Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …darurile Duhului Sfânt, ci Domnul Isus te-a...

1 Lumina Vechilor Cărări

Un om ajunge în temniță. Îl cheamă Aristarh dar putea fi oricare altul și putea să-l cheme altfel. Este închis pentru credință, deci este un om credincios. Este tovarășul apostolului Pavel și fiindcă împărtășesc aceeași soartă, este de înțeles că au împărtășit și aceeași lucrare: cea de propovăduire a Evangheliei, din pricina căreia au ajuns în temniță. Și temnița însemna o încăpere murdară și rece din care nu se putea ieși; mâncare foarte puțină și rea; departe de familie; bătaie și un viitor nesigur: poate se va ieși vreodată, poate se va ajunge la condamnarea la moarte; spânzurare, decapitare… (lucru de care este foarte posibil ca Aristarh să fi avut parte, ca și tovarășul lui, apostolul Pavel). Ajuns în temniță îți mai arde a trimite sănătate cuiva

Dacă privim la apostolul Pavel pe când era în temniță, observăm același lucru: deși împărtășea soarta de pușcăriaș, el poartă grija Bisericilor ca și cum ar fi într-un birou de coordonare a activității creștine. El scrie epistole din care iese cu ușurință în evidență preocuparea față de creșterea sau descreșterea lucrării lui Dumnezeu și chiar și preocuparea față de anumite persoane din Biserică. De fapt observăm aceeași atitudine și la Domnul Isus: întins pe cruce, are grijă să împlinească până la capăt și în detalii voia lui Dumnezeu (Ioan 19.28); are grijă să se roage pentru vrăjmași (Luca 23.34); are grijă să aducă vestea mântuirii unui tâlhar (Luca 23.43); are grijă de mama lui (Ioan 19.27), etc. Toate acestea conștient că va mai trăi câteva clipe; toate acestea atârnat pe cruce în dureri greu de descris !

Asta au făcut Aristarh și Pavel

și alți credincioși din temnițele în care se găseau și lucrurile acestea au rămas scrise în Scripturi. Și nu cred că au fost scrise doar pentru credincioșii care ajung în pușcării. Cred că aceste cuvinte pot vorbi și pentru cei care nu au o condamnare pronunțată de vreun tribunal, ci pot să ne vorbească nouă tuturor. Asta pentru că într-un fel sau altul fiecare are temnița lui din când în când, chiar dacă nu este vorba de o celulă rece. Sunt situații când dureri trupești sau dureri sufletești; dezamăgiri și zile amare, îndoaie până în pulbere viața omului de pe pământ. Și nici credincioșii nu sunt scutiți de astfel de împrejurări. Ce fac ei atunci ? Le mai pasă de ceea ce se întâmplă în jur ? Le mai pasă de necazul celui de alături ? De soarta lucrării lui Dumnezeu ? Dacă ar fi să ne exprimăm simțămintele pe care le trăim în astfel de situații, atunci ele ar putea fi exprimate prin vorba pe care a mai auzit-o pământul: „Lasă-mă domnule în necazul meu…”

Până la urmă dacă cineva se confruntă cu amarul vieții și gândește sau se exprimă astfel, nu-i drept să fie condamnat; e omenește să se comporte astfel. Dar Scriptura are o altă solicitare pentru cei care calcă pe urmele Domnului și ale sfinților; Dumnezeu are o altfel de așteptare pentru noi: aceea de a ne comporta ca ei când necazul ne umple sufletul. Adică în pofida amarului meu, continui să mă comport ca unul pentru care voia lui Dumnezeu contează; ca unul pentru care semenul meu și mai cu seamă fratele meu contează, ca și durerea lui…

Povestea cineva despre un anume frate Lazăr. Fratelui acestuia

i-a plecat într-o zi fata de 17 ani de acasă, cu un bărbat divorțat din sat. Fratele, adică tatăl fetei, s-a dus în fundul livezii de lângă casa lor, s-a așezat pe o bancă sub un nuc. Nici nu mai putea plânge… După un timp, dinspre curte vede că vine fratele Lazăr. Tatăl fetei și-a spus în sinea lui: „Pentru ce vine ? Poate să-mi aducă fata înapoi ? Am eu nevoie de mângâieri și încurajări acum ?” Dar fratele Lazăr nici măcar nu l-a salutat. S-a așezat pe aceeași bancă și privea ca și cel de lângă el, între copacii din față. La un moment dat cel cu durerea a tras cu ochiul spre musafirul de lângă el și a rămas surprins: avea obrazul stâng rezemat în palmă și fața deosebit de îndurerată. Cu fața înlăcrimată se ruga încet: „Doamne așa amar e prea greu pentru un om…” Se ruga pentru necazul acelui tată. După o perioadă mai lungă de timp, tatăl fetei a aflat că chiar în ziua cu pricina, fratele Lazăr a avut o vizită mai ciudată: o femeie din adunare l-a învinovățit de faptul că fata ei nu mai vrea să vină la adunare pentru că fratele Lazăr i-a spus să vină mai decent, și l-a ocărât pe măsură. Mai mult, chiar soția lui i-a reproșat că este prea exigent cu abaterile oamenilor. Un om care deși era apăsat de amarul lui personal, a ieșit de acasă pentru a sprijini un semen în necazul lui.

Un exemplu din multe altele din viața sfinților care de sub povara lor s-au dovedit gata să trăiască după voia lui Dumnezeu, preocupați de nevoile slujirii.

Din „Comorile mele”

Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din Epistola către Coloseni, cap. 4.10a: „Aristarh, tovarăşul meu de temniţă, vă trimite sănătate;”


Trăim niște vremuri în care deșertăciunea din viața religioasă devine o realitate tot mai dureroasă, datorată compromisului și spiritului lumesc, care își pun amprenta și pe viața credinciosului, acolo unde nu-i veghere. Versetul de mai sus dobândește semnificații speciale astăzi, dat fiind faptul că Cuvântul lui Dumnezeu, însăși mărturia lui Hristos, este Duhul prorociei care avizează și avertizează pentru aceste timpuri.

Pentru că trăim în lumea aceasta, aș vrea să scot în evidență acest mare pericol care ne paște, prin înseși cuvintele unui om de cultură și gânditor român, George Pruteanu, care aparține acestei lumi: „Cultura de masă s-a degradat înfiorător, fiind infestată de grosolănie, sexualitate de mahala, incitare la ură, umor grobian, șmecherie, agramatism, ignoranță. Televiziunile oferă 0,01% cultură. Se urmărește parcă îndobitocirea acestui neam.” (Axioma lui Pruteanu).

În acest context socio-cultural, adevărul Bibliei strălucește și mai intens în întunericul de smoală al ceasurilor de pe urmă, nu numai de la amvoane, de la emisiunile posturilor de radio și de televiziune sau de la sutele de scrieri care abundă astăzi mass media evanghelică, ci în primul rând din viața și faptele credinciosului care formează învelișul de lumină al acestei vieți.

Uitați-vă de pildă la unii dintre așa-zișii „luptători dimpreună cu Dumnezeu” care au îndemnat în scris sau de la

microfoane pe credincioși să meargă la referendum și apoi priviți și la viața lor de familie! Cât de onorat este Dumnezeu cu un vot, dacă Numele lui Sfânt este în același timp târât în fel de fel de afaceri, de aventuri extraconjugale, de scandaluri și procese, chiar și de excluderi din cult. Scria unul dintre acești mobilizatori de la București, care s-a cocoțat aproape de vârful piramidei: „Îți mulțumesc Doamne că putem scrie istoria României împreună cu Tine.” Înainte de a-L implica pe Dumnezeu în istoria țării tale, onorează-L mai întâi cu viața ta, cu familia ta, cu moralitatea ta.

Iată de ce vremurile noastre sunt caracterizate de apostazia prin înșelăciunea inimii, când păcatul este seducător pentru cei mai mulți dintre noi. O dovedesc azi prezența la adunare, în special la rugăciune, la părtășia cu sfinții în lumină și la măsura în care este suportată ocara lui Hristos. În condițiile în care norma de sfințenie este tot mai scăzută, distracția și simțul estetic iau amploare și câștigul omenesc îi smulge credinciosului timpul de părtășie cu frații și cu Dumnezeu, cuvântul lui Dumnezeu din Evrei 3:14 capătă noi valențe: „Căci ne-am făcut părtași ai lui Hristos dacă păstrăm până la capăt încrederea nezguduită...”

Noi nu ne ținem tari pentru a ne păstra salvarea noastră până la capăt, ci pentru a ne dovedi realitatea salvării noastre. De aceea și până la referendum avem nevoie de o viață de pocăință iar după, tot viață sfântă și cu frică de Dumnezeu în familie și în societate. Societatea pe care o

clădește lumea este o comunitate fără de Dumnezeu, cu scopul de a deveni fericită fără Dumnezeu. Credincioșii sunt chemați să reprezinte pe pământ lucrurile sfinte ale Domnului înălțat într-un mod demn, vrednic de chemarea cerului. Acestea ne sunt nu numai îndatorire sfântă, ci mult mai mult, ar trebui să devină un sfânt privilegiu.

Uitați-vă de pildă la câteva lucrări ecumenice din ziua de azi (întâlniri tradiționale deja de rugăciune) în care oamenii sfinți de odinioară se unesc în lucrare cu „sfinții” care au fost excluși din comunitatea Bisericii, fiindcă au făcut din evlavie o sursă de câștig. Însuși modul de lucru al acestor oameni demonstrează lipsa de reverență, de frică de Dumnezeu, pentru că ei nu-L scot în față pe Hristos Domnul. Acest mod de lucru este străin de natura și de modul de lucru al Duhului Sfânt ca persoană trinitară, care nu se afișează pe El Însuși, nu iese niciodată în față, El nu dorește să abată atenția asupra Sa. Domnul Isus a preluat misiunea robiei pentru a salva omenirea, Duhul Sfânt în schimb preia lucrarea sfințirii credincioșilor și misiunea de a-i mângâia. Deoarece are misiunea de a-L proslăvi pe Fiul și de a ne transforma în chipul slavei Sale, El nu vrea să atragă atenția asupra Sa, privirile celorlalți. Funcția aceasta este diferită de cea a celorlalte două Persoane trinitare însă nu-i diminuează rangul.

Vindecările care se mărturisesc la aceste întâlniri sunt făcute fără a acorda întâietatea Duhului Sfânt și implică multe

„Numai purtaţi-vă într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca fie că voi veni să vă văd, fie că voi rămâne departe de voi, să aud despre voi că rămâneţi tari în acelaşi duh şi că luptaţi cu un suflet pentru credinţa Evangheliei,” (Filipeni 1:27).


lucruri amestecate și cu miros de bani. Așadar dragul meu frate, draga mea soră, cinstea, demnitatea, onoarea sunt nestemate care vin din ceruri și anume vin în starea lor pură de la Tatăl Luminilor, de la Domnul Isus și de la Duhul Sfânt și se moștenesc în urma zdrobirii, a dezbrăcării de sine și a răstignirii credinciosului. Întâietatea îi aparține în orice lucrare Domnului Hristos și în niciun caz oamenilor.

A umbla cu Dumnezeu înseamnă a avea spinarea dreaptă, departe de hainele murdare ale spiritului lumesc, înseamnă a fi vrednic de Evanghelia lui Hristos. Tu nu ești aici doar pentru a solicita binecuvântările lui Dumnezeu, de a te bucura de darurile Duhului Sfânt, ci Domnul Isus te-a mântuit ca să-L proslăvești pe Dumnezeu și să-I aduci mult rod și rodul să rămână. În acest punct domnește printre credincioși un mare necaz: ei se potrivesc din ce în ce mai mult cu lumea, cu chipul veacului acestuia și atunci când cineva îndrăznește să mustre duhul de lumificare, este socotit imediat ca „legalist”.

Așadar este un privilegiu care conferă demnitatea de a fi „vrednic de Evanghelie”, pentru a-L proslăvi pe Cel ce a luat asupra Sa rușinea și păcatul lumii. Întreabă-te așadar, nu în primul rând care este avantajul pe care ți-l conferă slujirea, ci mai degrabă dacă ceea ce gândești, vorbești și faci, dovedesc cerința Evangheliei și Îl proslăvesc pe Dumnezeu. „Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa şi rugăciune pentru toţi sfinţii” (Efeseni 6:18).

De multe ori cadrul bisericesc și lucrările care se fac în Biserică prin slujitori se mută în studiouri de televiziune sau în alte locuri unde se întâlnesc „jupânii spirituali” strecurați în cult, alții excluși, alții care și-au pierdut vrednicia în fața lui Dumnezeu, care se asociază cu figuri pitorești din religiile tradiționale, înhămându-se cu aceștia dar nu la jugul lui Hristos. Mâinile întinse și

minunile care se mărturisesc uneori la posturile de televiziune ne aduc aminte de somația: băgați bine de seamă!

În 1994 se dădea o lucrare prin fratele Ilarion Bosancu undeva într-o casă din îndepărtatul oraș Melbourne: „Se va trage o brazdă pe întreg pământul, mulți vor păși pe ea iar cei care se vor împotrivi vor fi prigoniți!” După ce Dumnezeu ne-a dăruit Cuvântul împreună cu întreaga armură a Duhului Sfânt, El ne avertizează și ne îndeamnă la rugăciune și la veghere. Amândouă componentele merg mână în mână și dacă nu ești treaz și dormi somnul indiferenței sau al saturației, poți fi atacat într-o vreme ca aceasta, asaltat de forțele întunericului pe care diavolul le-a scos proaspete ca să încurce, să amestece lucrurile și să depărteze pe credincioși de Dumnezeu. Chiar însăși Biserica Domnului Isus este asaltată de învățături noi, de duhuri înșelătoare, de proslăvirea omului împreună cu lucrările sale omenești care vor să înlocuiască lucrările dumnezeiești.

Punerea mâinilor și minunile, vindecările care se declară în astfel de împrejurări, aparțin unei lucrări în care întâietatea nu I se dă Duhului Sfânt, ci unei căpetenii care vrea să facă lucrarea cu multă abilitate. Le lipsește acestor „lucrători” focul care îl mistuia pe chinuitul și încercatul om al lui Dumnezeu - Ieremia. Așadar cuvântul de atenționare din epistola către Filipeni ne cheamă la punerea în practică a ceea ce suntem: cetățeni ai cerului. Se face apel la statornicie pentru cei chemați să

fie tari și în același duh, lucrând cu zel pentru credința Evangheliei. Se pare că Referendumul a produs un mare cutremur în rândul credincioșilor, îndemnându-i la pocăință, viață de rugăciune, la veghere în familie și în societate. Credincioșii nu se lasă înspăimântați de dușmanii Evangheliei iar perspectiva prigoanei îi va mobiliza la luptă permanentă, purtând armele luminii, astfel încât Biserica care va fi răpită din lume, să fie găsită mânuind sabia Duhului.

„Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale.” (Psalmi 78:28). Să nu uităm însă că apropierea de Domnul este un har dar în același timp și o mare responsabilitate. Despre Moise se spune în Exodul 33:11 că: „Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui. Apoi Moise se întorcea în tabără dar tânărul lui slujitor, Iosua fiul lui Nun, nu ieşea deloc din mijlocul cortului.” Cuvântul ebraic care se traduce cu „prieten” are înțelesul adânc al unui preferat sau iubit și descrie cea mai înaltă formă de părtășie. Există ceva mai măreț decât să fii prietenul lui Dumnezeu? „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte şi cine Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui.” (Ioan 14:21). Dumnezeu să ne ajute pe toți!

Breabăn Vasile


cap.10.5: „De la ei se trag popoarele din ţările neamurilor de pe malul mării, după ţinuturile lor, după limba fiecăruia, după familiile lor, după seminţiile lor.” comparat cu cap.11.1-2: „Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în ţara Şinear şi au descălecat acolo.” Această comparație demonstrează că capitolul 11 se plasează undeva în timpul evenimentelor descrise în capitolul 10.

cap.11.1-2: „Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în ţara Şinear şi au descălecat acolo.” O imagine a felului în care au trăit oamenii o mie cinci sute de ani dacă e să luăm în calcul cronologia general acceptată a Bibliei, unde potopul este plasat la aproximativ o mie cinci sute de ani de la creație. (Vârstele patriarhilor, menționate în Genesa, ne ajută să calculăm cu ușurință timpul potopului). E adevărat că în capitolul 11 avem de-a face cu oamenii ieșiți de la potop, urmași ai celor trei familii a fiilor lui Noe și prin urmare nu puteau fi prea mulți dar și cei de până la potop nu erau foarte mulți pentru că chiar dacă au parcurs un timp de o mie cinci sute de ani, au pornit de la o singură familie, cea a lui Adam.

Adică oamenii nu erau risipiți pe distanțe mari, împărțiți în popoare, ci locuiau aproape unii de alții, pe un teritoriu restrâns și din când în când, toată populația pământului, se deplasa în altă direcție și se stabilea în alt loc,

considerat mai prielnic. Este interesant…! Nu știm de unde au pornit ei spre răsărit dar prin comparație ne dăm seama că se găseau la vest de țara Șinear, care potrivit cu cap.10.10, este zona de șes în care se găsesc cetățile Babel, Erec, etc. Adică zona dintre râurile Tigru și Eufrat; Mesopotamia de altădată, Irakul de astăzi. Înseamnă că pământenii se găseau la apus de această zonă, adică în nord estul actual al Siriei sau sud estul actual al Turciei, care în antichitate aparținea Armeniei. Când în a doua carte a Împăraților ni se spune că Ararat era o țară (2 Regi 19:37) și potrivit cu Genesa, cap. 8.4, o țară cu munți înalți, înseamnă că aceasta poate corespunde cu zona munților Ararat, actualmente în Turcia dar care până la venirea otomanilor în zonă a aparținut de milenii Armeniei. Prin urmare interpretarea potrivit căreia țara Ararat este de fapt Armenia, poate fi foarte adevărată. Altitudinea celui mai înalt vârf din munții Ararat este de peste 5000 de metri, adică dublu decât cel mai înalt munte din România. Dacă apele potopului au acoperit munții înalți și munții înalți au mii de metri, înseamnă că zonele mai joase din jurul munților au fost acoperite și ele de apă până la mii de kilometri distanță, ceea ce demonstrează că potopul a fost mondial și nu o inundație mai mare în valea Eufratului. Scriptura spune că grădina Eden era mai sus de râurile Tigru și Eufrat, care izvorăsc din munții Taurus (cum se numesc ei acum) care se situează în estul Turciei, la aproximativ patru sute

de kilometri de estul Mării Negre, foarte aproape de munții Ararat, care sunt de departe cei mai înalți din zonă. (Elementele Tigru, Eufrat și răsăritul Asiriei, întâlnite în localizarea grădinii Eden din Genesa, cap.2.10-14, pot fi considerate sigure, în sensul că relatându-le, scriitorul Genesei le așază ca repere existente la data povestirii. Regiunile Cuș și Havila care în mod obișnuit se referă la Etiopia sau zone din Arabia, pot fi considerate aici ca fiind zone mai restrânse, mai apropiate de zona Eufrat Tigru, în care sau din care s-au stabilit oamenii care mai apoi sau mai înainte au locuit în Arabia sau în Africa de est, în același fel cum există Moldova Nouă în celălalt capăt al României față de regiunea Moldova, pentru simplu fapt că mai mulți oameni din Moldova s-au așezat acolo, situație des întâlnită pe pământ). Înseamnă că omenirea și-a trăit traiul o mie cinci sute de ani în zona muntoasă din estul Turciei de azi, (Armenia de atunci) vestul Iranului, nordul Irakului. Asta în vreme ce pe tot restul pământului cu continentele sale, nu era țipenie de om. De acolo au mers ei spre răsărit, adică la vale, și au dat de o câmpie, adică valea Eufratului de azi.

cap.11.4: „Şi au mai zis: „Haidem să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului!” „…să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului!”, înseamnă să ne stabilim într-un loc; să nu mai fim nomazi. Comparat cu cap.11.1-2, „împrăştiaţi” nu înseamnă că

Reflecții la Scripturile Vechiului Testament.

Genesa 10.1-11.9: „ Iată spiţa neamului fiilor lui Noe: Sem, Ham şi Iafet. După potop li s-au născut fii… Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte… De aceea cetatea a fost numită Babel (ebr.: încurcătură), căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului.”


locuiau la distanțe unii de alții, ci că erau călători mereu, mereu. „…un turn al cărui vârf să atingă cerul” făcut din cărămizi, înseamnă că planul lor era să construiască ceva foarte înalt și nicidecum că ar fi ajuns în cer la Dumnezeu, urcând pe schele.

Se spune despre poporul scit ale cărui arii de locuit ajungeau până la Prut în aval, că sute de ani au trăit în căruțe, fără a avea case și cu atât mai puțin cetăți. Așa șânţatei oamenii de după potop de care citim aici. Însă ei și-au dorit o cetate. Cetatea îți dă identitate; din acel moment omul aparține cetății, ești de undeva. Cetatea inspiră siguranță. Odată zidurile împrejmuitoare ridicate, nu mai trebuie nimeni să stea treaz și înarmat pe câmp, pentru a păzi tabăra de animalele care puteau apărea de oriunde. Cetatea atenuează, micșorează simțământul de călător, de trecător pe pământ; dă simțământul de stăpân, de proprietar. Cetatea presupune muncă pentru construirea, întreținerea și dezvoltarea ei. Și odată depusă o muncă, omul are simțământul că trebuie să facă tot ce-i stă în putință pentru a păstra rezultatul muncii și de cele mai

multe ori asta presupune iarăși muncă, poate mai multă muncă decât cea depusă până atunci. Măcar că nu duceau lipsă de nimic în viețuirea lor în corturi iar construirea cetății însemna o muncă de sclav, pământenii și-au dorit o cetate. Și acum să ne gândim la patriarhul Avraam despre care Scriptura scrie: „Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-l ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce. Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaş făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari,

al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu.” (Evrei 11.8-10); Și Avraam avea putere economică să zidească mai multe cetăți, nu una… Sau fiii lui Recab: „Astfel, noi ascultăm tot ce ne-a poruncit Ionadab, fiul lui Recab, tatăl nostru: nu bem vin toată viaţa noastră, nici noi, nici nevestele noastre, nici fiii, nici fiicele noastre; nu zidim nici case ca locuinţe pentru noi şi nu stăpânim nici vii, nici ogoare, nici pământuri însăm, ci locuim în corturi şi urmăm şi împlinim tot ce ne-a poruncit tatăl nostru Ionadab.” (Ieremia 35.8-10); Ne putem gândi la Ioan Botezătorul și desigur la Domnul Isus; oameni care în mod voluntar au răspuns unei chemări cerești din pricina căreia n-au avut casă și cu atât mai puțin cetate. Să ne gândim la cetatea fiecăruia dintre noi… La habotnicia cu care toată sudoarea anilor de muncă se adună în niște ziduri din pricina cărora au fost trecute adesea în planul doi atâtea îndatoriri duhovnicești pentru care nu am mai avut timp. Sau remarcabila expresie folosită de cei care lipsesc de la slujbe: „N-am avut cu cine să las casa…!”

Însă dincolo de construirea

unei cetăți cu case pentru fiecare – în alte situații, chestiune necesară în anumite limite – ideea finală a acestor oameni de după potop, motivul principal declarat al organizării șantierului din valea Șinear, era „…să ne facem un nume,” în sens de „renume”. Un renume care să fie al lor, care să le aducă lor cinstea de întemeietori; ființe care sunt în stare să se descurce și fără Dumnezeu, asta pentru că în text nu se menționează nicio referire la dorința de a-L implica pe Dumnezeu în problema lor din câmpia Șinear. Exact aceeași ofertă diavolească din Eden: „vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu,”. De aceea Dumnezeu le-a stat împotrivă, recunoscând că intenția lor putea avea șanse de reușită. (cap.11.6b). De aceea Dumnezeu ne ține uneori cu planurile noastre departe de realizare potrivit visurilor pe care le avem; pentru că dacă am realiza tot ceea ce ne propunem, se poate ca de pe creasta realizărilor noastre să nu mai simțim nevoia de El, la fel ca împăratul Nebucadnețar de altădată. (Daniel 4.30).

cap.11.9b: „…şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului…” Fiindcă o parte dintre capii de familii din spițele de neam care s-au născut din cei trei fii ai lui Noe: Sem, Ham și Iafet au devenit nume de regiuni în care urmașii lor s-au stabilit, se poate face o orientare asupra direcțiilor în care s-a deplasat oamenii după ce li s-a încurcat limba în care vorbeau la turnul Babel. Astfel fiii lui Sem s-au dus în general în sudul Asiei Mici, Peninsula Arabă și dincolo de golful Piersic, spre sud. (aproximativ miezul lumii arabe de azi). Fiii lui Ham au plecat spre țărmul mării Mediterane și au trecut în Africa, de unde Nimrod se întoarce în valea Șinear. Fiii lui Iafet trec în sudul Europei, ținuturile din jurul Mării Negre și dincolo de marea Caspică, spre nord est. Privind la aceste mențiuni din Scripturi, cu privire la formarea popoarelor, lucru care s-a petrecut cu ceva peste două mii de ani înainte de Hristos și dacă luăm în calcul izvoarele istorice consemnate,


atunci se poate avea o imagine a felului în care au fost ocupate teritoriile. De exemplu istoria recunoaște că mai toate popoarele care au locuit Europa în vremuri străvechi, au venit din zona dintre marea Neagră și marea Caspică, și că sunt de origine iraniană în sensul că provin din nordul văii Șinear, din vechime. Astfel, prorocul Ezechiel care a prorocit cu puțin înainte de plecarea poporului evreu în robie, ceea ce s-a întâmplat cu puțin după anul 600 înainte de Hristos, în capitolul 38.6 așază Gomerul ca fiind o țară din nordul îndepărtat care era locuit la acea vreme, ceea ce presupune zona Ucrainei de azi. De altă parte arheologia a adus la suprafață referiri la un popor care se numea „cimerienii”, urmași ai lui Cimer (Gomer) și care a locuit în zona Ucrainei de azi cu aproape 2000 de ani înainte de Hristos. Cimerienii au locuit un teritoriu având la sud malul nordic al Mării Negre, la vest râul Prut, la est râul Don și o limită neclară înspre nord. Există consemnări istorice care spun că cimerienii au avut confruntări cu neamul tracilor care locuiau între Bosfor și Carpați. Deci tracii locuiau deja acolo când cimerienii le erau vecinii din est. Asta presupune că dacă cimerienii sunt urmașii imediați ai lui Gomer, tracii trebuie să fie urmașii direcți ai copiilor fraților aceluiași Gomer: Madai, Iavan, Tubal sau Meșec. (Gn.cap.10.2). Din pricină că istoricii care au trăit în ultimele sute de ani înainte de Hristos spun că tracii erau unul dintre cele mai numeroase popoare din acea vreme, alcătuit din peste o sută de triburi distincte – între care și dacii – este posibil ca aceștia să provină din mai mulți fii ai lui Iafet, enumerați mai sus. Tracii au rezistat ca popor până în vremea imperiului roman de unde istoria este oarecum cunoscută. Cât despre cimerieni care au rezistat ca popor mai multe sute de ani, istoria consemnează că au fost împinși spre Carpați de către sciți. Ajunși între tracii din Carpați, unde locuiau și dacii, cimerienii s-au naturalizat și s-au pierdut în istorie. Istoricul Herodot spune că sciții

susțineau că strămoșul lor se numea Așchenaz, adică potrivit cu ceea ce scrie Genesa, cap. 10.3, fiul cel mai mare al lui Gomer, fiul lui Iafet. Astfel sciții au stăpânit teritoriile cimerienilor (zona Ucrainei de azi) pentru următoarele sute de ani, până ce triburile slavilor, pornite din aceeași zonă a mării Caspice, i-au distrus și asimilat în primele secole ale mileniului întâi. Slavii au o limbă înrudită cu a tracilor, ceea ce demonstrează originea comună ca urmași ai lui Iafet. Odată cu creșterea puterii slavilor, istoria devine cunoscută. Celelalte popoare migratoare care au tranzitat spațiul carpatic și stepele din est, au avut un impact dezastruos datorită jafului, dar neînsemnat în ce privește influențele organizării statale. De îndată ce jaful n-a mai fost posibil din diferite motive, n-au ieșit în evidență ca oameni în stare să trăiască muncind, prin urmare au fost asimilați de popoarele între care au ajuns. În ce privește zona Carpaților, o excepție poate că au făcut-o cumanii, un popor care odată ajuns între locuitorii de aici, a rămas și a stăpânit vreme îndelungată, în jurul anilor 1000. O parte dintre domnitorii Valahiei și Moldovei au avut rădăcini cumane.

Una dintre întrebările care se pun în legătură cu împrăștierea oamenilor de la turnul Babel spre toate direcțiile, spre toate punctele cardinale, urmând apoi să formeze diferite popoare, este culoarea diferită a celor trei mare rase umane: neagră, galbenă și albă. Adică cum s-au putut naște copii atât de diferiți ca și culoare și chiar și fizionomie (înfățișare) ? Acest lucru este mult mai ușor de înțeles de cei care locuiesc în țări în care trăiesc oameni din toate cele trei rase mari, ca de exemplu în Statele Unite ale Americii. Sute de ani, coloniștii americani au „importat” sclavi negri, prinși pe coasta de vest a Africii. După războiul civil din 1861-1865, a fost proclamată abolirea sclaviei și au luat amploare căsătoriile între albi și negri. De fapt asemenea relații au fost cunoscute și mai înainte. Ei bine, orice american știe că dintr-o

astfel de căsătorie rezultă copii mulatri, adică cu o piele maronie și cu înfățișare în care se regăsesc aspecte ale rasei albe, amestecate cu aspecte ale rasei negre. Oamenii care trăiesc în zone unde se întâmplă astfel de căsătorii, mai știu că dacă se căsătorește un bărbat mulatru cu o femeie mulatră, se pot naște tot felul de copii: de la alb clasic până la negru profund și de asemenea alte forme intermediare, adică mai spre alb sau mai spre negru, însă cei mai mulți copii născuți din astfel de părinți sunt tot mulatri, adică maronii la piele. Eu am văzut poze cu astfel de familii și m-am minunat de părinți maronii care țineau în brațe un copil foarte alb și unul foarte negru, care erau frați. Așa că se poate…! Cu condiția ca părinții să fie maronii. Este adevărat că astăzi genetica determină decisiv culoarea pielii cuiva, asta pentru că avem strămoși, însă tehnic vorbind, melanina – substanța din organism care dă culoarea pielii, poate da combinații din toată paleta posibilă: de la alb la negru. Astfel putem gândi următoarea stare de lucruri: Adam și Eva au fost maronii la piele. S-ar putea să ne fie greu să credem asta pentru că suntem familiarizați cu pozele unei familii de albi foarte frumoși în Eden, cum suntem familiarizați cu gigantele animale preistorice pe care nu le-a văzut nimeni niciodată dar așa au fost desenate de artiștii care s-au ocupat cu asta. O mie cinci sute de ani până la potop majoritatea oamenilor au fost maronii la piele, întocmai cum majoritatea copiilor cu părinți maronii de astăzi, sunt și ei maronii. Este desigur foarte posibil ca în această perioadă să se fi născut copii mai albi sau mai negri, cum se întâmplă și azi din așa părinți dar fiindcă toți pământenii locuiau aproximativ laolaltă sau la distanțe mici unii de alții, șansele ca asemenea persoane să se căsătorească cu alte persoane de aceeași culoare au fost mai mici pentru simplu fapt că majoritatea au fost tot maronii. Și chiar dacă s-ar fi căsătorit doi albi să zicem, și ar fi avut copii albi, astfel de


„abateri” de la obișnuit reveneau la obișnuit în următoarele căsătorii, dat fiind faptul că majoritatea era maronie și urmașii albi aveau o șansă extrem de mare să se căsătorească tot cu cineva maroniu. Astăzi avem trei rase distincte, diferite și acest lucru dăinuie de mii de ani. Asta înseamnă că această situație trebuie să-și aibă rădăcinile oarecum la turnul Babel fiindcă de acolo s-au răspândit oamenii pe fața pământului. Găsim scris în Scripturi că chiar dacă oamenii au fost risipiți, această risipire Dumnezeu a făcut-o pe bază de apartenență familială. Nu s-a întâmplat ca soțul să vorbească dintr-o dată o limbă străină de a soției lui sau părinții de copii. Astfel de la turnul Babel s-au împrăștiat despărțindu-se neamuri întregi de neamuri întregi. (Gn.10.5). Putem crede că fiii lui Noe aveau diferențe de culoare între ei, ca și soțiile lor între ele, întocmai cum astăzi sunt părinți maronii cu copii foarte albi și alții foarte negri. După împrăștiere, aceste diferențe n-au mai revenit la fel de ușor la obișnuita culoare maronie pentru că neamul celor mai albicioși (Iafet) a luat-o spre nord, neamul celor negricioși (Ham) spre sud și a celor mai măslinii (Sem) s-a împrăștiat în sudul Asiei Mici și în Arabia. Odată împrăștiați, majoritatea căsătoriilor s-au făcut între persoane aproximativ de culoarea neamului din care mirii făceau parte, adică fie mai albi, fie mai negri, fie mai măslinii. Excepțiile de la obișnuit se corectau în generațiile următoare fiindcă urmașii cu o culoare diferită de a majorității aveau cele mai mari șanse să se căsătorească cu cineva care avea culoarea dominată, fiindcă aceștia erau cei mai mulți. În câteva generații rasele s-au conturat tot mai clar unele față de altele. Desigur că au contribuit și alte aspecte dar contribuția acestora nu putea fi decât marginală.

cap.10.8: „Cuş a născut şi pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ. El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului;” Nimrod a fost băiatul cel mai mic a fiului celui mai mare

al lui Ham, cel care s-a uitat la goliciunea tatălui lui, pe când acesta era beat. (cap.9.22). Posibil să fi făcut parte separată de familia tatălui său dat fiind expresia din cap.10.8a: „Cuş a născut şi pe Nimrod:” ca și cum ar fi fost un adaos. Poate a fost născut dintr-o altă femeie sau poate a fost născut când nu mai era speranță ca Cuș să mai aibă copii. De fapt Nimrod s-a și despărțit de neamul lui. Istoria Egiptului păstrează convingerea că locuitorii ținutului care purta în vechime numele „Cuș” și care se afla la sud de cataractele Nilului, adică nordul Sudanului, provin din vechea zonă a văii Șinear. Despre Nimrod, fiul cel mai mic al lui Cuș, citim că s-a reîntors „…în țara Sinear.” (cap. 10.10b). Spun s-a întors întrucât neamul lui a plecat de acolo pe vremea tatălui său, Cuș. Sau poate că Nimrod a fost destul de mare la vremea turnului Babel și a rămas acolo în vreme ce toți ai lui au plecat spre Africa. Ceea ce este interesant e faptul că deși era nepotul unui om rău, din pricina căruia străbunicul a rostit un blestem amar, Nimrod a ales să trăiască „…înaintea Domnului.” (cap. 10.9a). Se poate ! Și se poate și astăzi… Este de asemenea interesant ce făcea Nimrod înaintea Domnului: vâna !!! Asta spune că și un lucru firesc, un lucru obișnuit din viață, poate fi făcut cu Domnul sau implicându-L pe Dumnezeu. Și făcând astfel, Dumnezeu l-a binecuvântat pe Nimrod astfel că realizările lui au fost extrem de deosebite. În contrast cu cei din generația dinaintea lui, a zidit și el cetăți, dar le-a zidit „… înaintea Domnului”. Spun asta pornind de la logica faptului că dacă atunci când mergea la vânătoare cerea tovărășia Domnului cu el, cu atât mai mult cred că cerea tovărășia lui Dumnezeu în lucrurile complicate ale vieții, precum zidirea de cetăți. De menționat și faptul că istoricii spun că despre Nimrod sunt scrise mult mai multe lucruri pe tăblițele de lut sumeriene și asiriene, decât în Scriptură. Aceste tăblițe spun că sub Nimrod, a fost epoca de aur a acestei zone, întrecându-l cu mult pe Nebucadnețar care a domnit și

el mai târziu peste aceste locuri, într-un întins imperiu. Cum îți zidești tu cetatea ? Înaintea Domnului sau pentru ca să-ți faci un nume ?!

cap. 10.19: „Hotarele Canaaniţilor se întindeau de la Sidon, cum mergi spre Gherar, până la Gaza şi cum mergi spre Sodoma, Gomora, Adma şi Ţeboim, până la Leşa.” Cum a decurs blestemul lui Canaan ?! Faptul că atunci când se relatează despre fapta lui Ham față de tatăl său, se folosește expresia „Ham, tatăl lui Canaan,” (cap.9.22), ca și cum n-ar mai fi avut alți copii, măcar că Canaan era al patrulea băiat al lui Ham și cel mai mic, demonstrează că Canaan avea o poziție specială în ochii tatălui său. Posibil, foarte posibil, fiindcă semănau la caracter. În Scripturi se poate deosebi ușor că neamul canaaniților a păstrat înclinațiile urâte ale strămoșului lor, Ham, înclinații care s-au văzut în felul în care acesta s-a purtat cu tatăl său, cu Noe. Profunzimea acestui blestem stă în faptul că Ham a putut să vadă și el cum e să aibă un fiu rău, așa cum s-a purtat el rău cu tatăl lui. Am observat în viață că și fără un blestem specific, copiii care se poartă rău cu părinții lor și nu-și repară faptele, de regulă au parte de un tratament asemănător din partea copiilor lor când aceștia cresc mari. Parcurgând însă Vechiul Testament putem vedea cu ușurință cum blestemul îl urmărește pe Canaan pentru sute de ani de zile. Canaan s-a așezat între țărmul mării Mediterane și râul Iordan, chiar și dincolo de acesta, spre răsărit. Cel mai puternic popor canaanit a fost poporul amorit. Asta până acolo încât atunci când se vorbea despre Canaan, se spunea „amoriții”. (Iosua 24.15). Amoriții au ajuns așa de puternici încât pentru o perioadă de timp, pe la 1800 înainte de Hristos, spun tăblițele de lut sumeriene și acadiene, Babilonul a avut o dinastie de regi amoriți între care cel mai deosebit a fost Hammurabi, al cărui cod de legi a devenit legendar. Acest rege a supus celelalte două regate amorite la acea vreme: Asiria și Mari. Însă


canaaniții și în special amoriții au fost din cale afară de răi. Iată ce spune Scriptura în această privință: „În al patrulea neam, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea Amoriţilor nu şi-a atins încă vârful.” (Gn. 15.16); sau „Nu, nu pentru bunătatea ta, nici pentru curăţia inimii tale intri tu în stăpânirea ţării lor; ci din pricina răutăţii acestor neamuri le izgoneşte Domnul, Dumnezeul tău, dinaintea ta,” (Deuteronom 9.5a); sau „N-a fost nimeni care să se fi vândut ca să facă ce este rău înaintea Domnului, ca Ahab pe care nevastă-sa Izabela îl ațâța la aceasta. El a lucrat în chipul cel mai urâcios, mergând după idoli, cum făceau Amoriţii pe care-i izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel.” (1Împ. 21.25-26); Și Izabela era canaanită. În concluzie reiese că amoriții au fost cel mai rău popor pe care l-a cunoscut istoria. Zeii lor, Baal, Dagon și Astarteea, erau zeii sexului și ai războiului. Aceasta era viața lor: violență și destrăbălare. Din vorbele grele rostite de Dumnezeu împotriva poporului evreu care a împrumutat din felul de trai al

amoriților, putem deosebi cum erau aceștia: „Au părăsit toate poruncile Domnului Dumnezeul lor, şi-au făcut viţei turnaţi, au făcut idoli de ai Astarteei, s-au închinat înaintea întregii oştiri a cerurilor şi au slujit lui Baal. Au trecut prin foc pe fiii şi fiicele lor, s-au dedat la ghicire şi vrăjitorii şi s-au vândut ca să facă ce este rău înaintea Domnului, mâniindu-L.” (2Împ.17.16-17). Iar copiii trecuți prin foc mai erau și mâncați! (Ezechiel 23.37). Cu adevărat un neam josnic, deși s-ar fi putut desprinde de blestem, ca și ruda lor Nimrod. Mă gândesc la părinții care lăsau copiilor o așa moștenire… Așa stil de viață, așa apucături. Și în plan social, canaaniții au suferit blestemul. Au trăit într-un veșnic război. Chiar de la așezarea lor pe malul mării Mediterana, au fost cotropiți de filisteni, care au venit din insula Creta (Caftor) (Gn.10.14) și cam tot în același timp au fost cotropiți și de fenicieni, spune istoria. Filistenii și fenicienii au stăpânit în Canaan, aproape continuu. Apoi au fost izgoniți de evrei iar cei care au mai rămas până în vremea lui

Solomon, au fost folosiți la muncile grele. (1Împ.9.20-21). Și ca să se împlinească primele cuvinte ale blestemului lui Noe: „Blestemat să fie Canaan! Să fie robul robilor fraţilor lui!” (Gn.9.25b), egiptenii (Mițraim) și asirienii (Nimrod) au făcut mai multe incursiuni de jaf între canaaniți. Acestea sunt relatate și în Vechiul Testament. În Noul Testament, în creștinism, blestemul nu mai poartă un rol decisiv dar contează extrem de mult alegerile pe care le fac părinții în timpul vieții lor, pentru că de pe poziția alegerilor părinților, pornesc mai departe copiii. Desigur că copiii pot corecta pentru ei abaterile părinților de la ceea ce este bine, dar mult mai lesne este să continue direcția pe care au fost așezați prin trăirea părinților lor. Este o responsabilitate enormă să porți vina pentru direcția greșită a unor generații întregi care se nasc din tine !

Din „Comorile mele”

Unor creștini le dăunează să afle că Dumnezeu ne primește prin credință, că faptele noastre nu îl fac pe Dumnezeu mai gata să ne asculte și că nu îl cumpărăm prin neprihănirea noastră. Pe alții, această constatare îi face să se bucure de minunata satisfacție a părtășiei cu un Dumnezeu pe care nu îl pot surprinde, care ne iubește dincolo de strădaniile noastre.

Noi am fost urcați în har și plutim în îndurarea lui Dumnezeu care desăvârșește ceea ce a început în noi - toate acestea prin credință. Cititul Bibliei, mersul la Biserică, postul și rugăciunea nu ridică statutul nostru înaintea lui Dumnezeu. Ci acestea și toate celelalte acțiuni ale credinței glorifică lucrarea lui Dumnezeu din noi. La fel cum un copil educat bine, va face să fie lăudat tatăl pentru educația dată, tot așa, în cazul nostru se glorifică lucrarea lui Dumnezeu. Ba încă realizarea lucrării lui Dumnezeu în viața noastră e mai directă și pregnantă decât educarea; pentru că educarea e o acțiune exterioară, pe când lucrarea lui

Dumnezeu în noi e acțiune de la interior spre exterior. Trăind în această credință nu simt nevoia să păcătuiesc. Iar strădaniile mele își dau concursul să însușească tot ce îmi oferă harul. „Toate silințele…” despre care scrie apostolul Petru sunt aduse în discuție după ce „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot…”

1. Unor creștini le dăunează să afle aceste

lucruri Aceștia sunt cei care nu au simțul datoriei. Pentru că Domnul Isus e Mirele iar noi mireasa,

vom putea să introducem această afirmație într-un cadru familial.

Dacă o soție se consideră iubită doar pentru că face mâncare bună, spală haine și curăță în casă nu va fi împlinită niciodată. Ea e iubită mult mai mult pentru ceea ce este. Nu se pune problema ca ea să nu își îndeplinească îndatoririle casnice, însă nu acestea o fac iubită. La fel e între noi și Domnul Hristos: nu

CREDINȚĂ, RELAȚIE ȘI PĂRTĂȘIE


suntem iubiți pentru că trăim frumos, ci suntem iubiți pentru că suntem mireasa Lui. Însă simțul îndatoririlor nu îl au toți. Unii, neconstrânși de reguli și legi ajung să nu țină cont de îndatoriri. Dacă o soție ar lăsa toate îndatoririle casnice și ar trece la lenevie și ar fi și infidelă, ar rămâne fără dragostea soțului ei care nu o iubea pentru că își îndeplinea datoriile.

Acesta e un prim fel în care poate dăuna descoperirea harului.

Cei ce nu au o relație cu Dumnezeu Ascultând povestiri despre frații care au trăit în

vremurile trecute și care aveau anumite metode de lucrare și un mod de a trai foarte exact și ordonat, am putea avea impresia că aceștia au avut doar o listă de lucruri care trebuie făcute, cum trebuie făcută și o altă listă de lucruri care sunt interzise. Ce îmi dă de gândit e că în cazul acestor frați toate funcționau și Dumnezeu le întărea mărturia cu semne și minuni. Alții care le-au încercat mai târziu felul de lucrare transformând în ritual ceea ce au făcut ei în anumite cazuri de boală, au constatat că nu funcționează. Oare de ce a funcționat la ei? Ei au făcut ce au făcut datorită unei relații cu Dumnezeu. Aceea era porunca lui Dumnezeu pentru acel moment.

Lipsa relației cu Dumnezeu transformă un credincios într-un legalist. Iar creștinul ce e în această postură, îngreunat de povara legilor, poate apuca doar o bucățică din harul credinței și fără o relație cu Dumnezeu sărbătorește descoperirea pornind în galop pe panta lumii. Alții, speriați de această pantă a lumii și privind cu groază către cei ce au pornit pe ea, consideră că viața de pocăință e atât cât au cunoscut și că trebuie să ne chinuim pe pământ ca să fim fericiți în cer. Relația cu Dumnezeu e adevărata religie, orice în afara de asta duce către legalism sau liberalism. Singura soluție pentru a domni în viață e să primești „…în toată plinătatea, harul și darul neprihănirii” (Romani 5:17). Cei care trăiesc după legi și porunci și nu găsesc împlinire, rămân în această stare și din cauza neîncrederii în Dumnezeu care poate să ducă la desăvârșire lucrarea începută în noi. Credința în Dumnezeu ne aduce într-o relație cu El și în relație credința crește.

Cei ce se mulțumesc cu puțin Suntem înclinați să ne plafonăm. Relația cu

Dumnezeu nu are puncte moarte iar noi, în lumea aglomerată în care trăim, am vrea ca măcar pe acest domeniu să nu avem prea multă preocupare. Astfel am transformat toată relația cu Dumnezeu în „aia da - aia nu” și mergem înainte având o religie care are nevoie de implicarea lui Dumnezeu doar când avem nevoie de ungerea cu untdelemn. Eu apreciez oamenii care s-au ținut toată viața de anumite reguli, însă Dumnezeu ne cheamă la părtășie. Ne lasă scris prorocul Daniel un cuvânt cu mare greutate pentru vremea sfârșitului: „…aceia din popor care vor cunoaște pe Dumnezeul lor vor rămâne tari și vor face mari isprăvi.”.

Dumnezeu e mare și dacă împreună cu Domnul

Isus ne dă toate lucrurile, să nu ne mulțumim cu puțin. 2. Pe alții, minunea trăirii prin credinței, îi

face să cunoască adevărata viață Dacă se trezește la un moment dat gândind

aiurea - să dau cel mai mic exemplu - primul instinct al omului care dorește să îi fie pe plac Domnului, e să se căiască. Însă consider că atunci e momentul potrivit ca să îi mulțumești lui Dumnezeu că te-a trezit din starea aceea și imediat să începi să faci ceva folositor.

Cu toți suntem de-acord că păcătuim atunci când nu avem mintea îndreptată către Dumnezeu și că dacă am fi mai conștienți de prezența lui Dumnezeu în viața noastră păcatul ar fi aproape inexistent. Iar când Dumnezeu ne lasă doar puțintel cât să se vadă înclinația noastră iar apoi imediat ne trezește, ar trebui să îi mulțumim. După firea noastră puteam să trăim ani de zile în acea stare. Diavolul se bucură când ne poate convinge că Dumnezeu e așa de supărat pe noi că nu ne primește imediat și se silește să ne înșele că nici Dumnezeu nu ne mai iartă. Minunea trăirii prin credință îl aduce pe Dumnezeu aproape, mă face să mă bazez pe harul Lui și astfel să pornesc mai hotărât. Aceasta e libertatea vieții de pocăit.

Această trăire prin credință îl aduce pe Dumnezeu lângă mine în fiecare moment dar și în rugăciunea mea de la primul cuvânt până la ultimul. Dumnezeu e acolo și nu trebuie luptat pentru ca să fiu în părtășie cu El. Există luptă în rugăciune dar lupta nu e pentru a avea părtășie cu Dumnezeu.

Așadar acest fel de a te raporta la Dumnezeu cuprinde fiecare colțișor al vieții și îl umple cu minunatul Dumnezeu.

Sunt convins că articolul de față descoperă foarte puțin din părtășia prin credință. Dar sper să te facă gelos și plin de râvnă ca mai departe să descoperi singur.

Șandra Adelman Cezar – Bihor


În Biblie scrie că în zilele din urmă cunoștința va crește dar în același timp - spune Scriptura - că dragostea celor mai mulți se va răci. Gândește-te bine înaintea Celui ce are ochii ca para focului. Este foarte posibil ca de starea asta să fii răspunzător și tu copile care ești în seara asta în adunare. Este foarte posibil ca de o bucată de vreme să te lupți să muți hotarele părinților tăi. După tot ce a predicat tata cu ani în urmă, acum trebuie să umble cu capul plecat în fața dușmanilor care zic: ai văzut? Ai văzut ce fac copiii tăi? Ai văzut ce cale își croiesc? Ai văzut ce încredințări au? Ai văzut ce drumuri au acum? Și panta asta de pe care s-a luat la vale acum, greul acesta pe care-l simțim în luptă, se pare că se va face de la o zi la alta tot mai greu. Căile se vor modifica și hotarele vor fi mutate și poate că gurile unora sau altora vor trebui să se închidă din cauza ocărilor. Aș vrea să strig în seara asta să audă și copiii mei, să auzi și tu copil din adunare: nu muta hotarele părinților tăi. Nu te fă că nu mai știi, nu te fă că nu mai înțelegi. Așa, în lumina pe care a dat-o Dumnezeu în casa părinților tăi, așa s-a coborât Dumnezeu în copilărie și te-a vindecat. Așa s-a coborât Dumnezeu când ai stat la căpătâiul mamei tale și când doctorii au spus: nu există șanse; și când după lumina pe care a primit-o taică-tu, v-

ați rugat, ați postit, ați strigat la Dumnezeu și Dumnezeu a lăsat izbăvire. După lumina asta care a fost dată, s-au făcut lucrări, s-au adus izbăviri, s-au făcut vindecări, Dumnezeu a trimis pâine, Dumnezeu a trimis îndurare, Dumnezeu a purtat de grijă. Slăvit să fie Numele Domnului! Nu muta hotarele părinților tăi !

Doamne ajută-ne să ne despărțim de ceea ce ne încurcă. Să ne despărțim de ceea ce ne trage la vale și să ne ducem drumul potrivit cu legământul pe care l-am încheiat. Noi nu i-am spus lui Dumnezeu: „Doamne, de vine democrația ai să te sperii pe unde o luăm și pe unde o apucăm.” Nu i-am spus asta lui Dumnezeu. În apa botezului i-am spus: „De o fi soare, de-o fi furtună, de-om avea ce mânca, de vom fi mai flămânzi, de-om fi sănătoși sau de-om fi și mai bolnavi, de-om fi bucuroși sau poate că multe vor fi zilele în care în viață va trebui să vărsăm lacrimi; Doamne, trece-ne pe Numele Tău, înfiază-ne, primește-ne, iartă-ne, și-Ți jurăm că Te vom sluji toată viața și Te vom urma.” Așa i-am spus lui Dumnezeu. Așa am zis în ziua în care am încheiat legământ cu Dumnezeu. Domnul Isus vrea să intre în casa ta să facă o vindecare dar lasă-L să-ți înece și porcii și lucrurile necurate în care te scalzi, ecranele la care stai și-ți scalzi

privirile. Lasă-L să le înece pentru totdeauna și să rămâi cu Dumnezeu; să rămână mântuirea în casa ta, în viața ta, în dreptul copiilor tăi, în dreptul celor care ești necăjit că nu te ascultă. Dumnezeu într-o zi să le vorbească deslușit și mântuirea să intre în casa ta. Slăvit să fie Numele Lui! Mulți dintre noi am vrea ca Dumnezeu să lucreze dar n-am vrea să ne despărțim de lucrurile necurate, de ceea ce urăște Dumnezeu, de ceea ce nu-i place lui Dumnezeu. Dumnezeu să ne ajute să putem face ca Zacheu de altădată. Să putem face ca femeia samariteancă la fântână. Femeia aceea n-a spus: „Ce te bagi în viața mea?” Sunt creștini azi care au viața lor particulară. Unii întreabă: „Ce te bagi în viața mea? Ce te interesează ce fac eu, cum trăiesc eu, cum mă îmbrac eu, cum umblu eu pe stradă, cum umblu eu la locul de muncă, ce fac printre colegi?” Avem un Dumnezeu care-i gelos pentru viața noastră; un ochi care se uită în urma pașilor tăi. Pe unde îți calcă pașii, pe unde îți umblă mintea? Pe unde îți privesc privirile, ce faci în viața ta cu adevărat? Există un ochi care se uită.

Nu înțeleg copiii noștri de multe ori această situație. Când vede că-l oprești de la una și de la alta, se uită urât poate la tine și judecă în mintea lui, că are o minte de copil. Mi-aduc aminte că mama mai punea mâna pe nuia și ne întrebam: „Dar sunt atâția copii în sat care-s așa de răi, care fac ce vor, care le fac rușine la părinți. Noi trebuie să muncim, noi trebuie să ne chinuim, noi mai luăm și câte o bătaie.” Dar acum, nuielele alea de atunci, azi pe mine mă mângâie. M-am uitat în viața copiilor care au fost lăsați de capul lor. Unii au înfundat pușcăriile, alții au ajuns oameni de nimic. Mulțumim lui Dumnezeu că ne-a dat niște părinți care ne-au bătut la timp; când a trebuit. Care ne-au pedepsit, care ne-au învățat; lăudat să fie Numele lui Dumnezeu! M-am uitat aici la copiii care cântau despre mama. Nu-mi vine să cred că-i chiar așa adevărat cum ați cântat. Aș vrea să văd în practică dacă-i așa. Nu-mi vine să


cred că așa de tare iubiți mamele voastre și așa de tare țineți la ele. Aș vrea să văd în practică dacă-i chiar așa. Aș vrea să spun copii dragi: „Mama n-are nevoie numaidecât să-i faci o declarație de dragoste aici în adunare sau să-i cânți o cântare și să spui: „Mama, tu ai mare preț în ochi mei”, ci mama ar vrea acasă să vadă asta. Mai ales când nu mai poate de oboseală… Spuneam într-o adunare: „Energia pe care o ai să faci mizerie în casă, să faci debandare, folosește-o copil drag când vezi că mama nu mai poate, când vezi că-i gata să se prăbușească. Atunci pleacă-ți genunchii într-o cameră și zi-i lui Dumnezeu: „Doamne, am o mamă care nu mai poate.” Zi-i lui Dumnezeu: „Doamne, îi bolnavă, e distrusă poate din cauza noastră, din cauza nașterilor, din cauza nopților nedormite.” Ai putea să faci copil drag acest lucru? Să nu crezi că mama e așa: o femeie de servici în casă, care strânge masa, pune masa, spală vasele și tu să faci ce vrei și ce te taie capul, ci să ai și tu responsabilitatea asta, să știi că ești într-o familie și că atunci când vezi că mama nu mai poate, atunci când vezi că tata nu mai rezistă, să poți să-ți pleci și tu genunchii înaintea lui Dumnezeu și să zici: „Doamne, dacă eu nu înțeleg multe lucruri, măcar întărește-o pe mama să ne poată învăța.” Lăudat să fie Numele lui Dumnezeu. „Dacă eu am minte de copil și nu știu să le deslușesc, întărește-l pe tata să ne lumineze cu privire la lucrurile care trebuie făcute și ajută-ne și pe noi să ascultăm de părinți.” Atâta neascultare de părinți există în vremea aceasta. Atâtea mame care se prăbușesc în plâns în casele lor și copiii nu ascultă și fac ce vor. Și poate vii la adunare și cânți o cântare: „Mamă tare te mai prețuiesc” și poate ea suspină și plânge undeva într-o bancă. Haideți să ne schimbăm înfățișarea, haideți să nu fim fățarnici. Chiar copii fiind, chiar tineri, chiar părinți, haideți să trăim adevărul și Dumnezeu într-adevăr ne va binecuvânta. Slăvit să fie Numele Lui!

Uitați un verset cu care ne putem verifica. În Proverbe 13, spune omul lui Dumnezeu un lucru important: „Un fiu înțelept ascultă învățătura tatălui său, dar batjocoritorul nu ascultă mustrarea.” Sunteți copii aici în adunare și în seara asta vrem să vorbim și pe linia aceasta. Poate

părinții sunt încântați de înțelepciunea pe care o aveți. Poate sunt încântați de multe lucruri pe care le văd în viața copiilor lor; dar sunt mâhniți - mă gândesc la oamenii pocăiți, la oamenii care se luptă - sunt mâhniți pe altă linie. Și așa copii de înțelepți și de luminați câți avem, majoritatea din ei nu ascultă de părinți, majoritatea întorc vorba, majoritatea se cred mai deștepți și mai înțelepți decât părinții lor. Ei știu ce au de făcut. Majoritatea resping sfaturile care li se dau; și spunea apostolul Pavel, ca o plagă a zilelor sfârșitului, un semn al zilelor sfârșitului, știți ce a spus? A spus: copiii vor fi neascultători de părinți. Eu întreb în seara asta: ceea ce se cultivă în copiii noștri, este înțelepciune? Este o înțelepciune dar e o înțelepciune a veacului acestuia și nu e o înțelepciune tainică, ținută ascunsă de Dumnezeu, de veacuri, - spune apostolul Pavel - pe care Dumnezeu ne-a descoperit-o nouă. Am zis undeva într-o adunare și asta aș vrea să spun și spun și la copiii mei: „Te văd copil în adunare, mâncat bine, trăit bine, îmbrăcat bine și când se pun frații la rugăciune, tu stai și te uiți pe pereți. Și poate ai o mamă acasă care are mai multe diagnostice date de la spital și ziua se frământă și noaptea îi piere somnul gândindu-se ce se va întâmpla, uitându-se la copiii pe care îi are în jur, gândindu-se la anii care vin, la ceea ce poate sta în față, la ceea ce se poate întâmpla în familie. Și tu ești copil care ești sănătos. Pe mama o doare ficatul, pe tine nu te doare. Pe mama o doare inima, pe tine nu te doare. O vezi că se frământă, îl vezi pe tata că-i gata să cadă sub povară și pe tine nu te interesează ca și copil. Ce bine ar fi să pătrundă această înțelepciune în copiii din adunare și să-l vezi pe copil: unul înțelept să se ridice între alții și să-i ia pe ceilalți într-o cameră și să zică așa: „Frățiori, surori, să știți că mama e într-o situație mai grea, să știți că Dumnezeu a vorbit cu privire la casa noastră că vor fi lucruri grele, dacă nu va fi cine să intervină, cine să intre în rugăciune înaintea Domnului. Cine să ardă înaintea Lui, să-L cheme pe Dumnezeu, să-L înduplece să-și întindă mâna.” Și să auzi că copiii au hotărât să se roage în ascuns, să se roage pentru cei ce ei simt că nu mai pot, să se roage pentru mama, să se roage pentru tata, să se roage pentru problemele care

sunt, să se roage pentru alte familii care sunt în impas, pentru alți copii care-s mai amărâți ca ei, pentru alți copii care trec prin valuri și dureri mai mari decât ei și să zici: „Da, într-adevăr pătrunde înțelepciunea lui Dumnezeu în ei.” Să-l vezi pe copil că ascultă de mama și de tata atunci când este sfătuit după voia lui Dumnezeu. Biblia spune foarte clar: „Copii, ascultați în Domnul de părinții voștri căci este drept; aceasta este cea dintâi poruncă însoțită de o făgăduință.” Doamne Te rugăm în seara asta cercetează copiii. Sunt atâția copii în adunare aici, care gem chiar dacă nu se arată pe față. Sunt atâtea mame care în ascuns se îngrijorează, se frământă ce va fi și unde se va ajunge până la urmă. Doamne cercetează-ne în seara aceasta și fă să pătrundă înțelepciunea Ta în noi. Fă să pătrundă în copiii noștri înțelepciunea care vine de sus.

M-am uitat la copiii noștri care se hrănesc în vremea asta cu multă deșertăciune. Numai îi vezi pe telefoane, pe calculator. Așa când te uiți la el, i se umflă venele la gât. Stau, împușcă, tamponează mașini, i se schimbă expresia feței… Numai ce-i auzi: „Viața, viața, s-a dus!” Se duce viața, sigur că se duce. Și la urmă dacă-l întrebi după patru ore, cât o stat în fața calculatorului și s- a jucat cu viața și cu mașinile și cu rața și cu gâștile și cu teroriștii și așa mai departe: „Omule, la urma urmei, ai măcar o sută de euro în buzunar pe care i-ai câștigat în toată afacerea asta, în toată lupta asta care ai avut-o? Totul e deșertăciune, nu? Este scris: „Domnul cunoaște gândurile celor înțelepți, El știe că sunt deșarte.” M-am tot gândit: „De ce au făcut oamenii aparatul acesta ca să mănânce viața și timpul copiilor noștri cu atâta deșertăciune și la urmă să se aleagă cu nimic ? De ce au făcut oamenii asta? Ca să se dovedească ce-i scris: „Dumnezeu știe că gândurile celor înțelepți sunt deșarte.”

Știți, viața creștină nu e un joc, nu este un tichet, un bilet de intrare în cer, ci o bătălie extraordinar de emoționantă. Dar se poate lupta doar dacă îmi aduc viața pe altar, dacă iau decizii. Nu vreau să jignesc pe nimeni dar vreau să fiți conștienți de ceea ce trăim.

Predică a fratelui

Iulian Calistru - Suceava


A ieșit în grabă să cheme alte femei care să se ocupe de ea. Furia îi strângea tâmplele… În loc să meargă în încăperea în care stăteau bărbații și femeile care lucrau cu el, fără să se gândească a ieșit afară unde erau niște grămezi de lemne adunate pentru iarnă și grămezi cu iarbă uscată pentru caii care trăgeau butucii mai aproape de platformă. A luat o torță de rășină, a aprins-o în lada cu jar și a dat foc la tot ce era acolo. Curând vâlvătaia s-a înălțat mai sus ca copacii din jur. Îndată au început a se auzi strigăte de peste tot. Apoi s-au auzit strigătele de război ale căpeteniilor care-și chemau astfel luptătorii. Ropotul de copite devenea tot mai clar. În zgomotul acela de ape revărsate s-a auzit chiotul căpeteniei Toh; erau aproape și întunericul făcea ca groaza să cuprindă toată suflarea.

Frica l-a cuprins și pe Adam. Abia acum se întreba ce va urma... Neștiind ce anume să facă, s-a hotărât să fugă în păduri și apoi unde îl vor duce pașii. Însă înainte de a dispărea în noapte, s-a întors în cabană pentru două nevoi pe care le resimțea: să ia cu el ceva topoare și cuțite și s-o mai vadă o dată pe femeia însângerată din pricina bătăii primite.

În acest timp, Toh, ajuns fiind la fața locului a dat porunci pentru stingerea focului și s-a avântat alături de gărzile lui de aproape de platforma ferestrăului; aici era punctul lui de interes. Dar flăcările n-au apucat să mistuie decât grămezile de lemn de foc și stogurile de fân pentru animale. În momentele acelea când la lumina torțelor căpetenia învăluia cu privirea starea platformei și stivele de scânduri pregătite pentru transport, Viktor și Beria treceau în fugă, înarmați cu niște pari destul de mari pentru a fi mânuiți cu ușurință. Unul dintre ei răcnea furios:

_ Îl omor... Căpetenia a strigat la ei dar

aceștia nu l-au auzit. La un semn al căpeteniei, câțiva luptători le-au tăiat calea dar nici atunci cei doi nu s-au oprit. S-a iscat o hărmălaie acolo dar - sclavi fiind, neobișnuiți cu lupta - au fost puși la pământ degrabă de luptătorii care s-au îngrămădit în jurul lor.

_ Ce-i cu voi ? îi întreabă căpetenia care s-a apropiat călare.

_ Lasă-ne să-l omorâm pe rusul ăsta de Adam...

_ De ce ? De ce vreți să-l omorâți ?

_ Ne-a luat curva aceea de sub nas.

La „curva aceea” căpetenia putea renunța până la urmă dar la Adam nu-și putea permite. Cel puțin nu încă...

Toh scruta întunericul sfâșiat de crâmpeiele de lumină trimise de torțe, pentru a-l vedea pe Adam. A descălecat și a pornit spre platformă, spre cabana în care locuia omul de ale cărui mâini nu se putea lipsi deocamdată. După câțiva pași însă, s-a întors să privească zgomotul care a izbucnit în spatele său: un tadjic l-a lovit cu piciorul pe Beria, fiindcă înainte să-l pună la pământ, acesta l-a lovit cu parul. Beria i-a prins piciorul, l-a răsucit și opozantul său a căzut. În clipele următoare unul dintre războinici a luat parul lui Beria de jos și l-a lovit cu putere în creștetul capului, astfel încât creierii i s-au risipit pe jos. Aceeași soartă a avut-o și colegul său în următorul minut. Căpeteniei nu i-a căzut bine pierderea celor doi spioni ai săi și totodată speranțele lui pentru a prelua tehnica de folosire a ferestrăului s-au diminuat. În sinea sa Toh aștepta ziua în care să se scape de Adam; nu putea suferi religia acestuia și nici nu putea uita ocaziile când a trebuit să se lase înfruntat în public. Acum însă era prea târziu și s-a resemnat; cei care

i-au ucis erau cei mai apropiați și mai fideli luptători ai săi și era riscant pentru el să le ceară socoteală pentru doi sclavi.

Tot în același timp, Adam ieșea afară înarmat cu două topoare prinse în cingătoarea de la brâu și alte lucruri. A rămas blocat când l-a văzut pe Toh la câțiva pași, întors cu spatele spre el. A privit o clipă cum Viktor și Beria au plecat pe lumea cealaltă și s-a întors rapid în singura direcție posibilă: în camera lui. Mintea gândea agitat: cum va putea scăpa în pădure. A aruncat o privire spre oblonul de la golul ce ținea loc de fereastră: era singura scăpare. Galina era întinsă pe o pătură și părea că privește în gol, fără să observe ce se petrece în cabană. A deschis obloanele ale căror scârțâit i se părea lui Adam că era cât un sunet de trompetă de tare. Pe holul lung se auzeau pași apropiindu-se. A aruncat o privire în urmă și s-a pregătit de săritură dar s-a oprit: Galina a vărsat sânge, tot pieptul înroșindu-i-se. Apoi a început să tușească convulsiv, pârând că se îneacă. Adam a aruncat topoarele pe jos și s-a repezit spre ea ca s-o întoarcă pe o parte. Atunci a intrat Toh, urmat de câțiva luptători, cu curelele de piele strângându-le capul și părul lung ca o cingătoare, iar în partea dreaptă a capului, cu câte o pană de vultur prinsă în curele; erau căpetenii. Toh s-a oprit lângă el. Când și Adam a ridicat privirea, i s-a părut că ceva uman, nemaivăzut la acel om, răzbătea din privirile lui.

_ De ce n-ai spus că o vrei ? De fapt nici nu trebuia să-mi spui: era a ta...

Adam s-a ridicat, s-a îndreptat spre masă pentru a lua un ulcior de lut în care se găsea apă și s-a întors spre Galina, încercând să-i dea să bea. De fapt trăgea de timp. Capul îi vâjâia; nu-și putea aduna ideile. Prea multe lucruri s-

Acolo îți vei așeza darul pe altar !

(Continuare din numărul trecut)


au întâmplat deodată. _ Vreau să lucrez după cum

am promis dar așa nu mai pot... Căpetenia îl privea

întrebător, așteptând să continue. Apoi ca o străfulgerare a minții a continuat:

_ Dă-mi oamenii care lucrează aici și atunci voi lucra. Dacă nu, eu nu mai lucrez. Eu nu mai pot lucra în felul ăsta: după muncă fiecare face ce-l taie capul; e ca în iad.

_ Nu mai lucrez – a repetat cu voce tare. S-a îndreptat spre perete de unde a smuls un cui gros din cele pe care le folosea la ansamblul de ferestraie și i l-a întins odată cu pieptul împins înainte:

_ Înfige-l aici și am terminat...

Toh îl privea cu interes. Încă nu înțelegea ce vrea Adam.

_ Adică oamenii aceștia să fie sclavii tăi ?

_ Ți-i plătesc ! Ți-i plătesc cu banii pe care i-am câștigat până acum în mai bine de jumătate de an...

Cuvântul „bani” făcea minuni în creierul acestui despot din munții sălbatici ai tadjicilor.

_ Mașinile de aici valorează cât toți robii care mișună pe aici...

_ Nu ți-am cerut mașinile; ele rămân ale tale. Eu cer oamenii... Dacă sunt ai mei, voi putea să lucrez cu ei, dacă nu... de îndată ce se coboară de pe platformă, e beție, e curvie...

Căpetenia îl privea disprețuitor. Păcatele pe care le reclama Adam se beau continuu, așa ca apa între locuitorii pădurilor.

_ Este ceea ce se vede aici. – a mai continuat, arătând femeia care a deschis ochii și se uita la ei neștiind ce să înțeleagă din ce se petrecea în jurul ei. – Și încăierările se țin lanț...

Și Toh a căzut la învoială, luându-i martori pe cei de lângă el, punând totuși o condiție: în cel mult trei luni, Adam să aibă deja cel puțin doi oameni care să poată face ce face el pe platforma cu ferăstraie. Adam a căzut de acord deși asta însemna să amâne evadarea pentru primăvara viitoare. Dar „zarurile” negocierii se

rostogoleau zgomotos pe masa hazardului. „Și dacă tot mă înec aici cine știe până când, măcar să mai smulg ceva din gheara acestui strigoi...” A mai primit și încuviințarea de a desființa grupa de femei care lucrau la stivuit și încărcat scândura, înlocuind-o cu o grupă de bărbați. Căpetenia a mai cerut ca după ce Adam îi va alege pe cei pe care-i va învăța meserie, să-i vadă și el și apoi să rămână așa sau să caute alții. Femeile au fost luate de oamenii lui Toh și repartizate în diferite locuri cu diferite treburi însă, pe Galina, Adam a cerut să fie trimisă la torcătoria de lână, unde o sclavă bătrână care era acolo de peste douăzeci de ani, avea în grijă lucrul și Adam o știa de femeie așezată. După puțin timp, femeia aceia i-a spus că Galina și-a mai revenit și a început să lucreze și că ea este foarte mulțumită de cum se poartă noua venită.

În ziua următoare, de după noaptea cu tărăboi, Adam s-a repezit să-l caute pe Ciaric. Ardea de dorința de a-l aduce pe platforma ferestraielor, împreună cu oamenii lui. Se formau două echipe pe zi, așa că vor lucra mai puțin. Și când se lucra cu oameni îndemânatici și cu inimă, lucrul era mai ușor. În plus, Ciaric era făcut pentru a ține oamenii sub control; o știa asta din anul care trecuse. Când l-a găsit, acesta l-a ascultat privind vârful brazilor, apoi l-a privit în față și i-a spus:

_ Vremea mea aproape că a sosit !

_ Care vreme ? _ Ajunge să știi asta. Și asta

trebuie să știi numai tu... Vocea acestui om aprig a

devenit foarte aspră. Adam se uita cum privea iar vârful brazilor. Întâmplător sau nu, privirea lui era îndreptată spre apus, acolo unde Adam își amintea că-i spunea că se găsește țara lui. Ca o bănuială firavă, Adam a prins un gând dar a renunțat de îndată la el: niciodată tovarășul lui n-a scăpat vreo vorbă despre plecarea acasă. Și apoi iarna nu era departe...

_ Dacă vii pe platformă, vei conduce ca întotdeauna... – a mai încercat.

Ciaric s-a încruntat: _ De un an și jumătate de

când ești aici, așa mă știi ? Am râvnit eu asta ?

Adam a plecat capul. După puțin timp a plecat trist; Ciaric nu a fost de acord nici cu propunerea ca uzbecii lui să vină la platformă.

Și zilele și-au reluat cursul. Se adânceau în toamnă dar pe platformă parcă a venit primăvara. Oamenii cu care lucra acum erau mult mai de înțeles. Pe deasupra erau sclavii lui, cum s-ar zice. Și munca era mai ușoară din pricina timpului înjumătățit în care lucrau. Într-una din zilele mai reci, s-a întâmplat ca Toh să se întoarcă din orașele din vale. Adam verifica caii care urmau să tragă în după amiaza aceia la butuci, când alaiul căruțelor încărcate tocmai trecea pe drumul desfundat, spre zona de sus a satului. Și-a salutat căpetenia cu tot respectul, ca de obicei. Atunci acesta l-a strigat, vocea lui era a unui om băut:

_ Hei, sfântu... cred că ți-e cam frig la picioare... Uite că arhanghelul Toh face o milostenie...

I-a aruncat o pereche de bocanci militari și hohotind de râs a plecat mai departe strigând și dând bice cailor care se încovoiau sub povara hamurilor, trăgând la deal căruțele încărcate.

_ Puteai să-ți cumperi o duzină de bocanci cu banii pe atâtea luni dar unde nu-i cap...

Adam a rămas privind la bocancii de jos. Erau ca cei cu care era încălțat când a fost prins de tadjici pe stânca aceea din câmpie... Și-a dat jos opincile din piele de vacă și a încălțat încălțămintea cea nouă. S-a ridicat în picioare și a făcut câțiva pași. Erau puțin cam mari dar asta nu era numaidecât o problemă. A mai făcut câțiva pași și... s-a oprit străfulgerat de-un gând: mâine va veni Toh, îl va vedea încălțat și iar va râde de el și-și va bate joc de credința lui în Dumnezeu. S-a așezat, s-a descălțat și și-a luat înapoi opincile lui. „Va ști Toh că nu poate râde chiar de oricine și de orice...” Mergând spre platformă s-a hotărât să dea bocancii unui om care lucra cu el și care avea un fel


de a fi mai deosebit, motiv pentru care l-a și ales. Era venit numai din primăvara acelui an, cam în aceeași perioadă când a venit și Galina și tot din orașele din vale. Spunea că-l cheamă Petrusi și când cineva îi spunea Petru cum probabil că-l chema într-adevăr, el pretindea să i se spună Petrusi, pentru că - zicea el - așa îl striga mama lui și voia să păstreze măcar numele pe care-l striga ea, pentru că de altfel a pierdut totul, ca toți cei ajunși în munți. Când i-a explicat acestuia de ce îi oferă bocancii, Petrusi i-a spus râzând:

_ Ești tu pocăit dar ai ceva mândrie în tine...

Adam a rămas uimit: pentru prima dată a auzit cuvântul „pocăit”, într-un an și jumătate de când era aici.

_ De unde știi tu cum trebuie să fie un pocăit ?

Când omul din fața lui i-a explicat că și el este pocăit, Adam a replicat, întrebându-l de ce nu i-a spus până atunci, la care acesta i-a răspuns în felul lui șăgalnic:

_ Păi așa cum tu ești un pocăit cam mândru, așa eu sunt un pocăit care n-am prea spus nimănui de credință...

Petrusi a dormit în noaptea aceea în camera lui Adam. Și a tot povestit. Era din nordul Ucrainei, din regiunea Jitomer. Și de acolo mulți credincioși au fost deportați în fundul Rusiei. Ai lui au fost duși la Kurgan, undeva în sudul Siberiei, la graniță cu Kazahstanul. Acolo trăiau în colonii de muncă și lucrau la o cale ferată căreia i se zicea „Bam”. A fost ales să încarce niște camioane care transportau bulgări de fier care se topeau și se turnau șine de tren. La mina unde au ajuns, s-a întâmplat ca niște partizani tadjici să atace coloana lor de mașini și muncitorii s-au ascuns în pădure până ce militarii au respins atacul. Dar apoi Petrusi s-a rătăcit și a fost prins de tadjicii păstori din munți. Apoi a fost vândut căpeteniei Toh și așa a ajuns până la urmă la tovarășul lui Adam. La întrebarea lui Adam, dacă a auzit despre niște români moldoveni care au fost duși în Kazahstan și lăsați în câmp gol, în prag de iarnă, Petrusi a spus – după

ce l-a privit neîncrezător că s-ar putea așa ceva – că n-a auzit niciodată de așa ceva. Când a mai auzit că moldovenii de care vorbea Adam, au petrecut o iarnă în gropi săpate în pământ, a dat din cap neîncrezător. Observând asta, Adam s-a întrebat în sinea lui dacă îi vor crede cineva vreodată când vor povesti nenorocirile prin care au trecut. Apoi Adam a mai aflat că peste tot conduce partidul comunist, adică niște politici care nu cred în Dumnezeu. Când Petrusi i-a spus că sunt și mulți popi ortodocși deportați în Siberia, a venit rândul lui Adam să-l privească neîncrezător: în Basarabia popii erau conducătorii satelor. De asemeni a aflat că în orașele din vale era tot mai multă armată rusească.

_ Nu cred că ciobanii ăștia sălbatici de aici vor mai rezista multă vreme. Rușii își vor întinde stăpânirea și aici...

Însă Adam știa că căpetenia Toh, ca și alții din munți, se înțelegeau destul de bine cu conducătorii ruși din orașe din pricina comerțului pe care-l făceau: produse din animale contra mărunțișuri și băutură. S-au bucurat că sunt împreună dar s-au înțeles să nu arate prea mult acest lucru, pentru ca nu cumva ceilalți muncitori să se simtă îndepărtați.

Când deja primele frunze au început a cădea din stejari, într-o după amiază a venit Ciaric. L-a chemat pe Adam să se plimbe prin pădure, în apropierea platformei. Umblau încoace și încolo, fără ca cineva să rostească vreun cuvânt. Adam a înțeles demult că așa este prietenul lui: vorbea foarte rar și foarte puțin. Însă se simțea bine în preajma lui. De data asta însă Ciaric vorbi:

_ Acum este timpul meu să vorbesc și tu să asculți cu mintea.

Adam tăcea așteptând. _ Știi care-i numele meu în

limba poporului din care fac parte ?

Adam a observat că n-a spus poporul lui, ci poporul din care face parte dar a continuat să tacă, ascultând cu atenție.

_ N-ai de unde să știi, de aceea îți voi spune eu: în limba

uzbecă numele meu este „Kasoskor”, adică „Răzbunătorul”. Toată viața mea am cheltuit-o răzbunându-mă. Trebuie să mă asculți…

Fiindcă Ciaric s-a oprit iar, Adam i-a spus că-l ascultă.

_ Eu nu sunt uzbec; eu sunt mongol. Cel puțin pe jumătate…

Adam a încuviințat ușor plecând capul: de multe ori s-a gândit că Ciaric nu seamănă la față cu nimeni dintre cei pe care i-a văzut pe aici și nici cu vreun alt om pe care să-l fi văzut în viață. Cel puțin ochii aveau un format aparte.

_ Una din cele mai vechi amintiri este tot o răzbunare. Am avut un văr mai mare ca mine cu șase ani. Ne jucam la fel ca toți băieții dar vărul acesta al meu mi-a făcut de multe ori viața amară din pricina ochilor mei. Într-o zi de vară alergam prin ierburi să prindem iepuri. Aveam arcuri și săgeți, mai mici, așa ca pe măsura noastră. În ziua aceea vărul meu m-a prins de mai multe ori în lațul zburător. E un fel de funie cu care prindeam caii care nu voiau să vină seara acasă. Și de fiecare dată râdea că a prins un iepure prost care din pricina ochilor nu vede bine pe unde să alerge. Ceilalți băieți râdeau și ei. M-am abătut pe o margine a câmpului ca să nu mai fiu împreună cu ei, rugându-mă zeului vânătorii să mă ajute să prind mai mulți iepuri ca ei. Dar vărul meu a observat asta și m-a adus înapoi ca pe caii care nu se întorc seara acasă de bunăvoie. De data aceea nu m-am mai desfăcut singur din funie, prefăcându-mă că m-am lovit. De fapt smucitura funiei era destul de dureroasă pentru un copil. Când s-a plecat spre mine, am vrut să-l lovesc cu cuțitul în piept dar el s-a retras și l-am tăiat la gât. Până să se hotărască el ce să facă, am sărit și l-am mai înjunghiat de câteva ori. În mintea mea am plănuit să-l omor acolo jos, ca să nu mă vadă ceilalți băieți dar acum totul era la vedere. Băieții alergau spre noi. Nu eram cel mai mic dintre ei dar eram departe de a fi cel mai mare. Cu pumnalul însângerat în mână am strigat: „Mai vrea cineva?” Și n-a mai vrut nimeni… Vărul meu


frați nu avea și tatăl lui n-a vrut să îl răzbune, după cum cerea legea noastră. Poate și pentru că era cam bătrân și risca să-l omor și pe el în lupta răzbunării. Așa, cei câțiva ani în care am așteptat să mă răzbun pe vărul meu au luat sfârșit.

A tras aer în piept ca și cum ar fi cărat o povară și a obosit, apoi a continuat:

_ Când aveam vreo cincisprezece ani, am venit acasă pe neașteptate și l-am surprins pe tatăl meu că a sfărâmat cu un ciocan un șirag de perle întinse pe o fâșie îngustă din piele de șarpe. Apoi în furia lui a lovit-o pe mama cu pumnii și cu picioarele. Eu și fratele meu geamăn am fost martori la multe bătăi încasate de mama dar aceea a fost groaznică. Priveam îngroziți fără să putem face ceva; legea noastră permitea ca bărbații să facă orice cu nevestele lor… După ce tata a plecat să-și răcorească nervii în băutură, am ajutat-o pe mama să-și revină. În seara aceea, profitând de lipsa tatălui nostru, am stăruit de mama să ne spună de ce s-a supărat tata așa de tare pe șiragul cu perle. Și mama a început să povestească ceea ce nimeni nu știa. Ea era mongolă ca și soțul ei dintâi. Într-o invazie au fost aduși între uzbeci. Ca s-o poată avea ca și soție, nu ca sclavă, era o singură cale. Așa că tata l-a ucis pe ascuns pe bărbatul acela. Dar nici așa mama nu l-a vrut, spunând că nu are nicio dovadă a morții bărbatului ei. Atunci tata a dezgropat mortul, i-a tăiat capul și i l-a arătat mamei care l-a recunoscut. După alte stăruințe și șiretlicuri, mama a acceptat să se treacă în neamul și religia noastră și să se căsătorească cu tata. Șiragul de perle era darul primului soț și l-a păstrat ascuns în toți acești ani. În ziua aceea tatăl nostru a prins-o plângându-și amarul vieții și dorul, privind la perlele acelea. Așadar fratele meu și cu mine ne-am născut din tată uzbec și mamă mongolă. Viața mamei a fost amară și noi am fost martori la amarul ei. Din ziua aceea eu am așteptat să mă răzbun pe tata. Din pricina suferințelor mamei cât și din pricina felului în care se purta cu noi. Și așa s-au scurs alți ani, în

care am făcut fel de fel de planuri. Voiam să mă răzbun fără să-l ucid, pentru că era tata. Și după mulți ani ocazia s-a ivit. Eram la miazăzi de pământurile noastre, alungând niște cete din poporul afgan care prădau câteodată în satele noastre, măcar că eram de aceeași religie. Eu învățasem lupta dar tata n-a fost niciodată un războinic adevărat. Așa că nu mi-a fost greu să îi ucid calul pe care călărea. A căzut cu un picior sub animal, așa cum mi-am dorit. În clipele următoare i-am legat un picior de șaua calului în așa fel încât să nu se poată dezlega repede. I-am luat armele și i-am urat drum bun cu duhurile rele și i-am spus că chiar dacă afganii îl vor elibera, acasă să nu se mai întoarcă niciodată, ca să nu trebuiască să-l ucid. Afganii l-au luat și acasă nu s-a mai întors niciodată.

_ Apoi a început marele război. (al doilea Război Mondial). Rușii conduceau țara noastră cu mai bine de zece ani înainte, așa că toți bărbații tineri care nu s-au putut ascunde în munți, au fost luați pe front. Unii plecau de bunăvoie din pricina sărăciei; se spunea că în Europa se trăiește mult mai bine. Sperau la pradă sau la o mutare cu totul… Am hotărât să plec și eu împreună cu fratele meu geamăn. A mea a fost ideea… - spunând aceasta, fața bărbatului s-a crispat ca de durere. – Voiam să cunosc lumea. Pe front, pentru prima dată am văzut avioane și tare mult aș fi vrut să comand unul dar școala pentru asta era prea grea pentru mine. Am făcut multe cereri să fac parte măcar dintr-un echipaj de aviație dar nu m-au acceptat, fără să știu de ce, măcar că pentru asta m-am făcut membru în partidul comunist. Într-o zi câteva grupe de militari, între care și cea din care făceam parte noi, au primit ordin să reziste apărând un mal de râu care era bombardat foarte tare. Râul avea un vad acolo și se pregătea trecerea armatei germane spre noi. Pământul era răscolit de bombe ca și când ar fi pus la fiert. Târziu ne-am dat seama că rușii s-au retras la adăpost și pe noi ne-au trimis la moarte ca să scape ei. Noi eram militari uzbeci, tadjici, ceceni și din alte popoare musulmane.

Târziu am aflat că așa făceau rușii curățenia nației lor, scăpând de alte nații și mai ales de alte religii. Am jurat atunci că dacă scap, o să mă răzbun pe creștini. Însă nimeni nu mai credea că vom scăpa. Unii continuau să tragă spre germani, alții au hotărât să se ascundă în gropi și să se predea; nu mai era nicio comandă. În îmbulzeala aceea m-am pierdut de fratele meu. Când am văzut că tancurile germane au intrat în vad și veneau spre noi scuipând foc, m-am pornit târâș spre râu și am stat în apă până noaptea. Doar fața o țineam afară să pot vedea și respira. Seara, convoaiele armatei germane care treceau râul, s-au rărit. Atunci am ieșit tot târâș ca să-l caut pe fratele meu printre gropile de obuze, tranșee și trupuri sfârtecate. După aproape un ceas, l-am găsit: era fără picioare și încă trăia. Când picioarele sunt smulse de obuze, nu curge sânge așa de tare ca și atunci când sunt tăiate. Am stat acolo îmbrățișați și am plâns, în timp ce o noapte neagră ne învăluia. L-am rugat să mă ierte pentru că eu am fost cu ideea de a veni pe front. Atunci el mi-a spus că mă iartă numai cu o condiție. I-am făgăduit că voi face orice îmi va cere, dacă îmi stă în putință. Și el – privindu-mă în ochi – mi-a zis: „Ucide-mă !” Abia atunci mi-am dat seama că fără picioare el nu va putea ajunge niciodată acasă. M-am dus cu gândul la spitalul de campanie. Ar fi trebuit să vină sanitarii să strângă răniți dar vreme de ceasuri nu s-a arătat nimeni. Noi nu eram ruși; noi trebuia să murim. Dinspre satul de alături, care era pustiu demult, au început să se audă câinii care au fost lăsați liberi de stăpânii lor, când s-au dus care încotro din calea armelor. Animale înfometate care se luptau între ele pentru orice se putea îmbuca. Primele răcnete ale răniților care nu se puteau apăra de câinii sălbăticiți, au început să se audă, fiecare pe limba lui dar și în limba rusă. Eu aveam doar cuțitul de la centură iar fratele meu nu mai avea nicio armă. L-am luat în brațe și l-am dus lângă apă. I-am jurat că-l voi răzbuna și… Apoi l-am aruncat în apă și apa i-a dus trupul la vale… Aș fi putut să


evadez dar dorința răzbunării m-a oprit. Am reușit să ajung iar în liniile rusești și zilele și-au reluat cursul. Balanța războiului s-a întors și rușii au început a înainta spre vest. Eu mă gândeam în fiecare zi cum aș putea să-mi răzbun fratele… Și pe cine să mă răzbun până la urmă ? Puteam ridica pumnii spre nori și cam atât… Dar există o putere a răzbunării… Una care strânge tâmplele până la durere, fără ca vreo mână de om să apese. Și puterea asta m-a ajutat. Căutau parașutiști pentru a fi trimiși în spatele frontului. Mi-am mulțumit strădaniei de a aduna cât mai multe cuvinte din limba germană, măcar că fratele meu râdea de mine când încercam să vorbesc de unul singur în limba aceea care pare lătrată. Am luat examenul. Am trecut practica și așteptam alături de alți câțiva ordinul de parașutare dincolo de linia frontului. În ziua aceea însoțeam un echipaj al unui avion încărcat, pregătit de atac. Erau exerciții. Eram trei oameni la bord. Pe secund l-am ucis când nu se aștepta iar pilotului i-am pus o bară metalică în spate cu amenințarea să nu întoarcă capul și să-mi împlinească ordinele. Am bombardat propriile noastre poziții până am terminat muniția. Cred că am trimis pe lumea cealaltă câteva sute de ruși. Apoi ne-am lăsat la pământ cât mai departe de măcelul rămas în urmă, pe un câmp pustiu. Îmi era totuna dacă scap sau nu, dar am scăpat și m-am întors acasă, hotărât să lupt până la sânge împotriva conducerii rusești din țara mea. Pe munți mai erau partizani și legăturile lor mergeau în sud, la alte popoare care nu aveau plaga comunismului. Ajuns acasă însă, mi-am dat seama că lupta partizană nu mai are nicio șansă, așa că am plecat capul. M-am însurat și am vrut să trăiesc liniștit. Așa de liniștit încât m-am băgat la lucru la o fabrică care topea fierul, care s-a înființat într-un oraș apropiat.

_ Însă nici așa n-am avut liniște fiindcă m-am pus rău cu partizanii cu care mă știam înainte de a pleca pe front. Într-o zi când

m-am întors acasă de la muncă, - și aici s-a oprit din povestit și a tăcut multă vreme. Era răzbunarea partizanilor pentru că am refuzat să mai lupt cu ei. Din lupta partizană n-au mai rămas decât jafurile… Și asta nu este pe gustul meu. Am găsit casa goală… Nici nevasta, nici cei doi copii gemeni: un băiat și o fată, care aveau de acum aproape trei ani. Sora mea a fost găsită la poalele unei stânci pe care s-au refugiat mai multe femei din satul nostru și de unde s-au aruncat în hău, când tâlharii au ajuns la ele. Până și moarte le-au necinstit… Ăștia sunt eroii națiunii ? Pe unul dintre ei îi cunoști: este Toh… O javră de om care e și comunist și partizan și de toate. Am crezut că-mi găsesc nevasta aici; poate și copiii. De aceea m-am dat prins de tadjicii lui Toh. Am răscolit două veri toți munții ăștia… Și am așteptat momentul potrivit să mă răzbun pe ființa asta odioasă și pe tot ce are el aici. Șansele de a-mi găsi ființele dragi deveneau tot mai mici cu cât trecea vremea dar de la un timp nici nu mai voiam să mă mai întorc acasă; la o casă goală… Sunt trei săptămâni de când mi-au adus vestea de acasă că părinții nevestei mele au găsit oasele și hainele ei în fântâna casei lor… Rezistența comunistă uzbecă, organizația care a ales să acceptăm comunismul și să încercăm să ne reprezentăm neamul, păstrând limba, religia și tot ce este al nostru, mi-a găsit copiii. Au ajuns într-o casă de copii… - Și Ciaric, cumplitul Ciaric a început a plânge în hohote…

_ Am trăit o viață mânat de răzbunare. M-am culcat visând la

ziua în care mă voi răzbuna și m-am trezit însuflețit de noi puteri cu același jar. Apoi ai apărut tu… Un creștin… Adică un dușman de moarte pentru mine… Cel puțin cu privire la familie, ca și mine: cu nevasta moartă de mâna aceluiași om și cu doi copii… pierduți în lume… Și poți ierta; și iubi… - și vocea îi devenea șuierată datorită zbuciumului lăuntric.

_ În timpul scurs de când ești aici m-am gândit la deosebirea asta. Am ajuns la concluzia că pentru a urî, nu ajunge o viață de om… Mereu se ivesc motive să urăști… Și eu nu mai vreau… Nu mai vreau să fiu mânat de ură la nesfârșit; dar nu pot. Nu pot scăpa pentru că ura nu este doar un simțământ; ura este o persoană. O persoană nevăzută pe care uneori eu o văd. Și arată groaznic… Înțelegi tu toate astea ? N-ai de unde să le înțelegi dar eu le înțeleg foarte, foarte bine… Am vrut să vorbesc cu tine lucrurile astea dar m-am gândit că un om care nu cunoaște ura, n-are cum să mă ajute să scap de ea… Dar până la urmă m-am gândit că poate Dumnezeul tău care pe tine te-a ferit de ură, va putea mișca ceva din loc.

După câteva clipe de tăcere, a continuat cu glasul moale a unui om înfrânt:

_ Vrei să te rogi pentru mine ? Acum, chiar acum… ?

(Va urma)

Prelucrare ####


Judecătorul, atât în vremea Bibliei, ca și în zilele noastre, este persoana însărcinată să soluționeze conflictele dintre oameni. Judecătorul trebuie să fie un bun cunoscător al legii pe care să o aplice corect. El are datoria să asculte atât pe cei ce învinuiesc cât și pe vinovat. Apoi poate să rostească o sentință.

Dintotdeauna au existat conflicte, certuri și neînțelegeri între oameni. Și acestea deoarece oamenii nu sunt corecți, nu spun adevărul, ci aleg păcatul. Iar pentru a trăi frumos, avem nevoie de o virtute/calitate numită justețe. Dar ce înseamnă JUSTEȚE? Justețe înseamnă să-ți asumi obligația de a susține ceea ce este drept și adevărat. Fiindcă adevărul ne face liberi, așa ne învață Biblia. (Ioan 8:32). Domnul Isus este pentru noi cel mai bun model de justețe. El este drept și întotdeauna a spus adevărul. Când era pe pământ, unii oameni Îl urau fiindcă spunea adevărul. Aceștia erau cărturarii și fariseii, învățătorii legii din acea vreme. Ei erau prezenți la predicile Domnului Isus doar ca să vadă ce vorbește, îi puneau întrebări și căutau o ocazie de a-I aduce învinuiri.

Așa s-a întâmplat că într-o zi, când Domnul Isus vorbea oamenilor la Templu, cărturarii și fariseii i-au adus o femeie pe care o acuzau de adulter – a încălcat promisiunea de a fi credincioasă soțului sau logodnicului ei și a plecat cu un alt bărbat. „Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei, Tu dar ce zici?” L-au întrebat ei pe Isus! Domnul Isus și-a dat seama că pe ei nu-i interesa adevărul despre fapta imorală a acelei femei, ci doreau doar să-I găsească Lui vină.

În acea vreme, iudeii erau sub dominație romană și pedeapsa capitală nu mai putea fi dată de un tribunal iudeu. Dacă Domnul Isus, încuviința uciderea femeii, Îl puteau acuza că sfidează autoritatea romană iar dacă respingea omorârea femeii cu pietre, Îl puteau ocărî în public că desconsideră legea lui Moise. Și ce crezi că a făcut Isus? A început să scrie cu degetul pe pământ. Și fiindcă întrebările lor erau insistente, Domnul Isus s-a ridicat și le-a zis: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea.” Apoi a început din nou să

scrie cu degetul pe pământ. Nu știm ce a scris pe pământ. Știm doar că ceea ce le-a spus, i-a făcut să se simtă rușinați și au plecat unul câte unul. Fiindcă toți suntem păcătoși, nu putem condamna la moarte pe un păcătos; nu este dreptul nostru. Domnul Isus le-a predat o lecție acelor oameni, lecție care este valabilă și pentru noi, astăzi: să fim judecătorii propriilor fapte. Când Domnul Isus a observat că toți pârâșii au plecat și femeia a rămas singură, a întrebat-o: „Nimeni nu te-a condamnat?” Și i-a zis femeii: „Nici Eu nu te condamn!” Domnul Isus nu a condamnat-o pentru fapta ei rușinoasă dar nici n-a aprobat-o. I-a spus ce este drept/corect, „Du-te și să nu mai păcătuiești!” Acest lucru ți-l spune și ție: să nu mai păcătuiești!

Atunci când ești ispitit să înșeli, să acuzi, să furi, să minți – crezând că scapi, nu te înșela, păcatul îți complică viața. Adevărul te face liber, fii de partea adevărului!

Și ține minte că ești judecător doar pentru faptele tale. Iar Domnul Isus are putere, pe pământ, să-ți ierte păcatele. Dumnezeu va judeca, prin Isus, toate lucrurile ascunse ale oamenilor. (Romani 2.16).

Fii drept/corect și spune mereu adevărul, fii JUST!

Verset de memorat: „Nu judecați după înfățișare, ci după dreptate.” (Ioan 7:24).

L. Ungureanu - Argeș

JUDECĂTOR

- Domnul Isus, un judecător drept - Ioan 8:1-11


De patru ori până acum teroriștii au dat buzna în casa lui, amenințându-l și interzicându-i să mai predice hindușilor din sat, Evanghelia. De data aceasta această vizită a decurs total diferit de celelalte patru. Militarii înarmați cu pistoale mitralieră AK-47 l-au apucat brutal, dispărând cu el în noapte.

Frica produsă de dispariția

soțului Deoarece se temea pentru

viața soțului ei, soția lui Harman, Ashna, a mers benevol împreună cu cei doi copii mici, pe urmele răpitorilor care l-au târât pe acesta până în satul unde își avea sediul, comandantul. După o scurtă convorbire, grupa de militari a pornit din nou la drum către o pădure apropiată.

Între timp Ashna a trimis un mesaj printr-un sol către fratele mai tânăr a lui Harman, pe nume Vihaan, pe care l-a informat despre această răpire. Vihaan s-a grăbit să le iasă răpitorilor în față. El i-a implorat pe aceștia să îi dea drumul fratelui său dar conducătorul acestei grupări de gherilă l-a împins cu brutalitate într-o parte, mărșăluind mai departe. După ce a pătruns în pădurea deasă, au stins lanternele de buzunar. În acel moment, Vihaan a înțeles că finalul tragediei era foarte aproape. Doar crengile uscate care se rupeau sub

bocancii răpitorilor și foșnetul pe care îl lăsau atunci când răpitorii atingeau tufișurile, trădau direcția în care aceștia îl duceau pe fratele său. „Tristețea îmi sfâșia sufletul, eram disperat - spunea Vihaan. Eram pur și simplu neputincios.”

În India nu trebuie să mai

existe creștini Familia lui Harman nu s-a

mirat prea mult de faptul că membrii gherilelor maoiste au acordat atâta importanță unui singur creștin. Această grupare maoistă poartă și numele de mișcarea naxalită, care derivă de la numele satului Naxalbari din partea de vest a Indiei, acolo unde în anul 1967 s-a născut mișcarea care a devenit politică și ai căror conducători au schimbat apoi chiar guvernul. Familia lui Harman crede că în spatele membrilor naxaliți se ascunde însuși partidul naționalist hindus care este din 2014 la putere în India și care a înmulțit atacurile radicalilor hinduși asupra creștinilor. Până în anul 2021 acest partid indian intenționează să elibereze India de orice creștin. Membrii lor trăiesc aproape în orice sat din India și în ultimii ani s-au înmulțit, având dorința să purifice națiunea hindusă.

Eu nu mă voi lepăda de

credința mea În discuția cu unul dintre

colaboratorii noștri HMK din zonă, Ashna a spus că soțului ei i s-a cerut mereu de către membrii BJP să renunțe la credința creștină și totodată la încetarea propovăduirii Evangheliei printre hinduși. Harman însă a dat mereu același răspuns: „Nu mă voi lepăda de DOMNUL meu. Eu cred în Isus Hristos. El este adevăratul Dumnezeu. Orice o să-mi faceți, chiar de mă veți ucide, voi rămâne statornic în credința mea.”

Fratele a descoperit

cadavrul pastorului Familia pastorului Harman l-

a căutat toată noaptea pe cel răpit și nu s-au liniștit până a doua zi seara, când s-au întors acasă epuizați. Abia atunci au auzit în depărtare două focuri de armă. Mama lui Harman a leșinat de spaimă și Vihaan l-a trimis pe fratele mai mic să dea de veste și celorlalți asupra celor întâmplate. O jumătate de oră mai târziu el s-a întors și a povestit că trupul neînsuflețit al lui Harman a fost găsit într-o baltă de sânge pe un pod, cam la un kilometru depărtare. Familia și-a înmormântat iubitul fiu, soț, tată și frate acuzând omorârea unui bărbat care i-a iubit pe oameni exact așa cum i-a iubit și Isus Hristos. Ashna plânge încă, atunci când se gândește la uciderea soțului ei: „Am motive să fiu și fericită pentru că soțul meu a fost

Creștinii urmăriți „Bărbatul meu a murit pentru credința sa !”

India

Bătăile din ușă i-au trezit frica în suflet păstorului Harman și pe măsura insistenței lor, chiar groaza. Presimțea că o vizită la o oră așa de târzie nu însemna nimic bun. Atunci când a deschis ușa, la acea dată de 15 August 2015, în fața lui stăteau trei bărbați înarmați, membrii ai formațiunii militare maoiste. Doar o privire în afară i-a fost suficientă pentru a observa că întreaga sa casă era înconjurată de alți douăzeci de luptători de gherilă.


un soț bun care a murit pentru Hristos. El este în cer și de aceea sunt bucuroasă. Doresc să dau dovadă de credincioșie mai departe în credința mea și îl rog pe Dumnezeu să îi ierte pe ucigași. Eu însămi iert persoana care mi-a pricinuit toate acestea.”

Fratele a pășit în

moștenirea martirilor În timpul celor șapte ani în

care Harman a activat ca pastor, Vihaan a fost foarte impresionat de sinceritatea dar și de credința adâncă a fratelui său. El trata pe oricine întâlnea, creștin sau necreștin, ca pe un prieten drag și îi povestea despre dragostea lui Hristos.

„Când cineva avea nevoie de ajutor, se oferea el însuși imediat”, spunea Vihaan. „Și dacă cineva era rănit de atacurile antihristice până acolo încât avea nevoie de transfuzie de sânge, Harman dona din sângele său acestor oameni.”

După moartea fratelui său, Vihaan a mai primit o lovitură năprasnică din cauza a câtorva membri ai familiei sale, care au părăsit Biserica și s-au întors la hinduism. Vihaan a fost nevoit să preia slujba fratelui său, devenind pastor și să conducă mai departe

toată lucrarea din Biserică, nu numai pentru onoarea lui Dumnezeu, ci și pentru a continua munca plină de credincioșie a fratelui său scump.

De atunci alți membrii de familie s-au întors la credință, alături de noi familii care au pășit în Biserică. Vihaan îi vizitează mai departe pe credincioși la casele lor, pentru a se ruga cu ei și pentru a-i încuraja să rămână statornici în credința lor. El călătorește și în satele vecine pentru a duce vestea minunată a Evangheliei și acolo. Partenerii HMK din zonă s-au îngrijit de nevoile soției lui Harman și a micuților ei, cu cele necesare.

Bunica Uma se teme acum

pentru Vihaan. „Mă tem că îl voi pierde și pe el. Oamenii care urăsc creștinii urmăresc cu atenție tot ceea ce face el. Vă rog ca să vă rugați pentru protecția sa.”

Vihaan vrea să povestească tuturor celor 160 de familii din sat despre Domnul Isus. Și ca și fratele său mai mare, este de asemenea pregătit să-și jertfească viața pentru credință, el spune: „Doamne, sunt pregătit. Nu mă tem.”

În românește de Vasile Breabăn

din Vocea Martirilor 10/2018

RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA – ÎMPĂRATUL SOLOMON

1. David și Bat-Șeba 1 Împărați 1

2. Adonia 1 Împărați 1:5-6

3. Țadoc, Natan și Benaia 1 Împărați 1:32-33

4. David lui Solomon 1 Împărați 2:2

5. Înțelepciune și o inimă pricepută 1 Cronici

1:10, 1 Împărați 3:9

6. Solomon – Bat-Șebei 1 Împărați 2:20

7. Gabaon – a adus jertfe Domnului 1

Împărați 3:4-5

8. Preotul Abiatar de împăratul Solomon

9. Solomon lui Șimei 1 Împărați 2:37

10. A venit să testeze înțelepciunea lui

Solomon – a adus cadou: 120 talanți de aur, foarte

multe mirodenii și pietre scumpe. 1 Împărați 10

11. Înțelepciunea este capacitatea superioară

de înțelegere și judecare a lucrurilor.

12. Prin teamă/respect de Dumnezeu Proverbe

15:33

13. Ne face răbdători (Proverbe 19:11); ne

ferește de amăgitori/înșelători (Proverbe 2:10); ne

face puternici (Proverbe 7:19)

14. Proverbe, Eclesiastul și Cântarea

Cântărilor

15. Locul înțelepciunii este – mintea.

Proverbe 8:12

1. Ce înseamnă JUSTEȚE?

2. Ce le-a răspuns Domnul Isus celor care o acuzau pe femeia adulteră?

3. Ce i-a spus Isus femeii adultere pe care fariseii și cărturarii au adus-o la El?

4. Care a fost primul judecător în Israel? Află despre el:

a. Cu cine a purtat război, (împărat+ ţară)

b. Cum se numea tatăl său,

c. Pentru cât timp a fost pace în Israel.

5. De cine a fost subjugat Israel timp de 18 ani şi prin care judecător ţara a fost salvată, pacea fiind instaurată timp de 80 de ani?

6. Despre care judecător se spune că pe vremea lui: „drumurile erau părăsite şi călătorii apucau pe căi strâmbe”?

7. Cine şi cui a zis: „Du-te cu puterea aceasta pe care o ai şi izbăveşte pe Israel”?

8. Care om a fost judecător în Israel 23 de ani şi mormântul lui este la Şamir?

9. Ce statut avea în Israel şi cum se numea omul care avea 30 de fii iar aceştia stăpâneau 30 de cetăţi?

10. Pe vremea cărui judecător au fost ucişi mulţi oameni, din răzbunare – au fost supuşi unui test de pronunţie a unei diacritice? (scrie şi termenul cu pricina).

11. Cum se numea judecătorul care a avut 30 de fii şi 30 de fete?

12. Cum se numesc cei doi fraţi învestiţi în meseria de judecător, de tatăl lor, practicant al aceleiaşi meserii şi care a fost comportamentul demonstrat de ei în exercitarea meseriei de judecător? (1Samuel 8).

13. Citeşte Psalmul 7 şi află ce calitate îi este atribuită Domnului Dumnezeu în statutul de judecător?

14. Ce lecție (valabilă și astăzi) le-a predat Domnul Isus oamenilor care au acuzat-o pe femeia adulteră, când le-a zis: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce primul cu piatra în ea!”?

15. Scrie versetul de la Romani 14:13!


CONCURS BIBLIC: „Cercetaţi Scripturile”

Secţiunea: „JUDECATĂ și JUDECĂTORI”

„Să nu ne mai judecăm, dar, unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire.” (Romani 14:13).

Citeşte cu mare atenţie cerinţele: De căutat și citit din cartea JUDECĂTORI şi povestirea de la „Rubrica copiilor – Judecător – Domnul Isus” Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică. Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se punctează.

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.12.2018!

Răspunsurile se trimit prin poşta română sau poşta electronică la adresele:

Destinatar: Ligia Ungureanu

O.P 51 – C.P 25, Bucureşti

sau: [email protected]

Vârsta celor ce participă la concurs trebuie să fie până la 20 de ani inclusiv.

Vă rugăm confirmați primirea premiilor sau anunțați în caz că nu ați primit premiul în maxim 3 săptămâni de la apariția revistei. Vă mulțumim!

Tel: 0756 46 56 73 sau mail.


Premianţii lunii octombrie:

Bosoiu Sara – București; Ungureanu Elisabeta - Țițești; Ungureanu Emanuela - Țițești; Tudor Adina – Agigea; Negu Ștefan – Periș; Gheorghe Neemia – București; Gheorghe Timotei – București; Goleșie Sergiu – Dobra; Cioina Emanuela – Salcea; Dobrinoiu Alina – Văleni.

ANUNȚ

Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2019 se pot face la următoarele preţuri: 35 RON pentru 1 abonament în România. 32 EURO pentru 1 abonament în Europa. 35 EURO pentru 1 abonament în alte continente. La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit. Oferim gratis câte un calendar format A4 la fiecare abonament. Preţurile fixate includ şi taxele poștale pentru expediere. Relaţii şi comenzi la numerele de telefon: 0722.558243. Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe numele Senciuc Avram sau Vișan Gheorghe. Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal pe adresa: Gică Vişan OP. 1 CP. 13, Rădăuţi 725400 Jud. Suceava

Având în vedere răspândirea legăturii frățești din cadrul „Alianței Bisericilor Conservatoare” în toată

țara, s-a gândit că este bine ca și contul bancar, de care se folosesc cei însărcinați cu lucrul Domnului între

frați, să fie în grija mai multor frați din diferite zone ale țării.

Numărul acestui cont este RO65 BTRL RONC RT02 1673 1601 (RON), deschis la Banca

Transilvania. Responsabilii de cont sunt: Ardean Florin – Hunedoara; tel.: 0724563418; Cârstea Andrei –

Prahova, tel.: 0729814386 și Breabăn Vasile – Suceava, tel.: 0744307224.

Acest cont este extrem de trebuincios având în vedere că unii frați din unele biserici slujite au

potențial financiar, alții nu-l au deloc sau aproape deloc, iar „ABC” nu folosește procedura de cotizație pe

membru, lucrarea ei nu se desfășoară cu bani ceruți sau pretinși, ci cu bani dăruiți din inimă sau ai celor ce

cheltuiesc din al lor când slujesc frățietății în Numele Domnului.

Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună, umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O. P. NR. 1 C.P. NR. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindilar

CUPRINS

TEMNITA TA !

VREDNIC DE EVANGHELIE

REFLECTII LA SCRIPTURI

CREDINTĂ, RELATIE ȘI PĂRTĂȘIE

COPII !

ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR !

JUDECĂTOR - RUBRICA COPIILOR

BĂRBATUL MEU A MURIT...

CONCURS BIBLIC: JUDECATĂ ȘI JUDECĂTORI

PE TAINICE POTECI

ISSN 2601 - 0526

Pe tainice poteci Pe tainice poteci, când toamna încet dispare Cu cea din urmă frunză din ramuri de stejar Iar iarna îngheţată, din plaiuri legendare, Soseşte cu mahrama de nea şi de cleştar: Şi pune stăpânire peste tot ce-i viaţă Şi totul încremeneşte sub cumplitul ger, Când peste tot e alb şi peste tot e gheaţă Sub cerul de cristal ce pare ca de fier... Gândeşte-te amice că viaţa-i ca o toamnă Cu roadă şi belşug, dar… care totuşi trece Şi iarna - ca şi moartea - nemiloasa toamnă Te va conduce odată spre mormântul rece... Gândeşte-te amice la tot ce laşi în lume, Ce nu poţi lua cu tine, acolo în mormânt: La casă şi avere, la faimă şi renume La tot ce-ai strâns o viaţă aicea pe pământ. Privindu-le în urmă, acestea nu îţi spune Din scrierile lui Solomon, înțeleptul rege Că totul e o luptă, o deşertăciune O goană după vânt - fără a o-nţelege? „Strângeţi comori în cer!”- ne strigă prin milenii Isus, ca şi atuncea, prin Cuvântul Sfânt Că toţi ce au strâns în îndelungul vremii Nimic n-au luat cu ei acolo în mormânt! Comoara cea din cer o vei lua cu tine Când vei pleca din lume către veşnicie Fiindcă ea e scânteia care te va ţine Viu şi după moarte ca şi-o sămânţă vie! Căci nu e nicio iarnă ce-n veci o să rămână Oricât de lungă ar fi - se va sfârşi odată! Şi-n primăvara caldă, sămânţa din ţărână Va încolţi spre o viaţă binecuvântată! Gândeşte-te amice, ia seama şi învaţă Comoara ta e boldul cel ascuns în tine Ce dincolo de moarte, către o nouă viaţă Ca şi o scânteie nestinsă te va ţine! La fel cum un bob de grâu răsare Fiindcă are în el scânteia cea de viaţă, Tot aşa şi tu spre veşnica lumină Te vei trezi din somn în Sfânta dimineaţă!

Gh. Crăciun

Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …darurile Duhului Sfânt, ci Domnul Isus te-a...

Documents

Transcript of Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …darurile Duhului Sfânt, ci Domnul Isus te-a...