CONFERINŢA REPUBLICANĂ A ELEVILOR ''SPRE VIITOR''

EDIŢIA A IV-A

SECŢIA VI, LIMBĂ ŞI COMUNICARE

Poezia

eternelor rosturi umane

CEPRAGA PAVEL,Liceul Teoretic Român-Francez

„Gh. Asachi”, clasa a V-a Coordinator : URÎTU OLESEA,………….

CHIŞINĂU - 2010

3

CUPRINS

INTRODUCERE ...................................................................................... 3

CAPITOLUL I “Copilărie păpădie „

§- 1 Copilăria poetului ................................................................................ 5

§- 2 Poetul copiilor .................................................................................... 5

CAPITOLUL II „Pacea lumii întregi”

§- 1 Vieru – porumbelul păcii ..................................................................... 6

CAPITOLUL III “Limba – focul veghetor al Patriei”

§- 1 Graiul – izvor sacru al poeziei ........................................................... 7

§-2 Lacrima lui Eminescu ......................................................................... 8

CAPITOLUL IV „Mama – cea mai frumoasă carte din lume”

§ - 1 Mama – existenţa noastră continuă ....................................................... 9

CAPITOLUL V Patria – „dorul meu şi inima”

§ - 1 Plaiul meu curat ca lacrima ............................................................... 10

CAPITOLUL VI „Iubire – ram de rouă sfîntă”

§ - 1 Pe drum alb, pe drum verde ............................................................... 11

CONCLUZII ........................................................................................... 12

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE .............................................................. 12

ANEXE .......................................................................................... 13 - 20

4

Poezia

eternelor rosturi umane

INTRODUCERE

Poezia lui Grigore Vieru e ca o chemare, ca un îndemn asupra eternelor rosturi umane!

Poezia marelui poet trebuie pătrunsă pînă la conştientizare, pînă la deplina deşteptare.

Subiectul pe care l-am tratat în această lucrare reprezintă o modalitate de a exprima

unicitatea exorbitantă pe care o putem atesta în momentul lecturării creaţiei vierene, deoarece

scriitorul a manevrat cuvintele nu doar cu funcţia de a decora sintactic, ci şi cu valoarea de a

transmite prin ele eternele rosturi umane.

Obiectivul propus este de a expune cititorului unele note distinctive lirismului vierean în

care am etala şi efectul acestora asupra cititorului; avînd drept consecinţă şi crearea unei

atmosfere specifice. Prin intermediul lucrării în cauză, vizăm a accentua importanţa perpetuării

valorilor eterne expuse în poeziile scriitorului.

În procesul cercetării am specificat operele ce transmit eternele rosturi umane: Mama,

Copilăria, Pacea, Graiul, Patria, Iubirea.

Copacul creaţiei viereane îşi absoarbe seva din izvoarele copilăriei poetului, inima

folclorului autohton, din strălucirea eternului Luceafăr al poeziei româneşti. Rodul creaţiei

poetice a lui Grigore Vieru îşi înalţă ramurile cu chipul Mamei, al Copilăriei, al Graiului, al

Patriei, al Păcii, al Iubitei spre lumina veşniciei, a omeniei, a dragostei, a bunătăţii, a dăruirii etc.

Graţie tezaurului lăsat de Gr. Vieru, tradiţia poetică românească îşi continuă devenirea,

trăindu-şi propriul destin.

Grigore Vieru este clasicul care mereu va trăi printre noi, este lacrima lui Eminescu, este

veghetorul limbii materne, este apărătorul patriei, e copilul ascuns în matur.

Grigore Vieru ne-a fascinat prin suprema sa calitate de Poet, una excepţională aceea de a

penetra inima tuturor cititorilor. Este Poetul „îmbrăcat în cuvînt”, după care mereu va „Plînge-

un roi de ţară/ În barba de albini.” (Nicolae Dabija)

5

CAPITOLUL I Copilărie, păpădie

§- 1 Copilăria poetului

Născut la 14 februarie 1935, în „Cel mai tînăr an:/ Cînd se iubeau/ Părinţii mei”.

(„Formular”), Grigore Vieru a primit binecuvîntare dumnezeiască prin cea mai valoroasă

coroană din lume - MÎINILE MAMEI: „Cînd m-am născut, pe frunte eu,/ Aveam coroană-

mparătească:/ A mamei mîna părintească,/ A mamei mîna părintească.” („Mîinile mamei”). (v.

Anexa nr.1)

Rămas de mic orfan: „-Am numai mamă.” („Formular”), poetul şi-a petrecut copilăria, de

cele mai dese ori, închis în sine: „-Am stat nişte ani închis/ În sine.”) („Formular”) şi, de

obicei, singur, chiar dacă nu-i era deloc uşor: „S-a stins soarele cel bun,/ Eu mă culc, poveşti îmi

spun./ Dar nici una nu-i frumoasă... / Greu e singurel în casă!” („Cî ntecul pui ş orului de melc ”).

Alinul singurătăţii sale l-au constituit cuvintele: „Cînd eram mic,/ mă jucam în cuvinte.”

(„Abecedar”), acestea i-au şi marcat viaţa, mai mult, i-au devenit mai mult decît o profesiune

„Ostenesc în ocna cuvintelor” („Formular”). Iar celor care i-au îndrumat paşii în tumultul

vremii printre litere şi cuvinte, cu pietate şi recunoştinţă marele poet le-a urat: „Să trăiţi ani

mulţi, uşori,/ Dulcii mei învăţători!” („Bătrîni învăţători”). (v. Anexa nr. 2)

§- 2 Poetul copiilor

Grigore Vieru şi-a sporit copilăria prin cei doi fii ai săi, Călin şi Teodor, cărora le-a

insuflat dragostea faţă de eternele rosturi umane încă din leagăn: „Hai,puiu,nani-na,/ Că mama

te-a legăna.../ Pe-amintirea lui bunicu,/ Pe nesomnu lui tăticu,/ Pe un vers de Eminescu,/ Pe

pămîntul ce-l iubescu,/ Să-l iubeşti şi tu aşa,/ Hai puiu, nani-na.”(„De leagăn”) (v. Anexa nr.3)

Copacul poetic vierean îşi apleacă rodul nu doar copiilor, ci şi maturilor: „Pomul, dacă-i

ceri ori ba,/ Îţi întinde creanga: ia!/ El din rodul care-l are/ Dă la mic şi dă la mare.”(„Pomul”)

„Grigore Vieru nu numai ne împărtăşeşte o copilărie, dar şi creează o nouă copilărie, atît

micuţilor, cît şi nouă maturilor. Citindu-l maturul devine mai blajin ca un copil, copilul mai

matur cu o strofă, cu o zi şi, cum spune poetul „...tot mai tînăr, tot mai făt şi mai izvor”.”(Igor

Vieru)

Inocenţa, candoarea, simplitatea, puritatea versurilor sale se datorează atît talentului

poetic deosebit „Eu scriu versuri pentru mari cum aş scrie pentru copii...Eu nu a fi simplu

rîvnesc, ci a fi înţeles”(Grigore Vieru apud 3) , cît şi faptului că seva creaţiei sale este absorbită,

prin rădăcinile adînc implantate, din inima copilăriei, din „sufletul poporului său”. În acest sens,

6

Spiridon Vangheli menţionează: „Nu poate fi firav un copac poetic, care îşi sloboade rădăcina

atît de adînc în sufletul poporului său” (2, p. 345) (v. Anexa nr. 4 )

Vieru, copil pe viaţă, a conştientizat pe deplin că valorile cultivate din fragedă copilărie

sînt eterne. Astfel, se face că orice copil ştie că:

„Mama coace pîine,/ Soarele luceşte./ Soarele e unul./ Mama una este”

(„Mama”), iar liniştea mamei trebuie respectată „Greieraş, nu ţîrîi,/ Mama s-a

culcat o clipa/ Şi o poţi trezi, cri-cri!” („Greieraşul”);

limba noastră e întratît de frumoasă ,încît ar vorbi în ea şi păsărea măiastră: „Pe

ramul verde tace/ O pasăre măiastră,/ Cu drag şi cu mirare/ Ascultă limba

noastră./ De-ar spune şi cuvinte/ Cînd cînta la fereastră,/ Ea le-ar lua, ştiu bine,/

Din, sfînta, limba noastră.” („Frumoas ă - i limba noastr ă ”);

doar în prietenie şi bunăînţelegere trebuie să convieţuiască toţi copiii, maturii,

statele, popoarele, indiferent de cromatică: „Trece-un ceas ori nici atît,/ Singuri li

s-a cam urît./Şi acum se-adună iarăşi/ Să se joace buni tovarăşi/ Şi cu-albastrul

de cicoare/ Şi cu galbenul de soare/ Şi cu roşul ca de foc.../ De! Ca fraţii! La un

loc!” („Curcubeul”);

floarea păcii „Creşte-npoarta grădiniţei/ Floarea păcii, floare / Şi în cîntecul

mierliţei/ Floarea păcii,”(„Floarea păcii”). (v. Anexa nr.5)

CAPITOLUL II „Pacea lumii întregi”

§- 1 Vieru – porumbelul păcii

Rubedeniile poetului de peste hotare, după cum el însuşi ne vorbeşte, a fost doar tata: „-

Rubedenii peste hotare ai?/ -Da. Pe tata. Îngropat./ În pământ străin. Anul 1945.”

(„Formular”) . Cu toate acestea Gr. Vieru nu face distincţii nici geografice între copilărie şi

pace: „Copilăria şi pacea nu au identitate.” Şi „ deşi pămîntul se învîrte mereu eu m-am născut

acasă” în „Ţara mea de pace,/ Care mult îmi place,/ Dorul meu şi inima ” („Floarea omeniei”).

Născut între cele două mari războaie, ca pacea-n lume să doinească, el spune „De trei

lucruri mi-i temă în viaţă: de iubirea fariseică, de război şi de bătrîneţe singuratică”. (v. Anexa

nr. 6)

7

Probabil de aceea, poetul şi Patria şi-o apără prin pacea lumii întregiseninul cerului din

toată lumea, îndemnîndu-ne să-l urmăm şi noi: „Să lupţi pentru Patrie prin pacea întregii

omeniri”. (v. Anexa nr. 7)

Neobositul luptător pentru pace, Grigore Vieru, înaintat de Academia Română în anul

1992 la Premiul Nobel pentru Pace, a cîntat pacea prin:

gustul, chipul pîinii : „Mama pâine albă coace,/ Noi zburdăm voios,/ Pentru pace, pentru

pace/ Mulţumim frumos.” („ Mulţumim pentru pace”), „Şi pîinea e o fericire./ Am văzut

văduve tinere/ După război/ Dormind sub focul amezii/ În cîmp/ Cu obrazul lipit/ De faţa

smolită a pîinii,/ ca lîngă bărbat. Da, şi pîinea e o fericire./ Am văzut văduve tinere/

După război/ Venind de la cîmp/ Cu pîinea-n şervet neatinsă,/ Ca să nu fie singure ” („Şi

pîinea”), „Frumoasă pîine, pace ţie,/ Să nu mai mergi la bătălie!/ Tu, care sfîntă-n orice

seară/ Ne strîngi la masă grămăjoară!” („Pîinea”); (v. Anexa nr. 8)

cîntecul sufletului : „Tata fluiere ne face,/ Noi cântăm duios./ Pentru pace, pentru pace/

Mulţumim frumos.” („ Mulţumim pentru pace ”); (v. Anexa nr. 9)

seninul cerului din toată lumea „”Înfloresc în jur copacii,/ Ceru-i luminos./ Pentru pace,

pentru pace/ Mulţumim frumos.” („ Mulţumim pentru pace”); (v. Anexa nr. 10 )

chipul mamei şi imensitatea neamului : “Unde creşte oare,/ Floarea păcii, floare?!/

Creşte-n grîu şi creşte-n stele,/ Floarea păcii, floare,/ Şi-n privirea maicii mele,/ Floarea

păcii, floare?!” (“Floarea păcii”). (v. Anexa nr. 9)

CAPITOLUL III “Limba – focul veghetor al Patriei”

§- 1 Graiul – izvor sacru al poeziei

Gr. Vieru a fost un militant fidel pentru „...Graiul meu cel rupt din soare/ Care-mi mîngîi

inima,/ Floare/ Dulce pentru vorba zisa-/ Graiul meu infloritor,/ Dulce pentru vorba scrisa -/

Graiul meu nemuritor .”(„Limba noastră”), pentru originea sa latină „Sunt un om al nemîniei,/

Lumii astea nestrăin./ Vin din munţii latiniei,/ Deci, şi scrisul mi-i latin!” (“Cîntare scrisului

nostru”).

Cred că nu poate exista un răspuns mai simplu, dar în acelaşi timp, atît de profund la

întrebarea: “ Ce-i graiul, al lui mumă,/ Cu care intri-n casă/ Ori vara pleci la buna?!”, decît cel

lăsat nouă drept testament: “Lemn dulce e! Lemn tare!/ Din el vioara-i scoasa/ Şi leagănul, şi

8

pragul,/ Şi grinzile la casă.” (“Graiul”) Urmează o suită întreagă de definiţii, una mai poetică şi

mai metaforică decît alta, ale graiului matern, din care se constituie poezia Graiul. Spre sfîrşit

Grigore Vieru ne destăinuie propria sa apreciere, de slujitor al artei, dată graiului străbun: “ Mai

bun noroc si-avere/ Mai mare eu nu am/ Decît în suflet graiul/ Acestui paşnic neam”, astfel

cîştigîndu-şi încă o dată dreptul de a-l povatui, ca totdeauna poetic, pe fiul care-l întrebase ce-i

graiul: “Primeşte-l sfînt, copile,/ Căci el ţi-e moştenirea./ Şi sapă-l pîn la lacrimi/ Păzindu-i

strălucirea .” (“Graiul”).

Graiul matern reprezintă existenţa noastră: “Suntem în cuvânt şi-n toate/ Floare de

latinitate,/ Sub un cer cu stele sudice!/ De avem sau nu dreptate,/ De avem sau nu dreptate,

Eminescu să ne judece!” ("Eminescu"), el este indispensabil prin rolul său “Ci doar în limba ta/

Durerea poţi s-o mîngîi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cînt. / Iar cînd nu poţi/ Nici plînge şi

nici rîde,/ Cînd nu poţi mîngîia/ Şi nici cînta,/ Cu-al tău pămînt,/ Cu cerul tău în faţă,/ Tu taci

atuncea/ Tot în limba ta.” (“În limba ta”) (v. Anexa nr. 11)

§-2 Lacrima lui Eminescu

Grigore Vieru dintotdeauna a fost în căutarea “poeziei fierbinţi a vieţii şi a marilor rosturi

umane” (M. Dolgan, p. ). Poezia lui Grigore Vieru îşi are rădăcinile adîncite în miracolul

copilăriei, unde a aflat izvorul creaţiei sale.”Izvor însemnînd pentru mine, mărturiseşte poetul,

folclorul, Eminescu. Pentru Gr. Vieru poezia pentru copii deseori este asociată cu ploaia, care are

menirea să purifice, să cureţe totul în jur: “Vine ploaia peste lunci/ Cu picioare-albastre, lungi./

Pic-pic-pic, pic-pic-pic…/ Grîul creşte mare-n spic.” (“Ploaia”)

Poetul, redînd cum se poate mai bine munca plăsmuitorului de versuri, spune că “a săpat

versuri”, “a bătut în piatra hîrtiei” (“Mama poetului”), valorificînd binele, frumosul,

poezia.Pentru că de poezie doar “Două lucruri se pot lipsi. Moartea şi mizeria sufletească”.

Vieru, obsedat de procesul de creaţie, se contopeşte cu însăşi poezia: “De fapt, nici nu

sînt om,/ ci pur şi simplu/ poezie”(“Poezia”). În acest context, fiind numit un Eminescu al

Basarabiei, el, modest din fire, nici nu a îndrăznit să accepte. "Nu sunt decât o lacrimă de-a lui

Eminescu. …” a declarat Grigore Vieru la lansarea cărţii sale "Taina care mă apără" de la Iasi,

din 9 Decembrie 2008.

Marele poet nu a aşteptat prea mulţi lauri, el a făcut ceea ce acrezut că e de datoria sa să

9

facă, a ocrotit integritatea sufletului prin versuri: „Şi sînt dat cuvîntului, / Ca grîul – pămîntului ”

(„Doina”). (v. Anexa nr. 12)

CAPITOLUL IV „Mama – cea mai frumoasă carte din lume”

§ - 1 Mama – existenţa noastră continuă

„Cea mai veche carte din lume este o mamă, cea mai frumoasă carte din lume este o

mamă”. Iar „cea mai frumoasă poezie despre mama – „O,mamă, o,mamă””.(206)

Cei ce au trăit durerea războiului nemijlocit sau poate prin amintiri, percep pacea ca pe o

sărbătoare. Sărbătoarea poetului a fost continuă. „Ea se numeşte – MAMA”. (v. Anexa nr. 13)

În poezia lui Grigore Vieru, mama constituie o „realitate” umană dintre cele mai vii, mai

scre şi mai apropiate sufletului omenesc.

Mama reprezintă protecţia: „Am grijă de tine,/ fiule,/ am grijă.../ S-o ştii de la mama:/

duşmanul/ cînd nu te poate strînge / de gît,/ îţi strînge mîna.” („Prin lume”).

Mama demonstrează dăruirea totală: „Trebuia să mi se pună în piept/ altă inimă. / Altfel

urma să pier./ Mi-a dat inima ei/ mama.”(„ Transplantare”).

Mama simbolizează munca: „Aşa ai mers tu, mamă,/ Prin viaţă:/ Ridicînd plugul în

braţe/ Şi sacul în pod cu porumb;/ Ridicînd piatra din drum,/ Coaja de pîine-aruncată,/ Schija

uitată în cîmp ” (***, p. 143); munca pînă la epuizare : „ ... în rănile palmelor ei ciocîrlia/ poate

să-şi lase ouăle.” („Cînd sînt eu lîngă mama”).

Mama este un înger protector, o sfîntă, căci doar divinitatea poate plana întratît de uşor şi

poate fi înţeleasă şi în cer şi pe pămînt: „Usoara, maica, usoara,/ C-ai putea sa mergi calcand/

Pe semintele ce zboara/ Intre ceruri si pamant./ In priviri c-un fel de teama,/ Fericita totusi esti /

Iarba stie cum te cheama,/ Steaua stie ce gandesti.” („Făptura mamei”). În acelaşi timp, prin

acele seminţe zburătoare poetul vrea să ne transmită ideea continuităţii eterne pe care ne-o

asigură mama.

Mama mai reprezintă întruchiparea devotamentului faţă de soţul pierdut în război: „Iar

buzele tale sunt, mamă, /O rană tăcută mereu,/ Mereu presurată cu ţărna/ Mormîntului tatălui

meu.... Acuma cînd nu te poţi, mamă,/ De sarea din şale pleca,/ Cine ridică mormîntul/ Spre

gura uscată a ta?!” („Buzele mamei”).

Evident, mama în poezia lui Gr. Vieru nu poate să nu se identifice cu casa părintească, cu

Patria: „Mamă,/ tu eşti patria mea” („Mamă, tu eşti...”).

10

Dorul de mamă al poetului este veşnic, iar puterea lui nu scade în timp sub nici o

influienţă: „Sînt alb, bătrîn aproape,/ Mi-e dor de tine, mamă”. („Mi-e dor de tine, mamă”)

CAPITOLUL V Patria – „dorul meu şi inima”

§ - 1 Plaiul meu curat ca lacrima

„Pierzînd pe mama, spune poetul, mi-a rămas Patria, dar nu mai sînt copil.” Patria, casa

părintească, satul, plaiul natal sînt omniprezente în creaţia lui Gr. Vier: „Am o casă printre

ramuri,/ Ţărişoara mea, / Am un sat întreg de neamuri,/ Ţărişoara mea.../ Am un plai ca din

poveste, / Ţărişoara mea, / Altul mai frumos nu este,/ Ţărişoara mea, ” („Ţărişoara mea”)

Patria simbolizează puritatea, omenia neamului nostru: „Ţara mea nu-i floarea cea de

vie,/ Ţară, ţărişoara mea,/ Dar mi-i floarea cea de omenie,/ Plaiul meu curat ca lacrima./

Floarea omeniei/ Floarea veşniciei,/ Ţara mea de pace,/ Care mult îmi place,/ Dorul meu şi

inima” („Floarea omeniei”).

În toată creaţia sa Gr. Vieru aduce elogiu Patriei, Limbii, Mamei: „Sărut vatra şi-al ei

nume/ Care veşnic ne adună,/ Vatra ce-a nascut pe lume/ Limba noastră cea română.

Cînt a Patriei fiinţă/ Şi-a ei rodnică tărînă/ Ce-a născut în suferinţa/ Limba noastră cea

română.” (“Limba noastră cea română”). Prin popriul exemplu, poetul ne învaţă să ne respectăm

neamul nostrum cel pe cît de modest, pe atît de truditor: “Mă aplec să le sărut mina,/ ele [rudele-

n.n.] şi-o smulg îndărăt:/ “Nu trebuie…”,/ ruşinîndu-se de pămîntul/ de sub unghii şi din/

crăpăturile palmelor./ O, neamule, tu,/ adunat grămăjoară,/ ai putea să încapi/ într-o singură

icoană” (“Acasă”).

Cumsecădenia neamului nostru, bogăţia Patriei rezultă din veşnica amintire pe care o

păstrăm despre trecutul nostru, din dulceaţa graiului matern, din eternitatea mamelor pe pămînt:

“…Nici un neam – nevoiaş,/ Cît are un cîntec, un grai,/ … O memorie proprie - / Iată ce este

patria!/ …Mulţumeşte mamei!/ Cîtă vreme rămîn / Mamele jos pe pămînt,/ Nici o ţară nu este

săracă.” (“Nici o stea”) (v. Anexa nr. 14)

11

CAPITOLUL VI „Iubire – ram de rouă sfîntă”

§ - 1 Pe drum alb, pe drum verde...

Grigore Vieru spune: „Poţi avea două patrii, dar nu poţi avea două mame”. Viaţa însă îşi

urmează cursul său firesc şi, la un moment dat: „ Duios, o, mîna ei întîi/ Cu mîna dragei mele

fete/ S-au întîlnit la mine-n plete,/ S-au întîlnit la mine-n plete”. („Mîinile mamei”). Poetul

însuşi constată: „M-am amestecat cu viaţa/ Ca noaptea cu dimineaţa./ ...M-am amestecat cu

dorul/ Ca sîngele cu izvorul./ M-am amestecat cu tine/ Ca ce-aşteaptă cu ce vine.” („Cu viaţa,

cu dorul”) (v. Anexa nr. 3)

Dragostea faţă de femeia iubită ca şi dragostea faţă de mamă sînt divine, sînt lumina

veşniciei: „Iubire! Tu, cea ocrotită/ De dulcele luminii mirt,.../ Pre tine doar te am pe lume/ Şi

nu voi alte veşnicii./ Iubire! Ram de rouă sfîntă,/ Cînt unic, o, ce mă adaşti! ” („Leac divin”)

Aflat la vîrste înaripărilor romantice, asemeni porumbelului între două linii de front,

poetul planează între două inimi dragi şi scumpe: MAMA şi IUBITA: ” Pe drum alb înzăpezit/

Pleacă muma./ Pe drum verde înverzit/ Vine draga./ S-o petrec pe cea plecând/ Pe drum alb?/ S-

o-ntâlnesc pe cea venind/ Pe drum verde?/ Două drumuri strâns de tot –/ Alb şi verde –/ Împleti-

le-aş şi nu pot./ Cine poate?!” („Pe drum alb, pe drum verde ”). (v. Anexa nr. 15)

Cuprins de al iubirii foc, poetul e învăluit de dor, de tristeţe, de incertitudini: „De ce mă

clatin ca trestia,/ De ce mă nărui de sete,/ De ce mă-năbuş, femeie,/ De ce?” („Dacă...”)

Poetul este răpus de iubire: „Trist e fara tine, ai vazut si tu/ A ai vazut si tu căzu o stea./

Toate trec pe lume, dar iubirea nu./ Dar iubirea nu, iubirea mea” („Vino”) El e răpit de iubită

din braţele mamei pline de grijă şi altruism . „Pentru lume-i fi bătrîn,/ Pentru mine tot copil,/

Pentru lume om de stat,/ Pentru mine-al meu băiat” („Mama şi feciorul”).

Mama, acest simbol vierean al înţelepciunii, acest înger protector, acest leac tămăduitor

găseşte soluţia decisivă, refuzînd atenţia şi grija fiului în favoarea nurorii: „Ei mai bine nore,

lasă,/ Că ea-i tînără, frumoasă./ Iar eu, fiule,-s bătrînă,/ Cine m-o vedea-n ţărînă?!” („Cîntecul

mamei”). Mama, întruchiparea mărinimiei, se retrage în umbră, în nemurire, în amintire:

„Mamă, nu te pot vedea!.../ Stea a lunecat în hău,/ Ori, mamă, inelul tău?!” („Stea a lunecat?”)

12

CONCLUZII

Generalizînd cele expuse şi cele ce nu s-au reuşit a prezenta în comunicarea de faţă,

amintim că „Întreaga poezie a lui Grigore Vieru... se prezintă ca o baladă despre timp şi sine”

(Mihai Cimpoi, p. 8), ca o cugetare asupra „adevărurilor primordiale ale vieţii şi înaltelor rosturi

pămînteşti”. (Mihai Dolgan, p. 260)

În procesul cercetării am specificat operele ce transmit eternele rosturi umane: Mama,

Copilăria, Pacea, Graiul, Patria, Iubirea.

Prin prisma poeziei lui Grigore Vieru reuşim a delimita acele mesaje necesare pentru

formarea unor valori spre care să aspirăm pe parcursul existenţei noastre ca fiinţă umană.

Iar celui care mi-a redat Graiul, celui care mi-a salvat Patria, celui care mi-a păzit Pacea,

celui care mi-a vegheat Copilăria îi dedic versurile mele:

Cît mama ne mai coace pîine,

Continuu mi-e dor de tine,

Cît tata doina ne mai cîntă,

A tale versuri mă încîntă.

Cît sufletul ne dă în floare,

Războiul n-aibă loc sub soare

Şi cît răsare curcubeu,

Al tău copil voi fi şi eu.

Căci inima tu mi-ai răpit.

O, nene Grig, înger iubit,

Preafericit te facă cerul,

Iar eu păzi-voi porumbelul.

(Înger iubit, 2010) (v. Anexa nr. 16 )

Referinţe bibliografice:

1. Dolgan M., Eminesciene, Druţiene, Vierene. - Chişinău, 2008

2. Vieru Gr., Cel care sînt. – Chişinău, 1987

3. Vieru Gr., Cele mai frumoase poezii. – Bucureşti, 2009

ANEXE:

13

Anexa nr. 1

Anexa nr.2

14

Anexa nr.3

Anexa nr.4

15

Anexa nr.5

Anexa nr.6

16

Anexa nr.7

Anexa nr 8

17

Anexa nr.9

Anexa nr.10

18

Anexa nr.11

Anexa nr.12

19

Anexa nr.13

Anexa nr.14

20

Anexa nr.15

Anexa nr.16