCu o suprafață de peste 10.000 de kilometri pătrați, Salar de Unyunieste cel mai plat loc din lume, înălțimea sa variind cu mai puțin deun metru pe întreaga suprafață. Datorită acestui lucru, agențiilespațiale folosesc Salar de Uyuni pentru a calibra altimetrele de pesateliți.

19

10. Cel mai populat loc din lume: orașul Tokyo. În 2015, populația capitalei Japoniei era de 37,8 milioane, cea maimare populație înregistrată vreodată într-un singur oraș.

11. Cea mai mică insulă din lume: Bishop Rock, AngliaBishop Rock are aproximativ 730 de metri pătrați și se află la 45 dekilometri de coasta sud-vestică a peninsulei Cornish din Anglia.

12. Cea mai izolată insulă din lume: Tristan da Cunha. Orașul cel mai apropiat de Tristan da Cunha este Cape Town, situat laaproape 2.800 de kilometri depărtare, în Africa de Sud.

13. Cel mai friguros loc populat din lume: Oymyakon, Rusia. Iarna, temperaturile din Oymyakon scad până la -50°C, iar cea maiscăzută temperatură înregistrată aici a fost de -71,2°C, în 1924.

14. Cea mai mare altitudine din lume: Vârful Everest, la granița dintreChina și Nepal. Cu o altitudine de 8848 metri, Everestul a fost numit după George Everest, topograful general al Indiei între 1830 și 1843.

15. Punctul cel mai îndepărtat de centrul Pământului: Chimborazo, Ecuador. În timp ce Everestul este cel mai înalt punct măsurat de la nivelulmării, Chimborazo (Ecuador) este punctul cel mai îndepărtat de centrulPământului.16. Cea mai mică altitudine din lume: Marea Moartă din Israel. Marea Moartă este situată la 414 metri sub nivelul mării și este unadintre cele mai sărate mase de apă din lume.

17. Cea mai adâncă peșteră din lume: Krubera, GeorgiaDe la explorarea ei inițială, în 1956, peștera Krubera a fostcartografiată până la o adâncime de 2.196 metri și pe o lungime deaproape 2,5 kilometri.

18. Cea mai înaltă cascadă din lume: Angel Falls, VenezuelaApa din Angel Falls cade năprasnic de la o înălțime de 979 de metri,aceasta fiind cea mai înaltă cascadă de pe Pământ.

19. Cel mai scump loc din lume: Singapore. Conform studiului cu privire la costul de trai realizat de Economist Intelligence Unit în 2016, Singapore a

20

fost în ultimii trei ani cel mai scump oraș din lume.

20. Țara cu cei mai fericiți oameni din lume: Danemarca. Conform raportului realizat de Organizația Națiunilor Unite în 2016, Danemarca este țara cu cei mai fericiți oameni din lume.

(Material trimis de prietenul Clubului nostru John Waldmann din Charlotte, NC)

Umor: Top 3 cauze ale decesului în România ZoomAți putea crede că, trăind în România, principalele cauze ale decesului în rîndul populației sînt accidentul de mașină, bolile incurabile sau înecatul cu un mic la un concurs de mîncat mici. În realitate, cauzele sînt mult mai perfide.

1) Curentul – Temut încă din antichitate, cînd strămoșii noștri daci purtau căciulă, varză în urechi și șosete de lînă chiar și atunci cînd mergeau să se culce, curentul a făcut ravagii, de-a lungul timpului, în România. Se estimează că, în timpul marii epidemii de ciumă din 1347, peste două milioane de persoane au murit. Trei de ciumă și restul din cauza curentului provocat de oamenii panicați care fugeau pe străzi. Aproape șapte secole mai tîrziu, curentul continuă să fie principala cauză de mortalitate în România. Oamenii refuză să-și vaccineze copiii împotriva curentului pentru că nu există un vaccin împotriva curentului, iar arhitectura modernă bazată pe clădiri tot mai mari și geamuri tot mai deschise favorizează perpetuarea asasinului tăcut.

2) Dușul – La fel ca și hidrogenul din aer, combinația de apă caldă și săpun sau gel de duș otrăvește încet pielea, slăbind organismul și făcîndu-l vulnerabil la tot felul de pericole externe, ca de exemplu curentul. Dacă după duș mai aplicăm și deodorant, sentința la moarte e deja completată, ștampilată și înaintată în două exemplare. Igiena e o invenție a conspirației oculte masono-sioniste care urmărește înrobirea populației Pămîntului prin distrugerea sănătății. În realitate, nici un român nu are nevoie de igienă, pentru că, spre deosebire de alte nații, noi nu sîntem fățarnici, noi putem să ne acceptăm unii pe alții așa cum sîntem cu adevărat: mirosind a ceapă și a picioare împuțite.

 3) Deochiul – Probabil cea mai înspăimîntătoare cauză a morții, deochiul e imprevizibil. Poate lovi oricînd și oricine: copii, bătrîni, militari în termen. E de ajuns să nu dai mai departe un e-mail care zice că faci buba neagră dacă nu-l distribui la minimum zece

21

persoane, să nu porți ceva roșu sau să te juri pe ochii tăi, pe familia ta și pe copilași și să nu te ții de cuvînt. Ce urmează e atît de îngrozitor încît nici nu poate fi descris în cuvinte, iar sfîrșitul e de fiecare dată același: prăbușit din senin, cu limba atîrnînd de-un cot și cu două X-uri în locul ochilor, în timp ce un lăutar sentimental cîntă duios la vioară.

www.cațavencii.ro 28 octombrie 2016

Memorii: Poveşti puţin ştiute despre berăriile deţinute de Caragiale - de Elisabeth Bouleanu

Reprodus după ziarul Adevărul din 30 octombrie 2016

Academia ”Bene Bibenti” şi ”Gambrinus” au fost cele mai cunoscute localuri deschise de Caragiale. Berăriile dramaturgului au falimentat pentru că acesta obişnuia să dea de băut pe datorie şi îşi ierta clienţii rău-platnici. Împins de nevoile financiare cu care s-a confruntat în cea mai mare parte a vieţii sale, marele dramaturg Ioan Luca Caragiale şi-a încercat norocul în afaceri.  

Berăria de pe strada Gabroveni Deşi era considerată de confraţii din breasla literară cea mai ingrată meserie pe care ar fi putut-o îmbrăţişa un scriitor de valoarea lui Caragiale,dramaturgul a ales să se facă berar.   Prima tentativă de a deschide o berărie a avut-o în 1893. În asociaţie cu un hotelier pe nume Mihalcea, în noiembrie 1893, Caragiale a deschis prima berărie din Capitală. ”În noiembrie 1893, Caragiale este văzut pentru prima dată berar în strada Gabroveni. Dar, aşa cum prevăzuse dramaturgul, lucrurile au mers slab. Nu lipsesc nici ironiile răuvoitorilor:    ”Cel mai statornic client al berăriei este însuşi Caragiale. E drept că dramaturgul se prinde repede să ţie tovărăşie la un pahar cu bere, mai ales că prin berărie dădeau tot mai des prieteni, scriitori, fără parale. Patronul e bun, dă pe datorie, dar chitanţele se înmulţesc şi clienţii nu se prea grăbesc să-şi achite datoriile.Unii dintre ei dispar de-a binelea”, notează biografii lui Caragiale, B. Jordan şi Lucian Predescu, în cartea ”Viaţa şi destinul tragic al unui scriitor”. Afacerea nu a mers.  

Berăria academică Bene Bibenti

22

Dramaturgul a deschis Berăria Academică ”Bene Bibenti”, situată pe strada Şelari, chiar în centrul comercial al Bucureştilor. ”Domnule preşedinte, în conformitate cu legea asupra înscrierii firmelor, vin a vă face următoarea declaraţie. Comerciul ce întreprind este Berăria în strada Sf. Nicolae Şelari nr. 2, Firma I.L. Caragiale, cu emblema „Berăria Academică Bene Bibenti”, rugându-vă să binevoiţi a dispune înscrierea acestei firme în registrele acestul Onorat Tribunal. Primiţi, vă rog, asigurarea mea prea distinsei mele consideraţiuni. Caragiale”, este cererea înaintată de dramaturg Tribunalului Ilfov, pe 16 mai 1894, la deschiderea afacerii.   Se spune că numele de ”Bene Bibenti”, ales pentru noua berărie, ar fi fost o aluzie disimulată la ”Bene Merenti”, pe care, în vremea aceea, nimeni nu grăbea să i-l acorde pentru activitatea sa ca dramaturg. Berăria ”Bene Bibenti” s-a dovedit, la început, a avea mai mult succes decât prima tenativă de afaceri a lui Caragiale. Locul a devenit repede punctul de atracţie pentru cunoscuţi jurnalişti şi scriitori bucureşteni. La ”Bene Bibenti”, cu şorţul de gât, Caragiale îşi servea el însuşi clienţii care dezbăteau politica şi ultimele bârfe mondene în jurul meselor pline cu halbe de bere. Berăria era considerată un fel de Academie de literatură.     ”Maestrul trona în fruntea dezbaterilor, în dubla lui calitate de artist şi berar. Uneori, prietenii care luau parte la masa lui erau scutiţi de a mai plăti. Lasă, mă, le spunea Caragiale, ştiu că nu puteţi plăti. Am eu destui burtă-verzi de la care să-mi scot paguba!”, mai notează biografii dramaturgului.   Afacerea lui Caragiale nu a mers pentru că  cei mai mulţi clienţi ai berăriei consumau şi uitau să mai plătească, iar Caragiale nu se plângea. La mijlocul anului 1895, dramaturgul a închis afacerea”Bene Bibenti”.

Bufetul gării din Buzău     După falimentul  berăriei din Bucureşti, Caragiale s-a mutat o vreme la Buzău. S-a asociat cu cumnatul său, Teodor Duţescu-Duţu, soţul Jenicăi Burelly, sora mai mică a soţiei sale şi  a luat în antepriză restaurantul din gara Buzău. Afacerea a mers bine doar câteva luni, până când au apărut problemele financiare.   Din cauza unei datorii către un podgorean de la care împrumutase două vase de vin, cârciumarul Caragiale a fost dat în judecată.   

23

Regele Carol I l-a scăpat pe dramaturg de datorie.A dat ordin să i se achite datoria lui Caragiale şi, astfel, dramaturgul a scăpat de probleme, dar în final tot a falimentat.     Berăria Gambrinus

La 51 de ani, Caragiale a deschis „Berăria Cooperativă” ,în plin centrul Capitalei, în Piaţa Teatrului Naţional. Localul a fost botezat cu numele Gambrinus.    ”Decât medicamente, Mai bine, zău, dă fuga şi trage-i două halbe de bere de Azuga! Devale la Gambrinus - Cea mai frumoasă vale - Te afli între teatru / Şi între Caragiale. Ferice cel ce poate să bea aşa nectar, De nu mai multe halbe, Măcar un biet pahar”, era reclama localului în ”Moftul român” Gambrinus a fost ultima tentativă de afacere a lui Caragiale. După ce localul s-a închis, dramaturgul a plecat în exul scârbit de acuzaţia de plagiat venită din partea  publicistului Caion. După terminarea procesului de calomnie deschis de Caragiale împotriva acuzatorului său, dramaturgul a plecat la Berlin.

 

24

România de azi: Noi suntem români... - de Andrei PleșuZiarul Adevărul 31 octombrie 2016

În sfîrşit, politicienii noştri de elită au înţeles: România merge prost pentru că pe premier îl cheamă Julien (Dacian Cioloş) şi pe preşedinte Werner (Klaus Iohannis). Lucrul e atît de evident, încît chiar liderii unor partide aflate în război îşi unesc forţele şi vorbele pentru a înfiera întruchiparea răului. Deunăzi, dl Liviu Dragnea, cu umorul fin care îl caracterizează, nu prididea să se refere la şeful guvernului insistînd pe numele „Julien” din cartea sa de identitate. Adică insul nu e de-al nostru. E un venetic venit să ne încurce, să ne colonizeze, să ne scoată la mezat. Or, iată că şi dl Traian Băsescu, altfel antipesedist, susţine acelaşi punct de vedere, e drept ceva mai răstit, mai ostăşeşte, cum îi e felul: „Julien” şi „Werner” l-au umilit pe Brâncuşi, primul cu o licitaţie publică ratată, celălalt aşezîndu-se, ireverenţios, pe unul dintre scaunele de lîngă Masa Tăcerii.

De ce am ajuns aici? E simplu. Pentru că pe premier nu-l cheamă Gigi şi pe preşedinte nu-l cheamă Mitică. Oricum, avem, în sfîrşit, consens. De opinia dlui Băsescu mă mir mai puţin. Îl cunosc destul de bine ca să ştiu că e pasionat de Brâncuşi, într-atît încît ia orice afront la adresa artistului ca pe un afront personal. Arta şi cultura sunt, pentru fostul preşedinte, sfinte. Cînd nu iese la televizor, citeşte multă literatură şi răsfoieşte albume cu marile capodopere ale muzeelor lumii. În plus, e un om flexibil, fără obsesia vulgară a consecvenţei. Nu e „încremenit în proiect”. Pe vremuri era cu „axa Washington-Londra-Bucureşti” cu „licuriciul cel mare”, cu Uniunea Europeană. Acum s-a lămurit: discursurile din 2012 ale lui Victor Ponta şi ale lui Crin Antonescu erau corecte: străinii ne vor răul, ne vor legume, ne tratează de sus. Pe vremuri, găsea normal să-l demaşte pe Victor Ponta drept ofiţer acoperit. Acum ştie că astea sunt mofturi. Şi ca dovadă îl creditează generos pe Robert Turcescu, cel care s-a demascat singur ca ofiţer acoperit, într-un moment (televizat) de răpire mistică, dar şi cel care, la rîndul lui, îl „suspectează” pe Vlad Mixich de angajamente ascunse. Ce mai, oameni vii, oameni fără principii de lemn, oameni cu simţul realităţii: azi aici, mîine-n Focşani! Neîncrederea în străini a dlui Dragnea e mai înduioşătoare, sau poate, mai perversă. Pentru că fostul lui şef şi prieten de front, dl Victor Ponta, a apucat să povestească întregii ţări că, după mamă, e albanez, iar după tată - italian. Vine, deci, dintr-o familie aciuiată pe-aici în secolul al 19-lea, la solicitarea împăratului austro-ungar, care avea nevoie de mînă de lucru pentru construcţii de drumuri. Dl Ponta stă, în această privinţă, mai prost decît „Werner”, a cărui comunitate trăieşte pe pămîntul patriei de vreo opt sute de ani. A fi român, „mîndru că eşti român”, obidit de „oculta mondială”, sortit „dezmembrării”, pîndit, criminal, de hidra „agenturilor”, a sorosistilor, a Bruxelles-ului şi a spionajului mondial e, în aceste zile, cum era de aşteptat - pentru că e o temă grasă de campanie - marota retorică a partidelor şi a presei.          Din păcate, ne-am trezit prea tîrziu! Trebuia să începem curăţenia mai demult.

25

Trebuia să nu acceptăm înscăunarea lui Carol I, cel căruia îi datorăm - o recunosc chiar anti-monarhiştii - aşezarea ţării pe drumul modernităţii europene. Trebuia să nu luăm modelul primei noastre constituţii (cea din 1866) de la belgieni. Trebuia să nu lăsăm o sumedenie de arhitecţi francezi să ne umple capitala cu clădiri „străine”: Ateneul Român, Banca Naţională, Fundaţiile Regale (azi Biblioteca Centrală Universitară), CEC-ul de pe Calea Victoriei, Tribunalul de pe Splai, Ministerul Agriculturii de lîngă Universitate, Facultatea de Medicină din Cotroceni, sau Hotelul Athenée-Palace (azi Hilton). Bine ar fi fost să nu ne dăm nici pe mîna numitului Carol Davila, de fapt un franco-italian (Carlo Antonio Francesco d`Avila),  chiar dacă, fără el, am cam fi întîrziat cu învăţămîntul medical, cu organizarea primului serviciu autohton de ambulanţă, cu deschiderea primelor orfelinate, ba chiar şi cu inaugurarea Grădinii Botanice din Bucureşti (aranjată, vai, împreună cu un horticultor austriac). Fiindcă veni vorba de grădini, să amintim şi Cişmigiul, cel mai vechi parc public din Bucureşti, născut la iniţiativa generalului Kiseleff şi încheiat cu sprijinul expert al vienezului Wilhelm Mayer. Am zis Kiseleff? Da, „străinul” care a participat la întocmirea Regulamentelor Organice de la noi şi care, ca ambasador al Rusiei la Paris, a sprijinit în mod eficace unirea Principatelor. Mai departe: cum de am acceptat să se instaleze în mult încercata noastră patrie artişti ca Giovanni Schiavoni, Niccoló Livaditti, Anton Chladek, primii pictori post-bizantini din Principate, ultimul dintre ei profesor al  lui Nicolae Grigorescu. Cum de ne-a răbdat inima să lăsăm un neamţ - Karl Storck - să fie, în secolul 19, primul profesor de sculptură la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti şi pe un francez de origine polono-germană, Wladimir Hegel, să fie profesorul lui Brâncuşi? „Ghinioanele” noastre nu se opresc aici. Lingvistica şi folcloristica românească sunt opera unor fondatori alogeni: Moses Gaster, Lazăr Şăineanu, Heimann Hariton Tiktin. Imnul naţional („Deşteaptă-te române!”) a fost compus de Anton Pann, născut în Bulgaria de azi, cu numele de familie Petrov. Ce să mai spunem de românii celebri, cu unele antecedente nu tocmai româneşti: Vasile Alecsandri (cu un bunic evreu botezat), Alexandru Xenopol (un nume care, în traducere, ar însemna „fiul străinului”), cu un tată englez de origine evreiască, sau B.P. Hasdeu, cu o genealogie greu de sistematizat… Rosetteştii şi Ghiculeştii erau cam greci, de Cantacuzini nu mai vorbim. Ion Luca Caragiale era aromân (greco-albanez?) cu un tată născut la Constantinopol, marele Nicolae Iorga se trăgea, după mamă (Arghiropol), din greci bizantini şi după tată din munţii Pindului, Constantin Noica avea drept străbunic pe un anume Gigantis. Una peste alta, e riscant să umblăm la genealogii, la prudenţe (şi suspiciuni) etnice, la subteranele familiilor noastre şi ale modelelor noastre. Asta nu înseamnă că „a fi român” e o ficţiune, sau că toate valorile şi reperele noastre sunt de împrumut. Dar dacă tot ne lăudăm cu „ospitalitatea” noastră tradiţională, ar fi un real motiv de mîndrie să observăm că am primit în mijlocul nostru oameni de tot soiul, arătînd o înţeleaptă disponibilitate pentru competenţele lor. E frumos să ne amintim că mulţi dintre ei au slujit ţara cu devotament, că fac parte, tocmai de aceea, din patrimoniul naţional. Ne-am dovedit toleranţi, capabili de un sănătos cosmopolitism, deschişi dialogului şi cooperării. Sunt semne de inteligenţă şi de sănătate morală. E cu atît mai grav să ne lăsăm desfiguraţi prosteşte de o demagogie xenofobă.

26

În ce mă priveşte, prefer să ştiu că ţara mea este şi ţara lui Carol Davila, a lui Xenopol, a lui Caragiale, Noica, Iorga, sau Lazăr Şăineanu, decît să mă fălesc cu „români verzi” fără nicio performanţă, ca de-alde Bogdan Diaconu, Nicolăescu, Fenechiu, Tăriceanu, Palada şi Peia care, spre deosebire de „Julien” şi „Werner”, ne-au făcut numai bine…(Las`că, luaţi la bani mărunţi, nu ştim ce surprize am putea avea şi cu dumnealor). N-am dificultăţi să aleg între „româncele” Cristiana Anghel sau Grapini şi „franţuzoaica” Clotilde Armand. Şi, oricum, mi-e imposibil să pricep cum am putea dori să fim ţara lui Ghiţă, ba mai rău, să ne şi placă…

Opinii: Sarea-n bucate bio de Traian Ungureanu Ziarul Adevărul 31 octombrie 2016

„Uniunea Europeană, mama noastră civic-financiară, colecţionează crize pe care le mîngîie şi sporeşte pentru un colaps cît mai reuşit. NATO are trese şi uniforme.”

Mi-e ruşine de ce-a ajuns ţara mea, aşa cum îţi e ruşine de un părinte generos cînd e beat şi turnător cînd e treaz. Dezastrul ţării mele e uşor de povestit. Panoramic şi cu amănuntul. De la înălţimi statistice şi după cîţiva paşi pe stradă. De acord: începem regulamentar cu corupţia. De la o graniţă la alta şi de la primul telefon al zilei pînă la ultima suflare, sîntem corupţi, coruptibili şi corupători. Să privim, însă, şi jumătatea plină a paharului! Plină cu ce? Ţara pe care o bănuim evlavios de recuperare prin transplanturi de probitate nu există. Şi n-a existat. Cîndva, locurile pe care le numim, astăzi, ţară au fost, poate, curate. Apoi, a apărut, oarecum inutil, oarecum fatal, societatea sau, mai exact, suma faptelor care ne fac români, descurcăreţi şi inoperabili. Acest îndelung exerciţiu istoric a fost premiat cu o şansă neaşteptată de pus poalele-n cap, vreme de 27 de ani. La capăt, România e o carcasă goală prin care umblă brambura iluzii, scuze şi urzeli. Palmaresul naţional e adjudecat de un pesimism neînduplecat care a stins natalitatea. Oamenii nu se mai vor urmaţi de-ai lor. Încrederea în viaţa de peste o zi e cît firul de nisip, iar imaginea vieţii de peste un an e un deşert integral. Adevăratul nostru proiect de ţară e socio-bejenia. Ea a scos din ţară aproape 4 milioane de oameni şi, cu asta, aproape o treime din forţa de muncă. Pocinogul e botezat festiv diaspora şi alintat ca o ispravă de soi. Ne fălim cu partea lipsă. Cu braţul tăiat. Între cei rămaşi, nimeni n-a fost cruţat.

Oamenii satelor, odinioară gospodari stabili sau măcar suverani pe propriile găini, sînt reduşi la o oaste răzleaţă de buimaci.

27

Asistenţa a luat, cu succes, locul vieţii. Clasa de mijloc încasează toate insultele care ţintesc de la mijloc în jos, e persecutată sado-birocratic şi impozitată cu o mişelie care face din fanarioţi un club de timizi. Fără surse agricole şi industriale de dezvoltare, dar cu munţi de programe care piticesc lanţul carpatic, economia creşte din consum. Adică, din celălalt nume al îndatorării. Producţia e un obicei uitat. Înainte de a-şi lichida clienţii, apăsarea cheltuielilor cu asistenţa socială şi îngrijirea sănătăţii macină un buget mai degrabă imaginar. Educaţia e o ocupaţie absurdă, ca o cură în staţiuni care nu mai au izvoare dar dau certificate de sănătate. Cunoaşterea a plecat din şcoli, gonită de profesori mai rău pregătiţi decît cititorii de contoar. De sus, din loje, parvenitismul doctoral toarnă confetti decupaţi din teze plagiate. Nimeni nu ştie ce s-a întîmplat cu ultimele fărîme de bună cuviinţă publică.

Strada e o puşcărie mobilă, plină de fraieri luaţi la umilit de tartori spurcaţi. Mitocănia face cursuri gratuite de retorică în masă. Umanitatea caldă şi măruntă care lega conversaţiile a dispărut. Limba e un lighean cu zoaie care leagă, ca o molimă, milioane de purtători de ligheane cu zoaie. Familia e, de regulă, o colecţie de supraviţuitori şi retarzi inexplicabili. Folclorul, de care ne simţim mîndri şi reprezentaţi, înmormîntează bunul simţ pe la nunţi, în bună înţelegere cu manelele. Ţigănia face figura pe care o asigura, altădată, francofonia lumii bune.

Noroc cu presa! Oglinda naţiunii e o damigeană înfundată cu bani, insulte şi scuipat din care au fost scoase acordurile şi virgulele. Ştirile sînt, mai mereu, zvonuri, minciuni şi alte reptile breaking!. Toate „pe surse”. Aşa cum se cuvine într-un bordel care lucrează numai în cash. Uniunea Europeană, mama noastră civic-financiară, colecţionează crize pe care le mîngîie şi sporeşte pentru un colaps cît mai reuşit.

Ceva neîntrerupt şi degradant trage în jos o ţară care nu mai suportă o clipă de decenţă şi îşi doreşte un singur lucru: să tragă uşa după ea şi să se lăbărţeze mai bine, în aşteptarea respectului. Două ştampile  verbale încununează un destin şi garantează poziţia de căpetenie, în familie, pe stradă şi în societate: eşti tare! şi i-ai făcut! În tot acest timp vitreg şi pătat, laţul se strînge jur-împrejur. O ştim sau nu, ordinea globală post 1989 s-a prăbuşit. Idila pro-democratică a anilor ’90 s-a risipit. Rusia e, iar, prima între hingherii de popoare. Propaganda putinistă curge mîlos şi ia cu ea redacţii şi condeie. Uniunea Europeană, mama noastră civic-financiară, colecţionează crize pe care le mîngîie şi sporeşte pentru un colaps cît mai reuşit. NATO are trese şi uniforme.

28

Lumea occidentală nu are lideri. În lipsă de viziune şi voinţă, Occidentul se arată prin Bucureşti întrupat de ambasadori care ne citesc, între două dineuri, afurisenii docte. Dascălii noştri americani se pregătesc de bal. Au ce serba. Săptămîna viitoare, Hillary Clinton-Ghiţă va intra în Casa Albă, de mînă cu FBI-ul. La picoare, preş, fosta mîndră democraţie americană. Ministrul Justiţiei e body guard-ul candidatei, candidata ia în şuturi anchetatorii: cum vă permiteţi? Presa e goarnă de casă şi urlă că pe perioada campaniei legea nu trebuie aplicată (la noi, sezonul de vînătoare începe exact în campanie). Sondajele false acoperă orizontul. Dar a meritat. Victoria progresului e asigurată. Avem ce învăţa. După noul canon, Hillary Clinton n-ar putea candida în România (fiind ocupată cu arestul preventiv), dar Sebastian Ghiţă ar fi liber să se bată pentru Casa Albă.  Cînd e să fim membri UE cu adevărat, devenim de nevăzut şi de negăsit. Sîntem zero pe lîngă Valonia. O regiune belgiană nu-i suferă pe capitaliştii nord-americani şi refuză să accepte acordul comercial UE-Canada. Cutremurat, guvernul belgian refuză şi el să semneze. În toată presa mare nu veţi găsi, însă, o iotă şi nu veţi auzi o şoaptă despre ceilalţi doi refuznici: România şi Bulgaria. E, totuşi, simplu: nu semnezi un acord cu cei care te pun să cerşeşti vize de intrare. Dar asta nu contează. O regiune sclifosită e mai băgată în seamă decît două state laolaltă. Sîntem de nimic şi neomologaţi.

Şi, peste toate astea, înăuntru pîndeşte marele pericol moşmartinesc. Sibiul a fost terorizat de insurecţia unui ursuleţ! Doar şansa n-a împins fiara spre Deveselu şi ne-a ferit de un CSAT. 

Ce e de făcut, în faţa puhoiului de corijenţe naţionale? Una din soluţiile cele mai prizate e o mişcare de iscusită acrobaţie etică. Simplu. Îţi subţiezi buzele, te faci zvelt ca firul de trestie gînditoare şi spui: clasa politică! Ea e de vină! Brusc, dezastrul românesc se divide. De o parte, clasa specializată în rău. De cealaltă, exemplarele trufanda, sabotate de puşlamale, în pragul capodoperei. Schema e tentantă şi va produce răul pe care l-a mai produs în România. Va separa, adică, între căzuţi şi spirite superioare. Acolo unde erau Carp şi Mihalache, s-au aşezat Gigi şi Nuţi. Înainte de a fi clişeu, acest refren e alibi. Căci, a te decupla ca exemplar adorabil în comparaţie cu porcinele infernale din preajmă e nespus de măgulitor. Deodată, problemele ţării se fac o sumă de mofturi  imediat rezolvabile. Dacă s-ar retrage clasa politică! Totul s-ar însori, netezi şi împlini! Remediul care lecuieşte cancerul prin extirparea clasei politice e ornat, adesea, de un alt clişeu (l-am susţinut, la rîndul meu) E vorba de ipoteza unei căderi catastrofale de heraldică. Acolo unde erau Carp şi Mihalache, s-au aşezat Gigi şi Nuţi. Insultat postum, Brătianu se îngroapă mai adînc. Şi îl găseşte acolo pe Maniu, pus la foraj de noii ţărănişti. Aşa şi e! Dar numai pentru cine vrea neapărat să creadă că interbelicii s-au clonat în beneficiul nostru. Adevărul strict e că nu există legătură între vechii şi noii liberali sau ţărănişti. Teoria partidelor

29

vulcanizate după ’89 e tristă şi circulă încununată cu o tichie de mărgăritar. După acelaşi raţionament, pentru că scrie la ziar, subsemantul, ar trebui să se lase asemănat cu Caragiale. Şi  să pună la inimă  reproşurile celor ce îi ceartă că, după atîţia ani, n-a scris nimic peste O Scrisoare Pierdută.

Clasa politică nu poate fi nici alibi, nici paravan pentru comerţul cu iluzii. În fond, prima formă de respect cu care sîntem datori publicului larg e să nu încurcăm borcanele cu decoraţii de vitejie civică. Clasa politică e vai de capul ei. Însă tot ea a făcut, de  pildă, momentul 1992. Scindarea FSN a fost cel mai însemnat eveniment istoric de după comunism şi e, totuşi, opera clasei politice. Care - trebuie spus - ne-a salvat. Cu un FSN intact, eram, şi azi, o Cubă fără trestie de zahăr. Adevărat, tot oamenii politici au reuşit, de pildă, isprava cu Marian Munteanu candidat la Primăria Bucureştiului. Munteanu putea face figură de moderat doar dacă aveam de ales între Moţa şi Marin. Cu toate astea, prostiile clasei politice nu explică tot. Îmi e ruşine de ce a ajuns ţara mea, dar nu vreau să mă pitesc după un clişeu.  Aşadar, pentru onor corul anti-politic, o singură urare: a se citi mai atent cărţile bune! Şi o dietă 100% bio: mai multă modestie, plus un dram de răspundere. Dacă tot spunem că nu vrem să înstrăinăm Cuminţenia Pămîntului, ar fi bine să avem grijă şi de Sarea-n Bucate. 

Drinkology: Răcitul băuturilor

Răcitul exterior al băuturilor ca berea și vinul are tradiții vechi, din vremea când gheața naturală era stocată în bordeie adânci, căptușite cu rogojini și paie, numite ghețării.După 1950, când frigiderele electrice s-au răspândit cu repeziciune, a apărut moda de a adăuga băuturilor cuburile de gheață. Este interesant de văzut cum, în filmele dinaintea IIRM, băutorii de whiskey adăugau apă din carafă, sau un jet de sifon, care au fost apoi înlocuite de cuburile de apă înghețată, sau de gheața sfărâmată.

30

Pentru puriștii licorilor venite din Scoția, gheața în whiskey este o crimă: diluează băutura, anesteziază simțul gustativ, omoară degustarea superioară.Mulți s-au întors la vechea tradiție, demult uitată, acea a pietrelor reci. Distileriile de whiskey erau ridicate în apropierea izvoarelor și pâraielor de apă cristalină. Vechii băutori, luau din apă o piatră ultraspălată și bine răcită și o puneau în băutură, de unde expresia whiskey on the rocks, folosită și astăzi.Dar pietrele au reapărut și whiskey stones, răcite bine în freezere, aduc răceala căutată, fără să strice concentrarea băuturii.

Variante noi, ca sferele de piatră, sticlă sau oțel și alte forme de răcitoare, ca gloanțele, sunt astăzi disponibile pentru băuturi.Dacă răcirea cocktail-urilor și a whiskey-urilor de tip blended scotch este binevenită, bourbon-urile învechite și single malt-urile, la fel cu coniacurile fine, sunt mult mai bune fără nici un adaus. (MSM)

Istorie prezidențială americană: Infracțiuni prezidențiale

La capătul unei campanii de alegeri prezidențiale, neobișnuit de plină de neașteptat, neprevăzut și nemaiîntâlnit, alegerile din anul 2016 au adus în prim plan candidata Hillary Clinton, care a venit cu o istorie de fapte controversate, de investigații și de acuzări. De aici poreclele de candidată la postul de criminal-in-chief, crooked Hillary, the congenital liar, corporate

31

whore și The devil. Ea este...Cu toate învinuirile care i se aduc, Hillary Clinton nu este singurul/singura președinte/ă sau funcționar guvernamental de rang înalt care - înainte sau după alegeri - a avut de făcut față unor acuzații serioase, sau chiar unor pedepse pentru infracțiuni și ilegalități. Funcționarii de rang înalt ai guvernelor americane, președinți, vicepreședinți, membrii ai congresului, judecătorii federali și membrii curții supreme, sunt puși sub acuzare nu prin actul unui tribunal obișnuit, ci prin procesul de impeachment, care este un act politic, nu unul juridic.Procesul începe în camera reprezentanților a congresului, la nivelul comisiei juridice. Dacă această comisie aprobă articolele de acuzare, procesul trece la întreaga adunare a congresului, care decide, sau nu, formarea unui mare juriu.Acuzarea este făcută de un mare juriu. Numele a fost dat pentru a-l deosebi de micile jurii, formate din 12 jurați, cu care se judecă procesele din tribunalele obișnuite.Marile jurii sunt formate atunci când trebuie judecate faptele unuia dintre cei menționați mai sus, sunt formate din 28-30 de membri, care nu sunt avocați sau judecători și sunt conduse de un procuror desemnat de congres, care ghidează analiza faptelor și documentelor legale, audierea martorilor, admiterea probelor și tot procesul prin care se ajunge la concluzia de vinovăție sau inocență. Acuzarea (Impeachment) se poate face pentru una sau mai multe din condițiile definite de constituție: 1. Trădare (acțiuni de război împotriva US sau ajutarea inamicului) 2. Mituire 3. Infracțiuni și comportament ilegal (Crimes and misdemeanors). Ultima categorie permite o largă intepretare a faptelor.

În istoria Statelor Unite, 18 oficiali au fost puși sub acuzare prin această procedură:

un senator ( William Blount - 1797) condamnat; trei președinți (Andrew Johnson - 1868, achitat; Richard

Nixon -1973, demisionar; William J. Clinton - 1998, achitat);

un ministru (ministru de război William Belknap - 1876) - achitat;

13 judecători federali.

32

Fotografia lunii: Strânsul fânului - de Emanuel Tânjală

33

Alt pamflet al lunii: Antiamerican - de Petre Ziarul Adevărul din 3 noiembrie 2016

Este la modă să fii anti-american. Nu trebuie să fii informat, citit şi nici prea multă carte nu trebuie să ai. Dă bine să fii anti-american, ăsta e trendul, urmează-l! Pentru că americanii sunt aroganţi. De când au câştigat Războiul Rece şi-au luat-o în cap. Nu le mai ajunge lumea! Pentru că ne-au vândut lui Stalin. N-au nicio scuză, ne-au vândut pe un şerveţel, aşa zice istoria, se ştie! Pentru că i-am aşteptat atâţia ani să vină, dar n-au venit. Şi ne-au lăsat pe mâna ruşilor. Nu contează dacă au promis sau nu, dar n-au venit. Şi-au murit atâţia români tot aşteptându-i! Şi când Zidul Berlinului a căzut, n-au venit nici atunci. Au trimis nişte corporaţii de-ale lor, care s-au pus să exploateze bogăţiile noastre. E clar, americanii n-au investit aşa cum au promis. Pe intelectualii noştri i-au cumpărat cu nişte burse de doi lei (Soros). Ne-au stricat intelighenţia, au pervertit-o, au băgat zâzanie între intelectuali. Au stricat spiritul nostru naţional. Pentru că niciodată nu ne-au băgat în seamă, nu ne-au apreciat capacităţile intelectuale, talentul şi creativitatea. Noi suntem mai talentaţi şi mai creativi. Ei fură de la noi. Fură creiere. Ne tratează ca pe nişte oameni de mâna a treia. Pentru că se cred jandarmul lumii. Pentru că au dolari. Uite că acum sunt şi alţii care n-au chef să trăiască sub dominaţia lor! (Bine le face Putin!) Pentru că nu s-au ţinut de angajamente (care angajamente?). Pentru că se amestecă în treburile ţării. Pentru că ne-au transformat într-o colonie. Pentru că finanţează DNA-ul şi dictează ce trebuie să facă procurorii. Să-şi vadă de treburile lor, ştim şi noi să trăim în democraţie, avem încredere în Justiţia noastră! Pentru că i-au bombardat pe sârbi în ‘99, fraţii noştri, asta nu se poate uita! Dar ne-au bombardat şi pe noi în ’44, nu trebuie să uităm! Americanii ne-au stricat intelighenţia şi au băgat zâzanie între intelectualii noştri.           Pentru că ne-au spălat pe creiere cu filmele lor de la Hollywood, actorii noştri, care n-au susţinere şi publicitate, sunt cu mult mai valoroşi decât ai lor, care sunt finanţaţi de evrei. Iar la Hollywood jocurile sunt făcute de

34

evrei. Şi de masoni. Dar uite că şi filmele noastre au câştigat premii în lume. Premiile Oscar sunt măsluite şi se dau pe „pile“. Pentru că nu ne-au construit autostrăzi. Ce bătaie de joc a făcut Bechtel! Pentru că nu ne dau vize. Pentru că au declanşat criza economică din 2008 şi din cauza asta Băsescu, prietenul lor, ne-a tăiat salariile şi pensiile. Pentru că ei pun la cale toate crizele din lume. Ca să profite, ca să se îmbogăţească. Pentru că ne-au dezamăgit şi ne-au înşelat aşteptările. Pentru că sunt nişte inculţi, nici nu ştiu să arate pe hartă unde se află România sau Bucureştiul, pe când noi ştim unde este SUA şi ştim şi istoria lor. Mai multe ştim noi despre ei decât ştiu ei despre ei. Suntem noi mici, dar avem cultură mare.   Pentru toate astea (şi multe altele) trebuie să fii anti-american, pentru că aşa arăţi că eşti deştept, că trăieşti cu ai tăi, cu poporul, independent şi demn, n-avem ce învăţa de la străinii ăştia, nişte americani!

Istorie americană recentă: Când America strănută, restul lumii începe să tremure de friguri. Despre masca de oxigen a domnului Trump - de Constantin Cranganu 

contributors.ro noiembrie 11, 2016 

Pe 8 noiembrie 2016, America a „strănutat” zdravăn de tot, cum nu a mai făcut-o de multă vreme. Și, imediat, guturaiul și gripa s-au făcut simțite de-a lungul a multor meridiane, scuturând și dând fiori guvernelor, organizațiilor politico-militare și chiar simplilor cetățeni, îngrijorați de ce ar putea urma după 20 ianuarie 2017.

Am schițat un prim răspuns, premonitoriu, în luna februarie a acestui an, în articolul De ce este America o super-putere? Despre rolul geografiei și geologiei[1]: Statele Unite ale Americii sunt pregătite și vor produce o schimbare de paradigmă economico-socială(prin asigurarea independenței energetice datorită triumfului revoluției argilelor[2])

35

și comercială (diminuarea importanței sistemului monetar și comercial instituit în 1944 prin tratatul Bretton Woods, propus și implementat de SUA).Alegerea lui Donald Trump ca al 45-lea președinte american va afecta profund și va accelera transformarea practică a celor două aspecte ale paradigmei menționate mai sus. Fără să mă erijez într-un guru atotștiutor (s-a văzut clar ce preziceri catastrofale produc unii dintre așa-numiții analiști politici, voi încerca să aduc în lumină unele aspecte pe care le consider (foarte) probabile a deveni realități anul viitor.

Când, în 1944, delegați din 44 de țări s-au întâlnit în orașul Bretton Woods din New Hampshire, ei au discutat și apoi au semnat tratatul care va forma cadrul și va determina regulile după care se vor desfășura, în deceniile postbelice, activitățile monetare și comerciale mondiale.

Cu imperiile abolite și înlocuite cu aranjamente globale susține de marina americană, oceanele au devenit sigure pentru prima dată în istorie, iar piețele și resursele au devenit accesibile pentru fiecare. Dușmanii au devenit prieteni. Pe scurt, tratatul Bretton Woods a produs pace, creștere economică și prosperitate globale. El reprezintă încă fundamentul funcționării lumii actuale.

Americanii au impus ordinea globală postbelică prin care au creat comerțul liber, răsplătind loialitatea aliaților vestici și asiatici, eliberați de tirania imperiilor abolite după război (german, japonez). Noua ordine globală a fost și mijlocul esențial de a ține sub control și de a învinge  Uniunea Sovietică și expansiunea mondială a comunismului. Când Războiul Rece a fost câștigat de Statele Unite, americanii nu s-au gândit să  modifice conceptele fundamentale ale tratatului Bretton Woods. Ei au continuat să ofere securitatea globală absolut necesară pentru buna desfășurare a comerțului mondial fără să primească nicio compensație în schimb.

Această situație a fost observată și speculată de unele popoare. Boom-ul economic înregistrat în China[3], India sau Brazilia a putut avea loc doar într-o astfel de situație strategică. Existența euro-ului nu ar fi fost posibilă fără protecția și securitatea economică oferite de Bretton Woods, ambele gratuite. Numai că un comerț gratuit este o ficțiune. Cineva trebuie să plătească pentru securitatea fizică și menținerea accesului liber pe piețele mondiale, operații care asigură în mod concret buna funcționare a sistemului comercial global. Americanii au subvenționat acest sistem timp de 70 de ani, din care ultimii 30 fără nicio compensație.  Alegerea lui Donald Trump

36

marchează începutul declinului precipitat (în următorii câțiva ani) a ordinii globale instaurate prin tratatul Bretton-Woods.

Masca de oxigen a domnului TrumpÎntreaga campania electorală care a adus la Casa Albă pe singurul american fără experiență politică anterioară s-a desfășurat sub un slogan foarte inspirat: Make America Great Again! Dar, dedesubt, există ceva pe care îl numesc masca de oxigen a domnului Trump: America First!Când ușa i s-a închis și avionul s-a pus în mișcare către pista de decolare,  stewardesa-șefă își începe programul obligatoriu de prezentare a măsurilor de siguranță în caz de necesitate. Ceea ce spune ea către sfârșit merită deplină atenție:

In the event of a decompression, an oxygen mask will automatically appear in front of you… Place it firmly over your nose and mouth, secure the elastic band behind your head, and breathe normally… If you are travelling with a child or someone who requires assistance, secure your mask on first, and then assist the other person.  [s.m.]Asigură-te mai întâi că tu ai masca pusă, și apoi ajută-i pe ceilalți…Pentru mine, este cea mai potrivită analogie cu America First!Cum va transpune în practică Președintele Trump această analogie?

La început, orice tratat internațional negociat de Președintele Obama – d. ex., Acordul climatic de la Paris sau TransPacific Partnership – va fi anulat (nefiind ratificate de Congres).

Poziția domnului Trump în legătură cu Acordul climatic, semnat cu multă fanfară anul trecut în Paris, are o mare doză de bun simț practic: de ce trebuie să plătească America $500 milioane anual altor țări sub diverse pretexte climatice, când banii respectivi ar putea fi folosiți acasă, de exemplu, pentru îmbunătățirea alimentării cu apă potabilă și a infrastructurii ecologice, prin programe combinate publice-private. Retragerea Statelor Unite din Acordul de la Paris va impulsiona și pe alții s-o facă (China, India etc.). Nu m-aș mira prea tare dacă și acest mult trâmbițat și prea-lăudat acord climatic va avea soarta ultimă a predecesorului său, Protocolul Kyoto: coșul de gunoi al istoriei.[4]Noua conducere a EPA (Agenția de Protecția Mediului) va aborda diferit dezbaterile actuale despre schimbările climatice și contribuțiile antropogene. Myron Ebell, care a fost numit director de tranziție al EPA, crede că încălzirea globală antropogenică este o chestiune minoră, care a fost uzurpată de liberali pentru a crește guvernul federal.

37

Odată cu numirea lui Forrest Lucas (co-fondatorul companiei Lucas Oil) ca Interior Secretary, este posibil ca Președintele Trump să reconsidere decizia predecesorului său de anulare a construcției oleoductului Keystone XL, menit să transporte țițeiul din Alberta[5], Canada, către rafinăriile din zona Houston. Această posibilă mișcare ar fi o imensă „mască de oxigen” atât pentru producătorii canadieni, cât și pentru cei americani, care vor amesteca țițeiul vâscos din nisipurile Albertei cu cel ușor din argilele americane (Bakken, Eagle Ford ș.a.). Amestecul rezultant va economisi circa 200 miliarde dolari în cheltuielile de recondiționare a rafinăriilor, ducând astfel la scăderea prețului carburanților în SUA. Pe de altă parte, noua afacere va oferi statului Alberta suficiente venituri pentru a ieși dintr-o recesie care, altfel, s-ar putea extinde pe mulți ani.

Vecinii noștri de la sud vor trebui, volens-nolens, să lucreze cu Președintele Trump. Pentru că marea majoritate a imigranților ilegali care pătrund din Mexic în SUA sunt, de fapt, cetățeni ai Americii Centrale și mai puțin mexicani, va fi necesar ca Mexicul să oprească acest influx. Adică, să construiască „zidul de protecție” pe teritoriul lor și pe banii lor. De modul cum Mexicul rezolvă această problemă va depinde viitorul tratatului NAFTA și al țării însăși (care, fără tratat, se va afla într-o situație de neinvidiat).

Liderii și membrii NATO au motive serioase să „tremure de friguri”, pentru că noul Președinte american și-a exprimat public opiniile despre reactualizarea acestui tratat pe principiul America First. Dacă va avea loc și o apropiere între cei doi lideri – Trump și Putin – ne putem aștepta la o creștere a presiunii rusești asupra Ucrainei, ca și la o redefinire a planurilor rusești cu privire la granițele lor vestice – asta însemnând implicarea unor țări ca Lituania, Polonia, România sau Azerbaidjan[6]. Singurul mod pentru Europa de a face față unei posibile agresiuni rusești este fie o armată regulată UE, fie înarmarea Germaniei și Suediei[7].Alianțele actuale cu Coreea de Sud și Japonia nu mai necesită menținerea unor contingente masive de trupe americane pe teritoriile lor. Asta va însemna că cele două țări să aibă grijă de ele însele (secure your mask on first) prin mărirea capacităților proprii de apărare care, conform sugestiilor făcute de domnul Trump în campania electorală, ar include și arme nucleare. O Japonie mai bărbătoasă (agresivă) ar stopa infiltrările chinezești în nord-estul Asiei.

38

Marea Britanie și Statele Unite vor putea avea acum convorbiri oficiale despre situația post-Brexit. Ideea principală ar fi intrarea Marii Britanii într-un Tratat NAFTA de tip nou.

World Trade Organization (WTO) va trebui, în mai puțin de un an, să răspundă la ceea ce va fi o avalanșă de cazuri raportate de SUA. Dacă aceste cazuri nu vor fi soluționate în ritmul și modul dorite de noua administrație americană, Statele Unite vor începe o serie de acțiuni unilaterale care, în principiu, vor duce la anemierea dezastruoasă a ordinii globale comerciale.

Una din aceste acțiuni va fi declararea Chinei drept manipulator al monedei naționale, împreună cu revocarea statutului de economie liberă de piață. Astfel, nicio țară nu va mai putea accepta și re-denumi produse chinezești fără a risca consecințe dure. Dacă se va ajunge în această fază, China va fi aruncată în prima ei recesiune din ultimii 30 ani. Rămâne de văzut dacă eforturile de consolidare politică ale comuniștilor chinezi au avansat suficient de mult pentru a neutraliza efectele rezultate în urma unei explozii interne, economice și politice.

ConcluziiAm fost unul din cei 2.912.941 cetățeni ai statului Pennsylvania care au votat pentru ca Donald J. Trump să devină a 45-lea Președinte al Statelor Unite ale Americii.

Din 1988, nici un candidat republican nu a mai primit sufragiul majoritar al Pennsylvaniei. De ce? Noul Președinte are un stil popular și, pentru mulți, acest stil a fost atractiv. Dar, din discuțiile cu vecinii mei, din vizitele „pe teren” cu diverse ocazii, am căpătat impresia că oamenii au votat pe cineva care nu este afiliat cu establishment-ul politic sau cu marea finanță mondială sau cu oricare alte instituții implicate în comerțul internațional.

Cutremurul produs de alegerea lui Trump poate fi comparat cu cel asemănător generat de alegerea, în 1980, a unui actoraș de la Hollywood, folosit în reclame comerciale, pe nume Ronald Reagan (o întâlnire între cei doi poate fi văzută aici). Ca și Trump, Reagan a fost considerat prea simplist și extremist (Mr. Gorbachev, tear down this wall!). Cu toate acestea, Ronald Reagan fost ales președinte de două ori, a lansat Războiul Stelelor în 1983 (Strategic Defense Initiative) și a contribuit decisiv la învingerea și prăbușirea imperiului comunist din Europa de Est și Uniunea Sovietică.Am scris într-un comentariu la un alt articol că 9 noiembrie este 18 Brumar în calendarul Revoluției Franceze – ziua în care, în 1799, Napoleon

39

Bonaparte a răsturnat guvernul revoluționar, s-a proclamat Prim Consul și a redirecționat istoria lumii așa cum puțini au făcut-o înainte și după el.Poate că Donald J. Trump nu  va fi noul Napoleon al secolului al XXI-lea, dar l-am votat pentru a-i da o șansă  să demonstreze ce poate. Sper că va face „America Great Again”.God bless America!

Al treilea pamflet al lunii: În România două lucruri sunt infinite: coloana lui Brâncuși și prostia lui Ponta - de Spartakus ,

cațavencii.ro 12 noiembrie 2016

Î

Tocmai când credeam că în materie de prostie electorală nimeni nu o poate depăși pe doamna Gorghiu, care ieșise la ”Primiți cu Alinuța”, momind prichindeii s-o lase în casă, în clipul cu „măi, copii cucuieți, ușa blondei descuieți”, iaca vine și Ponta din spate, pe turnantă, cu un clip și mai acătării. Amintindu-și că în Gorj a dat unele dintre cele mai mari și mai frumoase tunuri din carieră, plagiatorul a ținut să facă iar o glumiță de

40

șantier la Târgu Jiu, acolo unde Partidul l-a pus pe primul loc pe liste, după ce i-a dat derogare la ciordit. Așa că mitomanul s-a înțolit frumos, cu cravată, cămașă albă și pulovăr albastru, și-a pus ochelarii ăia buni și, după ce cameramanul i-a zis ”Merge banda!”, a început să debiteze prostii: ”Domnule președinte Iohannis, mă aflu la cea mai nouă atracție turistică din Târgu Jiu, scaunul pe care dumneavoastră ați stat. Și vreau să vă rog să învățați, să înțelegeți că pe Masa Tăcerii nu se mănâncă nici măcar salam săsesc, Poarta Sărutului nu se închide și pe Coloana Infinită nu se atârnă rufe la uscat. Dacă o să învățați mai mult despre România, sunt convins că o să ne respectați mai mult. În calitate de cetățean și de deputat de Gorj, vă mulțumesc pentru reclamă pe care ați făcut-o, dar aș vrea să ne respectați mai mult”.

La doi ani de când a luat bătaia vieții de la vlăjganul bleg al clasei politice, elevul-copiator Ponta dovedește că n-a învățat nimic din lecția asta. Prost și fudul a fost atunci, prost și fudul e și acum. N-a învățat să nu mai facă pe românul mândru și ortodox, care cere altuia să-l stimeze, deși el n-a stimat în viața lui pe nimeni, de la președintele care l-a pus în funcție până la diasporenii pe care i-a batjocorit, rânjindu-le în față că dreptul la vot e o lozincă, iar el cu lozincile se șterge la cur. Pentru că pe plan intelectual n-a produs nimic din capul lui în ultimul sfert de veac, Ponta continuă să se asocieze cu realizările altora. Ieri se împăuna cu doctoratul scris de alții, astăzi se umflă în pene lângă sculpturile lui Brâncuși. Dar lângă un spital, lângă o școală, lângă o autostradă nescufundată, de ce nu te filmezi, băi, Viorele? Pentru că n-ai făcut nimic din toate astea cât ai fost premier și acum te pitești după Poarta Sărutului? Vrei să-l mânjești și pe Brâncuși, nu ți-e de ajuns câte simboluri ai murdărit până acum? Și, dacă tot de lauzi că ești așa mare patriot și iubitor de Brâncuși, ia zi, ai dat și tu vreun ban pentru ”Cumințenia Pământului”? Sau nu-ți place cum se numește, și ai fi dat doar i-ar fi spus Brâncuși ”Mințenia pământului” și ți-ar fi  dedicat-o? Păi ori suntem mândri că suntem români, ori nu mai suntem, băi, albanezule!

Când te uiți la păluga asta rânjită lângă Masa Tăcerii, când o auzi ce lucruri puerile debitează, mai că-ți vine să te freci la ochi și să te întrebi: infantilul ăsta a condus o țară? Ne-am lăsat conduși de plăvanul ăsta cu minte de copil de grădi? Gluma lui cu salamul săsesc e undeva la nivel de școală ajutătoare, dar atâta poate, să asocieze un președinte de etnie germană cu salamul săsesc. Probabil că, dacă s-ar fi pozat Iliescu la Masa Tăcerii, Ponta ar fi venit cu crod de mușchi țigănesc, dacă s-ar fi pozat Marko Bela ar fi venit cu oala cu gulaș, iar, dacă s-ar fi pozat Clotilde Armand, ar fi adus o strachină

41

cu ratatouille. Atâta îl duce pe el capul, ce să-i ceri? Și tot n-am înțeles partea cu Coloana Infinită. Nu vorbesc neapărat de faptul că niciodată Brâncuși nu și-a numit coloana ”infinită”, ci ”a recunoștinței fără sfârșit”, ci de cum se agață rufe pe ea. Bă-băiatule, bă, Viorele, pe tine te punea mămica să întinzi rufe pe stâlpii de telegraf, bolovane? Acasă, la Daciana, n-aveți și voi culme, întinzi rufele pe antenă, unde le-ntinzi? Că rufele se pun pe o culme orizontală, prostane, nu pe o coloană verticală. Așa că din două una: ori ești fraier, ori ești fraier.

Și iar vii, băi, Ponto, cu fazele astea cu ”dacă o să învățați mai mult despre România”? Iar te iei de ăla că e neamț, iar tu ești român get-beget, de la străbunicii italo-albanezi și până azi? Nu ți-a ajuns că din cauza acestei prostii naționaliste ai pierdut alegerile? Chiar n-ai învățat nimic? Și tu vorbești de respect, care ți-ai bătut joc de o diasporă întreagă, punând-o la cozi mai ceva ca pe timpul lui Ceașcă?

Dincolo de penibilul ei, ieșirea lui Ponta ar trebui să ne atragă totuși atenția pentru că e un semnal. După un an de zile cât a stat, mic, umil și cu ochelarii plini de flegme, Dottore ridică iar  capul și-și arată colții. Evident, are încă mulți susținători, care văd în el o victimă a conspirației iohannist-soroșiste. Chiar și în PSD sunt mulți care regretă glumițele lui Ponta și-l detestă pe mofluzul Dragnea. Iar Ponta tocmai de aceea a scos capul acum. De ieșit deputat, sigur iese, pentru că în Gorj sunt îndeplinite cele două condiții-cheie ale succesului PSD: sunt și mulți proști, și mulți morți. Dar, dacă PSD nu ia 50%, iar Iohannis face guvern tot cu Cioloș, în Partid o să iasă o încăierare pe cinste între ciracii lui Dragnea și ciracii lui Ponta. Și dacă s-ar întoarce Brâncuși și i-ar vedea pe pesediști cum se încaieră, probabil că ar spune:

”V-am lăsat săraci și proști, vă găsesc bogați, dar și mai proști!”

42

România de azi: Sistemul sînt eu - de Mihai BUZEAAparut in Dilema veche, nr. 664, 10-16 noiembrie 2016

Toți sîntem sistemul. Bugetarii sînt sistemul. Securiștii sînt sistemul. Serviciile sînt sistemul. Dați-mi voie să nu fiu în întregime de acord cu nici unul dintre aceste răspunsuri pe care le-am primit ori de cîte ori am pus întrebarea „Bine-bine, pomenim mereu de «sistem», dar pînă la urmă e vorba de niște oameni, că doar nu de Windows, Mac sau Android! Cine sînt oamenii ăștia, cum îi cheamă, unde locuiesc, ce mănîncă? Etc.“ Și nu sînt de acord din motive cît se poate de simple, mai simple decît atomul de hidrogen: dacă „toți sîntem sistemul“ înseamnă că și eu sînt sistemul; ergo, fie mint, fie sînt atît de prost că sînt sistemul și nu știu… fie supoziția este greșită. Cu bugetarii, la fel: cît am fost profesor la o școală de cartier (Berceni!), între anii 1997 și 1999, nu-mi amintesc să mă fi îmbogățit din apartenența mea la sistem, deci mă îndoiesc profund că „bugetarii sînt sistemul“. Mai rămîn securiștii și serviciile. Am cîte ceva de povestit despre fiecare categorie, deși poveștile nu-mi fac deloc cinste.

În iarna 1991-1992, timp de două luni (dacă-mi amintesc bine perioada, e vorba de ianuarie și februarie, deși începutul a fost în decembrie), taică-meu și cu mine ne-am apucat să furăm o fabrică. Afirmația sună umflat, așa că vin cu precizări: persuadat de un influent membru al clanului familial (să-i spunem Marele Securist – MaS), tata și-a dat demisia de la institutul de proiectare unde lucra, m a adunat de pe la fotbal, biliard și motăneală, a convins-o și pe-o pensionară, fostă contabilă, apoi a completat echipa cu Vărul de la țară, absolvent de liceu agricol, calificarea „Operator utilaje“ (adică tractorist). MaS ni i-a trimis în ajutor pe: Micul Securist (MiS), alcoolic terminat; fiul Micului Securist, obez, bulimic și dependent de jocuri de noroc, să-i zicem FiMiS; Curva, care era chiar o curvă, la vreo 45 de ani munciți („Am foarte multă experiență în lucrul cu străinii, după anii de activitate de la Inter“). Planul era să „punem pe picioare“ o fabrică abandonată (?!), aflată undeva în zona de sud-vest a Bucureștiului, apoi să rămînem ca șefi ai noii entități capitaliste, în următoarea formulă: MiS, director general; taică-meu, director tehnic; FiMiS, șeful biroului de exporturi (fabrica urma să producă „numai pentru export“, iar grăsanul susținea că el „știe la perfecție“ limba engleză); pensionara urma să țină

43

contabilitatea afacerii, curva să fie secretară, vărul și cu mine să fim și noi pe-acolo, „oriunde e nevoie de pus umărul la greu“, iar MaS trebuia să supravegheze totul din înălțimea funcției lui din minister (omul era blindat, solid acoperit, nu ca amatorii din ziua de astăzi!). Efectiv, nu știu dacă-mi vine să rîd sau să plîng dezgropînd această amintire, dar, dacă tot m-am apucat…

În cele două luni am muncit cum nu muncisem eu niciodată pînă atunci: ne prezentam de dimineață la datorie, iar vărul și cu mine luam la mînă toate utilajele fabricii, pe rînd: freze, strunguri, raboteze, mă rog, ce era prin secții. Le curățam ca la armată, le lustruiam, le făceam frumoase, apoi le notam numerele, seriile și datele tehnice într-un caiet și-l duceam contabilei. Am spălat podelele, întîi cu motorină, apoi cu detergent, am curățat pereții, am înlocuit geamurile sparte și le-am făcut lună pe cele încă bune, apoi ne-am apucat de depozit: am pus în cutii toate piesele de rezervă, le-am etichetat, le-am aranjat pe căprării – totul scris în alt caiet, hop și cu el la contabilă. Apoi aceeași procedură pentru produsele gata fabricate, iar în final pentru stocurile de materii prime și materiale. Munceam cîte 11 și 12 ore pe zi, căram afară munți de gunoi și de șpan, eram frînți, cu mîinile julite și ochii roșii, dar nu-mi amintesc să ne fi plîns vreodată de ceva, nici el, nici eu: la 20 de ani, resursele-s imense. Cred că, în total, am produs vreo zece caiete.

Bine, nici n-am fi avut cui ne plînge: taică-meu se lupta cu instalația electrică a fabricii (vai de mama ei) și după ce-a pus-o la punct, s-a apucat să verifice funcționarea utilajelor, să le regleze și să le repare, acolo unde era cazul (și era). Nici restul echipei nu stătea degeaba: MiS bea, FiMiS mînca, iar curva făcea cafeluțe. Trebuie spus, totuși, că nici ei n-au primit vreun ban pentru munca depusă în cele două luni, cum n-am primit nici noi ceilalți. Iar cînd totul a fost gata, în fabrică și-a făcut apariția cineva pe nume „domnul Badea“, un om care arăta, cum să spun, ca un securist: înalt, ochi albaștri spălăciți, păr blonziu, cojoc de oaie (cu pielea pe dinafară, cum se purtau atunci), căciulă rusească de iepure (nu de nutrie, ca toți săracii, ca taică-meu, de pildă), și nici un statut. Nimeni nu știa cine e, de ce-a venit, cine l-a trimis, de ce inspectează tot, de ce pleacă cu toate caietele completate de mine și cu registrul realizat de contabilă pe baza lor. În registrul ăla era acum toată fabrica, pînă la ultimul ac.

Domnul Badea a venit și a plecat într-o sîmbătă. Luni, Dacia lui taică-meu ne-a adus iar la muncă, pe mine, pe el, pe văr, pe contabilă, dar n-a mai putut să intre-n curte: poarta era închisă cu lanțurile obișnuite, dar lacătele erau

44

altele. La fel și paznicii: „Unde-i Nea Stelică?“, a întrebat tata. „Nu mai e“, i-a răspuns unul din cei patru (!) paznici care au ieșit din ghereta lui Nea Stelică. Nici cîinii lui nu mai erau (și de cîte ori nu mă hîrjonisem cu ei prin zăpadă, cu Mutu, cu Țiganu, cu Chinezu, cu Chioara!). Paznicii cei noi ne-au refuzat categoric accesul în curte și-n fabrică, iar pentru c-a protestat și-a cerut explicații, tata a primit un scuipat în ochi, prin plasa gardului. Așa s-a terminat mandatul lui de director tehnic. Pe MiS, pe FiMiS și pe curvă nu i-am văzut nici atunci, nici nu i am mai văzut vreodată de-atunci, fuseseră probabil avertizați de „lovitura de palat“ orchestrată de domnul Badea și de superiorii lui. MaS a murit puțin după aceea.

Totul s-ar fi terminat așa, cu taică-meu rămas șomer și căzut în depresie, cu vărul de la țară întors la țară și cu mine întors la golăneala fără scop a generației pierdute, dacă Nea Stelică n-ar fi decis altfel. M-a căutat, m-a găsit și m-a învățat să nu fiu prost, că pe proști îi bate Dumnezeu. Așa că, timp de patru nopți consecutive, eu și vărul am intrat noaptea în depozitul fabricii și am furat cît am putut din piesele de rezervă și din producția finită, din ce depozitaserăm acolo, aranjat în cutii: supape de oțel, bucșe de bronz, șublere, filiere, burghie, rulmenți, robineți, tarozi, ștanțe, matrițe… tot ce-am putut căra. Cînd s-a desprimăvărat, vărul și cu mine am luat de multe ori drumul Istanbulului, încărcați cu marile sacoșe de rafie ale epocii, iar banii au fost suficienți pentru ca eu să-mi pot plăti primul an de facultate și să m-apuc de bișniță serioasă cu Polonia, vărul să-și deschidă un Bar Sătesc, iar Nea Stelică să-și mărite fata.

Toți sînt astăzi morți, în afară de mine. MaS, MiS, grasul, tata, Nea Stelică, chiar și vărul (barul nu i-a adus noroc, a fost înjunghiat într-o încăierare); fabrica e moartă și-ngropată, în locul ei e-acum un cvartal de vile. Contabila presupun că nu mai e în viață după atîția ani, iar de curvă nu mai știu nimic – s-ar putea totuși ca ea să mai trăiască. Am rămas eu, ca să aibă cine spune povestea unei bucățele din industria României, și domnul Badea, ca să fie clar că sistemul n-are moarte, se perpetuează ca paramecii: am avut în septembrie o lucrare de arboristică, la vila unei bogătașe, și-am avut plăcerea să-l întîlnesc și pe socrul dumneaei, paralizat, dar încă viu. El nu m-a recunoscut, poate datorită căștii de protecție cu vizor de plasă. Mai bine: ce-aș fi putut eu vorbi c-un „fost“…?!

Dacă în privința legăturilor dintre bătrînii securiști și sistem e dificil de demonstrat ceva clar, în privința celor din „servicii“ e aproape imposibil, deși adevăru-i limpede ca lumina zilei; ca să nu trec mai departe de cazul

45

meu personal, dau doar trei exemple. Am lucrat cîndva în asigurări, ca om de vînzări, iar șeful cel mare era un bărbat înalt, tăcut, complet ignorant în materie de asigurări, cu aceeași privire ca a domnului Badea. Nu știu s-o descriu, că nu-s poet, dar știu s-o recunosc cînd o văd, și-o văd des; am lucrat altcîndva la un ziar minuscul (Curentul) și-am văzut-o și-acolo, la oameni care habar n-aveau să scrie, dar erau șefi de departamente. Am lucrat în agenții de publicitate și i-am ascultat tăcînd pe diverși domni Badea, toți bărbați înalți, cu haine scumpe și priviri străpungătoare, care nu interveneau absolut niciodată în discuții („Eu nu vorbesc, eu trag concluzia“), mirîndu-mă ca proasta-n vișin: cum ajung toți aceștia pe piața liberă a muncii, cum, prin ce proces de selecție, din moment ce ei nu știu nimic despre nici o meserie, în afară de „meseria“ de director („Eu trag concluzia“)?! Ce patron întreg la minte, ce antreprenor i-ar angaja pe ăștia pe varii posturi de șefi și șefuleți, dacă n-ar fi obligat?

Nu închei înainte de a veni cu propriul meu răspuns la întrebarea „Cine e sistemul?“, și răspund tot printr-o amintire personală: în 1988 am lucrat ca manipulant de lopată la Ferma de Bovine Otopeni (un fel de Gospodărie Agricolă de Stat). Șeful fermei era un ochelarist, un elegant, fost funcționar superior dintr-un minister, pedepsit cu acest job pentru că „călcase pe bec“; cu acest exemplu istoric în minte, cred deci că actualul sistem este alcătuit din rebuturile umane ale diverselor servicii de siguranță națională: dați afară, dar nu lăsați să moară de foame, oamenii-fără-meserie apar din neant pe piața muncii, ca directori, manageri, executivi etc. Fraierului care se întreabă cu voce tare „Dar ăsta cine-i și ce caută aici?“ i se spune „Șșș! E din sistem!“ 

Din lumea banilor : “The Man Who Invented the World’s Most Important Number”by Gavin Finch and Liam Vaughan

The product of a big survey and a little math, Libor helps set interest rates worldwide,affecting the price of more than $300 trillion in mortgages, loans, and derivatives.Despite its ubiquity, few outside the world of finance had heard of Libor until 2012,when regulators found that a dozen banks—Barclays, UBS, and Citigroup among them—had colluded to manipulate the benchmark interest rate and fined them $9 billion. Inthis excerpt from The Fix (Wiley, December 2016), a forthcoming book about the Libor

46

scandal, Bloomberg reporters Gavin Finch and Liam Vaughan trace the roots of thismysterious number.In 1969, Neil Armstrong walked on the moon, Richard Nixon became president ofthe U.S., and 400,000 hippies descended on a sleepy New York farm near Woodstock.On the other side of the Atlantic, on a winter’s day in London, a mustachioed Greekbanker named Minos Zombanakis was taking his own small step into history. He’d hitupon a novel way to lend large amounts of money to companies and countries thatwanted to borrow dollars but would rather avoid the rigors of U.S. financial regulation.As the sun set over the rooftops of London’s West End, Zombanakis was standing by his desk in Manufacturers Hanover’s new top-floor office, drinking Champagne and eating caviar with Iran’s central bank governor, Khodadad Farmanfarmaian. Zombanakis had just pulled off the biggest coup of his career with the signing of an $80 million loan for the cash-strapped shah of Iran. The Iranians had brought the beluga caviar and Zombanakis the vintage Champagne—the party went on into the night.The Iranian loan was one of the first to charge a variable rate of interest that reflectedchanging market conditions and to be split among a group of banks. It was just asrevolutionary in the staid world of 1960s banking as the moon landing, thoughcelebrated with less fanfare, and it marked the birth of Libor.“I felt a sense of achievement to set up the whole thing, but I didn’t think we werebreaking ground for a new period in the financial world,” says Zombanakis, now livingin Kalyves, on the island of Crete, amid the same olive groves his family has tended forgenerations. “We just needed a rate for the syndicated-loan market that everyonewould be happy with. When you start these things, you never know how they are goingto end up, how they are going to be used.”Much like the rate he created, Zombanakis had a humble start in life. The second ofseven children, he grew up in a house with dirt floors and no electricity or runningwater, he told biographer David Lascelles. He left home at 17, fleeing Nazi-occupiedCrete in a smuggler’s open-topped boat to make the 200-mile journey to enroll at theUniversity of Athens. Short of money, he quit in his second year and found workdistributing aid for the recently arrived British army; he literally stopped a soldier inthe street and asked for a job. After leaving Greece, Zombanakis eventually made hisway to Harvard, where, with characteristic charm, he managed to talk himself into apostgraduate program despite lacking the qualifications. From Harvard he moved toRome and entered the world of banking as the Middle East representative forManufacturers Hanover Trust, aka “Manny Hanny.”The real action, though, was elsewhere. London was growing as a global financial hub.Russia, China, and many Arab states wanted to keep their dollars out of the U.S. forpolitical reasons or out of fear they might be confiscated, and they chose to bank theirmoney in the U.K. instead. The City of London was also benefiting from stringent U.S.regulations that capped how much American banks could pay for dollar deposits andthat cut the amount of interest they could charge on bonds sold to foreigners. Manycompanies set up offshore offices in swinging London, where they could ply theirinternational trade unhindered. In 1968, after 10 years in Rome, Zombanakis saw anopportunity to further his career.The Eurodollar market, as the vast pool of U.S. dollars held by banks outside the Statesis known, was already well developed, but Zombanakis had spotted a gap: the supply

47

of large loans to borrowers looking for an alternate source of capital to the bondmarkets. He persuaded his bosses in New York to give him $5 million to set up a branchin London. Six-foot-three and impeccably turned out, Zombanakis made a strikingimpression, and before long he became known in tight knit British financial circles assimply “the Greek banker.” He was one of a small band of international financiers whowere opening up the world’s markets to cross-border lending for the first time since theWall Street crash of 1929.Zombanakis first met Farmanfarmaian in Beirut in 1956, and the two had hit it off. Sowhen the Iranians needed money, they headed straight to Manny Hanny’s office onUpper Brook Street in London’s exclusive Mayfair district. Zombanakis knew that nosingle firm would lend $80 million to a developing country that didn’t have enoughforeign-currency reserves to cover the debt. So he set about marketing the deal to avariety of foreign and domestic banks that could each take a slice of the risk. With U.K.interest rates at 8 percent and inflation on the rise, banks were wary of committing tolending at a fixed rate for long periods. (Borrowing costs could increase in the interimand leave them out of pocket.)Zombanakis and his team came up with a solution: charging borrowers an interest raterecalculated every few months and funding the loan with a series of rolling deposits.The formula was simple. The banks in the syndicate would report their funding costsjust before a loan-rollover date. The weighted average, rounded to the nearest eighth ofa percentage point plus a spread for profit, became the price of the loan for the nextperiod. Zombanakis called it the London Inter-Bank Offered Rate - LIBOR.Other financiers cottoned on, and by 1982 the syndicated-loan market had ballooned toabout $46 billion. Virtually all those loans used Libor to calculate the interest charged.Soon the rate was adopted by bankers outside the loan market who were looking for anelegant proxy for bank borrowing costs that was simple, fair, and appeared to beindependent. In 1970 the financier Evan Galbraith, who’d go on to be U.S. ambassadorto France under President Ronald Reagan, is said to have come up with the idea ofpegging the first bond to Libor—known as a floating-rate note.As London’s financial markets took off, they became increasingly complex. Within afew years, Libor had morphed from being a tool to price individual loans and bonds tobeing a benchmark for derivatives deals worth hundreds of billions of dollars. Chiefamong these new derivatives was the interest rate swap, which allowed companies tomitigate the risk of fluctuating interest rates. The swap was invented during a period ofextreme volatility in global rates in the 1970s and early 1980s. The concept is simple:Two parties agree to exchange interest payments on a set amount for a fixed period; inits most basic and common form, one pays a fixed rate in the belief that interest rateswill rise, while the other pays a floating rate betting they will fall. The floating leg ofthe contract is pegged, more often than not, to Libor. It wasn’t just company treasurerswho bought them. Because swaps require little capital upfront, they give traders amuch cheaper way to speculate on interest rate moves than government bonds. Beforelong, banks had built up huge residual positions in the instruments.As Libor became more central to the global financial system, pressure grew to codifythe setting of the rate, which was still hashed out on an ad hoc basis by the various

48

banks involved with individual deals. In October 1984, the British Bankers’ Association, a lobbying group set up in 1919 to champion the interests of U.K. financial firms, began consulting with the Bank of England and others on how such a benchmark might work.Several early versions of the rate evolved into BBA Libor, set in pounds, dollars, andyen, in 1986. The BBA established a panel of banks that would be polled each day andtweaked the original formula to strip out the bottom and top quartile of quotes todiscourage cheating. Otherwise the rate looked similar to the one first conceived byZombanakis. Over the next quarter century, the suite of currencies was expanded to 10,and the process became electronic; other than that, not much else changed.The same couldn’t be said of the U.K. banking industry, which was transformed byPrime Minister Margaret Thatcher’s “Big Bang” financial deregulation program of1986. Overnight, she cleared the way for retail banks to set up integrated investmentbanks that could make markets, advise clients, sell them securities, and place their ownside bets, all under one roof. She also removed obstacles to foreign banks taking overU.K. firms, leading to an influx of big U.S. and international lenders that brought withthem a more aggressive, cutthroat ethos. The advent of light-touch regulation, withmarkets more or less left to police themselves, made London a highly attractive placeto do business. The market for derivatives, bonds, and syndicated loans exploded.By the 1990s, Libor was baked into the system as the benchmark for everything frommortgages and student loans to swaps. However, it was its adoption by the ChicagoMercantile Exchange as the reference rate for Eurodollar futures contracts thatcemented its position at the heart of the financial markets.Eurodollar futures are standardized, exchange-traded derivatives that let traders beton the direction of short-term interest rates. For years, the value of the contracts wasdetermined by a benchmark calculated by the CME, but in January 1997 the exchangeditched its own rate in favor of the now ubiquitous Libor. The Eurodollar futuresmarket had been around since 1981, and the CME’s highly liquid contract wasparticularly popular among traders looking to hedge their exposure to over-the counterswaps. As swaps, and much else besides, referenced Libor, the CME believedits product would be more appealing if it used the same rate. Average daily tradingvolume at the time of the switch was about 400,000 contracts. That had risen to 2.8million by March 2014.While the majority of market participants didn’t raise an eyebrow over the CME’stransition to Libor, at least two bank insiders did warn regulators that it was adangerous move, Reuters later reported. One was Marcy Engel, a lawyer at SalomonBrothers, who wrote to the U.S. derivatives regulator, the Commodity Futures TradingCommission, in late 1996 warning that the shift would encourage cheating amongtraders. “A bank might be tempted to adjust its bids and offers near the survey time insuch a way as to benefit its own positions,” she wrote. The other Cassandra wasRichard Robb, a 36-year-old interest rate trader at DKB Financial Products in NewYork, who suggested in a letter to the CFTC that firms might be tempted to lowballtheir submissions during periods of stress to mask any funding difficulties. “Even backthen, it seemed to me that Libor was vulnerable to mischief,” says Robb, now chiefexecutive officer at Christofferson Robb and a professor at Columbia. “It was ripe toexplode. It was constructed in a shabby way that was fine for its original purpose, butwhen it became so dominant, it should have been strengthened and put on firmer

49

foundations.”The CFTC wasn’t swayed by either appeal and signed off on the CME’s decision. Theprevailing view among regulators at the time was that Libor couldn’t be manipulated.Since the top and bottom quartile of quotes were discarded, they believed it would bealmost impossible to rig the rate without mass collusion. They also thought that bankswould be discouraged from even attempting to game the system since the firms’individual submissions were published at midday for everyone to see. Anyone whostarted submitting dubious figures, the logic went, would instantly be identified bytheir peers and held to account.In reality, manipulating Libor was a lot easier than anybody had thought. Whatauthorities around the world failed to recognize was that even lenders that madesubmissions too high or too low to be included in the final calculation could stillinfluence where Libor was set because they pushed a previously excluded rate back into the pack. Traders with vast derivatives positions needed only to move the rate by a few hundredths of a percentage point to make huge profits, and their influence was small enough to evade detection. On a $100 billion portfolio of interest rate swaps, a bank could gain millions of dollars from a 1-basis-point move.Where Libor is set not only affects how much money banks and other sophisticatedinvestors make on their derivatives bets, it also dictates how much interest U.S.homeowners pay on their mortgages each month. And poorer people with bad creditprofiles are disproportionately affected. In Ohio, for example, 90 percent of allsubprime mortgages in 2008 were indexed to Libor, double the proportion for primeloans.From his sitting room in Kalyves, Zombanakis can see the house where he grew up. Hesays he sometimes struggles to recognize the modern world of investment banking,where traders take home multimillion-pound bonuses and cheat their clients at thedrop of a hat. He counts Farmanfarmaian, who died last year, and many of his otherclients as lifelong friends. “Back then the market was small and run by a fewgentlemen,” Zombanakis says. “We took it for granted that gentlemen wouldn’t try tomanipulate things like that. But as the market was getting bigger, you couldn’t trust it.You couldn’t control it. Banking now is like a prostitution racket run by pimps. There’sjust too much money involved.”

For all its shortcomings, Libor is still a fixture of the global financial system. After thescandal, regulators talked about scrapping the benchmark and replacing it with onebased on actual trades rather than what banks say their borrowing costs are. But thatproved impossible, because the number was baked into so many contracts lasting manyyears. In 2014 the BBA was stripped of its role overseeing Libor and replaced byIntercontinental Exchange, a U.S. derivatives-trading platform. These days, Libor isbased in part on actual transactions, but it still involves guesswork. Prompted by theirsuccess with Libor, authorities around the world undertook similar investigations intobenchmarks for foreign exchange, precious metals, and commodities, unearthingwidespread manipulation across markets and sparking billions of dollars more in fines.

50

Pictorii lunii: Pictorii naivi româniÎn luna octombrie 2016 a avut loc la Oradea cea de a 2-a expoziție națională de pictură naivă.

Mariana Mihuț: Sat

51

Mariana Mihuț: Grădină

Mariana Mihuț: Iarnă

52

Petru Mihuț: Nuntă

53

Ioan Măric: Botez

54

Ioan Măric: Plugușorul

Gheorghe Ciobanu: Adusul fânului

55

Mircea Cojocaru: Tăiatul lemnelor

56

Crăciun Fericit!

Lorenzo Lotto (1523)

57

58