Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din Epistola ...comparații corespunde cu partea a...

Cercetarea Scripturii presupune… cercetare, adică aplecarea asupra înțelesurilor care se pot desprinde din textul citit. N-ar trebui să însemne „despicarea firului în patru”, adică vorbe de dragul vorbelor numai, dar nici o trecere sumară peste cuvintele textului biblic. Și dacă e să ne aplecăm asupra acestui fragment din Scripturi, se nasc câteva întrebări greu de evitat. „fii ai luminii și fii ai zilei”; „ai nopții, nici ai întunericului”; „Voi” și „Noi”. Sunt diferențe între aceste expresii și între aceste cuvinte? Dacă da, care sunt ele? Dacă nu, atunci ce rost are această înșiruire de cuvinte sau expresii cu același înțeles?

O opinie ar putea fi susținută de „credincioșii iotei”. Aceștia pornesc de la vorba Domnului Isus, care zice: „Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” (Mt.5.18). Iota fiind cea mai simplă reprezentare grafică a unei litere a alfabetului grecesc; litera „i”. Folosirea acestei comparații corespunde cu partea a doua a ei și anume frântura de slovă; slova fiind denumirea veche pentru „literă”. Frântura de slovă însemnând o bucățică dintr-o literă. Adică un credincios trebuie să știe că fiecare literă din Lege, oricât de mică ar fi ea, are valoare.

Într-o paranteză fiind spus, dacă tot este vorba de a cerceta, ar fi interesant de știut de ce face trimitere Domnul Isus la o literă a alfabetului grecesc? Era vorba de o zicală devenită populară între evrei, având în vedere anii de ocupație grecească a țării evreiești, care s-au scurs până aproape de vremea când Domnul Isus a trăit pe pământ sau Domnul cunoștea limba greacă?! Dar acestea pot rămâne analiza unei alte împrejurări sau adâncirea personală a lucrurilor Scripturii, la îndemâna oricui.

Drept urmare a transpunerii în practica vieții de Biserică, a celor de mai sus, foarte mulți credincioși sinceri cu credința lor în Dumnezeu,

consideră că atunci când citim: „Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos…” (2Tm.3.16); aceasta se referă la fiecare cuvânt, literă chiar, mai mult, și punctele și virgulele sunt de asemenea insuflate de Duhul Sfânt. Este de ajuns însă, a citi Scriptură în rusă sau în engleză sau în oricare altă limbă și vom observa foarte ușor că vom avea cuvinte cu un înțeles puțin diferit (uneori mai clar decât în românește, alteori nu), cu atât mai mult vom întâlni diferențe cu privire la folosirea semnelor de punctuație. De exemplu în mai toate traducerile românești ale Scripturii și chiar și în alte limbi, găsim textul din Epistola către Filipeni, cap.3.15, astfel: „Gândul acesta, deci, să ne însuflețească pe toţi, care suntem desăvârşiţi;” În alte câteva traduceri, (vorbesc de traduceri folosite de un public larg) ca de exemplu în engleză, versiunea standard, în loc de „desăvârșiți” întâlnim „maturi”, ceea ce poate da un înțeles puțin mai diferit. Acesta - la capitolul traduceri - este doar un exemplu din destul de multe și fiind un lucru deja destul de cunoscut, nu mai înșir și alte exemple. Acum privind cu atenție numai la Scriptura în limba română, putem observa aspecte care ne pot da bătăi de cap, dacă mergem pe ideea că fiecare virgulă trebuie considerată insuflată de Duhul Sfânt. De exemplu, ediția a treia a Scripturii tipărită de Societatea Biblică Română în anul 2009 și revizuită ortografic pe deasupra, găsim în cartea Isaia, cap.2.4, expresia „sulițele lorc” în loc de „lor”. Și trebuie să acceptăm că litera „c” adăugată la cuvântul „lor” nu este insuflată de Duhul Sfânt, ci este o neînsemnată greșeală de tipar, care de altfel nu se mai regăsește în alte ediții de după aceea. Aceasta a fost Scriptura pe care eu am folosit-o mulți ani de zile. Putem privi ca și exemplu și la Epistola către Galateni, cap.2.6, din aceeași Scriptură și chiar și în alte traduceri în limba română: „Cei ce sunt socotiți ca fiind ceva - orice ar fi fost ei, nu-mi pasă:

1 Lumina Vechilor Cărări

Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din Epistola întâia către Tesaloniceni, cap. 5.5:

„Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului.”


Dumnezeu nu caută la faţa oamenilor - aceştia, zic, ei cei cu vază nu mi-au adăugat nimic.” Aici, virgula de după „aceștia” este discutabilă din punct de vedere a utilității și a corectitudinii. La fel și cele din fragmentul din Epistola către Filipeni, folosit mai sus, unde virgula de după „acesta” și de după „toți” sunt la fel de lipsite de rost. Și altele… Dar să ieșim din zona semnelor de punctuație și să luăm în atenție un aspect mai pronunțat și anume cuvinte; cuvinte întregi, nu virgule. Și nu datorate unor traduceri sau actualizări de vocabular, când se consideră că anumite cuvinte nu mai sunt folosite de multă vreme și nu mai sunt așa de cunoscute. Un exemplu de cuvânt vechi, nefolosit de foarte multă vreme, ar putea fi cuvântul „purcede” din Evanghelia după Ioan, cap.15.26. Când îl citim în textul biblic, ne dăm seama de înțelesul lui, dar dacă cineva ar fi întrebat pur și simplu ce înțeles are cuvântul românesc „purcede”, foarte mulți români ar da din umeri. Dar să revenim pentru a lua un alt exemplu în ideea celor de mai sus și anume cartea Deuteronom, cap.7.7: „Nu doar pentru că întreceți la număr pe toate celelalte popoare s-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, căci voi sunteţi cel mai mic dintre toate popoarele.” Ce înțelegeți de aici? În prima parte se spune că poporul evreu întrecea la număr pe toate popoarele iar în partea a doua a aceluiași verset, se spune negru pe alb că era cel mai mic dintre toate popoarele! Și așa scrie în majoritatea versiunilor din limba română. Deci era mai mare sau era mai mic decât celelalte popoare? Scoateți din text cuvântul „doar” și toate lucrurile se limpezesc. Însă asta ar presupune a scoate un cuvânt din Scripturi! Și acum stăm în fața unui alt fragment biblic: „Mărturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta că dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.” (Ap.22.18-19). Dar vom reveni asupra acestui fragment după ce vom mai face câteva observații în ideea celor de mai sus, fără intenția de a scoate în evidență toate greșelile de tipar sau de traducere din Scripturi; nu am citit vreo colecție de astfel de greșeli, doar mi-au sărit în atenție în timpul citirii Scripturii, peste ani. Numerele! Uneori numerele din Scripturi ne pun în situația de a mai citi o dată textul, puțin încruntați… Din exemplele posibile din această categorie de dificultăți, m-am gândit să prezint unul care are și o notă puțin hazlie: Cartea a doua a Cronicilor, cap.21.20-22.2: „Avea treizeci şi doi de ani când a ajuns împărat şi a domnit opt ani la Ierusalim. A murit fără să lase părere de rău în urmă şi l-au îngropat în cetatea lui David, dar nu în mormintele împăraţilor. Locuitorii Ierusalimului au pus împărat în locul lui

pe Ahazia, fiul lui cel mai tânăr; căci oastea venită în tabără cu arabii, omorâse pe toţi cei mai mari în vârstă. Astfel a început să domnească Ahazia, fiul lui Ioram, împăratul lui Iuda. Ahazia avea patruzeci şi doi de ani, când a ajuns împărat şi a domnit un an la Ierusalim.” Deci Ioram, împăratul lui Iuda, avea treizeci și doi de ani când a ajuns împărat și a mai domnit opt după care a murit. A murit deci la 40 de ani. Acest lucru mai este menționat o dată în același capitol, la versetul cinci. Omul acesta a murit deci la 40 de ani și a fost urmat la domnie de fiul lui cel mai mic care avea la acel moment 42 de ani! Fiul cel mai mic era mai în vârstă decât tatăl lui!

În pofida celor descrise mai sus, care iarăși spun, sunt doar niște exemple dintre altele care ar mai fi putut fi descrise, eu susțin că fac parte din categoria credincioșilor iotei. Adică cred că este bine ca orice credincios să dea maximă atenție fiecărui cuvânt din Scripturi și chiar și virgulelor și punctelor. „Până voi veni, ia seama bine la citire,” (1Tm.4.13a), ne îndeamnă apostolul Pavel, pentru că numai așa putem înțelege mai bine voia lui Dumnezeu pentru noi. Admit în același timp că în pofida străduinței celor ce traduc și tipăresc Scripturi, se pot strecura dificultăți în alcătuirea textului biblic sau în tipărirea lui. Ca și atunci când Domnul Isus spune: „Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine.” (Mt.18.9a), înțeleg ceea ce trebuie să înțeleg, tot așa, atunci când citesc: „Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” (Mt.5.18); sau „Mărturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta că dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.” (Ap.22.18-19); înțeleg că aceasta nu se referă în primul rând la cuvinte și virgule, ci la înțelesul pe care acestea îl transmit. Aș merge până acolo încât să afirm că Dumnezeu nu a intenționat niciodată să ne transmită litere și virgule, ci a intenționat să ne transmită un mesaj care cuprinde voia Lui. Cât despre litere și virgule, acestea sunt exprimate de cei care au avut din partea lui Dumnezeu însărcinarea să pună în scris pentru omenire, ceea ce au primit de la Dumnezeu. Posibilitatea de a face comparații între traducerile și edițiile Scripturii, face ca aceste greșeli să nu influențeze cu nimic studiul ei, mai cu seamă că de obicei sunt nesemnificative. Contradicțiile, care de asemenea se regăsesc doar în aspecte de detalii nesemnificative comparativ cu ideea principală dintr-un anume text, n-ar trebui să trezească suspiciuni asupra corectitudinii ei, ci dimpotrivă, aceasta fiind o


dovadă a faptului că Scriptura în special și creștinismul în general, consemnează mărturiile cuprinse în ea, așa cum au fost ele relatate de persoane diferite care s-au pronunțat asupra unui anumit aspect. (Matei spune că au fost doi îndrăciți la Gadara iar Marcu spune că a fost unul). Când spun că Dumnezeu a intenționat să ne transmită un mesaj și nu litere sau virgule și când spun că literele și virgulele sunt rezultatul celor chemați de Dumnezeu să așeze în scris mesajul Lui pentru noi, n-ar trebui să se strecoare cumva tendința de a trata cu neatenție forma în care ne este prezentată Scriptura în limba noastră, pe considerentul că aceasta a fost rezultatul capacității acelor oameni. Asta pentru că potrivit cu ceea ce găsim scris în Epistola a doua către Timotei, cap.3.16, Duhul Sfânt însuși a insuflat toată Scriptura. Duhul Sfânt s-a îngrijit ca noi să putem avea mesajul lui Dumnezeu în cuvintele cele mai potrivite pentru a fi înțeles cât mai bine. Așadar – iarăși spun – fiecare cuvânt din Scriptură trebuie tratat cu maximă atenție…

Și acum să ne reîntoarcem la fragmentul biblic luat pentru cercetare. Modul meu stângaci în a mă exprima, a făcut să prezint o introducere de peste 90 la sută din articol! Dacă e să ne aplecăm asupra acestui fragment din Scripturi, se nasc câteva întrebări greu de evitat. „fii ai luminii și fii ai zilei”; „ai nopții, nici ai întunericului”; „Voi” și „Noi”. Sunt diferențe între aceste expresii și între aceste cuvinte? Dacă da, care sunt ele? Dacă nu, atunci ce rost are această înșiruire de cuvinte sau expresii cu același înțeles?

Dumnezeu a dat oamenilor capacitatea de a se exprima în cuvinte. De mii și mii de ani oamenii s-au adresat unii altora. În afară de transmiterea prin cuvinte a unei noțiuni, dintotdeauna cred, a contat și cum a fost transmis verbal acel lucru. De acest aspect a contat de multe ori măsura în care cineva a înțeles ce se spune, măsura în care cineva a convins auditoriul de cele spuse sau în definitiv, o relatare verbală a fot ascultată cu plăcere sau nu. În vremurile noastre, toate aceste lucruri au fost clasificate în spectrul gramaticii și fiecare modalitate de exprimare verbală a fost categorisită ca fiind o figură de stil. Am făcut trimitere ceva mai sus la un fragment biblic în care Domnul Isus spune: „Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine.” (Mt.18.9a). Acest mod de exprimare, în gramatica zilelor noastre se numește hiperbolă, adică exagerarea unor lucruri pentru a fi mai expresive, pentru a dobândi mai mult impact în cei ce aud. Acum avem sub ochi fragmentul din Epistola întâia către Tesaloniceni, cap. 5.5: „Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului.” Desigur că uzând de ceva imaginație sau inspirație, se pot găsi sensuri diferite pentru „fii ai luminii” și „fii ai zilei” sau „ai nopții” comparativ cu „ai întunericului”, mai dificile

rămânând susținerea cu argumente a concluziilor. În fond avem de a face cu un mod de exprimare numit alegoric, care constă în a înșirui câteva metafore sau personificări, cu același scop, anume acela de a insista asupra unei idei, pentru ca aceasta să aibă un impact mai pronunțat între cei care citesc sau ascultă. „fii ai luminii” presupune o personificare, adică lumina este prezentată ca și cum ar fi o persoană care poate avea fii. Acum în Scripturi, unele expuneri au un caracter duhovnicesc, ceea ce poate să însemne mai mult decât simple figuri de stil, gramaticale. De exemplu Domnul Isus spune: „Eu sunt lumina lumii!” (In.8.12b). Aici avem o metaforă pentru că se pune egal între două entități: o Persoană și o însușire: lumina. Dar când lucrurile acestea privesc Divinul, ele nu sunt doar niște figuri de stil gramaticale, în cazul de față o simplă metaforă, ci au un înțeles duhovnicesc care face trimitere la niște adevăruri pe care numai Dumnezeu ni le poate descoperi și face să le putem înțelege cât de cât.

Am scris toate acestea doar din pricină că față în față cu fragmente biblice ca cel pe care-l avem sub ochi, tendința multor frați temători de Dumnezeu este aceea de a căuta înțelesuri pentru fiecare cuvânt și fiecare virgulă chiar, ajungând uneori la concluzii greu de susținut cu argumente. Asta naște adesea discuții contradictorii care nu duc la nimic bun. Cred că mai cuminte ar fi să acceptăm că fiecare sfânt care la chemarea lui Dumnezeu a scris părți din Scriptură, a făcut-o în felul în care a fost obișnuit să o facă. Repetiții, alegorii, metafore și alte modalități de exprimare le găsim în toate cărțile Scripturii. Față în față cu acestea, în afară de categoria credincioșilor prezentată mai sus, mai sunt și frați stânjeniți de repetițiile și metaforele întâlnite în textul Scripturii. Ei se întreabă: „De ce se repetă cuvinte care până la urmă au același înțeles? Sunt oameni care își doresc mai degrabă adevărul simplu, neînflorit de diferitele stiluri în care se exprimă scriitorii Scripturii. Acum trebuie să acceptăm că Dumnezeu știe cel mai bine cum a trebuit să fie scrisă Scriptura.

Atenție la citire; la fiecare cuvânt, la fiecare virgulă… Atenție și la faptul că unele cuvinte din Scripturi nu transmit în mod obligatoriu altceva decât cuvintele dinainte sau de după, ci le întâlnim acolo doar pentru ca să întărească ce s-a zis înainte sau după. De aceea avem „fii ai zilei” și îndată după aceea avem și „fii ai luminii” care poate însemna același lucru…

Din „Comorile mele”


Nu este statistică fără rost. Cu cât un păcat este mai răspândit, cu atât riscul să mă prindă și pe mine este mai mare! Cele de mai jos constituie o opinie personală, în urma celor văzute în lumea asta în ultimii zeci de ani. Fiind doar un punct de vedere, se înțelege de la sine că pot exista și alte opinii cu privire la cele mai răspândite păcate. Precizez că nu mă refer la cele mai mari păcate, ci la cele întâlnite mult prea des, acolo unde nu s-ar cuveni. Adaug faptul că nu mi-am propus nici pe departe să înșir păcatele lumii. Și nici a unui creștinism evanghelic bolnav - fie el și penticostal - ci privesc spre zona credincioșilor botezați cu Duhul Sfânt, în care încă mai zvâcnește străduința de a urma drumul biblic către cer. Iarăși zic, toate acestea sunt prezentate cu scopul de a ne ajuta unii pe alții să ne ferim mai cu seamă de relele care se întind mai mult peste creștinătate…

1. Ochii și mintea pătate. „Făcusem un legământ cu ochii mei şi nu mi

-aş fi oprit privirile asupra unei fecioare.” (Iov 31.1). Nu vorbesc aici de vorba Domnului Isus din Evanghelia după Matei, cap. 5:28: „Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.” Deși deseori lucrurile se leagă astfel… Mă refer la obiceiul prea multor bărbați creștini de a întoarce capul sau doar de a orienta ochii pentru a cuprinde cu privirea aspectul mai atractiv al unei femei. Nu numaidecât să le și poftească… Deși iarăși zic, n-am văzut niciodată pe satana mulțumit cu cât pătează! Mă refer mai cu seamă la bărbați deși nici femeile nu sunt scutite de ispita asta. Până la urmă dacă un bărbat devine vinovat pentru că apreciază formele sau felul mai dezghețat de a fi al unei femei, o femeie nu este aproape tot pe acolo când apreciază aspectul sau bunătatea sau capacitatea unui oarecare bărbat? Când dacă nu cu gura, cel puțin mintea spune: „Un bărbat deosebit!”, nu este la fel ca atunci când un bărbat gândește: „Ce femeie!”? Deși iarăși spun, cred că bărbații sunt mult mai viciați decât femeile, în această privință. Și chiar dacă nu rar, motive familiale împing într-acolo, păcatul tot păcat rămâne, indiferent de motive. Nu este mai normal și mai creștinește să nu apreciez nici frumusețea, nici felul de a fi, nici capacitățile, nici nimic altceva, când este vorba de o altă persoană decât soțul sau soția mea? După părerea mea acesta este cel mai răspândit păcat!

2. Nesupunerea nevestelor. Desigur că absolut toate nevestele sunt

supuse soților lor, dar aceasta este în felul și în măsura în care cred ele că trebuie s-o facă la un moment dat. Ori Scriptura are o precizare cu privire la aceasta: „Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului;… Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile.” (Ef. 5.22,24). Sunt aici trei aspecte care îndrumă cum ar trebui să arate supunerea asta: așa cum aceeași nevastă se supune Domnului, așa trebuie să se supună soțului ei; așa cum Biserica este supusă sau ar trebui să fie Domnului Hristos și „…în toate lucrurile”. Citind acestea în Scripturi, nu cred că ar fi cineva care să spună: „Eu totuși nu înțeleg cum cere Dumnezeu să fiu supusă!” Poate unii sau unele vor râde citind acestea… Nu uitați că în definitiv râdeți de un cuvânt din Scripturi… Că lucrul acesta nu este totdeauna ușor de pus în practică, oricine ar trebui să înțeleagă… Dar dacă există silință, Dumnezeu ajută iar excepțiile accidentale fac parte din natura noastră.

Asta nu trebuie să fie considerată robie. Cred că pot fi și bărbați care să profite de supușenia soțiilor lor (în acest caz faceți-o pentru Dumnezeu și Dumnezeu vă va răsplăti) dar în mod obișnuit, soțiile supuse sunt mult mai iubite decât cele care obișnuiesc să întoarcă vorba! Și desigur discuțiile clarificatoare în care felul de a gândi al soției se dovedește a fi mai bun de pus în practică, discuțiile acestea deci, sunt încurajate și de Scriptură în același text care vorbește despre supunere: „Vorbiţi între voi…” (Ef.5.19a). Acesta ar fi al doilea păcat ca și răspândire, în lumea asta amărâtă…

3. Îndreptățirea de sine. Spune cuiva – episcop să fie el: „Nu faci

bine…!” și uite-te la fața lui… Cel puțin câțiva mușchi de pe față se vor mișca și ochii vor căpăta o umbră… Doar copiii mici sunt sfinți la acest capitol. Ăsta-i omul! Nu-i convine când este vorba de corectare. Adesea urmează justificări, explicații, acuzații reciproce și uneori… minciunele folosite drept pătură de acoperit, de justificat. Până și în fața lui Dumnezeu, oamenii și-au îndreptățit faptele... Aduceți-vă aminte de câțiva din Scripturi: „Da, bine fac că mă mânii!”; „Nu, n-am râs…”; „Am ascultat glasul Domnului,

Cele mai răspândite păcate!


şi m-am dus în calea pe care mă trimitea Domnul. …dar poporul…” și câte altele…

Nu-i mai bine și mai creștinește să stai un pic pe loc? Să mulțumești celui ce te corectează și să-i promiți că te vei mai cerceta o dată? Poate n-are dreptate, dar poate are… Acesta ar fi al treilea păcat ca și răspândire în carnea firii omenești…

4. Mândria în forma ei cea mai perfidă. Perfidă în sensul că se strecoară și la cei

mai desăvârșiți dintre oameni iar deseori îmbracă haina unei smerenii mizerabile. E atunci când cineva face referire nu la ce facem, ci la ce suntem. Ce se întâmplă când cineva spune despre mine și eu aflu, că sunt leneș sau urât sau am o casă murdară și dezordonată sau sunt mai redus cu mintea sau sunt sărac sau neîndemânatic la muncă sau zgârcit sau etc.? Ori dacă nu pot suporta să se spună despre mine așa ceva, asta înseamnă că orgoliul meu trăiește; firea încă nu-i răstignită!!! Sunt mândru. Nu pot accepta ca tocmai Eu să fiu tratat astfel. Chiar dacă nu reacționez pentru că de, sunt „tare duhovnicesc”. Dar în sinea mea mă resemnez trist și bosumflat… Smerit cum s-ar zice: „Da, eu nu sunt așa deștept ca ăla…”; „Eu nu am cu ce să mă fălesc!”… Mizerabilă smerenie… Nu-i mai creștinește să admit că mă ispitește satana? Și în definitiv să admit că poate așa sunt, astea îmi sunt limitele… Sau poate să încerc, să mă străduiesc să mai schimb câte ceva?! E și ăsta un păcat foarte răspândit între credincioși…

5. Părtinirea. Adică a trata, a acoperi pe ai mei și a critica,

a articula pe alții, din ce în ce mai răutăcios, cu cât sunt mai îndepărtați ca relație. Încă eram la școala primară când un băiat a spart un geam la școală. A aruncat cu o piatră după cineva și piatra a nimerit geamul. Eu am auzit atunci două mame vorbind. Erau pocăite. Una dintre ele spunea cam așa: „Așchia nu sare departe de trunchi! Nici nu-i de mirare… Așa îl învață de acasă. Ți-e și frică să trimiți copiii la școală!” Dar a doua zi după-masă, cealaltă a venit iar cu o nouă știre, pe care cealaltă o știa deja: „Ai aflat? Băiatul tău a spart și el alt geam, astăzi la școală!” Răspunsul a fost de așa fel că uite îl țin minte și după 45 de ani: „Păi dacă învățătoarele alea nu stau între copii! Doar copiii sunt copii. Și până la urmă al meu a spart geamul dimineața!” Treaba cu învățătoarele am priceput-o tot atunci, măcar că și copil fiind, am înțeles că nu are dreptate. Dar cum e cu dimineața, am priceput câteva zile mai târziu: geamul spart dimineața a putut fi înlocuit până seara, dar celălalt copil l-a spart după-masa și… a rămas așa peste noapte! E o diferență, nu? Da, diferențierea asta se numește părtinire și părtinirea este păcat. „Dar, dacă aveţi în inima voastră pizmă amară şi un duh de ceartă, să nu

vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească… Înțelepciunea care vine de sus, este întâi, curată, apoi pașnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică. Şi roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace.” (Ic. 3.14-(16)18). În Scripturi găsim o diferență între felul în care preotul Eli își părtinea fiii (pentru că erau ai lui) și Asa, împăratul evreu (2 Cr.5:16) care nu și-a părtinit nici măcar pe mama lui, ci a luat atitudine pe drept.

Acum e drept că „orice cioară își laudă puiul”, dar a părtini pe cineva doar pentru că este de-al nostru este și acesta un păcat foarte răspândit, astăzi…

6. Pierderea timpului. „Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt

rele.” (Ef.5.16). Un apropiat care a plecat în veșnicii nu cu mult timp în urmă, la vârsta de 84 de ani, spunea adesea că de când se știe el, niciodată nu s-a trăit așa de bine ca acum. Era un pensionar după câțiva ani de muncă într-o fabrică din Suceava. Într-adevăr, puțini se mai trezesc la ora patru dimineață pentru a merge la muncă… Și mai puțini mai merg la sapă pe câteva hectare de teren agricol și animalele domestice sunt pe cale de dispariție din sate. Dacă nu suntem solicitați de nevoile unei case cu mulți copii acasă, traiul devine mai lejer. Apare nevoia de a omorî două lucruri: timpul și grăsimea! De aceea devine mai actual fragmentul biblic prezentat la început: „Răscumpărați vremea…” Cu alte cuvinte: „Nu pierdeți vremea!” Da, trândăvia este un păcat mare pentru că de aici se nasc alte păcate. De aici apare invazia romanelor de tot felul, pălăvrăgeala în grup pentru ceasuri în șir cu bârfele de rigoare, jocuri fel de fel, internetul și somnul… Treabă de creștin!! Dacă cineva are timp pentru așa ceva, înseamnă că are timp de pierdut! Chiar ar fi cineva care ar putea spune că așa este normal pentru un creștin? Biblia, cu discuții despre cele citite, rugăciunea repetată, închinarea împreună, evanghelizarea, binefacerile de tot felul… Activități care rămân în paragină! Pierderea timpului, trândăvia, este un alt păcat al vremii de acum, un păcat larg răspândit!

Desigur lista poate continua. Reamintesc că nu am avut în vedere să prezint cele mai mari păcate, ci cele care mi se par mai răspândite, prea des întâlnite între cei care spun că vor să păstreze credința, așa cum o găsim în Scripturi. Și nu-i bine!

Din „Comorile mele”


Amabilitatea și ospitalitatea directorului Spitalului Județean Arad, Domnul Ioan Crâsnic

Era anul 1994 și mă aflam cu corul bărbătesc al Bisericii „Gloria” din Bujac, în vizită la Spitalul Județean, unde era internat fratele Ioan Bulza, unul dintre tenorii noștri și unde am început să cânt cu corul, spre bucuria și mângâierea bolnavilor. Dar cineva ne-a reclamat imediat la directorul spitalului, sub învinuirea că am face „propagandă pocăiască”. Efectul a fost însă total invers decât cel așteptat, directorul neavând ură pe pocăiți și fiind mare amator de muzică corală, el având rude în Șiria, unde sunt de asemenea, buni cântăreți. Așa că îndată ce a aflat de noi, directorul a ieșit în întâmpinarea corului nostru (în întâmpinare și nu pentru îndepărtarea lui, așa cum credea răutăciosul reclamant că se va întâmpla). Și mai mult de atât, directorul a însoțit corul nostru prin tot spitalul, pe la toate etajele, oferindu-se să facă cu căldură oficiile de gazdă, fără ca măcar să fi cerut noi acest lucru, făcând deci totul cu foarte multă dragoste. Nu știu dacă reclamantul nu o fi turbat de mânie! Vedeți dar cum lucrează Dumnezeu, cum le deschide El porțile lucrătorilor Lui?

Ultima ispravă din spital.

Tot la spitalul Județean, am cântat cântări sfinte „pe bani”, fără să fie păcat! Cum?? Veți vedea!

În anul 1991, fratele Teodor Herlo de la Biserica noastră, m-a rugat să merg împreună cu el, cu fratele Caba și fratele Vasile Hatcu, la Spitalul Județean, unde se afla internat la reanimare, fratele Mercea, conducătorul bisericii din Chisindia. Am plecat bucuros cu ei.

Fratele Herlo Teodor, care pe atunci era în conducerea Bisericii din Bujac, fiind un predicator al Evangheliei, când am ajuns la spital mi-a sugerat să îi cânt o cântare duioasă fratelui Mercea, o cântare cu mesaj de îmbărbătare. Atunci m-am apropiat de patul bolnavului și i-am zis:

_Frate Mercea, eu doresc să îți cânt o cântare frumoasă, duioasă și mângâietoare,

care să îți dea putere, curaj și să îți fie de ajutor, ca să suporți mai bine durerile și slăbiciunile ce te copleșesc în prezent. Cântarea e scurtă: are doar trei strofe. Dar dacă e cazul și situația o cere, voi cânta doar două strofe sau poate chiar numai una. Asta dacă va fi prea obositor pentru dumneata.

_ Frate Popa, am auzit de dumneata și te rog să cânți cântarea întreagă.

Și atunci am început să cânt, dar cât am putut de încet. Însă pe la jumătatea primei strofe, fratele Hatcu mă trage de mânecă și-mi spune că bolnavii care sunt pe lângă patul fratelui Mercea, mă roagă să cânt puțin mai tare, ca să audă și ei. M-am conformat, însă în timp ce cântam, fratele Herlo mă trage de mânecă și-mi spune să cânt și mai tare, că nu aud bolnavii din capătul salonului. M-am conformat și de data aceasta, însă nici acum nu a fost bine, căci înainte de a trece la strofa a treia, asistenta mă oprește iar din cântare:

_ Domnule, sunteți solicitat să cântați mai tare, cel puțin la nivelul dumneavoastră obișnuit, pentru că uitați, am deschis ușa fiindcă pe coridor s-a dus vestea că aici, în acest salon, se cântă cântări pocăiești iar bolnavii, împreună cu vizitatorii lor, vă roagă să cântați mai tare ca să vă audă și ei de pe coridor!

Foarte interesant: mai întâi Dumnezeu a deschis ușa harului iar acum asistenta a deschis ușa salonului. Când deschide Dumnezeu ușa, trebuie să o deschidă și omul!

Și acum începe circul cu bani, de care vă pomeneam în titlu. După terminarea cântării, un bolnav de lângă patul fratelui Mercea, un om plin de bani, de etnie romă, din Timișoara, scoate un portmoneu mare, ticsit de bancnote de 500 și 1000 de lei vechi, (în acea vreme, salariul mediu era de 2000 de lei lunar). El îi dă portofelul nevestei sale și-i poruncește:

_Bă țațo! Dă-i domnului o bancnotă de 500 de lei, pentru că o cântat așa de mândru că mi-o trecut și durerile de operație! Așa că merită, nu?

Debusolat și luat prin surprindere, eu am reacționat spunându-i hotărât:

_Domnule, noi vizităm bolnavii de prin spitale și le cântăm, le predicăm și ne rugăm


pentru cauzele lor, numai din dragoste curată și profundă, fără bani, fără nicio plată!

_ Domnule – mi se adresează din nou țiganul, vădit nervos pentru că l-am refuzat – este meritul tău pentru felul cum ai cântat, te rog nu mă mai enerva! Tot așa i-am recompensat și pe alți mulți cântăreți de pe la petreceri, că și așa am bani destui și la mine nu se cunoaște că-ți dau matale banii ăștia. Așa că fă bine și ia-i odată!

_ Omule bun, înțelege odată! Credința ce-o am eu în Dumnezeu nu îmi permite să fac una ca asta, sub nicio formă! Mântuirea pe care noi am primit-o în dar, tot în dar trebuie să o dăm mai departe semenilor noștri.

Aici omul nostru s-a luminat la față și mi-a pus problema cu totul altfel:

_ Bine domnule, dar să știi că nici eu nu mă las și bancnota asta tot nu o mai pun înapoi în portmoneu. Așa că ia matale banii ăștia iar dacă te temi de Dumnezeu să-i folosești, să mergi și să-i dai în Numele Domnului la o familie cu mulți copii, cum sunt destule la pocăiți.

_ Asta da, dragul meu! Sună cu totul altfel!!

Apoi am privit spre grupul de frați și am grăit:

_ Dragii mei, așa mai merge! Dacă voi sunteți de acord, eu propun ca fratele Teodor Herlo, fiindcă e în comitetul Bisericii noastre, să ia banii aceștia și să-i depună în colecta de seară, la adunare.

Auzind asta, fratele Herlo a venit însă cu o altă idee:

_Fratele Popa a „câștigat” acești bani, deci tot el trebuie, așa cred eu că e corect, să facă ceea ce aș fi făcut eu. Adică, să-i depună în colecta de seară.

Frații s-au uitat înspre mine, așteptând

răspunsul meu afirmativ iar eu nu am mai lungit-o, replicând:

_Bun, fraților. Iau eu banii asupra mea iar de seară, fiind duminică, îi pun la colectă. Dar atunci în clipa cu pricina, o să-l cotesc pe fratele Vasile Hatcu, care stă la cor în stânga mea și sub privirea lui voi pune banii în farfuria Bisericii.

Lucru care așa s-a și întâmplat. Asta ca să fim liniștiți cu toții, că „afacerea”, dacă se poate spune așa, a fost curată. Eu, dacă eram necredincios, mi-aș fi însușit ciubucul acesta considerabil, că doar era o bancnotă de 500 de lei, adică un sfert de salariu,

câștigat în numai câteva minute și fără pic de muncă. Sunt sigur că acolo în veșnicie, voi fi răsplătit în „valută cerească” pentru aceasta, într-o măsură mult mai mare și mai bogată.

Ortodoxul sectant

Într-una din vizitele mele în salonul 4 de la fizioterapie, de la „Municipal”, după ce am cântat, am început să răspund unor întrebări venite de la bolnavi, întrebări cu privire la iad, rai, mântuire, etc. La un moment dat, în salon intră un bolnav ce era internat în alt salon. Acesta era un dușman înrăit al pocăiților, însă eu nu știam acest lucru. După câteva vorbe, musafirul și-a dat seama că eu vreau să comit marea „crimă” de a-i pocăi pe oameni și - ce-i mai grav - de a-i smulge pe oameni de la ortodoxism și a-i transfera la pocăiți. Și vezi Doamne, ca să nu se întâmple una ca asta, adică această mare nenorocire, dânsul și-a scos „sabia” din teacă și a început o luptă înverșunată împotriva mea. Am fost luat tare încă de la prima lui întrebare, una dură și de-a dreptul prostească, care însă până la urmă s-a întors ca un bumerang împotriva lui. Iată întrebarea lui batjocoritoare:

_Ascultă omule! Din ce sectă faci parte?

_Nene dragă - am zis eu, căci era cu mult mai în vârstă decât mine - mai întâi, ar fi fost mult mai frumos, mai respectuos și mai civilizat din partea matale să fi venit aici, lângă mine pe pat și abia atunci să fi demarat o conversație cu mine. Așa ai fi știut încă de la început cu cine ai de-a face și poate că ți-ai fi pregătit cu mai multă migală vorbele acestea neînțelepte, cu care mai mult ai făcut un atac la persoană decât ai vorbit! Și acum, dacă tot ai intrat în joc nepoftit, acum să vedem ce ai dori? Iar altă dată te rog să fii mai prudent, ca să nu ți se întâmple ceva mai


grav. Deci m-ai întrebat din ce sectă fac parte. Dă-mi voie să-ți răspund tot cu o întrebare: „Dumneata ce ești?

_Ortodox!

Eu am continuat:

_Îmi poți spune ce înseamnă acest cuvânt „ortodox”, ca să-l înțeleg și eu, sectantul din fața dumneavoastră?

Am văzut cum viteazul din fața mea pălește dintr-odată, roșește la față și resemnat, cu o voce mult mai pocăită răspunse:

_Nu știu!

_Cum ai zis omule? Că nu știi ce înseamnă cuvântul de aur, cel care definește religia la care aderi? Este foarte rușinos și cel mai trist lucru pentru un om civilizat și cu mintea întreagă! Este ca și cum m-ai întreba matale pe mine unde m-am născut iar eu să răspund „în Măderat”. Apoi, dumneata, fiind curios, m-ai întreba pe unde vine Măderatul iar eu ți-aș răspunde așa, ca un aiurit, că nu știu. Adică nu știu pe unde să găsește satul meu natal, locul unde m-am născut. Atunci în această situație hazlie și amuzantă, ai mai putea să mă consideri un om cu mintea întreagă? Ce zici?

Omul cel vorbăreț și tare isteț la început, a lăsat capul în jos și nu a mai scos nicio vorbuliță. Văzând asta, am concluzionat:

_ Ei vezi neică, impresia ce mi-o fac acum despre dumneata? Adică ești membru al unei religii pe care de fapt nu o cunoști. Curat-murdar, vorba lui Caragiale! Privită din altă prismă, pentru matale religia ortodoxă este cea mai bună din lume, numai că lipsește cu desăvârșire! Aceasta înseamnă că dumneata nu ești membru în nicio religie. Atunci se trage concluzia clară că dumneata ești un simplu „sectant” ori „pe lângă” ori „pe dinafară”, așa cum ai demonstrat matale că ești! Și acum, la despărțire, spune-mi sincer și deschis, nu-i așa că era mai bine pentru matale să nu te fii băgat în dialogul acesta imprevizibil? Sau spus altfel: „Dacă tăceai, filosof rămâneai!”

Dar tu cititorule drag, nu ești tot un astfel de ortodox sectant?

Fratele meu Ionică și… ortodocșii.

Era în anul 2006, când fratele meu Ionică din Randan, a fost internat la Secția Chirurgie din cadrul Spitalului Municipal Arad, pentru o operație la prostată. Ca orice credincios care se respectă, înainte de operație citea întruna din Biblie. Medicii vedeau mereu lucrul acesta, dar nu au zis nimic, cel puțin pentru o vreme. În

ultima zi însă, înainte de a fi operat, medicul chirurg Ioiart, l-a „deranjat” întrebându-l:

_Ce citești acum în Biblie, domnule Popa?

_Despre prezența Domnului Isus în Betania, la Lazăr, cel pe care l-a înviat din morți. - a răspuns fratele Ionică.

_Ești pocăit, domnule Popa? continuă medicul.

_Da.

_Păi dumneata știi că ai o problemă complicată cu prostata și nu ți-e frică de eventualele urmări nefaste de după operație?

_Nu, domnule doctor. Căci dacă ar fi să mor, știu că aș ajunge cu un ceas mai devreme Acasă la Domnul, Creatorul meu! Iar Scriptura - printre celelalte lucruri minunate - mai scrie că „de acum, ferice de morții care mor în Domnul!”

_Oh, ce minunat răspuns! - recunoscu doctorul. - Atunci spune aceste lucruri și ortodocșilor mei care în fiecare zi, deși unii sunt chiar foarte bolnavi, nu au altă grijă decât să-i dea înainte cu șepticul și tromful (adică, cu jocul de cărți). Spune-le, te rog mult, ce arată Scriptura că urmează după moarte, ca să se pregătească oamenii. Sau și la judecata lui Dumnezeu se vor prezenta tot cu șepticul și cu tromful?

Acestea au fost doar câteva dintre cele mai frumoase experiențe pe care le-am avut cu Domnul Isus cât am fost internat prin spitalele din Arad iar ultima dintre cele povestite, a aparținut fratelui meu Ionică, din Radna.

Mihai Popa – Arad


De data aceasta voi vorbi despre una

dintre cele mai studiate, mai îndrăgite și mai

uimitoare insecte: albina. S-au scris sute și mii

de cărți despre ea, dar de la această vietate cât

un bob de fasole, omenirea încă mai are multe

de învățat, atât pe tărâm firesc cât și în sfera

spirituală. Mereu apar noi descoperiri, potrivit cu

spusele apostolului Pavel: „Dacă crede cineva

că ştie ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să

cunoască.” (1 Corinteni 8:2). Ce ne învață

printre altele albinele?

1.Să fim utili. Albert Einstein spunea

odinioară: „Dacă albinele nu ar mai exista,

omenirea ar mai avea de trăit încă patru ani.”

Putem spune că e o exagerare, dar se apropie

mult de realitatea lucrurilor. Rolul primordial al

acestei insecte este cel al polenizării. Recoltele

pentru sute de soiuri de plante cultivate depind

efectiv de polenizarea speciilor de albine.

Produsele apicole: mierea, ceara, lăptișorul de

matcă, veninul, polenul, păstura, apilarnilul,

propolisul sunt principalii produși ai stupului,

folosiți de oameni în diferite industrii.

Ca și creștini, ne punem întrebarea: cât de

utili suntem în ogorul Domnului? Suntem noi într

-adevăr sarea pământului, mireasmă plăcută și

lumină pentru cei orbi spiritual? Ce bine e ca și

la bătrânețe să ne simțim utili și nu povară (în

măsura în care depinde de noi), chiar și în

lucrurile pământești! A ne cunoaște menirea,

slujba încredințată, este ceva benefic, dar nu

suficient. Trebuie să urmărim rezultatele

strădaniilor noastre: cât, cum și ce am zidit (1

Corinteni 3:12,13). Semințele nefecundate de

către dragostea curată, nu vor aduce rodul

scontat.

2.Să fim harnici. Când vine vorba de

această calitate, albinele și furnicile sunt primele

care ne vin în minte. Neîntrecutele strângătoare

de polen și nectar, parcurg zilnic zeci de

kilometri transportând poveri incredibile pentru

dimensiunile și greutatea lor. În perioada

culesului nu irosesc nicio clipă, fructificând la

maxim timpul de care dispun.

În pilda talanților fiecare a primit o gestiune

în funcție de puterea lui, printr-o evaluare

obiectivă. Cel ce și-a îngropat unicul talant,

învelindu-l în ștergar, a fost certat aspru: „Rob

viclean și leneș!...” (Matei 25:26). În lucrarea

sfântă nu există pensionari sau șomeri. Păzitorii

de calabalâcuri sau lucrătorii din ceasul al

unsprezecelea au fost activi în lucrul încredințat,

aportul lor fiind recunoscut printr-o plată fără

defavorizări. Oamenii spun că munca e brățară

de aur. Într-adevăr, sunt aspru condamnate de

Scriptură pântecele leneșe, precum și

persoanele profitoare: „Căci când eram la voi, vă

spuneam lămurit: „Cine nu vrea să lucreze nici

să nu mănânce.” (2 Tesaloniceni 3:10). Însă de

ce folos este hărnicia într-o fabrică sau pe

șantier dacă pe banca adunării moțăi de zor? De

asemenea hărnicia noastră spirituală nu trebuie

să se arate doar în incinta unui lăcaș de

închinare, ci pretutindeni. Cei ce nu cunosc pe

Dumnezeu evaluează greșit râvna creștinilor

devotați: „Faraon a răspuns: „Sunteţi nişte leneşi

şi nişte trântori! De aceea ziceţi: ‘Haidem să

aducem jertfe Domnului!’” (Exodul 5:17). A fi

lucrător împreună cu Dumnezeu, iată nobila

noastră menire! Deși nu putem spune că „am

lucrat mai mult decât toţi,...” (1 Corinteni 15:10),

sau poate nici că ne-am „ostenit mult pentru

Domnul” (Romani 16:12), nădăjduim în odihna

cerească făgăduită celor ce și-au îndeplinit

misiunea încredințată.

3.Să fim uniți. Deși într-un stup trăiesc

zeci de mii de albine, ele se comportă ca un

singur organism. Denumite și insecte sociale,

ele se află într-o continuă comunicare și într-o

strânsă interdependență. Orice albină izolată de

restul stupului este incapabilă de supraviețuire.

Relațiile dintre indivizi sunt precis conturate și

armonioase, de aceea poartă binemeritatul

nume de „familie de albine.” Ceea ce face

unitatea stupului este prezența reginei sau

mătcii, care prin feromonii eliminați (substanțe

cu miros caracteristic) oferă senzația de

siguranță pentru fiecare albină.

În adunarea în care se lucrează după

Scriptură și prin călăuzirea Duhului Sfânt,

tendințele lumești sunt ținute sub control și

există unitate: „Când nu este nicio descoperire

dumnezeiască, poporul este fără frâu; dar ferice

de poporul care păzeşte legea!” (Proverbele

29:18). Importanța integrității cârmuitorului în

privința unității este de necontestat. „Dar poporul

a zis: „Să nu ieşi! Căci dacă vom lua-o la fugă,

luarea aminte nu se va îndrepta asupra noastră

şi când vor cădea jumătate din noi, nu vor lua

seama la noi, dar tu eşti ca zece mii dintre noi şi

acum este mai bine să ne vii în ajutor din

cetate.” (2 Samuel 18:3).

Totuși, eforturile pentru menținerea unității

trebuie să vină și din direcția celorlalți membri,

altfel este zadarnică orice strădanie. Punctul de

contopire trebuie să fie Hristos Domnul,

deoarece ca și pentru corintenii de odinioară,

există pericolul unei alegeri și ascultări

preferențiale. Ai Cloiei au semnalat acea

dezbinare prin înălțarea unui nume în

detrimentul celorlalte, neaceptându-se prin

aceasta în mod deplin, autoritatea Domnului

Isus. Tuturor celor ce trăiesc în neprihănire li se

cere unitate deplină, prin legătura Duhului și a

păcii. Orice creștin care se izolează de ceilalți se

autocondamnă la moarte spirituală.

4.Să fim economi. Un frate obișnuia să

spună că „familia este celula de bază a

societății”. Ce se întâmplă în familiile noastre se

reflectă în mersul Bisericii și a societății în care

trăim. Celulele fagurului de albine sunt

proiectate perfect, forma lor hexagonală fiind

cea mai eficientă. Chiar dacă nu au noțiuni de

matematică, micuțele clăditoare de faguri

construiesc laturile celulelor într-un unghi precis

de 70 de grade și 32 de minute. Unghiul despre

care vorbesc este absolut necesar pentru ca

fiecare celulă să conțină maximum de miere cu

folosirea unui minim de ceară. Chiar cei mai

îndârjiți evoluționiști ar trebui să întrezărească

aici o înțelepciune divină, un Creator desăvârșit.

Traiul risipitor și necumpătarea sunt de

condamnat pe orice plan. Trăim o vreme a

risipei, a cheltuielilor inutile: „De ce cântăriţi

argint pentru un lucru care nu hrăneşte? De ce

vă daţi câştigul muncii pentru ceva care nu

satură?...” (Isaia 55:2). În ce privește bogăția de

pâine cerească, câți mai adună firimiturile în

coș? Câți își mai fac în mod chibzuit rezerve de

untdelemn în vase, profitând de această vreme

de har? Albina adună vara un surplus de miere,

pecetluind-o în faguri pentru zilele de ger. De

asemenea observăm că episcopul mai este

numit și „econom al lui Dumnezeu ”, Însuși

Domnul Isus spunându-ne: „Deci, dacă n-aţi fost

credincioşi în bogăţiile nedrepte, cine vă va

încredinţa adevăratele bogăţii?” (Luca 16:11).

5.Să fim disciplinați. Nicio organizație din

lume nu a cunoscut vreodată o funcționare atât

de eficientă precum cea din familia de albine.

Împărțirea albinelor pe caste le oferă funcții și

sarcini precise pe care le îndeplinesc fără

șovăieli. Astfel, ele se împart în: clăditoare de

faguri, culegătoare, ventilatoare, păzitoare, doici,

garda reginei etc.; fiecare îndeplinindu-și

misiunea hărăzită.

Adevărata lucrarea a Duhului Sfânt nu este

nicidecum haotică. „Dar toate să se facă în chip

cuviincios şi cu rânduială.” (1Corinteni 14:40).

Cel care a primit un dar din partea Domnului

trebuie să se țină de el cu perseverență. De la

un ispravnic se cere să fie găsit bun în lucrul

încredințat lui. Cel care privește spre grădina


altuia va rămâne cu propriile straturi neplivite.

Întâlnim tot mai des persoane care spun că

sunt conduse de Domnul Hristos, nesupunându-

se rânduielii vreunei Biserici. Asemenea inși

scapă din vedere faptul că prin planul divin au

fost rânduiți în Biserică apostoli, păstori,

evangheliști, învățători, „până vom ajunge toţi la

unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui

Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea

staturii plinătăţii lui Hristos;” (Efeseni 4:13). Să

ascultăm dar de cei ce ne cârmuiesc în Domnul,

pentru a nu adăuga noi poveri peste sarcina pe

care o poartă și care nu este deloc ușoară.

Câtă unitate găsim la Biserica primară

atunci când își vindeau ogoarele iar avutul era

obștesc! De fapt așa trăiesc albinele. De

exemplu atunci când dau peste o sursă de

nectar, albinele cercetașe execută mișcări

specifice pe faguri, indicându-le celorlalte locul

și cantitatea de hrană peste care au dat.

Iarna, când un apicultor vrea să afle starea

de sănătate a vreunei familii de albine introduce

pe urdiniș un furtun subțire și ascultă. Dacă

aude un zumzet uniform, familia iernează în

condiții bune. Dacă apar zumzăiri întrerupte și

discordante, acolo există probleme. Atunci când

avem unitatea cerută de Dumnezeu, cei care

predică au același fel de vorbire. La fel se

observă și în rugăciune: când lucrează belșugul

de har, nu se mai aud voci distincte, ci un vuiet

uniform și înălțător.

6.Să fim vegheatori. Albinele știu să îți

facă rezerve pentru iarnă, dar asta nu e totul.

Ele își păzesc cu strășnicie avutul și vai de acel

care ar încerca să le șterpelească rodul muncii!

Un grup aparte de albine, gardienele, fac de

strajă în permanență în jurul urdinișului,

împiedicând musafirii nepoftiți să pătrundă

înăuntru. Chiar și ursul se lasă uneori păgubaș,

fugind din calea roiului de insecte dezlănțuite.

Ne imaginăm așadar furia cu care au fost

întâmpinați israeliții de către unele popoare

dușmane: „Atunci amoriţii care locuiesc pe

muntele acesta, v-au ieşit înainte şi v-au urmărit

ca albinele; v-au bătut din Seir până la

Horma.” (Deuteronomul 1:44).

Câteva sute de trântori sunt tolerați în stup,

atâta vreme cât țin de cald puietului sau se

împerechează cu matca. Când nu mai sunt de

folos și consumă mierea degeaba, sunt goniți

din stup fără menajamente. În poporul Domnului

se cere veghere sporită și disciplinare promptă

pentru cei care calcă Evanghelia cu bună știință.

„Daţi afară dar din mijlocul vostru pe răul

acela.” (1Corinteni 5:13)

7.Să fim conservatori. Celor mai mulți

dintre noi ne este cunoscut faptul că mierea este

un aliment cu termen de garanție lung. Aceasta

se datorează, printre altele, faptului că albinele o

poartă din gușă în gușă, din celulă în celulă,

până când cantitatea de apă este la cote optime.

Această miere este căpăcită cu ceară și păstrată

la temperatură și umiditate potrivită, datorită

albinelor care ventilează stupul și a celor care

aduc apă atunci când este prea uscat în interior.

Judecățile Domnului „...sunt mai de preţ decât

aurul, decât mult aur curat; sunt mai dulci decât

mierea, decât picurul din faguri.” (Psalmii 19:10).

Cuvântul Celui Viu are valabilitate eternă,

neschimbându-se după chipul veacurilor. El se

păstrează numai în inimi iubitoare, curățite de

aluatul fariseic și predate în slujba sfântă. Cât de

frumos era povățuită Biserica din Sardes! „Adu-ţi

aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine şi

pocăieşte-te!” (Apocalipsa 3:3).

Orientarea albinelor este de-a dreptul

miraculoasă. Cu mare precizie, ele se întorc la

familia din care provin, chiar dacă în pavilion, de

pildă, sunt zeci de familii pe câțiva metri pătrați.

Instinctul de conservare le face să urmeze

traseul precis, folosindu-se de coordonate

exacte, fără GPS, fără busolă, sau alte mijloace

moderne, inventate de oameni. Având la

îndemână Cuvântul lui Dumnezeu și

descoperirile Duhului Sfânt, nu se cade cu atât

mai mult să ținem cărările vechi ale neprihănirii?

Mă văd silit să închei, deoarece „Dacă dai

peste miere, nu mânca decât atât cât îţi ajunge,

ca să nu ţi se scârbească şi s-o verşi din

gură.” (Proverbele 25:16). Asemeni lui Ionatan,

fie ca mierea divină să ne lumineze ochii minții

noastre!

Bazga Toader Dorel – Bistrița



_ N-ai pasport, nu?

_ Nu. – a răspuns, măcar că nu știa ce poate să însemne asta.

Băieții s-au înțeles din nou din priviri și i-au spus să vină cu ei, fără să-i spună unde îl vor duce. Totuși, tonul lor semeț și aspru și faptul că unul a pornit înainte iar altul a rămas în spatele lui, l-a făcut să înțeleagă că nu-i erau prieteni. Dar s-a supus și mergând așa, ocolind bălegarul animalelor de pe drum, a început să se roage: „Doamne, Tu m-ai ajutat să ajung până aici. Dacă voia Ta este ca în loc să ajung la ai mei, să ajung în cine știe ce capăt de lume, să se facă voia Ta. Rămâi numai te rog cu mine!” I-a venit și gândul de a-i trimite pe cei doi într-un șanț, ceea ce n-ar fi fost prea greu pentru un bărbat bine legat și obișnuit cu munca… „Dar mai bine să facă Dumnezeu ceva; El știe mai bine…”

Nu după mult timp însă, în fața lor undeva, se auzea gălăgie tot mai mare: oameni mulți care strigau de toate. Și cu cât se apropiau, cu atât se auzeau mai bine. Băiatul din față s-a întors să se înțeleagă din priviri cu cel din spate. Încă nu știa ce se putea întâmpla în față și nici ce vor face stingheritorii lui tovarăși, dar își dorea cumva să se ivească prilejul să se descotorosească de ei. În față era o bătaie între mai mulți oameni. Și mai mulți gură cască înconjurau locul: o răscruce de drumuri. Ei s-au oprit la o distanță mai măricică, dar când au apărut niște militari, atunci și băiatul din față li s-a alăturat, intrând în mulțime, încercând să ajungă la bătăuși. Puțin după aceea Adam s-a dat într-o parte pentru a face loc cuiva care se înghesuia să ajungă mai în față strigând:

_ Ake, ake…

Mai târziu când a început să înțeleagă câte ceva din această nouă limbă, și-a adus aminte de omul acela tânăr care striga: „Tata, tata…” Probabil că între bătăuși era și tatăl lui. Însă în clipa în care s-a dat într-o parte din pricina acelui om, a putut arunca o privire către paznicul lui din spate. Acesta se uita înainte la fel ca toți ceilalți, înălțându-se pe vârfurile bocancilor ca să vadă

mai bine. Atunci, cu ochii pe el, Adam s-a tras în spate după alți oameni și apoi s-a grăbit să iasă din mulțime. De îndată ce a reușit, văzând că nu este urmărit, a luat-o pe drumul pe care a venit, nefiind lămurit ce va face, pentru că asta însemna să se îndrepte înapoi spre ieșirea din sat, adică pe unde intrase. Însă puțin în urma lui, un alt bărbat se îndepărta și el de mulțime, vociferând nemulțumit:

_ Mulți nebuni pe lumea asta…

Când a trecut grăbit, depășindu-l, Adam a observat că era bărbierit, ceea ce n-a mai văzut de foarte multă vreme; și mai mult, părea a fi astfel, singurul din mulțimea aceea. Omul aproape alerga, ceea ce însemna că era foarte grăbit. S-a oprit câțiva pași mai în față, lângă o căruță cu doi cai negri. Întreg atelajul arăta foarte îngrijit. Până când a dezlegat caii de parul de gard de care au fost legați, Adam a ajuns aproape și l-a rugat să-l ia și pe el.

_ Unde mergi?

_ Îl caut pe Nerek…

_ Păi e în partea aia – și a arătat cu mâna înapoi spre sat. – Dar nu poți trece de atâția proști adunați laolaltă… Hai sus că-ți spun eu pe unde poți ocoli.

Curând se găsea alături de omul acela pe scândurica căruței, lucru pe care iarăși, nu l-a mai făcut de câțiva ani, de când era acasă. Apoi și-a dat seama degrabă că avea de-a face cu oameni bogați, fiindcă scândura pe care stăteau era învelită în piele neagră. Apoi deși drumul era plin de gropi, căruța nu scutura așa cum știa el că scutură căruțele. „Tare aș vrea să știu pe ce stă !” – vorbea în mintea lui înclinația spre mașinării.

_ Știe că mergi la el? Te primește?

_ Nu știe, dar sunt trimis la el; cred că mă va primi.

_ Deci nu-l cunoști?

_ Nu.

După ce au ocolit o parte din sat pe niște drumuri de imaș, au intrat iar în el pe un alt

Acolo îți vei așeza darul pe altar !

(Continuare din numărul trecut)

drum. Din nou aceleași case mici, de lut, care dovedeau o sărăcie mai mare decât în Evghenia natală. Ar fi vrut să obțină mai multe lămuriri de la căruțaș despre omul la care se ducea, dar acesta gonea prea tare peste hopurile drumului, pentru ca să mai poată avea o discuție. La o răscruce de drumuri, căruțașul i-a spus să coboare, lămurindu-l pe unde să o ia ca să ajungă la Nerek.

_ E și bun și rău, depinde cum îl iei!

„O fi, numai că eu nu știu cum să-l iau!” Dar pornind după lămuririle primite, curând a făcut pe o uliță în care era împrăștiată piatră de râu iar casele erau mai domnești. La un moment dat a auzit un zgomot care l-a făcut să se uite cu grabă în jur să vadă unde s-ar putea adăposti. Și-a dat seama că ar trebui să fie zgomot de motor. Cu câțiva ani în urmă, în plin război, a trecut și prin satul lor din Basarabia, baterii de tancuri nemțești. Atunci a aflat pentru prima dată că namilele acelea din fier, mergeau mânate de un motor aflat în pântecele lor. Apoi îmbarcați în camioane militare, au ajuns de la calea ferată, în pustia kazahă. A mai văzut camioane când a coborât cu încărcăturile cu scândură în șesurile Tadjikistanului. Acesta era totuși un zgomot mai diferit de ce a întâlnit până atunci. Dar curând, la capătul drumului se vedea venind un tractor! A mai văzut odată niște tractoare, pe rampa gării din Tiraspol, dar acelea erau coborâte din vagoane și staționau. Așa că a rămas pe drum, dându-se cât mai pe margine și privind cu multă atenție tractorul care avea după el o remorcă mare, plină cu cartofi. Tractoristul l-a observat cum privea și a început să râdă. Adam și-a continuat drumul, neputând să nu mai arunce câte o privire în urmă după minunăția aceea: tractorul.

Apoi, după ce a mai întrebat o dată unde este locuința lui Nerek, a intrat pe o uliță străjuită de mesteceni albi, uliță ce ducea spre o casă mare construită din cărămidă. Acolo, în fața casei, se aflau mai mulți oameni, bărbați și femei, care alegeau mere pe care le așezau mai apoi în lăzi de lemn. Când a întrebat de Nerek, o femeie dintre lucrătoare s-a ridicat și s-a dus în curtea din spate a casei, de unde s-a întors cu un bărbat care l-a întrebat ce vrea și care i-a explicat că Nerek nu primește decât oameni care s-au anunțat mai dinainte că vin.

_ Și dacă eu anunț acum că vin, când aș putea să vorbesc cu el?

_ Nu știu. Stai și așteaptă. Poate azi, poate mâine sau în vreo altă zi… Sau îmi va spune să-ți spun că nu poate să te vadă și trebuie să-ți vezi de drum…

_ Când îi vei vorbi despre mine, te rog să-i spui că am o ghindă de stejar de la un om dintr-un sat de sub munte…

La auzul acestor cuvinte, sluga de casă l-a privit lung și a plecat, spunând scurt:

_ Așteaptă!

Și s-a pus pe așteptat, dar i s-a părut nelaloc să stea ca un stâlp de gard acolo, așa că i-a întrebat pe cei ce lucrau la mere, dacă le poate ajuta. Când treaba s-a terminat, oamenii au mers pentru alte treburi, în cealaltă parte de curte unde Adam n-a mai cutezat să meargă, nefiind chemat. Apoi lucrătorii au mers la casele lor iar el a rămas singur în curtea largă. Se însera și se făcea rece. Dintre tufele din curte s-a ivit un câine mare, negru. S-a oprit privindu-l cu buza de jos puțin lăsată. I se vedeau colții mari. Adam îl privea liniștit, stând pe un capăt de butuc găsit acolo, chiar dacă alături erau și niște bănci din lemn. S-a gândit că poate oamenii casei s-ar putea supăra dacă s-ar așeza pe băncile lor. Mai întâi Simidaru, apoi tadjicii din satul lui Toh și cei din satul lui Hacores, l-au învățat cum să se poarte cu un câine străin. După ce s-au privit în ochi câteva minute, câinele s-a întors, apoi a revenit iarăși. Adam a început a murmura un cântec. Drept răspuns câinele a început a mârâi supărat, dar s-a liniștit și s-a întins jos, pe labele din față. Avea niște labe mari, câinele acela. Ceva mai târziu, a apărut un bărbat îmbrăcat în tunică militară, dar cu pantaloni țesuți la război de casă. A mai văzut în sat îmbrăcămintea asta pestriță, alcătuită din haine militare, salopete muncitorești și haine țărănești, făcute acasă. Fiecare purta ce putea găsi. De îndată ce l-a zărit, s-a și îndreptat spre el, întrebându-l ce caută acolo și de ce nu latră câinele. După câteva vorbe lămuritoare, omul i-a spus că în seara aceea tovarășul Nerek va veni mai târziu. Privind nedumerit la câinele liniștit, s-a retras în cealaltă parte a casei, de unde s-a întors iarăși, spunându-i că nu stă bine acolo, fiindcă s-ar putea ca Nerek să nu fie mulțumit de asta. Și așa Adam a ajuns să-și aștepte soarta dincolo de drum, între niște răchite bătrâne, tunse scurt. După puțin timp, dulăul negru a venit să-i țină companie. În momentele acelea în mintea lui Adam se dădea o mare bătălie: „Deci Nerek nu e Nerek, ci tovarășul Nerek! Va trebui iar să refuze de a deveni membru de partid, ca și anul trecut în Kansay. Și fiindcă va refuza să se declare ateu, ce va mai urma oare?” Drept răspuns la frământările lui, doar dulăul a scheunat ușor.

Adam l-a privit și și-a dat seama din neliniștea câinelui, că se va petrece ceva. Și într-adevăr, curând o trăsură cu un cal, strunit de un



singur bărbat încordat în a ține birja pe roți, cotea în curte cu viteză. Câinele s-a ridicat pe picioare, și-a scuturat blana și a făcut câțiva pași spre curtea de peste drum, s-a uitat înapoi și și-a continuat drumul. „Dacă ar avea grai, și-ar înștiința stăpânul despre prezența mea!” – gândi Adam. Și într-adevăr, anunțat de câine sau de paznic, a fost chemat înăuntru. Era seara. Ajuns pe cerdacul de lemn, din latura de răsărit a casei, Nerek îl aștepta cu un aer de om grăbit și ocupat. Câteva clipe s-au privit unul pe altul cu insistență. Părea a fi la 50 de ani, un corp viguros, o barbă neagră, tunsă scurt, ce se întindea pe aproape toată fața, ochi iscoditori; un om stăpân pe sine. De îndată ce Adam a ajuns pe cerdac, Nerek întinde mâna spre el:

_ Ghinda!

Când ghinda a ajuns în palma lui, a întors-o între degete, privind-o cu atenție și văzând că n-a fost deschisă, a rostit cu voce înceată:

_ Ești stăpân pe tine! Asta este bine…

Când a dat să o deschidă, toată curiozitatea lui Adam era la bătaie, regretând că este deja pe întunecate și nu într-o amiază însorită. Nerek a desfăcut capacul ghindei și apoi a răsturnat-o, lăsând ca conținutul să curgă în capacul pe care l-a întors cu gura în sus. Adam n-a văzut decât un praf ce și după înfățișare și după miros, părea a fi cenușă, doar cenușă! Totuși Nerek privea cu multă atenție firul de praf care curgea din ghindă în capac, fără să dea importanță faptului că capacul era mult prea mic pentru a încăpea tot conținutul, astfel că acesta curgea peste marginile lui, pe jos. În urmă a ridicat capul spre el, aruncând ghinda într-un coș mic de lemn sculptat.

_ Ce vrei de la mine?

Adam a înțeles atunci că ghinda a vorbit de bine despre el, așa că a încercat să-și spună iar povestea, în cât de puține cuvinte, căutând să convingă. Omul îl asculta cu atenție, ușor încruntat iar în final, ridicându-se, i-a spus:

_ Noaptea este sfetnic bun. Șakkal, - și-a strigat paznicul – du-l pe omul ăsta în șopronul de sub vie. Să ai grijă să închizi câinele, ca să nu-l rupă. Și să mai ai grijă ca dimineața, înainte ca să plec la colhoz, să mi-l aduci la mine. Noapte bună băiete!

La semnul paznicului, a pășit în aerul rece al nopții deja lăsate, spre o zonă mai întunecată a curții.

_ Aici este coliba. Sunt ceva paie înăuntru. După cum ai auzit porunca, voi închide câinele. Ar fi bine ca stăpânul să nu afle că n-a lătrat la tine. Bine?

Adam a dat din cap, aprobându-l. Intrat înăuntru a orbecăit după „așternut”, dar curând Șakkal s-a întors cu încă o mână de paie; probabil ca plată pentru treaba cu lătratul câinelui. Și așa începea să fie așteptată dimineața; dimineața care îi va hotărî iarăși soarta. „Deci tovarășul este stăpânul…” – și-a început cugetările care nu s-au oprit decât spre miezul nopții. Și toate gândurile ce-i treceau prin minte, erau însoțite de o nouă ghindă ispititoare: un miros doborâtor de strugure copt, pentru un stomac care iar nu înghițise nimic de dimineață, înainte de a intra în sat, când a terminat tot ce i s-a pus în rucsacul din piele de cal, care acum era gol. Mirosul acela îmbietor care îl ispitea întocmai cum l-a ispitit ghinda aceea pe care a cărat-o cu el două zile și două nopți, venea de la ramurile pline cu struguri copți, neculeși încă, care se răsfrângeau peste tot în jur și peste colibă de asemenea. „Nu fur!” – era răspunsul creștinului. Și-a adus aminte și de vorba gazdei: „Ești stăpân pe tine! Asta este bine…” Când s-a mai domolit foamea la care nu s-a mai gândit datorită altor lucruri care se înghesuiau la moara minții, frigul a început a bate în poarta cărnii. Zilele erau călduțe pe aici, dar nopțile mai reci decât s-ar fi potrivit cu căldura unei zile însorite, așa cum le știa în Basarabia sau chiar și în munții Tadjikistanului vecin. Însă pe când se gândea încă cum ar răzbate mai bine frigul nopții, aude un hârșâit ușor apropiindu-se. „Asta e un animal!” – și-a zis. – „Poate un hârciog sau ceva asemănător.” Curând însă, intrarea în colibă se întunecă mai mult: dulăul negru care a fost închis ca să nu-l rupă, venea acum ca la un prieten. Odată cu intrarea lui în colibă, în loc să miroase a câine, a început să miroase a pâine proaspătă. Nedumerit, cu nasul în vânt, încerca să afle deznodământul. Câinele s-a întins ca de obicei pe labele din față și mesteca de zor… o bucată de pâine! După câteva clipe s-a oprit din mestecat și s-a întins mai bine, ca de culcare. Așa restul pâinii i-a revenit prietenului său, omului flămând, care după ce a mulțumit lui Dumnezeu, s-a întins și el cu spatele la blana caldă a câinelui, adormind. Numai că deșteptarea a fost devreme, când zorii mijeau, din pricină că câinele s-a ridicat să meargă cine știe unde. Dar era dimineață…

Destul de târziu a venit Șakkal să-l cheme. Nerek a fost la fel de direct ca și în seara care trecuse:

_ Primul lucru: fără pasport ești infractor în Uniunea Sovietică!

Adam nu a mai auzit cuvântul ăsta, dar asculta mai departe.


_ Ca să primești pasport trebuie să te încadrezi în câmpul muncii, undeva.

„Câmpul muncii?! Ce ar putea fi asta?”

_ Doi. Ca să ajungi viu în Karaganda, trebuie să pornești cu o grupă de oameni. Singur n-ai nicio șansă. Și ca să împușcăm acești doi iepuri deodată, o să mergi la lucru la colhoz. Acum e campania sfeclei de zahăr. Așa poți primi pasport rusesc. Apoi, pentru campania de toamnă de aici, sunt venite echipe de muncitori din organizațiile paramilitare de dincolo de Ciu. Într-o lună și ceva se termină sfecla și primii dintre ei se vor întoarce de unde au venit. Cam așa văd eu că ai putea ajunge în Karaganda: împreună cu muncitorii…

Ridicându-se, semn că a spus tot și că nu admite altă cale, a mai adăugat:

_ Și asta numai pentru că vii din partea lui Tan, vulturul din munți…

_ O clipă rogu-te. Eu am stat trei ani departe de lume, în munți și nu cunosc nici ce-i aceea pasport, nici Uniune Sovietică, nici infractor, nici…

_ Ai să înveți. Acum mergi la colhoz, la brigadierul Karpazobov. Până ajungi tu, eu o să vorbesc deja cu el…

Și dus a fost cu trăsura lui, a cărei cal învățase să nu meargă altfel decât la trap sau în galop. Rămas singur pe cerdac, s-a întors înspre curte unde deja paznicul de ieri ziua se uita la el, vrând să spună prin asta că ar cam trebui să evacueze curtea. Coborând, l-a rugat să-i explice ce-i aceea colhoz și cum s-ar putea ajunge acolo. Așa a înțeles că colhozul este locul de unde se întocmesc treburile pentru toate ogoarele din zonă. Și acum, mergând pe drum, se gândea dacă și în Evghenia era deja colhoz. Avea și el în satul lui câteva ogoare destul de rodnice, cu privire la care spera că vecinul care i-a promis că va avea grijă de casă până se va întoarce, o fi având grijă și de ogoare. „Dar mai știi? Dacă rușii au făcut colhoz aici la capătul lumii, în zona lor care avea mulți vorbitori de ucraineană și rusă, de ce n-ar fi?!”

Și tot gândindu-se la această noutate, la colhoz, a ajuns la… colhoz. A trecut pe sub o poartă înaltă din bârne și fără table, după care se vedea o curte largă, largă și plină de praf. „Ce-o fi aici când plouă?” – încerca să înțeleagă rostul lucrurilor. Pe amândouă părțile erau mai multe barăci din scândură, acoperite cu stuf. Aproape de poartă se găseau niște silozuri cu sfecla despre care se tot spunea că se face din ea

zahăr. Adam a cumpărat zahăr pe când era acasă, dar sfecla din care se face zaharul acum o vedea pentru prima dată. Lângă silozuri erau mai multe camioane la care încărcau mai mulți oameni, unii cu niște gralii mari, alții cu mâinile. Din capătul curții veneau încet mai multe căruțe încărcate. S-a apropiat de prima căruță și a întrebat de brigadier. L-a căutat în baraca unde i s-a spus, dar era deja plecat în câmp însă un alt om de-al lui îl aștepta. A fost trimis în altă baracă, unde a mâncat singur, pentru că mâncarea de dimineață trecuse de mult. Apoi i s-au dat din nou bocanci. Restul hainelor i s-au socotit destul bune pentru lucrul pe care trebuia să-l facă.

_ Ia și șuba asta groasă. Car-o după tine; vezi să n-o pierzi sau să nu se piardă ea de tine! Ai înțeles? O să ai mare nevoie de ea ceva mai încolo. O să mergi în câmp cu prima căruță și diseară o să mai vorbim…

Curând, vântul cald a zilei de toamnă bună îl bătea în față. Căruța pe care mergea nu semăna deloc cu cea cu care a intrat în sat; îl scutura din toate încheieturile. Dar după vreun ceas și mai bine a ajuns în tarlaua cu sfeclă. Și era sfeclă cât vedeai cu ochii… „Se poate termina asta într-o lună…?” se gândea. Un răspunzător de acolo i-a înmânat o furcă cu coarne scurte și l-a trimis într-un rând de bărbați și femei care scoteau sfecla. S-a uitat puțin la cel mai de aproape și a încercat prima sfeclă… și apoi a doua și a treia și… camioane întregi!

Seara a fost repartizat într-o baracă cu paturi suprapuse din fier, cu saltele din iarbă uscată. Erau acolo la patruzeci de muncitori. Era cald. Aveau o sobă tot din fier, în care se puneau de toate. E adevărat că spre dimineață frigul le trezea înainte de ora deșteptării, dar totuși era bine, mult mai bine decât pribeag prin munți. Mai


greu de suportat seara era mirosul de la sudoarea de pe picioare, dar oricine ar fi fost, se obișnuia degrabă și cu asta. Se mânca la cazan. Mâncare subțire sau lungă – cum se spunea în Basarabia – dar destulă. La amiază venea o cisternă cu mâncare în câmp.

Oamenii vorbeau puțin. Adam lucra cu țărani din zona Yarmucului. Aceștia erau obligați să lucreze 30 de zile pe toamnă, la colhoz și erau nerăbdători să-și termine zilele și să meargă acasă. Unii erau cu nevestele sau cu copiii mai mari. În barăci se dormea femeile separat și bărbații separat. Pentru cei mai mulți munca era destul de obositoare, pentru că fiecare trebuia să-și termine rândurile repartizate. Așa că de îndată ce ajungeau la barăci, și asta se întâmpla la asfințit, fiecare se trântea în patul lui. Dar înainte să se termine treaba, au venit și zile cu ploi reci. Când ploaia le prindea în câmp, era nenorocire: căruțele rămâneau acolo, caii se dezlegau și toată mulțimea muncitorilor porneau pe jos spre barăci. Asta dura și peste două ore de mers prin pământul nămolit, unde un picior scoteau și altul băgau, în noroiul cleios. Dar odată ajunși la barăci, după ce se schimbau și-și puneau hainele ude la uscat, se putea sta. Adam se ruga și la masă și la sculare sau culcare, dar nu părea ca cineva să fie atent la asta.

După mai bine de două săptămâni, când câmpurile începeau să se golească, a fost repartizat la însilozat sau la încărcat camioane. Acolo se gândea din când în când dacă va putea vreodată în viață să conducă un camion! Deocamdată acest privilegiu era rezervat doar pentru membrii partidului comunist. Aici erau numai bărbați și între două camioane de încărcat, se mai discuta de toate. De obicei vorbeau în limba lor, dar dacă vorbeau cu el, întrebuințau limba rusă, fiecare după cum se pricepea de bine. Așa a început să le spună celor din jur câte ceva despre Dumnezeu. În timpul acela s-au întâmplat două lucruri care i-au bucurat inima, astfel încât îi mulțumea lui Dumnezeu pentru că viața a venit și cu lucruri bune, nu numai cu suferințe și nenorociri.

În primul rând, tot povestind cu muncitorii de felurite lucruri, aducând vorba de ceata de moldoveni din care făcea parte, dar de care s-a pierdut, un om mic de statură, foarte negricios și taciturn de felul lui, a spus că undeva mai spre apus de unde era el de loc, cu câțiva ani în urmă au coborât mulți oameni din munți, oameni care vorbeau o limbă străină și care s-au îndreptat spre trecătorile râului Ciu. După număr ar fi putut să fie moldovenii lui. În timp ce încărcau următorul camion, Adam se tot gândea cum să

găsească un lucru care să fie mai sigur în descrierea colegului lui, după care să-și dea seama mai clar că despre ei era vorba. Negăsind nimic în căutările gândurilor lui, a început să roage: „Doamne, pe ei îi caut, la ei mă gândesc în fiecare zi, dă-mi un semn după care să-i deosebesc din povestirile acestui om.” Și de îndată mintea i s-a luminat de o idee și de îndată ce a fost cu putință, l-a întrebat pe omul acela dacă își poate aduce aminte de vreo vorbă din graiul acelor călători. Așa dintr-odată omul s-a înviorat și i-a povestit cum călătorii aceia și-au dat jos încălțămintea din picioare vrând să facă schimb pe mâncare. Așa cu papucii lor jerpeliți în mână, arătau spre cireada cu vaci a satului și spuneau: ovacă, ovacă.

_ Așa e! – a sărit în sus de bucurie. – În limba noastră se spune „vacă”.

_ Nu, ei spuneau „ovacă”!

Până la urmă Adam l-a lămurit că ei nu cereau două vaci, ci numai una, de aceea spuneau „o vacă”.

_ Și înainte să taie cele câteva vaci, mai degrabă dăruite de băștinași decât plătite, oamenii aceia le-au legat de picioare și puneau copiii lor să sugă laptele vacilor din țâțe… - a mai completat el povestirea cu ceea ce și lui i se părea mai deosebit, mai neîntâlnit.

Totuși, din această bucurie s-a desprins și o stare de îngrijorare apăsătoare. După discuția aceea care l-a făcut să sară în sus de bucurie, în fiecare zi se tot gândea cum ar fi mai bine de făcut: să plece direct spre Karaganda, după planul lui Nerek sau să evadeze iar, pentru a putea ajunge în zona dinspre apus, de unde era tovarășul său care i-a povestit despre trecerea moldovenilor, unde nădăjduia să găsească urme mai clare despre direcția în care s-au dus aceștia. Se gândea ca nu cumva să ajungă în Karaganda și negăsindu-i, să trebuiască să se întoarcă înapoi, pentru a le putea lua urma mai bine. Ținând seamă de apropierea iernii, asta ar fi putut însemna alte luni de zile de pribegii, cu atâtea primejdii presărate. „Doamne ce să faaac ?” – era rugăciunea care nu mai pleca de pe buzele lui.

Prelucrare ####

(Va urma)


Hai să-l cunoaștem! Este unul din împărații regatului de nord al lui Israel. Istoria lui deși este foarte veche, rămâne o lecție pentru fiecare dintre noi.

Înainte de a deveni împărat, Omri a fost generalul armatei lui Ela. Era pe front cu armata și împresurau cetatea Ghibeton, când au primit vestea că împăratul Ela a fost ucis de Zimri, care s-a așezat apoi pe tron.

Poporul s-a dezbinat. Cei care erau cu Omri pe front, l-au declarat pe el împărat în locul lui Ela. Ceilalți l-au ales pe Tibni. Omri s-a întors în țară cu armata și l-au împresurat pe Zimri. Acesta când s-a văzut fără scăpare a incendiat palatul în care era și a murit. Apoi Omri a luptat cu Tibni. Războiul dintre ei a durat câțiva ani. Omri l-a biruit pe Tibni și astfel a rămas el împărat al lui Israel. A domnit peste Israel 12 ani.

Omri a fost un luptător bun, un om viteaz și un bun strateg militar. Când a ajuns împărat cu puteri depline în Israel, Omri a cumpărat un munte, cu doi talanți de argint de la un om numit Șemer. A construit pe munte cetatea Samaria. Se spune că acest munte era împrejmuit de câmpie. De pe munte se putea vedea orice pericol care s-ar fi apropiat de cetate. Din experiența lui militară a știut cât de important este locul unde este așezată o cetate și zidurile care o înconjoară. Acestea asigurau rezistența cetății în fața inamicului. Omri a mutat capitala de la Tirța la Samaria. A împrejmuit-o cu ziduri foarte puternice. Samaria a rămas cetatea de scaun pentru toți împărații care au urmat după el. De-a lungul istoriei, Samaria a fost o cetate imposibil de cucerit. A fost învinsă doar când israeliții s-au predat, nemaiavând posibilități de supraviețuire.

Ce trist însă că împăratul Omri nu a lăsat în urma lui și un nume bun. Despre împăratul Omri, Biblia spune că a fost cel mai rău împărat pe care l-a avut Israel până la el. L-a întrecut doar fiul său Ahab, care i-a urmat la tron. Împăratul Omri a legat relații cu împărații străini. Biblia ne spune că fiul său Ahab s-a căsătorit cu o prințesă sidonită. Aceasta a avut o influență negativă asupra lui Ahab. Ei au impus idolatria în Israel. Omri a călcat pe urmele lui Ieroboam și s-a închinat idolilor. El a susținut și a promovat în Israel închinarea falsă.

Aceste lucruri L-au supărat pe Dumnezeu. Au atras astfel mânia Lui asupra națiunii lor.

Omri a fost un om inteligent, dar nu și înțelept. Biblia spune: „Iată, frica de Domnul, aceasta este înţelepciunea; depărtarea de rău este pricepere.” (Iov 28:28). Răutatea îți face mult rău.

Omri a fost un strateg militar, obținând victorii în lupte cu oamenii, dar a pierdut cel mai important război: „…împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” (Efeseni 6:1).

A construit o capitală puternică, dar nu și un viitor fericit pentru el și pentru națiunea pe care a condus-o. A fost un exemplu rău pentru popor și a lăsat o moștenire rea și păcătoasă. Prin faptele rele și idolatrie, atât Omri cât și ceilalți împărați care au urmat la tron, au contribuit la distrugerea lui Israel. Câțiva ani mai târziu, au fost cuceriți de asirieni care i-au dus în robie de unde nu s-au mai întors niciodată.

Omri nu mai există, dar sunt des întâlnite comportamente asemănătoare cu ale lui. A obține un post, o funcție sau orice alt lucru prin violență și răutate, e specific lui Omri. Când ai relații și anturaje care Îl exclud pe Dumnezeu, te asemeni cu el. Când susții și promovezi practici pe care Dumnezeu le condamnă, calci pe urmele lui.

Folosește-ți abilitățile și influența, în bine. Gândește-te că ceea ce semeni, vei culege. Lasă în urma ta un nume bun și fapte demne de urmat.

„Ceea ce rămâne în urma noastră nu este ceea ce afișăm în fața oamenilor, ci ceea ce scriem în inimile lor …” (autor necunoscut)

„... cel ce face răul n-are niciun viitor...” (Proverbe 24:20).

L. Ungureanu

1 Împărați 16: 15-28


Experiențele bisericii prigonite

Martorul chinez martir, David Yang – mulți ani colaborator la Școala Biblică Kiangswan din Shanghai, a scris într-una din prelegerile sale biblice: „Este regretabil faptul că mulți creștini din zilele noastre tânjesc după averile acestei lumi, dar nu râvnesc după comorile Împărăției lui Dumnezeu. Ferice de ei pentru că ei cred în salvarea lor, totuși nu sunt pregătiți din pricina voii lui Hristos de a fi săraci. Pentru ei, comoditatea și bogățiile au valoarea de har al lui Dumnezeu... Totuși avuțiile spirituale precum credința, bucuria, puterea, răbdarea și multe altele s-au născut doar din sărăcie.”

Hotărâtor pentru marea creștere a adunărilor ilegale din casă din China a fost credincioșia lor biblică precum și mărturisirea lor solemnă, că aparțin de ceata urmașilor lui Hristos. Samuel Lamb, pastorul care a murit acum șapte ani și care a adus prin ajutorul Domnului, Biserica subterană din Guangzhou la un stadiu spiritual deosebit, a spus: „Spuneți creștinilor din Vest să nu se mai roage pentru libertatea noastră. Presiunea constantă a guvernului asupra Bisericii, ne ține aproape de Domnul și ne ține aproape unii de alții!” Și Wang Mingtao, conducătorul Bisericii subterane din China, a spus după cei douăzeci și trei de ani de pușcărie: „Pe cei pe care Domnul Isus îi iubește, trebuie să slujească în totul și în toate cel mai bine.” La vârsta de nouăzeci de ani, el le-a adresat creștinilor din Germania, următoarea solie: „Voi aveți multe fapte. Dar să nu uitați prima dragoste a Domnului Isus!”

Sub cruce este locul cel mai sigur

Karl Hartenstein, creștin german, a spus în acest sens: „Împărăția lui Dumnezeu de pe pământ se află întotdeauna la cruce, la apusul tuturor forțelor omenești, este chiar acolo. Tot ceea ce este cu adevărat mare, cu adevărat

dumnezeiesc, a urât lumea și a respins-o.” Numai în această stare de autoabandonare, începe Împărăția lui Dumnezeu chiar din spatele crucii. Încă de atunci nu există niciun alt semn al mântuirii și al biruinței decât la cruce. Și Biserica pe care Domnul Isus o adună, stă sub cruce și păstrează vie printre popoarele lumii, amintirea pentru Domnul Isus. Acesta este drumul pe care este trimisă și astăzi Biserica să slujească.

Și apostolul Pavel nu a spus altceva decât că a înțeles suferința ca pe o mare demnitate. În timp ce alții se îndoiau de autoritatea sa, apostolul Pavel nu a urmărit succesul său ca misionar sau numărul mare de Biserici nou înființate, ci a căutat în primul rând semnele și minunile cu care Hristos Însuși a însoțit-o. Acestea amintesc de un faliment total, de un apus și de neputința pe care o poți dovedi împotriva hoților. De aceea el a și fost huiduit. Dar el a putut în cele din urmă să spună: „Hristos este viața mea și moartea este câștigul meu.” Asta a fost mai mult decât toate decorațiile și însemnele de cinste, posibile: Dumnezeu este pentru noi, cine poate fi contra noastră? Cel care nu și-a cruțat propriul Său Fiu, ci l-a dat să moară pentru noi toți – nu ne va dărui El prin El totul? Fără cruce nu e cunună, dar nici roadele care să rămână.

În cele mai multe părți ale pământului, pocăința și întoarcerea la Isus Hristos nu este posibilă fără adevărate amenințări și primejdii grave. Dar din toate aceste lucruri care țin de ura islamistă, budism, hinduism, socialismul marxist, au crescut Bisericile care au mărturisit neînfricate, Evanghelia Domnului Isus, într-un mod deosebit.

China, Indonezia, Nepalul, Cuba, dar și țările africane precum Nigeria de Nord și Etiopia, precum și Asia Centrală, indică o lege fundamental spirituală: suferința slujește la zidirea Bisericii. De aceea în Evanghelie, cea mai grea suferință, este un motiv de mare bucurie. În suferințele creștinilor prigoniți, noua viață a lui Hristos este din ce în ce

Cum putem birui,

privind la suferințele Domnului Isus !

de Winrich Scheffbuch

De-a lungul secolelor, Bisericile au păstrat în amintire apartenența lor la marea ceată a martirilor. Misionarul ucis Auca-Jim Eliot, a spus acest cuvânt impresionant: „Nu este nebun acela care cedează ceea ce nu poate păstra, pentru a câștiga ceea ce nu poate pierde.” Și astăzi Biserica prigonită dăruiește Bisericilor sătule din nenumărate țări din Vest, mărturia potrivit căreia numai privind la suferințele Domnului Isus poți birui.


mai vizibilă. Drept urmare suferința nu este fatală, ci plină de promisiuni.

Adevărata comoară a Bisericii

Biserica care nu suferă, este condusă către moarte. De aceea ea trebuie – în caz că mai vrea să trăiască – să se lege total de Domnul Isus și făgăduințele Sale și să se încreadă în El. Mai apoi, prin Domnul Isus, această Biserică este atât de apărată și atât de sigură, încât nici porțile locuinței morților nu o pot birui.

În vremurile în care Biserica Domnului Isus experimentează atenție și recunoștință și este scutită de povara prigoanei, ea poate să se lase încolăcită de greșeala potrivit căreia șarmul predicatorilor și al cântăreților de cor, al impresiei copleșitoare despre sine, să dea o greutate hotărâtoare într-o direcție greșită.. În mod repetat, creștinii sunt ispitiți să gândească că ei înșiși ar trebui să-i confere Evangheliei recunoașterea în lume, credibilitatea și valoarea.

Creștinilor care trăiesc în nevoi li se ia vlaga și puterea proprie. Dar tocmai în mijlocul durerilor și al neputinței lor, li se revelează ceva măreț,

privind către Cel ce a biruit pe cruce: noi suntem împăcați prin Domnul Isus cu Dumnezeu. Acolo ei descoperă puterea Lui exuberantă, care se desăvârșește în slăbiciunile lor. Și lucrul acesta ei îl trăiesc azi în credința că suferința din vremea aceasta nu este vrednică să fie pusă alături de slava viitoare, care le va fi descoperită și lor.

Acest lucru este valabil pentru toți cei prigoniți.

Bisericii aflate în suferință i se ia tot ceea ce le-ar putea da curajul, siguranța și nădejdea lor. Astfel pentru oamenii Domnului Isus, sărăcia, puterea, suferința și celelalte, se împleteau cu biruința într-o relație particulară, care pare să sune atât de contradictoriu. Niciodată o biruință triumfală nu era a Bisericii, ci ea rămânea biruința Domnului Isus, printr-o Biserică neputincioasă și slabă. Printr-o Biserică lovită din multe părți și călcată în picioare, această biruință era revelată.

Acest lucru poate să-l descopere oricine privește mai clar în mărturiile creștinilor prigoniți și necăjiți ai lumii. Această putere exuberantă, omul nu o deține prin natura sa proprie. Ea este dăruită în mod nemeritat – numai prin har și prin credință.

Să nu ne lăsăm copleșiți de spaimă

(China)

Me Ling era încă tânără când a fost arestată din pricina activităților sale creștine, în China comunistă. La interogatoriu, polițiștii o torturau pentru a o obliga să trădeze numele prietenilor ei din Biserica subterană.

La început Me Ling era stăpânită de frică. Ea nu era în stare să își dea seama în ce măsură Dumnezeu o putea folosi în această situație înspăimântătoare. Dar apoi ea și-a amintit de ceea ce păstorul ei îi spusese odată: „Suferința reală durează doar un minut – și apoi ne petrecem veșnicia cu Salvatorul nostru minunat.”

La întrebarea, cum a reușit ca în această situație înspăimântătoare să nu înnebunească, ea a răspuns: „Când închideam ochii, nu mai puteam vedea fețele mânioase ale schingiuitorilor mei și nici instrumentele lor cu care îmi provocau durerea. În lăuntrul meu repetam mereu promisiunea Domnului Isus: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (Matei 5:8). Am ajuns la concluzia că dacă mi-am curățat inima de orice frică omenească, am învățat cu adevărat să-L văd pe Dumnezeu. Mi-am făcut curajul să mă gândesc la toți ceilalți care au fost bătuți înaintea mea și care și-au legat privirea de Domnul Isus, până ce toate celelalte fețe dispăreau. Când funcționarii au descoperit strategia mea, mi-au lipit pleoapele astfel încât ochii mei să nu se mai poată închide. Dar acum era deja prea târziu, imaginea s-a topit deja în ochiul meu interior.”

În românește de Vasile Breabăn

Din „Vocea Martirilor” Mai 2020

1. Ce funcție a ocupat Omri înainte de a deveni împărat?

2. Ce a făcut Omri bun în Israel? Dar rău?

3. Cine și cui a zis: „Nu-i așa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău...”? (completează versetul) Geneza 7

4. Citește Deuteronom 30:15-18 și află cu ce echivalează Domnul Dumnezeu binele, dar răul?

5. Cine a spus aceste cuvinte în rugăciunea lui: „Dă dar robului Tău o inimă pricepută .... să deosebească binele de rău...”? 1Împărați 3

6. Citește Proverbe 11 și află ce i se întâmplă celui ce are ca scop, „binele”, dar celui ce urmărește „răul”?

7. Cine și cui a zis: „… v-ați gândit să-mi faceți rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine…”? Geneza 50

8. Pe cine a fost mustrat astfel: „Cum de ai ajutat tu pe cel rău…”? Apoi, în urma tristei experiențe de alianță cu cel ce face răul, a rostit următoarele: „Întăriți-vă și ... , și Domnul să ... cu cel ... va face ..... .” Completează spațiile. 1 Cronici 19

9. Cine și cui a spus o zicătoare din care reiese proveniența răului? Scrie și zicătoarea. 1Samuel 24

10. Răutatea afectează pe aproapele însă efectele ei sunt ca un bumerang, se întorc împotriva celui rău. Citește aceste două exemple și descrie: acțiunea și consecințele răutății acestor

două personaje. a) 1Samuel 25, b) 2Samuel 16:5-14 și 1Împărați 2:36-46.

11. În Romani 2, apostolul Pavel ne amintește de consecințele răutății cât și de beneficiile înfăptuirii binelui. Care sunt acestea?

12. Gândul este locul de lansare al faptelor. Citește Proverbe 14 și află ce se întâmplă cu cel ce permite „răului” să-i domine gândirea? Dar cu cel care gândește „binele”?

13. A face binele sau răul, este o alegere personală – Ce le sugerează apostolul Petru să aleagă celor care își iubesc viața și vor să aibă zile bune?

14. Citește Geneza 6:5 și Isaia 1:17 – În ce privește binele și răul, cum sunt înclinațiile noastre naturale și ce putem face în acest sens?

15. Binele sau răul pe care l-am făcut ne urmează, reiese din cuvântarea Mântuitorului. Citește Ioan 5 – La înviere, va fi diferență între cel ce a făcut binele și cel ce a făcut răul? Care?

„Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca

fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup”. (2

Corinteni 5:10).

CONCURS BIBLIC: „Cercetați Scripturile”

Secțiunea: „BINELE ȘI RĂUL”

„Învățați-vă să faceți binele ...” (Isaia 1:17)

Citeşte cu mare atenţie cerinţele:

De citit 1 Împărați 16: 15-28 şi povestirea de la „Rubrica copiilor – OMRI”

Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică. Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se punctează.

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.07.2020!

Vă rugăm să confirmați primirea premiilor sau să anunțați în caz că nu ați primit premiul în maxim 3 săptămâni de la apariția revistei. Vă mulțumim! Tel: 0756 46 56 73 sau pe mail.


Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2020 se pot face la următoarele preţuri: 35 RON pentru 1 abonament în România. 33 EURO pentru 1 abonament în Europa. 36 EURO pentru 1 abonament în alte continente. La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit. Preţurile fixate includ şi taxele poștale pentru

expediere. Vă rugăm să ne contactați pentru a ne comunica dacă continuați abonamentul sau nu. Până la data de 20 ianuarie 2020 așteptăm să ne spuneți câte abonamente doriți, iar în caz că nu

suntem contactați înțelegem că nu mai doriți să fiți abonat. Relaţii şi comenzi la numărul de telefon: 0722.558243. Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe numele

Senciuc Avram sau Vișan Gheorghe. Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal la adresa: Gică Vişan OZP RĂDĂUȚI GHIȘEUL 2 CP. 13, Jud. Suceava 725400 Calendarul pentru anul 2020 va fi într-un alt format decât cel care a fost până acum. Mai avem calendare.

Comenzile se pot face la nr. de telefon 0722.558243. Un calendar costă 5 lei.

Premianții acestei luni:

Lavric Onisim-Samuel – Timișoara; Chiru Ana-Maria – Câmpulung; Craioveanu

Alexandra – Câmpulung-Muscel; Pop Persida-Emanuela – Cristeștii-Ciceului;

Pop Ligia-Damaris - Cristeștii-Ciceului; Brăgărea Irina – Bughea de Jos;

Brăgărea Ana – Bughea de Jos; Pungă-Chiriță Ierima – Arad; Lăpugean Lidia-

Alexandra – Lăpugiu de Jos; Lavric Rebeca – Timișoara; Goleșie Timeea-Alexandra –

Dobra; Goleșie Alex-Claudiu – Dobra; Goleșie Debora-Patricia – Dobra.


1. Abia/ Abiam și Maaca – Iosafat 14:1, 15:16, 17:1 / 1 Împărați 15:8

2. Iuda – 41 ani 16:13

3. Să caute pe Domnul, să împlinească legea și poruncile. 14:4

4. Azaria, un om al lui Dumnezeu – lui Asa 15:2

5. Zerah etiopianul – un milion de soldați - 580 de mii 14:8, 9

6. Vezi 15:4

7. Dumnezeul cel adevărat – preot care să învețe pe oameni – legea 15:3

8. Au văzut că Domnul Dumnezeu era cu Asa 15:9

9. Al 15-lea an al domniei 15:12

10. Mamei lui i-a luat dreptul de regina mamă fiindcă făcuse un idol – i l-a sfărâmat și l-a ars. 15:16

11. Domnul le-a dat odihnă 15:15

12. Încrederea: liniștea, pacea, somnul liniștit, speranța – neîncrederea: frică, tulburarea, încordarea, panica, stresul.

13. În războiul cu Baeșa, a cumpărat ajutorul de la sirieni – când a fost bolnav nu a căutat pe Domnul. 16:1-6, 12

14. Vezi 16:9 – văzătorul Hanani

15. Inima să fie la Dumnezeu, roagă-te, depărtează-te de păcat, fii corect.

RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA ÎMPĂRATUL ASA

Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună, umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O.Z.P. RĂDĂUȚTI GHIȘEUL 2 C.P. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindrilar

CUPRINS

GRAMATICA?

CELE MAI RĂSPÂNDITE PĂCATE

CU DOMNUL ÎN SPITAL

UIMITOARELE ALBINE

ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR

OMRI - RUBRICA COPIILOR

CUM PUTEM BIRUI...

SĂ NU NE LĂSĂM COPLEȘITI DE SPAIMĂ

CONCURS BIBLIC: BINELE ȘI RĂUL

SPRE TARA LUMINII

ISSN 2601 - 0526

Spre Țara Luminii Spre Țara Luminii iubiți călători Ni-e gândul, credința și pasul În zarea albastră lipsită de nori Din noaptea păgână sfârșită în zori În freamăt de harfe și-n mii de splendori Ne-așteaptă odihna și masul! Acolo-n orașul iubirii de sus Pulsează și-n flori nemurirea Dureri și necazuri și lacrime nu-s Și moartea de veacuri în veci a apus Căci Rege și Preot e Domnul Isus Și-n toate domnește Iubirea! Trecut-au străbunii prin foc în mormânt Cu această sublimă credință Și-n luptele duse cu steagul ne-nfrânt Și-au dus năzuința cu dor pe pământ Trecând prin prigoane cântând spre mormânt Și-având pe deplin biruință! Cu priviri adăpate de lacrimi arzând Și aceeași nădejde curată S-au dus și părinții prin valuri cântând Cu trudă și râvnă și dragoste-n gând Căci tot mai aproape și tot mai curând Hotarele țării se-arată! Privind năzuința atâtor eroi Și-n noi ni se aprinde dorința Din volbura lumii, din scrum și noroi Trecând peste lacrimi, dureri și nevoi Chemarea eternă a țării de-apoi Ne roade-n adâncuri ființa! Chiar dacă pe drumul sclipind printre nori Opreliști păgâne ne cheamă Cu atâtea ispite, plăceri și comori Spre-a ne lua dreptul de biruitori Dar noi alergăm ne-nvinși, luptători Fără-ndoială și teamă! Căci sus în eternul iubirii meleag Și-n slava din veac nepătrunsă De freamătul minții ori gândul pribeag Cu aceeași zvâcnire de dor și de drag Cu brațe întinse ne-așteaptă în prag Iubirea pe cruce străpunsă! Veniți dar și voi sărmani pelegrini Pe drumul chemării divine Pentru ce rătăciți prin lume străini Când viața e plină de lacrimi și spini Și nu-e niciunde un loc să-ți alini Durerea adâncă știi bine!

Gh. Crăciun

Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din Epistola ...comparații corespunde cu partea a...

Documents

Transcript of Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din Epistola ...comparații corespunde cu partea a...