Universitatea „Dimitrie Cantemir”, Targu Mures,Facultatea de Psihologie şi de ştiinţe ale educaţieiAnul I.

Vointa

Realizator: Farkaş Alina Cristina Nicoară Smaranda Gina

Definirea şicaracterizarea generală a voinţei. Abordarea problemei voinţei în psihologie a fost influenţată puternic de tendinţele şi curentele manifestate în cadrul filosofiei. Astfel, voinţa ca atare a fost considerată ca o forţă divină care situtează omul deasupra şi în afara influenţelor situaţiilor externe concrete, fie ca o tendinţă internă de opunere activă la aceste influente,de contracarare a lor şi de autodelimitare şi de autodeterminare. De aici s-a născut şi contradicţia sau opoziţia dintre determinism şi libertate în interpretarea vieţii şi activităţii omului în general. Determinismul postula subordonarea necondiţionată a traiectoriei comportamentale unor cauze independente de individ, iar când aceste cauze erau localizate în insăşi structura profundă internă a indiviului în forma aşa-numitului destin, se ajungea la fatalism: în tot ceea ce face şi spre ce se îndreaptă omul, el se supune implacabil forţei destinului. Libertatea, dimpotrivă, exprimă posibilitatea ca omul să se “mişte”de sine stătător, independent de spaţiul existenţial, potrivit dorinţelor şi vrerilor sale. Acest atribut este îtruchipat cel mai pregnant in vointa. Ca atare, vointa apare ca o “forta individuala”, care permite omului să se manifeste liber. Absolutizarea acestei forţe a dus la aşa numita concepţie de liberul arbitru, potrivit căreia, comportamentul uman este determinat exclusiv de voinţă şi prin acesta el devine independent de codiţiile externe. S-a ajuns pana acolo incat sa se afirme ca intreaga filosofie a vietii se concentreaza intr-un singur cuvant, “vreau”. Cele doua conceptii – fatalismul si liberul arbitru – sunt la fel de inadecvate pentru o intelegere si si explicare obiectiv-stiintifica a organizarii psihicului si comportamentului uman. Ele sunt rodul unor absolutizari unilaterale, recunoscute ca viciate si eronate din punctul de vedere al metodologiei contemporane. Este evident ca problema vointei se circumscrie in aria mai larga a determinismului si modului de organizare-desfasurare a comportamentului . Dar vointa apare in acest context nu in calitate de factor cauzal primar, ci ca mecanism de filtrare si rationalizare (optimizare). Cauzele primare ale comportamentului se afla in situatia declansatoare a unor stimuli si situatii externe, fie in incitarea din interior, din partea diferitelor pulsiuni, tendinte si motive. In psihologie, vointa a fost derivata, fie din gandire, (Herbart o definea ca act elaborat prin intermediul gandirii si centrat pe efectuarea de alegeri si luarea de hotarari), fie din afectivitate (Wundt o definea ca forma de de organizare si stapanire-gestionare rationala a afectivitatii). Incercand sa ajunga la o formulare mai operaţională, J. Piaget arăta că putem vorbi de existenţa voinţei în cazul cînd sunt prezente două condiţii: a) un conflict între două tendinţe (o singură tendinţă nu generează un act voluntar), b) când cele două tendinţe dispun de forţe inegale, cedând una celeilalte, iar prin actul de voinţă, are loc o inversare, ceea ce era mai slab devine mai puternic, iar ceea ce era iniţial mai puternic este învins de ceea ce era mai slab. 1

1 Bazele psihologiei generale, Golu M., pag. 596-597

J. Piaget, creatorul psihologiei acţionale şi a conduitei, susţine ideea că voinţa este o caracteristică a acţiunilor complicate social, care necesită un mare grad de mobilizare şi se execută cu dificultate. În acest context, voinţa raportează acţiunea la tendinţele sociale şi morale, reţinând-o prin amânare si pregătind-o mental prin intermediul limbajului intern. În “Dicţionarul de psihologie” al lui N. Sillany (1996), voinţa este definită ca aptitudine de actualizare şi realizare a intenţiilor proprii. Actul voluntar, precedat de o idee şi determinat de ea, presupune o reflecţie şi o angajare. Conduitele care nu răspund acestui criteriu nu depind de voinţă. Cele de mai sus sunt eficiente pentru a demonstra complexitatea problemei voinţei şi lipsa de unitate metodologico-teoretică în abordarea şi rezolvarea ei. Noi considerăm că cel mai adecvat este să situăm voinţa în sistemul formelor şi mecanismelor de reglare/auto-reglare, al căror principal rezidă în optimizarea comportamentelor orientate spre atingerea unui anumit obiectiv cu valoare adaptativă. La om, aceste mecanisme interne de autoreglare se structurează şi se integrează la două niveluri funcţionale calitativ-diferite: nivelul involuntar şi nivelul voluntar. Nivelul involuntar se caracterizează prin absenţa intenţionalităţii a analizei prealabile a condiţiilor, a comparării-alegerii şi a deliberării. El asigură declanşarea automată a acţiunii de răspuns şi centrarea ei directă pe obiectiv (efectul adaptativ final). Exemplul tipic al reglării involuntare îl constituie acele reflexe care stau la baza homeostaziei fiziologice a organismului, reflexele de orientare-explorare-ţintireîn caderul activităţilor perceptive, reflexele de apărare. De nivelul involuntar se apropie actele comportamentale puternic puternic automatizate, de genul deprinderilor şi mai ales a obişnuinţelor, a căror derulare nu mai reclamă nici un contral conştient susţinut şi nici o centrare specială. De asemenea, în dinamica procesualităţii psihice există verigi, forme sau momente de natură involuntară: în percepţie, imaginea stimulului se formează independent de voinţa noastră, care, oricât s-ar opune, nu poate bloca desfăşurarea operaţiilor de codificare şi integrare a fluxurilor informaţionale odată ce ele au fost declanşate la nivelul receptorilor; în reprezentare, se întâlnesc frecvent actualizări spontane ale imaginilor unor obiecte, persoane, situaţii, locuri, întâmplări; în memorie, avem de-a face frecvent cu fixarea unor evenimente, întâmplări, situaţii, informaţii etc., fără să ne fi propus să le reţinem; în gândire, sunt cunoscute fenomenele de deplasare spontană de la un conţinut la altul (fuga de idei), de apariţie a unor idei evocate automat (involuntar) de altele (asociaţia liberă de idei); apoi, operaţiile şi schemele algoritmice înalt automatizate de desfăşoară fără un efort şi control voluntar În forma orientării şi fixării asupra stimulilor noi, puternici, înalt semnificativi pentru subiect etc. Nivelul voluntar se subordonează din punct de vedere structural funcţiei reglatoare a conştiinţei (deci el implică obligatoriu atributul conştienţei), iar din punct de vedere instrumental, se corectează la subsistemul motivaţional, favorizând şi optimizând finalizarea motivului în scop.2

2 Bazele psihologiei generale, Golu M., pag. 598-599

Elementele sale definitorii vor fi: intenţionalitatea (acţiunea este intenţionată), analiza prealabilă a condiţiilor a raportului dintre scop şi mijloc ( acţiunea va fi mediată de un model mintal), deliberarea şi decizia(acţiunea este rezultatul unei evaluări a raportului dintre avantaje şi dezavantaje, dintre câştiguri şi pierderi), efortul (acţiunea implică un anumit grad de mobilizare energetică, relativ direct proporţională cu dificultatea obstacolului). „Obstacolul” devine pilotul central în jurul căruia se structurează şi se dezvoltă mecanismul reglării de tip voluntar şi voinţa ca dimensiune psihică. El nu are însă un sens fizic, obiectual, ci unul psihologic, relaţional, desprinzându-se şi individualizându-se pe fondul interacţiunii subiectului – cu capacităţile şi disponibilităţile lui – cu situaţiile pe care este pus să le rezolve, în vederea satisfacerii unor stări proprii de motivaţie sau îndeplinirii unor obligaţii (profesionale, sociale). Activitatea nu are o organizare uniformă şi o desfăşurare întotdeauna pe aceleaşi trasee şi coordonate. Ea variază semnificativ atât în funcţie de tabloul stărilor psihofiziologice interne ale persoanei, cât şi de caracteristicile situaţiilor obiective – grad de complexitate, nivel de dificultate, noutate etc. Astfel, dacă într-o situaţie se ajunge la soluţie sau la scop în mod direct, automat, fără o concentrare intensă şi prelungită (ex.: rezolvarea unor exerciţii simple de calcul aritmetic sau efectuarea acţiunii de a se îmbrăca), în alta atingerea scopului devine posibilă numai după serioase cântăriri şi deliberări şi numai printr-un stăruitor efort voluntar, în care se includ atât verigi psihice interne (atenţia, memoria, gândirea), cât şi verigi motorii externe. Trebuie precizat că efortul voluntar şi respectiv voinţa, nu se identifică şi nu decurg nemijlocit din foţa fizică musculară sau forţa sistemului nervos (tipul puternic), ci reprezintă expresia dezvoltării şi consolidării mecanismelor conştiente în cursul ontogenezei prin confruntarea sistematică şi directă cu greutăţi ţi obstacole de diferite genuri. Simpla forţă fizică sau nervoasă, ca dat natural, nu este suficientă pentru a avea şi o vionţă puternică. Se întâlnesc destule persoane care dispun de o forţă fizică mare, de un tip de sistem nervos puternic, dar care, cu toate acestea, au o voinţă slabă, nefiind în stare să se angajeze într-un efort susţinut pentru depăşirea unor dificultăţi, pentru rezolvarea unor sarcini mai dificile. În funcţie de natura sarcinilor, efortul voluntar se poate concentra mai mult în plan intelectual sau în plan motor(munca intelectuală şi munca fizică), dar actul voluntar integral, include ambele verigi, atât intelectuală cât şi motorie (fizică), chira dacă în proporţii diferite. Prin mobilizarea şi canalizarea selectivă a energiilor necesare activităţii şi prin direcţionarea lor spre atingerea scopurilor propuse, voinţa devine o condiţie subiectivă (psihică) esenţială a succesului şi a înaltelor performanţe în orice activitate. Presupunând, aşadar, un însemnat consum energetic, actul voluntar duce, inevitabil, şi la fenomenul de oboseală (musculară, neuropsihică), a cărui amplitudine depinde de intensitatea şi durata efortului şi de tipul de sistem nervos a subiectului (la un acelaşi efort, o persoană cu tip puternic de sistem nervos va obosi mai puţin decât una cu un tip slab de sistem nervos).3

3 Bazele psihologiei generale, Golu M., pag. 599-600

Oricat ar fi de important si necesar in cadrul activitatii, efortul voluntar trebuie incadrat in limite rezonabile, pemtru a preveni astfel acumularea in timp a efectelor oboselii zilnice, ce pot deveni daunatoare starii de sanatate (surmenajul, astenia).

Reflectand obstacolele ce se interpun intre dorinta (motiv) si implinire (scop) si structurandu-se, pe baza lor, mecanismele reglajului voluntar trebuie sa se moduleze si sa se adapteze dupa specificul acestora: efortul sa fie proportional cu intensitatea obstacolului. Aceasta presupune ca in competenta sistemului volitional sa existe operatori speciali de de comparare si evaluare. Cu cat acestia vor fi mai bine elaborati cu atat efortul voluntar va fi mai adecvat si invers, cu atat ei vor fi mai slab structurati, cu atat vor aparea discordante mai mari, in hiper (efort mai mic dedat obectivul necesar). Vointa se manifesta nu numai prin pregatirea, declansarea si coordonarea actiunilor, dar si prin amanarea sau retinrea (blocarea) lor, in pofida unor incitatii puternice din afara sau din interior (rezistenta la tentatii sau abtinerea de a riposta agresiv la o insulta sau la o jignire). Apoi, ea este orientata nu numai spre exterior, spre invingerea dificultatilor din afara noastra, ci si spre interior, spre stapanirea si controlul propriilor noastre porniri impulsive, stari afective, stari de motivatie activate a caror satisfacere in momentul sau in situatia data nu este posibila. Se dovedeste uneori ca lupta cu noi insine este mai incordata si mai dramatica decat cu situatiile externe. Formarea si dezvoltarea mecanismelor reglajului voluntar sunt impuse si de necesitatea punerii si tinerii in acord a comportamentului propriu cu exigentele si normele vietii sociale. De altfel, constituirea schemelor functionale ale vietii are la baza interiorizarea comenzilor si consemnelor formulate de catre mediul social prin intermediul familiei, al scolii, al diferitelor organizatii si institutii cu care se relationeaza individul in perioadele esentiale de structurare a personalitatii – copilaria, adolescenta si prima tinerete. Pe masura constituirii sale, vointa se va impune ca modalitate principala de organizare si reglare a desfasurarii tuturor celorlalte pocese si stari (conditii) psihice – perceptia, reprezentarea, imaginatia, gandirea, memoria, atentia si chiar afectivitatea si motivatia. Gratie integrarii dimensiunii volitionale, omul trece din ipostaza de instrument al dinamicii spontane a pulsiunilor, a tendintelor si a starilor interne in cea de stapan si monitor al lor, dobandind efectiv atributul Eului. Ca nucleu central al structurii personalitatii, Eul este practic de neconceput fara latura sa volitiva, care-i confera pregnanta, rezistenta si forta actionala inraporturile lui cu lumea externa, in general, cu mediul social, in particular. Se cuvine sa precizam ca, in pofida faptului ca reglarea de tip voluntar se impune ca dominanta in structura si dinamica de ansamblu a activitatii psihice a omului, ea nu elimina defnitiv pe cea de tip involuntar. Intre cele doua niveluri se stabilesc raporturi complexe de sinergie, de interconditionare sau de inductie negativa (antagonice). In orice act sau proces psihic esentialmente voluntar se vor intrica momente si secvente involuntare, neintentionate , cu rol facilitator inscriindu-se pe aceeasi traiectorie, cum este cazul operatiilor de acomodare, explorare, fixare in perceptie) sau perturbator (deviind sau franand cursul actiunii principale – cazul oscilatiilor atentiei sau al reactiei de orientare). La randul sau, orice act involuntar, o data declansat, poate intra in sfera de influenta a mecanismelor voluntare si luat sub control, stapanit.4

4 Bazele psihologiei generale, Golu M., pag. 600-601

Asa cum demonstreaza practica, prin antrenament sistematic de autocontrol, pot fi luate in stapanire si influentate pe cale voluntara insesi reactiile si starile psihologice bazale. In cazul unor tensiuni si stari conflictuale puternice, rezistenta mecanismelor autocontrolului voluntar poate fi infranata si atunci se inregistreaza o dezlantuire explziva a componentelor involuntare, imulsive (cum se intampla, de pilda, in furia paroxistica sau in starile de soc). Ideal ar fi ca mecanismele reglarii si controlului voluntar sa fie atat de bine inchegate si de puternic consolidate, incat sa se poata rezista la cele mai intense si intempestive presiuni ale fortelor energetice instinctuale. In realitate, insa, lucrurile nu decurg asa, vointa ramanand o dimensiune cu semnificatie relativa, ale caror valori se insira pe un continuum destul de intins – de la „f. slab” la „f. puternic” – pe traiectul caruia exista un spatiu larg de aparitie si manifestare a diferentelor interindividuale. 5

Nivele de integrare si evolutia formelor de reglaj

Vointa este mereu determinata de anumiti termeniu si conditii. Puterea vointei nu inseamna o vointa omnipontenta, deoarece fiecare are propriile limite exista o limitare de doua sau mai multe efecte posibile. Vointa este strans legata de constiinta. Limitele puterii vointei, depind, aparent, de limitele cunoasterii acestuia. Pentru fiecare „entitate”, anumite lucruri sunt dezirabile, in timp ce altele, nu.Unele lucruri sunt dorite cu usurinta la un anumit moment in timp ce altele cu mare dificultate. Cu toate ca probabil exista multi oameni cu abilitati asemanatoare, unii pot face lucruri pe care altii nu le pot face. Cauzalitatea reprezinta relatia dintre o cauza si un efect. Cauzalitatea izvoraste din cele trei legi ale rationamentului, de tipul daca-atunci: daca X, atunci X (identitate), daca X, atunci nu non X (noncontradictie) si daca non X, atunci non X (excludere). Din aceasta perspectiva, vointa poate fi privita ca o cauzalitate interdeterministica, adica genul de relatie cauzala intre un agent si orice actiune a acestuia (persoana si dorinta acesteia). Intre cauzalitate si vointa exista o legatura puternica. Incercarile de a identifica si de a defini vointa au condus la nenumarate controverse intrucat intotdeauna au fost aduse variate critici. Asta nu inseamna insa ca vointa nu exista. Vom incepe cu discutia rolului necesitatii si al inertiei in cauzalitate. Trebuie sa facem, in primul rand, o diferenta intre acestea din urma. Majoritatea fenomenelor care au loc in lume au la baza si urmeaza inevitabil si invariabil un anumit curs, care nu poate fi deviat de nici un alt fenomen sau dupa vointa vreunei fiinte (de exemplu traiectoria soarelui pe cer). Pe de alta parte, exista secvente de tip cauzal pe care subiectul le poate influenta si modifica dupa vointa sa si care se pot caracteriza ca inerte. In timp ce conceptul de necesitate are legatura doar cu cauzalitatea, cel de inertie se refera se refera si la o interfata intre cauzalitate si vointa. Atunci cand vointa intervine in cursul naturii, spunem ca un eveniment artificial a luat locul celui inert, eveniment care are un potential natural, dar care nu se va putea actualiza decat cu o interventie volitionala. In acest caz, odata ce un eveniment este dorit, 6

5 Bazele psihologiei generale, Golu M., pag. 6016 Fundamentele psihologiei, Anitei M., pag. 442-443

el va incepe sa apara ca o cauzalitate completa sau partiala, necesara sau contingenta, in legatura cu complexul cauzativ vizat. O alta discutie se leaga de bariera vaga intre necesitate si inertie. Unele aspecte nu ne stau in intr-un anumit moment, ca mai apoi sa reusim sa le atingem. Se poate intampla si situatia opusa, lucruri la inceput posibile, au devenit imposibile mai tarziu. Avem astel de-a face cu trei tipuri de formulari: „inca imposibil”- ceea ce nu inseamna ca nu va fi posibil pe viitor, „in principiu posibil” – este posibil, chiar daca nu imediat, si „nu mai este posibil” – a fost posibil dar ceva a intervenit si acum nu se mai poate din diverse motive. Deci observam cum necesitatea cauzala poate deveni inertie in anumite cazuri, si viceversa. Pentru a rezuma explicatia cauzalitatii, Avi Sion (2004) s-a folosit de secvente logie in felul urmator: A presupus ca exista o anumita secventa X, precum si o alta secventa Y. In momentul in case se observa ca dupa secventa X, imediat sau la o anumita perioada de timp, apare intotdeauna secventa Y, se poate incerca o generalizare. Astfel, se ajunge la „X este secventa Y”, ceea e inseamna ca X il cauzeaza pe Y. Lucrurile, bineinteles, se schiba daca exista chiar si un singur caz in care secventa X nu conduce la Y. Aici putem sa cautam alte cauze mai profunde, mai complexe, care probabil nu au fost observate datorita impresiei create de aparitia lui X. Cauzalitatea implica necesitatea. Aceasta inseamna ca daca intalnim o relatie cauzala care pare nenecesara, acest lucru se intampla doar datorita esecului nostru de a descoperi cauzele partiale care compun cauza completa. In acest context, totul pare predictibil. Aceasta este o contingenta relativa. Pe de alta parte, vointa sau cauzalitatea personala/nedeterministica implica si ea contingenta, care are aici o forma absoluta. Relatiile cauzale din acest caz sunt punctuale, iar vointa are limite. Vointa opereaza intr-un context informal, care poate fi modificat prin mijloace naturale sau volitionale. Desi acest context nu determina alegerile unei persoane, joaca totusi un rol in geneza optiunilor. Prin modalitate intelegem atributele relatiilor, cum ar fi necesitate, posibilitate, actualitate, imposibilitate etc., care descriu grade diferite de a fi sau a cunoaste, toate interrelationate. Cauzalitatea este strans legata de modalitate. Fiecarui tip de modalitate ii corespunde unul de cauzalitate, putand astfel sa desprindem trei modalitati majore: logica, extensionala si naturala, sub care putem include si doua cazuri speciale, spatiala si temporala. Cea logica este legata de motive si de explicarea acestora, sau argumente inductive si deductive. Cea extensionala presupune legatura dintre datele experimentale si concepte sau dintre diferitele concepte ori relatiile dintre acestea. Cea naturala are legatura cu cauzele abstracte ori fenomenale sau efectele evenimentelor fizice sau mentale, sau tipurilor de evenimente. Aici trebuie operata o delimitare conceptuala: in modalitatea naturala, posibilitatea apare sub forma potentialitatii, in timp ce in modalitatea personala a fiecaruia, sub forma abilitatii. Diferenta intre potentialitate si abilitate cuprinde diferenta dintgre cauzalitate si abilitatea de vointa, potentialitatea este actualizata de cauzalitate si abilitatea de vointa. Abilitatea este un termen vag, insemnand ca exista o cale pentru ca vointa sa ajunga la rezultatul urmarit, fara a specifica insa calea. 7

7 Fundamentele psihologiei, Anitei M., pag. 443-444

Abilitatea, in schimb, poate insemna ca ne-am apropiat de raspuns considerabil, intr-atat incat putem sa-l atingem oricand dorim. Spontaneitatea inseamna, la o prima vedere, o lipsa de legatura intre doua lucruri, fara a exclude ca aceste lucruri nu pot fi legate cu altele. Spontaneitatea ar trebui privita ca opusul cauzalitatii naturale. Unii oameni neaga existenta spontaneitatii, declarand toate lucrurile interconectate, in timp ce altii sustin exact contrariul. Spontaneitatea nu trebuie inteleasa ca negandita, ci ca referindu-se la o negare generala a relatiilor cauzale. Nu trebuie abordata o viziune unilaterala, atat spontaneitatea, cat si cauzalitatea existand si si fiind interconectate. Unele lucruri exista si sunt conectate cu altele, unele lucruri nu sunt conectate, deci nu trebuie sa admitem spontaneitatea pentru toate lucrurile, ci numai pentru unele. Totusi, spontaneitatea este limitata, existand doar o marja de lucruri spontane posibile. Trebuie sa admitem ca nu toate fortele naturii sunt cauzate de ceva, unele sunt guvernate de anumite legi foarte probabilistice. Dar totusi, doar pentru ca ne imaginam ca lucrurile apar in existenta noastra fara motiv, nu inseamna neaparat ca acestea sunt posibile. Astfel, se afirma ca haosul este de fapt limita la infinit a complexitatii legii. Intorcandu-ne la vointa, aceasta este, intr-o anumita masura, libera si imprevizibila, poate fi uneori un raspuns la cauzalitate, alteori la spontaneitate. Totusi, la un nivel mai adanc, este greu sa cautam un infinit de straturi ale cauzalitatii. Putem doar specula care este evenimentul principal care a cauzat ceva, intrucat un substrat se va ajunge la un moment dat tot la spontaneitate. Astfel, acest eveniment principal poate fi o Lege naturala, Vointa lui Dumnezeu sau Sansa. Intre vointa directa si vointa indirecta trebuie sa se faca o distinctie. Vointa directa, imediata sau pe termen mai lung, are efect inevitabil, ceea ce este dorit se va intampla indiferent de imprejurari. Ceva de dorit direct poate fi atribuit exclusiv agentului deoarece nu intervine nici o cauzalitate. Efectul vointei indirecte este un produs intarziat al vointei directe, dependent de circumstantele in care a aparut. Desi miscarea intr-o anumita directie este initiata de agent, cursul ulterior poate varia in functie de conditiile intalnite, aici aparand cauzalitatea partiala sau contingenta. Vointa indirecta este de fapt o secventa formata din doua evenimente cauzale: vointa directa, urmata de cauzalitatea conditionala. In acest caz, ccea ce s-a dorit nu este intotdeauna si ceea ce se obtine. In acest caz, ccea ce s-a dorit nu este intotdeauna si ceea ce se obtine. Structura si fazele actului voluntar

Vointa reprezinta latura subiectiva cea mai semnificativa a autoreglajului. Ea se realizeaza prin mijloace verbale a caror consecinta este si vizeaza, dupa cum am mai spus, un anumit obiectiv, sarcina, scop, pentru care are loc mobilizarea resurselor fizice, cognitive si afective. Orice act voluntar incepe cu o intentie, eventual cu o anumita dorinta de a indeplini ceva. Etapele urmate de actele voluntare sunt:1. Aparitia impulsului, intentiei sau dorintei, ca urmare a actualizarii unor motive care, la randul lor, fac sa apara obiectivele, sarcinile si scopul. Pentru declansarea actului propriu-zis de vointa, intervine si conditionarea, adica stabilirea raportului 8

8 Fundamentele psihologiei, M. Anitei, pag. 445, 454

dintre dorinte si scopuri prestabilite, p ede o parte, si posibilitati de realizare, pe de alta parte. Sub forma motivelor, apar unele dorinte, stari de incitare, de necesitate. Dorinta este un act de vointa incipient. Intr-un sens mai larg, dorinta se refera la acte de vointa care nu au fost duse la finalizare. Dorintele nu se materializeaza intotdeauna, in sensul ca vointa este intentionat incompleta, la inceput doar incercam. Ulterior, am putea sa o dezvoltam sau sa o intrerupem, sa-i schimbam discret directia. La baza actiunii voluntare sta intotdeauna o tensiune. Motivul este analizat, evaluat, se stabileste un scop si un proiect. Dorinta este generata de starea subiectiva constienta. Dorinta este integrata la un nivel mai inalt in intentie (care presupune centrarea pe actiune, atingerea scopului). Netransformata in intentie, dorinta ramane o simpla stare pasiva, fara a se putea ineplini in mod activ. 2. Lupta motivelor care se da datorita ivirii mai multor motive si/sau a mai multor scopuri. In desfasurarea sa sunt implicate instinctele, afectivitatea, gandirea etc. De exemplu, imi propun sa invat pentru un examen, piedicile sunt numeroase: trebuie sa-mi intalnesc prietena, sa merg la cinematograf, sa fac o vizita s.a.m.d.Unele sunt mai atragatoare, altele mai putin, dupa cum unele sunt mai tentante, mai importante, in timp ce altele, dimpotriva. Aceasta lupta, sfarseste prin luarea unei decizii. In urma analizei (luptei) motivelor se prefigureaza rezultatul scontat. Dorinta se afla acum la un nivel nou si se transforma in intentie, iar, prin aceasta, motivul se leaga de scop si se stabileste un proiect ce cuprinde mijloacele de realizare a scopului. Motivul, cauza ce ne-a determinat sa facem ceva, nu trebuie confundat cu scopul, obiectivul la care tindem. O varietate de motive pot conduce la acelasi scop. 3. Luarea hotararii presupune, in primul rand, asigurarea corespondentei cat mai clare intre motiv si scop. Acum se evalueaza toate consecintele care decurg din optiunea facuta, se impune o anumita varianta de actiune si se estimeaza efortul necesar. Analiza si lupta motivelor nu se poate prelungi la infinit, trebuie sa se coreleze si sa fie controlata retroactiv printr-un proces de deliberare de formulare si adoptare a unei hotarari. Hotararea poate insemna ori trecerea ferma la actiune ori, pe baza unei frane conditionate, oprirea actului voluntar, fiind vorba de o abtinere de la executarea actiunii. Acest al doilea fapt este adesea tot atat de important ca si hotararea imperativa de a actiona. In asemenea situatii, elementul incitator si cel inhibitor alterneaza in functie de situatie. Un anumit grad de constiinta este o conditie sine qua non a vointei. Daca nu este implicata constientizarea minima intr-un act, aceasta nu este cu adevarat voluntar. Deci, impulsul nu ar trebui sa fie considerat un act nechibzuit, inconstient. 4. Executarea hotararii adoptate implica intr-o masura si mai mare subietul, deoarece indeplinirea propriu-zisa presupune adevaratul efort. Este momentul de transformare a hotararii in actiunea ce conduce la atingerea scopului. Aeasta necesita implicare, confruntare cu planul mintal si conditiile efective de indeplinire, modificarea acestora, dupa caz, precum si mobilizare continua. 9

9 Fundamentele psihologiei, M. Anitei, pag 456-457

5. Evaluarea si realizarea unor corectii sunt indispensabile atat pe parcursul unei actiuni cat si la sfarsitul sau. Evaluarea, crescand in importanta cu trecerea timpului, ca si intregul act al vointei, se realizeaza in doua modalitati – secventiala si globala. Secvential se realizeaza la fiecare etapa, urmarind prevenirea si corectarea eventualelor erori, iar global apare spre sfarsitul actului voluntar – prin conexiune inversa - , informand asupra actiunii, asupra posibilelor consecinte. 6. Verificarea rezultatelor si formularea unei concluzii intervin de regula, in cazul unor actiuni complexe, de mai mare importanta, desfasurate intr-un timp mai indelungat. Parcurgerea acestor etape reclama participarea si efortul in toate etapele. Cantitatea de efort depus depinde de experienta subiectului, conditiile in care actioneaza, noutatea sarcinii.

Calităţile voinţei. Voinţa se dezvoltă în procesul activităţii, sub influenţa educaţiei, pe măsura acumulării experienţei personale. Treptat, se dobândesc anumite calităţi de voinţă care caracterizează capacitatea de efort voluntar a unei persoane. Calităţile voinţei, precum şi lipsa lor, se integrează în structuri superioare şi devin trăsături de caracter. Astfel, dezvoltarea voinţei contribuie la dezvoltarea personalităţii. După tipul de activitate şi de efort exersate, voinţa se poate specializa. Puterea voinţei se exprimă în intensitatea sfortului de care este în stare individul pentru a-şi atinge scopul, pentru depăşirea obstacolelor, piedicilor, greutăţilor ce-i apar în cale în cadrul fiecărei etape a acţiunilor voluntare. Perseverenţa este capacitatea de a urmări desfăşurarea actului voluntar, în ritm continuu şi fără a dezarma în faţa unor obstaole. Perseverenţa constă în menţinerea timp îndelungat a efortului. Aceasta se manifestă în lupta cu greutăţile, obstacolele de tot felul. Acela care crede în sine, în natura motivelor şi claritatea svopului urmărit, indiferent de timp, continuă. Această calitate se corelează cu consecvenţa şi intransigenţa. Perseverenţa trebuie însă deosbită faţă de încăpăţânare, care presupune urmărirea unui scop chiar şi atunci când este clar că împrejurările nu oferă nici o şansă de reuşită. Consecvenţa este „fidelitatea” faţă de scopul stabilit şi modalităţile de acţiune pentru atingerea lui. Atât perseverenţa, cât şi consecvenţa nu exclud discernământul, luciditatea în aprecierea situaţiilor şi nici schimbările atunci când este necesar. Opusul etse ilustrat de încăpăţânare. Atunci când chiar dacă propriile idei sunt greşite şi nu vor conduce la rezultatul scontat, persoana încăpăţânată nu va dori să le reconsidere sau să renunţe la ele. Promptitudinea se referă la distanţa în timp dintre deliberare, luarea hotărârii şi înfăptuirea ei. Apare foarte bine ilustrată în etapa deliberării. Opusul ei, nehotărârea sau tergiversarea, semnifică oscilaţia îndelungată şi nejustificată între motive, scopuri, mijloace. Independenţa constă în capacitatea de a lua o decizie şi de a o duce la bun sfârşit. Cu ajutorul ei, putem hotărî judecând critic atât propriile opinii, cât şi pe cele ale altora. Independenţa conlucrează cu adoptarea unei atitudini critice sau autocritice faţă de alţii şi sine. Dacă privim această calitate din interior, putem constata că a fost foarte des prezentă în existenţa noastră. O putem resimţi ca pe o energie inteligentă care ne ajută să ne direcţionăm înspre un scop definit. Dacă nu ar exista independenţă, capacitatea de10

10 Bazele psihologiei, M. Aniţei, pag. 470-471

decizie, este puţin probabil că procesul evoluţiei să fi fost acelaşi. Independenţa şi iniţiativa exprimă gradul de autodeterminare şi originalitatea liniei proprii de conduită. Opusele independenţei sunt sugestibilitatea sau influenţabilitatea, adică adoptarea necritică a influenţelor exterioare, ca şi negativismul. Acesta din urmă înseamnă respingerea oricărei sugestii care vine de la altcineva. Curajul sau bărbăţia se concretizează în capacitatea de a risca. Această calitate are două rădăcini: prima este rcunoaşterea ca securitatea completă şi nelimitată este o iluzie, iar a doua, că stimularea oferită de riscuri îţi oferă senzaţia de viaţă şi de claritate, care pot duce la o foarte bună expansiune a voinţei. Curajul trebuie însă asociat cu responsabilitatea. Nu toate riscurile trebnuie considerate curaj. Autocontrolul presupune conştientizarea, aprecierea şi adecvarea permanentă a tendinţelor, motivelor, precum şi a acţiunilor concrete anumitor exigenţe, principii. Autocontrolul are o legătură puternică cu puterea voinţei. Acest lucru se datorează faptului că puterea voinţei este canalizată cu ajutorul autocontrolului. Un autocontrol bun înseamnă o sutoreglare optimă, menţinerea efortului în direcţia scopului propus şi utilizarea într-un mod constructiv a energiei investite. O persoană trebuie nu numai să poată să exprime ceea ce doreşte, ci să se poată abţine, să-şi amâne satisfacţiile de moment, anticipându-le pe cele mai târziu, să-şi controleze cât mai bine impulsurile. 11

Defectele voinţei. Paul Foul

11 Bazele psihologiei, M. Aniţei, pag. 471

Bibliografie