Viti Cultura

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE

ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREŞTI

Departamentul de Învăţământ la Distanţă

Şef lucr. dr. BUCUR GEORGETA MIHAELA

VITICULTURĂ

Bucureşti, 2011

2

CUPRINS

PREFAŢĂ 6

Unitatea de învăţare nr. 1: NOŢIUNI INTRODUCTIVE 8

1.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 8

1.2 Scurt istoric, definiţie şi conţinut 8

1.3 Importanţa viticulturii în economia naţională

1.3.1. Din punct de vedere social

1.3.2. Din punct de vedere economic

10

10

12

1.4 Situaţia viticulturii pe plan mondial 12

1.5 Situaţia viticulturii în România 16

1.6 Măsuri de relansare a producţiei vitivinicole 18

1.7 Viticultura şi problemele lumii contemporane 19

1.8 Rezumat 23

1.9 Comentarii şi răspunsuri la teste 24

1.10 Lucrare de verificare nr. 1 26

1.11 Bibliografie minimală 27

Unitatea de învăţare nr. 2: SISTEMATICA GENULUI VITIS 28


2.2 Genul Vitis 29

2.3 Rezumat 34




Unitatea de învăţare nr. 3: PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE

ALE VIŢEI-DE-VIE

37


3.2 Rădăcina 38

3.3 Tulpina 42

3.4 Mugurii 49

3.5 Lăstarii 55

3.6 Frunza 56

3.7 Cârceii 58

3.8 Inflorescenţa 58

3.9 Floarea 59

3.10 Strugurii şi boabele 63

3.11 Sămânţa 66

3.12 Rezumat 67




Unitatea de învăţare nr. 4: BIOLOGIA VIŢEI-DE-VIE 72


4.2 Ciclul ontogenetic (de viaţă) al viţei-de-vie 73

4.3 Ciclul biologic anual al viţei-de-vie 75

4.4 Fenofazele creşterii (ciclul vegetativ) 78

3

4.4.1. Plânsul

4.4.2. Dezmuguritul

4.4.3. Creşterea lăstarilor

4.4.4. Maturarea lăstarilor

4.4.5. Căderea frunzelor

4.4.6. Repausul mugurilor

78

79

81

84

85

85

4.5 Fenofazele fructificării (ciclul reproductiv)

4.5.1. Diferenţierea mugurilor şi formarea florilor

4.5.2. Înfloritul

4.5.3. Creşterea boabelor

4.5.4. Maturarea boabelor

87

87

90

92

94

4.6 Rezumat 96




Unitatea de învăţare nr. 5: ECOLOGIA VIŢEI-DE-VIE 101


5.2 Ecosistemul viticol

5.2.1. Biocenoza viticolă

5.2.2. Biotopul

5.2.3. Subsistemul agrofitotehnic

5.2.4. Subsistemul socio-economic

102

103

104

105

105

5.3 Influenţa factorilor climatici 107

5.4 Influenţa factorilor edafici 113

5.5 Influenţa factorilor orografici 117

5.6 Influenţa factorilor secundari de biotop 118

5.7 Rezumat 119




Unitatea de învăţare nr. 6: ZONAREA CULTURII VIŢEI-DE-VIE ÎN

ROMÂNIA

125


6.2 Zonarea vitivinicolă 126

6.3 Criterii de zonare a sistemelor de cultură şi a soiurilor de viţă-de-vie 132

6.4 Schiţa monografică a viticulturii din România 134

6.5 Rezumat 146




Unitatea de învăţare nr. 7: ASPECTE PRIVIND PRODUCEREA

MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL

151


7.2 Înmulţirea viţei-de-vie prin seminţe 152

7.3 Înmulţirea vegetativă a viţei-de-vie 153

4

7.3.1. Înmulţirea prin butaşi

7.3.2. Înmulţirea prin marcotaj

7.3.3. Înmulţirea prin altoire

7.3.4. Microînmulţirea „in vitro ”

153

156

159

166

7.4 Pepiniera viticolă 168

7.5 Rezumat 172




Unitatea de învăţare nr. 8: ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR DE VII

RODITOARE

177


8.2 Sistemele de cultură a viţei-de-vie 178

8.3 Tipuri de plantaţii viticole 180

8.4 Alegerea amplasamentelor pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole 182

8.5 Proiectarea şi amplasarea lucrărilor hidroameliorative 186

8.6 Organizarea interioară a terenului (împărţirea în unităţi de exploatare)

8.6.1. Împărţirea terenului în unităţi de exploatare

8.6.2. Amplasarea reţelei de drumuri

8.6.3. Amplasarea zonelor de întoarcere

8.6.4. Amenajarea reţelei de alimentare cu apă şi cu soluţie pentru stropit

186

186

189

189

190

190

8.7 Amenajarea terenului 191

8.8 Pregătirea terenului în vederea plantării 198

8.9 Alegerea şi amplasarea soiurilor portaltoi – altoi

8.9.1. Alegerea portaltoilor

8.9.2. Alegerea şi amplasarea soiurilor roditoare

203

204

208

8.10 Stabilirea distanţelor de plantare 210

8.11 Pichetarea terenului 213

8.12 Plantarea viţei-de-vie 216

8.13 Rezumat 222




Unitatea de învăţare nr. 9: LUCRĂRI AGROFITOTEHNICE

APLICATE ÎN PLANTAŢIILE TINERE DE VII

231


9.2 Lucrările de întreţinere din anul i de la plantare

9.2.1. Lucrări asupra solului

9.2.2. Lucrări asupra plantei

232

232

233

9.3 Lucrările de întreţinere din anul al doilea de la plantare 238

9.4 Lucrările de întreţinere din anul al treilea de la plantare 250

9.5 Folosirea culturilor intercalate de legume în viile tinere 252

9.6 Rezumat 255


5



Unitatea de învăţare nr. 10: LUCRĂRI AGROFITOTEHNICE

APLICATE ÎN PLANTAŢIILE DE VIŢĂ-DE-VIE INTRATE PE ROD

261


10.2 Tăierea viţei-de-vie

10.2.1. Scopul şi obiectivele tăierilor

10.2.2. Principiile teoretice care stau la baza tăierilor

10.2.3.Sistemele de tăiere, formele de conducere şi tipurile de tăiere

practicate în viticultură

10.2.4. Clasificarea tăierilor în uscat

10.2.5. Tăierile de formare

10.2.6. Tăierile de rodire

10.2.7. Tăierea mecanizată a viţei-de-vie

10.2.8. Tăierea de regenerare

10.2.9. Tăierile speciale

10.2.10. Reguli de care se ţine seama la tăiere

10.2.11. Unelte folosite la tăiere

10.2.12. Scoaterea lemnului căzut la tăiere

261

262

263

263

268

271

288

300

301

304

308

312

314

10.3 Copcitul 315

10.4 Conducerea coardelor de rod, palisarea tulpinilor şi a cordoanelor 316

10.5 Lucrări şi operaţii în verde 319

10.6 Lucrările solului în plantaţiile viticole 330

10.7 Folosirea erbicidelor în vii 332

10.8 Aplicarea îngrăşămintelor în vii 337

10.9 Sisteme de întreţinere a solului în viticultură 344

10.10 Irigarea viilor 346

10.11 Combaterea bolilor şi dăunătorilor la viţa-de-vie

10.11.1. Combaterea chimică

10.11.2. Combaterea integrată

10.11.3. Combaterea biologică

347

348

355

355

10.12 Recoltarea strugurilor

10.12.1. Recoltarea strugurilor pentru masă

10.12.2. Recoltarea strugurilor pentru vin

357

357

360

10.13 Rezumat 362




BIBLIOGRAFIE 373

6

PREFAŢĂ Viticultura în România constituie o activitate tradiţională, de mare importanţă

economică, dezvoltată armonios, ca rezultat al condiţiilor naturale deosebit de favorabile pe

care viţa-de-vie le găseşte pe tot cuprinsul ţării, mai ales în zona colinară din răsăritul şi

sudul lanţului carpatic, din Transilvania şi Dobrogea.

Viţa-de-vie este planta fructiferă cu cea mai mare extindere pe glob; ea este

răspândită în toate continentele, cu excepţia Antarcticei.

În ţara noastră cultura viţei-de-vie interesează un număr mare de locuitori din

majoritatea zonelor ţării, mai ales din zona colinară, pentru că pe pantele dealurilor însorite

şi adăpostite de curenţii reci (altitudini de până la 450-500 m), această plantă găseşte cele

mai favorabile macro şi microclimate pentru obţinerea strugurilor de masă şi a vinurilor de

calitate.

Ca şi avantaje ale culturii, putem aminti că: joacă un apreciabil rol antierozional,

intervenind activ în conservarea solului şi fixarea nisipurilor mişcătoare, asigură un conveer

de struguri proaspeţi în intervalul iulie-octombrie, permite obţinerea unei game variate de

vinuri de cea mai bună calitate: albe, roşii, roze, seci, demiseci, demidulci, dulci, aromate,

spumante etc.; permite obţinerea de stafide, valorifică economic şi estetic terenurile din

grădinile de lângă casă etc.

Valoarea alimentară a strugurilor, datorată componentelor chimice ale acestora şi a

formelor uşor accesibile organismului omenesc: zaharuri, substanţe minerale, vitamine,

compuşi polifenolici, arome, acizi organici etc, are rol benefic asupra sănătăţii oamenilor.

Sunt bine cunoscute, de asemenea, şi virtuţile terapeutice ale vinului, prin rolul pe care îl au

compuşii fenolici din vin ca protectori ai sănătăţii cardiovasculare, de diminuare a incidenţei

cancerelor şi, în general, a bolilor specifice vârstei a treia.

Toate aceste multiple virtuţi ale produselor vitivinicole, alături de importanţa

economică a viţei-de-vie, fac din aceasta o plantă mult căutată, care interesează nu numai pe

profesionişti, ci şi pe amatorii care doresc să se iniţieze în tainele cultivării acestei „nobile”

plante.

La nivel naţional, dezvoltarea prezentă şi viitoare a viticulturii se bazează însă pe

forma de proprietate privată, arendare, asociaţii avansate de înfiinţare şi exploatare,

folosindu-se soiuri productive, de calitate, recomandate la înmulţire precum şi pentru fiecare

zonă viticolă sau podgorie. Toate acestea pot fi posibile numai prin aplicarea unor

tehnologii moderne de cultură (mecanizare, fertilizare, irigare, combatere integrată), prin

minimizarea costurilor şi a forţei de muncă, folosirea raţională a resurselor ecologice şi

economice, acest complex de măsuri conducând la conservarea habitatului împotriva

poluării.

7

În decursul timpului, cunoştinţele de viticultură s-au transmis mai întâi din generaţie

în generaţie, în cadrul familiei, apoi în şcolile agricole, ca ulterior să apară şi şcoli cu profil

viticol (Facultatea de Horticultură Bucureşti - 1948).

Pe lângă învăţământul clasic au apărut noi forme de pregătire prin învăţământul

deschis la distanţă, care oferă posibilităţi largi de instruire în toate domeniile, nu numai în

cel horticol.

La elaborarea materialului de faţă, s-a încercat prezentarea cunoştinţelor legate de

bazele biologice ale acestei specii: sistematica genului Vitis, particularităţile morfologice,

ciclurile biologice şi ecologia viţei-de-vie, ca în funcţie de acestea să decurgă zonarea

soiurilor şi tehnologia de cultură ce trebuie aplicată. Metodele de înmulţire ale viţei-de-vie,

tehnologiile de înfiinţare şi întreţinere ale plantaţiilor, alcătuiesc de fapt bazele tehnologice

ale viticulturii.

Ţinând cont că lucrarea se adresează în mod special studenţilor de la învăţământul la

distanţă, am încercat ca fiecare unitate de învăţare să aibe o anumită structură (obiective,

conţinut, teste de autoevaluare, rezumat, lucrare de control), să conţină imagini şi tabele ce

cuprind aspecte practice şi tehnice, toate aceste elemente având ca scop înregistrarea

textului şi o mai bună însuşire a noţiunilor de către student, chiar în absenţa cadrului

didactic.

Lucrarea este utilă şi studenţilor de la alte specializări, care doresc să se informeze şi

să îşi însuşească unele cunoştinţe privind cultivarea viţei-de-vie, cât şi pentru cei care vor

să-şi înfiinţeze o „mică plantaţie” pe terenurile din grădinile de lângă casă, oferind astfel o

ocupaţie plăcută, folositoare şi reconfortantă pentru membrii familiei.

8

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1

NOŢIUNI INTODUCTIVE

CUPRINS


1.2 Scurt istoric, definiţie şi conţinut 8

1.3 Importanţa viticulturii în economia naţională



10

10

12

1.4 Situaţia viticulturii pe plan mondial 12

1.5 Situaţia viticulturii în România 16

1.6 Măsuri de relansare a producţiei vitivinicole 18

1.7 Viticultura şi problemele lumii contemporane 19

1.8 Rezumat 23




1.1. OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 1

Prin studierea acestei unităţi de învăţare veţi fi în măsură să:

învăţaţi definiţia şi conţinutul viticulturii;

cunoaşteţi importanţa viticulturii în economia naţională, din punct de

vedere social şi economic;

vă puneţi la curent cu situaţia viticulturii pe plan modial şi naţional;

cunoaşteţi şi să puneţi în aplicare măsurile de relansare a producţiei

viticole româneşti;

cunoaşteţi problemele reale ale viticulturii mileniului trei.

1.2. SCURT ISTORIC, DEFINIŢIE ŞI CONŢINUT

Viţa-de-vie este, alături de grâu, una din cele mai vechi plante de cultură care a luat

naştere cu aproximativ 4 000 de ani î.C., iar pe teritoriul ţării noastre se cultivă încă din

epoca neoliticului mijlociu, cu aproximativ 3 000 de ani î.C. (Martin T.,1972).

9

Ea a fost mai întâi cultivată în partea răsăriteană a Mării Negre, în Transcaucazia, adică

în teritoriile ce aparţin astăzi Georgiei, Armeniei şi Azerbaidjanului.

Marele salt de la specia Vitis silvestris (care şi-a continuat existenţa în flora spontană) la

Vitis vinifera (strămoşul comun al soiurilor roditoare existente astăzi în cultură), s-a produs

sub influenţa selecţiei şi tăierilor aplicate de către om (Teodorescu I.C.,1966; Fregoni

M.,1991).

Forma şi tipul frunzelor şi al strugurilor sculptaţi în piatră şi găsiţi pe teritoriul ţării

noastre arată că acum circa 2 700 de ani erau cunoscute nu numai soiurile de vin ci şi cele

de masă cu bobul mare (Constantinescu Gh. şi colab.,1970).

Despre existenţa viticulturii ca îndeletnicire de bază a dacilor şi romanilor stau mărturie

numeroase dovezi arheologice, epigrafice şi lingvistice.

În timpul evului mediu, viticultura s-a dezvoltat cu precădere în podgorii şi centre

viticole vestite prin calitatea vinurilor obţinute, din sortimente specifice, ele fiind căutate

atât pe piaţa internă, cât şi la export.

Primele documente care atestă existenţa viilor din Transilvania datează din prima

jumătate a secolului al XI-lea, iar a celor din Moldova şi Ţara Românească, de la sfârşitul

secolului al XIV-lea (Cotea V.D. şi colab.,2000).

De-a lungul timpului, s-au statornicit în podgorii sortimente specifice de soiuri. Ele au

fost reprezentate, pentru fiecare areal viticol, printr-un număr restrâns de soiuri, care îşi

puneau amprenta asupra specificităţii şi calităţii vinurilor.

Viticultura în România constituie o activitate tradiţională, de mare importanţă

economică, dezvoltată armonios, ca rezultat al condiţiilor naturale deosebit de favorabile pe

care viţa-de-vie le găseşte pe tot cuprinsul ţării.

Fiind o străveche îndeletnicire a poporului român, s-a dezvoltat cu precădere în podgorii

şi centre viticole vestite prin fineţea vinurilor, abundenţa acestora şi calitatea deosebită a

strugurilor de masă. Se apreciază că peste un milion de locuitori din ţara noastră îşi asigură

existenţa din cultura viţei-de-vie, prelucrarea strugurilor şi obţinerea vinului, comerţul cu

struguri şi vin, activităţi în industrii şi domenii conexe (ambalaje, transporturi etc).

Prin definiţie,

viticultura

reflectă

următoarele:

► obiectul viticulturii – studiul viţei-de-vie, a legilor ei de

creştere, dezvoltare şi fructificare;

► scopul urmărit – obţinerea unor producţii mari, de

calitate şi eficiente;

► legătura dintre teorie şi practică - cunoaşterea vieţii

viţei-de-vie, a cerinţelor sale, în vederea satisfacerii cât mai

depline a lor, prin tehnologiile existente şi elaborarea de

tehnologii noi;

►eficienţa ştiinţei – asigurarea unor producţii mari,

specifice soiurilor, pe diferite direcţii de producţie, cât mai

10

economice, relativ constante de la un an la altul;

► metodele de lucru în studiu şi în practică – observare,

experimentare, analiză de laborator şi câmp, sinteză şi

generalizare;

► destinaţia producţiei viticole – satisfacerea continuă a

necesităţilor omului, ale industriei alimentare, industriei

farmaceutice şi medicale.

Conţinutul

viticulturii

► Ca ştiinţă biologică – studiază originea şi evoluţia viţei în

cultură, dar şi a particularităţilor ei biologice şi ecologice.

► Ca ştiinţă tehnologică – studiază problemele teoretice şi

practice care privesc cultura viţei-de-vie, şi anume:

■ tehnologiile de obţinere a materialului săditor;

■ tehnologiile de înfiinţare a plantaţiilor viticole;

■ sistemele de cultură;

■ formele de conducere a viţelor în plantaţii;

■ tehnologiile de întreţinere a plantaţiilor tinere şi a celor pe rod.

Tehnologiile prezentate mai sus, trebuie să conţină tot ce s-a acumulat pe plan

internaţional şi la noi în ţară până în prezent, pentru a putea eficientiza cultura, pentru a

reduce consumurile de forţă de muncă, energie, deci implicarea unor cheltuieli minimale,

având grijă, în acelaşi timp, de a preveni poluarea mediului şi a solului.

1.3. IMPORTANŢA VITICULTURII ÎN ECONOMIA NAŢIONALĂ

Ponderea sporită a culturilor hortiviticole în economia mondială a producţiei

agricole, se datorează rolului pe care îl au strugurii, fructele şi legumele în alimentaţia

raţională a omului şi în sporirea venitului naţional al al ţărilor cultivatoare, cât şi în

ameliorarea condiţiilor microclimatice de viaţă ale omului.

Viticultura, a deţinut şi deţine un loc bine precizat în economia agricolă şi economia

naţională, a cărei importanţă se poate aprecia din mai multe puncte de vedere.


Ca sursă de îmbunătăţire a hranei, viticultura prin produsele şi unele subproduse ale

sale completează şi îmbunătăţeşte regimul alimentar al populaţiei.

Strugurii proaspeţi şi stafidele, prin gustul plăcut, dar mai ales prin valoarea lor

alimentară deosebită, intră în categoria fructelor de elită de tip „delicatesse”. Ei au o

structură complexă şi cu implicaţie directă în organismul uman, sub aspect energetic,

reconfortant, vitaminizant, mineralizant, la care se adaugă însuşirile dietetice şi terapeutice.

Valoare alimentară nu prezintă numai strugurii ci şi mustul şi vinul, consumate raţional.

11

Componentele chimice ale strugurilor, precum şi formele uşor accesibile

organismului uman, contribuie la:

● hidratarea organismului, strugurii conţinând foarte multă apă 75-83%;

● asigurarea organismului cu vitamine (vitamina A, B1, B2, C), săruri minerale (Ca,

Fe, P, K, Mg), acizi organici care intră în constituţia oaselor, ţesuturilor şi echilibrează

reacţia sucului gastric;

● echilibrarea bilanţului energetic, strugurii proaspeţi conţin glucide (13-35%), sub

formă de zaharuri reducătoare (glucoză şi fructoză) şi zaharoză, care sunt uşor asimilabile,

intrând direct în circuitul sangvin fără transformări prealabile şi consum energetic;

● menţinerea echilibrului acidobazic, absolut necesar bunei activităţi a celulelor,

prevenind fenomenele de acidoză.

Conţinutul ridicat în zaharuri şi acizi organici, variat în săruri minerale şi vitamine

face ca strugurii să aibă în alimentaţia omului un important rol reconfortant, euforic şi în

multe cazuri terapeutic (afecţiuni ale plămânilor, rinichilor, inimii, stomacului), se pot

vindeca sau ameliora printr-un consum raţional de struguri şi must proaspăt.

Vinul este considerat un aliment complex, o băutură energetică (un gram de alcool

ingerat furnizează organismului uman 7 calorii), având şi un important rol terapeutic;

● compuşii fenolici din vin au proprietăţi deosebite, prevenind bolile

cardiovasculare, facilitează circulaţia sangvină, protejează împotriva hemoragiilor, a unor

tulburări de vedere;

● procianidinele din vinurile roşii, au rol în a îndepărta colesterolul din sânge,

mărirea rezistenţei pereţilor vasculari la hemoragii, în prevenirea îmbătrânirii premature a

ţesuturilor (Dejeu L., 2010), de asemenea având un important rol şi în industria

farmeceutică (cele extrase din seminţe);

● vinul roşu, în special, are proprietăţi antiseptice, datorită acţiunii lui antivirale şi

bactericide.

Deoarece vinul este considerat un aliment, în ultimii ani ţările mari producătoare de

vin, tind spre o „viticultură ecologică”, cu reducerea substanţelor poluante, care se

acumulează şi în fruct, folosirea în cantitate cât mai mică a pesticidelor şi îngrăşămintelor

chimice, pentru obţinerea vinurilor sănătoase.

Alcoolul din vin obţinut prin distilarea vinului poate fi folosit, după bonificare

şi învechire în diferite condiţii (în butoaie de stejar) pentru obţinerea diferitelor

băuturi spirtoase (ex.: coniac, vinars etc).

Sucul de struguri consumat de copii, bătrâni şi adulţi are o acţiune tonifiantă asupra

organismului, fiind foarte folositor mai ales bolnavilor şi convalescenţilor.

Frunzele viţei-de-vie pot fi folosite în alimentaţia omului, pentru pregătirea

sarmalelor (fie în stare proaspătă, culese primăvara înainte de stropitul viilor, fie păstrate la

saramură).

12

Tescovina, produs secundar al procesului de vinificaţie, alcătuită din pieliţe, seminţe

şi restul ţesuturilor miezului, dă posibilitatea unei multiple folosiri: prin distilare se obţine

rachiul de tescovină, din seminţe se obţine un ulei cu folosinţă alimentară, după extragerea

seminţelor din tescovină se poate obţine un compost pentru fertilizarea organică a terenului.

Ca mijloc de câştigare a existenţei – lucrările de îngrijire a plantaţiilor viticole,

pepinierelor, prelucrarea recoltelor de struguri, industrializarea şi valorificarea produselor

vitivinicole necesită un consum mare de forţă de muncă, oferind locuri de muncă pentru o

parte a populaţiei (forţa de muncă are atât un caracter sezonier: recoltarea strugurilor, cât şi

permanent : tăieri, fertilizări).

În plus se stimulează activitatea industriilor producătoare de materiale (ciment,

sârmă, substanţe insecto-fungicide, îngrăşăminte minerale), maşini şi utilaje folosite în

practica vitivinicolă.


► suprafaţa mare pe care o ocupă, respectiv 181.343 ha la nivelul anului 2010;

► valorifică cu bune rezultate pantele erodate cu soluri subţiri de pe dealuri şi coline,

terenurile nisipoase, calcaroase, pietroase, stâncoase, sărace în nutrienţi, improprii altor

culturi;

►are un important rol antierozional, protejând împotriva eroziunii de suprafaţă prin

fixarea nisipurilor mişcătoare, intervenind activ în conservarea solului;

►prezintă un grad mare de intensivizare (consum mare de forţă de muncă, cheltuieli

mari la înfiinţarea şi întreţinerea culturii - 1 ha viţă-de-vie echivalează cu 7 ha culturi

agricole);

►impozitele şi valorificarea produselor vitivinicole contribuie la constituirea

bugetului statului;

► comerţul intern şi internaţional cu produse şi subproduse vitivinicole constituie o

sursă importantă de venituri şi profituri;

► înfrumuseţează peisajul natural al zonelor unde se cultivă, participând la

depoluarea mediului ambiant prin purificarea atmosferei,

► viţa-de-vie valorifică estetic (prin coloritul roşiatic sau gălbui al frunzelor în

cursul toamnei) şi economic curţile şi grădinile de lângă casă, iar prin cultivarea mai multor

soiuri, cu o coacere eşalonată, gospodarii îşi pot asigura consumul propriu de struguri.

1.4 SITUAŢIA VITICULTURII PE PLAN MONDIAL

În general, cultura eficientă a viţei-de-vie se practică în acele locuri unde temperatura

medie anuală este cuprinsă între 9 şi 21ºC. Astfel de temperaturi, alături de alte condiţii

ecopedoclimatice, se întâlnesc în interiorul a două benzi ce înconjoară globul de o parte şi

de alta a ecuatorului.

Una, cea mai importantă este plasată la nord de ecuator, între 20 şi 50º latitudine, iar

cealaltă o găsim la sud de ecuator, între 20 şi 40º latitudine. În cadrul celor două benzi,

13

suprafaţa viticolă însumează circa 7.742.000 ha (potrivit datelor Organizaţiei Internaţionale

a Viei şi Vinului – 2008), a cărei repartiţie pe continente este redată în tabelul 1.1.

Tabelul 1.1.

Repartizarea pe continente a suprafeţei viticole mondiale

(după O.I.V., citat de Dejeu L., 2010)

Continentul

Suprafaţa: Media

1991-1995 Media

1996-2000 Media

2001-2005 2010

mii ha % mii ha % mii ha % mii ha %

Europa 5 507 67,7 4 995 64,4 4 725 60,0 4 521 58,4

Asia 1 404 17,3 1 459 18,8 1 636 20,8 1 634 21,1

America 808 9,9 869 11,2 958 12,2 991 12,8

Africa 344 4,2 320 4,1 374 4,7 387 5,0

Oceania 71 0,9 117 1,5 179 2,3 209 2,7

Total

mondial

8 134 100 7 760 100 7 872 100 7 742 100

După cel de-al doilea război mondial, a avut loc o creştere continuă a suprafeţelor

cultivate cu viţă-de-vie (1964 - 10.000.000 ha, 1976 - 10,3 milioane ha). Ulterior suprafaţa

cultivată a început să scadă progresiv până în anul 1998, pentru ca în ultimii ani să se

stabilizeze în jurul valorii de 8 milioane ha.

Din cele 45 de ţări cultivatoare de viţă-de-vie, trei (Spania, Franţa şi Italia), deţin

suprafeţe foarte mari (2,857 ha), urmând în ordine descrescătoare Turcia, China, S.U.A,

Iran, ţara noastră ocupând locul 10 în lume şi 5 în Europa (la nivelul anului 2010).

Continentul european asigură 66,7 % din producţia mondială de vin, fiind urmat de

cel american (18,5 %), de Asia (5 %), de Oceania (5,4 %) şi Africa (4,4 %).

Condiţiile ecologo-geografice şi social-economice au determinat orientarea

viticulturii europene în direcţia producerii strugurilor mai ales pentru vin, iar a celei asiatice

în direcţia producerii strugurilor pentru masă şi stafide.

Din tabelul 1.2. reiese că Europa deţine peste 58,4% din suprafaţa şi producţia

viticolă mondială (Uniunea Europeană deţine ¾ din suprafaţa viticolă a continentului).

● Producţia mondială de vin a înregistrat un trend crescător în ultimii ani.

Marile ţări producătoare de vin, se pot observa şi analiza din tabelul 1.3, pe primul

loc situându-se Italia, urmată de Franţa şi Spania.

Implicit, cele mai mari ţări producătoare de struguri sunt şi principalele exportatoare:

Italia – 17,2 mil hl, Spania – 16,4 mil hl, Franţa – 13,7 mil hl.

România a atins la nivelul anului 2010 o producţie de vin de 5,159 milioane hl,

ocupând locul 12 în lume şi 6 în Europa.

14

Tabelul 1.2.

Principalele ţări viticole ale lumii


Nr.

crt. Ţara

Suprafaţa (mii ha):

Media

1991-1995

Media

1996-2000

Media

2001-2005

2010

1. Spania 1 290 1 184 1 199 1 165

2. Franţa 940 915 894 852

3. Italia 985 909 863 840

4. Turcia 615 584 564 517

5. China 331 376 423 470

6. S.U.A. 153 218 410 398

7. Iran 244 274 315 330

8. Portugalia 269 257 248 246

9. Argentina 251 253 211 227

10. România 209 208 234 207

Tabelul 1.3.

Producţia de vin în principalele ţări viticole


Nr.

crt. Ţara

Producţia de vin (mii hl): Media

1991-1995

Media

1996-2000

Media

2001-2005

2008

1. Italia 60 768 54 386 46 936 46 970

2. Franţa 52 886 56 271 51 919 41 690

3. Spania 26 438 34 162 37 323 36 240

4. S.U.A. 17 619 20 386 20 399 19 330

5. Argentina 15 588 13 456 14 488 14 680

6. Australia 4 810 7 380 12 543 12 430

7. China 5 140 9 581 11 460 12 000

8. Africa de Sud 8 228 7 837 8 040 10 260

9. Germania 10 391 9 989 9 225 9 991

10. Chile 3 326 5 066 6 389 8 680

11. Rusia 3 348 2 512 4 346 7 100

12. România 5 529 6 173 4 975 5 159

Concluzionând, continentul european este cel care asigură cea mai mare cantitate de

vin (66,7% din producţia mondială), urmat de cel american (18,5%), de Asia (5%), Oceania

(5,4%) şi Africa cu 4,4%.

În ceea ce priveşte consumul de vin pe locuitor, întâlnim trei categorii de ţări:

ţări mari consumatoare de vin (50 litri vin/ an/locuitor): Luxemburg, Franţa;

ţări cu un consum mediu de vin (10-50 litri vin/ an/locuitor): Italia, Portugalia,

Elveţia, Spania;

15

ţări cu un consum mic de vin (sub 10 litri vin/ an/locuitor): S.U.A., Canada, Africa de

Sud.

Studiile de caz efectuate cu referire la consumul de vin, scot în evidenţă faptul că în

Italia, Spania, Franţa, Potugalia (ţări ce deţin supremaţia mondială în producţia de vin -

51%) consumul se va stabiliza la 50-60 l/an/locuitor, preferabil vinuri roşii, excepţie facând

Germania şi S.U.A. unde balanţa înclină spre vinurile albe.

Ca urmare a repartizării geografice a producţiei viticole în diferite regiuni ale

globului, favorabile acestei culturi, comerţul mondial (importul şi exportul) cu vin, struguri

de masă, stafide şi alte produse pe bază de must şi vin, a fost foarte intens în ultimele

decenii. În general, ţările mari producătoare de struguri sunt şi principalii exportatori.

Ţări mari importatoare de vin sunt, în ordine: Germania, Anglia, S.U.A., Rusia,

Franţa, Olanda, Canada, Belgia, Elveţia, Danemarca, Japonia, Suedia.

● În ceea ce priveşte producţia strugurilor de masă, locul unu este ocupat de

China, urmată de Turcia, Iran, India, Egipt, Italia şi S.U.A.;

● Dintre ţările producătoare de struguri pentru stafide amintim: Turcia, S.U.A.,

Iran, Chile, Grecia, Africa de Sud. Din producţia mondială de stafide (1,22 milioane tone),

cea mai mare pondere o deţine Asia (51 %), fiind urmată de America (36 %), Europa (8 %),

Africa (3%) şi Oceania (2%).

Din cele prezentate, se observă că s-au conturat două tendinţe, cea europeană, cu o

atenţie sporită pe calitate, cu o legislaţie adecvată şi o limitare a suprafeţelor cultivate, dar şi

a recoltei la hectar; şi cea din Lumea Nouă – Australia, Africa de Sud, S.U.A., Chile, unde

suprafeţele cultivate cresc ca şi exporturile de vin.

Test de autoevaluare nr. 1

1. Care este conţinutul viticulturii ca ştiinţă biologică şi tehnologică?

2. Ce avantaje economice prezintă cultura viţei-de-vie?

3. Care este suprafaţa viticolă a ţării noastre?

4. Enumeraţi care sunt vitaminele şi sărurile minerale care se găsesc în struguri.

5. De ce este considerat vinul un aliment complex?

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare.

16

1.5. SITUAŢIA VITICULTURII ÎN ROMÂNIA

Aşezarea geografică a României şi relieful său asigură condiţii naturale, favorabile

pentru cultura viţei-de-vie. Ca urmare, viticultura a cunoscut o dezvoltare continuă,

devenind una din ramurile importante ale producţiei agricole.

Viţa-de-vie se cultivă, cu precădere, în arealele consacrate tradiţional acestei

activităţi, situate mai ales în zona colinară, pe nisipuri, precum şi pe alte terenuri cu condiţii

favorabile, denumite areale viticole, care sunt supuse delimitării teritoriale. Plantaţiile de

viţa-de-vie potrivit Legii nr. 244/2003 (revizuită în 2007) a viei şi vinului, se grupează

teritorial în: zone viticole, regiuni viticole, podgorii, centre viticole şi plaiuri viticole.

În România viticultura se concentrează în 8 regiuni viticole (fig. 1.1): Podişul

Transilvaniei, Dealurile Moldovei, Dealurile Munteniei şi Olteniei, Dealurile Banatului,

Dealurile Crişanei şi Maramureşului, Colinele Dobrogei, Terasele Dunării şi regiunea

nisipurilor şi a altor terenuri favorabile din sudul ţării. Aceste regiuni cuprind 37 de podgorii

şi aproximativ 171 de centre viticole, în care se produce o gamă completă de vinuri

(Oşlobeanu M. şi colab., 1991).

Suprafaţa viilor pe rod a crescut progresiv în ţara noastră până în anul 1972, apoi a

scăzut continuu. În anul 2009 suprafaţa cultivată cu viţă-de-vie a fost de 181.343 ha,

asigurând o producţie de struguri de aproximativ 900.000 tone, iar ponderea viilor tinere a

fost extrem de scăzută în ultimii ani (800 – 4.000 ha), datorită plantărilor noi reduse, care nu

asigură o refacere normală a patrimoniului viticol.

Fig. 1.1. Regiunile viticole din România (după Oşlobeanu M. şi colab.,1991):

I – a Podişului Transilvaniei; II – a Dealurilor Moldovei; III – a Dealurilor

Munteniei şi Olteniei; IV – a Dealurilor Banatului; V – a Dealurilor Crişanei şi

Maramureşului; VI – a Colinelor Dobrogei; VII – a Teraselor Dunării; VIII – a nisipurilor şi

altor terenuri favorabile din sudul ţării

17

Ca urmare a aplicării programului de reconversie şi restructurare a plantaţiilor

viticole, în anul 2008 suprafaţa viilor tinere a fost de 6 130 ha. Se constată, de asemenea, o

reducere treptată a suprafeţei viilor pe rod ocupate cu soiuri de masă, aceasta fiind de 10 732

ha.

În ceea ce priveşte sortimentul cu struguri pentru vin, la nivelul anului 2009, primele

12 soiuri cultivate au fost: Fetească regală – 7,4%, Fetească albă – 7,3%, Merlot – 6,4%,

Riesling – 4,2%, Aligoté – 3,9%, Sauvignon – 2,3%, Cabernet Sauvignon 2,2%, Muscat

Ottonel – 2,0%, Băbească neagră – 1,8%, Roşioară – 1,6%, Fetească neagră – 1,0% şi

Tămâioasă românească 0,7%.

Situaţia pe scurt a viticulturii ţării noastre se observă din tabelul 1.4.

Tabelul 1.4.

Situaţia viticulturii României – 2008

(după Anuarul Statistic al României, MAPDR, ONVV, 2005-2008;

citate de Dejeu L., 2010)

Specificaţie 2005 2006 2007 2008

Total suprafaţă viticolă 191 566 192 611 191 998 192 334 Vii pe rod – Total (ha)

din care: - de vin

- de masă

190 556

177 743

12 813

189 663

177 085

12 578

188 611

177 088

11 523

186 204

175 472

10 732 Vii tinere – Total (ha)

din care: -de vin

-de masă

1 000

952

48

2 948

2 857

91

3 387

3 314

73

6 130

6 068

62

Producţia totală de struguri (t)

din care: -struguri de vin

-struguri de masă

482 062

442 724

39 338

951 191

884 138

67 053

1 123 018

1 041 972

81 046

984 338

897 174

87 164

Producţia de vin (milioane hl)

din care: -DOC

-VS (IGR) -VM

din care: -vinuri albe

-vinuri roşii

2 602

0,404

0,326

1,872

1,518

2,055

5 014

0,615

0,601

3,797

2,861

2,153

5,289

0,485

0,479

4,325

2,768

2,521

5,159

0,436

0,807

3,916

2,894

2,264

Consumul mediu de vin (litri/locuitor/an)

11,0 25,8 22,5 25,2

Consumul mediu de struguri

pentru masă (kg/locuitor/an) 4,39 3,11 4,62 5,00

Consumul mediu de stafide

(kg/locuitor/an) 0,120 0,132 0,146 0,367

Suprafaţa cultivată cu viţă-de-vie are o structură în care ponderea soiurilor hibride

este foarte ridicată. În ultimii ani, suprafaţa ocupată cu hibrizii direct producători a fost de

aproximativ jumătate din cea a viilor pe rod.

18

Conform legii, în intravilanul localităţilor din afara arealelor viticole, plantarea

hibrizilor direct producători poate fi făcută pe o suprafaţă de cel mult 0,1 ha de agent

economic sau familie, numai pentru asigurarea consumului familial. În cele mai multe

cazuri, suprafeţele cultivate cu vie hibridă se găsesc în exploataţiile familiale, care produc în

mare parte pentru auto-consum. În privinţa producerii materialului săditor viticol destinat

înfiinţării de noi plantaţii, precum şi pentru completarea golurilor, în anul 2009 s-au obţinut

1,2 milioane de viţe altoite.

1.6. MĂSURI DE RELANSARE A PRODUCŢIEI VITIVINICOLE

restructurarea suprafeţelor cultivate cu viţă-de-vie prin diminuarea suprafeţelor

ocupate cu hibrizi direct producători şi plantarea soiurilor nobile, în arealele

delimitate pentru cultura viţei-de-vie;

reconversia planţiilor prin plantarea soiurilor româneşti valoroase şi a celor cerute de

piaţă;

creşterea ritmului de plantări anuale până la 5.000-6.000 ha cu viţă nobilă, cu soiuri

solicitate pe piaţa internă şi internaţională;

îmbunătăţirea calităţii produselor, creşterea ponderii vinurilor cu denumire de origine

controlată şi a celor cu indicaţie geografică, în detrimentul vinurilor de masă;

extinderea soiurilor noi şi a clonelor valoroase;

diversificarea gamei de portaltoi folosiţi la obţinerea viţelor altoite, adaptaţi

condiţiilor pedoclimatice specifice ţării noastre;

organizarea sistemului de producere a materialului săditor de calitate, rezistent la boli

şi dăunători;

extinderea formelor înalte de conducere a butucilor şi folosirea distanţelor mari de

plantare, acolo unde acest lucru este posibil (areal de cultură neprotejată, soluri

relativ fertile, soiuri viguroase);

elaborarea unor programe sectoriale de absorbţie a populaţiei din mediul rural;

sprijinirea financiară a micilor producători prin acordarea unor subvenţii;

sistem accesibil de creditare pentru produsele vitivinicole, prin acordarea de credite

pe termen lung, în condiţii avantajoase pentru reabilitarea plantaţiilor, a

infrastructurii de prelucrare şi pentru valorificarea producţiei;

reorganizarea pieţei produselor vitivinicole pentru a asigura producătorilor obţinerea

unor venituri care să depăşească nivelul cheltuielior de producţie;

modernizarea sistemului de distribuţie (promovarea pieţelor de gross-detail etc);

actualizarea lucrărilor de delimitare teritorială a culturii viţei-de-vie, a zonării

soiurilor de viţă roditoare recomandate şi autorizate la plantare în România, a

deciziilor de acordare a drepturilor de producere a vinurilor cu denumire de origine

controlată;

armonizarea, în continuare, a legislaţiei naţionale în domeniu, cu cea europeană;

19

realizarea unui regim de taxe şi impozite pe baza unei politici fiscale corecte,

diferenţiate;

întărirea rolului asociaţiilor profesionale şi interprofesionale;

aplicarea cercetării ştiinţifice în sectorul viticol privind tehnologiile de producţie;

încurajarea dezvoltării şi aplicării unei viticulturi ecologice ca alternativă la

viticultura convenţională, prin folosirea unor soiuri rezistente la boli, combaterea

biologică a dăunătorilor, menţinerea echilibrului ecologic etc.

aplicarea unor reglementări privind protecţia consumatorilor prin evitarea poluării

recoltei de struguri (reziduuri de pesticide, toxine, pe struguri, în vin etc.) şi prin

represiunea fraudelor;

încurajarea culturii de agrement, pentru a putea satisface consumul familial;

campanii de promovare şi informare, integrate într-o comunicare bazată pe

beneficiile aduse sănătăţii prin consumul moderat şi regulat de vin;

transmiterea către piaţă a unei imagini de prestigiu corespunzător tradiţiei şi culturii

noastre, a istoriei şi geografiei României.


1. Pe ce loc se plasează România în ierarhia celor mai mari ţări viticole ale lumii?

2. Care sunt cele trei categorii de ţări în funcţie consumul de vin/ an/locuitor?

3. Care sunt ţările mari producătoare de struguri pentru masă şi pentru stafide?

4. Care este suprafaţa permisă pentru a fi cultivată cu hibrizi producători direcţi,

conform Legii viei şi vinului?


1.7. VITICULTURA ŞI PROBLEMELE LUMII CONTEMPORANE

Dezvoltarea viticulturii la începutul mileniului al III-lea nu poate fi separată de

problemele mari cu care se confruntă omenirea la ora actuală.

1. Creşterea demografică. Problema creşterii demografice şi a ridicării nivelului de

trai trebuie avută în vedere ori de câte ori se emit prognoze privind dezvoltarea ramurilor

agricole în scopul sporirii producţiei agroalimentare.

Dacă astăzi populaţia globului numără peste 6,7 miliarde, potrivit estimărilor

Organizaţiei Naţiunilor Unite, în anul 2020 aceasta va atinge cifra de 7,6 miliarde, în 2030

de 8,3 miliarde, iar în anul 2050 - 9,4 miliarde.

20

Consecinţa: creşterea substanţială a producţiei vitivinicole trebuie să facă faţă şi unui

nivel de trai mai ridicat, cerinţelor unei noi calităţi a vieţii omului. Strugurii, vinul şi

celelalte produse derivate ale producţiei vitivinicole, prin conţinutul lor bogat în zaharuri,

vitamine, săruri minerale şi multe alte principii active, vor juca şi în viitor un rol important

în alimentaţia umană ca o componentă esenţială a unei alimentaţii echilibrate, bazate pe raţii

alimentare diversificate.

2. Criza energetică şi de materii prime. Viticultura reprezintă un sector al

agriculturii cu un nivel de intensivitate foarte ridicat, cultura viţei-de-vie implică un consum

ridicat de energie, ea nu se poate dezvolta fără energie sau numai cu un aport scăzut al

acesteia.

Măsurile care se impun nu sunt de ordin restrictiv ci de economisire de energie prin

creşterea coeficientului de bioconversie. Astfel, vor trebui luate măsuri de optimizare a

utilizării energiei fosile şi a electricităţii, de înlăturare a risipei, precum şi de intensificare a

utilizării unor noi surse de energie.

Viticultura ca şi alte sectoare ale agiculturii dispune de posibilităţi de reducere a

consumurilor energetice, mai ales a celor legate de protecţia fitosanitară, erbicidare,

fertilizare şi irigare.

3. Problemele mediului înconjurător. În acelaşi timp, reducerea consumului de

fungicide, insecticide, erbicide şi îngrăşăminte chimice va contribui la prevenirea poluării

solului, a apei, a plantelor şi a recoltei.

Acţiunea necontrolată a omului poate conduce la alterarea ecosistemelor agricole, ca

şi a celor naturale, la dereglarea echilibrului acestora. Sunt cunoscute efectele nocive ale

poluării solului, apei, atmosferei şi recoltei.

Viticultura viitorului va trebui să ţină seama de toţi factorii de mediu, în conexiuni

mai largi, să folosescă mai raţional toate mijloacele de producţie (solul, îngrăşămintele,

pesticidele, calitatea deosebită a soiurilor) în aşa fel încât impactul asupra mediului

înconjurător să fie minim.

Consecinţe:

scăderea conţinutului în humus la principalele tipuri de sol din România, (în ultimii

50 de ani, s-a diminuat cu 0,3-0,6 %), alarmant prin proporţiile sale, ca urmare a

neglijării proceselor din circuitele trofice ale solului (Gh. Ştefanic, I.D. Săndoiu,

1994);

accentuarea eroziunii solurilor, fenomen care se manifestă pe circa 7 milioane de

hectare cu folosinţă agricolă (C. Răuţă, 1992). Se consideră că se pierd anual prin

eroziune aproximativ 10 milioane tone de sol ce conţin 1,5 milioane tone humus şi

500 000 tone NPK;

poluarea chimică a solului şi a altor factori de mediu datorită folosirii cu prioritate a

metodelor chimice de combatere, în detrimentul celor agrofitotehnice, biologice şi

fizice (T. Baicu, 1990);

21

poluarea datorită erbicidelor se manifestă, în special, ca urmare a folosirii timp

îndelungat a acestora. În unele situaţii se observă distrugerea structurii solului, o

diminuare progresivă a nivelului de carbon în orizontul superficial al solului, o

înrăutăţire a capacităţii de schimb cationic şi a puterii de reţinere a apei;

folosirea neraţională a irigaţiei în diferite zone ale ţării, a condus la apariţia

proceselor de salinizare şi înmlăştinare secundară pe suprafeţe mari de sol;

mecanizarea lucrărilor agricole a determinat apariţia fenomenelor de tasare pe

aproximativ 6 milioane de hectare, la nivelul întregii ţări;

complexele supradimensionate de creştere industrială a animalelor, prin degajarea

pe sol, în râuri şi lacuri a unor cantităţi apreciabile de dejecţii, au contribuit la

poluarea cu nitraţi a apei freatice, sursa de alimentare cu apă potabilă;

poluarea cu nitraţi a apelor freatice şi a celor de suprafaţă a fost provocată şi de

folosirea neraţională a îngrăşămintelor minerale. În apele freatice, ca şi în struguri,

vinuri etc, au fost evidenţiate concentraţii de nitraţi care depăşesc limitele admise, ca

urmare a folosirii repetate a unor doze sporite de azot.

Cu toate aceste efecte negative, viticultura ultimei jumătăţi de veac a cunoscut

progrese importante în domeniul ameliorării genetice, al păstrării biodiversităţii, al

cunoaşterii biologiei plantelor, al mecanizarii, fertilizării cu îngrăşăminte chimice,

distrugerea buruienilor cu ajutorul erbicidelor, combaterea bolilor şi dăunătorilor cu

mijloace chimice. Se apreciază astăzi că folosirea mijloacelor chimice a asigurat nivele

sporite de producţie, de calitate şi în acelaşi timp eficiente.

În acelaşi timp viticultura are şi un important rol depoluant prin faptul că o plantaţie

viticolă constituie un element de stabilitate sub raport hidrogeologic, un obstacol în calea

scurgerilor şi a eroziunii. De asemenea, cultura viţei-de-vie oferă posibilitatea reciclării

multor deşeuri de natură vitivinicolă (coarde tocate, vârfuri de lăstari, tescovină, ape uzate,

etc), precum şi a numeroaselor resturi de natură organică din gospodărie (gunoaie menajere,

frunze, paie etc).

4. Încălzirea climatică. Asistăm în ultima vreme, cu o oarecare îngrijorare, la

modificări climatice neobişnuite, care au la bază aşa numitul „efect de seră”. Acesta este un

fenomen fizico-chimic, care rezultă din prezenţa în atmosferă a gazelor care absorb radiaţia

infraroşie termică emisă de suprafaţa pământului, fără de care temperatura medie a globului

s-ar stabiliza în jurul valorii de -18°C, în loc de +15°C.

Ca urmare a sporirii gazelor cu efect de seră (dioxidul de carbon, metanul, oxidul de

azot), la nivel global temperatura medie a crescut în ultimii 50 de ani cu 0,6 °C.

Pe teritoriul României s-a constatat o creştere a temperaturii medii anuale (în special

pe baza valorilor medii lunare din vară şi iarnă) şi o scădere a cantităţilor de precipitaţii, mai

ales în timpul verii. În acelaşi timp s-au scurtat anotimpurile de tranziţie (primăvara sau

toamna), au sporit evenimentele extreme (vânturile puternice, temperaturile maxime din

22

cursul verii etc), iar zonele temperate s-au apropiat tot mai mult de condiţiile climatului

subtropical.

Cauza principală care a dus la încălzirea atmosferei este activitatea umană, mai ales

cea de tip industrial, cu emanaţii de gaze cu efect de seră, în principal dioxid de carbon (prin

arderile de combustibili fosili, gestiunea defectuoasă a deşeurilor), a emisiilor de metan,

oxizi de azot etc., sporirea nivelului radiaţiilor ultraviolete (UV-B), cu lungimi de undă

cuprinse între 290 şi 320 nanometri, ca urmare a subţierii stratului de ozon stratosferic.

Pe baza modelelor de circulaţie generală a atmosferei se apreciază o mai rapidă

încălzire în emisfera nordică în următorii 50 de ani, care va determina:

deplasarea spre nord a limitei de cultură a viţei-de-vie, cu 10-30 km în fiecare decadă

(până în anul 2020) şi o dublare a acestei rate între 2020 şi 2050 (G.J. Kenny şi P. A.

Harrison, 1992);

cultivarea viţei-de-vie la altitudini mai mari;

diversificarea sortimentului, cu includerea soiurilor pentru vinuri roşii în Moldova şi

Transilvania (Merlot, Cabernet franc, Cabernet Sauvignon etc), precum şi extinderea

în cultură a unor soiuri valoroase, de origine mediteraneană (Syrah);

la înfiinţarea plantaţiilor se va acorda prioritate soiurilor negre, care câştigă în

calitate, resursele heliotermice ridicate şi seceta relativă fiindu-le favorabile;

lungimea perioadei de vegetaţie va spori semnificativ, permiţând maturarea

strugurilor la soiurile tardive, în special dincolo de paralela de 45°C (datorită

reducerii frecvenţei îngheţurilor din luna octombrie);

desfăşurare mai rapidă a fenofazelor, înregistrându-se la înflorit un avans de o

săptămână, ajungând la pârgă şi mai ales la maturarea strugurilor – de 2-3 săptămâni

(Cichi Daniela, 2006; L. Dejeu şi colab., 2007).

flexibilitate mai mare în programarea diferitelor lucrări (tăiere, recoltare etc), datorită

unei perioade de vegetaţie mai lungă;

5. Globalizarea. Evoluţia viticulturii mondiale depinde în mare măsură nu numai de

organizarea actuală, influenţele istorice, culturale, ştiinţifice, sociale, religioase, ci şi de

fenomenul globalizării.

Globalizarea, care în ultimele două decenii afectează şi sectorul vitivinicol, este

definită prin circulaţia crescândă a capitalului, mărfurilor, serviciilor, persoanelor, precum şi

a infomaţiilor şi a cunoştinţelor tehnologice. Sunt cunsocute schimburile intense de

informaţii de ordin tehnologic în întreaga lume vitivinicolă, precum şi lansarea unor mari

firme specializate în producţia şi comercializarea vinurilor.

Treptat s-a trecut de la o structură de piaţă în care cererea şi oferta era concentrată în

ţările producătoare tradiţionale (Franţa, Spania, Italia etc.), la o extindere sporită a zonelor

de producţie şi de consum, cu apariţia unor noi ofertanţi (în special în sud) şi solicitanţi (mai

ales în regiunile nordice).

23

Având în vedere importanţa de necontestat a pieţei internaţionale în consumul

produselor vitivinicole, complexitatea procesului de adaptare la globalizare, precum şi

evitarea înregistrării unor efecte dezastruoase ale acestui fenomen asupra sectorului

vitivinicol românesc, este nevoie de urgentarea următoarelor măsuri (vezi subcapitolul 1.6).


1. Enumeraţi măsurile preconizate pentru redresarea sectorului vitivinicol (într-o

ordine pe care dumneavoastră o consideraţi prioritară).

2. Cu ce problemele se confruntă viticultura mileniului trei?


1.8. REZUMAT

Viticultura în România constituie o activitate tradiţională, de mare importanţă

economică, dezvoltată armonios, ca rezultat al condiţiilor naturale deosebit de favorabile

pe care viţa-de-vie le găseşte pe tot cuprinsul ţării, mai ales în zona colinară din răsăritul şi

sudul lanţului carpatic. Având un patrimoniu de 181 343 de hectare (la nivelul anului

2009), România se situează pe locul 10 în lume, după Spania, Franţa, Italia, Portugalia etc.

Cultura acestei plamte multianuale interesează un număr mare de locuitori din

majoritatea zonelor ţării, pe terenuri cu altitudini de până la 450-500 m, în areale cu

condiţii climatice favorabile. Viţa-de-vie, alături de pomii şi arbuştii fructiferi, valorifică

economic şi estetic terenurile situate în pantă, improprii altor culturi dar şi nisipurile din

diferite zone ale ţării. Plantaţiile viticole joacă un apreciabil rol antierozional, intervenind

activ în conservarea solului prin protecţia împotriva eroziunii şi prin fixarea nisipurilor

mişcătoare.

Astăzi, peste 75 % din producţia mondială de struguri se transformă în vin. Condiţiile pedoclimatice de pe aproape întreg teritoriul ţării noastre permit obţinerea unei

game variate de vinuri de cea mai bună calitate: albe, roşii, roze, seci, demiseci, demidulci,

dulci, aromate, spumante etc.

Strugurii de masă constituie un aliment preţios, ce poate fi consumat în stare

proaspătă de la mijlocul lunii iulie, până la sfârşitul lui octombrie (din producţie proprie),

prin păstrarea peste iarnă, consumul lor poate fi prelungit cu încă 2-4 luni. Valoarea

alimentară a strugurilor se datorează componentelor chimice ale acestora şi formelor uşor

accesibile organismului omenesc: zaharuri, substanţe minerale, vitamine, compuşi

polifenolici, arome, acizi organici etc, cu rol benefic asupra sănătăţii oamenilor.

Stafidele reprezintă un produs mult apreciat, uşor de transportat şi conservat,

obţinut în urma deshidratării strugurilor fără seminţe.

24

Rolul ornamental al viţei-de-vie poate fi pus în valoare prin decorarea clădirilor,

gardurilor, prin coloritul roşiatic sau gălbui al frunzelor în cursul toamnei.

Viticultura viitorului va trebui să ţină seama de toţi factorii de mediu, în conexiuni

mai largi, să folosescă mai raţional toate mijloacele de producţie (solul, îngrăşămintele,

pesticidele, calitatea deosebită a soiurilor), în aşa fel încât impactul asupra mediului

înconjurător să fie minim (să reducă efectele nocive ale poluării solului, apei, atmosferei şi

recoltei).

1.9. COMENTARII ŞI RĂSPUNSURI LA TESTE


1. Conţinutul viticulturii ca ştiinţă biologică - studiază originea şi

evoluţia viţei în cultură, dar şi a particularităţilor ei biologice şi

ecologice; iar ca ştiinţă tehnologică - studiază problemele teoretice

şi practice care privesc cultura viţei-de-vie: tehnologiile de obţinere

a materialului săditor, tehnologiile de înfiinţare a plantaţiilor

viticole, sistemele de cultură, formele de conducere a viţelor în

plantaţii, tehnologiile de întreţinere a plantaţiilor tinere şi a celor pe

rod.

2. Avantajele economice ale culturii viţei-de-vie sunt numeroase:

valorifică cu bune rezultate pantele erodate cu soluri subţiri de pe

dealuri şi coline, terenurile nisipoase, calcaroase, pietroase,

stâncoase, sărace în nutrienţi, improprii altor culturi; are un

important rol antierozional; prezintă un grad mare de intensivizare;

impozitele şi valorificarea produselor vitivinicole contribuie la

constituirea bugetului statului; comerţul intern şi internaţional cu

produse şi vitivinicole constituie o sursă importantă de venituri şi

profituri; înfrumuseţează peisajul natural al zonelor unde se cultivă,

participând la depoluarea mediului ambiant prin purificarea

atmosferei etc.

3. Suprafaţa viticolă a ţării noastre, la nivelul anului 2010 a fost de

181.343 ha.

4. Strugurii au un conţinut bogat în vitamine: A, B1, B2, C; în săruri

minerale: Ca, Fe, P, K, Mg; deloc de neglijat este şi rolul acizilor

organici care intră în constituţia oaselor, ţesuturilor şi echilibrează

reacţia sucului gastric.

5. Vinul este considerat un aliment complex, o băutură energetică

datorită compoziţiei sale chimice şi anume:

- conţinutul în compuşii fenolici cu rol important în

25

prevenirea bolilor cardiovasculare, facilitează circulaţia

sangvină, protejează împotriva hemoragiilor, a unor tulburări

de vedere;

- în vinurile roşii se găsesc procianidinele care au rolul de a

îndepărta colesterolul din sânge, măresc rezistenţa pereţilor

vasculari la hemoragii, împiedică îmbătrânirea prematură a

ţesuturilor;

- vinul roşu, în special, are proprietăţi antiseptice, datorită

acţiunii lui antivirale şi bactericide.


1. Ţara noastră ocupă locul 10 în lume şi 5 în Europa ca suprafaţă

viticolă; iar din punct de vedere al producţiei de vin obţinute ocupă

locul 12 în lume şi 6 în Europa (la nivelul anului 2010).

2. Cele trei categorii de ţări, clasificate în funcţie consumul de vin/

an/locuitor sunt: ţări mari consumatoare de vin (50 litri vin/

an/locuitor): Luxemburg, Franţa; ţări cu un consum mediu de vin

(10-50 litri vin/ an/locuitor): Italia, Portugalia, Elveţia, Spania; ţări

cu un consum mic de vin (sub 10 litri vin/ an/locuitor): S.U.A.,

Canada, Africa de Sud.

3. În ceea ce priveşte producţia strugurilor de masă, locul unu este

ocupat de China, urmată de Turcia, Iran, India, Egipt, Italia şi

S.U.A.; iar dintre ţările producătoare de struguri pentru stafide

amintim: Turcia, S.U.A., Iran, Chile, Grecia, Africa de Sud. Din

producţia mondială de stafide (1,22 milioane tone), cea mai mare

pondere o deţine Asia (51%), fiind urmată de America (36%),

Europa (8 %), Africa (3%) şi Oceania (2%).

4. Conform legii, în intravilanul localităţilor din afara arealelor

viticole, plantarea hibrizilor direct producători poate fi făcută pe o

suprafaţă de cel mult 0,1 ha de agent economic sau familie, numai

pentru asigurarea consumului familial.


1. Dintre măsurile ce trebuie luate pentru redresarea sectorului

vitivinicol amintim:

restructurarea suprafeţelor cultivate cu viţă-de-vie prin diminuarea

suprafeţelor ocupate cu hibrizi direct producători şi plantarea

soiurilor nobile, în arealele delimitate pentru cultura viţei-de-vie;

reconversia planţiilor prin plantarea soiurilor româneşti valoroase

26

şi a celor cerute de piaţă;

creşterea ritmului de plantări anuale până la 5.000-6.000 ha cu viţă

nobilă, cu soiuri solicitate pe piaţa internă şi internaţională;

îmbunătăţirea calităţii produselor, creşterea ponderii vinurilor cu

denumire de origine controlată şi a celor cu indicaţie geografică, în

detrimentul vinurilor de masă;

extinderea soiurilor noi şi a clonelor valoroase;

sistem accesibil de creditare pentru produsele vitivinicole, prin

acordarea de credite pe termen lung, în condiţii avantajoase pentru

reabilitarea plantaţiilor;

modernizarea sistemului de distribuţie (promovarea pieţelor de

gross-detail etc);

realizarea unui regim de taxe şi impozite pe baza unei politici

fiscale corecte, diferenţiate;

aplicarea unor reglementări privind protecţia consumatorilor prin

evitarea poluării recoltei de struguri (reziduuri de pesticide, toxine,

pe struguri, în vin etc.) şi prin represiunea fraudelor;

2. Problemele pe care le întâmpină viticultura mileniului trei sunt:

creşterea demografică, criza energetică şi de materii prime,

problemele mediului înconjurător, încălzirea climatică, globalizarea

etc.

1.10. LUCRARE DE VERIFICARE NR. 1

INSTRUCŢIUNI

Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită

cunoaşterea Unităţii de învăţare nr. 1.

Răspunsurile la întrebări vor fi transmise tutorelui pentru comentarii,

corectare şi evaluare.

Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:

Titulatura acestui curs (VITICULTURĂ), numărul lucrării de verificare,

numele şi prenumele studentei (studentului).

Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o

jumătate de pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare

întrebare.

Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:

1. Prezentaţi produsele şi unele subproduse ale viticulturii, care

completează şi îmbunătăţeşte regimul alimentar al populaţiei. – 2p

2. Precizaţi importanţa culturii viţei-de-vie din punct de vedere

27

economic. – 2p

3. Enumeraţi măsurile preconizate pentru redresarea sectorului

vitivinicol. – 2p

4. Care este suprafaţa permisă pentru a fi cultivată cu hibrizi

producători direcţi, conform Legii viei şi vinului? – 1p

5. Cum contribuie strugurii şi vinul, prin componentele lor chimice

asupra sănătăţii organismului uman? – 1p

6. Care sunt consecinţele poluării mediului înconjurător datorită

acţiunii necontrolate a omului în cadrul ecosistemelor viticole? – 1p

* Un punct se acordă din oficiu.

1.11. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

1) Bernaz Gh.,2003 – Via familială. Editura M.A.S.T., Bucureşti.

2) Bessis R., Fournioux J. C., 1992 – Zone d’abscission et coulure de la vigne.

Vitis, 31, 1, p. 9-21.

3) Dejeu, L.,2006 – Viticultura practică. Editura Ceres, Bucureşti, 256 p.

4) Dejeu, L., Bucur, Mihaela, 2008 – Mic îndreptar de viticultură ecologică.

AMC, UŞAMV Bucureşti, 158 p.

5) Dejeu, L.,2011 – Vinul şi sănătatea. Ed. Ceres Bucureşti.

6) Dejeu, L., Bucur, Mihaela, 2008 – Mic îndreptar de viticultură ecologică.

AMC, UŞAMV Bucureşti, 158 p.

7) Dejeu, L., Petrescu, C., Chira, A.,1997 – Hortiviticultura şi protecţia mediului.

Editura didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti

8) Oşlobeanu, M., Macici, M., Georgescu, Magdalena, Stoian, V.,1991 –

Zonarea soiurilor de viţă-de-vie în România. Editura Ceres, Bucureşti.

* * * - Ordinul nr. 225 din 31 martie 2006 privind aprobarea zonării soiurilor

nobile de viţă-de-vie roditoare admise în cultură în arealele viticole din România.

Monitorul Oficial al României, partea I, nr.324/11 aprilie 2006.

28


SISTEMATICA GENULUI VITIS

CUPRINS


2.2 Genul Vitis 29

2.3 Rezumat 34






reţineţi şi să prezentaţi familia, încrengătura, clasa şi ordinul din care face

parte viţa-de-vie;

redaţi componenţa genului Vitis şi importanţa practică a subgenurilor

sale;

analizaţi cele patru grupe componente ale subgenului Euvitis,

cunoaşteţi caracteristicile speciei Vitis vinífera, cea mai importantă pentru

cultură, datorită însuşirilor calitative pe care le posedă: obţinerea de

struguri de masă, pentru vin şi stafide.

Plantele din familia Vitaceae (caracterízate prin seminţe închise în fruct) sunt grupate

în încrengătura Spermatophyta, clasa Dicotiledonate (deoarece embrionul este prevăzut cu

două cotiledoane), ordinul Rhamnales.

Din ordinul Rhamnales face parte şi familia Vitaceae, care cuprinde 12 genuri (după

unii autori 14, chiar 18) şi aproximativ 800 de specii lemnoase, liane şi arbuşti agăţători. În

ţara noastră sunt răspândite genurile Ampelopsis, Muscadinia, Parthenocissus (cu rol

decorativ în principal) şi Vitis. Restul genurilor nu se găsesc în România fiind plante

tropicale, care se cultivă în seră (genul Cissus).

Frunzele acestor specii sunt palmate, florile mici şi actinomorfe, galben verzui, pe

tipul 5 sau 4, au gineceu bicarpelar şi disc nectarifer la baza ovarului. Fructul este o bacă

29

suculentă şi cărnoasă, cu 1-2- seminţe (Constantinescu Gh. Şi colab., 1970; Ciocârlan V.,

1988; citaţi de Dejeu L., 2010).

2.2. GENUL VITIS cuprinde peste 40 de specii asiatice şi circa 30 de specii

americane, lemnoase, cu tulpini flexibile, agăţătoare prin cârcei plasaţi opus frunzelor

(Fregoni M., 2005). Florile au corola caducă, iar la înflorit se desprinde de la bază şi cade.

În cadrul acestui gen întâlnim două subgenuri: Muscadinia şi Euvitis.

Subgenul Muscadinia – cuprinde specii răspândite în regiunile tropicale şi

subtropicale ale Americii de Nord (S.U.A şi Mexic), şi este alcătuit din 3 specii: Vitis

rotundifolia, Vitis munsoniana şi Vitis popenoei.

Vitis rotundifolia

prezintă imunitate la filoxeră;

este rezistentă la atacul bolilor criptogamice (mană, făinare, putregai negru) şi

la nematozi;

destinată obţinerii strugurilor pentru consum în stare proaspătă, pentru vin şi

jeleuri;

calitatea boabelor este inferioară speciei Vitis vinífera.

Vitis munsoniana

este folosită la hibridări cu V. vinífera, pentru obţinerea de portaltoi cu

rezistenţă maximă la filoxeră şi nemtozi;

nu se poate înmulţi prin butăşire şi prezintă incompatibilitate la altoire

(hibrizii F1 V. vinífera x V. rotundifolia, sunt reîncrucişaţi cu V. vinífera

pentru obţinerea de soiuri roditoare).

Subgenul Euvitis – cuprinde speciile de viţă din zonele temperate ale Europei şi

Asiei, Americii de Nord, Centrale şi de Sud. Acest subgen se împarte în patru grupe în

funcţie de zona geografică şi condiţiile climatice la care sunt adaptate.

GRUPE: 1. Specii americane adaptate la climatul temperat.

2. Specii americane adaptate la climatul cald, tropical şi

ecuatorial.

3. Specii euro-asiatice adaptate la climatul temperat.

4. Specii asiatice orientale.

Grupa 1 - specii americane adaptate climatului temperat

Specii din grupa orientală:

- sunt resistente la ger şi la mană;

- au rezistenţă slabă la filoxeră;

30

- au aptitudini uvifere: V. labrusca (a folosit la obţinerea unor hibrizi: Isabela,

Noah, Othelo), V. aestivalis (pentru obţinerea portaltoilor), V. lincecumii.

Specii din grupa centrală:

- sunt resistente la ger (- 30ºC), secetă, mană, filoxeră, nematozi (Vitis champini) şi

asfixia radiculară;

- înrădăcinează bine şi se înmulţeşte uşor;

- însuşirile uvifere sunt slabe sau nule;

- se folosesc la obţinerea de portaltoi şi a hibrizilor direct producători;

- exemple: Vitis riparia (se foloseşte ca portaltoi în stare pură dar şi pentru

obţinerea de hibrizi direct producători: Noah, Elvira etc), Vitis berlandieri

(rezistentă la calcar, un se foloseşte în stare pură în cultură), Vitis rupestris

(prezintă afinitate la altoire cu V.vinifera), Vitis cordifolia, Vitis solonis (prezintă

rezistenţă la conţinutul în săruri al solului), Vitis cinerea etc.

Speciile din grupa occidentală (V. californica, V. arizonica, V. girdiana), sunt cunoscute

ca rezistente la secetă, sensibile la filoxeră şi mană, lipsite de calităţi uvifere.

Grupa 2 - specii americane adaptate climatului cald, tropical şi ecuatorial (specii

din grupa Florida, specii din grupa tropicală) – nu prezintă importanţă economică şi sunt

folosite pentru obţinerea de hibrizi rezistenţi la boli şi la fisurarea boabelor.

Grupa 3 - specii euro-asiatice adaptate climatului temperat, dintre acestea cele mai

reprezentative sunt: Vitis silvestris şi Vitis vinífera.

Vitis silvestris:

o întâlnim în Europa, Asia mică şi nordul Africii;

în România se găseşte în jumătatea sudică a ţării, până la o altitudine de 600-800

m;

se caracterizează printr-o rezistenţă ridicată la ger şi secetă, însă rezistenţa este

moderată la filoxeră şi bolile criptogamice;

fiind o specie dioică, plantele femele dau struguri cu boabe mici, sferice, de

culoare neagră-violacee, crocante, cu gust acru-astringent.

Vitis vinifera

este specia despre care putem spune că este cea mai importantă pentru cultură,

datorită însuşirilor calitative pe care le posedă: obţinerea de struguri de masă,

pentru vin şi stafide;

prezintă un număr mare de soiuri (până la 15.000);

nu este rezistentă la filoxeră şi boli criptogamice, rezistenţa moderată la ger (-

20ºC), se înmulţeşte uşor pe cale vegetativă.

Speciile euro-asiatice sunt încadrate (după Negrul A.M., 1946), în 3 proles-uri,

funcţie de condiţiile ecologo-geografice unde au apărut, şi anume:

■ proles pontica – cuprinde soiuri atât de masă cât şi de vin, din Asia Mică, Grecia,

Bulgaria, Ungaria, România (Saperavi, Rcaţiteli, Plăvaie, Furmint, Corinth) şi Moldova;

31

■ proles occidentalis – cuprinde aproximativ 25% din soiurile cultivate în Franţa,

Germania, Spania, Portugalia, Italia şi Austria. Se caracterizează prin soiuri cu un procent

mare de lăstari fertili, cu struguri zemoşi, având ca destinaţie obţinerea vinurilor de calitate:

Riesling, Sauvignon, Traminer, Pinot noir, Cabernet Sauvignon, Merlot;

■ proles orientalis – cuprinde soiurile cultivate în Azerbaidjan, Armenia, Iran, cu

frunze glabre, struguri mari, lacşi, pulpă cărnoasă – suculentă, aici regăsindu-se soiurile de

struguri de masă şi soiurile pentru stafide: Afuz Ali, Muscat de Alexandria (din subgrupa

antasiatică) şi Sultanină, Muscat alb (subgrupa caspica).

Tabelul 2.1 prezintă comparativ unele caracteristici ale speciilor V. silvestris şi V.

vinifera.

Tabelul 2.1.

Principalele caracteristici ale speciilor V. silvestris şi V. vinifera

(după Dejeu L., 2010)

Caracteristici V. silvestris V. vinifera

Vigoarea mare medie-redusă

Mărimea strugurilor mici mari

Scuturarea florilor accentuată redusă

Aciditatea strugurilor ridicată redusă

Seminţe mici-alungite, scurt rostrate piriforme, lung rostrate

Perioada de vegetaţie scurtă lungă

Adaptarea la lungimea zilei plantă de zi lungă plantă de zi medie-scurtă

Rezistenţa la ger ridicată medie

Rezistenţa la boli ridicată redusă

Grupa 4 - specii asiatice orientale – sunt caracterizate prin sensibilitate la filoxeră,

calcar, mană, însă au rezistenţă sporită la făinare.

Din punct de vedere al rezistenţei la ger, aceste specii se pot clasifica astfel:

Specii asiatice orientale resistente la ger (până la temperatura de -40ºC):

V. amurensis – pentru obţinerea de struguri de masă şi de vin, pentru obţinerea de

dulceaţă şi suc, cu toate că fructele au o calitate inferioară, dar şi pentru obţinerea de soiuri

resistente la ger (în ameliorarea viţei-de-vie).

V. thunbergii – se cultivă ca plantă ornamentală, nu prezintă importanţă în cultură.

Specii asiatice orientale sensibile la ger, prezintă spini, sunt resistente la secetă, fiind

originare din sud-estul continentului. Ele nu prezintă importaţă economică, calităţile lor

uvifere fiind nesemnificative. Dintre aceste specii amintim: V. armata, V. davidii, V.

romaneti, V. reticulata.

Putem încheia acest capitol concluzionând faptul că, viţele cultivate în prezent se înpart

în patru mari categorii (clasificare economico-utilitară).

32

Viţe roditoare, respectiv soiuri nobile, nerezistente la filoxeră, la boli criptogamice şi

sensibile la ger, dar care produc struguri şi vinuri de calitate. Astăzi, după invazia filoxerei,

aceste soiuri se înmulţesc prin altoire pe viţe portaltoi.

Soiuri de struguri pentru masă,

aparţin speciei Vitis Vinifera,

proles orientalis.

►prezintă struguri mari şi ciorchini lacşi;

►boabele sunt mari, au forme diferite, divers

colorate (alb-verzui-aurii, roşii);

►au pieliţa elastică, pulpa crocantă, plăcută la gust;

►au epoci de coacere diferite pe parcursul verii,

ceea ce permite consumul lor în stare proaspătă o

perioadă lungă de timp.

Soiuri de struguri de vin, aparţin

tot speciei Vitis Vinifera, proles

occidentalis şi proles pontica.

►prezintă struguri de mărime mijlocie şi mică;

►boabele sunt de regulă mici, rotunde, divers

colorate (alb-verzui-aurii,roşii, negre);

►au pieliţa elastică, mai groasă ca strugurii de

masă, miezul este zemos şi cedează uşor mustul.

Soiuri de hibrizi direct producători, obţinute prin încrucişarea speciilor americane

din grupa orientală, prezintă rezistenţă la filoxeră şi boli criptogamice, sunt tolerante la ger,

se înmulţesc prin butăşire, asigură producţii mari, dar de calitate inferioară (cantitate mai

scăzută de zahăr, gust foxat, randament scăzut la prelucrare). În general au vigoare mare şi

potenţial productiv ridicat.

Soiuri cu rezistenţă biologică, obţinute în ultimii ani prin hibridări sexuate

controlate interspecifice, între soiuri vinifera şi hibrizi direct producători sau alte forme

evoluate. Ei au potenţial productiv mare, rezistenţă sau toleranţă la boli şi dăunători, iar

calitatea strugurilor este apropiată, egală sau superioară multora dintre soiurile vinífera.

Soiuri de portaltoi care nu se cultivă pentru struguri, ci pentru materialul biologic

(coarde de un an), necesar procesului de altoire la soiurile „nobile”.

În practica viticolă prezintă importanţă însuşirile rădăcinilor de rezistentă la filoxeră,

calcar, secetă şi atacul nematozilor. Portaltoii trebuie să aibă următoarele caracteristici:

● masă mare de lemn anual (100-200 mii butaşi/ha);

● capacitate rizogenetică mare (70-90%);

● afinitate de altoire bună şi foarte bună cu soiurile nobile.

33


1. Precizaţi familia, încrengătura, clasa şi ordinul din care face parte, din punct de

vedere botanic, viţa-de-vie.

2. Descrieţi subgenul Muscadinia.

3. Care sunt cele patru grupe ale subgenului Euvitis?

4. Descrieţi speciile euro-asiatice adaptate la climatul temperat.


Obiectivele ameliorării genetice a viţei-de-vie sunt reprezentate de îmbunătăţirea

calităţii, obţinerea de producţii sporite, rezistenţa la ger, la boli criptogamice, la dăunători

etc. Cele mai importante resurse genetice folosite pentru obţinerea toleranţei şi rezistenţei la

boli, în ameliorarea viţei-de-vie, sunt prezentate în tabelul 2.2.

Tabelul 2.2.

Resurse genetice folosite pentru obţinerea toleranţei şi rezistenţei viţei-de-vie

la boli şi dăunători (după Alleweldt G.,1990; citat de Dejeu L., 2010)

Agentul patogen Specii şi soiuri

Plasmopara viticola

V. amurensis, V. cordifolia, V. cinerea, V. labrusca, V.

lincecumii, V. riparia, V. romaneti, V. rotundifolia, V. rupestris,

soiuri noi interspecifice

Uncinula necator

V. aestivalis, V. amurensis, V. berlandieri, V. cinerea, V.

labrusca, V. riparia, V. rotundifolia, V. rupestris, V. vinifera,

soiuri noi interspecifice

Botrytis cinerea V. aestivalis, V. armata, V. berlandieri, V. riparia, V.

rotundifolia, V. rupestris, V. vinifera, soiuri noi interspecifice

Agrobacterium vitis V. amurensis, V. labrusca

Phyloxera vastatrix V. rotundifolia, V. berlandieri, V. champini, V. cordifolia, V.

monticola, V. riparia, V. rupestris

Eriophyes vitis V. berlandieri, V. cinerea, V. candicans, V. cordifolia

Meloidogyne sp. V. candicans, V. champini, V. longii, V. rotundifolia, Dog

Ridge, Harmony, Ramsey

Xiphinema sp. V. rotundifolia

34

2.2. REZUMAT

Soiurile de viţă-de-vie aparţin mai multor genuri ale familiei Vitaceae, care la

rândul ei face parte din ordinul Rhamnales.

Ca răspândire, având o mare plasticitate ecologică, familia Vitaceae, are

reprezentanţi pe tot globul, cu deosebire în zona temperată, de la paralela 52° latitudine

nordică la paralela 53° latitudine sudică.

Vitaceaele sunt plante dicotiledonate multianuale, lemnoase, liane sau arbuşti

agăţători, de regulă cu cârcei. Frunzele acestor specii sunt palmate, simple sau compuse,

iar florile sunt mici, actinomorfe, galben-verzui, de tipul 5 sau 4, dispuse în inflorescenţe

cimoase. Fructul este o bacă de obicei suculentă, dar şi cărnoasă, cu 1-2 seminţe.

Familia Vitaceae este reprezentată de aproximativ 12 genuri şi peste 800 de specii,

unele dintre ele prezentâd numai interes decorativ (Parthenocissus, Ampelocissus şi

Cissus).

Genul Vitis cuprinde peste 40 de specii asiatice şi circa 30 de specii americane,

lemnoase, agăţătoare şi cuprinde două subgenuri: Muscadinia şi Euvitis.

Subgenul Muscadinia – cuprinde specii răspândite în regiunile tropicale şi

subtropicale ale Americii de Nord şi este alcătuit din 3 specii: Vitis rotundifolia , Vitis

munsoniana şi Vitis Popenoei.

Subgenul Euvitis – cuprinde speciile de viţă din zonele temperate ale Europei şi

Asiei, Americii de Nord, Centrale şi de Sud. Acest subgen se împarte în patru grupe, în

funcţie de zona geografică şi condiţiile climatice la care sunt adaptate: specii americane

adaptate la climatul temperat, specii americane adaptate la climatul cald, tropical şi

ecuatorial; specii euro-asiatice adaptate la climatul temperat şi specii asiatice orientale.

Dintre speciile euro-asiatice adaptate climatului temperat cele mai reprezentative

sunt: Vitis silvestris şi Vitis vinífera.

Vitis vinifera este specia cea mai importantă pentru viticultură, datorită, în special,

însuşirilor sale calitative, destinată obţinerii vinului, a strugurilor de masă şi stafidelor. Ea

cuprinde un număr foarte mare de soiuri (8 000 – 15 000), răspândite pe cele cinci

continente. Specia nu rezistă la filoxeră şi la bolile criptogamice, prezintă o rezistenţă

moderată la acţiunea temperaturilor scăzute (-20ºC) şi se înmulţeşte relativ uşor pe cale

vegetativă.

În prezent, în viticultură se cultivă trei mari categorii de soiuri şi anume: soiuri

„nobile“ sau soiuri europene, cele care produc struguri şi vinuri de calitate; soiuri de

hibrizi direct producători care dau struguri şi vinuri mai puţin plăcute, dar sunt rezistente

la boli, la filoxeră, şi se pot înmulţi prin butaşi, şi soiuri de portaltoi care nu produc

struguri şi care se folosesc pentru altoirea soiurilor „nobile“.

35



1. Viţa-de-vie face parte din familia Vitaceae (caracterízate prin

seminţe închise în fruct), încrengătura Spermatophyta, clasa

Dicotiledonate (deoarece embrionul este prevăzut cu două

cotiledoane), ordinul Rhamnales.

2. Subgenul Muscadinia – cuprinde specii răspândite în regiunile

tropicale şi subtropicale ale Americii de Nord (S.U.A şi Mexic),

şi este alcătuit din 3 specii: Vitis rotundifolia, Vitis munsoniana

şi Vitis popenoei.

Vitis rotundifolia: prezintă imunitate la filoxeră; este rezistentă la

atacul bolilor criptogamice şi la nematozi; este destinată obţinerii

strugurilor pentru consum în stare proaspătă, pentru vin şi jeleuri;

calitatea boabelor este inferioară speciei Vitis vinífera.

Vitis munsoniana: este folosită la hibridări cu V. vinífera, pentru

obţinerea de portaltoi cu rezistenţă maximă la filoxeră şi nemtozi; nu se

poate înmulţi prin butăşire şi prezintă incompatibilitate la altoire

(hibrizii F1 V. vinífera x V. rotundifolia, sunt reîncrucişaţi cu V. vinífera

pentru obţinerea de soiuri roditoare).

3. Cele patru grupe ale subgenului Euvitis sunt: grupa 1 - specii

americane adaptate la climatul temperat; grupa 2 - specii

americane adaptate la climatul cald, tropical şi ecuatorial; grupa

3 - specii euro-asiatice adaptate la climatul temperat şi grupa 4 -

specii asiatice orientale.

4. Dintre speciile euro-asiatice adaptate climatului temperat, cele

mai reprezentative sunt: Vitis silvestris şi Vitis vinífera.

Vitis silvestris: o întâlnim în Europa, Asia mică şi nordul Africii; în

România se găseşte în jumătatea sudică a ţării, până la o altitudine de

600-800 m; prezintă o rezistenţă ridicată la ger şi secetă, dar moderată la

filoxeră şi bolile criptogamice; fiind o specie dioică, plantele femele dau

struguri cu boabe mici, sferice, de culoare neagră-violacee, crocante, cu

gust acru-astringent.

Vitis vinifera: este specia cea mai importantă pentru cultură, datorită

însuşirilor calitative pe care le posedă: obţinerea de struguri de masă,

pentru vin şi stafide; prezintă un număr mare de soiuri; nu este

rezistentă la filoxeră şi boli criptogamice, rezistenţa moderată la ger (-

20ºC), se înmulţeşte uşor pe cale vegetativă.

36


INSTRUCŢIUNI










întrebare.


1. Prezentaţi câteva caracteristici ale genului Vitis şi descrieţi

subgenul Muscadinia. – 2p

2. Care sunt cele patru grupe ale subgenului Euvitis? – 1p

3. Descrieţi cele 3 proles-uri în care sunt încadrate speciile euro-

asiatice. – 2p

4. Precizaţi (comparativ), principalele caracteristici ale speciilor

Vitis silvestris şi Vitis vinífera. – 2p

5. Enumeraţi care sunt categoriile de viţe cultivate în prezent şi

prezentaţi dezavantajele hibrizilor producători direcţi. – 2p



1) Anghel, Gh. şi colab.,1970 – Morfologia şi anatomia familiei Vitaceae. În:

Ampelografia RSR, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti.

2) Bavaresco, L.,1990 –Excursus mondiale sugli ibridi produttori di vite di terza

generazione resistenti alle malattie. Vignevini, 6, 29-38.

3) Bavaresco, L. şi colab.,1991 – Investigations on iron uptake and reduction by

excised roots of different rootstocks and a V. vinifera cultivar. Plant and Soil

130, 109-113.

4) Beran, N.,1985 – Die Sauerstoffproducktion der Rebe (Vitis vinifera L.)-ein

Vergleich mit Forstgehölzen und anderen landwirtschaftlichen Kulturplanzen.

Wein-Wissenschaft, 40, 1.

5) Dejeu, L.,2010 – Viticultură. Editura Ceres, Bucureşti, 480 p.

6) Fregoni, M., Schuster, D., Paoletti, A.,2003 – Terroir, Zonazione, Viticoltura.

Phytoline Editore, Affi.

7) Pop, Nastasia,2010 – Curs de viticultură generală. Eikon, Cluj-Napoca.

37


PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ALE VIŢEI-DE-VIE

CUPRINS


3.2 Rădăcina 38

3.3 Tulpina 42

3.4 Mugurii 49

3.5 Lăstarii 55

3.6 Frunza 56

3.7 Cârceii 58

3.8 Inflorescenţa 58

3.9 Floarea 59

3.10 Strugurii şi boabele 63

3.11 Sămânţa 66

3.12 Rezumat 67





Prin studierea acestei unităţi de învăţare vei fi în măsură să:

recunoaşteţi, să descrieţi şi să clasificaţi părţile componente ale viţei-

de-vie (rădăcina, tulpina, frunza, mugurele, inflorescenţa, floarea,

bobul şi sămânţa);

precizaţi funcţiile şi însuşirile pe care le îndeplineşte fiecare organ în

parte al viţei;

cunoaşteţi şi să aplicaţi măsurile agrofitotehnice care conduc la buna şi

armonioasa dezvoltare a elementelor componente ale plantei.

38

Viţa-de-vie (Vitis vinifera) este alcătuită din mai multe organe care îndeplinesc în

viaţa plantei diferite roluri. Aceste organe sunt: rădăcina, tulpina, frunza, mugurele,

inflorescenţa, floarea, bobul şi sămânţa.

La înfiinţarea planţiilor viticole, în mod obişnuit se folosesc viţe altoite, obţinute prin

îmbinarea a două porţiuni de coardă dintre care una este denumită altoi şi alta portaltoi.

Altoiul provine dintr-un soi roditor, european, „nobil”, şi dă naştere părţii supraterestre care

va produce struguri de calitate, iar portaltoiul provine de la un soi cu sânge de viţă

americană, pe el se formează rădăcinile, rezistente la filoxeră. Pentru înfiinţarea viilor pe

nisipuri sau în cazul hibrizilor direct producători (aceştia fiind inferiori calitativ), se folosesc

viţe nealtoite.

3.2. RĂDĂCINA

Rădăcina este unul din organele principale ale viţei-de-vie, cu creştere geotropică

pozitivă. Vigoarea plantei, puterea de creştere şi de rodire sunt corelate direct cu volumul

sistemului radicular. Pe întreaga perioadă de creştere a butucului, până la un anumit stadiu

care corespunde cu începutul îmbătrânirii lui, rădăcinile tind să ocupe în totalitate volumul

de pământ pe care îl au la dispoziţie.

Clasificarea rădăcinilor

Rădăcinile viţei-de-vie, se pot clasifica după mai multe criterii şi anume: după

origine, după funcţiuni, după aşezarea pe butaş şi după poziţia pe care o au în pământ.

I După origine, rădăcinile viţei sunt grupate în rădăcini embrionare şi rădăcini

adventive.

Rădăcinile embrionare (fig. 3.1), au următoarele caracteristici:

se întâlnesc la viţele obţinute din sămânţă, şi se formează din radicula embrionului;

rădăcina principal are un geotropism pozitiv, formă cilindrică şi pătrunde vertical în

sol la adâncimea de 1m, chiar mai mult;

Fig. 3.1. Sistem radicular la viţa obţinută din sămânţă


39

pe rădăcină principală se formează ramificaţii laterale de diferite ordine: de ordinul I

(numite radicele sau rădăcini secundare), de ordinul II (cresc aproape orizontal şi un

posedă geotropism), de ordinul III, mai subţiri şi cu o creştere înceată.

Rădăcinile adventive (fig. 3.2), au următoarele caracteristici:

se întâlnesc la viţele care se înmulţesc pe cale vegetativă şi au origine exogenă;

se formează pe tulpină (portaltoi) sau pe fragmente de tulpină (butaşi, marcote), mai

frecvent pe cele cu vârsta de unu şi de doi ani;

apar în dreptul razelor medulare, la noduri şi rar pe internoduri (la viţele mature şi pe

terenuri cu exces de umiditate);

îşi au originea în parenchimul interfascicular;

numărul rădăcinilor adventive principale poate ajunge la un butuc, până la 60

(Merjanian A.S.,1956; citat de Dejeu L., 2010);

lungimea unei rădăcini poate atinge 4-8 m la viţele europene şi 6-15 m la speciile

americane, iar grosimea variază astfel: la viţele europene atinge 3-6 cm, la cele

americane 6-10 cm.

Fig. 3.2. Sistem radicular cu ramificaţii dispuse în trei etaje:

a) – la un butaş înrădăcinat în sol; b) – la un butuc matur

II După funcţiuni întâlnim:

rădăcini de fixare sau de schelet, au un caracter permanent, sunt lungi, îngroşate

uniform, acoperite cu un strat subţire de coajă, care se exfoliază anual, şi îndeplinesc

mai multe funcţii: fixează planta în sol, transportă apa şi substanţele nutritive,

sintetizează substanţele organice şi înmagazinează substanţele de rezervă;

rădăcini de absorbţie sau de hrănire, se formează primăvara şi mor la sfârşitul

perioadei de vegetaţie (cu rol în hrănirea plantei). Ele au culoarea albă sidefie şi

prezintă următoarele zone: zona terminală, respectiv conul de creştere, protejată de

piloriză, zona de creştere sau zona netedă, zona de absorbţie sau piliferă, acoperită de

perişori radiculari şi zona conducătoare sau aspră, cu scoarţă suberificată şi aspect

rugos.

40

III După poziţia pe butaş:

rădăcini bazale (inferioare) – se dezvoltă la polul morfologic inferior al butaşului

portaltoi şi sunt cele mai importante deoarece asigură plantei o mai bună

aprovizionare cu apă şi substanţe nutritive, o rezistenţă mai mare la secetă;

rădăcini mijlocii (intermediare) – apar la nodurile situate în partea de mijloc a

butaşului;

rădăcini superioare (superficiale sau „de rouă”) – se formează la nodurile superioare

ale butaşului şi deasupra punctului de altoire;

În scopul stimulării creşterii etajului inferior de rădăcini, în tehnologia viticolă se

intervine cu o lucrare cunoscută sub numele de „copcit”, prin care se suprimă rădăcinile de

la suprafaţă (superficiale). Acestea sunt primele care suferă de ger şi secetă şi, în cazul în

care cresc din altoi (la viţele altoite), nefiind rezistente la filoxeră, pot fi distruse de acest

mare duşman al viţei-de-vie.

La viţele obţinute din butaşi scurţi de un nod, rădăcinile adventive principale

formează un singur etaj bazal (fig. 3.3).

Fig. 3.3. Sistem radicular cu ramificaţii dispuse într-un singur etaj


IV După poziţia din sol, întâlnim:

rădăcini orizontale (trasante), plasate între 25 şi 85 cm;

rădăcini oblice;

rădăcini verticale care penetrează solul pâna la adâncimi de 7m.

Un rol important, în ceea ce priveşte orientarea rădăcinilor în sol, pe verticală (la

diferite specii şi soiuri de viţă-de-vie), îl au şi valorile unghiului geotropic.

Unghiul geotropic este unghiul format între direcţia rădăcinilor principale şi verticala

imaginară ce trece prin axul butucului (plantei).

În funcţie de valorile preluate de unghiul geotropic, rădăcinile se încadrează în trei

grupe.

41

După unghiul geotropic întâlnim:

rădăcini pivotante, au valoarea unghiului geotropic de

aproximativ 20º - Rupestris du Lot;

rădăcini oblice întâlnim la Chassela x Berlandieri 41

B, cu un unghí cuprins între 45-50º;

rădăcini trasante cu valori ale unghiului geotropic

plasate între 75-80º, specific lui Riparia gloire.

În general, la viţa-de-vie întâlnim un sistem radicular voluminos, cu rădăcini

principale ce pot atinge, în mod obişnuit 3-6 m lungime şi diametrul de până la 10-15 cm.

Prezenţa unui număr mare de ramificaţii asigură rădăcinii un contact strâns cu solul în care

se dezvoltă. Majoritatea rădăcinilor se găsesc răspândite în sol la 20-60 cm adâncime, pe o

rază de 1,5-3 m în jurul butucului. De aceste particularităţi se ţine seama la aplicarea

lucrărilor solului, la încorporarea îngrăşămintelor şi la irigarea plantaţiilor.

Funcţiile rădăcinii. Rădăcinile viţei-de-vie îndeplinesc procese fiziologice de mare

importanţă:

fixarea plantei pe substratul de cultură, prin rădăcinile de schelet;

absorbţia apei şi a sărurilor minerale, funcţie vitală pentru întreg organismul, şi este

realizată de perişorii radiculari;

transportul sevei brute şi al sevei elaborate, prin vasele lemnoase respectiv liberiene;

sinteza substanţelor organice, a zaharozei în principal;

respiraţia;

înmagazinarea substaţelor de rezervă, respectiv acumularea acumularea hidraţilor de

carbon sub formă de amidon. Pe baza rezervelor de amidon, depuse în rădăcină şi în

celelalte organe, se desfăşoară prímele fenofaze ale viţei: plânsul, dezmuguritul,

începutul creşterii lăstarilor.

Factorii care influenţează sistemul radicular

Creşterea, dezvoltarea şi ramificarea sistemului radicular sunt influenţate de o serie

de factori, cum ar fi:

factori genetici – specia, soiul;

factori biologici – metoda de înmulţire, vîrsta;

factori ecologici – temperatura, umiditatea, nivelul pânzei freatice;

factori agrotehnici – lucrările adânci şi superficiale ale solului, drenarea, irigarea,

aplicarea îngrăşămintelor şi a amendamentelor, tăierile de fructificare.

La viţele europene cultivate pe rădăcini proprii, sensibile la filoxeră, ca urmare a

înţepăturilor produse, rădăcinile se umflă formând nodozităţi (pe rădăcinile de hrănire) şi

tuberozităţi pe cele de schelet. La viţele americane rezistente la atacul filoxerei se

formează un strat de suber spre interior ca răspuns la înţepătura produsă, izolând

leziunile, concomitent cu acumularea unui conţinut mai ridicat în taninuri şi amidon

(Oprea D.D.,1965; citat de Dejeu L., 2010).

42

Adesea scoarţa viţei-de-vie este invadată de ciuperci micorizice de tip vezicular-

arbusculare (fig. 3.4), care trăiesc în simbioză cu planta (Scubert A., 1988), acestea

favorizează creşterea vegetativă, participă la alimentarea plantei cu apă, substanţe minerale,

(P şi K), vitamine, glucide etc.

Fig. 3.4. Reprezentarea schematică a unei micorize vezicular-arbusculare

într-o rădăcină de viţă-de-vie: A – arbuscul; AP – apresoriu; M – miceliu extraradicular;

G – ghem; SP – spor; V – veziculă (după Schubert A.,1985; Dejeu L., 2010)

3.3. TULPINA

Din punct de vedere botanic viţa-de-vie este o liană agăţătoare, o plantă perenă,

lemnoasă. Tulpina este organul vegetativ aerian care asigură mişcarea bilaterală a apei şi

substanţelor nutritive din plantă, susţine întregul sistem aerian al butucului şi este cel mai

dezvoltat element lemnos al acestuia.

Intervenţiile asupra viţei roditoare, îndeosebi tăierile, se pot aplica corect numai dacă

se cunosc organele butucului, elementele anuale şi multianuale ce alcătuiesc partea

supraterestră a acestuia. Partea aeriană a viţei-de-vie, destul de diferită ca formă şi

dimensiuni, este alcătuită din tulpină sau trunchi (partea neramificată) şi coroană,

respectiv totalitatea ramificaţiilor provizorii pornite din tulpină (de până la 1-2 ani).

Părţile componente ale tulpinii (la viţele obţinute prin altoire):

● partea subterană a tulpinii, mai îngroşată, care are o lungime egală cu cea a

portaltoiului, butaşului sau marcotei, pe ea se formează şi se dezvoltă rădăcinile adventive,

la noduri, etajat;

● zona de concreştere (punctul de altoire), este plasată la nivelul solului, iar cu

timpul suferă o îngroşare datorată ţesuturilor altoiului. Este cea mai sensibilă zonă a tulpinii,

la temperaturi scăzute, la temperaturi ridicate şi secetă, fiind necesară protejarea ei prin

muşuroire în zonele nefavorabile;

43

●partea supraterestră, sau aeriană, care este reprezentată de totalitatea elementelor

de schelet şi semischelet, asupra căreia se aplică tăieri anuale.

La viţele obţinute prin butăşire şi marcotaj lipseşte zona de concreştere.

Moduri de conducere a tulpinii (fig. 3.5):

● tulpină scurtă (buturugă sau scaunul butucului):

întâlnită la forma de conducere joasă;

este plasată deasupra solului, în continuarea zonei de concreştere (10-30 cm);

este relativ groasă, dimensiunile ei variază în funcţie de afinitatea la altoire,

vârstă, tăierile aplicate, condiţii climatice;

este acoperită cu o scoarţă (ritidom) multistratificat, care se exfoliază în fâşii

late, iar sub scoarţă se găsesc plasaţi muguri dorminzi.

● tulpină semiînaltă – la viţele conduse pe semitulpină (60-95 cm);

● tulpină înaltă – la viţele conduse înalt, pe tulpină (100-200 cm).

Clasificarea elementelor (organelor) „uscate” ale butucului

Coroana este alcătuită din totalitatea ramificaţiilor de lungimi şi vârste diferite, care

se formează la partea superiară a trunchiului. Aceste elemente poartă denumiri diferite în

funcţie de vârsta, lungimea şi rolul lor, şi alcătuiesc elementele de schelet şi elementele de

semischelet.

Elementele de schelet sunt formate din lemn de vârstă mai mare de doi ani, obişnuit

3-5 ani, dar şi din elemente multianuale; poartă diverse denumiri: scaunul butucului, braţe,

semitulpina, tulpina şi cordoane.

Fig. 3.5. Elementele tulpinii înainte de tăiere:

a – la un butuc în formă joasă; b – la un butuc în formă semiînaltă

44

Scaunul butucului plasat deasupra solului, pe el se vor forma celelalte elemete.

Braţele:

sunt elemente lemnoase multianuale, scurtate prin tăieri la 50-100 cm

lungime, rigide şi scurte (cotoare: 30-40 cm) sau lungi şi cu elasticitate redusă

(corcani: cu lungime mai mare de 40 cm);

pot fi temporare pe plantă (se înlocuiesc după 3-8 ani), sau permanente când

rămân pe butuc atâta timp cât trăieşte planta;

sunt acoperite cu o scoarţă sau ritidom de culoare cenuşie spre neagră, şi se

exfoliază în fâşii longitudinale, late;

prezintă muguri dorminzi sub scoarţă, care dau naştere la lăstari lacomi.

Cordoanele

sunt elemente lemnoase multianuale întâlnite la viţele conduse semiînalt sau

înalt;

sunt plasate la partea superioară a tulpinii şi au poziţie orizontală, fiind

garnisite pe întreaga lor lungime cu elemente de rod;

cordoanele pot fi unilaterale sau bilaterale în funcţie de vigoarea soiului

respectiv;

sunt acoperite cu un ritidom de culoare închisă care se exfoliază în fâşii

longitudinale, late, sub scoarţă prezentând muguri dorminzi.

Elementele de semischelet ale unei plante sunt reprezentate de coardele de doi ani

(punţi de rod) şi coardele de un an.

Coardele de doi ani

sunt inserate direct pe buturugă, pe braţe sau pe cordon;

sunt denumite „punţi de rod” deoarece sunt suport pentru coardele roditoare;

au noduri mai puţin evidente şi nu prezintă ochi de iarnă;

au o lungime cuprinsă între 100-150 cm şi o grosime de 10-20 cm.

Coardele de un an

sunt situate pe coardele de doi ani, dar şi pe celelalte elemente ale butucului;

ele evoluează din lăstari, în urma procesului de lemnificare, după căderea

frunzelor;

sunt lungi (1-5 m, respectiv 2 m la viţele roditoare şi 5-6 m la viţele portaltoi),

subţiri (8-12 mm) şi elastice,

sunt alcătuite din noduri şi internoduri, acestea din urmă având lungimi

diferite în funcţie de specie, soi şi porţiunea de pe coardă (baza, mijlocul sau

vârful coardei);

la noduri sunt situaţi altern ochii de iarnă (care se văd cu ochiul liber), resturi

de cârcei şi pedunculul strugurilor;

scoarţă are culori diferite în funcţie de soi (diverse nuanţe de galben până la

brună roşcat), nu se exfoliază.

45

Coardele de un an pot fi:

roditoare – dacă sunt plasate pe elementele de doi ani şi provin din ochii de

iarnă; mugurii pe care îi poartă aceaste coarde sunt potenţiali roditori;

lacome (neroditoare) – dacă sunt plasate pe elemente cu vârsta mai mare de doi

ani (scaunul butucului, braţe, semitulpină, tulpină), şi provin din mugurii

dorminzi. Mugurii pe care îi poartă aceaste coarde sunt în general neroditori, de

aceea în practica viticolă ele sunt folosite ca elemente de formare sau de

înlocuire a diferitelor părţi ale butucului.

DE REŢINUT

Legea fructificării la viţa-de-vie este: coardă de un

an plasată pe lemn de doi ani (punte de rod).

Ceea ce înseamnă că lăstarii ce se vor forma din

mugurele principal al ochiului de iarnă sunt fertili.


1. Enumeraţi caracteristicile rădăcinilor adventive ale viţei-de-vie.

2. Prezentaţi părţile componente ale unei tulpini.


Elementele lemnoase rezultate pe butuc în urma tăierilor

Prin scurtarea la diferite lungimi a coardelor de un an existente pe butuc, se obţin

elemente active provizorii, utile în obţinerea an de an a recoltei de struguri sau de pregătire a

recoltei următoare.

Lungimea elementelor roditoare se exprimă în număr de ochi de iarnă rămas în urma

tăierilor pe coarda de un an, rezultând astfel elementele de rodire, de înlocuire sau de

formare, care poartă diferite denumiri (fig. 3.6).

Coarda de rod

provine din scurtarea unei coarde anuale, plasată pe o coardă de doi ani, ceea

ce o face aptă pentru fructificare, la o lungime de 8-16 ochi;

în funcţie de lungimea coardei de un an, putem întîlni în practica viticolă

coarde scurte de 8-10 ochi, mijlocii 11-13 ochi şi lungi 14-16 ochi.

Cordiţa de rod

rezultă din scurtarea unei coarde de un an propriu zise, situată pe punte de rod,

la 4-7 ochi.

46

Fig.3.6. Elementele lemnificate anuale ale butucului din cultură:

a) – la forma clasică, joasă: a – cep de înlocuire; b – cep de rod; c – cordiţă;

d – călăraş; e – coardă de rod scurtă; f – coardă de rod mijlocie; g – coardă de rod lungă;

h – verigă de rod;

b) – la forma de conducere semiînaltă; a – cep de siguranţă; b – cep de rod;

c – cordiţă; d – detaliu de tăiere

Călăraşul

este o cordiţă roditoare (4-7 ochi), plasată în spatele unei coarde de rod,

ambele plasate pe acelaşi lemn de doi ani;

acest element este întâlnit frecvent la forma de conducere joasă, şi este plasat

către periferia butucului.

Biciul

este o coardă de rod (8-10 ochi), situată la capătul unui braţ degarnisit dar pe o

porţiune de lemn de doi ani;

se întâlneşte numai la forma de conducere joasă, către periferia butucului ca şi

călăraşul.

DE REŢINUT!

Călăraşul şi biciul,

se realizează în următoarele

situaţii:

când plantaţia este în declin, iar în următorii doi

trei ani urmează să se defrişeze, pentru a induce

epuizarea plantelor;

când în plantaţie se înregistrează un procent mare

de goluri, şi se suplimentează încărcătura pe butucii

existenţi pentru echilibrarea costurilor;

când s-au înregistrat pierderi mari de ochi de iarnă,

datorită gerurilor extrem de puternice, în vederea

compensării încărcăturii.

47

Cepul

rezultă din scurtatrea unei coarde de un an, la unul, doi sau trei ochi de iarnă;

este cel mai scurt element lemnos din viticultură, iar în funcţie de lemnul pe

care este situat cepul poate fi sau nu roditor, astfel:

cep de rod – rezultă din scurtarea unei coarde de un an, plasată pe lemn de doi

ani;

cep de înlocuire – asigură formarea de lemn pentru înlocuirea celui care a

rodit, poate fi roditor sau neroditor;

cep de siguranţă – este plasat la baza tulpinii şi are rolul de înlocuire a

acesteia în cazul în care este distrusă de ger, boli sau accidente mecanice;

cep de rezervă – este plasat pe scaunul butucului sau la baza braţelor şi are

rolul de a forma lemnul necesar refacerii sau înlocuirii periodice a elementelor

de schelet. Este întâlnit în general la forma de conducere joasă, iar în cazul în

care serveşte la reducerea înălţimii tulpinii, respectiv apropierea de sol se mai

numesc şi cepi de coborâre.

Veriga de rod

este o formaţiune mixtă, alcătuită dintr-un cep de un an în poziţie inferioară şi

o coardă sau cordiţă, tot de un an, în poziţie superioară, ambele plasate pe

aceeaşi punte de rod;

coarda sau cordiţa asigură realizarea producţiei din anul în curs, iar cepul are

funcţia de a asigura formarea coardelor roditoare necesare în anul următor ca

şi menţinerea formei butucului;

cele două elemente ale verigii de rod pot fi însă şi disparate, pe diferite axe.

Elementele lemnoase ale tulpinii, din punct de vedere fiziologic, prezintă însuşirile

de rezistenţă la temperaturile scăzute din timpul iernii şi de creştere; iar ca funcţii:

transportul sevei, respiraţie, transpiraţie, înmagazinarea unor substanţe de rezervă şi

susţinerea celorlalte organe aeriene.

În viticultură interesează în mod deosebit, secţiunea transversală şi cea longitudinală

prin tulpină, respectiv prin coarda de un an.

În secţiune transversală, tulpina viţei-de-vie are o formă elipsoidală (în zona

internodurilor), deosebindu-se 4 părţi: dorsală, ventrală, externă (plană) şi internă

(concavă sau cu jgheab) (fig. 3.7). Aceste părţi au importanţă în procesul de sudare

(calusare) a punctului de altoire;

În secţiune longitudinală se poate observa măduva (ţesut spongios) plasată central

de-a lungul internodului, însă la noduri măduva lipseşte, fiind înlocuită cu o formaţiune

histologică mai densă numită diafragmă (fig. 3.8):

la nodurile prevăzute cu inflorescenţă sau cârcel, diafragma este mai mare şi de

formă dreptunghiulară (măduva este întreruptă total);

la nodurile lipsite de inflorescenţă sau cârcel, diafragma este mai mică, triunghiulară.

48

Fig. 3.7. Secţiunea transversală prin internod la viţa-de-vie: a – partea dorsală;

b – partea ventrală; c – partea externă (sau plană); d – partea internă (concavă sau cu jgheab); e –

ochi de iarnă; f - copil; g – peţiolul frunzei

Fig. 3.8. Secţiune longitudinală prin zona nodului:

a –diafragmă dreptunghiulară la nodul cu cârcel;

b – diafragmă triunghiulară la nodul lipsit de cârcel

Importanţa diafragmei

în celulele ei se depun sustanţe de rezervă, cu rol

important la pornirea în vegetaţie şi în procesele de

calogeneză şi rizogeneză;

prin efectuarea secţiunii la tăiere cât mai aproape de

nod, diafragma împiedică eliminarea sevei prin

„plâns” în cantitate foarte mare (reduce

deshidratarea butucului), şi împiedică pătrunderea

unor agenţi patogeni, care se pot transmite prin

instrumentar infestat (cancer bacterian).

49


1. Prezentaţi asemănările şi deosebirile dintre lemnul de doi ani şi lemnul de un an.

2. Enumeraţi elementele lemnoase rămase pe butuc după tăierea viţei-de-vie.

3. Definiţi şi descrieţi cepii de siguranţă şi veriga de rod.

4. Descrieţi categoriile de cepi pe care le cunoaşteţi.


3.4. MUGURII

Mugurii sunt organe verzi intermediare, reprezentate prin vârfuri de creştere

acoperite cu solzi care îi apără de ger şi uscăciune; prin intermediul lor se continuă viaţa

viţei-de-vie în fiecare an. Ei sunt de origine exogenă, au formă conică şi o durată de viaţă în

general scurtă, primăvara transformându-se în lăstari şi apoi, prin transformarea acestora, în

coarde.

La speciile şi soiurile genului Vitis, mugurii sunt localizaţi în axila frunzelor. Mugurii

pot fi solitari, dar pot fi şi grupaţi câte 2-6 la un loc, sub în înveliş de protecţie comun

(catafile), alcătuind aşa numitul ochi.

Clasificarea mugurilor

I După poziţia pe elementele componente ale viţei-de-vie

■ muguri apicali (terminali) – sunt situaţi în vârful lăstarilor şi copililor, asigurând

creşterea în lungime a acestora, nu se observă cu ochiul liber, iar toamna în condiţiile ţării

noastre se usucă şi cad;

■ muguri axilari (laterali) – se găsesc atât pe elementele vegetative (la noduri pe

lăstari şi copili), cât şi pe elementele lemnoase (pe coardele de un an, atât la noduri cât şi la

baza acestora).

Pot fi clasificaţi în: muguri primari, muguri de iarnă şi muguri dorminzi (plasaţi sub

scarţa lemnului multianual), în funcţie de alcătuirea lor şi de momentul pornirii în vegetaţie.

Mugurii plasaţi de jur împrejurul bazei lăstarului dar şi a coardelor de un an poartă

denumirea de muguri coronari, de încheietură, bazali sau unghiulari.

II După existenţa stării de repaus

■ muguri fără repaus fiziologic, respectiv mugurii de copil. Sunt muguri simpli şi se

găsesc pe lăstari, la subsuoara frunzelor. Ei intră în vegetaţie imediat ce s-au format, fără a

mai trece prin perioada de repaus, dând naştere lăstarilor anticipaţi (lăstari de subsuoară sau

50

copili), care de regulă, nu poartă rod. La unele soiuri (Perla de Csaba, Cardinal etc), copilii

sunt purtători de rod, putând contribui la sporirea producţiei de struguri sau la compensarea

acesteia, în cazul înregistrării unui îngheţ târziu de primăvară sau a grindinei;

■ muguri cu stare de repaus determinată: mugurele principal şi mugurii secundari ai

ochiului de iarna;

■ muguri cu stare de repaus nedeterminată, cum sunt mugurii dorminzi şi mugurii

terţiari ai ochiului de iarnă. Pornesc în vegetaţie numai când planta este supusă unor factori

de stres, respectiv temperaturi extrem de scăzute finalizate cu degerarea butucului sau tăieri

extrem de severe, dând naştere la lăstari lacomi, cu creştere viguroasă, de obicei, nepurtători

de rod.

III După numărul conurilor de creştere

■ muguri solitari – cu un singur con de creştere: mugurele terminal, mugurii

dorminzi;

■ muguri grupaţi cu 3-8 conuri de creştere, toate plasate sub un înveliş comun: ochiul

primar, ochiul de iarnă.

IV După evoluţia în formare a mugurilor grupaţi (ochi), întâlnim trei tipuri de

formaţiuni numite ochi:

■ ochi primar;

■ ochi de vară, provizoriu;

■ ochi de iarnă – cel mai important complex mugural din viticultură.

V După poziţia în ochiul de iarnă:

■ mugure principal – foarte important deoare cuprinde cel mai mare număr de

inflorescenţe, dar şi cel mai sensibil la temperaturi scăzute;

■ muguri secundari – cu fertilitate ceva mai scăzută, mai rezistenţi la ger;

■ muguri terţiari – prezintă fertilitate foarte mică, sunt rezistenţi la ger.

VI După prezenţa inflorescenţelor:

■ muguri fertili;

■ muguri sterili.

După structura anatomică, în cadrul speciilor şi soiurilor din genul Vitis, mugurii pot

fi aşa cum am prezentat mai sus, solitari(cu un con de creştere) sau grupaţi (cu 3-7 conuri de

creştere) sub un înveliş comun, numiţi ochi.

După evoluţia lor în timp se cunosc trei categorii de ochi: ochiul primar, de vară şi

ochiul de iarnă.

Alcătuirea şi evoluţia ochiului primar

Mugurii primari sau de copili sunt cei dintâi care îşi fac apariţia pe lăstar, la

subsuoara frunzelor. Ei sunt protejaţi de doi solzi inegali ca mărime, de culoare verde sau

roz-cafeniu şi cuprind două vârfuri vegetative inegale (fig. 3.9). În axila solzului de

dimensiuni mai reduse se formează un mugur mai mare, mai evoluat, mugurul primar

propriu-zis, numit şi mugur de copil.

51

Fig.3.9. Alcătuirea ochiului primar:

A – mugurul de copil; B – mugurul principal al viitorului ochi de iarnă.


Când frunzele lăstarilor ating dimensiuni de 0,5-1 cm şi în vârful mugurului de copil

îşi fac apariţia 3-5 primordii foliare, la adăpostului solzului mai mare apare şi cel de-al

doilea mugur, de dimensiuni mai reduse, foarte puţin evoluat, cu 1-2 primordii de frunze.

Cei doi muguri situaţi sub acelaşi înveliş protector alcătuiesc aşa-numitul ochi primar.

● Mugurul primar propriu-zis, mai evoluat, nu are perioadă de repaus, astfel că în

25-30 de zile de la apariţie poate porni în vegetaţie, formând un lăstar anticipat numit copil.

În cazul unor condiţii nefavorabile pornirii în vegetaţie, acest mugur se usucă şi moare.

● Al doilea mugur al ochiului primar, caracterizat prin dimensiuni reduse şi evoluţie

slabă, creşte mult mai încet şi va deveni mugurul principal al ochiului de iarnă. În cursul

perioadei de vegetaţie, în mugurul mic al ochiului primar se diferenţiază un mugur principal

şi doi muguri secundari, situaţi dedesubt şi deasupra. Pe axele mugurilor secundari se

formează muguri terţiari. Acest ansamblu de muguri (5-7), protejaţi de acelaşi înveliş

alcătuit din catafile, poartă denumirea de ochi de iarnă.

Catafilele sunt glabre şi rigide la exterior, iar la interior sunt păroase, asigurând

împreună cu perii care umplu spaţiul dintre muguri, protecţia împotriva traumatismelor şi a

deshidratării.

Alcătuirea şi evoluţia ochiului de iarnă

Ochiul de iarnă este cel mai important complex mugural, deoarece asigură vegetaţia

şi rodul viţei-de-vie în anul următor formării lui.

Ochiul de iarnă este alcătuit din mai mulţi muguri simpli, având un înveliş protector

comun (fig. 3.10). În centru se află un mugur mai bine dezvoltat, denumit mugur principal,

care este de regulă roditor (fertil), fiind singurul care porneşte în vegetaţie în primăvară.

Ceilalţi muguri (denumiţi secundari şi terţiari), sunt mai slab dezvoltaţi şi pornesc în

vegetaţie, de regulă, numai atunci când cel principal este distrus. Uneori, la noduri se

întâlnesc lăstari gemeni, când alături de mugurul principal, a pornit în vegetaţie şi un mugur

secundar.

52

Fig.3.10. Secţiune prin ochiul de iarnă: a – coarda de 1 an; b – copil;

c – mugur principal; d – muguri secundari; e – mugur terţiar; f – cicatrice lăsată de frunză

► Mugurul principal al ochiului de iarnă interesează în mod deosebit, deoarece

poartă primordiile de inflorescenţă (situate opus primordiilor foliare, începând cu nodul 3, 4

sau 5), iar la o examinare atentă privind alcătuirea acestuia (fig. 3.11), se pot observa

următoarele părţi componente:

axul mugurelui, de formă conică, cu vârful rotunjit şi baza fixată în ţesutul comun

tuturor mugurilor ce alcătuiesc ochiul de iarnă;

nodurile şi internodurile viitorului lăstar, care apar sub forma unor ţesuturi mai

compacte (nodurile) sau ţesuturi mai rarefiate (internodurile);

primordiile foliare, ce se formează în dreptul zonelor mai rarefiate pe axul murelui;

primordiile de inflorescenţă şi cârcei la mugurii fertili, sau numai rudimente de cârcei

la cei sterili, care se observă în dreptul zonelor compacte, opus primordiilor foliare,

începând cu nodul 3-5 în sus.

Fig. 3.11. Secţiune prin mugurul principal (fertil); a – axul mugurului;

b – vârful de creştere; c – inflorescenţa; d – frunze; e –viitori muguri

53

În interiorul mugurului principal are loc un proces mai complicat de diferenţiere, de

formare a rudimentelor de inflorescenţe (în număr de 1-3, rar mai multe) şi flori, începând

din luna mai-iunie şi până în primăvara anului următor, când pornesc în vegetaţie.

Mugurii principali ai ochilor de iarnă sunt cei mai sensibili la acţiunea factorilor

nefavorabili (temperaturi scăzute sau asfixiere), de aceea sunt primii distruşi, în condiţii

favorabile de mediu pornesc primii în creştere dând naştere lăstarilor principali, de

dimensiuni mari, purtători de inflorescenţe.

►Mugurii secundari şi terţiari au o alcătuire asemănătoare:

- sunt mai puţin evoluaţi şi au o creştere limitată;

- produc în principal primordii foliare;

- sunt mai puţin sensibili la acţiunea factorilor nefavorabili;

- pornesc mai târziu în vegetaţie, dând lăstari secundari, de dimensiuni mai mici, ce

pot avea 1-2 inflorescenţe, mai reduse ca mărime.

Mugurii secundari pornesc în vegetaţie numai dacă mugurii principali sunt distruşi

sub acţiunea temperaturilor scăzute din timpul iernii, prin asfixiere (în cazul culturii

protejate), sau după pornirea în vegetaţie, datorită îngheţurilor târzii de primăvară. Uneori,

unul din mugurii secundari (de înlocuire), se dezvoltă în paralel cu lăstarul principal, astfel

încât la acelaşi nod se pot întâlni doi lăstari gemeni. La unele soiuri (Riesling italian,

Fetească regală), mugurii secundari, care dau lăstari secundari sau gemeni, au o fertilitate

ridicată (Constantinescu Gh. şi colab.,1966; citaţi de Dejeu L., 2010).

După ce mugurul principal porneşte în vegetaţie, cei laterali (secundari şi terţiari),

rămân la baza lăstarilor, apoi a coardei, fiind dispuşi împrejurul acesteia şi poartă denumirea

de muguri coronari, unghiulari (din cauza formei lor ascuţite), bazali sau de încheietură,

în stare de viaţă latentă. Cu timpul ei sunt acoperiţi cu straturi noi de ţesuturi, devenind

astfel muguri dorminzi. Cei mai evoluaţi dintre ei manifestă în fiecare an o alungire uşoară,

ceea ce le permite să se menţină în permanenţă la suprafaţa lemnului bătrân şi de îndată ce

condiţiile devin favorabile sunt primii care pornesc într-o activitate intensă şi dau naştere

lăstarilor lacomi de pe lemnul multianual. Lăstarii proveniţi din mugurii coronari au o

fertilitate mai redusă decât a celor din muguri axilari.

DE REŢINUT

Pentru tehnica viticolă şi în special pentru aplicarea corectă a

tăierilor, deosebit de importantă este:

cunoaşterea, la fiecare soi şi în diferite condiţii de

mediu, a gradului de diferenţiere (de fertilitate)

a diferitelor categorii de muguri;

locul de amplasare al mugurilor fertili pe

lungimea coardei.

54

La unele soiuri, ca Roşioară, Aligoté, Riesling italian, Cardinal etc., primii 1-2 ochi

de la baza coardelor anuale au o fertilitate sporită faţă de alte soiuri, menţinându-se la valori

apropiate de-a lungul coardei, cu diferenţele specifice fiecărui soi. La aceste soiuri înseamnă

că tăierile pot fi atât scurte (cepi de rod), cât şi lungi.

La alte soiuri ca, Afuz Ali, Italia, Galbenă de Odobeşti, Fetească albă, Sauvignon

etc., mugurii au o fertilitate mai ridicată către mijlocul coardei, având în schimb, o fertilitate

mai scăzută primii 3-4 ochi de la bază, ca şi dinspre vârf (de la 14-15 în sus). Rezultă că

aceste soiuri răspund mai bine la tăiere în coarde de rod de 8-14 ochi.

Deoarece în unii ani pot interveni accidente (îngheţ, clocire, îngheţuri târzii de

primăvară, grindină), care distrug mugurii sau lăstarii principali, foarte important pentru

practică este cunoaşterea gradului de fertilitate a mugurilor sau a lăstarilor laterali

(secundari) şi măsura în care pot participa la realizarea producţiei de struguri. În general,

mugurii şi lăstarii secundari sunt şi ei fertili, dar au o fertilitate mai redusă, recolta de pe

lăstarii principali fiind recuperabilă în proporţie de 20-80 %. La unele soiuri (Cardinal,

Riesling italian, Cabernet Sauvignon), fertilitatea mugurilor secundari permite, în caz de

distrugere a celor principali, recuperarea producţiei în proporţie mai mare.

Nu toţi ochii pornesc în vegetaţie (dezmuguresc) în acelaşi timp. În primul rând

dezmuguresc ochii care sunt cei mai evoluaţi morfologic şi care au şi un număr mai mare de

inflorescenţe. Fertilitatea şi productivitatea sunt în strânsă legătură cu numărul de muguri

care dezmuguresc, deoarece toate inflorescenţele diferenţiate aflate în ochii nedezmuguriţi

sunt practic pierdute pentru producţie.

Procentul de muguri nedezmuguriţi este diferit în funcţie de lungimea elementelor

lăsate la tăiere. Cu cât elementele de rod sunt lăsate mai lungi (18-20 ochi), procentul

ochilor nedezmuguriţi creşte (până la 40 %). La tăierea în cepi scurţi de 1-2-3 ochi,

procentul de ochi dezmuguriţi creşte până la 95 % şi chiar 100 %.


1. Clasificaţi mugurii după poziţia pe elementele componente ale viţei-de-vie.

2. Prezentaţi evoluţia mugurilor secundari şi terţiari ai ochiului de iarnă.

3. Definiţi ochiul de iarnă.


Diferenţele privind procentul de ochi nedezmuguriţi de la un an la altul, se datorează

atât condiţiilor de mediu ale anului în care s-au format ochii şi care au influenţat evoluţia

55

lor, dar şi celor ale anului în care intră în vegetaţie. De obicei, în primăverile secetoase,

răcoroase, dezmuguritul este întârziat, neuniform, procentul de ochi neporniţi fiind mai

mare decât în primăverile călduroase, cu umiditate suficientă în sol şi aer, când

dezmuguritul se desfăşoară mai repede şi procentul de ochi neporniţi scade.

3.5. LĂSTARII

Formaţiunile vegetative şi fructifere (creşteri anuale) ale butucului la viţa-de-vie sunt

reprezentate de lăstari, cu toate elementele lor componente, în stadiu erbaceu sau în faza de

tranziţie către lemnificare. După ce are loc virarea culorii scoarţei din verde în cafeniu şi

după căderea frunzelor toamna, acestor formaţiuni li se atribuie denumirea de coarde de un

an. Lăstatarii provin atât din mugurii de pe elementele lăsate la tăiere (coarde, cordiţe, cepi

– elemente de semischelet), dar şi de pe elementele de schelet.

Ca părţi componente (fig. 3.12), lăstarii sunt alcătuiţi din noduri şi internoduri, la

noduri dispuse altern sunt situate frunzele la axila cărora apar şi se dezvoltă mugurii, iar pe

partea opusă frunzelor sunt inseraţi, la anumite noduri cârcei. Internodurile sunt mai scurte

la baza şi către vârful lăstarului şi mai lungi la mijlocul acestuia.

Dacă lăstarii sunt fertili, opus frunzelor întâlnim începând cu nodul 3 - 5 în sus

inflorescenţe. Numărul lor variază de la 1-3 (mai rar 4-5) inflorescenţe, iar deasupra

acestora pe lăstar nodurile prezintă cârcei.

Fig. 3.12. Lăstar tânăr la viţa-de- vie (după Oprea D.D.,1965):

a – nod; b – internod; c – inflorescenţă;

d – frunză; e – copil; f – cârcel

Culoarea lăstarului este verde, dar în funcţie de soi poate prelua diverse nuanţe:

roşiatică, maronie, cafenie, vineţie. La început lăstarul este erbaceu, apoi pe măsura

maturarii, se lignifică treptat de la bază către vârf, căpătând o culoare brună maronie

specifică coardelor de un an. Scoarţa poate fi striată sau netedă, glabră sau pubescentă.

56

După încheierea perioadei de vegetaţie, toamna tîrziu, când apar primele temperaturi

scăzute, vârfurile lăstarilor (mugurele apical şi 5-10 internoduri terminale), care nu sunt

lemnificate se usucă şi cad. Lungimea lăstarilor este cuprinsă în general între 2-5 m, iar

diametrul 8-12 mm. Cei mai corespunzători, într-o vie pe rod, sunt lăstarii care la maturitate

ajung la lungimi de 140-150 cm.

Clasificarea lăstarilor

I După mugurii din care provin, lăstarii pot fi:

■ lăstari principali – când provin din mugurul principal al ochiului de iarnă;

■ lăstari secundari – provin din mugurii secundari ai ochiului de iarnă;

■ lăstari terţiari – provin din mugurii terţiari ai ochiului de iarnă;

■ lăstari lacomi – provin din mugurii dorminzi, plasaţi sub scoarţă pe lemnul

multianual;

■ lăstari de copili – provin din mugurele principal al ochiului primar, plasat la axila

frunzelor pe lăstarul principal.

Copilii (lăstari axilari, lăstari anticipaţi) se formează şi evoluează în cursul aceluiaşi

an, în axila frunzelor de pe celelate categorii de lăstari şi provin din mugurii de copili ai

ochiului primar. La soiurile Muscat Perlă de Csaba, Riesling italian, Aligoté, Fetească

regală copilii pot fi fertili.

II După fertilitate

■ lăstari fertili – sunt purtători de inflorescenţe, se întâlnesc pe coarde, cordiţe şi cepi

de rod, formându-se din ochii de iarnă ai acestor elemente;

■ lăstari sterili – nu au inflorescenţe, fiind plasaţi pe elementele multianuale de

regulă, dar se pot întâlni şi pe elementele anuale.

3.6. FRUNZA

Frunzele reprezintă principalul organ asimilator al butucului. Ele se găsesc

întotdeauna pe lăstari în dreptul nodurilor, având o aşezare solitară şi alternă (câte una

singură şi opusă de la un nod la altul).

Şi la viţa-de-vie frunza este alcătuită din trei părţi distincte: limb, peţiol şi teacă.

Limbul este lăţit şi străbătut de 5 nervuri: în prelungirea peţiolului se află nervura principală

sau mediană; de o parte şi de alta pornesc de la bază câte două nervuri laterale sau

secundare, care după poziţia lor faţă de vârful limbului, pot fi superioare sau inferioare.

Culoarea obişnuită a limbului foliar este verde, iar la unele soiuri întâlnim şi frunze

de culoare verde-gălbui, verde-arămie, cu pete antocianice etc. Culoarea roşcată sau gălbuie

apare toamna sau chiar vara, în condiţii anormale (boli, carenţe nutritive etc.). Coloritul de

toamnă al frunzelor se corelează cu cel al boabelor. Faţa superioară a limbului este de obicei

glabră, în timp ce faţa inferioară poate fi glabră, tomentoasă (acoperită cu peri lungi, deşi,

moi) sau pubescentă (cu peri scurţi, deşi, moi).

57

La baza limbului se observă o scobitură, denumită sinusul peţiolar, care poate avea

numeroase forme caracteristice unor soiuri: circular, U, V, acoladă etc. Pe margini, frunza

prezintă sinusuri laterale ce pot avea forme circulare, triunghiulare, de liră etc. (fig. 3.13).

Dinţii situaţi pe marginile limbului pot fi lungi şi ascuţiţi sau scurţi şi rotunjiţi.

Peţiolul uneşte limbul foliar cu teaca, având lungimi şi grosimi variabile; teaca este

lăţită, umflată, situată la baza peţiolului, inserând frunza pe lăstar la nivelul nodului.

Clasificarea frunzelor. După forma limbului, frunzele pot fi rotunde (orbiculare),

cordiforme (sub formă de inimă), reniforme (sub formă de rinichi), pentagonale etc.

În funcţie de numărul segmentelor (lobilor) limbului, frunzele viţei-de-vie pot fi:

trilobate (cu trei lobi), pentalobate (cu cinci lobi), septalobate (cu şapte lobi) şi întregi (fig.

3.14). După mărimea limbului, la viţa-de- vie se întâlnesc frunze foarte mari (peste 25 cm

lungime), mari (20-25 cm), mijlocii (15-20 cm) şi mici (sub 15 cm).

Fig. 3.13. Forma sinusurilor laterale: a – lenticulară; b – de liră;

c – triunghiulară; d – circulară; e – triunghiulară cu dinte; f – fără lumen

Fig. 3.14. Clasificarea frunzelor după numărul lobilor:

a – trilobată; b – pentalobată; c – heptalobată; d – multilobată


58

Funcţiile frunzei. Frunza viţei-de-vie îndeplineşte funcţii deosebit de importante

pentru plantă, cum sunt asimilaţia clorofiliană (fotosinteza), respiraţia, transpiraţia.

Pentru dirijarea procesului de fotosinteză, viticultorul trebuie să aplice o serie de

măsuri agrotehnice, pentru a asigura un aparat foliar (totalitatea frunzelor) corespunzător,

sănătos, bine expus la lumina solară.

3.7. CÂRCEII

Cârceii sunt organe de agăţare care cresc pe lăstar, în dreptul nodurilor, opus

frunzelor . La început cârceii sunt ierboşi, treptat, dacă întâlnesc în cale un suport tare, se

înfăşoară în jurul acestuia şi se lignifică (se întăresc şi devin lemnoşi).

Cârceii au o lungime variabilă, ei pot fi simpli, fără ramificaţii (subgenul

Muscadinia), sau cu 2, 3 sau mai multe ramificaţii (la Vitis vinifera) (fig. 3.15).

Ei pot avea o dispunere continuă (la fiecare nod), discontinuă uniformă (când după

două noduri cu cârcel, urmează un nod fără cârcel) şi discontinuă neuniformă (când după

mai multe noduri cu cârcel, urmează un nod sau mai multe, fără cârcel).

Fig. 3.15. Cârceii: a–monofil; b–bifil; c–trifil

Pe lăstarii viţelor provenite din seminţe, primele 7-9 noduri nu au cârcei. În cazul

viţelor obţinute pe cale vegetativă, primele 1-4 noduri de la baza lăstarilor sunt lipsite de

cârcei, cei mai numeroşi fiind în partea superioară a lăstarilor.

3.8. INFLORESCENŢELE

Inflorescenţa viţei-de-vie este un racem compus de dichazii. Formarea lor are loc în

două etape: prima, desfăşurată intramugural şi a doua vizibilă la exterior (extramugural),

primăvara după dezmugurit. Inflorescenţele se întâlnesc pe lăstarii proveniţi din mugurii

principali ai ochilor de iarnă de pe elementele de rod, de la nodul 3-5 în sus, opus frunzelor,

ca şi cârceii. În funcţie de soi, pe lăstarul fertil apar de la 1 la 5 inflorescenţe, în mod

obişnuit 1-3.

La început, pe lăstar, inflorescenţele sunt mici, orientate spre vârful lăstarului cu

florile strâns grupate şi învelite parţial de bracteile situate la baza ramificaţiilor.

59

O inflorescenţă este alcătuită din două părţi principale: ciorchine şi flori. La rândul

lui, ciorchinele este format din peduncul (codiţă), rahis (axul principal al inflorescenţei) şi

ramificaţii de diferite ordine, pe care sunt prinse florile.

Rahisul sau axul inflorescenţei, situat în prelungirea pedunculului, poartă ramificaţii

secundare (de ordinul II), de pe care pornesc ramificaţii terţiare (de ordinul III), în vârful

cărora sunt aşezate, de obicei, florile (fig. 3.16). De cele mai multe ori, prima ramificaţie de

la bază este mai lungă, iar la unele soiuri rămâne detaşată de restul inflorescenţei ca o

aripioară (Riesling italian).

În medie, numărul de flori într-o inflorescenţă variază între 100 şi 400 putând ajunge

uneori la 2 000 (Fregoni M., 2005; citat de Dejeu L., 2010).

Clasificarea inflorescenţelor se poate face:

după formă, inflorescenţa poate fi cilindrică, conică, cilindro-conică,

rămuroasă, aripată etc.;

după mărimea lor, inflorescenţele pot fi: foarte mici (când au sub 6 cm

lungime), mici (6-11 cm), mijlocii (11-16 cm), mari (16-21 cm) şi foarte mari

(când lungimea lor depăşeşte 21 cm).

Fig. 3.16. Alcătuirea inflorescenţei: A–peduncul;B–ramificaţie sub formă de cârcel; C–rahis; D–ramificaţie de ordinul I;

E–ramificaţie de ordinul II; F – ramificaţie de ordinul III; G – acin floral; H – buton floral

3.9. FLOAREA

Viţa-de-vie are flori mici, actinomorfe, hermafrodite care sunt importante pentru

practică, nu ca organ de înmulţire, ci ca sursă a producţiei de struguri.

O floare este alcătuită din următoarele părţi: pedicel, receptacul, caliciu, corolă,

androceu şi gineceu (fig. 3.17). Pedicelul este subţire, verde, cu lungimea de 2-4 mm.

Extremitatea lăţită a pedicelului formează receptaculul pe care se inseră celelalte elemente

sale florii. Caliciul este alcătuit din 5 sepale verzi, sub forma unor dinţişori. Corola este

formată din 5 petale, de culoare verde-gălbuie, unite la vârf (fig. 3.18), încât formează un

înveliş de formă cilindrică (ca o scufiţă).

60

La înflorit petalele se desprind de la bază de pe receptacul (datorită presiunii

exercitate de stamine) şi cad împreună, rămânând sudate între ele la vârf (vezi figura 3.18).

La unele soiuri se întâlnesc flori ale căror petale se desprind una de alta, de la vârf către

bază, rămânând libere, dar prinse pe receptacul; aceste flori au formă de stea.

Fig. 3.17. Alcătuirea florii:

A – pedicel; B – receptacul; C – sepale; D – glande nectarifere inferioare; E – petale; F – stamine; G

– glande nectarifere superioare; H – ovar; I – stil; J – antere; L – stigmat

(după Oprea D.D.,1965; citat de Dejeu L., 2010)

Fig. 3.18. Deschiderea florii la Vitis vinifera

Androceul sau partea bărbătească a florii este alcătuită din 5 stamine, sub forma unor

firişoare subţiri prinse la baza ovarului, care au o poziţie oblică şi poartă în vârf anterele

(nişte săculeţi galbeni, plini cu un praf galben, foarte fin – polenul).

Gineceul (partea femeiască sau pistilul), este bicarpelar şi este situat în centrul florii.

El este compus dintr-un ovar (în formă de pară, carafă, trunchi de con etc) prelungit în sus

cu o porţiune alungită, denumită stil. Vârful stilului este lăţit, poartă nume de stigmat, iar

imediat după înflorit secretă un lichid zaharat care ajută la germinarea grăunciorilor de

polen (la legatul rodului).

Discul nectarifer superior alcătuit din 5 glande nectarifere unite între ele, este plasat

între androceu şi gineceu iar în perioada înfloririi secretă uleiuri eterice plăcut mirositoare.

După unii autori la viţa-de-vie se distinge un singur disc nectarifer situat la baza ovarului

61

(Swanepoel J.J., Archer E.,1988), dar sunt şi flori, unde există un al doilea disc nectarifer

(inferior), format cu puţin timp înainte de anteză, între caliciu şi corolă (Oprea D.D.,1965;

Branas J.,1974; citaţi de Dejeu L., 2010).

Clasificarea florilor

După alcătuire şi modul de polenizare la viţa-de-vie se pot deosebi următoarele tipuri

de flori (fig. 3.19):

flori hermafrodite normale se întâlnesc la majoritatea soiurilor de viţă-de-vie,

având normal dezvoltate, atât partea bărbătească, cât şi cea femeiască. Androceul

este format din 5 stamine, egale sau mai lungi decât pistilul, cu polen fertil. După

înflorit staminele îşi păstrează poziţia erectă, iar corola alcătuită din petale unite la

vârf formează un capişon protector. Gineceul este normal dezvoltat, florile se

autopolenizează, deci sunt autofertile, soiurile cu astfel de flori putând fi cultivate în

plantaţii pure;

flori morfologic hermafrodite dar funcţional femele prezintă atât androceu cât şi

gineceu, dar staminele sunt mai scurte decât pistilul iar după înflorit şi căderea

corolei filamentele se recurbează, anterele fiind aduse sub nivelul ovarului. Polenul

produs în anterele acestor flori este steril. Soiurile cu acest tip de flori sunt autosterile

şi intersterile (Coarnă albă, Coarnă neagră, Crâmpoşie, Bicane etc.). Pentru a

fructifica, soiurile cu astfel de flori trebuie plantate în amestec cu soiuri din prima

grupă, pentru a le asigura polenizarea;

Fig. 3.19. Principalele tipuri de flori la viţa-de-vie:

a–hermafrodită normală; b–morfologic hermafrodită, funcţional femelă;

c–morfologic hermafrodită, funcţional masculă; d–unisexuat femelă; e–unisexuat masculă

flori morfologic hermafrodite dar funcţional mascule au atât androceu cât şi

gineceu, dar numai partea bărbătească a florii este normal dezvoltată, cea femeiască

este anormală (ovarul este slab dezvoltat), nu leagă rod. Staminele sunt normal

constituite, cu poziţie erectă după deschiderea florii, iar polenul este fertil. Soiuri cu

62

astfel de flori se cultivă numai ca portaltoi (Riparia gloire, Riparia x Rupestris 3 306

şi 3 309);

flori unisexuat femele au numai gineceu şi sunt lipsite de stamine. Au fost

semnalate numai la un biotip al soiului Galbenă de Odobeşti şi la soiul Mourvèdre;

florile unisexuat mascule au numai androceu şi sunt lipsite total de gineceu. Soiurile

cu astfel de flori se cultivă numai ca portaltoi (unele biotipuri ale soiului Riparia

gloire, Aramon x Rupestris Ganzin nr. 1).

Polenul

Granulele de polen la specia Vitis vinifera au o culoare gălbuie şi forme diferite

(elipsoidală asemănătoare cu a bobului de grâu – cea mai frecvent întâlnită, sferoidală

asemănătoare cupei de ghindă, triunghiulare etc).

Forma elipsoidală se întâlneşte la polenul fertil provenit de la florile hermafrodite

normale, morfologic hermafrodite dar funcţional mascule şi unisexuat mascule, celelalte

forme fiind mai răspândite în cazul florilor morfologic hermafrodite dar funcţional femele,

în acest caz fiind steril.

Fig. 3.20. Polen fertil (a) şi steril (b) (după Dejeu L., 2010)

Granulul de polen fertil este prevăzut cu 3 deschideri în formă de brazde orientate

longitudinal de la un pol la altul, numite colpi, fiind astfel un granul tricolpat (fig. 3.20).

Întrucât în mijlocul fiecărui colp se află câte un por germinativ, polenul este tricolporat. Prin

unul din aceşti pori germinativi apare, în procesul de germinare, tubul polinic.

Polenul steril este lipsit de colpi şi pori germinativi. Sterilitatea polenului la soiurile

cu flori morfologic hermafrodite dar funcţional femele are la bază, alături de lipsa porilor

germinativi şi degenerarea nucleelor.

Înfloritul, polenizarea şi fecundarea. La sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie,

timp de două săptămâni, are loc înfloritul viţei-de- vie, marcat prin deschiderea bobocilor

florali şi căderea corolelor. Când floarea s-a deschis complet, anterele crapă şi pun în

libertate grăunciorii de polen, care, cu ajutorul vântului cad pe stigmate. Are loc astfel

63

polenizarea florilor. Grăunciorii de polen sunt reţinuţi de picăturile de lichid de pe stigmat,

încolţesc şi pătrund în ovar realizând fecundarea (legatul rodului).

Ploile reci, temperaturile scăzute din timpul înfloritului împiedică fecundarea, iar

florile se scutură fără a lega rod. Vremea nefavorabilă şi hrănirea insuficientă a

inflorescenţelor pot determina o polenizare defectuoasă a florilor şi apariţia fenomenelor de

meiere şi mărgeluire. În cazul meierii, boabele rămân foarte mici, de mărimea unui bob de

mei, se usucă şi cad, iar în cazul mărgeluirii, ele cresc până la dimensiunile unui bob de

mazăre.

La unele soiuri, boabele cresc şi se maturează complet, fără ca florile să fi fost

fecundate; în acest caz boabele sunt lipsite de seminţe. Acest fenomen poartă numele de

partenocarpie şi este specific unor soiuri denumite apirene, destinate producerii stafidelor

(Corinth, Kişmiş, Călina, etc).

3.10. STRUGURII ŞI BOABELE

Strugurii sunt asociaţii de fructe (boabe), rezultate din inflorescenţe, ca urmare a

transformării florilor prin fecundare.

Un strugure este format din aceleaşi părţi componente ca şi o inflorescenţă, cu

deosebirea că locul florilor este luat de fructe (boabe). Strugurele este alcătuit, în principal,

din ciorchine şi bace (boabe).

Ciorchinele reprezintă scheletul strugurelui şi este format din: peduncul (codiţă),

rahis (axul strugurelui), ramificaţiile rahisului de ordine diferite şi pedicele (codiţe scurte).

Codiţa strugurelui (pedunculul), în funcţie de soi, poate fi mai scurtă ori mai lungă

(2,5-8 cm), lemnificată sau ierboasă. La o anumită distanţă de locul unde se prinde pe lăstar

întâlnim pe codiţă un nod, de unde strugurii se rup mai uşor. La unele soiuri, de la acest nod

porneşte un cârcel, care uneori poartă către vârf câteva boabe, devenind o aripioară a

strugurelui. La maturarea strugurilor, pedunculul poate fi lignificat, semilignificat sau poate

rămâne în stare erbacee.

Rahisul sau axul ciorchinelui situat în prelungirea pedunculului are lungimi variabile

de la un soi la altul. El poartă ramificaţii de diferite ordine (ordinul unu, ordinul doi) pe care

se inseră pediceii boabelor. Pediceii au lungimea cuprinsă între 6 şi 20 mm, sunt mai scurţi

la soiurile pentru vin şi mai lungi la cele pentru masă. În vârful pedicelului se află bureletul

rezultat prin sporirea dimensiunilor receptaculului floral.

Pedicelele sau codiţele boabelor poartă către vârf o parte mai lăţită, numită burelet,

pe care sunt prinse boabele.

Clasificarea strugurilor se realizează după două criteria: după formă, după mărime

şi după aşezarea boabelor pe ciorchine.

După formă strugurii pot fi cilindrici, conici, cilindro-conici, aripaţi, rămuroşi sau

bifurcaţi (fig. 3.21). Forma strugurilor este dată de lungimea ramificaţiilor de ordinul unu

care diferă pe toată lungimea axului astfel: dacă ramificaţiile de ordinul unu au aceeaşi

64

lungime pe tot axul rezultă forma cilindrică, dacă ramificaţiile de ordinul unu sunt mai lungi

la partea dinspre peduncul şi descresc treptat către partea terminală a axului rezultă forma

conică etc.

Fig. 3.21. Forma strugurilor: a – cilindrică; b – conică;

c - cilindro-conică; d – aripat; e – rămuros; f – bifurcate

După mărime strugurii se pot clasifica după lungimea axului şi după greutate.

După lungimea axului strugurii pot fi: foarte scurţi (când au sub 11 cm lungime);

scurţi (11-16 cm); mijlocii (16-21 cm); lungi (21-26 cm) şi foarte lungi (când lungimea lor

depăşeşte 26 cm).

După greutate strugurii sunt: foarte mici (dacă au sub 80 g); mici (80-150 g); mijlocii

(130-300 g); mari (300-600 g) şi foarte mari (când cântăresc peste 600 g). În general,

strugurii soiurilor pentru masă sunt mai mari, iar cei pentru vin, mai mici.

După aşezarea boabelor pe ciorchine strugurii pot fi: foarte denşi, când boabele se

ating între ele deformându-se, denşi, mijlociu de rari, rari (lacşi) şi foarte rari în boabe.

Bobul de strugure (baca) ia naştere din ovar. Ea este prinsă de burelet prin

intermediul unui fascicul de vase liberiene şi lemnoase, iar la desprinderea bacei de burelet

rămâne o „pensulă” din fascicul.

Clasificarea boabelor

Forma boabelor diferă în funcţie de soi şi este dată de raportul dintre lungime şi

grosime. Astfel boabele pot fi: discoidale (Băbească neagră), sferice (Chasselas doré),

elipsoidale (unele biotipuri de Muscat de Hamburg), ovoidale (Coarnă neagră), invers

ovoidale (Muscat de Alexandria), cilindrice (Afuz Ali), arcuite (fig. 3.22).

Mărimea boabelor poate fi exprimată în mai multe feluri: prin lungimea axei care

uneşte cei doi poli, prin greutatea unui bob, respectiv a 100 de boabe sau prin numărul de

boabe dintr-un kg.

Astfel boabele sunt foarte mici, când greutatea unui bob este mai mică de 1 g; mici

(1-2,3 g); mijlocii (2,3-5 g), mari (5-9 g) şi foarte mari (peste 9 g).

65

După lungimea axei care uneşte cei doi poli ai bobului întâlnim: boabe foarte mici

(cu diametrul sub 11 mm), mici (11-16 mm), mijlocii (16-21 mm), mari (21-26 mm) şi

foarte mari (peste 26 mm).

Fig. 3.22. Forma bacelor: 1 – discoidală; 2 – sferică; 3 – elipsoidală;

4 – ovoidală; 5 – invers ovoidală; 6 – cilindrică; 7 – arcuită

După culoare bacele ajunse la maturitate pot avea următoarele culori: verde-gălbui,

galben-verzuie, galben-aurie, roz, roşie, roşie-violacee, albastru sau negru, roşu spre negru.

Strugurii mai bine expuşi razelor solare prezintă boabele mai intens colorate. Miezul poate

fi incolor sau colorat în roşu la soiurile „tinctoriale” (Alicante Bouschet, Gamay Fréau).

Consistenţa miezului poate fi cărnoasă (la majoritatea soiurilor pentru masă) sau

zemoasă, suculentă (la soiurile pentru vin). La maturitatea deplină boabele au un gust dulce

acrişor, uneori asociat cu un gust ierbos, tămâios sau foxat, caracteristic anumitor soiuri.

Din punct de vedere anatomic bobul este format din pericarp (partea comestibilă a

bobului) şi seminţe. Pericarpul, la rândul său, este alcătuit din epicarp (pieliţă), mezocarp şi

endocarp (fig. 3.23).

Fig. 3.23. Alcătuirea fructului: a – punct pistilar; b – fascicul de vase; c – seminţe;

d – endocarp; e – mezocarp; f – reţea vasculară; g – hipocarp;

h – epicarp; i – pensulă; j – burelet; l – pedicel.

66

Pieliţa (epicarpul) este alcătuit dintr-un singur strat de celule mari, şi este acoperită la

exterior cu un strat ceros numit pruină (brumă). Spre interior, pieliţa are câteva straturi de

celule (ce alcătuiesc hipocarpul) în care se găsesc localizate substanţele colorante (pigmenţii

antocianici care dau culoarea vinurilor roşii), substanţele aromate (la soiurile aromate) şi

taninurile. Pieliţa poate avea grosimi diferite, de consistenţa şi elasticitatea ei depinde

rezistenţa boabelor la fisurare.

Miezul (sau mezocarpul) este alcătuit din mai multe straturi de celule cu pereţii

subţiri, unde se acumulează glucide, acizi organici, săruri minerale, vitamine etc. El este mai

cărnos la soiurile de masă şi mai suculent (zemos) la cele de vin.

Endocarpul este situat în zona centrală a bobului, este uni sau bistratificat, iar la

maturitatea fructului se gelifică.

Seminţele se găsesc în centrul bobului, câte 1-4 în fiecare. Ele au forma de pară, sunt

mici (5-8 mm lungime, 3-5 mm lăţime), au o culoare brun-gălbuie. Pentru producţie sunt

valoroase soiurile care au cât mai puţine seminţe.


1. Când şi cum are loc înfloritul, polenizarea şi fecundarea la viţa-de-vie?

2. Câte tipuri de grăunciori de polen întâlnim la viţa-de-vie?.

3. Prezentaţi florile hermafrodite normale.


3.11. SĂMÂNŢA

La viţa-de-vie sămânţa este de tip albuminat şi provine dintr-un ovul anatrop în urma

procesului de dublă fecundare. Într-o bacă se formează 1-4 seminţe, rar mai multe. Sunt şi

soiuri lipsite complet de seminţe, fructele acestora dezvoltate partenocarpic, fiind folosite la

obţinerea stafidelor.

La soiurile speciei Vitis vinifera seminţele sunt de dimensiuni mijlocii, ele au

lungimea cuprinsă între 5 şi 8 mm, lăţimea între 3 şi 5 mm, sunt piriforme, îngustate către

rostru. Suprafaţa tegumentului seminal este netedă, mată, lipsită de luciu, uneori poate fi

alveolată, striată sau rugoasă. La început seminţele au o culoare verde, iar la maturitatea

deplină sunt brun-cafenii cu diferite nuanţe.

Ca şi părţi componente o sămânţă este alcătuită din corp şi rostru sau cioc (fig. 3.24).

Corpul seminţei prezintă o faţă plană, cu poziţie ventrală şi una bombată, dorsală. Pe partea

ventrală, se observă rafa ca o proeminenţă filiformă ce reprezintă concreşterea dintre

funicul şi ovul; ea este dispusă median şi longitudinal, depăşeşte partea superioară a

67

seminţei printr-o mică depresiune, se continuă pe partea dorsală, unde se termină într-o

formaţiune circulară, cu striuri radiare, numită chalază. Pe partea ventrală, de o parte şi de

alta a rafei se află două gropiţe alungite. Chalaza reprezintă punctul unde fasciculul

conducător se ramifică (la baza nucelei). Rostrul reprezintă partea alungită şi îngustă a

seminţei, cu poziţie inferioară.

Fig. 3.24. Morfologia seminţei: 1 – vedere ventrală; 2 – vedere dorsală;

a – rafă; b – chalază; c – fosetă

3.12. REZUMAT

Ca toate plantele superioare, viţa-de-vie (Vitis vinifera) este alcătuită din mai multe

organe care îndeplinesc în viaţa plantei diferite roluri. Aceste organe sunt: rădăcina,

tulpina, frunza, mugurele, inflorescenţa, floarea, bobul şi sămânţa.

Pe baza cunoşterii organelor şi părţilor componente ale butucului, a rolului lor

fiziologic şi a raporturilor funcţionale dintre ele, se elaborează tehnologiile de cultură

adecvate unei activităţi productive eficiente. Această cunoaştere este cu atât mai necesară

în cazul viţei-de-vie, deoarece fiind o plantă multianuală în cadrul unei monoculturi

îndelungate, reprezintă din punct de vedere economic o mare investiţie, un mijloc fix, ce

trebuie exploatat optim şi raţional un număr mare de ani (30-40 ani).

În funcţie de zonare şi de sistemul de cultură aplicat, metoda de înmulţire, forma de

conducere, vârsta butucilor, aceştia au părţile componente (organele sub şi supraterestre)

diferite, privind numărul, dimensiunile şi locul de amplasare.

În mod obişnuit, la înfiinţarea plantaţiilor se folosesc cu precădere viţe altoite,

obţinute prin îmbinarea a două porţiuni de coardă dintre care una este denumită altoi şi

alta portaltoi. Altoiul provine dintr-un soi roditor, european, „nobil”, şi dă naştere părţii

de la suprafaţa solului, care va produce struguri de calitate, iar portaltoiul provine de la un

soi cu sânge de viţă americană, de la care pornesc rădăcinile, rezistent la filoxeră.

Prin toate măsurile agrofitotehnice aplicate în plantaţii, viticultorul urmăreşte

asigurarea condiţiilor optime pentru creşterea armonioasă şi dezvoltarea corespunzătoare

a tuturor părţilor componente ale plantei de viţă-de-vie, în vederea obţinerii unor plantaţii

încheiate (fără goluri), sănătoase, longevive care să dea producţii constante şi de calitate

an de an.

68



1. Caracteristicile rădăcinilor adventive sunt: se întâlnesc la viţele

care se înmulţesc pe cale vegetativă şi au origine exogenă; se

formează pe tulpină (portaltoi) sau pe fragmente de tulpină (butaşi,

marcote), mai frecvent pe cele cu vârsta de unu şi de doi ani; apar

în dreptul razelor medulare, la noduri şi rar pe internoduri (la viţele

mature şi pe terenuri cu exces de umiditate); îşi au originea în

parenchimul interfascicular.

2. Părţile componente ale unei tulpini sunt: partea subterană a

tulpinii, mai îngroşată, care are o lungime egală cu cea a

portaltoiului, butaşului sau marcotei, pe ea se formează şi se

dezvoltă rădăcinile adventive; zona de concreştere (punctul de

altoire), este plasată la nivelul solului, iar cu timpul suferă o

îngroşare datorată ţesuturilor altoiului; partea supraterestră, sau

aeriană, care este reprezentată de totalitatea elementelor de schelet

şi semischelet, asupra căreia se aplică tăieri anuale.

La viţele obţinute prin butăşire şi marcotaj lipseşte zona de

concreştere.


1. Asemănarea între lemnul de doi ani şi cel de un an este aceea că

ambele sunt elemente de semischelet, asupra cărora aplicăm anual

tăieri, primăvara. Deosebirile sunt mai multe şi anume:

lemnul de doi ani prezintă o scoarţă cenuşie negricioasă, care se

exfoliază în fâşii subţiri; are noduri puţin evidente; iar sub scoarţă

sunt situaţi muguri dorminzi (nu se văd cu ochiul liber);

lemnul de un an prezintă o scoarţă de culoare brună cafenie care

NU se exfoliază; are noduri evidente, la noduri se găsesc ochii de

iarnă, cel mai important complex mugural din viticultură.

2. Elementele lemnoase care rămân pe butuc după efectuarea

tăierilor sunt: cepul (1-4 ochi), cordiţa (5-7 ochi), coarda (8-20

ochi), călăraşul (5-7 ochi), biciul (8-12 ochi) şi veriga de rod.

3. Cepul de siguranţă rezultă din scurtarea unei coarde de un an

plasată la baza unei semitulpini sau tulpini, la doi ochi lungime, şi

are rolul de înlocuire a acesteia în cazul în care este distrusă de

ger, boli sau accidente mecanice.

Veriga de rod este o formaţiune mixtă, alcătuită dintr-un cep de un

69

an în poziţie inferioară şi o coardă sau cordiţă, tot de un an, în

poziţie superioară, ambele plasate pe aceeaşi punte de rod. Coarda

sau cordiţa asigură producţia anului în curs, iar cepul are funcţia

de a asigura formarea coardelor roditoare necesare în anul

următor.

4. Cepii sunt cele mai scurte elemete lemnoase rezultate în urma

tăierilor şi pot fi de patru feluri:

cepi de rod – rezultă din scurtarea unei coarde de un an,

plasată pe lemn de doi ani;

cepi de înlocuire – asigură formarea de lemn pentru

înlocuirea celui care a rodit, poate fi roditor sau neroditor;

cepi de siguranţă – sunt plasaţi la baza tulpinii şi au rolul

de înlocuire a acesteia în cazul în care este distrusă de ger,

boli sau accidente mecanice;

cepi de rezervă – sunt plasaţi pe scaunul butucului sau la

baza braţelor şi au rolul de a forma lemnul necesar refacerii

sau înlocuirii periodice a elementelor de schelet. Sunt

întâlniţi la forma de conducere joasă, iar în cazul în care

serveşte la reducerea înălţimii tulpinii, respectiv apropierea

de sol se mai numesc şi cepi de coborâre.


1. Clasificarea mugurilor după poziţia pe elementele componente ale

viţei-de-vie se poate face astfel:

muguri apicali (terminali) – sunt situaţi în vârful lăstarilor

şi copililor, asigurând creşterea în lungime a acestora, nu se

observă cu ochiul liber, iar toamna se usucă şi cad;

muguri axilari (laterali) – se găsesc atât pe elementele

vegetative (la noduri pe lăstari şi copili), cât şi pe

elementele lemnoase (pe coardele de un an, atât la noduri

cât şi la baza acestora);

muguri coronari, bazali sau unghiulari - sunt cei plasaţi de

jur împrejurul bazei lăstarului dar şi a coardelor de un an;

muguri dorminzi plasaţi sub scoaţa lemnului multianual.

2. Dacă mugurul principal al ochiului de iarnă porneşte în vegetaţie,

cei laterali (secundari şi terţiari), rămân la baza lăstarilor, apoi a

coardei, fiind dispuşi împrejurul acesteia şi poartă denumirea de

muguri coronari, unghiulari sau bazali, în stare de viaţă latentă.

Dacă mugurul principal moare, pornesc în vegetaţie mugurii

70

secundari, dând naştere lăstarilor secundari; iar dacă este distrus

atât mugurele principal cât şi mugurii secundari, pornesc în

vegetaţie mugurii terţiari, rezultând lăstari terţiari cu o fertilitate

foarte scăzută.

3. Ochiul de iarnă este un complex mugural alcătuit dintr-un mugure

principal (foarte evoluat), doi muguri secundari şi trei patru

muguri terţiari, toţi având o bază comună şi un înveliş comun

(catafile). El este plasat pe coarda de un an, la noduri, dispus

altern.


1. Înfloritul, polenizarea şi fecundarea are loc la sfârşitul lunii

mai şi începutul lunii iunie, timp de două săptămâni, procésele

fiind marcate prin deschiderea bobocilor florali şi căderea

corolelor. Când floarea s-a deschis complet, anterele crapă şi

pun în libertate grăunciorii de polen, care, cu ajutorul vântului

cad pe stigmate. Are loc astfel polenizarea florilor. Grăunciorii

de polen sunt reţinuţi de picăturile de lichid de pe stigmat,

încolţesc şi pătrund în ovar realizând fecundarea (legatul

rodului).

2. Granulele de polen la specia Vitis vinifera au o culoare gălbuie

şi forme diferite (elipsoidală asemănătoare cu a bobului de

grâu – cea mai frecvent întâlnită, sferoidală asemănătoare

cupei de ghindă, triunghiulare etc). Forma elipsoidală se

întâlneşte la polenul fertil provenit de la florile hermafrodite

normale, morfologic hermafrodite dar funcţional mascule şi

unisexuat mascule, celelalte forme fiind mai răspândite în

cazul florilor morfologic hermafrodite dar funcţional femele, în

acest caz fiind steril.

3. Florile hermafrodite normale se întâlnesc la majoritatea

soiurilor de viţă-de-vie, având normal dezvoltate, atât partea

bărbătească, cât şi cea femeiască. Androceul este format din 5

stamine, egale sau mai lungi decât pistilul, cu polen fertil.

După înflorit staminele îşi păstrează poziţia erectă, iar corola

alcătuită din petale unite la vârf formează un capişon protector.

Gineceul este normal dezvoltat, florile se autopolenizează, deci

sunt autofertile, soiurile cu astfel de flori putând fi cultivate în

plantaţii pure.

71


INSTRUCŢIUNI










întrebare.


1. Clasificaţi sistemul radicular după origine şi precizaţi funcţiile pe

care le îndeplineşte. – 2p

2. Prezentaţi părţile componente şi formele de conducere ale tulpinii

la viţa-de-vie. – 1p

3. Descrieţi din ce este alcătuit ochiul de iarnă şi prezentaţi părţile

component ale mugurelui principal. – 2p.

4. Clasificaţi lăstarii la viţa-de-vie după mugurii din care provin. – 1p

5. Enumeraţi tipurile de flori întâlnite la viţa-de-vie şi detaliaţi

floarea hermafrodită normală. – 2p

6. Prezentaţi clasificarea strugurilor şi părţile lor componente. – 0.5p

7. Descrieţi bobul din punct de vedere anatomic. – 0.5p



1) Cotea, Victoria, Cotea, V.V.,1996 – Viticultură, ampelografie şi oenologie.

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

2) Dejeu L., 2010 – Viticultură. Editura Ceres, 480p.

3) Dobrei, A., Rotaru, Liliana, Mustea, M.,2005 – Cultura viţei-de-vie. Ed.

Solnes, Timişoara.

4) Dumitriu, I.C.,2008 – Viticultura. Editura Ceres, Bucureşti, 440 p.

5) Georgescu, Magdalena, Dejeu, L., Ionescu, P.,1991 – Ecofiziologia viţei de

vie. Editura Ceres, Bucureşti.

6) Hidalgo, L.,2002 –Tratado di Viticultura General. Ed. Mundi Prensa, Madrid.

7) Mustea, M.,2004 –Viticultură. Bazele biologice, înfiinţarea şi întreţinerea

plantaţiilor tinere de vii roditoare. Editura „Ion Ionescu de la Brad“, Iaşi.

8) Nămoloşanu, I.,1988 – Viticultura. Institutul Agronomic Nicolae Bălcescu

Bucureşti. Atelierul de multiplicat cursuri.

72


BIOLOGIA VIŢEI-DE-VIE

CUPRINS


4.2 Ciclul ontogenetic (de viaţă) al viţei-de-vie 73

4.3 Ciclul biologic anual al viţei-de-vie 75

4.4 Fenofazele creşterii (ciclul vegetativ)

4.4.1. Plânsul

4.4.2. Dezmuguritul





78

78

79

81

84

85

85

4.5 Fenofazele fructificării (ciclul reproductiv)


4.5.2. Înfloritul



87

87

90

92

94

4.6 Rezumat 96






cunoaşteţi ciclul biologic multianual al viţei-de-vie respectiv:

perioada de tinereţe, maturitate şi declin;

observaţi transformările morfologice şi fiziologice prin care trece

planta de la formare (generativ sau vegetativ) până la moarte

(pieire naturală sau defrişare);

aplicaţi măsurile agrofitotehnice ce trebuiesc luate de tehnolog, în

vederea obţinerii unor elemente de schelet şi semischelet

corespunzătoare;

identificaţi fenofazele prin care trece planta în perioada de

vegetaţie convenţională (01.IV – 30.IX), respectiv să cunoaşteţi

ciclul biologic anual şi caracteristicile sale.

73

Pe parcursul existenţei sale, viţa-de-vie parcurge un ciclu de viaţă (ontogenetic), de

la plantare până la defrişarea plantaţiei sau pieirea naturală, alcătuit dintr-o succesiune de

cicluri anuale.

În climatul temperat, pe perioada iernii viţa-de-vie îşi încetează procesele de creştere

a părţii supraterestre şi fotosinteza, iar unele procese ca transpiraţia, respiraţia, nu încetează

ci doar îşi reduc intensitatea. Când condiţiile de mediu devin favorabile (în primăvară), toate

procesele sunt reluate. Totalitatea manifestărilor de viaţă desfăşurate într-o anumită

succesiune, prin care viţa-de-vie trece într-un an calendaristic, formează ciclul biologic

anual.

Cunoaşterea principalelor caracteristici ale ciclului de viaţă şi ale celui anual al viţei

prezintă o importanţă practică deosebită, întrucât dă posibilitatea viticultorului să intervină

cu măsuri adecvate care să determine o desfăşurare normală a acestora.

4.2. CICLUL DE VIAŢĂ (ONTOGENETIC) AL VIŢEI-DE-VIE

Durata acestui ciclu este exprimată în ani şi este denumită longevitate. Ea este

cuprinsă, în medie, între 25 şi 50 de ani şi depinde de specie, soi, condiţiile de mediu, modul

de înmulţire, precum şi de măsurile agrotehnice aplicate în plantaţii.

De exemplu, în aceleaşi condiţii de mediu, speciile Vitis silvestris, Vitis rupestris,

Vitis rubra, Vitis amurensis sunt mai longevive decât Vitis vinifera, primele fiind mai

rustice, mai rezistente la condiţiile nefavorabile de mediu.

Soiurile Coarnă neagră, Chasselas doré, Fetească albă, Kober 5 BB, prezentând un

grad mai mare de adaptare, sunt mai longevive, comparativ cu Muscat Ottonel, Grasă de

Cotnari, Riparia gloire, care au o adaptare mai redusă fiind cultivate astfel în areale mai

restrânse. De asemenea soiurile roditoare mai noi (Pinot gris, Traminer etc.), au o

longevitate mai scurtă decât cele vechi (Cabernet Sauvignon, Fetească albă etc.).

Modul de înmulţire influenţează, de asemenea, longevitatea plantei. Viţele obţinute

pe cale generativă, în aceleaşi condiţii ecologice şi agrotehnice, au o longevitate mai mare

(putând depăşi 100 de ani), decât cele obţinute pe cale vegetativă.

Viţele obţinute prin butăşire (cultivate pe rădăcini proprii) sunt mai longevive (durata

lor de viaţă putând ajunge la 100 de ani), comparativ cu viţele altoite, la care prezenţa

punctului de altoire stânjeneşte circulaţia descendentă, fapt ce contribuie la scurtarea duratei

de viaţă (la 30-40 de ani).

Soiurile roditoare, cultivate în condiţii de mediu corespunzătoare cerinţelor acestora,

au o longevitate mai mare şi, dimpotrivă, longevitatea se reduce când sunt cultivate în

condiţii necorespunzătoare (resurse heliotermice scăzute, frecvenţa ridicată a temperaturilor

minime nocive din timpul iernii, brumele şi îngheţurile târzii de primăvară şi timpurii de

toamnă, grindina, seceta, fertilitatea scăzută a solului etc.), determinând o scurtare a duratei

de viaţă a plantelor, la numai 20-30 de ani.

74

Măsurile agrofitotehnice aplicate raţional determină sporirea longevităţii, pe când

aplicarea necorespunzătoare a unor lucrări de îngrijire a plantaţiilor (tăierile neraţionale,

încărcăturile exagerate de ochi, combaterea necorespunzătoare a bolilor şi dăunătorilor,

fertilizarea incorectă, lipsa irigaţiei în condiţii de secetă), determină scăderea longevităţii.

Pe durata vieţii sale, viţa-de-vie parcurge 3 perioade de vârstă: de tinereţe, de

maturitate şi de bătrâneţe.

● Perioada de tinereţe are o durată de 3-5 ani, în funcţie de condiţiile de mediu şi de

agrotehnica aplicată, încheindu-se la intrarea pe rod a plantelor. În această perioadă viţele

cresc intens, se pregătesc şi încep să fructifice, au cerinţe mari faţă de umiditate şi

elementele nutritive.

Măsurile agrotehnice aplicate în perioada de tinereţe au ca scop asigurarea unor

condiţii cât mai bune pentru creşterea sistemului radicular şi a celui aerian (prin fertilizare,

irigare, tăieri de formare, completarea golurilor, protecţie împotriva bolilor şi dăunătorilor,

lucrări şi operaţii în verde, instalarea sistemului de susţinere), pentru obţinerea unor plantaţii

compacte, fără goluri, cu butuci uniformi şi viguroşi.

Tehnologul trebuie să se preocupe de scurtarea perioadei de tinereţe şi prin aplicarea

celor mai adecvate măsuri agrotehnice să obţină intrarea cât mai timpuriu pe rod a viţelor.

● Perioada de maturitate (sau de rodire), are o durată de aproximativ 20-30 de ani şi

ţine de la intrarea pe rod a plantaţiei şi până în momentul când creşterile anuale şi producţia

începe să scadă sistematic (în aceleaşi condiţii de mediu şi măsuri agrotehnice).

În această perioadă, viţele dau cele mai mari recolte, iar procesul de creştere se

găseşte într-un echilibru relativ cu procesul de fructificare. Cu toate că recoltele sunt mari şi

prezintă stabilitate relativă de la un an la altul (începând cu anul 5-6), nivelul acestora poate

fi ridicat prin îmbunătăţirea măsurilor agrotehnice.

Măsurile agrotehnice din perioada de maturitate (tăieri corespunzătoare, lucrări şi

operaţii în verde, fertilizare, combaterea bolilor şi dăunătorilor, protejarea peste iarnă)

trebuie să ducă la prelungirea şi nu la scurtarea acestei perioade, precum şi la valorificarea

potenţialului productiv al soiurilor cultivate.

● Perioada de bătrâneţe (de declin) se înregistrează la viţele altoite, în general, între

anii 25-35, când deşi condiţiile de mediu sunt aceleaşi, iar agrotenica aplicată nu s-a

modificat, butucii îşi micşorează producţia şi puterea de creştere, o parte din braţe se usucă,

apar o serie de plăgi pe care se instalează bacterii şi ciuperci.

În plantaţii, ca urmare a uscării butucilor, apar multe goluri, producţia de struguri se

reduce în mod sistematic, iar creşterea este susţinută numai de apariţia lăstarilor

lacomi care pot fi folosiţi la înlocuirea braţelor uscate sau degarnisite.

În scopul refacerii plantaţiilor, în această perioadă se aplică un complex de lucrări:

● tăieri de regenerare (eliminarea unor braţe degarnisite, uscate);

● lucrări de subsolaj (afânare adâncă a solului);

● fertilizarea şi irigarea culturii.

75

Se aplică şi tăieri de epuizare, înainte de defrişarea culturii cu 2-3 ani.

Prin aceste măsuri se urmăreşte refacerea, pentru o anumită perioadă, a potenţialului

de creştere şi fructificare a butucului, precum şi revigorarea sistemului radicular deoarece

acesta îmbătrâneşte mai repede comparativ cu partea aeriană.


1. Precizaţi perioadele ciclului biologic multianual la viţa-de-vie.

2. Enumeraţi factorii care influenţează perioada de tinereţe, maturitate şi declin.


Perioada de bătrîneţe se confundă uneori cu „îmbătrânirea prematură”, caracterizată

prin aceleaşi simptome, dar este determinată de încărcăturile mari de ochi pe butuci, de

tăieri defectuoase, de frecvenţa sporită a unor accidente climatice, de prezenţa unor factori

limitativi de sol, de neglijarea lucrărilor agrotehnice etc.

La viţele obţinute pe cale generativă ciclul ontogenetic cuprinde 4 perioade:

embrionară, de tinereţe, de maturitate şi de bătrâneţe.

Perioada embrionară începe cu formarea zigotului, se continuă cu maturarea

fiziologică a seminţei şi se încheie odată cu apariţia primelor frunze adevărate.

Evoluţia viitoarelor plantule este influenţată de factorii de mediu şi de modul în care

sunt păstrate seminţele (stratificate sau nu) până la obţinerea plantelor.

Perioada de tinereţe durează de la apariţia lăstarului cu primele frunze adevărate şi

până în primii ani de fructificare (3-7 ani).

Viţele tinere obţinute din seminţe au ereditatea neconsolidată, datorită plasticităţii lor

pot asimila condiţii îmbunătăţite de mediu, dobândind însuşiri şi calităţi noi.

Perioada de maturitate (de rodire), precum şi cea de bătrâneţe se aseamănă cu cea

a viţelor înmulţite vegetativ, cu deosebirea că instalarea lor are loc, în general, mai târziu şi

au o durată mai mare.

Ciclul ontogenetic (de viaţă) al viţei-de-vie cuprinde totalitatea ciclurilor biologice

anuale.

4.3. CICLUL BIOLOGIC ANUAL AL VIŢEI-DE-VIE

Ciclul anual este alcătuit din totalitatea manifestărilor de viaţă prin care trece viţa-de-

vie în cursul unui an. Ca urmare a adaptării la condiţiile climatului temperat, în cadrul

ciclului biologic anual se deosebesc două perioade: una de viaţă latentă (repaus relativ) şi

alta de viaţă activă (de vegetaţie).

76

Perioada de viaţă latentă. Acea parte a ciclului biologic anual în care manifestările

de viaţă ale viţei-de-vie nu se observă la exterior reprezintă perioada de viaţă latentă.

Această perioadă ţine de la căderea ultimelor frunze toamna şi până la începutul plânsului

(apariţia pe plantă, prin răni, a sevei, sub forma unor picături), adică 120-130 de zile în

condiţiile climatului temperat continental. Din cauza temperaturilor scăzute, procesele vitale

ale plantei (respiraţie, transpiraţie), se reduc ca intensitate dar nu încetează complet, de

unde şi denumirea de repaus relativ. Perioada de repaus este considerată o adaptare a plantei

la regiunile unde alternează anotimpurile reci cu cele calde, şi este resimţită diferit de

organele butucului (cel mai puţin este resimţită de rădăcini, iar cel mai puternic de muguri).

În perioada de viaţă latentă, în plantaţiile viticole se aplică o serie de măsuri

agrotehnice, şi anume: recoltarea coardelor altoi şi portaltoi necesare altoirii, tăierea de

uşurare, în cazul în care viile se protejează împotriva gerurilor prin îngropat, plantarea viţei-

de-vie, mobilizarea adâncă a solului, fertilizarea viilor etc.

Factorii care influenţează durata perioadei de repaus sunt:

durata zilei de lumină, care poate lungi sau scurta cu 10-15 zile durata acestui

tip de repaus;

umiditatea din sol (seceta din toamnă grăbeşte intrarea în repaus, iar cea din

primăvară întârzie ieşirea din această perioadă cu 15-20 de zile);

specia şi soiul, astfel în aceleaşi condiţii ecologice V. vinífera intră mai

devreme şi iese mai tîrziu din starea de repaus decât speciile americane şi cele

asiatice; soiul timpuriu Perla de Csaba intră mai devreme în repaus decât un

soi târziu ca Afuz Ali.

Luând în considerare întreaga plantă şi nu situaţia particulară a unor organe sau

ţesuturi, perioada de viaţă latentă se subîmparte în repaus adânc şi repaus facultativ.

Repausul adânc (obligatoriu, fiziologic)

în această fază are loc pregătirea butucilor pentru a

fructifica în anul următor, dar au loc şi o serie de

transformări şi migrări de substanţe;

începe după căderea frunzelor şi se finalizează cu

individualizarea protoplasmei, având o durată de 65-

75 de zile şi este condiţionat de temperatură, care

trebuie să fie sub +7ºC, de durata zilei de lumină şi de

regimul de umiditate;

planta se pregăteşte pentru iernare prin acoperirea cu

ţesuturi protectoare (mugurii sunt acoperiţi de catafile

şi solzi, organele anuale cu suber şi cuticulă);

se schimbă raportul între apa totală şi substanţa

uscată; dintre apa liberă şi apa legată; dintre azotul

aminic şi cel proteic – în favoarea celor din urmă.

77

Repausul facultativ (neobligatoriu)

începe cu trecerea protoplasmei de la individualizarea

maximă către starea normală şi se încheie cu apariţia

primelor picături de sevă, viţa-de-vie începe astfel

perioada de vegetaţie;

se intensifică activităţile vitale (respiraţie,

transpiraţie), scade conţinutul în substanţe inhibitoare

de creştere şi sporesc cele stimulatoare, intră în

activitate perişorii absorbanţi;

sub raport biologic repausul facultativ nu este

necesar, el este impus de temperaturile scăzute din

timpul lunilor februarie – martie, în aşa zisele

„ferestre de iarnă.”

În această etapă planta poate înregistra pierderi

importante de ochi, chiar la temperatura de – 10ºC, –

11ºC, datorită fenomenului numit decălire.

Perioada de viaţă activă. Acea parte a ciclului biologic anual în care procesele de

viaţă ale viţei-de-vie sunt puternic evidenţiate la exterior, reprezintă perioada de viaţă activă

(de vegetaţie). Ea începe primăvara, în prima jumătate a lunii martie odată cu plânsul, şi

durează, în condiţiile ecopedoclimatice ale ţării noastre, până la căderea ultimelor frunze,

adică 7-8 luni. În această perioadă au loc procese intense de creştere şi dezvoltare, apar pe

plantă o serie de organe verzi, are loc, de asemenea, formarea şi maturarea organelor

generative (inflorescenţe, flori, struguri, boabe).

Perioada de vegetaţie activă cuprinde mai multe fenofaze, fiecare reprezentând o

anumită manifestare a plantei, vizibilă la exterior prin modificări morfologice. Cunoaşterea

toturor acestor procese ce poartă numele de faze de vegetaţie sau fenofaze, ajută tehnologul

la stabilirea şi aplicarea corectă a măsurilor agrofitotehnice.

La viţa-de-vie aflată în perioada de rodire, fenofazele pot fi grupate în:

►fenofazele creşterii plânsul (mişcarea de primăvară a sevei);

dezmuguritul;

creşterea lăstarilor;

maturarea lăstarilor;

căderea frunzelor;

repausul mugurilor.

►fenofazele fructificării diferenţierea mugurilor şi formarea organelor

florale;

înfloritul;

creşterea boabelor;

maturarea boabelor.

78

4.4. FENOFAZELE CREŞTERII

4.4.1. Plânsul (mişcarea de primăvară a sevei)

Este faza de debut a vegetaţiei, şi se manifestă sub forma unor scurgeri de sevă prin

rănile rezultate în urma tăierilor. I se mai spune şi „plâns” pentru că seva se scurge sub

formă de picături, ca „lacrimile”.

Declanşarea acestei fenofaze este determinată de temperatură, care trebuie să atingă

în sol, la nivelul rădăcinilor, 8-10º C. Calendaristic plânsul are loc din decada a doua a lunii

martie până în prima decadă din aprilie, respectiv cu aproximativ 15-30 de zile înainte de

dezmugurit, ca urmare a creşterii rapide a ritmului absorbţiei radiculare (fig. 4.1).

Un butuc poate elimina prin plâns de la câteva picături până la 2-6 l. Seva este

limpede, incoloră, cu un conţinut de 1-3 g/l substanţă uscată, este bogată în substanţe

minerale (Ca, K, P, N etc.) şi organice (tartraţi, acizi, gome, substanţe azotoase, citochinine

etc.), dar mai ales zaharuri (1-2 %) provenite din hidroliza amidonului depozitat în rădăcini.

Dintre factorii care influenţează declanşarea şi intensitatea plânsului (cantitatea de

lichid scursă) cât şi durata acestuia se numără: specia, soiul, temperatura şi umiditatea

solului, vigoarea butucilor, vârsta, modul de iernare, momentul aplicării tăierilor,

secţionarea coardelor prin nod sau internod, numărul şi suprafaţa rănilor etc.

Cantitatea de lichid scursă se corelează direct cu numărul şi suprafaţa secţiunilor

executate la tăiere, fiind mai redusă la secţionarea prin nod a coardelor. În primăverile

umede, scurgerile de sevă sunt mai intense şi au o durată mai mare decât în cele secetoase.

Scurgerea sevei este stopată în urma dezvoltării bacteriilor, care formează o masă

gelatinoasă la suprafaţa secţiunilor ce obturează vasele de lemn şi atunci când primele

frunze apărute sunt capabile să realizeze transpiraţia.

În perioada plânsului în vii se execută următoarele lucrări agrofitotehnice: tăierea de

formare şi fructificare, cercuitul sau dirijarea coardelor (plânsul măreşte flexibilitatea

coardelor, uşurând executarea lucrării), revizuirea mijlocului de susţinere (spalieri, araci,

Fig. 4.1. Dinamica creşterii rădăcinilor la viţa-de-vie

(după Fregoni M., 1987; citat de Dejeu L., 2010)

79

bolţi etc), copcitul, completarea golurilor, administrarea îngrăşămintelor, arătura de

primăvară.

Plânsul prezintă inconvenientul că umectarea ochilor sporeşte sensibilitatea lor la

acţiunea brumelor şi îngheţurilor din primăvară.


1. Descrieţi perioada de rodire şi procesele prin care trece viţa-de-vie.

2. Ce măsuri se pot lua pentru refacerea potenţialului productiv al viţelor aflate în

perioada de declin?


4.4.2. Dezmuguritul

Este o fază de durată relativ scurtă şi este marcată de umflarea mugurilor,

îndepărtarea catafilelor şi apariţia treptată a primelor rudimente de frunzuliţe, respective

apariţia lăstarului sub presiunea sevei în ascensiune. Creşterea are loc pe baza substanţelor

de rezervă acumulate în organele lemnoase, prin multiplicarea celulelor şi sporirea

dimensiunilor acestora.

Declanşarea dezmuguritului are loc atunci când, în primăvară, temperatura medie

zilnică depăşeşte în mod constant pragul biologic de 10º C, cam la mijlocul lunii aprilie şi

durează 2 – 3 săptămâni. În această etapă mugurii sunt foarte sensibili la scuturare (se

desprind foarte uşor de pe coardă), particularitate de care trebuie să se ţină seama la

executarea lucrărilor de primăvară în plantaţiile viticole.

Cunoaşterea declanşării dezmuguritului are impotanţă în repartizarea zonală a

soiurilor, astfel că soiurile cu dezmugurire timpurie nu se vor planta în zone cu brume şi

îngheţuri tîrzii de primăvară.

Momentul dezmuguritului este controlat de o serie de factori: genetici, climatici,

fiziologici şi tehnici.

Ca urmare a influenţei factorilor genetici, dezmuguresc mai devreme speciile

asiatice, după ele cele americane şi mai târziu soiurile ce aparţin speciei Vitis vinifera.

Funcţie de momentul dezmuguritului, soiurile roditoare se pot clasifica în: soiuri cu

dezmugurire timpurie (Perla de Csaba, Traminer roz, Fetească albă etc.), soiuri cu

dezmugurire mijlocie (Pinot noir, Merlot, Muscat de Hamburg etc.) şi soiuri cu dezmugurire

târzie (Afuz Ali, Galbenă de Odobeşti, Cabernet Sauvignon etc.). Această eşalonare a

80

dezmuguritului diferitelor soiuri prezintă importanţă pentru repartizarea teritorială a

soiurilor.

Dintre factorii externi, climatici, temperatura are rol determinant asupra datei

dezmuguritului. Viţa-de-vie dezmugureşte atunci când este depăşit un prag minim de

vegetaţie, specific fiecărui genotip şi variază de la un minim de 4,3ºC pentru Vitis riparia, la

11ºC pentru soiul Ugni blanc, ajungând la un maximum de 16ºC pentru unele soiuri

europene cultivate în Argentina (Pouget R.,1988). În mod obişnuit, în Europa se admite ca

prag minim de vegetaţie temperatura de 10ºC.

Dintre factorii fiziologici interesează poziţia ochilor pe elementele de producţie şi

în cadrul butucului. Nu toţi mugurii de pe acelaşi butuc sau chiar de pe aceeaşi coardă

pornesc deodată. Mai întâi pornesc în creştere cei mai bine dezvoltaţi şi cei aşezaţi către

mijlocul şi vârful coardei. Butucii viguroşi dezmuguresc mai târziu comparativ cu cei slabi

ca vigoare. Un grad sporit de maturare a lemnului influenţează pozitiv uniformitatea şi

timpurietatea dezmuguritului (Martin T.,1972).

În figura 4.2 se prezintă stadiile fenologice reper după sistemul de notare preconizat

de Eichorn K.W. şi Lorenz H.,1977; citaţi de Dejeu L., 2010).

Fig.4.2. Stadiile fenologice reper, după Eichorn K.W. şi Lorenz H. (1977) Cele mai importante sunt: dezmuguritul (03), vârful lăstarului, verde vizibil (05), inflorescenţele

vizibile (12), înfloritul (19-25), legarea florilor (27), şi maturarea strugurilor (38)

81


1. Enumeraţi fenofazele creşterii.

2. Când se declanşează plânsul, din punct de vedere calendaristic?

3. Precizaţi factorii care influenţează dezmuguritul.

4. Ce lucrări se execută în plantaţii în perioada plânsului?


Ochii de iarnă păstraţi pe butuc la tăiere nu pornesc toţi în vegetaţie, în mod obişnuit,

cu cât încărcătura este mai mare, cu atât procentul de dezmugurire este mai scăzut. Acest

procent este diminuat şi de înregistrarea unor temperaturi minime nocive pentru viţa-de-vie

în timpul iernii, mai scăzute de minus 20ºC. Ochii care nu dezmuguresc se află de obicei la

baza coardelor sau la mijlocul lor, atunci când acestea au lungimi mari.

Lipsa dezmuguritului are cauze multiple: încărcătura excesivă de ochi în raport cu

vigoarea butucului, dirijarea întârziată a coardelor de un an, distrugerea mugurilor de ger,

grindină, boli, asfixierea lor în condiţii de protejare prin îngropare.

Viticultorul urmăreşte printr-o serie de tehnici culturale (udări de aprovizionare,

fertilizarea cu azot înainte de dezmugurit, conducerea orizontală a coardelor de rod etc.), ca

procentul de dezmugurire să fie cât mai mare.


Fenofaza cea mai lungă este reprezentată de creşterea lăstarilor, care durează

aproximativ 4 luni. Ea ţine de la apariţia primelor frunze (mijlocul lunii aprilie) şi până la

încetarea creşterii (prima decadă a lunii august).

Mecanismul pe care se bazează creşterea în lungime a lăstarului este diviziunea

celulelor din meristemul mugurelui apical, deci o creştere terminală, la început mai lentă,

apoi mai rapidă până când ajunge la un maxim de creştere zilnică la jumătatea lunii iunie.

Creşterea în grosime a lăstarului se datorează activităţii cambiului. Odată cu alungirea

axului lăstarului are loc şi creşterea celorlalte organe situate pe el, frunze, cârcei,

inflorescenţe şi struguri.

Creşterea lăstarilor este influenţată de condiţiile ecopedoclimatice şi parcurge 3

perioade: perioada de creştere lentă, perioada de creştere zilnică rapidă şi perioada de

creştere încetinită.

Perioada de creştere lentă este prima etapă de creştere a lăstarilor, are loc în salturi

datorită oscilaţiilor de temperatură dintre zi şi noapte, şi se realizează, exclusiv, pe seama

82

substanţelor de rezervă existente în butuc (lăstarii sunt mici, lipsiţi de aparat foliar care să

asigure sinteza).

În această perioadă lăstarii prezintă sensibilitate mare faţă de acţiunea factorilor

externi nefavorabili (temperaturi scăzute, brume şi îngheţuri târzii de primăvară), cît şi la

acţiuni mecanice, rupîndu-se foarte uşor.

Etapa creşterii lente se încheie cînd lăstarii au aproximativ 30 cm şi 6 – 7 frunze

adevărate, ceea ce coincide din punct de vedere calendaristic cu a treia decadă a lunii mai.

Perioadă de creştere zilnică rapidă, începe în a treia decadă a lunii mai şi se

finalizează către sfârşitul lunii iunie (aproximativ 55 de zile). Această etapă este determinată

de creşterea temperaturii şi de intensificarea metabolismului, pe seama creşterii numărului

de frunze ce pot elabora substanţe plastice. Viteza maximă de creştere este atinsă în preajma

înfloritului (la jumătatea lunii iunie), cu o scădere la înflorit, când frunzele adulte exportă

glucide spre inflorescenţe-struguri şi spre vârful lăstarului. În această fenofază cerinţele

plantei faţă de apă şi elemente minerale (N, P, K, Ca) sunt maxime, iar sensibilitatea la

atacul bolilor şi dăunătorilor creşte.

Perioada de creştere încetinită se caracterizează prin scăderea şi apoi oprirea

creşterii, moment în care pe lăstar există frunze adulte care exportă glucide spre părţile

perene ale plantei şi spre struguri, baza axului lăstarului începe să-şi schimbe culoarea ca

urmare a maturării lemnului (fig. 4.3.).

La sfârşitul lunii iulie – început de august, lăstarul ajunge la lungimea definitivă,

mugurul terminal se usucă şi cade (la aproximativ 110-130 de zile după dezmugurit).

Creşterea poate continua, mai mult sau mai puţin intens, prin copili. La sfârşitul perioadei

de creştere un lăstar poate ajunge la dimensiuni cuprinse între 15-30 cm şi 4-6 m.

Fig. 4.3. Creşterea lăstarului la viţa-de-vie: 1. la început creşterea are loc pe seama rezervelor; 2. frunzele adulte exportă sustanţe către

frunzele tinere şi inflorescenţe; 3. după stoparea creşterii frunzele adulte exportă substanţe către

părţile perene, struguri, frunzele bătrâne.

83

Creşterea lăstarilor este influenţată de o serie de factori: ecologici, genetici,

fiziologici şi tehnici.

Factorii ecologici: temperatura minimă 10ºC, optimă între 25 şi 30ºC, iar valorile

de peste 30-32ºC contribuie la încetinirea procesului; durata zilnică de iluminare

(fotoperioada): soiurile europene de viţă-de-vie, fiind plante de zi lungă, au o creştere mai

intensă în iunie-început de iulie, iar oprirea creşterii lăstarilor are loc în luna august când

lungimea zilei începe să se reducă; intensitatea luminoasă optimă pentru creşterea

lăstarilor este de 35-45 mii lucşi; umiditatea 80% din IUA, higroscopicitatea aerului de 70-

80%.

Factorii genetici (specia şi soiul): portaltoii din grupa Berlandieri x Riparia au

creşteri mai active comparativ cu Riparia gloire, portaltoii viguroşi imprimând o vigoare

sporită de creştere soiului altoi; soiuri cu creştere puternică a lăstarilor: Saint Emilion,

Fetească albă, Fetească neagră, Afuz Ali; soiuri cu creştere mijlocie: Riesling italian,

Merlot, Chasselas doré; soiuri cu creştere slabă: Perla de Csaba, Traminer roz, Pinot noir.

Factorii fiziologici. Potrivit influenţei polarităţii cresc mai intens lăstarii situaţi în

vârful elementelor de producţie, cu poziţie verticală. Intervine, de asemenea şi vigoarea

plantei în sensul că lăstarii viţelor viguroase cresc mai intens, comparativ cu cei ai viţelor

slabe ca vigoare.

Factori tehnologici pot stimula, prelungi sau scurta creşterea lăstarilor. Încărcătura

redusă de ochi atribuită la tăiere, forma de conducere joasă a butucilor, irigaţia,

fertilizarea cu îngăşăminte organice, cu azot şi dirijarea verticală favorizează creşterea

lăstarilor. Prin operaţia de cârnit viticultorul intervine pentru întreruperea creşterii, dacă se

execută prea devreme (iulie) este favorizată creşterea copililor.


1. Numiţi perioadele de creştere ale lăstarilor şi precizaţi durata lor.

2. Care este temperatura optimă pentru creşterea lăstarilor?

3. Lipsa dezmuguritului are cauze multiple. Vă rog să precizaţi câteva.

4. Enumeraţi cele mai importante stadii fenologice reper.


84


Această fenofază durează de la sfârşitul creşterii lăstarilor şi până la căderea

frunzelor, desfăşurându-se concomitent cu maturarea strugurilor. Calendaristic ea are loc

din decada a doua a lunii august până în decada a doua a lunii octombrie, având o durată de

60-70 de zile.

Maturarea lemnului începe de la baza lăstarului şi este observată la exterior prin

schimbarea culorii scoarţei, care din verde devine cafenie mai deschis sau mai închis în

funcţie de soi. În ţesuturi se acumulează substanţe de rezervă, în special amidon în razele

medulare şi în parenchimul lemnos, iar conţinutul în apă scade (de la 80-90 %, la 45-50 %).

Are loc, de asemenea, diferenţierea scoarţei, lăstarul devine mai dur şi se impregnează cu

lignină, celuloză, hemiceluloză etc.

Maturarea lăstarilor se continuă şi după maturarea strugurilor, când frunzele sunt încă

active, la sfârşitul acestei fenofaze lăstarul se transformă în coardă de un an.

Pentru

o bună

maturare

a lăstarilor

este nevoie de:

plasarea soiurilor într-un mediu „cu vocaţie”

viticolă;

alegerea formelor de conducere adecvate, care să

asigure, fără întrerupere, o eficienţă a fotosintezei

(menţinerea aparatului foliar sănătos, evitarea

cârnitului prematur etc.);

atribuirea unor încărcături optime de ochi la

tăiere, care să creeze un anumit echilibru între

creştere şi fructificare (la o producţie de struguri

în exces, butucul va fi sărăcit în substanţe de

rezervă);

alimentarea cu apă şi nutriţia minerală echilibrată

(P şi K fiind favorabile maturării);

aplicarea unei agrotehnici corespunzătoare,

distrugerea buruienilor.

O bună

maturare a

lemnului

constituie:

premisă favorabilă fructificării în anul următor,

ameliorând diferenţierea mugurilor, sporind

numărul de flori şi favorizând dezmuguritul;

rezistentă mai mare la temperaturile scăzute din

timpul iernii, deoarece rezervele de substanţe

acumulate în coarde sunt mai mari, vigoarea

lăstarilor în primăvara următoare este influenţată

de nivelul substanţelor de rezervă depozitate în

coarde şi în organele perene ale butucului.

85

În condiţiile din ţara noastră, viţa-de-vie nu-şi maturează bine lemnul pe toată

lungimea creşterilor anuale, către vârf rămân mai multe internoduri în stare erbacee (nu se

lemnifică), iar odată cu apariţia primelor geruri acestea se înnegresc.


Către sfârşitul perioadei de vegetaţie, când temperatura scade sub 12ºC şi se apropie

de 0ºC, frunzele îşi schimbă culoarea, începînd de la baza lăstarului, în galben ruginiu la

soiurile albe, gălbui cu pete roşietice sau brune, la soiurile negre şi roşietice la cele

tinctoriale (pigmentaţie antocianică).

Înainte de căderea frunzelor, o parte din substanţele organice şi minerale migrează

din frunze în coarde, braţe, tulpini şi rădăcini, unde se acumulează în principal sub formă de

amidon şi alte substanţe de rezervă.

Către începutul lunii noiembrie, odată cu scăderea temperaturii se formează un strat

de suber la baza peţiolului, frunza este izolată treptat de restul plantei şi sub efectul vântului,

cade (mai întâi limbul, urmat la câteva zile de peţiol). Pe măsură ce temperatura scade şi

frunzele îmbătrânesc, ele încep să cadă, mai întâi la baza lăstarului, apoi spre mijloc şi vârf.

Dacă temperatura scade brusc sau survin brume, căderea frunzelor nu se face normal, ci

accidental.

Odată cu căderea frunzelor, viţele intră în perioada de repus relativ, reluându-se un

nou ciclu biologic anual. Durata căderii frunzelor este de 10-30 zile.


Mugurii ce se formează la subsuoara frunzelor în mai-iunie nu se dezvoltă în anul

formării lor, ei rămân în stare de repaus până în primăvara viitoare.

Perioada de repaus a mugurilor cuprinde 5 faze (Pouget R.,1988, citat de Dejeu L.,

2010).

1.Faza de prerepaus

calendaristic, la soiurile cu dezmugurire timpurie, faza durează de la 15.V –

30.VIII, iar la cele cu dezmugurire târzie – de la 15.VI – 01.VIII (fig. 4.4);

Fig. 4.4. Fazele ciclului vegetativ al mugurilor: Pre-R – prerepaus; IR – intrare în repaus; R – repaus; ER – ieşire din repaus;

Post-R – postrepaus; D – dezmugurit (după Pouget R.,1988; citat de Dejeu L., 2010)

86

mugurii au capacitatea de a dezmuguri, dar rămân în stare de repaus pe

lăstarul în creştere ca urmare a influenţei inhibitoare exercitate de mugurul

terminal şi de mugurul de copil (repaus indus);

în această fază se formează primordiile foliare, de cârcei, de inflorescenţe,

gradul de organizare a mugurilor depinde de vigoarea lăstarului şi de

condiţiile climatice.

2. Faza de intrare în repaus

această fază coincide cu oprirea creşterii lăstarului şi începutul maturării lui, şi

se află sub controlul acidului abscisic produs de frunzele adulte (repaus

endogen);

durata ei este de 2-3 săptămâni: de la 30.VIII-01.IX la soiurile cu dezmugurire

timpurie şi de la 01.VIII – 15.VIII la cele tardive;

treptat mugurii îşi pierd capacitatea de dezmugurire, iar intrarea în repaus

începe cu mugurii de la baza lăstarului şi progresează spre vârf.

3. Faza de repaus

mugurii rămân în stare de repaus (endogen) până în luna noiembrie, fără să

sufere modificări importante;

calendaristic durata acestei faze durează de la începutul lunii septembrie până

la sfârşitul lunii octombrie, la prima grupă de soiuri şi de la mijlocul lui august

până la mijlocul lui noiembrie, pentru cea de a doua grupă de soiuri.

4. Faza de ieşire din repaus are loc sub acţiunea temperaturilor scăzute din toamnă,

mugurii îşi dobândesc treptat aptitudinea de a dezmuguri, dar temperaturile nu sunt suficient

de ridicate pentru dezmugurit. Această fază coincide cu căderea frunzelor.

5. Faza de postrepaus. Mugurii şi-au recăpătat capacitatea de a dezmuguri, nu mai

sunt inhibaţi de acidul abscisic, dar rămân în repaus datorită condiţiilor climatice

nefavorabile (repaus exogen).

Durata diferitelor faze menţionate mai sus, depinde de precocitatea dezmuguritului

diferitelor soiuri, astfel, la soiurile cu dezmugurire timpurie se constată o intrare mai târzie

în repaus, repausul este mai scurt, iar ieşirea din repaus are loc mai devreme, comparativ cu

soiurile la care dezmuguritul are loc târziu (vezi fig. 4.4).

DE REŢINUT repausul mugurilor se extinde pe o parte a perioadei de

vegetaţie şi pe întreaga perioadă de repaus a viţei-de-vie;

cu cât ne deplasăm spre nord, cu atât intrarea în repaus a

viţei are loc mai devreme şi durează mai mult;

la latitudini mai mici, repausul este mai scurt, iar la

ecuator vegetaţia poate avea loc continuu (fig.4.5);

în climatul temperat continental, perioada de repaus se

termină cu începutul unui nou ciclu vegetativ şi o nouă

inversie a curentului substanţelor nutritive, evidenţiat

prin plânsul viţei-de-vie.

87

Fig. 4.5. Efectele latitudinii asupra repausului la viţa-de-vie

(după Fregoni M., 1987; citat de Dejeu L., 2010)

4.5. FENOFAZELE FRUCTIFICĂRII (ciclul reproductiv)

În cursul ciclului vegetativ, la plantele care au depăşit perioada de tinereţe, are loc

simultan şi ciclul reproductiv: pe lăstarul fertil apărut în luna aprilie, dintr-un mugur mixt

format în anul precedent, are loc formarea şi diferenţierea mugurilor de copili şi a celor

micşti pentru anul următor.

Dezvoltarea organelor de reproducere începe cu diferenţierea mugurilor în anul

precedent, este continuată în primăvară cu formarea organelor florale, fiind urmată apoi de

înflorit, creşterea boabelor şi maturarea acestora.


Diferenţierea mugurilor la viţa-de-vie reprezintă procesul fundamental prin care se

realizează morfogeneza caracteristică, astfel că o parte din muguri devin roditori, ca

urmare a formării inflorescenţelor (transformându-se din infertili în fertili).

Pentru diferenţiere se parcurg două cicluri paralele: unul pregăteşte rodul anului în

curs şi unul rodul pentru anul următor.

Acest proces are loc imediat după terminarea înfloritului din anul în curs şi se

termină înainte de înfloritul din anul următor. Este un proces extrem de complex, insuficient

de bine cunoscut în toată profunzimea lui, pentru a putea fi influenţat.

Diferenţierea mugurilor viţei-de-vie şi formarea organelor florale se desfăşoară în

două perioade de vegetaţie succesive, despărţite prin repausul de iarnă, dar cu rodire în

fiecare an. În decursul primei perioade de vegetaţie are loc inducţia inflorescenţelor şi

diferenţierea mugurilor, iar în decursul celei de-a doua perioade de vegetaţie are loc

formarea organelor florale.

Procesul diferenţierii mugurilor şi al formării organelor florale cuprinde 4 etape

caracteristice:

inducţia inflorescenţelor sau pregătirea biologică reprezentată de totalitatea

modificărilor biochimice şi fiziologice, ce au loc pe un fond ereditar caracteristic

88

soiului. În această etapă se creează condiţiile schimbării direcţiei de evoluţie a

mugurilor aflaţi în stadiul incipient de formare, către muguri fertili. Celulele

meristematice din conul de creştere al mugurelui, pe fondul unei nutriţii abundente,

dobândesc o serie de însuşiri noi concomitent cu modificarea balanţei fitohormonale

în favoarea citochininelor, care controlează procesul de diferenţiere;

formarea primordiilor nediferenţiate – protuberanţe meristematice îngroşate care

cresc din apexurile mugurilor latenţi – reprezentând axul inflorescenţei în devenire.

Când condiţiile necesare procesului de diferenţiere sunt împlinite, primordiile

nediferenţiate separate de apex vor da naştere la primordii (rudimente) de

inflorescenţe. Atunci când nu sunt întrunite condiţiile favorabile diferenţierii sau

când accidente climatice, primordia nediferenţiată va da un primordiu de cârcel.

Primordiile nediferenţiate pot produce, în condiţii de temperaturi scătute, apexuri de

lăstari cu 1-2 primordii foliare şi 1-2 primordii de cârcei, opus primordiilor de frunze.

Această etapă mai este cunoscută sub denumirea de iniţierea inflorescenţei sau

formarea axei inflorescenţei;

formarea primordiei de inflorescenţă. Primordia nediferenţiată care va da naştere la

inflorescenţă, se ramifică repetat formând o structură conică alcătuită din mai multe

primordii de ramificaţii (axe laterale), rotunjite;

formarea florilor – diferenţierea primordiei de inflorescenţă, pentru a forma florile

(învelişe florale, androceu, gineceu, inclusiv formarea ovarului şi a gameţilor

bărbăteşti şi femeieşti).

În condiţii normale de creştere, în climatul temperat, primele trei etape se desfăşoară

pe parcursul anului în curs, iar stadiul final – formarea florilor – are loc cu puţin timp

înainte şi în timpul dezmuguritului din primăvara următoare (din martie-aprilie până în mai).

Alte aspecte ale diferenţierii mugurilor sunt:

– muguri fertili sunt acei muguri latenţi maturi care conţin una sau mai multe

primordii de inflorescenţă (ex. mugurii principali din ochiul de iarnă, aflaţi pe un element

roditor - cep, cordiţă, coardă). Uneori se pot diferenţia alături de mugurele principal unul

sau ambii muguri de înlocuire (secundari), însă rudimentele de inflorescenţe au dimensiuni

mai mici;

– la scurt timp după formarea primelor primordii de inflorescenţe, în mugurii

principali ai ochilor de iarnă, are loc diferenţierea şi în mugurii secundari.

– mugurii infertili sunt acei muguri latenţi care conţin primordii de cârcei în locul

primordiilor de inflorescenţe

– mugurele de copil poate diferenţia şi el în unele situaţii şi la anumite soiuri (Muscat

Perlă de Csaba, Aligoté, Fetească regală, Merlot), dând naştere la lăstari (copili) cu 1-2

inflorescenţe mai puţin evoluate.

Numărul de primordii de inflorescenţă care se diferenţiază într-un mugur şi mărimea

acestora variază în funcţie de mai mulţi factori şi anume: soiul, portaltoiul, poziţia

89

mugurelui pe coardă, ordinea de formare a inflorescenţei, originea coardei şi a lăstarului

purtător, vigoarea acestora, încărcătura de struguri, tăierea practicată, condiţiile climatice,

aprovizionarea cu apă şi substanţe nutritive, lucrările şi operaţiile în verde etc.

În condiţiile ecoclimatice ale ţării noastre, diferenţierea se desfăşoară de la înflorit (a

doua jumătate a lunii mai) şi până la maturarea boabelor (în septembrie), practic se încheie

toamna în momentul în care lăstarul îşi schimbă culoarea, ca urmare a începerii maturării

lemnului la nivelul fiecărui mugure.

Fertilitatea mugurilor, respectiv numărul de primordii de inflorescenţe ce se formează

în muguri, precum şi amplasarea ochilor cu un grad mai mare de diferenţiere pe lungimea

coardei, diferă mult de la un soi la altul. Sunt soiuri care formează o singură primordie de

inflorescenţă în mugur (ex. Sultanina), cele mai multe soiuri 1-2 rudimente de inflorescenţe

(ex. Muscat Perlă de Csaba, Afuz Ali), iar altele 2-3, mai rar 4 (ex. Fetească regală, Riesling

italian, Chasselas doré, Aligoté).

De-a lungul coardei fertilitatea mugurilor este variabilă, atingând valorile maxime pe

porţiunea de mijloc, în general, între al 5-lea şi al 10-lea ochi, cu diferenţe foarte mari de la

un soi la altul. În mugurii situaţi spre baza coardei şi spre vârful acesteia, numărul de

primordii de inflorescenţe va fi mai redus, diferenţierea lor este mai lentă şi se încheie mai

devreme din cauza proceselor ce au loc în mugurii plasaţi mai sus.

Formarea florilor din primordia de inflorescenţă începe după ce mugurele latent

devine activ, în primăvara următoare formării lui. Fiecare rudiment de ramificaţie a

primordiei de inflortescenţă se divide de mai multe ori şi produce grupe de primordii florale.

Formarea învelişelor florale (caliciul şi corola), şi a organelor de reproducere ale

florii (androceul şi gineceul) are loc în faze succesive. Mai întâi se formează sepalele,

petalele apoi staminele şi pistilul.

Factorii care

influenţează

diferenţierea

mugurilor:

temperatura aerului - formarea primordiilor de

inflorescenţe are loc la temperaturi relativ ridicate: de

peste 20º C la unele soiuri (ex. Riesling, Shiraz) şi de

peste 25º C la altele (Muscat de Alexandria);

lumina - umbrirea reduce fertilitatea, mugurii situaţi în

interiorul peretelui vegetal al butucilor sunt mai puţin

fertili decât cei din exterior, mai bine expuşi luminii

solare;

umiditatea - stresul hidric determină o reducere atât a

numărului de primordii de inflorescenţe formate în

mugur, a greutăţii acestora, cât şi lungimea şi greutatea

uscată a lăstarilor;

În arealele cu climat secetos, irigarea în timpul

formării primordiilor de inflorescenţă prezintă

90

importanţă pentru sporirea recoltei de struguri.

nutriţia minerală - aprovizionarea cu azot, fosfor şi

potasiu, are efecte benefice asupra formării primordiilor

de inflorescenţă şi diferenţierea florilor (în doze mari

însă azotul poate determina o reducere a fertilităţii).

Imediat după diferenţiere, fiecare element component al florii, prin nenumărate

diviziuni, trece printr-un proces de creştere în dimensiuni, se specializează şi se

maturizează.

4.5.2. Înfloritul

Această fenofază are loc concomitent cu fenofaza de creştere a lăstarului şi cuprinde

următoarele etape: apariţia inflorescenţelor, deschiderea florilor, polenizarea, fecundarea şi

legarea florilor. Inflorescenţele apar pe lăstarii proveniţi din mugurele principal al ochiului

de iarnă, situaţi pe elementele de rod.

Etape:

apariţia inflorescenţelor cu bobocii florali – când lăstarul are lungimea de 6-7

cm, în interiorul lor având loc ultima fază a procesului de diferenţiere a

organelor florale: formarea grăunciorilor de polen şi ovulelor (prin procese de

macro şi microsporogeneză);

deschiderea florilor se realizeaeă de jos în sus (la florile funcţional normale pe

tipul 5), petalele se desprind de receptacul (rămânând unite la vârf), sunt

împinse de stamine şi cad sub formă de capişon sau scufie la cea mai mică

adiere de vânt. Astfel, după căderea corolelor sunt eliberate anterele, stilul şi

stigmatul permiţând polenizarea.

Factorii care

influenţează începutul

şi dinamica înfloritului:

temperatura optimă pentru înflorit este de 25-28º C, iar

cea minimă 15-17º C ;

umiditatea optimă din sol 60-70%, iar cea a aerului 55-

80 %. La o umiditate relativă a aerului mai scăzută, de

40 %, înfloritul se desfăşoară greu;

Temperaturile scăzute, ploile reci şi de lungă

durată din timpul înfloritului sunt dăunătoare,

provocând avortarea florilor, meirea şi

mărgeluirea boabelor, fapt ce conduce la pierderi

mari de producţie.

soiurile de portaltoi înfloresc mai devreme decât

soiurile roditoare cu 7-10 zile iar hibrizii direct

producători cu 4-7 zile;

91

Factori tehnologici:

forma de conducere a butucului;

tăierile de rodire;

lucrările şi operaţiile în verde;

irigarea şi fertilizarea.

Delimitarea fenofazei de înflorit se poate face calendaristic şi morfologic.

Calendaristic, în ţara noastră, în funcţie de latitudine şi altitudine, înfloritul are loc la

sfârşitul lunii mai şi începutul lunii iunie, fiind condiţionat de existenţa unei temperaturi

stabile de minimum 15-17º C.

Morfologic, înfloritul începe cu deschiderea primelor flori şi se termină cu cea a

ultimelor flori de la acelaşi soi, durata fiind cuprinsă între 10-15 zile, cu variaţii în funcţie

de condiţiile climatice. Momentul înfloritului se consideră atunci când 50 % din corole sunt

scuturate (stadiul reper I, după Baggiolini M.,1952; stadiul 23, după Eichorn K.W. şi

Lorenz H.,1977). Primele flori care se deschid sunt cele din treimea mijlocie a

inflorescenţei, apoi cele de la bază, ultimele fiind cele din vârf.

Prognozarea momentului înfloritului la soiurile roditoare se bazează pe:

cunoaşterea succesiunii înfloritului: la portaltoi (cu 7-10 zile mai devreme) şi la

hibrizii direct producători (cu 4-7 zile);

numărul relativ constant de frunze pe lăstar în momentul declanşării fenofazei (în

medie, 17-20 de frunze la soiurile V. vinifera) (Constantinescu Gh. şi colab.,1956);

suma gradelor de temperatură utilă de la dezmugurit la înflorit.

În timpul înfloritului se desfăşoară polenizarea şi fecundarea. La viţa-de-vie,

polenizarea se face cu ajutorul insectelor (entomofilă) şi a mişcărilor de aer. La unele soiuri,

în anumiţi ani, polenizarea şi fecundarea se desfăşoară înainte de deschiderea florii, cu polen

propriu, acest fenomen poartă numele de cleistogamie.

Suma gradelor de

temperatură utilă

(300 - 380ºC)

300ºC pentru soiurile cu înflorire timpurie;

350ºC pentru soiurile cu înflorire mijlocie;

380ºC pentru soiurile care înfloresc târziu.

Meierea şi mărgeluirea sunt fenomene întâlnite frecvent la viţa-de-vie:

meierea este un fenomen obişnuit, întâlnit la toate soiurile, mai pronunţat la cele cu

flori hermafrodite funcţional femele. După legare boabele rămân mici cât bobul de

mei, se usucă şi cad, sau rămân verzi pe ciorchine. Cauza o constituie lipsa fecundării

şi a fitohormonilor.

mărgeluirea este fenomenul în cursul căruia, din ovarele florilor rămase nefecundate

se formează fructe care ating dimensiunile unui bob de mazăre, fiind total lipsite de

seminţe sau prezintă rudimente de seminţe. Acest fenomen se manifestă la soiurile cu

polen steril (Bicane, Crâmpoşie, Cardinal, Muscat de Hamburg).

92

Căderea florilor

Oricât de optime ar fi condiţiile din timpul înfloritului, nu leagă toate florile (o

inflorescenţă grupează 100 - 400 chiar 2000 de flori). O parte din flori cad sub formă de

butoni florali, cele mai multe în timpul înfloritului, iar altele după înflorit. Când căderile

sunt până la 60% din totalul florilor dintr-o inflorescenţă, acestea sunt considerate normale

şi nu afectează producţia; dar când depăşesc 60% sunt considerate anormale, prejudiciind

recolta.

Căderea florilor se datorează mai multor cauze: alcătuirea defectuoasă a florilor (flori

hermafrodite funcţional femele), lipsa de fecundare sau fecundarea incompletă, atacuri

masive de boli (mană, făinare, scurt-nodarea, cloroza), temperaturile scăzute şi ploile reci

din timpul înfloritului, hrănirea insuficientă a florilor, administrarea incorectă a unor

produse antiparazitare sau bioactive, etc.

Reducerea procentului de flori căzute se poate obţine prin evitarea folosirii unor

portaltoi viguroşi, prin aplicarea unor tratamente cu substanţe retardante (ex. CCC – clorură

de clorocolină) înainte de înflorit, sau prin ciupitul lăstarilor.


1. Enumeraţi cele 5 faze ale perioadei de repaus a mugurilor la viţa-de-vie.

2. Definiţi mugurii fertili şi precizaţi importanţa lor.

3. Prezentaţi etapele înfloritului.



Această fenofază începe la aproximativ 5-6 zile de la înflorit, odată cu căderea

ultimelor corole ale florilor (în prima parte a lunii iunie), şi durează până la intrarea în pârgă

a strugurilor (mijlocul lunii august), fiind dependentă de epoca de maturare a fiecărui soi.

Creşterea (în volum şi în greutate a boabelor), se realizează prin sporirea numărului

de celule prin diviziune şi apoi prin mărirea în volum a fiecărei celule (în mezocarp

creşterea se face radiar, iar în epicarp transversal). Paralel cu creşterea boabelor se continuă

şi creşterea intensă a lăstarilor.

Pe parcursul acestei fenofaze se înregistrează o uşoară creştere a conţinutului în

zaharuri şi în acelaşi timp sporeşte şi aciditatea titrabilă. La soiurile cu seminţe normale

(pirene), creşterea are loc la început într-un ritm mai puţin intens (în primele 10 zile), după

care creşterea se intensifică (în următoarele 30-40 de zile).

93

În prima parte a acestei faze, boabele asimilează substanţe organice care totalizează

1/5 din nevoia lor de hrană. Restul substanţelor necesare pentru creşterea boabelor sunt

pregătite în frunze. Substanţele hrănitoare, asimilate de către frunze în acest timp, sunt

folosite pentru creşterea boabelor şi a lăstarilor, precum şi pentru formarea primordiilor

(rudimentelor) de inflorescenţe şi frunze din ochii de iarnă, care vor porni în primăvara

anului următor. La începutul fenofazei de creştere a boabelor are loc şi fenomenul de

scuturare a boabelor, fiind generat de aceleaşi cauze care determină şi scuturarea

florilor.

Faza de creştere a

boabelor diferă:

în funcţie de soi

soiuri cu durată scurtă: 30-40 de zile la soiurile timpurii

Perla de Csaba, Cardinal;

soiuri cu durată mijlocie: 45-55 de zile soiurile mijlocii

Chasselas doré, Fetească albă;

soiuri cu durată lungă: 56-70 zile soiurile târzii Afuz

Ali, Italia.

în funcţie de

condiţiile de

mediu şi

agrotehnica

aplicată

temperatura optimă: 25 - 28º C;

lumina acţionează în complex cu temperatura,

favorizînd creşterea boabelor;

umiditatea 70-80% din intervalul umidităţii active;

combaterea buruienilor, fertilizarea, irigarea, lucrările şi

operaţiile în verde, protecţia plantelor prin tratamente

împotriva bolilor şi dăunătorilor.

Creşterea boabelor (fig. 4.6) poate fi reprezentată de o curbă dublu sigmoidă

(Fregoni M.,2005; citat de Dejeu L., 2010), pe care se delimitează trei faze: faza erbacee

(de la legarea boabelor la pârgă, 24 – 42 zile); faza translucidă şi pârga (4 - 30 zile) şi faza

de maturare (20 - 50 zile, până la maturitatea deplină).

Fig. 4.6. Dinamica creşterii bobului (50-120 de zile)

(după Fregoni M.,2005; citat de Dejeu L., 2010)

94


Este fenofaza care se desfăşoară paralel cu creşterea lăstarilor, are loc în perioada

iulie-octombrie şi durează 20-60 zile, în funcţie de epoca de maturare a soiurilor. Procesul

de maturare a boabelor începe de la intrarea în pârgă a strugurilor şi se încheie odată cu

coacerea lor deplină.

Principalele procese

care au loc în fenofaza

maturării boabelor:

încetinirea evidentă a procesului de creştere a boabelor;

diminuarea până la dispariţie a clorofilei;

apariţia coloraţiei specifice soiului;

intensificarea acumulării zaharurilor;

scăderea acidităţii;

modificarea consistenţei pulpei (înmuierea boabelor).

În aceleaşi condiţii de mediu, durata fenofazei poate fi de 30 de zile la soiurile

timpurii (Perla de Csaba), de 40-45 de zile pentru cele cu maturare mijlocie (Chasselas doré)

şi de 60-70 de zile în cazul celor târzii (Afuz Ali).

Alte procese

care au loc în

fenofaza

maturării

boabelor:

pieliţa boabelor se acoperă cu pruină, substanţă ceroasă cu

funcţie de protecţie faţă de factorii de mediu, reduce

intensitatea transpiraţiei şi respiraţiei boabelor, împiedică

accesul paraziţilor, are funcţie estetică la strugurii de masă,

reţine la suprafaţa bobului microorganismele care participă

ulterior la fermentarea mustului;

acumularea în pieliţa boabelor a substanţelor colorante,

flavonele (care imprimă culoarea galbenă) şi antocianii

(culoarea roşie);

sinteza în pieliţa boabelor a substanţelor odorante (ele apar

după pârgă şi se acumulează treptat în cursul maturării, în

paralel cu acumularea zaharurilor);

modificarea conţinutului în elemente minerale (K, B, Mn,

Fe);

creşterea conţinutului în vitamine, localizate în principal în

pieliţă, fapt ce determină o valoare biologică ridicată a

strugurilor pentru masă, dar şi a vinurilor. Cele mai importante

vitamine prezente în struguri sunt cele hidrosolubile: vitamina

PP (nicotinamida), acidul pantotenic, B1 (tiamina), B6

(piridoxina), riboflavina, vitamina H (biotina), vitamina C;

conţinutul de tanin scade treptat; astfel gustul astringent

evident la pârgă, se diminuează treptat către sfârşitul

fenofazei.

95

Factorii care

influenţează maturarea

boabelor:

temperatura, care trebuie să fie moderată, de 17-19º C în

luna septembrie şi de peste 12-14º C în luna octombrie;

lumina influenţează nivelul acumulării zaharurilor,

substanţelor colorante şi a compuşilor aromatici;

umiditatea solului 50-60 % din IUA;

poziţia geografică a podgoriei în raport de latitudine,

altitudine, forma de relief, panta terenului, expoziţie;

lucrările superficiale ale solului;

tratamente fitosanitare împotriva bolilor şi dăunătorilor;

cârnitul lăstarilor, desfrunzirea parţială.

Epoci de maturare a boabelor. În aceleaşi condiţii de mediu, durata fenofazei

maturării boabelor poate fi de 25-30 de zile la soiurile timpurii (Perla de Csaba), de 40-45

de zile pentru cele cu maturare mijlocie (Chasselas doré) şi de 55-60 de zile în cazul celor

târzii (Afuz Ali). Diferenţele mari de la un soi la altul au dus la clasificarea lor pe epoci de

maturare.

Constantinescu Gh., 1945 a împărţit soiurile pentru struguri de masă cultivate în

România în 7 epoci de maturare (tabelul 4.1).

Tabelul 4.1.

Gruparea soiurilor pentru masă după epoca de coacere

(după Constantinescu Gh. şi colab., 1970)

Epoca de

coacere Perioada calendaristică Soiul

I 15.VII – 31.VII Muscat Perla de Csaba

II 31.VII – 15.VIII Regina viilor, Cardinal

III 15.VIII – 31.VIII Chasselas doré

IV 31.VIII – 15.IX Muscat de Hamburg, Muscat D’Adda

V 15.IX – 30.IX Afuz Ali, Coarnă neagră

VI 30.IX – 15.X Italia

VII 15.X – 31.X

Categorii de maturitate

Maturitatea deplină – cînd soiurile au ajuns la caracteristicile lor, zaharurile sunt în

cantitate maximă, aciditatea s-a redus la limitele normale tipice soiului iar strugurii au atins

greutatea maximă.

Maturitatea fiziologică este atinsă în momentul când seminţele din boabe au culoarea

specifică şi sunt capabile de a germina (Cotea V.D.,1985).

Maturitatea tehnologică este specifică soiurilor pentru vin şi este atinsă atunci când

compoziţia lor este optimă pentru producerea unui anumit tip de vin sau a altui produs.

Maturitatea tehnologică poate precede maturitatea deplină (vinuri pentru distilate), să

96

coincidă cu ea (vinuri de masă şi superioare seci), sau să o urmeze (vinuri demiseci,

demidulci şi dulci naturale).

Maturitate de consum este specifică soiurilor de masă sau stafide şi reprezintă acel

grad de dezvoltare, la care strugurii corespund consumului în stare proaspătă. Strugurii de

masă se consumă la un conţinut moderat de zaharuri (130-180 g/l) şi la o aciditate de 3-4,5

g/l exprimată în H2SO4.

Supramaturarea este etapa în care mustul din bob se concentrează, dar nu prin

acumulări, ci prin pierderea apei prin evaporare (deshidratare). Are loc astfel o pierdere de

producţie, în schimb creşte calitatea. Supramaturarea poate avea loc sub influenţa căldurii

solare (fig. 4.7), în condiţii naturale (înainte ca strugurii să fie desprinşi de pe butuc), sau

artificiale, precum şi datorită unui proces de botritizare (infectarea boabelor cu miceliul

ciupercii Botryotinia fuckeliana, sub forma „putregaiului nobil”).

Fig. 4.7. Strugure stafidit (supramaturat), sub influenţa căldurii solare

4.6. REZUMAT

Viţa-de-vie, plantă lemnoasă perenă, prezintă două cicluri biologice: unul

ontogenetic (de viaţă) şi altul anual.

Pe durata vieţii sale, viţa parcurge 3 periode de vârstă: de tinereţe, de maturitate şi

de bătrâneţe.

În cazul viţelor ce se înmulţesc prin seminţe (generativ), ciclul ontogenetic cuprinde o

etapă ce precede pe celelalte, numită etapă embrionară (de la apariţia zigotului şi până la

încolţirea seminţei şi apariţia primelor frunze adevărate).

În climatul temperat, pe perioada iernii, viţa-de-vie îşi încetează procesele de

creştere a părţii saeriene şi fotosinteza, iar unele procese ca transpiraţia, respiraţia, nu

încetează ci doar îşi reduc intensitatea. În primăvară, când condiţiile de mediu devin

favorabile, toate procesele sunt reluate. Totalitatea manifestărilor de viaţă prin care viţa-

de-vie trece într-un an calendaristic, formează ciclul biologic anual.

97

La viţa-de-vie aflată în perioada de rodire, fenofazele pot fi grupate în fenofaze ale

creşterii: plânsul (mişcarea de primăvară a sevei), dezmuguritul, creşterea lăstarilor,

maturarea lăstarilor, căderea frunzelor, repausul mugurilor; şi fenofaze ale fructificării:

diferenţierea mugurilor şi formarea organelor florale, înfloritul, creşterea boabelor şi

maturarea boabelor.

Studiul biologiei viţei-de-vie şi a legilor după care creşte, se dezvoltă şi fructifică

această plantă permite cunoaşterea cerinţelor acesteia faţă de factorii de mediu, în vederea

stabilirii unor tehnologii de cultură corespunzătoare, pentru amplasarea judicioasă în

teritoriu a soiurilor, selecţiei şi ameliorării acestei plante, toate acestea având drept scop

obţinerea unor producţii de struguri de calitate.



1. În cadrul ciclului biologic multianual, viţa-de-vie trece prin trei

perioade: perioada de tinereţe (3-5 ani), perioada de maturitate

(20-30 de ani) şi perioada de bătrâneţe (aproximativ 5 ani).

2. Factorii care influenţează cele trei perioade din viaţa viţei-de-vie

(enumerate mai sus) sunt: soiul, portaltoiul, modul de înmulţire,

condiţiile de mediu şi măsurile agrofitotehnice aplicate în plantaţii.


1. Perioada de rodire are o durată de aproximativ 20-30 de ani şi ţine

de la intrarea pe rod a plantaţiei şi până în momentul când

creşterile anuale şi producţia începe să scadă sistematic. În această

perioadă, viţele dau cele mai mari recolte, iar procesul de creştere

se găseşte într-un echilibru relativ cu procesul de fructificare. Cu

toate că recoltele sunt mari şi prezintă stabilitate relativă de la un

an la altul (începând cu anul 5-6), nivelul acestora poate fi ridicat

prin îmbunătăţirea măsurilor agrotehnice.

Dintre măsurile agrotehnice aplicate în această perioadă

amintim: tăieri de rodire, lucrări şi operaţii în verde, fertilizare,

combaterea bolilor şi dăunătorilor, protejarea peste iarnă.

2. În plantaţii, în perioada de declin, ca urmare a uscării butucilor,

apar multe goluri, producţia de struguri se reduce în mod

sistematic, iar creşterea este încetinită. Pentru revigorarea sau

refacerea plantaţiilor, în această perioadă se aplică un complex

de lucrări: tăieri de regenerare (eliminarea unor braţe degarnisite,

uscate); lucrări de subsolaj (afânare adâncă a solului), însoţite de

98

fertilizarea şi irigarea culturii. Prin aceste măsuri se urmăreşte

refacerea, pentru o anumită perioadă, a potenţialului de creştere şi

fructificare a butucului, precum şi revigorarea sistemului radicular

deoarece acesta îmbătrâneşte mai repede comparativ cu partea

aeriană.


1. Fenofazele creşterii sunt următoarele: plânsul (mişcarea de

primăvară a sevei); dezmuguritul; creşterea lăstarilor; maturarea

lăstarilor; căderea frunzelor şi repausul mugurilor.

2. Din punct de vedere calendaristic plânsul are loc din decada a

doua a lunii martie până în prima decadă din aprilie, respectiv cu

aproximativ 15-30 de zile înainte de dezmugurit, ca urmare a

creşterii rapide a ritmului absorbţiei radiculare. Declanşarea

acestei fenofaze este determinată de temperatură, care trebuie să

atingă în sol, la nivelul rădăcinilor, 8-10º C.

3. Momentul dezmuguritului este controlat de o serie de factori:

genetici (specia şi soiul); climatici (temperatura); fiziologici

(poziţia ochilor pe elementele de producţie şi în cadrul butucului,

gradul de maturare a lemnului, vigoarea butucilor etc); şi tehnici.

4. În perioada plânsului în vii se execută următoarele lucrări

agrofitotehnice: tăierea de formare şi fructificare, cercuitul sau

dirijarea coardelor (plânsul măreşte flexibilitatea coardelor,

uşurând executarea lucrării), revizuirea mijlocului de susţinere

(spalieri, araci, bolţi etc), copcitul, completarea golurilor,

administrarea îngrăşămintelor, arătura de primăvară.

Plânsul prezintă inconvenientul că umectarea ochilor

sporeşte sensibilitatea lor la acţiunea brumelor şi îngheţurilor din

primăvară.


1. Lăstarii la viţa-de-vie prezintă trei perioade de creştere: perioada

de creştere lentă (are loc în salturi datorită oscilaţiilor de

temperatură dintre zi şi noapte, se realizează, exclusiv pe seama

substanţelor de rezervă existente în butuc şi se încheie în a treia

decadă a lunii mai); perioada de creştere zilnică rapidă (începe

în a treia decadă a lunii mai şi se finalizează către sfârşitul lunii

iunie, având o durată de aproximativ 55 de zile) şi perioada de

creştere încetinită (la sfârşitul lunii iulie – început de august,

lăstarul ajunge la lungimea definitivă, mugurul terminal se usucă

99

şi cade, această perioadă se desfăşoară pe o durată de 110-130 de

zile după dezmugurit).

2. Temperatura minimă de care au nevoie lăstarii viţei-de-vie pentru

a începe creşterea este de 10ºC, temperatura optimă variază între

25 şi 30ºC, iar valorile de peste 30-32ºC contribuie la încetinirea

procesului de creştere.

3. Lipsa dezmuguritului are cauze multiple: încărcătura excesivă de

ochi în raport cu vigoarea butucului, dirijarea întârziată a

coardelor de un an, distrugerea mugurilor de ger, grindină, boli,

asfixierea lor în condiţii de protejare prin îngropare. Viticultorul

urmăreşte printr-o serie de tehnici culturale (udări de

aprovizionare, fertilizarea cu azot înainte de dezmugurit,

conducerea orizontală a coardelor de rod etc.), astfel încât

procentul de dezmugurire să fie cât mai mare.

4. Cele mai importante stadii fenologice reper sunt: dezmuguritul;

vârful lăstarului, verde vizibil; inflorescenţele vizibile; înfloritul;

legarea florilor şi maturarea strugurilor.


1. Perioada de repaus a mugurilor cuprinde 5 faze: faza de prerepaus,

faza de intrare în repaus, faza de repaus, faza de ieşire din repaus

şi faza de postrepaus.

2. Muguri fertili sunt acei muguri latenţi maturi care conţin una sau

mai multe primordii de inflorescenţă (ex. mugurii principali din

ochiul de iarnă, aflaţi pe un element roditor - cep, cordiţă, coardă).

Uneori se pot diferenţia alături de mugurele principal unul sau

ambii muguri de înlocuire (secundari), însă rudimentele de

inflorescenţe au dimensiuni mai mici. La scurt timp după formarea

primelor primordii de inflorescenţe, în mugurii principali ai

ochilor de iarnă, are loc diferenţierea şi în mugurii secundari.

3. Etapele înfloritului sunt:

apariţia inflorescenţelor cu bobocii florali – când lăstarul

are lungimea de 6-7 cm, în interiorul lor având loc ultima

fază a procesului de diferenţiere a organelor florale:

formarea grăunciorilor de polen şi ovulelor (prin procese de

macro şi microsporogeneză);

deschiderea florilor se realizeaeă de jos în sus (la florile

funcţional normale pe tipul 5), petalele se desprind de

receptacul (rămânând unite la vârf), sunt împinse de

100

stamine şi cad sub formă de capişon sau scufie la cea mai

mică adiere de vânt. Astfel, după căderea corolelor sunt

eliberate anterele, stilul şi stigmatul permiţând polenizarea.


INSTRUCŢIUNI










întrebare.


1. Descrieţi perioadele de vârstă prin care trece viţa-de-vie. – 2p

2. Ce se înţelege prin mişcarea de primăvară a sevei şi care sunt

factorii care o declanşează? – 1p

3. Enumeraţi fenofazele creşterii. – 0.5p

4. Descrieţi perioadele de creştere ale lăstarilor. – 1p

5. Care sunt cauzele căderii florilor şi a boabelor la viţa-de-vie? – 1p

6. Enumeraţi principalele procese care au loc în fenofaza maturării

boabelor. Descrieţi două la alegere. – 2p

7. Prezentaţi categoriile de maturitate ale strugurilor. – 1p

8. Care sunt factorii care influenţează maturarea boabelor? – 0.5p




2) Dobrei, A., Rotaru, Liliana, Mustea, M., 2005 – Cultura viţei-de-vie. Ed.

Solnes, Timişoara.

3) Palliotti, A, Cartechini, A., Guelfi, P., 2006 – Manuale di Viticoltura

Applicata. Universita degli Studi di Perugia, 108 p.


101


ECOLOGIA VIŢEI-DE-VIE

CUPRINS


5.2 Ecosistemul viticol

5.2.1. Biocenoza viticolă

5.2.2. Biotopul

5.2.3. Subsistemul agrofitotehnic

5.2.4. Subsistemul socio-economic

102

103

104

105

105

5.3 Influenţa factorilor climatici 107

5.4 Influenţa factorilor edafici 113

5.5 Influenţa factorilor orografici 117

5.6 Influenţa factorilor secundari de biotop 118

5.7 Rezumat 119






cunoaşteţi ecosistemul viticol şi elementele sale componente:

biocenoza, biotopul, subsistemul agrofitotehnic şi cel socio-economic;

observaţi modul cum influenţează factorii climatici, edafici şi

orografici, creşterea şi dezvoltarea viţei-de-vie;

calculaţi indicatorii climatici cu caracter sintetic (binari sau ternari),

necesari pentru aprecierea resurselor heliotermice şi hidrice ale unei

podgorii (cu rol important în zonarea soiurilor);

precizaţi factorii secundari de biotop, şi importanţa lor în viaţa viţei-

de-vie.

102

Ecologia reprezintă o reţea de raporturi între fiinţele vii, ea descrie interacţiunea

dintre acestea şi mediul înconjurător. Prin activitatea din viticultură, omul exercită o

anumită influenţă asupra acestei interacţiuni, cu multiple implicaţii, folosind o mare

diversitate de mijloace.

O plantaţie viticolă reprezintă un ecosistem creat de către om, care cu cât este

exploatat mai intensiv, cu atât devine mai unilateral în privinţa fiinţelor vii pe care le

conţine.Tocmai de aceea, o exploataţie viticolă cu cât dispune de o multitudine de culturi şi

de specii de animale, cu atât ajunge la un echilibru natural şi la raporturi mai stabile.

În baza relaţiilor de interdependenţă dintre plantă şi mediu, viţa-de-vie solicită un

anumit nivel pentru creştere şi fructificare, pentru asigurarea unei longevităţi

corespunzătoare. Astfel ecologia – exprimă interacţiunea vieţii cu mediul înconjurător, iar

ecologia viticolă - exprimă interacţiunea viţei-de-vie cu mediul înconjurător.

5.2. ECOSISTEMUL VITICOL este definit ca „acea unitate funcţională a

biosferei, creată şi controlată de către om, în vederea obţinerii unor producţii ridicate de

struguri, de calitate superioară şi în condiţii economice şi sociale tot mai avantajoase”

(Oşlobeanu M., 1987). El există în timp şi spaţiu, respectiv ocupă un anumit spaţiu acolo

unde există factori biotici utili culturii viţei-de-vie, şi durează atât timp cât omul intervine şi

îi păstrează stabilitatea.

Ecosistemul viticol este alcătuit din patru susbsisteme: biocenoza viticolă, biotopul,

subsistemul agrofitotehnic şi cel socio-economic (fig. 5.1).

Fig.5.1. Ecosistemul viticol (după Oşlobeamu M.,1983)

103

În decursul timpului, ecosistemele viticole au evoluat de la cel natural, la ecosistemul

viticol primitiv, apoi la cel tradiţional şi în final la cel de tip industrial, pe care îl practicăm

astăzi. În interiorul ecosistemului viticol, între subsistemele componente ale acestuia şi la

nivelul butucului de viţă-de-vie, se stabilesc conexiuni multiple.

Pentru obţinerea vinurilor de calitate, atât în cadrul viticulturii tradiţionale, cât şi în

cea ecologică sau integrată, este importantă cultivarea viţei-de-vie în zonele cu „vocaţie”

care poate fi definită ca rezultatul îmbinării informaţiilor referitoare la factorii climatici,

pedologici, orografici şi tehnici, constituind un mijloc valoros de gestionare a unui areal

viticol.

Viticultura modernă, cea care s-a dezvoltat ca urmare a extinderii mecanizării şi

chimizării, a condus la o simplificare a ecosistemelor naturale, reducând biodiversitatea în

favoarea unei monoculturi îndelungate (25 – 30 de ani) cu input-uri externe ridicate. Astăzi,

în cadrul politicii agricole comunitare (PAC), se urmăreşte şi în viticultură îmbinarea

obiectivului obţinerii produselor de calitate cu cel al protecţiei mediului înconjurător.

5.2.1. Biocenoza viticolă (subsistemul biotic), este reprezentată de plantaţia viticolă

împreună cu toate organismele vii existente în spaţiul de cultură (buruieni, îngrăşăminte

verzi, bacterii şi ciuperci patogene, microorganisme din sol etc). Ea este limitată şi selectată

sub acţiunea condiţiilor de mediu.

Între viţa-de-vie şi plantele verzi existente în biocenoză se stabilesc relaţii de

concurenţă, în ceea ce priveşte factorii necesari vieţii: apă, hrană, lumină. Butucii sunt

influenţaţi, în privinţa creşterii şi a producţiilor obţinute, de felul buruienilor din prajma lor.

Fenomenul de toleranţă sau intoleranţă între plante se numeşte fenomen de alelopatie.

Elementul cel mai important al biocenozei îl reprezintă biosistemul altoi/portaltoi.

Rezultanta îmbinarii artificiale prin altoire a celor doi componenţi ai biosistemului - viţa

altoită - prezintă un metabolism propriu, diferit de al fiecărui component.

Biocenoza viticolă creată de om este mai simplă şi mai puţin stabilă decât omoloaga

sa din flora spontană; ea este vulnerabilă la adversităţile climatice, dar mai ales la cele

generate de către boli, dăunători etc., reclamând în mod obligatoriu, aplicarea sezonieră a

unor lucrări specifice (tăierea, conducerea pe mijloacele de susţinere, lucrările şi

operaţiunile în verde, tratamentele fitosanitare, irigarea etc.). Toate aceste măsuri culturale

au ca scop sporirea biomasei utile (producţia de struguri şi a calităţii acesteia).

Interacţiunea dintre principalele boli, dăunători şi buruieni, ca părţi componente ale

biocenozei viticole, este relativ complexă. În figura 5.2 sunt prezentate interacţiunile

identificate la acest nivel, care au importanţă în asigurarea stabilităţii ecologice şi a

echilibrului biocenozei. Sunt prezentate numai acele elemente care sunt legate direct de

protecţia plantelor.

104

Fig. 5.2 Interacţiunea dintre boli, dăunători şi buruieni

în interiorul biocenozei viticole (după E. F. Boller, 1988)

În figura 5.3 sunt prezentate, simplificat, cele mai importante elemente ale

biocenozei, cu interacţiunile dintre ele (partea centrală); exteriorul diagramei cuprinde

influenţele exercitate, din exterior, de către viticultor. Cele mai importante influenţe externe

şi interne asupra şi între componenţii sistemului luaţi individual, demonstrează

complexitatea acestuia.

În cadrul viticulturii ecologice un rol important revine optimizării resurselor la

înfiinţarea plantaţiilor de vii, reducerii (până la eliminare), a măsurilor fitosanitare cu efecte

negative în cadrul ecosistemului, protejarea şi sporirea populaţiilor de organisme

antagoniste, utile, folosirea procedeelor de combatere cu selectivitate ridicată şi cu impact

minim asupra mediului înconjurător.

5.2.2. Biotopul (subsistemul biotic) înglobează totalitatea factorilor climatici, edafici

şi orografici sub incidenţa cărora se manifestă cu anumite intensităţi procesele fiziologice şi

biochimice specifice.

Răspândirea culturii viţei-de-vie pe glob, creşterea şi fructificarea, cantitatea şi

calitatea recoltei, longevitatea plantaţiei, felul măsurilor agrofitotehnice etc., depind de

modul cum sunt satisfăcute cerinţele fiecărui soi în parte, faţă de condiţiile de biotop. Aceste

condiţii pot fi îmbunătăţite şi folosite raţional de viticultor, prin elaborarea tehnologiilor de

105

cultură adecvate. Sistemul de cultură şi formele de conducere se aleg în funcţie de relaţia

climă-sol-soi, respective condiţiile ecopedoclimatice.

Fig. 5.3 Influenţa măsurilor agrofitotehnice asupra componentelor biocenozei viticole

şi interacţiunea dintre acestea (după E.F. Boller, 1988)

5.2.3. Subsistemul agrofitotehnic este reprezentat de lucrările prin intermediul

cărora omul îşi exercită controlul permanent în ecosistem, începând de la înfiinţarea

plantaţiilor, pe toată durata exploatării lor: instalarea mijloacelor de susţinere, lucrări

efectuate asupra plantei (tăierea în uscat, dirijarea elementelor de producţie, lucrările şi

operaţiile în verde), şi lucrări efectuate solului (lucrări adânci şi superficiale, fertilizare,

irigare etc.).

5.2.4. Subsistemul socio-economic este alcătuit din totalitatea mijloacelor

mecanizabile şi a materialelor de producţie (îngrăşăminte, pesticide, materiale necesare

mijloacelor de susţinere etc.), introduse în ecosistem de către societatea omenească pentru

menţinerea echilibrului acestuia.

Bioproductivitatea ecosistemelor viticole poate fi sporită printr-o raţională gestionare

a resurselor social-economice: combustibili, baza energetică, materiale de producţie, şi nu în

ultimă instanţă, concepţia ştiinţifică a ecosistemelor viticole în ansamblul lor.

În ultimele decenii a crescut cerinţa de materiale energointensive în ecosistemul

viticol, aceasta contribuind într-o măsură însemnată şi la poluarea mediului înconjurător.

106

Cunoaşterea conexiunilor multiple existente în interiorul ecosistemului viticol, între

subsistemele componente ale acestuia, prezintă importanţă deosebită în viticultura modernă,

în vederea optimizării acestuia.

Preocupările de optimizare a ecosistemului viticol urmăresc nu numai maximizarea

producţiei, a calităţii şi profitului, ci şi minimizarea costurilor şi a forţei de muncă, folosirea

raţională a resurselor ecologice şi economice, conservarea habitatului împotriva poluării.

Alături de acţiunea reglatoare exercitată de om şi societate asupra ecosistemului

viticol în vederea optimizării acestuia, la nivelul unei plante întregi se manifestă anumite

fenomene de autoreglare care menţin un echilibru între funcţiile butucului, cu consecinţe

importante pentru producţie şi calitatea acesteia. Modificarea intensităţii de manifestare a

factorilor de biotop şi a sistemului de cultură, conduce la o adaptare a butucului către un nou

echilibru sub raportul funcţiilor fiziologice şi a proceselor biochimice în noile condiţii

create.

Inconvenientele

ecosistemului viticol

ca monocultură îndelungată:

eroziunea solurilor pe terenurile în pantă;

reducerea conţinutului solului în materie organică;

degradarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice

ale solurilor, însuşiri ce stau la baza fertilităţii

acestora;

dificultăţi de creştere a plantelor la înlocuirea

plantaţiilor vechi;

impactul îngrăşămintelor chimice şi al pesticidelor

asupra mediului în-conjurător, în principal prin

spălarea nitraţilor în profunzime, în perioada de

toamnă-iarnă şi prin acumularea reziduurilor de

pesticide pe struguri şi în sol;

dificultatea deplasării maşinilor în perioadele

ploioase, cu apariţia fenomenelor de compactare a

solului (formarea hardpanului);

excesul de vigoare şi producţie, cu consecinţa

reducerii calităţii;

fiziopatii induse de dezechilibrele de nutriţie şi o

mai mare sensibilizare faţă de agenţii patogeni.

107

Optimizarea ecosistemului viticol urmăreşte: maximizarea producţiei, a calităţii şi a

profitului, minimizarea costurilor şi a forţei de muncă, folosirea raţională a resurselor

ecologice şi economice, conservarea habitatului împotriva poluării.


1. Definiţi noţiunea de ecologie.

2. Precizaţi ce este ecosistemul viticol şi enumeraţi subsistmele sale.

3. Prezentaţi biocenoza viticolă şi elementele care o alcătuiesc.

4. Specificaţi o parte din inconvenientele ecosistemului viticol, ca monocultură

îndelungată.


5.3. INFLUENŢA FACTORILOR CLIMATICI ASUPRA VIŢEI-DE-VIE

Radiaţia solară

Ca toate plantele autotrofe, viţa-de-vie foloseşte atât efectul caloric cât şi cel luminos

al radiaţiei solare. Ea reprezintă principala sursă de energie pe care o primeşte suprafaţa

solului, fiind un factor important în procesele de evapotranspiraţie.

Energia radiantă interceptată de frunzişul viţei-de-vie depinde de latitudine, panta

terenului, expoziţie, forma de conducere a butucilor, orientarea rândurilor, densitatea de

plantare, fenofază şi înălţimea peretelui vegetal (Magnanini E., Intrieri C., 1987).

În podgoriile din ţara noastră, în perioada aprilie-septembrie, radiaţia globală variază

între 80 (în Transilvania) şi 92 kcal/cm2 în Moldova, Muntenia, Banat (Oşlobeanu M. şi

colab., 1991). Valorile ridicate ale radiaţiei globale asigură o precocitate în desfăşurarea

fenofazelor, sporirea producţiei de struguri şi îmbunătăţirea calităţii.

Reducerea intensităţii radiaţiei globale conduce la scăderea concentraţiei în zaharuri

şi creşterea acidităţii titrabile (în special pe seama acidului malic), având ca efect o scădere

a calităţii recoltei (Kliewer W.M., 1976).

Lumina

Viţa-de-vie este o plantă heliofilă, pretenţioasă la lumina radiantă de la soare, de

aceea valorifică cel mai bine locurile însorite, bine expuse. Prin fotosinteză, lumina devine

principala sursă de energie în sintetizarea substanţelor organice; iar sub acţiunea directă a

luminii, strugurii sunt mai coloraţi şi acumulează cantităţi mai mari de zaharuri.

108

Fotosinteza se realizează în optimum la intensităţi luminoase cuprinse între 30 000

şi 50 000 de lucşi (Champagnol F.,1994). Insuficienţa luminii determină scăderea

procesului de fotosinteză, debilitarea butucilor, sensibilizarea lor la atacul bolilor,

diferenţierea redusă a mugurilor, producţii scăzute, struguri de calitate inferioară etc.

Utilizarea luminii solare de către plantă depinde de o multitudine de factori: soi,

portaltoi, distanţe de plantare, orientarea rândurilor, tipul de tăiere, încărcătura de ochi

atribuită la tăiere, temperatură, resursele hidrice, fenofază, lucrările şi operaţiile în verde,

irigare, fertilizare etc. (Georgescu Magdalena şi colab., 1991; Giugea N.,2000; Burzo I. şi

colab.,2005; Mărăcineanu L.C.,2005).

La înfiinţarea plantaţiilor, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de iluminare directă, se

folosesc o serie de tehnici culturale ca: folosirea pantelor cu expoziţie sudică, orientarea

rândurilor pe direcţia N-S, alegerea unor distanţe corespunzătoare de plantare, efectuarea

lucrărilor sau operaţiunilor în verde.

Resursele de lumină ale unei podgorii se apreciază după suma orelor de strălucire

efectivă a soarelui în perioada de vegetaţie (insolaţia reală – Σir); în condiţiile din ţara

noastră ea este cuprinsă între 1200 şi 1600 ore. Valorile ridicate ale acestui indice climatic

favorizează acumularea antocianilor în boabele soiurilor pentru vinuri roşii (Teodorescu Şt.

şi colab., 1987).

Suma orelor

de strălucire efectivă

a soarelui:

mai mare de 1200 de ore este favorabilă culturii soiurilor

timpurii;

valorile mai mari de 1400 ore asigură maturarea soiurilor

mijlocii;

iar valorile de peste 1500 de ore, permite maturarea

soiurilor târzii.

Sub raportul cerinţelor faţă de durata zilei de lumină în ţara noastră se cultivă atât

soiuri de zi lungă (cele din Proles occidentalis) cât şi de zi scurtă (Proles orientalis, viţele

americane).

Căldura

Aria de răspândire a culturii viţei-de-vie, sistemul de cultură, declanşarea şi

parcurgerea fazelor de vegetaţie, cantitatea şi calitatea producţiei sunt determinate în mod

hotărâtor de acest factor, considerat limitativ pentru această cultură.

Viţa-de-vie este o plantă relativ pretenţioasă faţă de căldură. Ea se cultivă în zone cu

temperatura medie anuală mai mare de 9ºC, când aceasta depăşeşte 10º C se pot obţine

produse vitivinicole de calitate.

Temperatura medie a lunii celei mai calde (iulie sau august), cu valori mai mari de

18º C indică existenţa unor condiţii favorabile pentru producerea vinurilor albe de masă şi

pentru maturarea soiurilor timpurii; valorile mai mari de 20º C asigură reuşita culturii

109

soiurilor cu maturare mijlocie şi a celor pentru vinuri de calitate superioară, iar peste 22º C

pentru soiurile cu maturare târzie şi pentru obţinerea vinurilor cu denumire de origine.

Reuşita culturii soiurilor de struguri pentru masă cu maturare târzie este asigurată în

condiţiile în care temperatura medie din luna cea mai caldă depăşeşte 22ºC; aceste condiţii

se întâlnesc numai în zonele sudice ale ţării.

Influenţa temperaturii se exercită prin nivel (care poate fi minim, optim şi maxim),

cât şi prin suma gradelor de temperatură (ΣtºC) dintr-o anumită perioadă.

Pragul biologic inferior pentru înflorit este cuprins între 15 şi 17ºC, iar temperatura

optimă pentru desfăşurarea acestei fenofaze este de 20-25ºC.

În condiţiile climatului temperat continental, prezintă importanţă deosebită pentru

cultura viţei-de-vie temperaturile minime nocive din timpul iernii. Ele pot afecta în mod

diferit elementele componente ale plantei, astfel:

o mugurii viţei-de-vie îngheaţă la temperaturi cuprinse între -16…-18ºC

(Cardinal, Perlette, Sultanină etc.) şi -22…-24ºC (Rcaţiteli, Riesling de Rin,

Pinot gris, Pinot noir, Cabernet Sauvignon, Fetească neagră etc.).

o coardele de un an rezistă până la temperaturi de -20…-21ºC;

o lemnul multianual rezistă până la -22 . . -24ºC;

o rădăcinile la soiurile de Vitis vinifera au o rezistenţă foarte scăzută la îngheţ (-

5…-7ºC), dar fiind protejate de sol nu sunt afectate (Martin T., 1967; Gou

X.W. şi colab.,1987); faţă de rădăcinile speciei Vitis amurensis care au cea

mai bună rezistenţă (-15,5ºC);

o părţile mai fragede ale lăstarilor şi inflorescenţelor îngheaţă la temperaturi de -

0,2…-0,5ºC, iar baza lăstarilor şi frunzele mature sunt afectate la -0,5.. -0,7ºC;

Trebuie specificat faptul că soiurile de vin sunt mai rezistente comparativ cu cele pentru

masă (Oşlobeanu M. şi colab., 1991; Cichi Daniela,2005), iar când frecvenţa temperaturilor

minime nocive din timpul iernii depăşeşte 30 %, viţa-de-vie trebuie protejată peste iarnă.

Pentru diminuarea pagubelor produse de temperturile minime nocive se recomandă:

plantarea soiurilor mai rezistente, cu dezmugurire mai târzie; folosirea fumigaţiei sau ceţei

artificiale; protejarea parţială sau totală cu pământ în timpul iernii etc.

Evalurea resurselor termice ale unei podgorii se realizează prin:

o suma gradelor de temperatură globală (bilanţ termic global -Σtºg);

o suma gradelor de temperatură activă (bilanţ termic activ - Σtºa);

o suma gradelor de temperatură utilă (bilanţ termic util - Σtºu).

Bilanţul termic global (Σtºg) reprezintă suma temperaturilor medii zilnice din perioada

de vegetaţie, iar cel activ (Σtºa) – suma temperaturilor medii zilnice mai mari de 10ºC, din

aceeaşi perioadă.

Bilanţul termic util (Σtºu) reprezintă suma diferenţelor dintre temperatura medie zilnică

mai mare de 10ºC şi pragul biologic de pornire în vegetaţie a viţei-de-vie (10º).

110

În ţara noastră

se înregistrează

următoarele valori:

bilanţ termic global: 2700-4000º C;

bilanţ termic activ: 2500-3800º C;

bilanţ termic util:1000-1800º C.

La alegerea locului pentru înfiinţarea unei plantaţii viticole trebuie să se calculeze

lungimea perioadei de vegetaţie, respectiv în câte zile din cursul anului, căldura este

suficientă pentru ca viţa-de-vie să crească şi să rodească. Aceasta trebuie să fie de minimum

160 de zile pentru soiurile cu maturare timpurie şi extratimpurie, 170 de zile pentru cele cu

maturare mijlocie şi 180 de zile pentru cele tardive.

În România există resurse termice favorabile pentru majoritatea soiurilor, cu excepţia

jumătăţii de nord (podgoriile Târnave, Alba Iulia, Iaşi, Huşi etc), unde soiurile târzii nu au

asiguarte condiţiile necesare maturării strugurilor.

Cunoscând numărul de zile favorabile culturii viţei-de-vie, cât şi suma gradelor de

temperatură (bilanţul termic), se poate face o bună zonare, alegându-se cele mai bune locuri

pentru înfiinţarea viilor precum şi soiurile corespunzătoare.

Umiditatea

Raportându-ne la cerinţele viţei-de-vie faţă de umiditate, putem spune că este o

plantă care se adaptează atât la condiţiile de secetă cât şi la cele de umiditate ridicată. Pentru

obţinerea unor butuci cu vigoare normală, capabili să producă recolte constante an de an,

viţa-de-vie are nevoie de cantităţi mari de apă, pe care şi le procură cu ajutorul sistemului

radicular profund şi extrem de bine dezvoltat. Soiurile de struguri pentru masă, au cerinţe

faţă de umiditate mai mari comparativ cu cele de vin, iar ca şi fenofaze, în timpul creşterii

intense a lăstarilor şi strugurilor (iunie-început de august), cerinţele sunt mai mari

comparativ cu perioada maturării acestora.

Umiditatea este asigurată, în cea mai mare parte din precipitaţii, o mică parte este din

aport freatic. Cultura viţei-de-vie fără irigaţie (în condiţiile ţării noastre), este posibilă la o

sumă anuală a precipitaţiilor cuprinsă între 500 şi 700 mm, din care cel puţin o cantitate de

250-300 mm repartizată uniform în perioada de vegetaţie, sub formă de ploi utile (mai mari

de 10 mm).

Excesul de precipitaţii influenţează negativ procesele de creştere şi fructificare a

viţei-de-vie, prin scăderea rezistenţei plantei la ger, prin frecvenţa sporită a atacurilor de

boli, ceea ce determină necesitatea aplicării unui număr mare de tratamente, calitatea

strugurilor este deficitară atât din cauza acumulării unor cantităţi mai reduse de zaharuri,

coloraţiei necorespunzătoare, cât şi datorită fisurării boabelor şi instalării putregaiului

cenuşiu.

În condiţii de secetă prelungită, creşterile sunt mai reduse, este afectată diferenţierea

mugurilor, cantitatea şi calitatea producţiei. Când suma anuală a precipitaţiilor este mai

mică de 500 mm, cultura-viţei-de vie devine economică numai în regim de irigare.

111

Procesele de creştere şi fructificare se desfăşoară în optim, în condiţiile unei umidităţi

relative a aerului de 60-80 %.

Indicatori climatici cu caracter sintetic. Pentru aprecierea resurselor heliotermice

şi hidrice ale unei podgorii, se folosesc o serie de indicatori cu caracter sintetic integrând

acţiunea combinată a doi sau trei factori ecoclimatici.

indicele heliotermic real (IHr), preconizat de Branas J. şi colab., (1946):

IHr = Σ tuº x Σ ir x 10-6

în care:

Σ tuº = suma gradelor de temperatură utilă din perioada de vegetaţie;

Σ ir = suma orelor de insolaţie reală din aceeaşi perioadă.

În regiunile viticole ale ţării noastre, indicele heliotermic real variază între 1,35-2,70

(Oşlobeanu M. şi colab., 1991), valorile cele mai mari fiind întâlnite în podgoriile sudice cu

disponibilităţi heliotermice sporite.

coeficientului hidrotermic (CH), reprezentat de interacţiunea binară dintre

precipitaţii şi bilanţul termic activ, a fost creat de Seleaninov G., 1936, folosind

relaţia:

x 10

în care:

Σp = suma precipitaţiilor din perioada de vegetaţie;

Σtaº = suma gradelor de temperatură activă din aceeaşi perioadă.

Valorile CH variază, pe teritoriul României, între 0,6 şi 1,8; astfel la valori minime (0,6-

0,7), cultura viţei-de-vie devine economică numai în regim irigat. Acumulări sporite de

zaharuri în boabe au fost obţinute la valori ale coeficientului hidrotermic de 1,1 – 1,5.

indicele bioclimatic al viţei-de-vie (Ibcv), formulat de Constantinescu Gh. şi colab.,

1964, integrează acţiunea temperaturii, insolaţiei şi umidităţii, potrivit formulei:

Σtaº x Σ ir

Ibcv = ------------- : 10

Σp x Nzv

în care:

Σtaº = suma temperaturilor active din perioada de vegetaţie;

Σ ir = suma orelor de insolaţie reală din timpul perioadei de vegetaţie;

Σp = suma precipitaţiilor din aceeaşi perioadă;

Nzv = numărul de zile din perioada de vegetaţie.

În podgoriile ţării noastre valorile Ibcv variază între 4 şi 15. În condiţiile de la Valea

Călugărească s-au dovedit a fi optime valorile cuprinse între 5 şi 7,5.

112

indicele biopedoclimatic (Ibpc), prin care s-a urmărit optimizarea consumului de apă

al viţei-de-vie, a fost elaborat de Popa V. Gh. (1977; 1989) şi are următoarea

formulă:

Σtaº x Σ ir

Ibpc = --------------- : 10

ETRo x Nzv

în care:

ETRo = evapotranspiraţia reală optimă (mm) din perioada de vegetaţie.

Valorile optime ale acestui indice sunt cuprinse între 5 şi 9. Prin corelarea valorilor

indicelui biopedoclimatic cu acumularea zaharurilor în boabe s-a constatat că aceasta a fost

maximă la valori cuprinse între 6 şi 7,5.

indicele aptitudinii oenoclimatice (IAOe) creat de Teodorescu Şt. 1978, stabileşte

gradul de favorabilitate climatică de care dispune o regiune în vederea obţinerii

vinurilor roşii, respectiv posibilitatea de a sintetiza antociani în strugure:

IAOe = T + I – (P - 250)

în care:

T = suma gradelor de temperatură activă în intervalul 1.IV – 30.IX;

I = suma orelor de insolaţie în acelaşi interval;

P = suma precipitaţiilor din aceeaşi perioadă.

În ţara noastră, valorile acestui indice sunt cuprinse între 3700 şi 5200. În zonele în

cu valori mai mici de 4300 se pot obţine numai vinuri albe; când indicele aptitudinii

oenoclimatice este cuprins între 4300 şi 4600, arealul respectiv prezintă o favorabilitate

mijlocie pentru obţinerea vinurilor roşii, iar la valori de peste 4600 există condiţii favorabile

pentru obţinerea vinurilor roşii.

Ţinând cont de valorile preluate de IAOe, în România au fost stabilite 5 zone

oenoclimatice (Teodorescu Şt. şi colab.,1987):

Zona A0 se caracterizează printr-un climat răcoros cu valori ale indicelui aptitudinii

climatice cuprinse între 3802 şi 4089. Principalele direcţii de producţie sunt reprezentate de

vinuri spumante, vinuri de masă, vinuri albe seci de calitate superioară.

Zona oenoclimatică A1 cuprinde o serie de centre viticole din Podişul Transilvaniei

şi din partea de nord a Moldovei, producătoare de vinuri albe de masă, dar şi albe superioare

cu denumire de origine. Indicele aptitudinii oenoclimatice este cuprins între 4113 şi 4290.

Zona oenoclimatică A2 include centre şi regiuni situate între 44º44' şi 47º48'

latitudine nordică (Târgu Jiu, Ştefăneşti, Odobeşti, Panciu, Huşi, Bucium, Copou, Cotnari,

Diosig etc), cu valori ale indicelui de aptitudine oenoclimatică, cuprinse între 4318 şi 4598.

Principalele direcţii de producţie sunt vinurile albe şi roşii de masă, albe şi roşii cu denumire

de origine.

113

Zona A3 cuprinde centre viticole producătoare de vinuri roşii cu denumire de origine,

dar şi albe, cu valori ale indicelui de aptitudine oenoclimatică cuprinse între 4606 şi 4830

(Miniş, Drăgăşani, Dealu Mare, Nicoreşti, Segarcea, Sarica Niculiţel, Murfatlar etc).

Zona oenoclimatică A4 include centre viticole producătoare de vinuri de masă sau

vinuri speciale, situate de-a lungul sau în apropierea cursului Dunării, cu indice de

aptitudine cuprins între 4770 şi 5024.


1. Care este efectul reducerii intensităţii radiaţiei globale asupra calităţii strugurilor?

2. Ce tehnici culturale se folosesc pentru îmbunătăţirea condiţiilor de iluminare

directă în plantaţii?

3. La ce temperaturi minime nocive din timpul iernii îngheaţă mugurii la viţa-de-vie?

4. Definiţi bilanţul termic global (Σtºg) şi bilanţul termic util (Σtºu), precizând

importanţa lor.

5. Care sunt cele 5 zone oenoclimatice stabilite pe baza valorilor preluate de indícele

aptitudinii oenoclimatice (IAOe)?


5.4. INFLUENŢA FACTORILOR EDAFICI ASUPRA VIŢEI-DE-VIE

Aceşti factori se referă la sol, cu însuşirile sale fizice (textură, structură, densitate

aparentă, porozitate, însuşiri hidrofizice), chimice (reacţie, conţinut în humus, N, P, K,

microelemente, grad de saturaţie în baze, capacitate de schimb cationic) şi biologice

(microflora şi fauna solului).

Ca urmare a lucrărilor de pregătire a terenului înainte de plantare (deafrişare,

nivelare, terasare, desfundare etc) şi dat fiind faptul că o plantaţie ocupă terenul 25-30 de

ani, solurile viticole sunt puternic modificate sub raportul inversării orizonturilor şi al

îmbunătăţirii regimului de apă, aer, căldură şi hrană.

114

Textura

Viţa-de-vie se adaptează la o gamă largă de categorii texturale, de la argile la

nisipuri, totuşi cele mai bune rezultate se obţin în condiţiile texturii mijlocii, lutoase.

Solurile argiloase, reţinând o cantitate mai mare de apă, prelungesc creşterea lăstarilor în

detrimentul maturării lor, întârzie maturarea strugurilor, conducând la o aciditate mai

ridicată, la o cantitate mai mare de substanţe azotoase şi de tanin, precum şi la arome mai

puţin intense.

Pe solurile nisipoase, strugurii se maturează mai repede, au un potenţial alcoolic mai

scăzut, vinurile obţinute sunt mai puţin extractive, nu dispun întotdeauna de o aciditate

suficientă şi de o culoare corespunzătoare.

Solurile cu textură mijlocie (lutoase) oferă condiţii foarte bune pentru creşterea şi

fructificarea viţei-de-vie şi asigură vinului o fineţe cu totul deosebită (ex. în podgoriile

Murfatlar şi Miniş). Aceste soluri asigură, de asemenea, condiţii optime şi pentru cultura

soiurilor de mare producţie, destinate obţinerii vinurilor de masă (cum este cazul podgoriei

Odobeşti) precum şi pentru cultura soiurilor de struguri pentru masă (de exemplu Ostrov,

Greaca, Panciu).

Solurile scheletice sunt importante mai ales către limita nordică de cultură a viţei-de-

vie, întrucât căldura înmagazinată în timpul zilei este cedată treptat în cursul nopţii,

înblânzind microclimatul. Vinuri renumite, cu aromă şi buchet alese, se obţin în ţara noastră

pe soluri scheletice la Miniş, Pietroasele, Sâmbureşti etc.

Structura solului este impotantă pentru cultura viţei-de-vie, deoarece solurile bine

structurate înmagazinează multă apă, aer, căldură şi elemente nutritive, asigurând condiţii

optime pentru o bună creştere şi fructificare a plantei.

Datorită monoculturii îndelungate, dar şi pentru că se cultivă, în general, pe soluri din

zone colinare, sărace, uneori îndesate sau excesiv de coezive, terenuri terasate, nisipuri puţin

structurate etc., structura solului se înrăutăţeşte. De aceea, se pune un accent deosebit pe

evitarea degradării şi îmbunătăţirea structurii prin cultivarea plantelor perene înainte de

plantarea viţei-de-vie (în general, plante furajere), folosirea îngrăşămintelor organice şi a

celor verzi, executarea mai multor lucrări la o singură trecere a tractorului, evitarea lucrării

când solul este prea umed, folosirea unor pneuri adecvate etc.

Porozitatea solului se situează între 46 şi 52 %, în orizontul desfundat, iar sub

desfundătură, valorile acesteia scad treptat, ajungând uneori la valori minime de 38-40 %,

fapt ce determină o limitare a creşterii rădăcinilor ( Dejeu L., 1984).

În cazul solurilor cu textură uşoară, afânarea exagerată (porozitate mai mare de 55 %)

este nefavorabilă, întrucât contribuie la o rapidă pierdere a apei şi descompunere a materiei

organice. Pe solurile cu porozitate deficitară, încălzirea se produce lent, iar dezvoltarea

viţei-de-vie şi maturarea strugurilor întârzie.

Aeraţia solului influenţează creşterea normală a rădăcinilor, solurile viticole trebuie

să aibă o porozitate de aeraţie de cel puţin 10% şi o anumită concentraţie în oxigen a aerului

115

solului. La concentraţii mai mici de 10% oxigen, este redusă absorbţia apei şi a substanţelor

minerale de către rădăcini, scade activitatea fotosintetică a frunzelor; la 5% oxigen,

germinarea polenului tinde către zero, pentru ca o concentraţie de 2% să determine

distrugerea în masă a plantelor.

Umiditatea optimă a solului pentru viţa-de-vie este cuprinsă între 50-80 % din

intervalul umidităţii active, valorile mai mici fiind favorabile pentru maturarea boabelor, iar

cele mai mari pentru creşterea lăstarilor.

Apa în exces influenţează negativ atât rezistenţele biologice ale viţei-de-vie (la ger,

putregaiul cenuşiu, mană), cât şi rezistenţele tehnologice (la fisurare, desprindere, transport

şi păstrare a strugurilor de masă), iar în cazul plantaţiilor nou înfiinţate, determină un

procent ridicat de goluri.

Lipsa umidităţii din perioada de vegetaţie duce la o diminuare a creşterii lăstarilor,

reducerea suprafeţei foliare, debilitarea butucilor, încetarea timpurie a creşterii.

Apa freatică joacă şi ea un rol important în viaţa butucilor dintr-o plantaţie, prin

prezenţa ei la o anumită adâncime, de unde poate umezi profilul de sol. Când nivelul apei

freatice este mai mic de 2 m faţă de suprafaţa solului, viţele au o creştere foarte slabă,

manifestându-se fenomene de cloroză asfixiantă (Răuţă C., 1982). Plantaţii viticole puternic

influenţate freatic se găsesc în ţara noastră la Zimnicele, Cârligele, Teremia etc.

Temperatura optimă a solului pentru creşterea rădăcinilor viţei-de-vie este situată

între 20 şi 30ºC (Martin T., 1968). Creşterea rădăcinilor debutează la valori cuprinse între 6

şi 8ºC, iar la temperaturi de peste 30-32ºC procesul de creştere este încetinit.

Între temperatura solului şi declanşarea respectiv desfăşurarea unor fenofaze, există o

strânsă legătură (plânsul viţei-de-vie începe la temperaturi ale solului de 5,1-10,9ºC

dezmuguritul, înfloritul).

Elementele de schelet aflate la suprafaţa solului se încălzesc mai mult în timpul zilei

şi eliberează căldura treptat în cursul nopţii, asigurând o regularizare a regimului termic în

sensul atenuării variaţiilor de temperatură dintre zi şi noapte, cu influenţă favorabilă asupra

calităţii (Seguin G., 1966; 1970).

Consistenţa solului. Ca plantă multianuală, viţa-de-vie prezintă o putere mare de

răspândire a rădăcinilor, ocupând şi explorând un volum mare de sol, ceea ce îi conferă un

grad ridicat de adaptabilitate la soluri cu o consistenţă foarte diferită.

Rădăcinile viţei-de-vie pot fi oprite din creştere de către un strat foarte compact,

argilos, masiv, nestructurat sau în prezenţa unor straturi cimentate cu oxizi de fier (Seguin

G.,1970; Grumeza N.,1974; citaţi de Dejeu L., 2010). În astfel de cazuri rădăcinile se

răspândesc la suprafaţa acestor straturi, unele dintre ele reuşind să pătrundă în adâncime pe

fisuri, galerii formate de către râme, sau pe traiectul rădăcinilor în descompunere.

Reacţia solului, determină o comportare normală a plantei la valori de pH cuprinse

între 6,0 şi 8,5 (datorită plasticităţii ecologice pronunţate). Dacă pH-ul solului scade sub 5,5

aluminiul şi manganul devin toxice prin trecerea lor în soluţia solului împiedicând creşterea

116

rădăcinilor viţei, determinând o debilitare a butucilor, şi în acelaşi timp reduce

accesibilitatea substanţelor nutritive din sol (P, K, Ca, B). Acidifierea solului sub limita de

rezistenţă a viţei-de-vie se accentuează în orizonturile superficiale ale solurilor viticole, ca

urmare a aportului anual de sulf prin tratamente anticriptogamice.

Prin crearea şi diversificarea soiurilor de portaltoi s-au lărgit posibilităţile de folosire

a solurilor cu domenii largi de variaţie ale pH-ului de la acid (Gravesac, Riparia gloire) către

neutru (Riparia x Rupestris), apoi slab alcalin (Berlandieri x Riparia) şi alcalin (Chasselas x

Berlandieri 41 B, Fercal etc).


1. Ce fel de textură a solului oferă condiţii foarte bune pentru creşterea şi

fructificarea viţei-de-vie şi asigură vinului o fineţe cu totul deosebită?

2. De ce sunt solurile scheletice importante mai ales către limita nordică de cultură a

viţei-de-vie?


Materia organică proaspătă şi humusul. Sursele de materie organică pot fi proprii

plantaţiei (frunze, buruieni, coarde tocate) dar şi adăugate de către om (îngrăşăminte

organice, composturi sau îngrăşăminte verzi).

Sărăcia în humus a solurilor din diferite podgorii nu este considerată un defect prea

mare, întrucât experienţa arată că plantaţiile viticole de pe soluri humifere dau vinuri

mediocre. Se consideră că pentru obţinerea vinurilor de masă şi a strugurilor pentru masă

este necesară menţinerea în sol a unui conţinut de humus de 2-3 % (măresc conţinutul în

azot total al vinului), iar pentru cele de calitate superioară 1-2 %.

Sub raportul compoziţiei chimice, solurile viticole trebuie să conţină cantităţi

corespunzătoare unei creşteri şi fructificări normale a plantei de elemente nutritive

principale (N, P, K), secundare (Ca, Mg) şi microelemente (B, Cu, Zn, Mn etc).

Aprovizionarea optimă cu macroelemente pentru viţa-de-vie este asigurată atunci

când solul conţine 5-7 mg azot mineral la 100 g sol, 10-15 mg P2O5 la 100 g sol şi 30-40 mg

K2O la 100 g sol.

Ca substanţe nocive care împiedică metabolismul sistemului radicular, menţionăm

sărurile de sodiu. În ceea ce priveşte conţinutul în săruri solubile al solului, viţa-de-vie are

o capacitate medie de a le suporta. Viţele europene suportă o concentraţie în săruri solubile

de sodiu în sol cuprinsă între 1,5-4,0 ‰ NaCl, iar soiurile de portaltoi au o rezistenţă mai

mică (0,2-0,5 ‰ NaCl), în funcţie de condiţiile ecopedologice.

Toxicitatea sărurilor solubile se manifestă prin încetinirea creşterii, arsuri pe frunze,

leziuni interne la nivelul vaselor lemnoase, brunificări şi în final pieirea butucului.

117

Posibilitatea de a înfiinţa plantaţii viticole pe terenuri afectate de sărăturare cu

asigurarea unei longevităţi şi productivităţi normale este condiţionată de obţinerea unui

material săditor specific. Se preconizează folosirea unor combinaţii altoi/portaltoi cu

toleranţă la salinitate, a viţelor pe rădăcini proprii şi îndeosebi a creaţiilor noi obţinute prin

inginerie genetică (Leţ G., Dejeu L.,1992).

Puterea clorozantă a solului

Rolul pozitiv al carbonatului de calciu asupra calităţii vinului este bine cunoscut. Se

întâmplă însă adesea ca solurile să deţină cantităţi mari de carbonat de calciu activ, ceea ce

determină apariţia clorozei fero-calcice care produce mari pierderi producţiei viticole şi

afectează starea generală a plantaţiilor (ex. podgoriile Dealu Mare, Murfatlar, Târnave, Iaşi,

Drgăşani etc.).

Sunt excluse de la plantarea cu

viţă-de-vie solurile:

cu exces temporar sau permanent de apă

(pseudogleizate, gleizate);

cu reacţie puternic acidă;

cu regim de apă şi aer defectuos;

cu un conţinut ridicat în săruri solubile.

Sunt evitate de la plantarea cu

viţă-de-vie solurile: cu o grosime mai mică de 60 cm.

5.5. INFLUENŢA FACTORILOR OROGRAFICI ASUPRA VIŢEI-DE-VIE

Din această grupă fac parte forma de relief, altitudinea, înclinarea şi expoziţia,

factori ce au o acţiune indirectă asupra vegetaţiei, influenţând celelalte categorii de factori

(climatici, pedologici).

Dintre elementele de bază ale reliefului, munţii exercită o mare influenţă la scară

geografică. Lanţul munţilor Carpaţi, împarte teritoriul viticol al României în areale mari,

regionale, determinând deosebiri marcante sub raport ecoclimatic şi ecopedologic (ex.

Podişul Transilvaniei).

Pentru viticultură, cele mai bune condiţii le asigură relieful deluros şi colinar. În

ultimul timp s-a constatat tendinţa de răspândire a culturii viţei-de-vie pe terenuri relativ

plane sau cu pantă redusă şi mai puţin pe relief colinar, datorită producţiilor mai mari

obţinute şi posibilităţilor de mecanizare a lucrărilor, dar acestea în dauna calităţii.

Plantaţiile situate pe câmpii, văi, microdepresiuni sunt mai expuse influenţei negative

a temperaturilor scăzute din timpul iernii, sunt mai des afectate de îngheţurile şi brumele

târzii de primăvară şi timpurii de toamnă, frecvenţa atacului bolilor este mai mare, iar

calitatea strugurilor mai redusă, comparativ cu cele situate pe versanţi.

Altitudinea influenţează condiţiile de mediu, odată cu creşterea ei scade intensitatea

radiaţiei solare, durata de strălucire a soarelui și nivelul temperaturii. Viţa-de-vie poate fi

cultivată la altitudini diferite, de la nivelul mării până la 500 m, existând şi plantaţii viticole

118

înfiinţate la altitudini mai mari, de 550-580 m în centrele viticole Sebeş-Alba, Jidvei şi

Şimleu-Silvaniei, peste această limită vânturile devin mai puternice, dând naştere unui

microclimat mai puţin favorabil. La fiecare 100 m de creştere a altitudinii (până la 500 m),

scade temperatura medie a aerului cu 0,6ºC.

Cele mai favorabile sunt pantele cu înclinare moderată, de până la 25 %, condiţii

care asigură obţinerea unor produse superioare calitativ şi posibilitatea executării

mecanizate a lucrărilor. Pe versanţii amenajaţi în terase se constată diferenţieri în privinţa

climatului solului, fertilităţii acestuia, creşterii şi fructificării viţei-de-vie.

Prezintă interes, de asemenea, în cadrul arealelor delimitate pentru cultura viţei-de-

vie şi pantele mai accentuate, de până la 30-35 %, mai ales în cadrul plantaţiilor de tip

familial, cu folosirea unor distanţe mai mici de plantare, întreţinerea solului prin erbicidare

şi prin diversificarea gamei de utilaje de mică mecanizare.

Expoziţia terenului intervine prin efectul ei asupra cantităţii şi intensităţii radiaţiilor

solare interceptate de către frunzişul viţei-de-vie şi asupra riscurilor unor accidente

climatice. Valorile cele mai mari privind intensitatea şi calitatea radiaţiilor solare

interceptate se înregistrează pe pantele cu expoziţie sudică, fiind urmate de cele orientate

spre sud-est şi sud-vest, unde resursele de căldură şi lumină ating valorile maxime. În cazul

plantaţiilor situate pe terenuri cu orientare nord-estică, îngheţurile târzii de primăvară şi

timpurii de toamnă sunt mai frecvente şi mai păgubitoare.

5.6. DINTRE FACTORII SECUNDARI DE BIOTOP - întinderile de apă

(vecinătatea cu Marea Neagră, cu Dunărea) au un rol termo-reglator, menţin umiditatea

relativă ridicată, imprimă un caracter de moderaţie a temperaturii (fig. 5.4), temperează

unele accidente climatice (brume şi îngheţuri târzii de primăvară).

Fig. 5.4. Lacurile, mările şi râurile produc modificări ale climei,

determinând microclimate deosebit de favorabile viţei-de-vie

119

În acelaşi timp, higroscopicitatea aerului este sporită în preajma fluviilor şi lacurilor,

fapt ce favorizează atacul bolilor criptogamice (mană, putregai cenuşiu), pe când luciile de

apă au efecte favorabil prin lumina reflectată în timpul zilei.

Masivele muntoase – păduroase, contribuie la ridicarea umidităţii relative, apără

plantaţiile viticole din apropiere împotriva vânturilor puternice, regularizează regimul

termic, reţin zăpada, dar prezintă şi dezavantaje, respectiv influenţează favorabil unele

accidente climatice (reducând temeratura) şi intensifică atacul de boli şi dăunători ca urmare

a circulaţiei mai reduse a aerului şi a umidităţii mai ridicate.


1. Care este temperatura optimă a solului pentru creşterea rădăcinilor viţei-de-vie?

2. Precizaţi valorile preluate de reacţia solului (pH), care determină o comportare

normală a plantei.

3. Ce valori trebuie să preia conţinutul în humus al solului, pentru obţinerea vinurilor

de calitate superioară?

4. Precizaţi care tip de relief asigură cele mai bune condiţii pentru viticultură.

5. Enumeraţi factorii secundari de biotop, care au un rol termo-reglator asupra

climatului de cultură.


5.7. REZUMAT

Pentru viticultura românească un rol extrem de important îl prezintă aşezarea ei

geografică şi modul de dispunere al celor trei mari categorii de relief, care determină tipul

de climat corespunzător (de câmpie, de deal şi de munte), aflate sub influenţa sistemelor

barice continentale, care creează în interiorul acestor trei tipuri de climate, numeroase

nuanţe regionale considerate subtipuri climatice locale.

Ţara noastră prezintă importante deosebiri sub aspect ecoclimatic, peste care se

suprapun şi cele de ordin ecopedologic, toate acestea generând o maturare diferenţiată a

strugurilor, pentru acelaşi soi, de la o podgorie la alta, în funcţie de amplasarea acestora.

Pentru obţinerea vinurilor de calitate, atât în cadrul viticulturii tradiţionale, cât şi în

cea ecologică sau integrată este importantă cultivarea viţei-de-vie în zonele cu „vocaţie”

care poate fi definită ca rezultatul îmbinării informaţiilor referitoare la factorii climatici,

120

pedologici, orografici şi tehnici, constituind un mijloc valoros de gestionare a unui areal

viticol.

Cunoaşterea condiţiilor ecoclimatice şi influenţa lor asupra creşterii şi rodirii viţei-

de-vie, determină zonarea acestei culturi, respectiv o maturare corespunzătoare a

strugurilor, o acumulare optimă de zaharuri, o aciditate corespunzătoare, precum şi o

coloraţie bună a boabelor, însuşiri care determină calitatea strugurilor, dar şi a vinului.

Viticultura modernă, cea care s-a dezvoltat ca urmare a extinderii mecanizării şi

chimizării, a condus la o simplificare a ecosistemelor naturale, reducând biodiversitatea în

favoarea unei monoculturi îndelungate (25 – 30 de ani) cu input-uri externe ridicate.

Astăzi, în cadrul politicii agricole comunitare (PAC), se urmăreşte şi în viticultură

îmbinarea obiectivului obţinerii produselor de calitate cu cel al protecţiei mediului

înconjurător. Pentru aceasta sunt importante nu numai alegerea mediilor cu vocaţie, ci şi

gestionarea corespunzătoare a solului în plantaţiile viticole, reducerea input-urilor,

recuperarea produselor în exces, menţinerea echilibrului fiziologic al butucilor, o anumită

arhitectură a frunzişului care să menţină în parametri optimi acest echilibru.



1. Ecologia reprezintă o reţea de raporturi între fiinţele vii, ea descrie

interacţiunea dintre acestea şi mediul înconjurător. Prin activitatea

din viticultură, omul exercită o anumită influenţă asupra acestei

interacţiuni, cu multiple implicaţii, folosind o mare diversitate de

mijloace. Astfel ecologia – exprimă interacţiunea vieţii cu mediul

înconjurător, iar ecologia viticolă - exprimă interacţiunea viţei-de-

vie cu mediul înconjurător.

2. Ecosistemul viticol este definit ca „acea unitate funcţională a

biosferei, creată şi controlată de către om, în vederea obţinerii

unor producţii ridicate de struguri, de calitate superioară şi în

condiţii economice şi sociale tot mai avantajoase. El există în timp

şi spaţiu, respectiv ocupă un anumit spaţiu acolo unde există

factori biotici utili culturii viţei-de-vie, şi durează atât timp cât

omul intervine şi îi păstrează stabilitatea. El este alcătuit din patru

susbsisteme: biocenoza viticolă, biotopul, subsistemul

agrofitotehnic şi cel socio-economic

3. Biocenoza viticolă (subsistemul biotic), este reprezentată de

plantaţia viticolă împreună cu toate organismele vii existente în

spaţiul de cultură (buruieni, îngrăşăminte verzi, bacterii şi ciuperci

patogene, microorganisme din sol etc). Ea este limitată şi selectată

121

sub acţiunea condiţiilor de mediu. Elementul cel mai important al

biocenozei îl reprezintă biosistemul altoi/portaltoi.

4. Inconvenientele ecosistemului viticol ca monocultură îndelungată

sunt:

eroziunea solurilor pe terenurile în pantă şi reducerea conţinutului

solului în materie organică;

degradarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solurilor,

însuşiri ce stau la baza fertilităţii acestora;

impactul îngrăşămintelor chimice şi al pesticidelor asupra

mediului în-conjurător, în principal prin spălarea nitraţilor în

profunzime, în perioada de toamnă-iarnă şi prin acumularea

reziduurilor de pesticide pe struguri şi în sol;

dificultatea deplasării maşinilor în perioadele ploioase, cu apariţia

fenomenelor de compactare a solului (formarea hardpanului);

excesul de vigoare şi producţie, cu consecinţa reducerii calităţii;

fiziopatii induse de dezechilibrele de nutriţie şi o mai mare

sensibilizare faţă de agenţii patogeni.


1. Reducerea intensităţii radiaţiei globale conduce la scăderea

concentraţiei în zaharuri şi creşterea acidităţii titrabile (în special

pe seama acidului malic), având ca efect o scădere a calităţii

recoltei.

2. La înfiinţarea plantaţiilor, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de

iluminare directă, se folosesc o serie de tehnici culturale ca:

folosirea pantelor cu expoziţie sudică, orientarea rândurilor pe

direcţia N-S, alegerea unor distanţe corespunzătoare de plantare,

efectuarea lucrărilor sau operaţiunilor în verde.

3. Mugurii viţei-de-vie îngheaţă la temperaturi cuprinse între -16…-

18ºC (Cardinal, Perlette, Sultanină etc.) şi -22…-24ºC (Pinot gris,

Pinot noir, Cabernet Sauvignon, Fetească neagră etc.). Soiurile de

vin sunt mai rezistente comparativ cu cele pentru masă, iar când

frecvenţa temperaturilor minime nocive din timpul iernii depăşeşte

30%, viţa-de-vie trebuie protejată peste iarnă.

4. Bilanţul termic global (Σtºg) reprezintă suma temperaturilor

medii zilnice din perioada de vegetaţie, iar cel activ (Σtºa) – suma

temperaturilor medii zilnice mai mari de 10ºC, din aceeaşi

perioadă, iar bilanţul termic util (Σtºu) reprezintă suma

diferenţelor dintre temperatura medie zilnică mai mare de 10ºC şi

122

pragul biologic de pornire în vegetaţie a viţei-de-vie (10º). Ele

servesc la evalurea resurselor termice ale unei podgorii, deoarece

cunoscând suma gradelor de temperatură (bilanţul termic), se

poate face o bună zonare, alegându-se cele mai bune locuri pentru

înfiinţarea viilor precum şi soiurile corespunzătoare.

5. Ţinând cont de valorile preluate de IAOe, în România au fost

stabilite 5 zone oenoclimatice (Teodorescu Şt. şi colab.,1987):

Zona A0 (climat răcoros, IAOe = 3802 - 4089); zona

oenoclimatică A1 (IAOe = 4113 - 4290); zona oenoclimatică A2

(IAOe = 4318 - 4598); zona A3 (IAOe = 4606 - 4830) şi zona

oenoclimatică A4 (IAOe = 4770 – 5024).


1. Solurile cu textură mijlocie (lutoase) oferă condiţii foarte bune

pentru creşterea şi fructificarea viţei-de-vie şi asigură vinului o

fineţe cu totul deosebită (ex. în podgoriile Murfatlar şi Miniş).

Aceste soluri asigură, de asemenea, condiţii optime şi pentru

cultura soiurilor de mare producţie, destinate obţinerii vinurilor de

masă (podgoria Odobeşti) precum şi pentru cultura soiurilor de

struguri pentru masă (în podgoriile Ostrov, Greaca, Panciu).

2. Solurile scheletice sunt importante mai ales către limita nordică de

cultură a viţei-de-vie, întrucât căldura înmagazinată în timpul zilei

este cedată treptat în cursul nopţii, înblânzind microclimatul.

Vinuri renumite, cu aromă şi buchet alese, se obţin în ţara noastră

pe soluri scheletice la Miniş, Pietroasele, Sâmbureşti etc.


1. Temperatura optimă a solului pentru creşterea rădăcinilor viţei-

de-vie este situată între 20 şi 30ºC, de fapt creşterea rădăcinilor

debutează la valori cuprinse între 6 şi 8ºC, iar la temperaturi de

peste 30-32ºC procesul de creştere este încetinit.

2. Reacţia solului, determină o comportare normală a plantei la

valori de pH cuprinse între 6,0 şi 8,5; dacă pH-ul solului scade sub

5,5 aluminiul şi manganul devin toxice prin trecerea lor în soluţia

solului împiedicând creşterea rădăcinilor viţei, determinând o

debilitare a butucilor, reduce accesibilitatea substanţelor nutritive

din sol (P, K, Ca, B).

3. Pentru obţinerea vinurilor de masă şi a strugurilor pentru masă

este necesară menţinerea în sol a unui conţinut de humus de 2-3 %

123

(măresc conţinutul în azot total al vinului), iar pentru cele de

calitate superioară 1-2 %. Sărăcia în humus a solurilor din diferite

podgorii nu este considerată un defect prea mare, întrucât

experienţa arată că plantaţiile viticole de pe soluri humifere dau

vinuri mediocre.

4. Pentru viticultură, cele mai bune condiţii le asigură relieful

deluros şi colinar. În ultimul timp s-a constatat tendinţa de

răspândire a culturii viţei-de-vie pe terenuri relativ plane sau cu

pantă redusă şi mai puţin pe relief colinar, datorită producţiilor

mai mari obţinute şi posibilităţilor de mecanizare a lucrărilor, dar

acestea în dauna calităţii. Plantaţiile situate pe câmpii, văi,

microdepresiuni sunt mai expuse influenţei negative a

temperaturilor scăzute din timpul iernii, sunt mai des afectate de

îngheţurile şi brumele târzii de primăvară şi timpurii de toamnă,

frecvenţa atacului bolilor este mai mare, iar calitatea strugurilor

mai redusă, comparativ cu cele situate pe versanţi.

5. Factorii secundari de biotop importanţi pentru cultura viţei-de-vie

sunt: întinderile de apă (vecinătatea cu Marea Neagră, cu

Dunărea), care au un rol termo-reglator, menţin umiditatea relativă

ridicată, imprimă un caracter de moderaţie a temperaturii,

temperează unele accidente climatice, şi masivele muntoase –

păduroase (apără plantaţiile viticole din apropiere împotriva

vânturilor puternice, regularizează regimul termic, reţin zăpada,

dar prezintă şi dezavantaje: influenţează favorabil unele accidente

climatice reducând temeratura şi intensifică atacul de boli şi

dăunători).


INSTRUCŢIUNI










întrebare.

124


1. Definiţi ecosistemul viticol şi descrieţi susbsistemele care îl

alcătuiesc. – 2p

2. Care este temperatura medie anuală ce trebuie să se înregistreze în

zonele unde se cultivă viţa-de-vie? – 0.5p

3. Enumeraţi indicatorii climatici cu caracter sintetic. – 1p

4. Care sunt macroelementele şi microelementele corespunzătoare

unei creşteri şi fructificări normale a viţei-de-vie? – 2p

5. Care este sumă anuală a precipitaţiilor ce trebuie să se înregistreze

în condiţiile ţării noastre, pentru cultura viţei-de-vie fără irigaţie? –

1p

6. Ce factori determină apariţia clorozei? – 0.5p

7. Ce valoare ating pantele cele mai favorabile pentru cultura viţei-de-

vie? – 1p

8. Enumeraţi factorii de mediu sub incidenţa cărora se manifestă, cu

anumite intensităţi, procesele fiziologice şi biochimice specifice. –

1p




2) Dobrei, A., Rotaru, Liliana, Mustea, M., 2005 – Cultura viţei-de-vie. Ed.

Solnes, Timişoara.


4) Mustea, M.,2004 –Viticultură. Bazele biologice, înfiinţarea şi întreţinerea

plantaţiilor tinere de vii roditoare. Editura „Ion Ionescu de la Brad“, Iaşi.

5) Nămoloşanu, I.,1988 – Viticultura. Institutul Agronomic Nicolae Bălcescu

Bucureşti. Atelierul de multiplicat cursuri.

6) Olteanu, I.,2000 – Viticultura. Editura Universitaria, Craiova.

7) Olteanu, I., Cichi, Daniela Doloris, Costea, D.C., Mărăcineanu, L.C.,2002

– Viticultura specială. Zonare, Ampelografie, Tehnologii specifice. Editura

Universitaria, Craiova, 473 p.

8) Oşlobeanu, M., Oprean, M., Alexandrescu, I., Georgescu, Magdalena,

Baniţă, P., Jianu, L.,1980 – Viticultură generală şi specială. Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

9) Silvestroni, Oriana, Palliotti A.,2005 – Distanze di impianto. În: Manuale

di viticoltura. Impianto, gestione e difesa del vigneto. Edagricole, Bologna.

10) Ţârdea, C., Dejeu, L.,1995 – Viticultură. Editura didactică şi pedagogică

R.A., Bucureşti, 504 p.

125


ZONAREA CULTURII VIŢEI-DE-VIE ÎN ROMÂNIA

CUPRINS


6.2 Zonarea vitivinicolă 126

6.3 Criterii de zonare a sistemelor de cultură şi a soiurilor de viţă-de-vie 132

6.4 Schiţa monografică a viticulturii din România 134

6.5 Rezumat 146






vă familiarizaţi cu o serie de termeni specifici zonării: zone viticole,

regiuni viticole, podgorii, centre şi plaiuri viticole, soiuri recomandate,

soiuri autorizate, soiuri tolerante şi soiuri interzise; precum şi cu

noţiunea de „terroir” – important în aprecierea gradului de

favorabilitate a unui areal viticol;

cunoaşteţi zonele vitivinicole existente la nivelul Uniunii Europene: A,

B, C I, C II şi C III, şi în care dintre ele se încadrează regiunile viticole

româneşti;

calculaţi indicatorii sintetici: indicele de secetă – IS; indicele

heliotermic – IH şi indicele de răcire a nopţii – IF), pentru a stabili

climatele viticole şi grupele climatice;

descrieţi criteriile de zonare a sistemelor de cultură şi a soiurilor de viţă-

de-vie din România;

vă însuşiți particularităţile ecopedoclimatice specifice celor opt regiuni

viticole din România, și a sortimentului specific.

126

6.2. ZONAREA VITIVINICOLĂ

Obiectul zonării îl constituie alegerea şi stabilirea perimetrelor consacrate viticulturii

precum şi a soiurilor recomandate şi autorizate la plantare, în funcţie de cerinţele acestora

faţă de factorii ecologici şi cei social – economici, în vederea obţinerii vinurilor de calitate.




Plantaţiile de vii sunt aşezate în lanţ continuu ori în masive strânse, formând regiuni şi

centre viticole ecologic distincte, caracterizate prin condiţii morfo-pedo-climatice relativ

asemănătoare, cu sortimente şi direcţii de producţie vitivinicole specifice.

Astfel, plantaţiile de viţă-de-vie, potrivit Legii nr. 244/2002 a Viei şi Vinului, se

grupează teritorial în: zone viticole, regiuni viticole, podgorii, centre şi plaiuri viticole; iar

pentru fiecare podgorie şi centru viticol sunt precizate soiurile, care se încadrează în patru

categorii: soiuri recomandate, soiuri autorizate, soiuri tolerante şi soiuri interzise.

Zona viticolă este arealul de mare întindere care grupează mai multe podgorii, făcând

parte din regiuni viticole diferite.

Regiunea viticolă cuprinde un teritoriu cultivat cu viţă-de-vie, caracterizat prin

condiţii naturale de climă şi de refief relativ asemănătoare, precum şi prin direcţii de

producţie şi sortimente apropiate.

Podgoria este unitatea naturală şi tradiţională, caracterizată prin condiţii de climă, sol

şi relief, prin soiuri şi sortimente şi metode de cultură specifice.

Centrul viticol – unitatea teritorială din cadrul podgoriei, concentrată de regulă în

jurul unei localităţi, al cărui nume îl poartă, având aceleaşi condiţii de biotop şi biocenoză.

Plaiul viticol – unitate naturală subordonată podgoriei şi centrului viticol, care

cuprinde plantaţiile de vii situate pe aceeaşi formă de relief, cu aceleaşi condiţii ecologice pe

întreaga suprafaţă.

Soiuri recomandate – cele care valorifică cel mai bine condiţiile din biotopul viticol

respectiv.

Soiuri autorizate – cele care valorifică suficient de bine prin potenţialul lor productiv,

biotopul viticol respectiv.

Soiuri tolerante – soiurile existente în plantaţii, dar care au o comportare

necorespunzătoare, depăşite sub aspectul producţiei şi calităţii.

Soiuri interzise – sunt hibrizii producători direcţi.

Pentru aprecierea gradului de favorabilitate al unui areal viticol s-a introdus în

practica curentă noţiunea de „terroir” (fig. 6.1).

Acesta reprezintă o înlănţuire de factori de mediu (climă, sol, geologie), factori

biologici (soi, portaltoi) şi tehnici (de cultură a viţei de vie şi de vinificaţie), care asigură în

final tipicitatea şi originalitatea vinului obţinut (Morlat R.,1997).

127

O podgorie, un centru viticol sau chiar un plai viticol poate fi considerat un ansamblu

de areale viticole mai mici denumite areale viticole elementare („terroirs”).

Implementarea conceptului de „terroir” viticol trebuie să devină atât o problemă

naţională cât şi o problemă zonală, care trebuie să implice direct producătorii de vinuri. La

nivel naţional, conceptul de „terroir” fundamentează ştiinţific denumirile de origine pentru

vinurile din România şi crează premise pentru practicarea unei viticulturi durabile.

La nivel zonal se pot obtine urmatoarele efecte:

adaptarea soiurilor şi portaltoilor la „terroir”;

realizarea gestiunii optimizate a tehnicilor agro-viticole în funcţie de „terroir”;

adaptarea procedeelor oenologice la specificitatea recoltei;

ameliorarea tipicitatii vinurilor.

Fig. 6.1. Arealul viticol elementar (terroir viticole), ca o înlănţuire a

factorilor de mediu, biologici şi tehnici (Morlat R., 1997)

La nivelul Uniunii Europene au fost stabilite cinci zone vitivinicole: A, B, C I, C II

şi C III. În funcţie de încadrarea regiunilor viticole în aceste zone şi de categoria de vinuri

(de masă, de calitate) este necesar un anumit potenţial minim natural al strugurilor, existând

unele posibilităţi de îmbogăţire a musturilor (Dejeu L., 2010).

Regiunile viticole şi podgoriile ţării noastre se încadrează în următoarele zone

vitivinicole (fig. 6.2), de la nivelul Uniunii Europene:

● zona B – cuprinde regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei;

● zona C I – cuprinde regiunile Dealurile Moldovei, Dealurile Banatului, Dealurile

Crişanei şi Maramureşului, Dealurile Munteniei şi Olteniei – Podgoriile Ştefăneşti-Argeş,

Sâmbureşti, Drăgăşani şi Dealurile Craiovei);

128

● zona C II – cuprinde regiunile: Dealurile Munteniei şi Olteniei – Podgoriile

Dealurile Buzăului, Dealu Mare, Severinului şi Plaiurile Drâncei, Colinele Dobrogei,

Terasele Dunării; Nisipurile şi alte terenuri favorabile din sudul ţării.

Zonarea poate fi făcută la două nivele:

► macrozonare (urmărind individualizarea potenţialului viticol al unor mari

suprafeţe: Uniunea Europeană, diferite ţări, regiuni etc);

► microzonare (care se aplică la anumite zone limitate, uneori la nivelul unei

exploataţii sau chiar parcele) (Olteanu I şi Giugea N.,2002; Fregoni M.,2005, citaţi de

Dejeu L., 2010).

Fig. 61. Încadrarea viticulturii României în zonele viticole ale Uniunii Europene

La nivel de macrozonare s-a scos în evidenţă importanţa fundamentală a factorilor

climatici, în timp ce solul are o influenţă mai redusă (disponibilitatea hidrică a acestuia

având un rol mai important). Cercetările efectuate la nivelul ţărilor viticole ale Uniunii

Europene au subliniat determinismul climatic al maturării strugurilor, propunând o zonare

viticolă pe baza conţinutului în zahăr al strugurilor (Riou C. şi colab.,1994).

Stabilind grupele climatice existente la nivelul viticulturii mondiale, Tonietto J. şi

Carbonneau A., 2000, au propus adoptarea unei clasificări multicriteriale, prin folosirea a

trei criterii, care sub raport ecoclimatic sunt reprezentate de trei indicatori sintetici:

indicele de secetă – IS;

indicele heliotermic – IH;

indicele de răcire a nopţii – IF.

129

Aceşti indicatori integrează principalele componente ale ecoclimatului viticol şi

anume: resursele hidrice ale solului, cele heliotermice şi resursele termice scăzute din

nopţile lunii septembrie, acestea din urmă fiind hotărâtoare pentru maturarea strugurilor.

1. Indicele de secetă (cu valori pozitive sau negative, după caz), corespunde

valorilor lui W (rezerva estimată de apă din sol), în funcţie de valorile lui W0 = 200 mm (W0

reprezentând rezerva iniţială de apă din sol la 1 aprilie, utilizată de rădăcini).

Indicele de secetă (IS) se calculează pentru perioada de vegetaţie convenţională de 6

luni, folosind formula propusă de Riou C. şi colab., 1994:

W = W0 + P –TV – ES

în care:

W reprezintă rezerva estimată de apă din sol la data de 30 septembrie, care încheie

perioada de vegetaţie convenţională;

W0 – rezerva iniţială din sol, la data de 1 aprilie, ce poate fi folosită de rădăcini;

P – precipitaţiile înregistrate în mm;

TV – transpiraţia potenţială a viţei-de-vie;

ES – evaporaţia directă a solului.

Valoarea de 200 mm adoptată pentru W0 este o valoare medie acceptată pentru

ansamblul tipurilor de sol cultivate cu viţă-de-vie, această valoare fiind aceea care este

folosită în lucrările de zonare vitivinicolă din ţările UE.

În funcţie de valorile preluate de indicele de secetă (IS), în diferite podgorii ale lumii,

Tonietto J. şi Carbonneau A., 2000 au stabilit clasele de variaţie ale acestuia (tabelul 6.1)

Tabelul 6.1.

Clasele de variaţie a indicelui de secetă – IS

(după Tonietto J. şi Carbonneau A.,2000)

Seceta Clasa de climat Sigla Intervale de clasă (mm)

Absentă Umedă IS00 > 150

Subumedă IS0 ≤ 150 > 50

Prezentă

Cu secetă moderată IS1 ≤ 50 > - 100

Cu secetă pronunţată IS2 ≤ - 100 > - 200

Cu secetă foarte pronunţată IS3 ≤ - 200

2. Indicele heliotermic (IH – Huglin) se calculează cu ajutorul formulei:

130

în care:

IH reprezintă indicele heliotermic al lui Huglin P. (1978) pentru emisfera nordică;

T – temperatura medie a aerului, ºC

Tx – temperatura maximă a aerului, ºC

k – coeficientul lungimii zilei, cu valori cuprinse între 1,02 şi 1,06, pentru latitudini

de 40-50º.

Clasele de variaţie ale indicelui heliotermic (IH) sunt prezentate în tabelul 6.2.

Tabelul 6.2.

Clasele de variaţie a indicelui heliotermic


Clasa de climat Sigla Intervale de clasă

Foarte răcoros IH1 ≤ 1500

Răcoros IH2 > 1500 ≤ 1800

Temperat IH3 > 1800 ≤ 2100

Temperat cald IH4 > 2100 ≤ 2400

Cald IH5 > 2400 ≤ 3000

Foarte cald IH6 > 3000

3. Indicele de răcire a nopţilor – IF, propus de Tonietto J., 1999 reprezintă media

temperaturilor minime ale aerului din luna septembrie (pentru emisfera nordică) sau martie

(pentru cea sudică).

Acest indicator permite o evaluare a potenţialului calitativ al regiunilor viticole, dată

fiind importanţa temperaturilor scăzute din timpul nopţii şi a diferenţelor de la zi la noapte

din ultima lună a maturării strugurilor, în formarea aromelor şi antocianilor.

Importanţa mediei temperaturilor minime din luna septembrie a fost semnalată

anterior, în ţara noastră, de Teodorescu Şt. şi colab., 1987. Clasele de variaţie a indicelui de

răcire a nopţilor – IF sunt prezentate în tabelul 6.3.

Tabelul 6.3.

Clasele de variaţie a indicelui de răcire a nopţilor – IF


Clase de climat Sigla Intervale de clasă (ºC)

Cu nopţi calde IF1 > 18

Cu nopţi temperate IF2 > 14 ≤ 18

Cu nopţi reci IF3 > 12 ≤ 14

Cu nopţi foarte reci IF4 ≤ 12

131

Pe baza celor 3 indici climatici, Tonietto J. şi Carbonneau A., 2000 au propus un

sistem de clasificare climatică multicriterială (CCM) pentru viticultura mondială.

Calcularea indicatorilor climatici multicriteriali (IS, IH şi IF) pentru toate centrele

viticole ale României a permis stabilirea climatelor viticole precum şi a grupelor climatice

care rezultă din îmbinarea claselor specifice pentru fiecare indicator în parte (Savu Georgeta

Mihaela, 2004).

Au rezultat astfel, un număr de 13 grupe climatice prezente pe teritoriul României,

din cele 38 evidenţiate la nivelul viticulturii mondiale.

Cele 13 grupe climatice existente în viticultura românească sunt repartizate după cum

urmează (Savu Georgeta Mihaela, 2004):

- IS00 IH2 IF4 (climat umed, răcoros, cu nopţi foarte reci), cuprinde centre din două

regiuni viticole (Podişul Transilvaniei şi Dealurile Moldovei);

- IS00 IH3 IF4 (climat umed, temperat, cu nopţi foarte reci), cuprinde centre din trei

regiuni viticole (Podişul Transilvaniei, Dealurile Munteniei şi Olteniei, Dealurile Crişanei şi

Maramureşului);

- IS0 IH3 IF4 (climat subumed, temperat, cu nopţi foarte reci), cuprinde centre din 5

regiuni viticole (Podişul Transilvaniei, Dealurile Moldovei, Dealurile Munteniei şi Olteniei,

Dealurile Banatului, Dealurile Crişanei şi Maramureşului);

- IS0 IH3 IF3 (climat subumed, temperat, cu nopţi reci), cuprinde centre dintr-o

singură regiune viticolă (Dealurile Banatului);

- IS0 IH4 IF4 (climat subumed, temperat cald, cu nopţi foarte reci), cuprinde centre

din trei regiuni viticole (Dealurile Munteniei şi Olteniei, Dealurile Banatului, Dealurile

Crişanei şi Maramureşului);

- IS0 IH4 IF3 (climat subumed, temperat cald, cu nopţi reci), cuprinde centre dintr-o

singură regiune viticolă (Dealurile Munteniei şi Olteniei);

- IS1 IH3 IF4 (climat cu secetă moderată, temperat, cu nopţi foarte reci), cuprinde

centre din două regiuni viticole (Dealurile Moldovei, Dealurile Munteniei şi Olteniei;

- IS1 IH4 IF4 (climat cu secetă moderată, temperat cald, cu nopţi foarte reci),

cuprinde centre din cinci regiuni viticole (Dealurile Moldovei, Dealurile Munteniei şi

Olteniei, Dealurile Banatului, Terasele Dunării, nisipurile şi alte terenuri favorabile din

sudul ţării);

- IS1 IH4 IF3 (climat cu secetă moderată, temperat cald, cu nopţi reci), cuprinde

centre din trei regiuni viticole (Dealurile Munteniei şi Olteniei, Terasele Dunării, nisipurile

şi alte terenuri favorabile din sudul ţării);

- IS1 IH5 IF3 (climat cu secetă moderată, cald, cu nopţi reci), cuprinde centrul viticol

Poiana Mare, din regiunea nisipurilor şi altor terenuri favorabile din sudul ţării;

- IS2 IH3 IF3 (climat cu secetă pronunţată, temperat, cu nopţi reci), cuprinde centre

numai din regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei;

132

- IS2 IH4 IF4 (climat cu secetă pronunţată, temperat cald, cu nopţi foarte reci),

cuprinde centre din trei regiuni viticole (Dealurile Moldovei, Terasele Dunării, nisipurile şi

alte terenuri favorabile din sudul ţării);

- IS2 IH4 IF3 (climat cu secetă pronunţată, temperat cald, cu nopţi foarte reci),

cuprinde centre din trei regiuni viticole (Dealurile Moldovei, Colinele Dobrogei, Terasele

Dunării).

Metodologia de microzonare ia în calcul toţi factorii ecosistemului, cu aprecierea

finală a calităţii, pe baza degustării vinurilor obţinute.


1. Ce înţelegeţi prin zonare şi ce scop are în viticultură?

2. Ce s-a scos în evidenţă la nivel de macrozonare?

3. Pe baza căror indicatori climatici se stabilesc climatele viticole şi grupele

climatice?

4. De ce sunt importante temperaturile scăzute din timpul nopţii dar şi

diferenţele de temperatură de la zi la noapte, înregistrate în ultima lună a

maturării strugurilor?


6.3. CRITERII DE ZONARE A SISTEMELOR DE CULTURĂ ŞI A

SOIURILOR DE VIŢĂ-DE-VIE

I. În funcţie de condiţiile termice nefavorabile din timpul iernii (nivelul

temperaturilor minime absolute, frecvenţa, durata perioadelor de frig, modul în care survin

şi trec temperaturile nocive etc.) şi comportarea soiurilor faţă de acestea (rezistenţa

diferitelor organe), se disting trei zone de cultură a viţei-de-vie: zona de cultură neprotejată;

zona de cultură semiprotejată şi zona de cultură protejată.

Delimitarea precisă a acestor trei zone în cadrul arealelor viticole se realizează mai

greu, deoarece în cadrul unei podgorii din zona de cultură neprotejată pot exista microzone

în care viţa-de-vie se cultivă în sistem protejat şi invers.

133

Zona de cultură neprotejată se caracterizează prin:

temperatura minimă din cursul iernii nu depăşeşte -18º…-20º C pentru soiurile

de masă şi -20…-22º C pentru cele de vin;

pierderrile de ochi de iarnă nu depăşesc 20-40%, putând fi compensate prin

tăieri;

conducerea viţei-de-vie se face pe tulpini semiînalte şi înalte;

cuprinde majoritatea podgoriilor de deal, cu excepţia celor din Transilvania şi

nord-estul Moldovei, unde cultura neprotejată poate fi practicată numai în

unele microzone aflate, în general, în partea superioară a versanţilor.

Zona de cultură semiprotejată se caracterizează prin:

temperaturile minime absolute coboară frecvent (2-4 ani din 10) sub -20º C,

uneori chiar sub -25º…..-26º C;

pierderile de ochi cresc la 40-60%, mai greu de compensat prin tăieri;

conducerea butucilor se face pe tulpini semiînalte sau înalte, cu lăsarea la baza

butucului a unui cep de siguranţă, coardele formate pe acest cep sunt protejate

peste iarnă prin acoperire cu pământ.

Zona de cultură protejată se caracterizează prin:

temperaturile minime din timpul iernii scăd frecvent (în 4-6 ani din 10) sub

valorile de -20º… -22º C, înregistrându-se temperaturi sub -26º C, chiar de -

30º C;

pierderile de ochi ajung la 80-100%, cu afectarea parţială sau totală a lemnului

anual şi, uneori, chiar a celui multianual;

se practică conducerea joasă cu protejarea întregului butuc, conducerea cu

braţe cu înlocuire periodică (cu cepi de siguranţă) sau mai rar, conducerea

semiînaltă cu cep de siguranţă la baza tulpinii.

II. În funcţie de epoca de coacere a strugurilor. Zonarea soiurilor în funcţie de

acest criteriu, prezintă importanţă la stabilirea sortimentelor corespunzătoare, ţinând cont de

factorii ecoclimatici, în special la soiurile de struguri pentru masă. Acestea pot asigura

recolte de calitate dacă dispun de suficientă lumină, temperatura şi umiditate.

Zona foarte favorabilă – plantele dispun de o perioadă de vegetaţie de cel puţin 182

zile (în sudul ţării, de-a lungul Dunării), se cultivă cu foarte bune rezultate toată gama de

struguri pentru masă, care prezintă o timpurietate de coacere atingând maturitatea de

consum cu 2-3 săptămâni mai repede dacât în celelalte zone;

Zona favorabilă – aici se cultivă cu bune rezultate toate soiurile de masă, cu excepţia

celor tardive, iar soiurile pentru vin realizează recolte de foarte bună calitate în podgorii din

Dobrogea (Niculiţel), Dealul Mare (Valea Călugărească, Pietroasele);

Zona cu favorabilitate mijlocie – cuprinde numeroase areale din ecosistemele sud şi

est carpatice. Aici se obţin struguri de masă cu o coacere mijlocie, struguri pentru vinuri

albe şi puţine soiuri pentru vinuri roşii – regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei;

134

Zona tolerantă – prezintă insufuciente resurse heliotermice pentru obţinerea

strugurilor de masă de calitate, însă dau rezultate bune soiurile pentru vinuri albe şi roşii de

calitate şi de masă (în podgorii din Transilvaniei şi Moldova). Aici strugurii se maturează cu

3–4 săptămâni mai târziu comparativ cu zona foarte favorabilă şi favorabilă.


1. 1. Care sunt zonele vitivinicole de la nivelul Uniunii Europene în care se încadrează

regiunile viticole şi podgoriile ţării noastre?

2. 2. În care zonă de cultură se practică conducerea joasă, cu protejarea coardelor de la

bază peste iarnă?

3. 3. Prin ce se caracterizează zona de cultură neprotejată?

4. Ce se înţelege prin zonă tolerantă de cultură a viţei-de-vie?


6.4. SCHIŢA MONOGRAFICĂ A VITICULTURII DIN ROMÂNIA




Plantaţiile de vii sunt aşezate în lanţ continuu ori în masive strânse, formând regiuni şi

centre viticole ecologic distincte, caracterizate prin condiţii morfo-pedo-climatice relativ

asemănătoare, cu sortimente şi direcţii de producţie vitivinicolă specifice.

Aceste habitate se suprapun în general, pe provinciile istorice formate, şi prezintă

unele particularităţi privind condiţiile ecologice, soiurile cultivate, tehnologiile aplicate,

nivelul producţiilor şi însuşirile calitative ale produselor vitivinicole obţinute.

Studiile efectuate, care au luat în consideraţie particularităţile mai sus menţionate, au

condus la delimitarea a opt mari regiuni viticole, la nivel naţional: a Podişului Transilvaniei

(I), a Dealurilor Moldovei (II), a Dealurilor Munteniei şi Olteniei (III), a Dealurilor

Banatului (IV), a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului (V), a Colinelor Dobrogei (VI), a

135

Teraselor Dunării (VII), şi a nisipurilor şi a altor terenuri favorabile din sudul ţării - VIII

(fig. 6.3).

Fig. 6.3. Regiunile viticole din România (după Oşlobeanu M. şi colab.,1991)

I Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei

Din punct de vedere ecologic, aici viţa-de-vie găseşte condiţii bune şi foarte bune de

vegetaţie (tabelul 6.4), îndeosebi în jumătatea sud-vestică a podişului care poartă numele de

„Ţara Vinului” (V.D. Cotea şi colab., 2000). Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei

cuprinde 5 podgorii (Târnave, Alba, Sebeş-Apold, Aiud şi Lechinţa), în cadrul cărora se

regăsesc 17 centre viticole şi două centre viticole independente – Dej şi Geoagiu (I. Olteanu

şi colab., 2002).

Conform clasificării climatice multicriteriale (Savu Georgeta Mihaela, 2004), cele

două grupe climatice dominante în această regiune viticolă (IS00 IH2 IF4 şi IS00 IH3 IF4), o

plasează alături de mari podgorii europene (Freiburg, Geiseinheim, Neustadt – Germania,

Besançon şi Macon din nordul Franţei, Bizeljsko şi Novo Mesto din Slovenia şi Bratislava

din Slovacia), cunoscute ca aparţinând zonei climatice B, delimitate la nivel european.

Caracterul de ecoclimat cu nopţi foarte reci în luna septembrie, din punct de vedere al

indicelui de răcire a nopţilor (IF4), are efecte benefice asupra acumulărilor lente de zaharuri,

arome şi menţinerea unei acidităţi relativ ridicate, oferind producţiei obţinute o prospeţime

şi o fructozitate pronunţată, permiţând astfel obţinerea unor vinuri albe cu o intensă aromă

specifică de soi, protejată de temperaturile nocturne relativ reduse din timpul procesului de

maturare a boabelor.

136

Tabelul 6.4.

Condiţii ecopedoclimatice, sortiment şi direcţii de producţie

pentru regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei

Suprafaţa cultivată la nivelul anului 2010: 6.350,94 ha din care:

2.780,34 ha – soiuri pentru vinuri cu denumire de origine – DOC;

40,91 ha – soiuri pentru vinuri cu indicaţie geografică – IG;

3.529,69 ha - soiuri fără denumire de origine şi indicaţie geografică – VM (vin de masă)

Aşezare zona geografică a Podişului Transilvaniei începând de la Apold,

judeţul Sibiu, până la Bistriţa Năsăud şi Dej

Relief /Altitudine 200 - 600 m, pante mari de 15-30%

Climat - central-european, moderat continental

- veri potrivit de calde, toamne lungi şi însorite şi ierni potrivit de

reci (centura carpatică conferă adăpost)

Precipitaţii - 650 mm/an

- 440 mm/ perioada de vegetaţie convenţională

Tempearatura - temperatura medie anuală 9°C

- ierni aspre cu temperaturi de – 30…-35°C

Soluri soluri brune, brune argilo-iluvialeşi şi brune podzolite

Sortiment Fetească albă, Fetească regală, Traminer roz, Pinot gris,

Sauvignon, Riesling Italian, Muscat Ottonel

Direcţia de producţie vinuri albe de calitate superioară, vinuri aromate de tip muscat,

vinuri materie primă pentru spumante

II Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei

Este una dintre cele mai mari şi mai renumite regiuni viticole din România, iar între

ecoclimatul din partea de nord al acestei regiuni şi partea de sud există diferenţe apreciabile

care se reflectă în cantitatea şi calitatea producţiei vitivinicole obţinute (tabelul 6.5).

Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei cuprinde un număr de 10 podgorii şi anume:

Cotnari, Iaşi, Huşi, Zeletin, Colinele Tutovei, Dealurile Bujorului, Nicoreşti, Iveşti,

Covurlui, Zeletin, Panciu, Odobeşti şi Coteşti. În aceste podgorii sunt încadrate 34 de centre

viticole, precum şi 8 centre viticole independente: Hlipiceni, Plugari, Probota (în nord),

Vaslui (în centru), Griviţa şi Hanu Conachi (în sud), Bozieni şi Răcăciuni în vestul regiunii.

În viticultura din Moldova grupa climatică dominantă este IS1 IH3 IF4, aici fiind

plasate cele mai renumite centre din zonă, în care diferenţele calitative sunt date, în

principal, de direcţiile de producţie şi de sortimentul diferit de soiuri cultivate; în acest

climat (cu secetă moderată, temperat, cu nopţi foarte reci), regăsim şi centre viticole cum

sunt: Valladolid – Spania şi Viseu – Portugalia.

137

Tabelul 6.5.


pentru regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei


6.091,98 ha – soiuri pentru vinuri cu denumire de origine – DOC

10.656,94 ha – soiuri pentru vinuri cu indicaţie geografică – IG;

53.522,14 ha – soiuri fără denumire de origine şi indicaţie geografică – VM (vin de masă)

Aşezare de la Hlipiceni (judeţul Botoşani) până la Tîmboieşti (judeţul

Vrancea) şi Smârdan (judeţul Galaţi)

Relief /Altitudine 50 - 345 m, media fiind de 175m

Climat temperat, tot mai accentuat continental dinspre contactul cu

Subcarpaţii Moldovei spre E şi SE


- 340 mm/ perioada de vegetaţie convenţională Tempearatura - temperatura medie anuală 9,3°C

- ierni aspre cu temperaturi de – 26,5…-32,5°C

Soluri cernoziomuri, cernoziomuri levigate, soluri cenuşii, soluri

antropice carbonatate secundar (podgoria Cotnari), soluri nisipoase

(podgoria Iveşti) Sortiment - Grasă, Fetească albă, Frâncuşă şi Busuioacă de Moldova (la

Cotnari), Zghihară de Huşi, Aligoté, Fetească regală, Riesling

italian, Sauvignon, Pinot gris, Galbenă de Odobeşti, Şarba

- Cabernet Sauvignon, Merlot, Băbească neagră (la Nicoreşti),

Fetească neagră (la Uricani), Oporto

- soiuri de masă: Chasselas doré, Perla de Csaba, Muscat Hamburg

şi Coarnă neagră

Direcţia de producţie - vinuri albe şi roşii de masă, vinuri albe de calitate superioară,

vinuri dulci naturale (podgoria Cotnari), vinuri materie primă

pentru spumante (în podgoriile Panciu şi Iveşti)

♦ producerea vinurilor roşii are un caracter insular, în podgoriile

Dealul Bujorului, Nicoreşti, Iveşti, Uricani şi Iana.

III Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei

Este a doua regiune viticolă a ţării noastre ca mărime, adunând la un loc plantaţiile

viticole din sudul ţării. Influenţa Subcarpaţilor Meridionali generează în cadrul regiunii o

mare diversitate de ecoclimate pentru cultura viţei-de-vie (tabelul 6.6).

În cadrul acestei regiuni, întâlnim 8 podgorii mari: Dealurile Buzăului, Dealu Mare,

Ştefăneşti-Argeş, Sîmbureşti, Drăgăşani, Dealurile Craiovei, Severinului, Plaiurile Drâncei,

dar şi 5 centre viticole independente.

Climatul cu secetă moderată, temperat cald, cu nopţi reci (IS1 IH4 IF3), caracteristic

pentru o serie de centre viticole importante din această regiune, situate în partea sudică a

138

ţării (Valea Călugărească, Urlaţi-Ceptura, Tohani, Pietroasa), cuprinde şi alte podgorii

renumite ale Europei, cum sunt: Montélimar din Franţa, Anadia din Portugalia şi Rioja din

Spania. Marea diversitate climatică din cadrul acestei regiuni, face posibilă obţinerea unei

game variate de produse vitivinicole de înaltă calitate.

Tabelul 6.6.


pentru regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei

Suprafaţa cultivată la nivelul anului 2010: 53.020,41 ha




Aşezare de la Rîmnicu Sărat până la Halînga (judeţul Mehedinţi) şi

Segarcea (judeţul Dolj)

Relief /Altitudine dealuri piemontane, platouri înalte, terase şi coline cu o altitudine

medie de 242 m

Climat - temperat continental, cu influenţe central-europene şi

mediteraneene (mai ales în Oltenia)

- ambianţă climatică favorabilă pentru cultura viţei-de-vie, cu

primăveri timpurii, veri calde până la toride, toamne blânde şi

prelungite, ierni friguroase până la geroase

Precipitaţii - 500 şi 700 mm/an

- 360 mm în perioada de vegetaţie convenţională

Tempearatura - temperatura medie anuală 10,5°C

- ierni cu temperaturi de – 28…-35°C, care nu pun în pericol

cultura neprotejată a viţei-de-vie

Soluri cernoziomuri, soluri brune, brun-roşcate, brune-eumezobazice şi

soluri cenuşii

Sortiment - Fetească albă, Fetească regală, Riesling italian, Sauvignon, Pinot

gris, Crâmpoşie selecţionată, Muscat Ottonel

- Tămâioasă românească, Grasă de Pietroasa Busuioacă de

Bohotin, pentru producerea vinurilor aromate

- Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot noir, Fetească neagră,

Burgund mare

- soiuri de masă: Victoria, Cardinal, Chasselas doré, Afuz Ali,

Muscat Hamburg şi Muscat d’Adda Direcţia de producţie - vinuri roşii, albe şi aromate de calitate superioară

- vinuri albe şi roşii de masă (podgoria Drăgăşani)

139

IV Regiunea viticolă a Dealurilor Banatului

Plasată în sud-vestul României, această regiune întruneşte, într-o oarecare măsură,

condiţiile unei singure podgorii (tabelul 6.7). Plantaţiile de vii, nu formează o zonă

compactă, ele au un caracter insular, constituindu-se în mai multe centre viticole: Moldova

Nouă, Tirol, Silagiu, Recaş şi Teremia.

Condiţiile întâlnite în zona climatului subumed, temperat, cu nopţi reci (IS0 IH3 IF3),

specifice centrelor viticole Moldova Nouă şi Tirol, situate în jumătatea de sud a regiunii

Dealurilor Banatului, sunt similare cu cele ale unor renumite podgorii franceze, şi anume:

Agen, Bordeaux, Cognac şi Toulouse.

De asemenea, grupa climatică IS0 IH3 IF4 (climat subumed, temperat, cu nopţi foarte

reci), care are o mică arie de acoperire în această regiune, plasează centrul viticol Silagiu,

alături de alte centre din Europa cum ar fi: Perugia (Italia) şi Bratislava (Slovacia).

Tabelul 6.7.


pentru regiunea viticolă a Dealurilor Banatului

Suprafaţa cultivată la nivelul anului 2010: 2.668,96 ha (1.040,90 ha - DOC; 108,18 ha -

IG; 1.519,88 ha – VM)

Aşezare între apa Mureşului, Munţii Banatului şi frontiera cu Iugoslavia

Relief /Altitudine - dealuri piemontane, platouri înalte, terenuri plane nisipoase

(Teremia)

- 180 m (în zona Recaşului) – 320 m (în zona Buziaşului)

Climat - moderat continental cu nuanţă submediteraneană

- ierni blânde, veri calde şi toamne prelungi, deci condiţii optime

pentru dezvoltarea viţei de vie


- 395 mm în perioada de vegetaţie convenţională

Tempearatura - temperatura medie anuală 10,2°C

- ierni cu temperaturi de – 25,7…-33,6°C, care pun în pericol,

uneori, cultura neprotejată a viţei-de-vie

Soluri tip terra rossa (pe solurile calcaroase), solurile brune-

eumezobazice (pe versanţi), brune-argiloiluviale şi regosolurile

Sortiment - Creaţă de Banat, Majarcă albă, Steinschiller, Riesling italian,

Sauvignon

- Cadarcă, Burgund mare, Merlot şi Pinot noir

Direcţia de producţie - producerea de vinuri albe şi roze de masă, şi în mai mică măsură

a vinurilor albe şi roşii de calitate superioară

140

V Regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului

Această regiune este amplasată în zona deluros-colinară şi de câmpie din nord-vestul

României (tabelul 6.8), larg deschisă spre climatul moderator din vest şi nord-vest (M.

Oşlobeanu şi colab., 1991). În latitudine se desfăşoară între 46º şi 48º, fiind una dintre cele

mai întinse regiuni viticole şi atingând totodată punctele cele mai nordice şi cotele cele mai

înalte de pe cuprinsul ţării (V.D. Cotea şi colab., 2000).

O caracteristică a viticulturii din această parte a României este dispoziţia centrelor

viticole pe un ax imaginar care pleacă din nord, de la Seini şi Halmeu şi se opreşte în sud la

Miniş şi Măderat, de aici decurgând caracterul logic al creşterii sau descreşterii, după caz, a

valorilor preluate de indicatorii sintetici multicriteriali.

Tabelul 6.8.


pentru regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului

Suprafaţa cultivată la nivelul anului 2010: 7.696,46 ha (309,14 ha – DOC; 31,54 ha –

IG; 7.355,78 ha – VM)

Aşezare între Mureş în sud şi Tisa în nord, protejată în est de lanţul

Munţilor Apuseni şi Oaş-Gutâi Relief/Altitudine deluros, altitudine 125 - 350 m

Climat - moderat continental datorită poziţiei şi deschiderii largi spre vest,

cu pătrunderea unor influenţe mediteraneene dinspre sud-vest

- ierni scurte şi predominant blânde, primăveri timpurii, veri

potrivit de calde şi umede, toamne lungi şi suficient de călduroase


- 400 mm în perioada de vegetaţie convenţională Tempearatura - temperatura medie anuală 10,1°C

- ierni cu temperaturi de până la – 23,5°C, nu pun în pericol cultura

neprotejată a viţei-de-vie Soluri brune, brune-podzolite, brune eumezobazice, iar molisolurile sunt

prezente în zona câmpiilor silvostepice din sud-vestul regiunii, şi

sunt reprezentate de cernoziomuri cambice şi argiloiluviale Sortiment - Fetească albă, Riesling italian, Fetească regală, Furmint, Pinot

gris, Mustoasă de Măderat şi Iordană

- Cadarcă, Merlot, Oporto şi Burgund mare

- soiuri de masă pe suprafeţe restrânse: Perla de Csaba, grupa

Chasselas

Direcţia de producţie - vinuri albe de calitate superioară

-vinuri materie primă pentru spumante (în centrele Şimleul

Silvaniei şi Zalău)

♦ vinuri roşii mai puţin (în podgoria Miniş-Măderat)

141

Regiunea cuprinde patru podgorii (Miniş-Măderat, Diosig, Valea lui Mihai şi

Silvaniei), cu un număr de 13 centre viticole, dintre care două sunt independente (Halmeu şi

Seini). Centrele viticole ale regiunii Dealurilor Crişanei şi Maramureşului sunt repartizate în

trei grupe climatice, din care două sunt dominante şi anume: IS0 IH3 IF4 (climat subumed,

temperat, cu nopţi foarte reci) şi IS00 IH3 IF4 (climat umed, temperat, cu nopţi foarte reci).

Aceste două grupe, plasează unele centre viticole ale acestei regiuni, alături de mari

podgorii europene: Macon – Franţa, Perugia – Italia şi Bratislava – Slovacia.


1. Precizaţi care sunt cele două regiuni viticole dominante ale ţării noastre .

2. În sortimentul regiunii viticole a Podişului Transilvaniei se regăsesc şi soiuri

pentru vinuri roşii? Vă rog să le enumeraţi.

3. Care este sortimentul specific regiunii viticole a Dealurilor Banatului ?

4. Care este sortimentul pentru vinuri albe din regiunea viticolă a Dealurilor

Moldovei?


VI Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei

Este situată în sud-estul României, plantaţiile viticole întinzându-se de la Mangalia,

până la Tulcea şi Măcin, pe o întindere de aproximativ 180 km (tabelul 6.9). Regiunea

viticolă a Colinelor Dobrogei, cuprinde podgoriile Murfatlar, Istria-Babadag şi Sarica-

Niculiţel.

În viticultura dobrogeană tipul de climat cu ponderea cea mai mare este cel cu secetă

pronunţată, temperat cald, cu nopţi reci (IS2 IH4 IF3), urmat climatul cu secetă pronunţată,

temperat, cu nopţi reci (IS2 IH3 IF3).

142

Tabelul 6.9.


pentru regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei





Aşezare în Podişul Dobrogean, clar delimitat între Dunăre, Marea Neagră şi

frontiera cu Bulgaria

Relief/Altitudine 25 - 120 m (coline joase altitudine slab-moderată de 70 m)

Climat - continental de stepă şi silvostepă, parţial atenuat de vecinătatea

Mării Negre şi de masele acvatice din Bălţi şi Delta Dunării

- bogate resurse heliotermice (cele mai ridicate medii anuale din

ţară) şi volumul de precipitaţii cel mai scăzut Precipitaţii - 420 mm/an (nevoia acoperirii deficitului prin irigare)

- 250 mm (în partea central-sudică) şi 500 mm (în partea nordică),

în perioada de vegetaţie convenţională Tempearatura - temperatura medie anuală 10,9°C

- ierni cu temperaturi de până la – 24,5°C…-33,1°C, care nu pun în

pericol cultura neprotejată a viţei-de-vie

Soluri cernoziomuri, soluri bălane, cernoziomuri cambice, soluri cenuşii

şi rendzine calcaroase

Sortiment - soiuri de masă: Cardinal, Regina viilor, Chasselas doré, Muscat

Hamburg, Muscat d'Adda, Afuz Ali, Italia

- Sauvignon, Chardonnay, Pinot gris, Riesling italian, Fetească

albă, Fetească regală, Aligoté, Muscat Ottonel

- Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Merlot şi Burgund mare Direcţia de producţie - vinuri albe şi roşii de calitate superioară, de la seci până la dulci

naturale

- struguri pentru masă, care să acopere necesităţile de consum ale

litoralului

Arealele viticole din Dobrogea se caracterizează printr-un climat uniform, datorită

modului de dispunere al celor două grupe climatice (în linie, fără discontinuităţi

semnificative), ambele grupe având în componenţa lor indicele de secetă încadrat în clasa de

variaţie IS2, adică centrele viticole beneficiază de un regim cu secetă pronunţată, iar irigarea

trebuie să fie o practică curentă.

În cadrul climatului dominant, condiţiile de secetă pronunţată (IS2) şi caracterul

temperat cald al indicelui heliotermic (IH4), se suprapun pe nopţile reci (IF3) din luna

septembrie. Aceste elemente de climat subliniază că în această lună, condiţiile termice de

maturare a boabelor sunt deosebit de favorabile din punct de vedere al pigmentaţiei

143

antocianice şi al conţinutului de tanin din vin, dar mai puţin favorabile pentru formarea

aromelor specifice de soi, în special în cazul vinurilor albe.

VII Regiunea viticolă a Teraselor Dunării

Această regiune cuprinde în aria ei podgoriile Ostrov şi Greaca, şi deşi unele centre

viticole din aceste podgorii sunt distanţate între ele, prezenţa unor vii răzleţe de legătură şi

plasate în condiţii ecologice similare certifică conturarea unei regiuni viticole distincte

(tabelul 6.10). Plantaţiile viticole sunt amplasate în majoritatea lor pe Terasele Dunării din

sud-estul Câmpiei Române.

Tabelul 6.10.


pentru regiunea viticolă a Teraselor Dunării

Suprafaţa cultivată la nivelul anului 2010: 11.050,65 ha (30,53 ha – DOC; 255,45 ha –

IG; 10.764,67 ha – VM) Aşezare pe Terasele Dunării din sud-estul Câmpiei Române (între gura

Oltului şi gura Ialomiţei), este cea mai sudică regiune a ţării

Relief/Altitudine 30 – 50 m, cu excepţia podgoriei Ostrov unde atinge 100 - 110 m

Climat - temperat continental, de stepă

- insuficienţele pluviale şi extremismul termic, pun în pericol

normala desfăşurare a fenofazelor viţei-de-vie dacă nu se iau

măsuri, îndeosebi contra îngheţurilor de peste iarnă şi a deficitului

de umiditate din vară-toamnă

Precipitaţii - 500 mm/an (nevoia acoperirii deficitului prin irigare)

- 300 mm, în perioada de vegetaţie convenţională

Tempearatură - temperatura medie anuală 11,0°C

- ierni cu temperaturi de până la – 24°C…-32°C, care pun în

pericol cultura neprotejată a viţei-de-vie foarte rar

Soluri cernoziomuri cambice, cernoziomuri argilo-iluviale, soluri bălane

şi psamosoluri

Sortiment - soiuri de masă: Perla de Csaba, Cardinal, Victoria, Chasselas

doré, Muscat Hamburg, Muscat d'Adda, Italia, Afuz Ali, Tamina,

Xenia şi Greaca

- Feteasca regală, Riesling italian, Sauvignon, Crâmpoşie

selecţionată, Donaris

- Cabernet Sauvignon, Merlot, Burgund mare

Direcţia de producţie - este specializată în primul rând în producţia de struguri pentru

masă şi pentru stafide

- vinuri albe şi roşii de calitate superioară

144

Datorită poziţiei sale geografice, regiunea de faţă deţine cele mai mari resurse

heliotermice, în condiţiile unor resurse hidrice modeste, ameliorate întrucâtva de prezenţa

Dunării.

Potrivit evaluării multicriteriale, grupa IS2 IH4 IF4 (climat cu secetă pronunţată,

temperat cald, cu nopţi foarte reci în luna septembrie), este dominantă în această regiune, iar

prin climatul său particular, nu are corespondent la nivel european, ci la nivel mondial:

Australia – Nuriootpa, Chile – Santiago, S.U.A. – Medford.

Grupa climatică aflată pe locul trei ca pondere în regiunea de faţă (IS1 IH4 IF3), se

regăseşte însă la nivel european, şi cuprinde podgorii renumite cum sunt: Montélimar din

Franţa, Anadia din Portugalia şi Rioja din Spania.


1. Enumeraţi regiunile viticole ale ţării noastre.

2. Care este regiunea viticolă din România unde nu se cultivă soiuri roşii?

3. Care este principala direcţie de producţie a regiunii viticole a Teraselor Dunării?


VIII Regiunea viticolă a nisipurilor şi a altor terenuri favorabile din sudul ţării

Din cadrul acestei regiuni, cea mai întinsă şi importantă zonă viticolă o reprezintă

nisipurile din stânga Jiului din sudul Olteniei, iar condiţiile ecopedoclimatice se pot vedea în

tabelul 6.11.

În cadrul regiunii viticole a nisipurilor şi altor terenuri favorabile din sudul ţării se

diferenţiază trei podgorii (Dacilor, Calafat, Sadova-Corabia), care cuprind un număr de opt

centre viticole. Pe lângă acestea mai întâlnim şi 11 centre viticole independente, şi anume:

Drăgăneşti-Olt, Furculeşti, Mavrodin, Urziceni, Sudiţi, Ulmu, Însurăţei, Ruşeţu, Cireşu,

Jirlău şi Râmnicelu.

Aici s-a format o grupă climatică neîntâlnită în altă regiune viticolă a României şi

anume IS1 IH5 IF3, caracterizată prin climat cu secetă moderată, cald, cu nopţi reci, în

central viticol Poiana Mare. Unicitatea grupei climatice prezentate anterior este dată de clasa

de încadrare a indicelui heliotermic (IH5), care pune în evidenţă climatul cald. Acest

element de climat (IH5), plasează centrul Poiana Mare alături de centre viticole din climatul

mediteraneean cum sunt Pesa da Régua – Portugalia şi Ciudad Real – Spania.

145

Tabelul 6.11.


pentru regiunea viticolă a nisipurilor şi a altor terenuri favorabile

din sudul ţării


0,00 ha – soiuri pentru vinuri cu denumire de origine – DOC;

204,28 ha – soiuri pentru vinuri cu indicaţie geografică – IG;

12.871,73 ha – soiuri fără denumire de origine şi indicaţie geografică – VM (vin de masă) Aşezare pe Terasele Dunării, Terasele Jiului şi bazinele râurilor Călmăţui şi

Buzău din Câmpia Bărăganului

Relief/Altitudine terase acoperite cu dune de nisip, lunci ale râurilor şi zone de

câmpie acoperite cu nisipuri

Climat - de stepă şi silvostepă

- primăveri timpurii, veri călduroase, toamne prelungi şi ierni aspre


- 306 mm, în perioada de vegetaţie convenţională

Tempearatură - temperatura medie anuală 10,8°C

- ierni cu temperaturi de până la – 27,8°C…-33,4°C, pun în pericol

cultura neprotejată a viţei-de-vie destul de rar

Soluri - nisipuri eoliene şi depozite loessoide pe care s-au format

psamosoluri, dar şi cernoziomuri cambice şi soluri antropice

- predomină textura nisipoasă sau luto-nisipoasă, ceea ce determină

o bună permeabilitate pentru apă

Sortiment - Aligoté, Fetească regală, Riesling italian, Saint Emilion şi

Rkaţiteli;

- Băbească neagră, Sangiovese, Burgund mare, Cabernet

Sauvignon şi Merlot

- soiuri de masă: Perla de Csaba, Cardinal, Chassela doré, Muscat

d'Adda, Coarnă neagră şi Italia

Direcţia de producţie - producerea vinurilor de masă albe, roze (Roşioară) şi roşii, însă

terenurile nisipoase limitează potenţialul cantitativ şi calitativ de

producţie al soiurilor

- producerea strugurilor pentru masă.

146

6.5. REZUMAT

Preocupările existente la nivel mondial, privind promovarea pe scară largă a

produselor vitivinicole de înaltă calitate, pun un accent deosebit pe zonarea culturii viţei-

de-vie.

Prin zonare se înţelege o lucrare cu caracter tehnico-economic prin care se

delimitează cele mai potrivite areale de cultură pentru viţa-de-vie, în funcţie de cerinţele

acesteia faţă de factorii ecologici şi cei social-economici. În acelaşi timp se ţine seamă şi

de conservarea habitatelor şi prevenirea poluării mediului.

Specie cu o plasticitate ecologică mare, viţa-de-vie este cantonată în areale precis

delimitate, în cadrul cărora, se pot produce struguri pentru masă dar mai ales vinuri de

înaltă calitate cu drept la denumirea de origine controlată (DOC).

Calitatea strugurilor şi tipicitatea vinului sunt dependente de factorii naturali şi de

cei umani. Se ştie că atât la nivel mondial, cât şi în ţara noastră, climatul diferitelor regiuni

viticole determină, în mare măsură, o diversitate a sortimentului de soiuri cultivate, a

produselor vitivinicole obţinute, dar mai ales a calităţii şi tipicităţii vinului.

Pentru viticultura românească un rol extrem de important îl prezintă aşezarea ei

geografică şi modul de dispunere al celor trei mari categorii de relief, care determină tipul

de climat corespunzător (de câmpie, de deal şi de munte), aflate sub influenţa sistemelor

barice continentale, care creează în interiorul acestor trei tipuri de climate, numeroase

nuanţe regionale considerate subtipuri climatice locale.

Astfel, în ţara noastră cultura viţei-de-vie este repartizată în opt mari regiuni

viticole: a Podişului Transilvaniei, a Dealurilor Moldovei, a Dealurilor Munteniei şi

Olteniei, a Dealurilor Banatului, a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului, a Colinelor

Dobrogei, a Teraselor Dunării, precum şi a nisipurilor şi a altor terenuri favorabile din

sudul ţării.

Aşezarea geografică a regiunilor şi a centrelor viticole aferente, formează şi

influenţează tipul de climat viticol, conturând (pentru fiecare regiune în parte), condiţii

deosebite şi tipice pentru cultura viţei de vie, iar produsele vitivinicole obţinute pot prezenta

o anumită calitate.

Se poate observa că fiecare zonă, care constituie o entitate specifică, prezintă

condiţii favorabile anumitor soiuri, condiţii care determină o maturare corespunzătoare a

strugurilor, o acumulare optimă de zaharuri, o aciditate corespunzătoare, precum şi o

coloraţie bună a boabelor, însuşiri care determină calitatea strugurilor, dar şi a vinului.

147



1. Obiectul zonării îl constituie alegerea şi stabilirea perimetrelor

consacrate viticulturii precum şi a soiurilor recomandate şi

autorizate la plantare, în funcţie de cerinţele acestora faţă de

factorii ecologici şi cei social – economici, în vederea obţinerii

vinurilor de calitate.

2. La nivel de macrozonare s-a scos în evidenţă importanţa

fundamentală a factorilor climatici, în timp ce solul are o influenţă

mai redusă (disponibilitatea hidrică a acestuia având un rol mai

important). Cercetările efectuate la nivelul ţărilor viticole ale

Uniunii Europene au subliniat determinismul climatic al maturării

strugurilor, propunând o zonare viticolă pe baza conţinutului în

zahăr al strugurilor

3. Pentru stabilirea grupelor climatice şi a climatelor viticole

existente la nivelul viticulturii mondiale, s-a propus adoptarea unei

clasificări multicriteriale, prin folosirea a trei criterii, care sub

raport ecoclimatic sunt reprezentate de trei indicatori sintetici:

indicele de secetă – IS;

indicele heliotermic – IH;

indicele de răcire a nopţii – IF.

4. Resursele termice scăzute din nopţile lunii septembrie şi

diferenţele de temperatură de la zi la noapte din ultima lună a

maturării strugurilor, sunt hotărâtoare pentru maturarea strugurilor

în formarea aromelor şi antocianilor.


1. Regiunile viticole şi podgoriile ţării noastre se încadrează în

următoarele zone vitivinicole de la nivelul Uniunii Europene: zona

B – cuprinde regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei; zona C I –

cuprinde regiunile Dealurile Moldovei, Dealurile Banatului,

Dealurile Crişanei şi Maramureşului, Dealurile Munteniei şi

Olteniei – Podgoriile Ştefăneşti-Argeş, Sâmbureşti, Drăgăşani şi

Dealurile Craiovei) şi zona C II – cuprinde regiunile: Dealurile

Munteniei şi Olteniei – Podgoriile Dealurile Buzăului, Dealu Mare,

Severinului şi Plaiurile Drâncei, Colinele Dobrogei, Terasele

Dunării; Nisipurile şi alte terenuri favorabile din sudul ţării.

2. Conducerea joasă, cu protejarea coardelor de la bază peste iarnă se

148

practică în zona de cultură protejată, zonă care prezintă

următoarele caracteristici: temperaturile minime din timpul iernii

scăd frecvent (în 4-6 ani din 10) sub valorile de -20º… -22º C,

înregistrându-se temperaturi sub -26º C, chiar de -30º C; iar

pierderile de ochi ajung la 80-100%, cu afectarea parţială sau totală

a lemnului anual şi, uneori, chiar a celui multianual.

3. Zona de cultură neprotejată se caracterizează prin:

temperatura minimă din cursul iernii nu depăşeşte -18º…-

20º C pentru soiurile de masă şi -20…-22º C pentru cele de

vin;

pierderrile de ochi de iarnă nu depăşesc 20-40%, putând fi

compensate prin tăieri; iar conducerea viţei-de-vie se face

pe tulpini semiînalte şi înalte;

cuprinde majoritatea podgoriilor de deal, cu excepţia celor

din Transilvania şi nord-estul Moldovei.

4. Zona tolerantă pentru cultura viţei-de-vie prezintă insufuciente

resurse heliotermice pentru obţinerea strugurilor de masă de calitate,

însă dau rezultate bune soiurile pentru vinuri albe şi roşii de calitate

şi de masă (în podgorii din Transilvaniei şi Moldova). Aici strugurii

se maturează cu 3–4 săptămâni mai târziu comparativ cu zona foarte

favorabilă şi favorabilă.


1. Cele două regiuni viticole dominante ale ţării nostre sunt: regiunea

viticolă a Dealurilor Moldovei (70.271,06 ha) şi regiunea viticolă

a Dealurilor Munteniei şi Olteniei (53.020,41 ha).

2. În sortimentul regiunii viticole a Podişului Transilvaniei nu se

regăsesc soiuri pentru vinuri roşii, deoarece temperaturile

înregistrate în această zonă nu permite acumularea pigmenţilor

coloranţi (antocianilor) şi a taninurilor în pieliţă.

3. Sortimentul specific regiunii viticole a Dealurilor Banatului

cuprinde următoarele soiuri pentru vinuri albe: Creaţă de Banat,

Majarcă albă, Steinschiller, Riesling italian şi Sauvignon.

4. În regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei sortimentul pentru

vinuri albe este alcătuit din soiurile: Grasă, Fetească albă,

Frâncuşă şi Busuioacă de Moldova (la Cotnari), Zghihară de Huşi,

Aligoté, Fetească regală, Riesling italian, Sauvignon, Pinot gris,

Galbenă de Odobeşti, Şarba.

149


1. În ţara noastră cultura viţei-de-vie este repartizată în opt mari

regiuni viticole: a Podişului Transilvaniei, a Dealurilor Moldovei,

a Dealurilor Munteniei şi Olteniei, a Dealurilor Banatului, a

Dealurilor Crişanei şi Maramureşului, a Colinelor Dobrogei, a

Teraselor Dunării, precum şi a nisipurilor şi a altor terenuri

favorabile din sudul ţării.

2. Regiunea viticolă din România unde nu se cultivă soiuri roşii este

cea a Podişului Transilvaniei.

3. Principala direcţie de producţie a regiunii viticole a Teraselor

Dunării o constituie cultura soiurilor pentru masă şi pentru stafide:

Perla de Csaba, Cardinal, Victoria, Chasselas doré, Muscat

Hamburg, Muscat d'Adda, Italia, Afuz Ali, Tamina, Xenia şi

Greaca.


INSTRUCŢIUNI

Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea

Unităţii de învăţare nr. 6.






Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate

de pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare.


1. Prezentaţi indicatorii climatici pe baza cărora se conturează

climatele viticole şi grupele climatice. – 2p

2. Enumeraţi zonele vitivinicole de la nivelul Uniunii Europene, şi

precizaţi în care din ele se încadrează regiunile viticole ale

României. – 2p

3. Câte regiuni viticole întâlnim în ţara noastră şi care este cea mai

mare? – 2p

4. Ce sortiment şi ce direcţii de producţie prezintă regiunea viticolă a

Podişului Transilvaniei? – 1p

5. Care sunt cele mai sudice regiuni viticole şi prin ce fel de resurse

heliotermice se caracterizează? – 1p

6. Câte grupe climatice se regăsesc pe teritoriul României, conform

clasificării climatice multicriteriale? – 1p


150


1) Buiuc, M., 1984 – Estimarea radiaţiei solare pe teritoriul României. Studii

şi cercetări în fundamentarea meteorologică şi hidrologică a resurselor

energetice neconvenţionale. Institutul de Meteorologie şi Hidrologie,

Bucureşti.

2) Buiuc, M., 2000 – Agrometeorologie, vol. I, Universitatea „Lucian Blaga”,

Sibiu, Curs pentru uzul studenţilor.

3) Bulencea, A.,1975 –Viile şi vinurile Transilvaniei. Editura Ceres,

Bucureşti.

4) Leţ, G., Dejeu, L., 1993 – Consideraţii asupra toleranţei ecobiologice a

materialului săditor viticol pe terenuri afectate de sărăturare. Lucrări

ştiinţifice S. C. C. C. A. S. Brăila, I, p. 231-342.

5) Morlat, R. şi colab.,2001 –Terroirs viticoles: Étude et valorisation. Ed.

Oenoplurimedia, Chaintré.

6) Olteanu, I., Cichi, Daniela Doloris, Costea, D.C., Mărăcineanu, L.C.,2002

– Viticultura specială. Zonare, Ampelografie, Tehnologii specifice. Editura

Universitaria, Craiova, 473 p.

7) Oşlobeanu, M., Macici, M., Georgescu, Magdalena, Stoian, V.,1991 –

Zonarea soiurilor de viţă-de-vie în România. Editura Ceres, Bucureşti.

8) Savu, Georgeta, Mihaela, 2004 – Studiul macroclimatului din diferite

podgorii şi centre viticole ale României pe bază de multicriterii adoptate pe

plan european şi cel al geoviticulturii. Teză de doctorat, U.S.A.M.V.,

Bucureşti.

9) Stroe, Marinela, Vicuţa, Savu, Georgeta, Mihaela,2006 – Studiu

comparativ privind variabilitatea agrobiologică şi thnologică a trei selecţii

clonale ale soiului Pinot noir în vederea stabilirii vocaţiei acestora în

condiţiile Podgoriei Ştefăneşti-Argeş. Lucrări Ştiinţifice USAMV Iaşi,

Seria Horticultura, vol.1 (49), 549-554.

10) Şerdinescu, A., Ion, M., 2003 – Studiul ecopedologic şi ecoclimatic pentru

încadrarea arealelor viticole din România în zonele viticole ale Uniunii

Europene.

11) Teodorescu, Şt., Popa, A., Sandu, Gh.,1987 – Oenoclimatul României.

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

12) Tonietto, J., Carbonneau, A.,2000 – Le climat mondial de la viticulture et

la liste des cépages associés. Système de Classification Climatique

Multicritère (CCM) des Régions à l'Échelle Géoviticole. Session du

Groupe d'experts de l'O.I.V. – Zonage Vitivinicole; Paris, le 6 mars 2000.

* * * - Ordinul nr. 225 din 31 martie 2006 privind aprobarea zonării soiurilor

nobile de viţă-de-vie roditoare admise în cultură în arealele viticole din

România. Monitorul Oficial al României, partea I, nr.324/11 aprilie 2006.

151


ASPECTE PRIVIND PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL

CUPRINS


7.2 Înmulţirea viţei-de-vie prin seminţe 152

7.3 Înmulţirea vegetativă a viţei-de-vie





153

153

156

159

166

7.4 Pepiniera viticolă 168

7.5 Rezumat 172




7.1. OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 7.


cunoaşteţi care sunt metodele de înmulţire ale viţei-de-vie, şi

caracteristicile lor de bază;

confecţionaţi butaşi de lăstari sau coardă şi să efectuaţi butăşirea;

vă însuşiţi tehnica marcotajului;

recunoaşteţi metodele de altoire şi importanţa altoirii pentru

viticultură;

ştiţi avantajele înmulţirii „in vitro”.

Biologia înmulţirii viţei-de-vie

Înmulţirea este o însuşire fundamentală a organismelor vii, o deprindere biologică

utilă, apărută sub influenţa condiţiilor de mediu şi a selecţiei naturale, care permite

răspândirea în spaţiu şi menţinerea în timp a speciilor, soiurilor roditoare şi a portaltoilor.

Producerea materialului săditor viticol necesită cunoaşterea biologiei înmulţirii viţei-de-vie,

atât sub aspect teoretic cât şi practic.

Pentru înfiinţarea noilor plantaţii, pentru completarea golurilor existente în cadrul

acestora şi pentru realizarea reconversiei plantaţiilor existente este necesară existenţa unui

număr mare de plante, din soiuri prestabilite, care să garanteze o dezvoltare relativ uniformă

a butucilor atât vegetativ, cât mai ales, productiv şi calitativ.

152

Căile de înmulţire la viţa-de-vie sunt:

pe cale sexuată (prin organe specializate – sămânţa);

pe cale asexuată sau vegetativă (prin organe nespecializate, prin porţiuni de

plante: butăşire, marcotaj, altoire şi culturi „in vitro”).

Înmulţirea generativă naturală reprezintă prima metodă de înmulţire din istoria

cultivării viţei-de-vie, ea se mai întâlneşte şi astăzi la viţele din flora spontană. Seminţele

mature eliberate din fruct şi ajunse în condiţii favorabile de germinare, germinează şi dau

naştere la plante noi. În practica viticolă, în mod curent, viţa-de-vie se înmulţeşte prin butaşi

altoiţi şi nealtoiţi, în mai mică măsură prin marcote, iar în domeniul ameliorării genetice –

prin seminţe.

7.2. ÎNMULŢIREA VIŢEI-DE-VIE PRIN SEMINŢE

Mai poartă numele şi de înmulţire sexuată şi are la bază fecundarea. Organismul nou

format include informaţia genetică de la doi indivizi, deoarece majoritatea soiurilor de viţă-

de-vie sunt plante alogame. Poate avea loc, uneori, autofecundarea, când zigotul deţine

informaţia de la un singur individ (soi), în acest caz nu se reproduc în mod fidel caracterele

şi însuşirile de la părinţi la urmaşi (heterogenitate mare).

Acest fel de înmulţire nu este generalizată în practică datorită faptului că plantele

obţinute din seminţe prezintă caractere, de multe ori, deosebite de ale părinţilor; intră târziu

pe rod (după 5-7 ani); fructificarea este neuniformă, iar descendenţele soiurilor europene

sunt sensibile la filoxeră. Seminţele viţei-de-vie îşi păstrează capacitatea germinativă timp

de 3-4 ani. Metoda este folosită în lucrările de ameliorare pentru obţinerea soiurilor noi de

viţă roditoare, de portaltoi şi a hibrizilor direct producători (fig. 7.1). Ea se poate realiza pe

cale naturală (liberă), fără intervenţia omului şi pe cale artificială sau controlată, de la

genitori aleşi de tehnolog.

Fig. 7.1. Plante obţinute din sămânţă


153

Prin hibridare naturală, seminţele ajung în sol şi dau naştere la noi plante, la noi

indivizi. Aşa au rezultat multe soiuri valoroase: Fetească regală (Grasă de Cotnari şi

Fetească albă), Şarbă (hibrid între Rieslig italian şi Tămâioasa românească), Muscat d'Adda.

Prin hibridarea sexuată artificială (controlată) s-au obţinut mai multe soiuri: Cardinal,

Perla de Csaba, Italia, Victoria, Greaca, Columna etc.

7.3. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ A VIŢEI-DE-VIE

La această înmulţire participă un singur individ, deci informaţia genetică este

unilaterală, având la bază procese de refacere şi creştere a organelor prin diviziunea

celulelor.

Viţa-de-vie poate fi înmulţită prin mai multe metode datorită uşurinţei cu care

înrădăcinează; înmulţirea vegetativă se bazează pe posibilitatea de obţinere a unei plante,

pornind de la un mugure. În mod obişnuit se folosesc porţiuni de organe (ce au unul sau mai

mulţi muguri), preluate de la o plantă, pentru a obţine altele cu caracteristici asemănătoare.

Înmulţirea vegetativă este generalizată în practica deoarece prezintă o serie de

avantaje:

se obţin plante care îşi păstrează zestrea genetică, reproducând cu fidelitate

însuşirile de producţie ale soiurilor din care provin;

intră mai devreme pe rod (la 2-3 ani), comparativ cu înmulţirea prin seminţe;

se obţin plante mature stadial;

fructificarea este uniformă şi relativ constantă de la un an la altul.

Dintre dezavantaje amintim:

plasticitatea ecologică redusă a descendenţilor;

riscul transmiterii virusurilor şi micoplasmelor prin materialul vegetativ

folosit la înmulţire (coarde, lăstari).

Metodele de înmulţire vegetativă

folosite în viticultură:

butăşirea;

marcotajul;

altoirea;

microînmulţirea „in vitro”.


Numele vine de la butaş care reprezintă un fragment viabil de coardă de un an sau de

lăstar, cu cel puţin un mugure, care, detaşat de planta mamă şi plasat în anumite condiţii de

mediu, emite atât rădăcini cât şi lăstari, reproducând întreaga plantă din care provine.

Această metodă era folosită în viticultura prefiloxerică în mod curent, iar în prezent

este larg folosită pe terenurile nisipoase unde filoxera nu întâlneşte condiţii favorabile de

dezvoltare, la înmulţirea portaltoilor, a hibrizilor direct producători, la înmulţirea rapidă a

soiurilor şi clonelor noi, valoroase.

154

Ca metodă de înmulţire, butăşirea se sprijină pe două principii fiziologice:

principiul restituţiei organelor - o parte vegetativă detaşată de planta-mamă,

care posedă cel puţin un mugure, îşi reface organele care îi lipsesc;

principiul independenţei fiziologice limitate a organelor - organele detaşate

de planta–mamă pot să-şi desfăşoare funcţiile vitale în mod independent, pe

timpul cât acţionează principiul precedent.

Clasificarea butaşilor se face după mai multe criterii: gradul de lignificare, lungimea

şi grosimea butaşilor (grosimea lor are importanţă îndeosebi la altoire şi mai puţin la

butăşirea propriu-zisă).

Înrădăcinarea butaşilor (rizogeneza). Rădăcinile ce se dezvoltă pe un butaş sunt

rădăcini adventive care îşi au originea în stratul rizogen numit periciclu, în dreptul razelor

medulare (fig.7.2). Rădăcinile apar în apropierea bazei butaşului, în mod obişnuit la nivelul

nodurilor, dar pot apărea şi pe internod.

Reuşita butăşirii este condiţionată de factorii genetici (specia şi soiul), ecologici,

biologici şi tehnici.

Fig. 7.2. Emiterea rădăcinilor adventive la viţa-de-vie:

a-suber; b-floem nou format; c-măduva rădăcinii adventive;

d-rază medulară; e-lemn vechi; f-lemn nou; g-liber dur;

h-cambiu; i-lemnul rădăcinii adventive; j-floemul rădăcinii

Înmulţirea prin butaşi verzi se face în condiţii de seră, pe toată perioada anului.

Sunt înfiinţate plantaţii speciale „tip butaşieră”, cu densităţi mari de plante (15 000-

16 000/ha), folosind distanţe de plantare de 2,0-2,2 m între rânduri şi 0,25-0,30 m pe rând.

Aceste plantaţii au ca scop producerea de coarde altoi, în cazul soiurilor nou create sau a

celor deficitare la înmulţire. Din aceste plantaţii se pot recolta 100 000 - 150 000 coarde

altoi/ha.

DE REŢINUT Plantele obţinute din butaşi verzi recoltaţi în februarie-

martie pot fi plantate la locul definitiv în cursul aceluiaşi an.

155

Plantele obţinute din butaşi verzi recoltaţi mai târziu, sunt

stratificate toamna cu nisip şi plantate la locul definitiv în

primăvara anului următor.

Înmulţirea prin butaşi lemnificaţi, răspândită în practica viticolă, are la bază

utilizarea coardelor de un an care înrădăcinează uşor.

Recoltarea coardelor se face toamna după căderea frunzelor şi este urmată de

păstrarea peste iarnă prin însilozare cu nisip sau în camere frigorifice, la temperaturi de 1-

4ºC.

Primăvara, când temperatura solului se situează la 8-10ºC la adâncimea de 20-30 cm,

coardele se scot de la păstrare, sunt controlate amănunţit în privinţa stării de sănătate, a

umidităţii fiziologice şi a pierderilor de ochi suferite pe timpul păstrării (prin secţionarea

longitudinală a coardelor şi a ochilor; culoarea verde indicând ţesuturi sănătoase, viabile).

Confecţionarea

butaşilor lemnificaţi:

fragmentarea coardelor în porţiuni de lungimi

diferite, în general de 30 ± 2 cm (fig. 7.3);

împrospătarea secţiunii de la bază la 0,5 cm sub

nodul bazal şi păstrarea unei porţini de internod la 1 -

1,5 cm deasupra ochiului din vârf;

extirparea ochilor de la bază la butaşii mijlocii şi

lungi, păstrând numai 1-2 ochi la partea apicală.

Înrădăcinarea butaşilor se realizează prin plantarea lor în sere, solarii sau direct în

câmp în şcoala de viţe.

În sere sau solarii, butaşii sunt trecuţi la înrădăcinare în luna martie. Lucrările de

întreţinere au în vedere udarea viţelor, fertilizarea foliară şi tratamentele fitosanitare.

Când înrădăcinarea butaşilor se face în câmp, plantarea lor în şcoala de viţe se face la

sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai. Se aplică lucrările de întreţinere specifice din

şcolile de viţe. Recoltarea viţelor are loc toamna după căderea frunzelor, fiind urmată de

păstrarea peste iarnă prin însilozare cu nisip.

Putem încheia prezentarea butăşirii cu avantajele acestei metode de înmulţire: este o

uşor de aplicat, materialul de înmulţire are un cost redus, viţele au o longevitate mai mare

comparativ cu cele altoite şi au aceeaşi zestre ereditară cu a plantelor din care provin.

156

Fig. 7.3. Pregătirea butaşilor:

a- măsură etalon; b- tăierea coardelor în butaşi;

c,d-butaşi de o lungime; e,f-butaşi cu ochii

extirpaţi în afara celui de la polul apical

(după Oprea D.D., 1965)


1. Enumeraţi metodele de înmulţire ale viţei-de-vie.

2. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele înmulţii prin seminţe.

3. Definiţi noţiunea de butaş şi prezentaţi avantajele înmulţirii prin butăşire.



Marcotajul se deosebeşte de butăşire prin faptul că separarea de planta mamă, a noii

plante se face numai după înrădăcinare (2-3 ani).

Marcota reprezintă o porţiune viabilă de coardă sau lăstar pusă în condiţii de

înrădăcinare înainte de a fi desprinsă de planta mamă.

Înrădăcinarea se realizează pe porţiunea de coardă sau de lăstar care se acoperă cu

pământ, unde datorită umidităţii şi lipsei de lumină ţesuturile se menţin mai tinere şi

157

formează mai uşor rădăcini adventive. Dacă se marcotează lăstari, aceştia trebuie să fie aibă

un grad avansat de lignificare, iar coardele trebuie să aibe vârsta de un an.

Marcotarea a fost apreciată ca formă iniţială de înmulţire a viţei-de-vie, mai veche

decât butăşirea.

În practica viticolă marcotajul se foloseşte mai mult la completarea golurilor în

plantaţiile de vii roditoare; în primul rând, în plantaţiile situate pe nisipuri, în cele de hibrizi

direct producători şi în plantaţiile de portaltoi (Vitis berlandieri, Vitis rotundifolia), care

înrădăcinează mai greu.

În plantaţiile de vii obişnuite, aflate pe terenuri cu filoxeră, marcotajul se foloseşte

numai în viile care au depăşit vârsta de 15 ani.

Metode de marcotaj

După organele care se marcotează distingem marcotajul în verde (la care se folosesc

lăstari) şi marcotaj în uscat (cu folosirea coardelor de un an).

După procedeele de execuţie a marcotajului deosebim: marcotaj de suprafaţă;

marcotaj prin muşuroirea coardelor sau lăstarilor şi marcotaj prin îngroparea

coardelor în şanţuri.

Marcotajul de suprafaţă - coarda sau lăstarul se pun în contact cu solul fără a fi

îngropate. Acesta are două variante: marcotaj de suprafaţă simplu şi marcotaj de suprafaţă

cu călcâi.

Marcotajul prin muşuroire constă din acoperirea lăstarilor sau coardelor de la baza

butucului cu un muşuroi de pământ înalt de circa 30-35 cm (fig. 7.4).

Fig. 7.4. Marcotajul prin muşuroire

Coardele se muşuroiesc primăvara devreme imediat după tăierea viţei-de-vie, iar

lăstarii se muşuroiesc în timpul verii (iulie-august) în faza de semilemnificare (după Dejeu

L., 2010). Pe porţiunea de coardă sau lăstar aflată în muşuroiul de pământ se formează

rădăcinile adventive.

Marcotajul prin îngroparea coardelor în şanţuri poate fi adânc (30-40 cm) (fig.7.5)

sau semiadânc (15-20 cm), în funcţie de adâncimea la care se îngroapă coardele (fig. 7.6).

Se execută toamna, imediat după căderea frunzelor, sau primăvara înainte de intrarea în

vegetaţie a viţei-de-vie.

158

În toamna următoare marcotele înrădăcinate se pot detaşa de planta mamă. În

practică se recomandă folosirea marcotelor nedetaşate de planta mamă, deoarece au o viaţă

mai lungă şi rodesc susţinut chiar din primii ani.

Factorii care influenţează înrădăcinarea marcotelor. Formarea rădăcinilor la

marcote este determinată de factori biologici, ecologici şi tehnologici.

Fig. 7.5. Marcotaj adânc

Fig. 7.6. Marcotaj semiadânc (după Dejeu L., 2010)


1. Definiţi marcotajul la viţa-de-vie.

2. Unde se foloseşte marcotajul în practica viticolă şi câte metode de marcotaj

cunoaşteţi?


159


Altoirea viţei-de-vie este cunoscută de peste 5000 ani, primele înscrisuri datând de

cca 2000 ani. Romanii foloseau această metodă încă din antichitate, cu scopul înobilării

viţelor din plantaţii, înlocuind soiurile mai puţin valoroase cu altele noi, la înmulţirea unor

soiuri rare şi pentru mărirea productivităţii.

După apariţia filoxerei în Europa (1863), altoirea a fost folosită ca mijloc eficient de

luptă împotriva acestui dăunător, devenind metodă de bază pentru înmulţirea viţei-de-vie.

S-a trecut la această măsură indirectă deoarece măsurile directe (măsuri chimice, injectarea

cu sulfură de carbon în sol, folosirea unor insecticide, inundarea solului, apoi înlocuirea

soiurilor vinifera cu hibrizi direct producători) n-au dat rezultate.

Introducerea altoirii în practica viticolă ca metodă de luptă împotriva filoxerei şi-a

făcut loc foarte greu; pe de o parte exista prejudecata că viţele americane folosite ca

portaltoi ar putea transmite prin altoire gustul foxat al strugurilor la viţele europene, iar pe

de altă parte, altoirea necesită cunoştinţe tehnice noi, fiind o metodă mult mai costisitoare de

înmulţire a viţei-de-vie (după Dejeu L., 2010).

Altoirea ca metodă de înmulţire, constă în îmbinarea după o anumită tehnică a două

porţiuni viabile de coardă sau lăstar una denumită altoi, destinat obţinerii părţii aeriene a

plantei, şi alta denumită portaltoi, care dă naştere sistemului radicular. Aceste părţi sunt

obligate să concrească şi să convieţuiască împreună.

Baza teoretică pe care se sprijină altoirea

Altoirea se bazează pe principiul sudării suprafeţelor secţionate, prin formarea unui

ţesut intermediar denumit calus, diferenţierea calusului în ţesuturi specializate şi realizarea

concreşterii dintre cei doi simbionţi.

La altoirea în uscat, concreşterea sau unirea altoiului cu portaltoiul se realizează în

trei etape: formarea calusului, sudarea şi vascularizarea.

Formarea calusului (calusarea). La altoirea în uscat, îndată ce se creează condiţii de

temperatură şi umiditate, cambiul intră în activitate, atât la altoi cât şi la portaltoi, dând

naştere unui ţesut albicios, amorf, alcătuit din celule parenchimatice nediferenţiate, denumit

calus sau „ţesut de rană” (fig. 7.7.).

Calusul se formează (ţinând cont de polaritate) mai întâi şi în cantitate mai mare la

polul morfologic inferior al secţiunilor; el apare mai târziu şi în proporţie mai redusă, la

polul morfologic superior al secţiunilor (fig. 7.7).

În funcţie de asimetria coardei, calusul se formează în primul rând şi în cantitatea cea

mai mare pe partea ventrală; aproximativ în acelaşi timp se formează şi pe partea dorsală,

iar mai târziu şi în cantitate mai mică se formează pe partea plană şi cea cu jgheab a coardei

(fig. 7.8).

160

Fig. 7.7. Ordinea de formare a calusului în funcţie de polaritate şi

secţionarea altoiului şi portaltoiului

Fig. 7.8. Formarea calusului în funcţie de asimetria coardei

(după Oşlobeanu M. şi colab.,1980)

Prezenţa ochiului de iarnă în apropierea polului morfologic superior al secţiunii

altoiului, completează influenţa polarităţii stimulând formarea calusului şi la polul

morfologic superior (vezi fig. 7.7).

Sudarea. La altoirea în uscat sudarea se realizează prin intermediul calusului emis

simultan de cei doi parteneri. Celulele tinere ale calusului încep să se diferenţieze şi să

formeze celule noi cambiale. Aceste ţesuturi umplu spaţiul dintre altoi şi portaltoi şi creează

un suport prin care circulă apa şi substanţele nutritive.

Vascularizarea reprezintă a treia etapă a prinderii la altoire şi constă în stabilirea

legăturilor între vasele libero-lemnoase ale altoiului, cu cele ale portaltoiului. Vascularizarea

trebuie să se realizeze înainte de formarea lăstarului la altoi, în caz contrar frunzele care

apar nu sunt aprovizionate cu apă şi altoiul se poate usca.

Factorii care influenţează altoirea. Reuşita altoirii este influenţată de trei grupe de

factori: anatomo-fiziologici, tehnici şi ecologici. Cunoaşterea acestor factori care

161

influenţează prinderea la altoire este necesară în vederea dirijării corespunzătoare a lor, de

către specialist.

Influenţa reciprocă dintre altoi şi portaltoi. Folosirea la altoire a unor parteneri ce

aparţin unor specii diferite, generează o serie de modificări care au la bază deosebiri de

ordin fiziologic, histochimic şi biochimic.

Deosebirile dintre soiurile de portaltoi şi cele de viţă roditoare sunt:

rădăcinile portaltoiului prezintă o capacitate mai mare de absorbţie;

intensitatea transpiraţiei la unitatea de suprafaţă foliară este mai mică la portaltoi;

suprafaţa vaselor conducătoare raportată la totalitatea ţesutului lemnos este mai

ridicată la portaltoi, comparativ cu soiurile altoi;

raportul liber/lemn este mai avantajos pentru transportul descendent.

DE REŢINUT

cu cât diferenţele dintre portaltoi şi altoi sunt mai mari,

cu atât influenţele reciproce dintre cei doi parteneri sunt

mai puternice;

sistemul radicular al portaltoiului realizează aceste

influenţe, prin acţiunea selectivă de absorbţie a

elementelor nutritive, cât şi schimbului de substanţe

dintre cei doi parteneri.

Influenţa portaltoiului asupra altoiului Influenţa altoiului asupra portaltoiului

modificarea lungimii perioadei de

vegetaţie;

creşterea diferită a lăstarilor;

mărimea suprafeţei foliare;

fertilitatea şi productivitatea diferită;

producţia de struguri;

acumularea zaharurilor;

longevitatea plantaţiei etc.

lungimea diferită a rădăcinilor;

repartizarea acestora pe diferite

adâncimi ale solului etc.

Clasificarea metodelor de altoire

I După materialul biologic folosie la altoire se distinge:

-altoirea în verde când se folosesc lăstari;

-altoirea în uscat, în cazul folosirii coardelor.

II După tehnica de execuţie metodele de altoire se clasifică în:

-altoirea în copulaţie simplă, prin suprapunerea secţiunilor;

-altoirea în copulaţie ameliorată, cu pană sau limb de îmbinare;

-altoirea mecanizată cu secţiuni de îmbinare în profil „omega”, „vârf de lance”, „nut

şi feder” etc.;

162

-altoirea pe loc, în despicătură, realizată atunci când altoiul a dispărut, iar portaltoiul

are o grosime de 20-50 mm.

III După gradul de înrudire:

- altoiri autoplasmice (homeoplasmice), când cei doi parteneri aparţin aceluiaşi

individ (soi);

- altoiri heteroplasmice, când cei doi parteneri aparţin la specii sau genuri diferite

Întrucât cei doi parteneri folosiţi la altoire aparţin soiurilor şi speciilor diferite,

altoirea viţei-de-vie este de tip heteroplasmic.

Altoirea în verde

Este o metodă folosită în anumite situaţii şi anume:

pentru completarea golurilor din plantaţiile viticole;

la înmulţirea rapidă a soiurilor noi;

la înlocuirea soiurilor mai puţin valoroase, cu altele mai bune.

Altoirea în verde în vederea completării golurilor din plantaţii se practică atunci când

altoiul a dispărut, iar din portaltoi au crescut lăstari, sau când în locul butucilor lipsă s-au

plantat, cu un an înainte, viţe portaltoi înrădăcinate.

Altoirea se face în prima jumătate a lunii iunie, când lăstarii ating grosimea de 6-8

mm (în perioada înfloritului). Metoda aplicată este cea în copulaţie simplă (fig. 7.9) şi este

urmată de legarea obligatorie cu fire de bumbac.

Fig. 7.9. Altoirea în verde: a-secţiunile oblice;

b-legarea partenerilor (după Oprea D.D.,1965)

Altoitul se poate practica toată ziua pe timp noros, fiind necesară o întrerupere în

zilele călduroase, în orele amiezii. După altoirea în verde, lăstarii altoiţi sunt îngrijiţi atent

pe parcursul perioadei de vegetaţie:

se leagă de tutori;

se verifică la 8-10 zile prinderea;

se slăbesc legăturile pentru a evita strangulările;

163

se aplică tratamente împotriva atacurilor de boli şi dăunători, la timp şi des

repetate;

se îndepărtează eventualii lăstari care se mai formează din portaltoi,


Altoirea în uscat. În viticultură se foloseşte pe scară largă pentru producerea viţelor

altoite, ca metodă indirectă de luptă împotriva filoxerei. Procesul tehnologic de producere a

viţelor altoite fiind complex, se organizează în cadrul pepinierelor viticole. Metoda de

altoire este denumită impropriu „în uscat” întrucât se realizează în cursul perioadei de

repaus, cu coarde de un an. O porţiune scurtă de butaş altoi, ce aparţine soiului roditor de

viţă-de-vie (care va da naştere sistemului aerian al plantei) se îmbină cu o porţiune mai

lungă de butaş portaltoi din care urmează să se formeze sistemul radicular al butucului.

Altoirea în uscat se poate executa:

● manual (folosind copulaţia perfecţionată, cu limb sau pană de îmbinare) (fig. 7.10);

● cu maşini şi dispozitive de altoit care realizează îmbinarea partenerilor în sistem „vârf

de lance”, „omega” etc. (fig. 7.11).

Fig. 7.10. Altoirea în copulaţie perfecţionată Fig. 7.11. Altoirea mecanizată: (după Dejeu L., 2010) a-în profil „vârf de lance“ b-în profil „omega“

Altoirea în copulaţie perfecţionată constă în secţionarea oblică a portaltoiului şi

altoiului, urmată de realizarea, pe suprafaţa secţiunilor, a penei sau limbului de îmbinare.

Secţiunea oblică la altoi va fi executată cât mai aproape de ochi, pentru a se beneficia

de substanţele de rezervă şi cele hormonale aflate în cantitate mai mare în zona mugurelui.

La portaltoi, secţiunea oblică se execută la capătul superior al butaşului, pe internod.

Această metodă asigură obţinerea unor randamente superioare, se excută numai de către

altoitori calificaţi, ce pot realiza între 1 000 – 2 500 altoiri pe zi. În ultimul timp, pepinierele

care altoiesc cantităţi mari de butaşi folosesc pe scară largă altoirea mecanizată.

164

Altoirea pe loc, în despicătură. Este o metodă folosită pentru completarea golurilor

şi se realizează, în general, pe portaltoi plantat în anul precedent, uneori cu vârstă de peste

2-3 ani. Din punct de vedere calendaristic se execută primăvara, în luna aprilie în cazul

portaltoiului tânăr (de 1-2 ani), diametrele celor doi parteneri sunt aproximativ egale.

Portaltoiul se secţionează orizontal (fig. 7.12), la nivelul suprafeţei solului, iar ca

altoi se folosesc coarde de un an păstrate peste iarnă în locuri reci (silozuri sau beciuri),

stratificate în nisip umed în aşa fel încât să se întârzie pornirea mugurilor, acestea se

fragmentează în porţiuni de câte doi ochi, păstrând deasupra ochiului superior o porţiune de

internod de 2 cm lungime, iar în partea inferioară 5-6 cm.

Fig. 7.12. Altoirea pe loc, în despicătură: a...j - diferite etape de execuţie;

k - altoirea cu 2 altoi (după Kriszten G.,1973)

Altoirea în placaj este executată în ochi dormind, la sfârşitul lunii august, începutul

lunii septembrie; se sudează toamna, dar nu se dezvoltă decât în primăvara viitoare. Ea

presupune efectuarea unei crestături în trunchi, de forma celei din figura 7.13.

Fig. 7.13. Altoirea în placaj („chip bud“)

165

Altoii detaşaţi sub forma unei pene cu lungimea de aproximativ 12 mm şi 3 mm

grosime la bază sunt introduşi în crestătura portaltoiului, după care se leagă.

Altoirea sub scoarţă, în ochi crescând, este efectuată în intervalul 20 iulie – 20

august, când dă de altfel cele mai bune rezultate (fig. 7.14). Metoda constă în efectuarea

unei incizii pe scoarţă, pe internod, în forma literei „T”, în partea cu jgheab, deasupra

ochiului de iarnă. Ochiul altoi, cu un scut subţire de lemn, este introdus în locaşul creat prin

incizia în „T“ şi legat, cu o folie plastifiată, elastică care nu permite ştrangularea. După

aproximativ 10 zile se execută controlul viabilităţii altoilor şi la nevoie se repetă altoirea, în

cazul în care nu s-a realizat prinderea.

Fig. 7.14. Altoirea în „T“

Avantajele acestei

metode de altoire

sunt:

permite reconversia plantaţiilor de hibrizi direct producători

şi a celor de portaltoi în plantaţii cu soiuri roditoare

valoroase;

permite înlocuirea unor soiuri vechi, mai puţin valoroase, cu

altele noi, de înaltă calitate;

face posibilă înmulţirea rapidă a soiurilor noi obţinute, a

clonelor omologate şi a materialului biologic supus

tratamentului prin termoterapie pentru eliberarea de virusuri.

166


Micropropagarea reprezintă metoda de înmulţire prin care are loc regenerarea de plante

noi din fragmente vegetale dintre cele mai diferite: ţesuturi meristematice, organe (muguri,

minibutaşi, antere, ovare), celule de calus sau celule regenerate din protoplaşti. Se obţin

astfel plante noi, cu caracteristici similare plantelor mamă şi cu o stare sanitară

satisfăcătoare, pornind de la ţesuturi meristematice a căror dezvoltare are loc „in vitro”,

după o prealabilă sterilizare şi într-un mediu aseptic (Fregoni M.,1987; citat de Dejeu L.,

2010).

Această metodă se caracterizează printr-o rată superioară de multiplicare a plantelor,

comparativ cu metodele convenţionale (butăşire, marcotaj, altoire).

Principiul

metodei:

totipotenţa celulei vegetale: orice celulă nucleată vie din

corpul plantei conţine toată informaţia genetică necesară pentru

a reproduce fidel întreaga plantă.

Avantajele

metodei:

clonarea rapidă a soiurilor valoroase, nou create;

obţinerea în timp scurt a unei cantităţi mari de material săditor;

reîntinerirea materialului;

obţinerea plantelor libere de virusuri şi de fitoplasme

(devirozarea soiurilor);

obţinerea unor plante cu diferite grade de ploidie, stabile

genetic, prin embriogeneză;

înlăturarea incompatibilităţii sexuate a unor soiuri folosite în

diferite combinaţii de hibridare (embriocultură);

posibilitatea păstrării materialului de înmulţire la temperaturi

scăzute, în diferite faze de dezvoltare;

producerea materialului săditor în regim programat, fără

dependenţă de un anumit sezon.

Dintre inconveniente au fost semnalate procesul de juvenilizare şi faptul că

plantele noi obţinute „in vitro” nu pot fi folosite direct la înfiinţarea plantaţiilor, fiind

necesară altoirea lor pe portaltoi rezistenţi la filoxeră.

Cu toate acestea, multiplicarea „in vitro” se utilizează frecvent pentru înmulţirea

rapidă a soiurilor valoroase de viţă-de-vie, devirozarea viţelor roditoare şi a celor de

portaltoi. Etapele tehnologice de lucru (fig. 7.15), pentru multiplicarea „in vitro” sunt:

- prelevarea explantelor care au în componenţa lor meristeme, în condiţii sterile (apexuri

caulinare, muguri axilari, minibutaşi);

- regenerarea meristemelor „in vitro”, pe mediu de cultură aseptic, în camere climatizate;

- înrădăcinare pe mediu nutritiv agarizat a minilăstarilor formaţi;

167

- trecerea viţelor în nucleul de preînmulţire pe sol ameliorat şi testarea virusologică în

condiţii de seră.

Fig. 7.15. Diagrama multiplicării prin muguri axilari la viţa-de-vie

(după Vişoiu Emilia şi colab., 2002)

O tehnică mult utilizată o constituie microaltoirea „in vitro” în condiţii aseptice,

a apexurilor, pe microbutaşi de plante libere de virusuri, sau pe hipocotile obţinute din

seminţe provenite de la soiuri testate, libere, de asemenea, de virusuri (Benin M., Grenan

S.,1984; Martino L.,1991; citaţi de Dejeu L., 2010) (fig. 7.16).

Fig.7.16. Schema diferitelor faze ale microaltoirii „in vitro“

la viţa-de-vie (după Martino L.,1991)

168


1. Definiţi altoirea şi precizaţi avantajele pe care le prezintă această metodă.

2. Care sunt principiile pe care se bazează altoirea?

3. Enumeraţi criteriile de clasificare ale înmulţirii prin altoire.

4. Definiţi înmulţirea „in vitro”.

5. Prezentaţi pricipiul şi avantajele înmulţirii „in vitro”.


7.4. Pepiniera viticolă

Pepiniera viticolă reprezintă o unitate complexă, alcătuită din mai multe

componente, stâns unite între ele, specializată în producerea materialului săditor viticol.

Dezvoltarea viticulturii ţării noastre nu este posibilă fără organizarea judicioasă a

unei reţele de pepiniere dotate cu utilităţile şi inventarul specific necesar, care să răspundă

cerinţelor atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Concentrarea producerii

materialului săditor viticol în unităţi specializate presupune, în primul rând, producerea de

viţe altoite în conformitate cu cerinţele actuale, ca structură de soiuri, un control biologic şi

sanitar riguros, posibilitatea introducerii rapide în producţie a creaţiilor valoroase obţinute în

procesul de ameliorare sau din import, în condiţiile unei eficienţe economice sporite.

Cerinţe cantitative: întreţinerea fondului viticol existent, prin completarea

golurilor;

înlocuirea fondului viticol care devine ineficient;

extinderea patrimoniului viticol, atunci când este cazul.

Cerinţe calitative: înmulţirea soiurilor de viţă roditoare şi de portaltoi;

extinderea producerii materialului săditor cu valoare

biologică ridicată;

producerea unui material săditor sănătos, liber de viroze sau

alţi agenţi patogeni.

169

În ţara noastră, potrivit ordinului nr. 1267/2005 pentru aprobarea „Regulilor şi

normelor tehnice privind producerea în vederea comercializării, controlul, certificarea

calităţii şi comercializarea materialului de înmulţire vegetativă a viţei-de-vie” se produce

material de înmulţire din mai multe categorii biologice, prezentate în continuare.

Material de înmulţire iniţial:

este produs sub responsabilitatea amelioratorului,

menţinătorului sau cultivatorului;

respectă metodele acceptate în vederea menţinerii

identităţii soiului şi, dacă este cazul, a clonei, şi

pentru prevenirea infecţiilor cu organisme

dăunătoare;

este obţinut prin înmulţire vegetativă direct din

materialul de înmulţire iniţial şi este destinat

producerii de material de înmulţire certificat;

Material de înmulţire bază:

este produs sub responsabilitatea amelioratorului,

menţinătorului sau cultivatorului;

respectă metodele acceptate în vederea menţinerii

identităţii soiului, a clonei şi pentru prevenirea

infecţiilor cu organisme dăunătoare;

este obţinut prin înmulţire vegetativă direct din

materialul de înmulţire iniţial şi este destinat

producerii de material de înmulţire certificat.

Material certificat:

este obţinut din materialul de înmulţire bază sau din

materialul de înmulţire iniţial

este destinat pentru producerea de plante tinere de

viţă-de-vie sau părţi utilizate pentru producţia de

struguri.

Componentele pepinierei viticole

Pepiniera de viţe, ca întreprindere viticolă complexă, este alcătuită din mai multe

compartimente (fig. 7.17), dependente unele de altele:

plantaţia furnizoare de coarde portaltoi;

plantaţia furnizoare de coarde altoi;

şcoala de viţe cu terenul pentru asolament.

Pepiniera dispune, de asemenea, şi de un sector indirect productiv alcătuit din:

complexul de altoire şi forţare;

spaţii de depozitare;

remize pentru maşini etc.

170

Alegerea terenului pentru amplasarea pepinierei viticole, în scopul aplicării unor

tehnologii moderne de producere a materialului săditor viticol de bună calitate, cu costuri

reduse, trebuie să corespundă la cel mai înalt grad cerinţelor de creştere a viţei-de-vie.

La alegerea acestuia se ţine seama de factorii ecologici şi social-economici, deoarece

este bine cunoscut faptul că acest sector utilizează un volum mare de muncă, având un

caracter intensiv ce solicită multă manoperă.

Fig. 7.17. Schiţa unui complex de altoire şi forţare

Înfiinţarea unei pepiniere viticole constituie o investiţie importantă, de aceea unităţile

producătoare trebuie să dispună de o anumită putere economică. Amplasarea sectoarelor

pepinierei presupune existenţa în apropiere a unor căi de comunicaţii practicabile în tot

cursul anului. O anumită importanţă revine tradiţiei şi pregătirii profesionale a celor ce

lucrează într-un sector de complexitate sporită, aşa cum este cel de producere a materialului

săditor viticol.

Rodul final al şcolii de viţe din cadrul pepinierei viticole, îl reprezintă viţa altoită (fig.

7.18), care trebuie să îndeplinească anumite caracteristici de calitate în vederea

comercializării (conform Ordinului 1267/2005):

puritatea varietală 100 %;

puritatea tehnică minim 96 % (impurităţi tehnice: material deshidratat, avariat,

contorsionat, vătămări de grindină sau ger);

cordiţele cu o stare de maturare satisfăcătoare;

171

tulpina trebuie să fie de cel puţin 20 cm lungime;

fiecare plantă trebuie să aibă o sudură adecvată, uniformă şi solidă;

fiecare plantă trebuie să aibă minimum 3 rădăcini bine dezvoltate şi bine repartizate

radial.

Fig. 7.18. Viţă altoită şi pachet de viţe altoite STAS

Viţele sănătoase, care corespund normelor de calitate, se leagă în pachete de câte 25,

50, 100 sau multiplu de 100 de bucăţi din aceeaşi combinaţie altoi/portaltoi şi categorie

biologică. Se face o legătură de 8 - 10 cm sub punctul de altoire şi două legături pe cordiţe.

Randamentele obţinute, în mod obişnuit, în şcoala de viţe sunt mici, situându-se între 40-50

% viţe altoite.

La nivelul legăturii de sub punctul de altoire se fixează o etichetă pe care se înscriu:

● autoritatea responsabilă pentru certificare sau control;

● numele şi adresa persoanei responsabile pentru sigilare;

● soiul de viţă roditoare, portaltoiul, clona, categoria biologică, numărul de referinţă

al lotului;

● cantitatea, anul de cultură etc.

Sunt mult mai multe de spus la acest capitol, în mod special în privinţa obţinerii

viţelor altoite, deoarece producerea plantelor tinere pentru înfiinţarea unor noi plantaţii,

reconversie sau pentru completarea golurilor în plantaţiile existente, reprezintă o mare

responsabilitate şi o mare implicare umană şi tehnologică. Toate acestea însă fac obiectul

altui curs de sine stătător numit „Producerea materialului săditor horticol”, în speţă, viticol.

172


1. Definiţi pepiniera viticolă.

2. Precizaţi componentele pepinierei viticole.

3. Enumeraţi caracteristicile de calitate ale unei viţe altoite STAS.


7.5. REZUMAT

Cantităţile de material săditor viticol necesare pentru nevoile interne ale ţării

noastre, precum şi crearea unor disponibilităţi pentru export pot fi obţinute prin

organizarea judicioasă a unei reţele de pepiniere dotate cu utilităţile şi inventarul specific

necesar.

Pepiniera viticolă reprezintă o unitate complexă, alcătuită din mai multe

componente, stâns unite între ele, specializată în producerea materialului săditor viticol.

Principalele componente ale pepinierei sunt: plantaţiile mamă furnizoare de coarde

portaltoi, plantaţiile mamă furnizoare de coarde altoi, complexul de altoire şi forţare,

şcoala de viţe şi anexe (sectorul mecanic, depozite, magazii, laboratoare, clădiri).

Concentrarea producerii materialului săditor viticol în unităţi specializate

presupune, în primul rând, producerea de viţe altoite în conformitate cu cerinţele actuale,

ca structură de soiuri, un control biologic şi sanitar riguros, posibilitatea introducerii

rapide în producţie a creaţiilor valoroase obţinute în procesul de ameliorare sau din

import, în condiţiile unei eficienţe economice sporite.

Înmulţirea este o însuşire fundamentală a viţei-de-vie care permite răspândirea în

spaţiu şi menţinerea în timp a speciilor, soiurilor roditoare şi a portaltoilor. Cunoaşterea

biologiei înmulţirii prezintă nu numai importanţă teoretică, ci şi una practică, legată de

producerea materialului săditor viticol.

Pentru înfiinţarea noilor plantaţii şi pentru completarea golurilor în cele existente

este necesară existenţa unui număr mare de plante, din soiuri prestabilite, care să

garanteze o dezvoltare relativ uniformă a butucilor atât vegetativ, cât mai ales, productiv şi

calitativ. Viţa-de-vie se poate înmulţi pe cale sexuată (prin seminţe) şi pe cale asexuată sau

vegetativă (prin butăşire, marcotaj, altoire şi culturi „in vitro”). În practica viticolă, în mod

curent, viţa-de-vie se înmulţeşte prin butaşi altoiţi şi nealtoiţi, în mai mică măsură prin

marcote, iar în domeniul ameliorării genetice – prin seminţe.

Pentru sporirea continuă a producţiei de struguri şi îmbunătăţirea calităţii acesteia

se recomandă creşterea valorii biologice şi a potenţialului productiv al plantaţiilor viticole

173

nou înfiinţate, prin folosirea cu precădere, a materialului săditor din categoriile superioare.



1. Căile de înmulţire la viţa-de-vie sunt: pe cale sexuată (prin organe

specializate – sămânţa) şi pe cale asexuată sau vegetativă (prin

organe nespecializate, prin porţiuni de plante: butăşire, marcotaj,

altoire şi culturi „in vitro”).

2. Înmulţirea viţei prin seminţe nu este generalizată în practică datorită

faptului că plantele astfel obţinute prezintă caractere, de multe ori,

deosebite de ale părinţilor; intră târziu pe rod (după 5-7 ani);

fructificarea este neuniformă, iar descendenţele soiurilor europene

sunt sensibile la filoxeră. Metoda este folosită în lucrările de

ameliorare pentru obţinerea soiurilor noi de viţă roditoare, de

portaltoi şi a hibrizilor direct producători.

3. Butaşul reprezintă un fragment viabil de coardă de un an sau de

lăstar, cu cel puţin un mugure, care, detaşat de planta mamă şi plasat

în anumite condiţii de mediu, emite atât rădăcini cât şi lăstari,

reproducând întreaga plantă din care provine. Dintre avantajele

butăşirii amintim:

se foloseşte la înmulţirea portaltoilor, a hibrizilor direct producători,

precum şi la înmulţirea rapidă a soiurilor şi clonelor noi, valoroase;

se obţin plante care îşi păstrează zestrea genetică, reproducând cu

fidelitate însuşirile de producţie ale soiurilor din care provin;

intră mai devreme pe rod (la 2-3 ani), comparativ cu înmulţirea prin

seminţe;

se obţin plante mature stadial.


1. Marcota reprezintă o porţiune viabilă de coardă sau lăstar pusă în

condiţii de înrădăcinare înainte de a fi desprinsă de planta mamă.

Înrădăcinarea se realizează pe porţiunea de coardă sau de lăstar care

se acoperă cu pământ, unde datorită umidităţii şi lipsei de lumină

ţesuturile se menţin mai tinere şi formează mai uşor rădăcini

adventive. Dacă se marcotează lăstari, aceştia trebuie să fie aibă un

grad avansat de lignificare, iar coardele trebuie să aibe vârsta de un

an.

2. În practica viticolă marcotajul se foloseşte la completarea golurilor

174

în plantaţiile de vii roditoare; în primul rând, în plantaţiile situate pe

nisipuri, în cele de hibrizi direct producători şi în plantaţiile de

portaltoi (Vitis berlandieri, Vitis rotundifolia), care înrădăcinează

mai greu. În plantaţiile de vii obişnuite, aflate pe terenuri cu filoxeră,

marcotajul se foloseşte numai în viile care au depăşit vârsta de 15

ani.

Metode de marcotaj cunoscute: marcotaj în verde (la care se

folosesc lăstari), marcotaj în uscat (cu folosirea coardelor de un an),

marcotaj de suprafaţă, marcotaj prin muşuroirea coardelor sau

lăstarilor şi marcotaj prin îngroparea coardelor în şanţuri.


1. Altoirea ca metodă de înmulţire, constă în îmbinarea după o anumită

tehnică a două porţiuni viabile de coardă sau lăstar una denumită

altoi, destinat obţinerii părţii aeriene a plantei, şi alta denumită

portaltoi, care dă naştere sistemului radicular. Aceste părţi sunt

obligate să concrească şi să convieţuiască împreună. Avantajele

acestei metodei sunt:

rezultă plante care îşi păstrează zestrea genetică, reproducând

cu fidelitate însuşirile de producţie ale soiurilor din care

provin;

intră mai devreme pe rod (la 2-3 ani), comparativ cu

înmulţirea generativă;

se obţin plante mature stadial;

fructificarea este uniformă şi relativ constantă de la un an la

altul.

2. La altoirea în uscat, concreşterea sau unirea altoiului cu portaltoiul

se realizează în trei etape: formarea calusului, sudarea şi

vascularizarea.

3. Înmulţirea prin altoire se clasifică după următoarele criterii:

după materialul biologic folosit la altoire;

după tehnica de execuţie;

după gradul de înrudire.

4. Micropropagarea reprezintă metoda de înmulţire prin care are loc

regenerarea de plante noi din fragmente vegetale dintre cele mai

diferite: ţesuturi meristematice, organe, celule de calus sau celule

regenerate din protoplaşti. Se obţin astfel plante noi, cu caracteristici

similare plantelor mamă şi cu o stare sanitară satisfăcătoare, pornind

de la ţesuturi meristematice a căror dezvoltare are loc „in vitro”,

175

după o prealabilă sterilizare şi într-un mediu aseptic. Această metodă

se caracterizează printr-o rată superioară de multiplicare a plantelor,

comparativ cu metodele convenţionale (butăşire, marcotaj, altoire).

5. Principiul metodei îl reprezintă totipotenţa celulei vegetale - orice

celulă nucleată vie din corpul plantei conţine toată informaţia

genetică necesară pentru a reproduce fidel întreaga plantă.

Avantajele metodei de înmulţire „in vitro”: clonarea rapidă a

soiurilor valoroase, nou create; obţinerea în timp scurt a unei

cantităţi mari de material săditor; reîntinerirea materialului;

obţinerea plantelor libere de virusuri şi de fitoplasme; posibilitatea

păstrării materialului de înmulţire la temperaturi scăzute, în diferite

faze de dezvoltare; producerea materialului săditor în regim

programat, fără dependenţă de un anumit sezon.


1. Pepiniera viticolă reprezintă o unitate complexă, alcătuită din mai

multe componente, stâns unite între ele, specializată în producerea

materialului săditor viticol.

2. Componentele pepinierei viticole sunt: plantaţia furnizoare de

coarde portaltoi; plantaţia furnizoare de coarde altoi; şcoala de viţe

cu terenul pentru asolament; complexul de altoire şi forţare; spaţii de

depozitare; remize pentru maşini etc.

3. Viţa altoită trebuie să îndeplinească anumite caracteristici de calitate

în vederea comercializării (conform Ordinului 1267/2005):

puritatea varietală 100 %;

puritatea tehnică minim 96 % (impurităţi tehnice: material

deshidratat, avariat, contorsionat, vătămări de grindină sau ger);

cordiţele cu o stare de maturare satisfăcătoare;

tulpina trebuie să fie de cel puţin 20 cm lungime;

fiecare plantă trebuie să aibă o sudură adecvată, uniformă şi solidă;

fiecare plantă trebuie să aibă minimum 3 rădăcini bine dezvoltate şi

bine repartizate radial.

176


INSTRUCŢIUNI











1. Definiţi înmulţirea generativă a viţei-de-vie şi prezentaţi avantajele

metodei. – 2p

2. Prezentaţi înmulţirea vegetativă a viţei-de-vie şi enumeraţi metodele

folosite. – 2p

3. În ce condiţii se foloseşte înmulţirea prin butăşire şi marcotajul la

viţa-de-vie? – 1p

4. Precizaţi avantajele înmulţirii prin altoire şi principiile pe care se

bazează. – 2p

5. Ce înţelegeţi prin înmulţire „in vitro”? Prezentaţi avantajele acestei

metode. – 1p

6. Precizaţi componentele pepinierei viticole. – 1p

7. Enumeraţi caracteristicile de calitate ale unei viţe altoite STAS. – 1p



1) Fregoni, M., Schuster, D., Paoletti, A.,2003 – Terroir, Zonazione,

Viticoltura. Phytoline Editore, Affi.

2) Georgescu, Magdalena, Grecu, V., Dejeu, L., 1986 – Ghid pentru meseria de

viticultor. Ed. Ceres, Bucureşti.

3) Leţ, G., Dejeu, L., 1993 – Consideraţii asupra toleranţei ecobiologice a

materialului săditor viticol pe terenuri afectate de sărăturare. Lucrări

ştiinţifice S. C. C. C. A. S. Brăila, I, p. 231-342.

4) Pallioti, A., Silvestroni O., 2004 – Ecofisiologia applicata alla vite. În:

Viticoltura ed enologia biologica. Mercato, techniche di gestione, difesa,

vinificazione e costi. Edagricole, Bologna, 41-92.

5) Popescu, V., Chira, Lenuţa, Dejeu, L., 2001 – Producerea materialului

săditor pentru legume, pomi şi viţa-de-vie. Editura M.A.S.T., Bucureşti, 479

p.

177


ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR DE VII RODITOARE

CUPRINS


8.2 Sistemele de cultură a viţei-de-vie 178

8.3 Tipuri de plantaţii viticole 180

8.4 Alegerea amplasamentelor pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole 182

8.5 Proiectarea şi amplasarea lucrărilor hidroameliorative 186

8.6 Organizarea interioară a terenului (împărţirea în unităţi de exploatare)

8.6.1. Împărţirea terenului în unităţi de exploatare

8.6.2. Amplasarea reţelei de drumuri

8.6.3. Amplasarea zonelor de întoarcere

8.6.4. Amenajarea reţelei de alimentare cu apă şi de distribuţie a soluţiei

pentru stropit

8.6.5. Stabilirea şi amplasarea construcţiilor

186

186

189

189

190

190

8.7 Amenajarea terenului 191

8.8 Pregătirea terenului în vederea plantării 198

8.9 Alegerea şi amplasarea soiurilor portaltoi – altoi



203

204

208

8.10 Stabilirea distanţelor de plantare 210

8.11 Pichetarea terenului 213

8.12 Plantarea viţei-de-vie 216

8.13 Rezumat 222






cunoaşteţi sistemele de cultură ale viţei-de-vie şi tipurile de plantaţii

folosite în ţara noastră;

alegeţi amplasamentele pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole;

efectuaţi organizarea interioară a terenului (împărţirea în unităţi de

exploatare) şi pregătirea lui în vederea plantării;

alegeţi soiurile de viţă-de-vie şi să stabiliţi distanţele de plantare;

plantaţi viţa-de-vie după metoda cea mai potrivită.

178

Înfiinţarea unei plantaţii viticole reclamă o atentă documentare, investiţii băneşti

deosebit de mari cu înglobarea unui volum mare de muncă. Alegerea celor mai bune soluţii

tehnice la înfiinţarea viilor asigură realizarea unor plantaţii încheiate (fără goluri),

longevive, cu butuci viguroşi şi uniformi ca vigoare, ce pot susţine producţii anuale mari şi

de bună calitate în condiţiile promovării tehnologiilor moderne de cultură a viţei-de-vie şi

ale obţinerii unui profit maxim.

La baza înfiinţării plantaţiilor viticole stau proiectele de execuţie (documentaţie

tehnico-economică), elaborate de unităţi specializate de cercetare-proiectare. Întocmirea

proiectelor de înfiinţare au la bază studii complexe asupra terenurilor destinate plantaţiilor

viticole şi anume: studii topografice, hidrologice, pedologice, agrochimice, climatice etc.

Problemele care trebuie rezolvate prin proiectare sunt următoarele:

alegerea atentă a terenului pentru amplasarea plantaţiilor în arealele favorabile

culturii viţei-de-vie;

amplasarea şi stabilirea tipului specific de perdele de protecţie (dacă sunt necesare),

împotriva vântului, secetei sau deflaţiei eoliene a nisipurilor;

organizarea terenului în unităţi de exploatare, în vederea folosirii raţionale a

pământului şi asigurarea condiţiilor optime de mecanizare a lucrărilor;

stabilirea sistemului de cultură şi a tipului de plantaţie viticolă;

amplasarea reţelei de drumuri şi a zonelor de întoarcere;

proiectarea lucrărilor hidroameliorative;

asigurarea apei potabile, pentru stropiri şi irigare;

amenajarea antierozională a terenului pentru conservarea solului şi crearea condiţiilor

favorabile pentru creşterea şi fructificarea viţei-de-vie;

alegerea soiurilor şi amplasarea lor pe teren, respectiv precizarea direcţiei de

producţie;

alegerea formelor de conducere şi stabilirea distanţelor de plantare;

precizarea lucrărilor de pregătire a terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor şi tehnica

plantării ;

precizarea lucrărilor de întreţinere a plantaţiilor tinere până la intrarea pe rod;

întocmirea devizelor de cheltuieli ;

calculul eficienţei economice şi stabilirea termenului de recuperare a investiţiei.

8.2. SISTEMELE DE CULTURĂ A VIŢEI-DE-VIE sunt determinate de:

factorii naturali de mediu;

soiurile cultivate;

formele de conducere practicate;

lucrările de întreţinere care se aplică în plantaţii.

179

Sistemul de cultură neprotejată

■ se practică în regiunile climatice din sudul ţării, unde temperaturile minime din

timpul iernii care afectează cultura viţei-de-vie survin foarte rar (sub -18ºC la soiurile pentru

struguri de masă şi sub -20ºC la soiurile pentru struguri de vin), în maximum 1-2 ani din 10;

■ se practică în majoritatea podgoriilor de deal, cu excepţia celor din Transilvania şi

Moldova, unde cultura neprotejată se practică numai în unele microzone restrânse cu climat

mai blând, întâlnite la partea superioară a versanţilor;

■ se caracterizează prin aceea că butucii sunt conduşi în plantaţii pe tulpini

semiînalte sau înalte, elementele de rod fiind situate la înălţimi cuprinse între 0,6-1,2-2,0 m

faţă de nivelul solului.

Sistemul de cultură semiprotejată

■ este generalizat în zonele climatice în care temperaturile minime care pun în

pericol cultura viţei-de-vie au o frecvenţă de 2-4 ani din 10;

■ protejarea în timpul iernii se realizează prin acoperirea parţială cu pământ a unor

elemente situate la baza butucului;

■ se caracterizează prin folosirea soiurilor cu rezistenţă sporită la ger, a formelor

semiînalte şi înalte de conducere a butucilor, şi prin păstrarea la tăiere la baza tulpinii, în

fiecare an, a 1-2 cepi de siguranţă a câte 2 ochi; iar coardele anuale ce se formează pe aceşti

cepi sunt conduse toamna pe direcţia rândului şi acoperite cu un strat de pământ, pentru a fi

protejate de ger.

Sistemul de cultură protejată

■ se practică în zonele în care temperaturile minime absolute din timpul iernii, ce pun

în pericol cultura viţei-de-vie, sunt dintre cele mai scăzute şi au o frecvenţă mare, de peste 4

ani din 10;

■ se caracterizează prin folosirea formei joase de conducere a butucilor care să

permită acoperirea totală sau parţială a butucului cu pământ, pe timpul iernii;

■ toamna, după căderea frunzelor, în plantaţii se execută „îngroparea” butucilor, prin

acoperirea coardelor cu un strat de pământ de 20-30 cm. În prealabil, se execută o tăiere de

„uşurare” (cu eliminarea a 40-50 % din creşterile anuale ale butucului ce nu folosesc în

primăvară la tăierea definitivă) şi arătura de toamnă cu răsturnarea brazdei „în lături”;

■ cultura protejată a viţei-de-vie a fost generalizată în ţara noastră după invazia

filoxerei, când au fost aduse şi altoite soiuri străine slab rezistente la ger, folosite la

refacerea podgoriilor.

Acest ultim sistem de cultură prezentat necesită cheltuieli mari şi multă forţă de

muncă. Odată cu modernizarea viticulturii s-a trecut la cultura viţei-de-vie pe tulpini şi s-a

renunţat la sistemul de cultură protejată. La ora actuală, el se practică în anumite microzone

din cadrul podgoriilor unde se înregistrează temperaturi minime nocive (baza versanţilor,

expoziţii nefavorabile etc.).

180

8.3. TIPURI DE PLANTAŢII VITICOLE

Tipurile de plantaţii sunt determinate de:

panta terenului;

distanţele de plantare;

densităţile de plantare (numărul de butuci la unitatea de suprafaţă);

forma de conducere a butucilor (joasă, semiînaltă şi înaltă);

posibilităţile de mecanizare a lucrărilor.

Plantaţii viticole obişnuite:

■ sunt amplasate pe terenuri cu pante moderate (sub 15 %) şi soluri cu fertilitate

mijlocie;

■ distanţele de plantare folosite: 2,2 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între butuci pe rând,

asigurând densităţi normale de 3 246 – 4 545 butuci/ha;

■ mecanizarea lucrărilor se realizează cu tractoarele viticole;

■ se pretează atât soiurilor pentru struguri de vin cât şi celor pentru struguri de masă,

cu vigoare slabă, mijlocie sau mare;

■ pot fi folosite atât formele joase, cât şi cele semiînalte şi înalte de conducere a

butucilor;

■ acest tip de plantaţii este cel mai răspândit, întrucât corespunde tuturor regiunilor

viticole, producţiile de struguri obţinute sunt mijlocii, de 12-15 t/ha.

Plantaţii viticole cu distanţe mari:

■ se înfiinţează pe terenuri relativ plane sau cu pantă uşoară (sub 8 %), pe soluri cu

fertilitate ridicată, în zonele de cultură neprotejată şi semiprotejată a viţei-de-vie;

■ distanţele de plantare folosite: 3,0-3,6 m între rânduri şi 1,2-1,4 m între butuci pe

rând, asigurând densităţi mai reduse la unitatea de suprafaţă, cuprinse între 2 315 şi 3 333

butuci/ha; ca urmare a densităţii reduse de plante la hectar investiţia este mică, iar necesarul

de forţă de muncă mai scăzut;

■ sunt recomandate în primul rând, pentru soiurile de masă şi cele de mare producţie

pentru vinuri curente, cunoscute în general, ca soiuri mai viguroase, cu acumulări mai

reduse de zaharuri;

■ formele de conducere a butucilor sunt înalte;

■ mecanizarea integrală a lucrărilor de întreţinere prin folosirea tractoarelor

universale;

■ aceste plantaţii se organizează pe suprafeţe mari, integrate în sisteme de irigaţii,

acolo unde precipitaţiile sunt deficitare.

181

Plantaţii viticole pe terase:

■ amenajate pe terenuri cu pante mai mari de 12-14 % şi soluri cu fertilitate scăzută;

■ distanţele de plantare: 2,0 m între rânduri şi 1,0-1,4 m pe rând, rezultând densităţi

cuprinse între 3 751 şi 5 000 butuci/ha; iar producţiile de struguri obţinute sunt mai mici, de

6-12 t/ha;

■ mecanizarea lucrărilor în aceste plantaţii se face cu folosirea sistemei de maşini

construite pentru tractoarele viticole;

■ sunt cultivate soiuri pentru vinuri de calitate (albe şi roşii), cu vigoare slabă,

mijlocie sau mare;

■ forma de conducere a butucilor este cea semiînaltă.

Plantaţii viticole pe nisipuri:

■ au un specific regional, se întîlnesc pe nisipurile din sudul Olteniei, sudul

Moldovei, nord-vestul Transilvaniei, la Teremia (în Banat);

■ nisipurile sunt ameliorate şi irigate, în vederea cultivării viţei-de-vie;

■ distanţele de plantare sunt mai mari: 2,5 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între butuci pe

rând, rezultând densităţi mijlocii la unitatea de suprafaţă (2 857 – 4 000 butuci/ha);

■ sunt cultivate soiuri pentru vinuri de masă (albe şi roze) şi soiuri pentru struguri de

masă, cu vigoare mijlocie sau mare;

■ formele de conducere utilizate sunt cele joase, semiînalte şi înalte ;

■ mecanizarea lucrărilor în plantaţiile de nisipuri reclamă folosirea tractorului cu

dublă tracţiune.

Plantaţii viticole de tip gospodăresc (familial):

■ se înfiinţează pe suprafeţe mici de teren, în vederea satisfacerii consumului

propriu;

■ distanţele de plantare: 1,5-1,8 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între butuci pe rând, cu

densităţi mari de plante la unitatea de suprafaţă (3 968 – 6 666 butuci/ha);

■ se pot lucra mecanizat cu ajutorul motocultoarelor, cu tracţiune hipo sau manual;

■ se cultivă atât soiuri pentru struguri de vin, cât şi pentru struguri de masă,

producţiile obţinute variază în limite largi, în funcţie de soiurile cultivate şi de nivelul

agrotehnicii aplicate.

Unităţile cultivatoare de viţă-de-vie pot fi şi ele de mai multe tipuri (după Pop

Nastasia, 2010):

● unităţi specializate – care au în dotare şi instalaţii şi utilaje pentru prelucrarea

strugurilor (Ostrov, Recaş, Cotnari, etc.);

● unităţi în care viticultura reprezintă una din ramurile principale (Jidvei);

● unităţi în care viticultura reprezintă una din ramurile complementare (Lechinţa).

182

Test de autoevaluare nr. 1 1. Precizaţi problemele care trebuiesc rezolvate prin proiectare.

2. Enumeraţi sistemele de cultură ale viţei-de-vie.

3. Specificaţi care sunt tipurile de plantaţii viticole realizate în ţara noastră.

4. Pe ce fel de terenuri se înfiinţează plantaţiile viticole cu distanţe mari?

5. Ce caracteristici prezintă plantaţiile viticole de tip gospodăresc (familial)?

6. În funcţie de ce elemente se aleg sistemele de cultură ale viţei-de-vie?


8.4. ALEGEREA AMPLASAMENTELOR PENTRU ÎNFIINŢAREA

PLANTAŢIILOR VITICOLE

Investiţiile mari şi orientările privind înfiinţarea de plantaţii noi, impun biotopului

unele restricţii ca:

asigurarea la optimum a cerinţelor de creştere şi fructificare a soiurilor cultivate;

organizarea raţională a terenului;

valorificărea integrală a potenţialului de producţie cantitativ şi calitativ a soiurilor.

Având în vedere faptul că viţa-de-vie se cultivă cu precădere pe terenuri în pantă, trebuie

avută în vedere şi evacuarea eventualului exces de apă provenită din ploi, amenajarea căilor

de acces, fixarea prin specii forestiere de protecţie a terenurilor instabile sau cu relief

frământat (cu asigurarea pe plan local a lemnului necesar mijloacelor de susţinere), terasarea

terenului etc.

La alegerea terenului pentru înfiinţarea unei plantaţii viticole se pot ivi două situaţii:

terenul se găseşte în cadrul unei podgorii, acolo unde există sau au existat vii – în

acest caz experienţa acumulată de generaţii de viticultori uşurează mult alegerea

locului;

183

terenul se află în afara podgoriilor, unde nu există vii – în cazul acesta este necesară

cunoaşterea amănunţită a factorilor de climă, de sol (pedologici), de relief

(orografici) şi a celor social-economici (tabelele 8.1, 8.2 şi 8.3).

Tabelul 8.1.

Factorii climatici

determină arealul de cultură a viţei-de-vie şi orientează direcţiile de producţie în

viticultură

Durata perioadei de vegetaţie

minimum 160 de zile pentru soiurile cu maturare

timpurie şi extratimpurie;

170 de zile pentru cele cu maturare mijlocie;

180 de zile pentru cele tardive.

Bilanţul termic global (Σºtg)

2 700ºC asigură reuşita culturii soiurilor cu maturare

timpurie şi extratimpurie (în perioada de vegetaţie);

2 900ºC pentru cele cu maturare mijlocie;

peste 3 400ºC sunt favorabile pentru soiurile cu

maturare târzie.

Bilanţul termic activ (Σºta) să depăşească 2 600ºC pentru cultura economică a viţei

Bilanţul termic util(Σºtu)

1 000ºC;

1 300ºC ;

1 500ºC, pentru cele 3 categorii de soiuri.

Temperatura medie a celei mai

calde luni (iulie)

peste 18ºC este favorabilă pentru maturarea soiurilor

timpurii;

peste 20ºC asigură reuşita culturii soiurilor cu maturare

mijlocie;

de peste 22ºC – pentru soiurile cu maturare târzie.

Durata de strălucire efectivă a

soarelui

peste 1 200 de ore este favorabilă culturii soiurilor

timpurii;

valorile mai mari de 1 400 de ore asigură maturarea

soiurilor mijlocii;

peste 1 500 de ore – pentru soiurile târzii.

Precipitaţiile anuale peste 450 mm, dintre care cel puţin 250 mm în timpul

perioadei de vegetaţie, pentru cultura viţei-de-vie fără

irigaţie.

Frecvenţa temperaturilor

minime absolute, mai scăzute

de -20ºC

nu trebuie să depăşească 1-2 ani din 10 (pentru reuşita

culturii neprotejate a viţei-de-vie).

Temperaturile specifice

fiecărei fenofaze

la înflorit: minim 15ºC;

la polenizare şi legare 17ºC;

la maturarea rodului 15º-16ºC.

Indicele heliotermic real (IHr) să preia valori mai mari de 1,3.

Indicele bioclimatic al

viţei-de-vie (Ibcv)

să preia valori mai mari de 4.

Indicele aptitudinii

oenoclimatice (IAOe)

să preia valori mai mari de 3 700.

184

Tabelul 8.2.

Factorii de relief

care determină arealul de cultură a viţei-de-vie

Înclinarea versanţilor

cu înclinare de până la 15 %, se poate planta viţă-de-

vie, fără amenajări antierozionale;

pantele cuprinse între 15-25 % este necesară

amenajarea în terase cu platforma orizontală.

Expoziţia versanţilor

sudică, sud-estică, sud-vestică, estică, vestică, nord-

estică, nord-vestică.

Expoziţia nordică nu se foloseşte pentru cultura

viţei-de-vie, decât în extremitatea sud-estică a

ţării, în Dobrogea, la Ostrov.

Altitudinea

100 şi 300 m asigură cele mai bune condiţii de pentru

cultura viţei-de-vie;

400-450 m şi rar până la 500-550 m (podgoria Dealu

Mare şi Măgura Sibiului), chiar 1000 m la Ţelna, jud.

Alba.

Tabelul 8.3.

Factorii pedologici

care determină arealul de cultură a viţei-de-vie

Textura solului foarte diferită, cu variaţii de la nisip la argilă.

Structura solului cea glomerulară este cea mai bună, grăunţoasă, cu

particule heterogene.

Nivelul apei freatice situat la adâncimi mici (1-2 m), determină un regim aero-

hidric nefavorabil dezvoltării rădăcinilor, periclitează

existenţa unei plantaţii viticole.

Gradul de salinizare reprezintă un factor restrictiv hotărâtor, fiind excluse de la

plantarea viţei terenurile la care solul şi materialul

litologic au un conţinut total în săruri solubile mai mare de

100 mg/100 g sol.

Gradul de alcalizare cu peste 5 % Na schimbabil determină excluderea de la

plantare a viţei-de-vie

Reacţia solurilor 5,5-8,2 pentru viticultură, în majoritatea podgoriilor.

Puterea clorozantă a solului CaCO3 activ şi fierul din sol determină cloroza ferică la

viţa-de-vie;

în funcţie de valorile obţinute pentru indicele puterii

clorozante (IPC), se aleg portaltoii cei mai

corespunzători pentru viţa-de-vie.

Excesul de umiditate element restrictiv important pentru înfiinţarea plantaţiilor,

întâlnit mai ales pe formele concave de relief.

185

DE REŢINUT

Vor fi alese pentru cultura viţei-de-vie terenurile nepotrivite altor

culturi:

coastele de dealuri;

terenurile pietroase;

terenurile nisipoase.

Vor fi evitate arealele:

cu frecvente accidente climatice (îngheţuri târzii, căderi de

grindină, valuri de frig, îndeosebi în timpul înfloritului,

secete prelungite);

cu exces de umiditate;

cu nivelul apei freatice situat la adâncimi mici (1-2 m);

cu exces de carbonat de calciu sau de săruri solubile.

Se va avea în vedere:

asigurarea forţei de muncă;

apropierea de căile de comunicaţii;

apropierea de centrele populate care să absoarbă producţia

viticolă (struguri de masă şi vinurile de diferite calităţi);

posibilităţile de racordare la utilităţi obligatorii (energie

electrică, apă etc.);

depărtarea de zonele intens poluate.


1. Investiţiile mari şi orientările privind înfiinţarea de plantaţii noi, impun biotopului

unele restricţii. Specificaţi-le.

2. Enumeraţi câţiva factori climatici care determină arealul de cultură al viţei-de-vie.

3. Precizaţi ce terenuri vor fi alese pentru cultura viţei-de-vie.

4. Care sunt arealele ce se vor evita la înfiinţarea unor plantaţii de viţă-de-vie?


186

8.5. PROIECTAREA ŞI AMPLASAREA LUCRĂRILOR

HIDROAMELIORATIVE

La înfiinţarea plantaţiilor viticole se urmăreşte un control cât mai eficient al

scurgerilor de suprafaţă şi a celor concentrate, precum şi prevenirea degradării terenurilor.

Se proiectează şi se execută:

lucrările hidroameliorative de amenajare a reţelei hidrografice torenţiale şi a

barajelor, pragurilor, plantaţiilor silvice de protecţie);

intercepţia şi evacuarea scurgerilor de suprafaţă (canale de coastă, debuşee,

canale de evacuare a apelor);

amenajări interioare în cadrul folosinţelor (defrişări, captări de izvoare,

drenuri etc.);

lucrări anexe (poduri, podeţe, vaduri pereate, racordări, camere de liniştire a

apelor).

Prin toate aceste lucrări se urmăreşte să se asigure folosinţa îndelungată a terenului

pentru viticultură.

8.6. ORGANIZAREA INTERIOARĂ A TERENULUI

(împărţirea în unităţi de exploatare)

Organizarea interioară a terenului cuprinde un ansamblu de măsuri tehnice şi

organizatorice, care urmăresc utilizarea completă a pământului, asigurarea condiţiilor pentru

executarea mecanizată a lucrărilor şi sporirea fertilităţii solului.

ETAPE:

împărţirea terenului în unităţi de exploatare;

stabilirea reţelei de drumuri;

amplasarea zonelor de întoarcere a agregatelor;

amenajarea reţelei de alimentare cu apă şi de distribuţie a

soluţiei de stropit; a reţelei de canale şi conducte pentru

irigare (acolo unde este cazul);

amplasarea construcţiilor.

8.6.1. Împărţirea terenului în unităţi de exploatare. Unităţile teritoriale de

exploatare în viticultură sunt: trupul viticol, tarlaua şi parcela. Mărimea acestora este

condiţionată de panta terenului.

Trupul viticol este unitatea viticolă de sine stătătoare, cea mai mare, constituită din

mai multe tarlale şi este delimitat prin cumpene de separare a apelor, fire de văi sau alte

categorii de folosinţă a terenului. El poate să reprezinte continuitatea unei plantaţii vechi sau

să întregească suprafeţele existente şi cuprinde toate elementele necesare unei exploatări

187

raţionale: drumuri, canale pentru evacuarea apelor, reţea de alimentare cu apă, de irigare,

construcţii tehnologice şi social-gospodăreşti.

Mărimea trupului viticol variază între 150-500 ha, poate avea diferite forme (pătrat,

dreptunghi, trapez sau formă neregulată) şi se poate organiza în 2-3 ferme (după Pop

Nastasia, 2010).

Tarlaua constituie o subunitate teritorială a trupului, are suprafeţe diferite în funcţie

de panta terenului între 30-50 ha. Ea reprezintă unitatea de bază pentru executarea lucrărilor

cu mijloace mecanizate şi este constituită din mai multe parcele (3-6), are o formă

dreptunghiulară şi lungimea de până la 800 m pentru asigurarea uni randament maxim la

folosirea maşinilor.

Tarlaua copiază orografia terenului şi se orientează cu lungimea pe direcţia N-S în

cazul terenurilor relativ plane, paralel cu curbele de nivel pe terenurile în pantă şi

perpendicular pe direcţia vântului dominant în cazul nisipurilor.

Suprafaţa tarlalelor variază între 3-30 ha, în funcţie de înclinarea

versanţilor;

Înclinarea versanţilor

pante sub 12% - lungimea tarlalelor 600-800 m;

înclinarea de 12-18% - lungimea tarlalelor 400-600 m;

pe pante de 18-24% - lungimea tarlalelor 300-400 m.

DE REŢINUT Diminuarea lungimii tarlalelor măreşte numărul

întoarcerilor în gol a agregatelor, ceea ce duce la

randamente scăzute şi consum ridicat de carburanţi.

Parcela reprezintă subunitatea de bază a unei plantaţii viticole, are o singură direcţie

de producţie, un singur soi pe un singur portaltoi – pentru a se putea executa aceleaşi lucrări

agrotehnice.

Este cea mai mică unitate de exploatare, care se recomandă să aibă o formă

dreptunghiulară sau pătrată, pentru o mai bună organizare a muncii.

Pe terenurile în pantă, parcelele se orientează cu lăţimea pe direcţia curbelor de nivel,

iar cu lungimea pe direcţia deal-vale. Lăţimea optimă a parcelei, pe direcţia curbelor de

nivel este de 100 ± 20 m, aceasta fiind impusă de lungimea spalierului la care trebuie să se

asigure o anumită rezistenţă şi posibilităţi de întindere a sârmelor.

Lungimea parcelei este influenţată, în principal, de panta terenului (figura 8.1).

Astfel, pe versanţii cu panta sub 12 %, lungimea parcelelor va fi de 250-300 m, pe cei cu

pante de 12-18 % lungimea va fi de 150-200 m, iar pe pante de 18-24 %, între 100 şi 150 m

(tabelul 8.4). Suprafaţa parcelelor variază între 1 şi 5 ha. În cazuri deosebite (variaţii mari de

pantă, prezenţa teraselor etc.), parcelele pot avea şi suprafeţe mai mici de 1 ha.

188

Fig. 8.1. Elemente de organizare şi amenajare a terenului

în diferite condiţii de pantă (după Mihaiu Gh. ş colab.,1985)

Tabelul 8.4.

Dimensiunile parcelelor şi tarlalelor în funcţie de panta terenului

Elementele

dimensi-

onării

Parcelă: Tarla:

Observaţii Panta terenului:

10-12 % 12-18 % >18 % 10-12 % 12-18 % >18 %

Lungimea

(m)

80-120

80-120

80-120

600-800

400-600

300-400

Pe direcţia

curbelor de

nivel

Lăţimea

(m) 250-300 150-200 100-150 250-300 150-200 100-150

Pe direcţia

deal-vale

189

8.6.2. Amplasarea reţelei de drumuri. Este o etapă foarte importantă, deoarece

drumurile deservesc toate unităţile teritoriale şi au ca destinaţie deplasarea maşinilor şi

utilajelor, transporturile de materiale şi a recoltei de struguri. Amenajarea lor trebuie făcută

judicios pentru a evita transformarea lor, în cazul terenurilor în pantă, în drumuri

impracticabile, străbătute de ogaşe.

Drumurile magistrale fac legătura între terenuri, masive sau centre de producţie, au

o lăţime cuprinsă între 6-8 m şi de obicei sunt asfaltate.

Drumurile principale reprezintă artere cu trafic mare, cu lăţimea de 6-8 m, urmăresc

firul văilor şi cumpăna apelor, delimitează tarlalele şi fac legătura între acestea, permiţând

circulaţia în două sensuri. În acelaşi timp deservesc întreaga suprafaţă cu viţă-de-vie din

cadrul unui trup sau masiv viticol şi fac legătura cu centrele de prelucrare a strugurilor, cu

sediile fermelor şi cu reţeaua de drumuri comunale. Pentru a fi practicabile în orice sezon se

recomandă să fie pietruite, betonate sau asfaltate.

Drumurile secundare (drumuri de exploatare), delimitează tarlalele şi parcelele pe

direcţia curbelor de nivel, sunt construite pentru un singur fir de circulaţie, prevăzute cu

rampe de depăşire şi au o lăţime de 4-5 m. În funcţie de lungimea şi înclinarea versanţilor,

drumurile secundare sunt amplasate la distanţe de 100-300 m, trebuie să aibă o pantă uşoară,

longitudinală (2-3 %) şi să fie prevăzute cu canale de colectare şi evacuare a apelor. Se

consolidează prin pietruire sau biologic, prin înierbare.

Legătura dintre drumurile secundare se face prin potecile şi aleile care separă

parcelele pe direcţia deal-vale sau prin drumurile în serpentină şi în diagonală, în cazul

versanţilor cu panta mai mare de 12 %.

Din două în două parcele, pe direcţia deal-vale sunt trasate alei cu lăţimea de 4 m,

pentru a permite circulaţia maşinilor şi scoaterea producţiei la drumurile de exploatare.

Aleile şi potecile sunt considerate căi de acces la parcelă, au lăţimea de 2-4 m, separă

parcelele între ele pe direcţia deal-vale, perpendicular pe direcţia rândurilor, şi fac legătura

între parcele şi drumurile secundare.

În cazul teraselor, aleile şi potecile sunt terasate pentru a permite trecerea tractoarelor

dintr-o parcelă în alta, iar pe taluzul lor se execută trepte de picior consolidate prin dale de

beton, ziduri de piatră etc. Ele sunt întreţinute prin înierbare.

Drumurile nu trebuie să depăşească 4-5% din suprafaţa unei plantaţii şi să nu aibă

pantă mai mare de 7-8%, ele trebuie să permită accesul tot timpul anului (după Pop

Nastasia, 2010).

8.6.3. Amplasarea zonelor de întoarcere. La capetele tarlalelor sau parcelelor se

prevăd zone de întoarcere înţelenite, cu lăţimea de 6 m, pentru întoarcerea agregatelor care

efectuează lucrările, iar distanţa dintre două zone de întoarcere se recomandă să nu fie mai

mare de 300-400 m. Amplasarea lor se face pe linia de cea mai mare pantă, pe cât posibil la

marginea ravenelor sau a plantaţiilor silvice, pentru a se face economie de teren.

190

În cazul tarlalelor situate pe pante mai mici de 10 %, întoarcerea agregatelor se face

pe drumurile de legătură, nemaifiind necesare zone de întoarcere. Pe terenurile cu panta mai

mare de 20 %, terasate, se amenajează rampe speciale de întoarcere şi de acces a

tractoarelor de la o terasă la alta.

8.6.4. Amenajarea reţelei de alimentare cu apă şi de distribuţie a soluţiei pentru

stropit. Apa pentru tratamente trebuie să fie asigurată în cantitate de cel puţin 1,5-2 t/ha la

un tratament, să fie curată, fără săruri nocive, să nu fie poluată. Se foloseşte din ape

curgătoare, bazine de retenţie a precipitaţiilor sau din foraje.

Procedeul vechi de alimentare cu apă pentru aplicarea tratamentelor fitosanitare, prin

bazine de beton de 800 – 1 000 litri capacitate, amplasate la capetele parcelelor, a

fost abandonat şi înlocuit cu sistemul centralizat de preparare şi distribuţie a soluţiei

pentru stropit.

Procedeul nou constă în procurarea apei prin captarea scurgerilor de suprafaţă, făcută

în cadrul amenajărilor pentru combaterea eroziunii solului, prin captarea izvoarelor

de coastă, sau prin racordarea la reţeaua de apă potabilă a localităţilor, şi anume:

apa este dirijată prin pompare, prin conducte îngropate, spre cota cea mai

înaltă a terenului unde este amplasată staţia centralizată de pregătire a soluţiei;

printr-o reţea de conducte, soluţia este pompată sau apa este distribuită prin

cădere liberă până la parcelele plantate cu viţă-de-vie, unde se află hidranţii de

la care se alimentează maşinile de stropit.

În cazul folosirii substanţelor pentru tratamente cu volum redus, la care soluţia se

pregăteşte direct în rezervorul maşinii de stropit, alimentarea cu apă se face de la hidrantul

aflat la capătul parcelei.

Reţeaua de conducte pentru alimentarea cu apă urmăreşte reţeaua de drumuri

existentă în interiorul plantaţiei.

Amplasarea reţelei de irigaţie. Se referă la aducţiunea apei până la nivelul parcelei,

dacă această măsură este necesară. Acest lucru se realizează în funcţie de metoda de udare

preconizată: prin brazde, aspersiune sau picurare, şi este alcătuită din canale de aducţiune şi

de distribuţie a apei, conducte îngropate, rampe perforate pentru udarea localizată, staţii de

pompare şi alte construcţii hidrotehnice anexe.

Reţeaua de canale şi conducte urmăreşte reţeaua de drumuri. Traseul canalelor şi

conductelor de aducţiune a apei trebuie să urmărească cotele cele mai înalte ale terenului,

pentru ca apa să poată fi preluată în reţeaua de distribuţie prin cădere liberă.

8.6.5. Stabilirea şi amplasarea construcţiilor. Există două tipuri de construcţii

utilizate:

cu caracter tehnologic, în care intră centrul de vinificaţie (centre de prelucrare a

strugurilor, platformele tehnologice, crama, pivniţa); hale pentru sortare şi ambalare a

strugurilor de masă, magazii pentru materiale, depozite pentru îngrăşăminte şi

191

pesticide, remize pentru tractoare şi maşini agricole, staţiile de preparare a soluţiilor

de stropit;

cu caracter social-gospodăresc (sedii de fermă, grupuri sociale etc.).

Totalitatea construcţiilor deservesc procesul de producţie şi trebuie să fie amplasate

în centrul geometric, pe teren stabilizat, fără pericol de alunecări sau inundare, în apropierea

căilor de comunicaţie şi de diferite unităţi publice, şi trebuie să permită accesul din toate

punctele plantaţiei în cel mai scurt timp.

Astfel, centrele de prelucrare a strugurilor se amplasează de regulă la baza

versanţilor, pentru ca transportul recoltei să se facă cu uşurinţă.

Remizele pentru tractoare şi maşini agricole, magaziile de materiale, construcţiile

social-gospodăreşti se amplasează într-o poziţie centrală care să limiteze deplasările în gol.


1. Enumeraţi unităţile teritoriale de exploatare în viticultură.

2. Deoarece drumurile deservesc toate unităţile teritoriale, precizaţi care sunt

acestea şi importanţa lor.

3. Care este lăţimea minimă a zonelor de întoarcere?


8.7. AMENAJAREA TERENULUI

Prin lucrările de amenajare, relieful terenului se modifică în sensul uniformizării lui

pe tarlale, cu scopul îmbunătăţirii condiţiilor de exploatare.

În condiţiile din ţara noastră prevenirea şi combaterea eroziunii (pentru terenurile în

pantă destinate plantaţiilor viticole), este neapărat necesară şi extrem de importantă

deoarece peste 70 % din vii sunt amplasate pe pante sau pe nisipuri, iar noile plantaţii se

recomandă să se înfiinţeze în zonele colinare favorabile viticulturii. Amenajarea

antierozională se execută diferenţiat în funcţie de panta terenului şi de condiţiile

pedoclimatice locale.

Terenurile cu panta mai mică de 4 % nu ridică probleme de combatere a eroziunii

solului, neexistând pericolul acesteia, iar orientarea rândurilor se va face în funcţie de:

lumină (pe direcţia N-S);

de cerinţele agrotehnicii (să asigure lungimi mari de lucru utilajelor, pentru

exploatarea plantaţiilor în condiţii de eficienţă economică sporită);

în funcţie de metoda de irigare, acolo unde este cazul.

192

Pe terenurile cu panta cuprinsă între 4 şi 12 %, pentru prevenirea eroziunii solului,

se recomandă:

modelarea şi nivelarea de ansamblu;

orientarea rândurilor de viţă-de-vie pe direcţia curbelor de nivel;

întreţinerea solului prin lucrări succesive (un rând da un rând nu);

efectuarea lucrărilor curente de agrotehnică antierozională (subsolaje periodice,

lucrări adânci ale solului, aplicarea îngrăşămintelor organice şi a celor verzi,

bilonatul printre rânduri);

efectuarea de benzi înierbate şi canale de evacuare a apelor, dacă eroziunea se

manifestă cu intensitate mare, astfel:

Benzi înierbate: cu ierburi perene pe intervalele dintre rânduri (late de

1,0-1,2 m) vor fi amplasate la fiecare 2-6 rânduri, în

funcţie de panta terenului;

cu folosirea îngrăşămintelor verzi, prin însămânţare

anuală, din toamnă, din două în două intervale.

Canale de

evacuare a apelor:

au rolul de a colecta surplusul de apă din precipitaţii şi

de a-l evacua către debuşee;

se amplasează la distanţe de 12-14 m - pe terenurile cu

pante de 10-12 % şi la distanţe de 16-18 m - pe pante

de 6-8 %;

au o adâncime de 0,30 m, iar înclinarea lor în axul

longitudinal de 2 %.

În podgoriile din Dobrogea, cu climat secetos şi soluri formate pe roci permeabile, se

folosesc canale de nivel (orizontale) care au rolul de a reţine întreaga cantitate de apă

provenită din precipitaţii.

Pe terenurile cu pante mai mari de 12 %, se recomandă:

prevenirea eroziunii solului, prin realizarea benzilor înierbate, cu amestecuri

de graminee şi leguminoase perene, pe intervalul dintre rânduri (temporare sau

permanente);

îmbunătăţirea condiţiilor de exploatare mecanizată;

terasare în vederea asigurării condiţiilor pentru dezvoltarea uniformă a viţei-

de-vie.

În actualele condiţii de mecanizare a lucrărilor în viticultură sunt folosiţi numai

versanţii cu pante uniforme, cu o înclinare de până la 24-26 %.

193

Tipuri de terase. În funcţie de condiţiile pedoclimatice şi de înclinarea pantei, în

viticultura românească se folosesc mai multe tipuri de terase:

terase cu platforma orizontală şi taluze consolidate prin înierbare, care se

construiesc în zonele secetoase cu precipitaţii anuale de 450-500 mm (Dobrogea,

sudul Moldovei), pe soluri cu permeabilitate ridicată. Rolul lor este de a reţine în

totalitate apa provenită din precipitaţii;

terase cu platformă înclinată în sensul pantei (4-6 %), cu taluze înierbate, în zone cu

precipitaţii anuale mai mari de 500 mm, pe soluri cu textură mijlocie spre grea

(Dealu Mare, Târnave, Miniş, Drăgăşani). Rolul lor este de a reţine cea mai mare

parte din apa provenită din precipitaţii şi de a evacua surplusul;

terase consolidate prin zid de sprijin din piatră, cu platformă orizontală sau înclinată.

Sunt folosite în podgoriile Miniş, Niculiţel, Pietroasele, Cotnari etc., iar construcţia

lor este legată de existenţa pietrei în zonă (fig. 8.2 a);

terase înclinate cu platformă lărgită, până la limita impusă de înălţimea taluzului şi

posibilitatea de mecanizare a lucrărilor. Astfel de terase întâlnim în podgoriile Huşi,

Târnave, Dealu Mare (fig.8.2 b);

terase tip banchetă, la care taluzul din amonte se plantează cu viţă-de-vie, ca şi restul

suprafeţei rămasă neterasată. Platforma banchetei se dimensionează pentru a cultiva

un număr mai mare de rânduri, fără ca înălţimea iniţială a taluzului să depăşească

0,5-0,7 m (fig. 8.2 c);

Fig. 8.2. Tipuri de terase folosite în viticultură: a-cu zid de sprijin din piatră;

b-terase înclinate cu platforma lărgită; c-terase tip banchetă

194

terase înguste, pe pante de peste 25 %, cu amplasarea unui singur rând, după modelul

practicat în Germania, Elveţia, Austria (Königer W.,1989) (figura 8.3).

Fig. 8.3. Terase înguste cu amplasarea unui singur rând (după Königer W.,1989)

Executarea teraselor se poate realiza:

pe terenuri care nu au mai fost terasate;

pe terenuri care au mai fost terasate, dar cu terase înguste, nemecanizabile.

În primul caz, terasele se execută după lucrările de modelare-nivelare impuse de

configuraţia terenului. Pentru a se păstra cea mai mare parte din orizonturile fertile ale

solului, lucrările de terasare se încep de la baza versantului, prin executarea primei terase. În

momentul trecerii la executarea celei de a doua terase, mai întâi se decopertează orizontul

fertil de pe suprafaţa acesteia şi se depune pe platforma primei terase din aval. Se continuă

astfel lucrările de terasare şi decopertare a orizontului fertil de sol, până la limita din amonte

a versantului (Babeş S. şi colab.,1991) (figura 8.4).

Fig. 8.4. Executarea teraselor prin decopertarea orizontului fertil de sol

(după Babeş S. şi colab.,1991)

195

Terasele se construiesc cu ajutorul utilajelor specifice: buldozere, gredere şi pluguri

balansiere acţionate de tractoare S-1500. Decopertarea stratului de sol fertil se face pe

adâncimea de 0,3-0,5 m.

În al doilea caz, respectiv al terenurilor care au mai fost terasate, se pot ivi

următoarele situaţii:

dacă terasele vechi au traseul rectiliniu şi pot fi incluse în noua organizare şi

amenajare a terenului, se va proceda la lăţirea lor, astfel ca din 2-3 terase vechi,

înguste, să rezulte una singură;

dacă terasele vechi au lăţimi variabile, traseul sinuos, cu multe curbe şi clinuri, se va

proceda la nivelarea totală a terenului, după care se execută terasele noi prin metoda

de construcţie în debleu-rambleu, fără alegerea stratului de sol fertil.

Dimensionarea teraselor. La proiectarea şi executarea teraselor se stabilesc

următoarele elemente: lăţimea platformei (L) şi înclinarea sa transversală (ip); înălţimea

taluzului (H) şi înclinarea acestuia, înclinarea pe ax longitudinal a platformei (figura 8.5).

Fig. 8.5. Elementele unei terase: L-lăţimea platformei; ip-înclinarea transversală a platformei terasei; H-înălţimea taluzului; it-

panta iniţială a terenului; D-distanţa dintre rânduri; d1, d2 –distanţa dintre rândurile marginale şi taluzuri

Lăţimea platformei terasei:

va fi constantă pe toată lungimea terasei pentru a asigura rânduri rectilinii şi în

continuare de la o parcelă la alta;

trebuie să fie egală cu multiplul distanţei dintre rândurile de vie, la care se adaugă

distanţele de la primul rând faţă de taluzul aval (0,8; 1,8 m) şi de la ultimul rând de

pe aceeaşi platformă a terasei la baza taluzului amonte (1,6 m):

distanţa de 0,8 m de la primul rând faţă de taluzul aval (d1) se prevede în

cazul teraselor cu trei rânduri plantate pe platformă, dacă nu se lucrează

mecanizat, numai se ierbicidează, iar panta este cuprinsă între 22-25 %;

distanţa de 1,8 m se prevede în cazul teraselor late, ce asigură plantarea a

cel puţin 4-5 rânduri de vie, pe pante mai mici de 22 %, pentru executarea

mecanizată a lucrărilor solului (figura 8.6).

196

Exploatarea mecanizată eficientă se poate realiza numai în cazul teraselor cu cel

puţin trei rânduri de viţă-de-vie.

Fig. 8.6. Distanţele de amplasare a rândurilor de viţă-de-vie

pe platforma terasei

Lăţimea platformei terasei se poate calcula după formula:

L = D (n – 1) + d1 + d2

în care:

L – lăţimea platformei (m);

D – distanţa dintre rânduri (m);

n – numărul rândurilor de viţă-de-vie pe platformă;

d1 – distanţa dintre primul rând şi taluzul aval (m);

d2 – distanţa dintre ultimul rând şi taluzul amonte (m).

Deoarece în majoritatea podgoriilor din ţara noastră predomină solurile şi rocile slab

coezive (cu stabilitate redusă) înălţimea taluzelor se recomandă să nu depăşească 2-2,5 m,

cu o înclinare de 1/1 – 1/1,5. De asemenea înclinarea longitudinală a platformei terasei se

recomandă să fie de 2-3 % pentru a permite evacuarea surplusului de apă pe la capetele

parcelelor spre debuşee.

Amenajarea terenurilor nisipoase. Viţa-de-vie se cultivă pe nisipuri din cele mai

vechi timpuri, dar datorită unui consum mare de energie, la înfiinţarea şi exploatarea

plantaţiilor de acest fel, viticultura s-a extins foarte puţin, de la 800 ha în 1950, la 25.000 ha

în 1994 (în Câmpia Olteniei mai mult de jumătate).

Organizarea şi amenajarea terenurilor nisipoase au ca obiective reducerea deflaţiei

eoliene, crearea de condiţii favorabile de dezvoltare a viţei-de-vie şi de exploatare raţională

197

a plantaţiei. Aceste terenuri se caracterizează printr-un relief format din dune şi interdune,

cu lăţimi variabile şi diferenţe de nivel de până la 20 m, nivelul apei freatice se situează

între 2-12 m adâncime, cu apariţia excesului de umiditate pe interdună, în special în zonele

(N-V ţării – Valea lui Mihai).

Tehnologia veche de cultură a viţei pe nisipuri consta în a săpa tranşee, respectiv

şanţuri sau cuiburi în vederea plantării, cu un consum foarte mare de forţă de muncă, cu

distanţe mici de plantare: 0,8/0,8 m sau 1,0/1,0 m, fără mecanizare.

Modernizarea tehnologiei de cultură a constat în eliminarea dezavantajelor primei

metode, şi anume:

pânza de apă freatică să fie sub 1,5-2,0 m adâncime;

conţinutul în argilă să fie de cel mult 8%;

perdelele de protecţie se orientează perpendicular pe direcţia vântului

dominant şi să aibe o lăţime de 8-10 m, amplasate la 300-600 m una de alta în

funcţie de tipul de nisip (nesolificate, respectiv zburătoare sau în curs de

solificare).

Reducerea deflaţiei eoliene se realizează prin:

înfiinţarea perdelelor de protecţie;

cultivarea de plante anuale sub formă de culise printre rândurile de viţă-de-

vie, care se încorporează ca îngrăşământ verde;

orientarea rândurilor perpendicular pe direcţia vântului dominant;

folosirea de parazăpezi.


1. Care sunt măsurile ce se recomandă a fi luate pe terenurile cu panta cuprinsă

între 4 şi 12 %, pentru prevenirea eroziunii solului?

2. Enumeraţi care sunt tipurile de terase care se folosesc în viticultura românească.

3. Descrieţi formula după care se calculează lăţimea platformei terasei.

4. Prezentaţi măsurile care se iau pentru reducerea deflaţiei eoliene.


198

8.8. PREGĂTIREA TERENULUI ÎN VEDEREA PLANTĂRII

Lucrările de pregătire a

terenului în vederea

plantării sunt:

defrişarea şi nivelarea terenului;

asigurarea perioadei de odihnă a solului;

fertilizarea de bază;

desfundarea.

Defrişarea şi nivelarea solului

Defrişarea este lucrarea de eliminare a vegetaţiei lemnoase existente pe teren: arbori,

arbuşti, pomi, butuci etc.

La defrişare este necesară scoaterea din sol a tuturor butucilor, cioatelor şi rădăcinilor

groase care, dacă rămân, pot conduce la deteriorări ale utilajelor de lucrare a solului folosite

în viitoarea plantaţie. Lucrarea se execută cu ajutorul tractoarelor grele dotate cu instalaţii

speciale (lama de buldozer, ghearele de scarificare, grebla de adunat cioate).

În cazul defrişării plantaţiilor viticole afectate de boli virotice şi de cancerul

bacterian, pentru evitarea transmiterii acestora la noua plantaţie se va acorda o atenţie

deosebită scoaterii butucilor cu maximum de rădăcini, precum şi asigurării perioadei de

repaus a solului.

La defrişarea plantaţiilor vechi, precum şi odată cu lucrările de nivelare şi

desfundare, se recomandă scoaterea, strângerea şi arderea rădăcinilor viţei-de-vie care pot

constitui o sursă de infecţie pentru o perioadă de încă 5-8 ani.

Nivelarea terenului (modelarea) se impune ca o lucrare obligatorie şi se execută

imediat după defrişare. Prezenţa denivelărilor de teren creează probleme privind combaterea

eroziunii solului, evacuarea excesului de umiditate, aplicarea irigaţiei, trasarea drumurilor

de exploatare, precum şi o neuniformitate în creşterea şi dezvoltarea butucilor de viţă-de-

vie.

Nivelarea terenului

se execută în funcţie de:

condiţiile de relief;

sistemul de amenajare;

posibilităţile de parcelare;

configuraţia terenului, pentru a preveni mişcarea

unui volum prea mare de sol.

Pe terenurile cu pantă sub 12 %, care nu se terasează, prin lucrarea de nivelare se

urmăreşte aplatizarea unor ridicături de pământ sau a microdepresiunilor, cu scopul

realizării unor pante continue, necesară atât pentru uniformizarea scurgerii apelor de

suprafaţă, cât şi pentru deplasarea normală a agregatelor în viitoarea plantaţie.

199

Asigurarea perioadei de odihnă a solului. Terenurile pe care viţa-de-vie a trăit şi

rodit mulţi ani, după defrişare se cultivă o perioadă de 3-5 ani cu plante furajere anuale sau

perene, atât pentru refacerea structurii şi fertilităţii, cât şi ca măsură fitosanitară (pentru a

evita transmiterea unor boli şi dăunători specifici, de la plantaţia veche).

Replantarea terenului eliberat prin defrişarea plantaţiilor vechi ridică probleme

deosebite din cauza „oboselii solului”, datorită acumulării unor toxine, a extinderii bolilor

virotice, cancerului bacterian, a unor carenţe de nutriţie etc., ca rezultat al monoculurii

îndelungate.

În condiţiile din ţara noastră se consideră suficientă o perioadă de odihnă a solului,

după defrişarea plantaţiilor vechi, de 3-4 ani, timp în care terenurile respective sunt

încadrate în evidenţa funciară la categoria „terenuri viticole în pregătire” şi cultivate cu

plante furajere anuale sau perene, pentru a preveni creşterea slabă, intrarea mai târzie pe rod

sau chiar pieirea viţelor nou plantate.

Când urmează replantarea terenurilor la scurt timp după defrişarea vechilor plantaţii,

pentru a evita răspândirea bolilor virotice prin intermediul nematozilor, se poate recurge la

dezinfectarea solului cu Vydate 10 G (50-60 kg/ha, încorporat în sol).

Pe solurile infestate cu larve de cărăbuş (Melolontha sp.), de viermi sârmă (Agriotes

sp.), înainte de desfundat se împrăştie la suprafaţa solului un insecticid organofosforic:

Sinoratox 5G, Sesame 5G, Sinoratox 10G în doză de 5 kg s.a./ha, urmând a fi încorporat

prin lucrarea de desfundare (Paşol P., Naum A., 1981).

Pentru evitarea efectelor defavorabile ale reziduurilor de erbicide, se recomandă

evitarea folosirii lor o perioadă de cel puţin doi ani înainte de defrişarea plantaţiilor vechi.

Fertilizarea terenului

Având în vedere terenurile pe care se amplasează plantaţiile cu viţă-de-vie (terenuri

în pantă, erodate, scheletice, nisipuri), improprii altor culturi şi sărace în elemente nutritive,

este neapărat necesară fertilizarea încă de la pregătirea terenului pentru plantare. Ţinându-se

seama de cerinţele mari de nutriţie ale viţei-de-vie, de longevitatea plantaţiilor viticole, încă

de la înfiinţarea plantaţiilor solul trebuie să fie adus la un nivel mediu de aprovizionare cu

substanţe nutritive.

Prin fertilizarea de bază se urmăreşte îmbunătăţirea aprovizionării solului cu materie

organică, cu rol important în ameliorarea proprietăţilor fizice, chimice şi biologice ale

solului, precum şi formarea unei rezerve de fosfor şi potasiu ce urmează să fie utilizată de

către butucii de viţă-de-vie şi după intrarea pe rod a plantaţiei.

În acest scop se încorporează în sol, la desfundat, îngrăşăminte organice şi chimice.

Stabilirea dozelor de îngrăşăminte se face prin cartarea agrochimică a solului, conţinutul

optim în elemente nutritive fiind următorul: azot total 0,1-0,2 %, fosfor mobil P-AL 30-50

ppm, potasiu mobil K-AL 120-200 ppm.

200

Fertilizarea organică se realizează cu gunoi de grajd semifermentat, iar dozele

variază în raport cu conţinutul solului în materie organică şi se diferenţiază în funcţie de

cantitatea de argilă din sol, de indicele de azot (IN) (tabelul 8.5).

Tabelul 8.5.

Stabilirea dozelor de îngrăşăminte organice la pregătirea terenurilor

pentru înfiinţarea plantaţiilor de vii roditoare

(după Borlan Z. şi colab.,1982)

Conţinutul solului

în argilă (%)

Valorile medii ale indicelui de azot (IN):

0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5

10 65 33 26 - - - -

15 82 49 39 33 30 - -

20 95 57 45 38 34 31 29

25 103 62 48 41 37 34 32

30 108 65 51 43 39 36 34

35 112 67 53 45 40 37 35

40 115 69 54 46 41 38 36

50 119 71 56 48 43 39 37

În general, se încorporează în sol cantităţi mari de gunoi de grajd 30-80 t/ha, iar pe

terenurile nisipoase 80-120 t/ha. Împrăştierea lor pe teren se face cât mai uniform, după care

sunt încorporate adânc în sol prin desfundat.

Pe terenurile terasate, pe jumătatea din amonte a platformei, unde solul este mai sărac

şi sunt aduse la suprafaţă orizonturi mai puţin fertile, se vor administra doze mai mari

(duble), de gunoi de grajd comparativ cu zona aval, unde solul este mai fertil, aşa încât se va

uniformiza fertilitatea solului pe întreaga terasă.

Fertilizarea chimică completează fertilizarea organică, fiind obligatorie în acelaşi

timp, deoarece rezervele solului în elemente nutritive sunt insuficiente, mai ales pe

terenurile în pantă terasate (tabelul 8.6).

Tabelul 8.6

Stabilirea dozelor de îngrăşăminte chimice cu P şi K la pregătirea terenului

pentru înfiinţarea plantaţiilor de vii roditoare

(după Borlan Z. şi colab.,1982; citaţi de Dejeu L., 2010)

Conţinutul

solului în fosfor

(ppm)

Doza de

îngrăşăminte

(kg P2O5 / ha)

Conţinutul solului

în potasiu

(ppm)

Doza de

îngrăşăminte

(kg K2O / ha)

10 220 60 247

15 193 80 230

20 180 100 220

30 167 120 213

40 160 140 209

50 156 160 205

201

În raport cu nivelul de aprovizionare al solului cu fosfor şi potasiu, pe adâncimea 0 -

40 cm (vezi tabelul 8.6), se stabilesc dozele de îngrăşăminte chimice ce se vor aplica. De

cele mai multe ori, la pregătirea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor de viţă-de-vie se

recomandă aplicarea următoarelor doze orientative de îngrăşăminte: 150-200 kg P2O5/ha şi

200-250 kg K2O/ha, sub formă de superfosfat şi sare potasică.

Sunt ţări viticole ca Italia, Austria, Germania etc., unde se folosesc doze mari de

îngrăşăminte chimice la pregătirea terenului: 500 kg P2O5/ha şi 600 kg K2O / ha.

În ţara noastră, în unele podgorii (Ştefăneşti-Argeş, Sâmbureşti, Drăgăşani, Târgu Jiu

etc.), care prezintă soluri acide, este necesară neutralizarea acidităţii prin administrarea

amendamentelor calcaroase (praf de piatră de var, spumă de defecaţie ce rezultă ca deşeu

din industria zahărului, dolomit, fosfogips, marnă etc.).

Dozele de amendamente calcaroase ce se aplică atunci când pH-ul solului are valori

mai mici de 6,0 (tabelul 8.7), variază în funcţie de unele însuşiri chimice ale solului (suma

bazelor de schimb - SB şi gradul de saturaţie în baze – V).

Se recomandă, în general, aplicarea unor doze de amendamente de 2-15 t/ha CaCO3,

administrate prin împrăştiere la suprafaţa solului, urmată apoi de încorporarea lor în

adâncime prin lucrarea de desfundare, împreună cu îngrăşămintele organice şi cele minerale.

Tabelul 8.7.

Stabilirea dozelor de amendamente calcaroase la solurile acide (t/ha)

(după Borlan Z. şi colab.,1982)

Gradul de

saturaţie în baze

(V %)

Suma bazelor de shimb (SB), în m.e./100 g sol uscat:

2 4 6 8 10 12 14 16

50 2,4 4,8 7,2 9,6 12,0 14,4 16,8 19,2

55 1,8 3,5 5,3 7,0 8,7 10,5 12,2 14,0

60 1,2 2,4 3,6 4,8 6,0 7,2 8,4 9,6

65 0,7 1,5 2,2 2,9 3,7 4,4 5,2 5,9

Amendamentele au rolul: de a îmbunătăţi însuşirile solului;

de a spori eficacitatea îngrăşămintelor;

de a mări rezistenţa viţei-de-vie la ger, secetă şi boli.

Desfundarea terenului. Lucrarea constă în mobilizarea profundă a solului (pe

adâncimea de minimum 60 -70 cm), cu inversarea şi amestecarea orizonturilor, în scopul

asigurării unor condiţii favorabile pentru dezvoltarea rădăcinilor.

Când terenul a mai fost cultivat cu viţă-de-vie, cu ocazia lucrării de desfundat se

strâng şi se ard toate resturile de rădăcini de la vechea plantaţie, întrucât pe acestea

supravieţuiesc nematozii transmiţători ai bolilor virotice, de asemenea se scot eventualele

202

pietre mari, pirul, larvele de cărăbuş, viermii sârmă şi altele. Pe terenurile infestate de

dăunători (larvele cărăbuşului de mai, viermii sârmă etc), în special pe nisipuri se

recomandă ca înainte de desfundat să se administreze un insecticid (ex.: Furadan) în

cantitate de 2-30 kg/ha.

Dacă orizonturile inferioare ale solului sunt bogate în calcar, ce poate fi adus la

suprafaţă în cantitate mare, şi ar depăşi pragul de rezistenţă a portaltoiului folosit, solul se

desfundă numai la adâncimea de 40-45 cm.

La fel se procedează şi în cazul solurilor superficiale, scheletice sau cu un conţinut

foarte ridicat în argilă în orizonturile inferioare, foarte compacte. În această din urmă

situaţie, desfundarea se completează printr-o lucrare de scarificare la adâncimea de 60-70

cm (se asigură afânarea adâncă a solului fără răsturnarea orizonturilor).

Avantajele lucrării:

se măreşte capacitatea de reţinere şi înmagazinare a apei

din precipitaţii;

se îmbunătăţeşte regimul termic şi de aeraţie;

se asigură condiţii prielnice pentru activitatea biologică

din sol;

se încorporează în adâncime îngrăşămintele organice şi

minerale;

se influenţează orientarea în profunzime a rădăcinilor

viţei-de-vie, fiind astfel, mai ferite de secetă şi ger (prin

inversarea orizonturilor şi introducerea în adâncime a

orizonturilor superficiale mai bogate în materie organică).

Epoca de executare a desfundatului depinde de cea în care se face plantarea viţelor,

de condiţiile climatice, de o serie de factori organizatorici (posibilitatea de procurare a

viţelor etc.). Astfel:

dacă plantarea viţei-de-vie se face primăvara (obişnuit în condiţiile noastre de

mediu), desfundarea se execută toamna, până la începutul iernii (decembrie-

ianuarie), solul rămâne „brazdă crudă”;

dacă plantarea se face din toamnă, mai rar practicată la noi, de regulă numai pe

terenuri bine drenate (nisipuri) sau în areale secetoase, desfundarea solului se face la

sfârşitul primăverii pentru a evita perioadele secetoase din vară, şi trebuie să se

niveleze imediat pentru a evita pierderile de apă.

Avantajele

desfundării

din toamnă:

solul reţine şi acumulează o cantitate mare de apă din

ploi şi zăpezi;

alternanţa îngheţ-dezgheţ contribuie la mărunţirea

bulgărilor;

are timp suficient să se aşeze până în momentul

executării plantatului.

203

Desfundarea se execută mecanizat cu ajutorul plugurilor balansiere de desfundat

acţionate de tractoare grele pe şenile, având o productivitate de 1,0-1,25 ha/zi. Adâncimea

de lucru se reglează progresiv la primele 3-4 curse, pentru a evita dereglarea agregatului.

Prima brazdă se trage la 20 cm adâncime, a doua brazdă la 40 cm şi a treia va fi reglată

pentru adâncimea normală de desfundat – 60 cm. Lăţimea şi adâncimea brazdei se vor

menţine constante în timpul lucrului pentru a realiza o desfundătură uniformă.

La terasele late, banda de teren lată de 1,5 -1,8 m din amontele platformei pe care

circulă tractorul, se afânează prin scarificare, după care se execută o arătură adâncă la 25-30

cm, cu pluguri acţionate de tractoare universale.

Pe suprafeţe mici, desfundatul se poate executa şi manual, la o adâncime de două

cazmale, cu inversarea straturilor de pământ: cel de la suprafaţă (0-30 cm) ia locul celui din

adâncime (30-60 cm). Un teren bine desfundat rămâne nivelat şi fără bulgări mari. Un om,

în funcţie de experienţă şi îndemânare, poate desfunda 20-60 m² teren pe zi, la adâncimea de

60 cm.

Înainte de pichetat şi plantarea propriu-zisă se execută lucrarea de nivelare de

suprafaţă prin care se elimină denivelările rezultate în urma desfundăturii. În acest scop

poate fi folosită grapa cu discuri în agregat cu grapa de mărăcini.

Nivelarea corectă a desfundăturii va uşura executarea lucrării de pichetat, menţinerea

adâncimii corespunzătoare de plantare a tuturor viţelor, precum şi a lucrărilor ulterioare din

plantaţie.


1. Care sunt lucrările de pregătire a terenului în vederea plantării viţei-de-vie?

2. Ce înţelegeţi prin asigurarea perioadei de odihnă a solului, şi de ce se impune

respectarea ei?

3. Care sunt avantajele lucrării de desfundare a terenului?

8.9. ALEGEREA ŞI AMPLASAREA SOIURILOR PORTALTOI - ALTOI

Pentru reuşita unei plantaţii (recolte mari şi de calitate superioară), un rol foarte

important revine atât biosistemului altoi-portaltoi, cât şi gradului de favorabilitate a

condiţiilor de biotop influenţat de om. Ţinând cont de particularităţile genetice ale soiurilor,

prin alegerea şi amplasarea corespunzătoare a soiurilor de portaltoi şi a celor de viţă

204

roditoare se urmăreşte asigurarea, pe cât posibil, a unei concordanţe între cerinţele soiurilor

şi resursele ecologice ale unui anumit teritoriu.

Alegerea celor mai potrivite soiuri ce urmează a fi plantate constituie o problemă

deosebit de importantă, întrucât soiul reprezintă factorul principal care asigură nivelul

producţiei şi calitatea ei. Fiecare soi are anumite cerinţe faţă de mediu, astfel că, la alegerea

şi amplasarea soiurilor, trebuie să se satisfacă în cel mai înalt grad aceste cerinţe.


Portaltoiul constituie un factor important al producţiei viticole, prin vigoarea pe care

o conferă soiului altoi.

Alegerea corectă

portaltoilor se face în

funcţie de:

adaptarea lor la condiţiile pedoclimatice (rezistenţa la

calcarul activ din sol, la secetă, la excesul de

umiditate, la săruri, la aciditate etc.);

convieţuirea bună cu soiurile roditoare prin vigoarea

conferită acestora, respectiv să aibe o bună afinitate cu

soiurile nobile;

rezistenţa faţă de nematozi;

influenţa lor asupra calităţii producţiei;

adaptarea lor la tehnicile de cultură.

De asemenea, alegerea portaltoilor se face după mai multe criterii, prezentate în

continuare, dar cele mai importante sunt: lungimea perioadei de vegetaţie şi rezistenţa la

calcarul activ din sol.

Durata perioadei de vegetaţie poate fi: scurtă – Riparia gloire; mijlocie – Kober 5

BB, Crăciunel 2, Teleki 8B; lungă – Chasselas x Berlandieri 41 B, Fercal, Drăgăşani 57.

Rezistenţa la calcar se exprimă în funcţie de conţinutul în calcar activ (determinat

prin metoda Drouineau - Galet) tolerat de către portaltoi, sau pe baza indicelui puterii

clorozante (IPC) elaborat de Pouget R. şi Juste C. (1972), după relaţia:

în care:

- CaCO3 – conţinutul procentual în calcar activ al solului;

- (Fe)2 – conţinutul solului în fier uşor extractibil, exprimat în mg/kg sol fin.

A fost elaborată o scară de rezistenţă a portaltoilor la conţinutul maxim în calcar

activ din sol şi alta bazată pe indicele puterii clorozante (tabelul 8.8).

205

Tabelul 8.8.

Rezistenţa maximă a portaltoilor la conţinutul în calcar activ (după Galet

P.,1947) şi la indicele puterii clorozante (după Pouget R., Juste C.,1972)

Portaltoiul

Conţinutul maxim

în calcar activ (%)

Indicele puterii

clorozante (IPC)

Riparia gloire 6 5

Rupestris du Lot 14 20

Selecţia Oppenheim-4; SO 4-4 17 30

Kober 5 BB; Teleki 8 B; C 2; C 25; C 26; 1103 P 20 40

Chasselas x Berlandieri 41 B 40 60

140 Ruggeri 40 90

Fercal - 120

Rezistenţa la secetă a portaltoilor prezintă importanţă deoarece această cultură

ocupă terenuri în pantă, adesea cu deficit de umiditate, uneori bogate în schelet. Viţa-de-vie

este o plantă cu o plasticitate ecologică foarte mare, care se adaptează relativ bine la

situaţiile de secetă, totuşi, nu toţi portaltoii sunt capabili să suporte seceta estivală

prelungită, mai ales în podgorii ca Murfatlar, Dealul Mare.

Portaltoii au fost grupaţi pe clase de rezistenţă la secetă pe baza observaţiilor privind

o serie de parametri, dintre care amintim: densitatea şi dimensiunile stomatelor; conductanţa

stomatală; potenţialul hidric al frunzei (Fregoni M., 2005; citat de Dejeu L., 2010 (tab. 8.9).

Rezistenţa la excesul de umiditate interesează, îndeosebi, viticultura de pe terenurile

relativ plane, sau pe văi, cu pânza de apă freatică aproape de suprafaţă, deşi acestea trebuie

evitate. Există portaltoi toleranţi la umiditate (Riparia gloire, 1616 C), destul de toleranţi

(Kober 5 BB, Teleki 8 B, SO 4, Crăciunel 2, Gravesac) şi sensibili (Rupestris du Lot, 140

Ruggeri).

Tabelul 8.9.

Repartizarea portaltoilor pe clase de rezistenţă la secetă

(după Fregoni M.,2005; Carbonneau A.,1985; Georgescu M. şi colab.,1986)

Rezistenţă

ridicată

Rezistenţă

mijlocie

Rezistenţă

slabă

Sensibili

Sensibilitate

ridicată

140 Ru SO-4 5 BB Riparia gloire Vialla

1103 P 41 B 8 B 333 EM

Fercal Rupestris du Lot

Crăciunel 2 1616 C

Crăciunel 25

Crăciunel 26

Rezistenţa la săruri. În anumite condiţii ecopedologice viţa-de-vie este afectată de

salinitatea solului, care poate provoca intoxicarea şi uscarea plantelor. Comparativ cu specia

206

V. vinifera, care suportă concentraţii de săruri solubile de sodiu în sol cuprinse între 1 şi 3

‰, soiurile de portaltoi deţin o rezistenţă mai mică (0,2-1,0 ‰). Portaltoiul 1103 Paulsen

rezistă până la 1 ‰, Solonis x Riparia 1616 C – până la 0,8-1 ‰, Rupestris du Lot – până la

0,5 ‰, iar SO 4 – numai până la o concentraţie de NaCl în sol de 0,4 ‰.

Rezistenţa la aciditatea solului. Pe solurile acide, unde Al, Mn şi Cu pot atinge

concentraţii toxice, se impune folosirea amendamentelor şi a unor portaltoi rezistenţi. În

Franţa a fost obţinut un soi nou de portaltoi – Gravesac – bine adaptat solurilor acide

(Pouget R., Ottenwaelter M.,1986).

Rezistenţa la nematozi a portaltoilor trebuie avută în vedere întrucât aceştia pot

constitui vectori ai virusurilor, contribuind la răspândirea bolilor virotice. Ei au rezistenţe

diferite, şi anume:

foarte rezistenţi faţă de nematozi portaltoii: SO 4, 5 BB, 8 B, 1616 C;

soiuri rezistente: Riparia gloire, Rupestris du Lot;

soiuri sensibile: 41 B.

Afinitatea pentru soiul altoit este un criteriu important pentru alegerea portaltoilor.

Ea se manifestă printr-o convieţuire durabilă şi armonioasă a celor doi parteneri, altoiul şi

portaltoiul, în cadrul biosistemului creat de om (Oşlobeanu M. şi colab.,1980; Reynier

A.,1986).

Afinitatea

se apreciază după:

diferenţa dintre diametrele altoiului şi portaltoiului;

longevitatea butucilor;

regularitatea producţiei.

Lipsa afinităţii

se apreciază prin:

slabă convieţuire a celor doi parteneri;

pieirea altoiului după câţiva ani de producţie.

Prezintă o afinitate sporită combinaţiile: - Riesling italian/Riparia gloire;

- Riesling italian/5 BB;

- Fetească albă/SO 4;

- Pinot gris/8 B;

- Fetească neagră/SO 4-4;

- Fetească neagră∕Ruvis;

- Merlot/26 C;

- Cabernet Sauvignon/SO 4-4 etc.

Prezintă o afinitate redusă combinaţiile: - Chardonnay/Riparia gloire;

- Pinot noir/8 B;

- Zghihară/3309;

- Pinot gris/Aramon x Rupestris Ganzin

nr.1 etc.(după Dejeu L., 2010).

207

Relaţia dintre direcţia de producţie şi vigoarea portaltoiului

Este cunoscut faptul că prin vigoarea pe care o conferă soiului altoi, portaltoiul

reglează producţia şi calitatea acesteia. Folosirea portaltoilor viguroşi (140 Ruggeri, 5 BB,

Crăciunel 2, SO 4) sporeşte capacitatea de fructificare a butucului, ceea ce determină

obţinerea unor producţii sporite la hectar.

Recomandare:

soiurile de struguri pentru masă şi cele pentru vinuri de consum curent (vinuri

de masă) se recomandă să fie altoite pe portaltoi viguroşi;

pentru soiurile de calitate se vor folosi portaltoi de vigoare mai redusă sau

mijlocie (Riparia gloire, 41 B), aceştia antrenând o acumulare sporită de

zaharuri şi o precocitate a maturării (Oprea D.D.,1976; Fregoni M.,1987;

Pouget R.,1987).

Adaptarea portaltoilor la diferite tehnici culturale, în special forma de conducere a

butucilor, poate contura două aspecte şi anume:

în plantaţiile conduse în forme înalte, cu un număr mai redus de butuci la

hectar, se vor folosi portaltoi viguroşi, capabili să asigure o dezvoltare

corespunzătoare a butucilor şi să suporte încărcături mari de rod;

în plantaţiile cu densitate mare la hectar, unde se folosesc formele semiînalte

sau chiar joase, vor fi preferaţi portaltoi cu vigoare redusă.

Prezintă interes portaltoii:

Berlandieri x Rupestris 1103 Paulsen, pentru soluri

calcaroase, uscate, sărace în elemente nutritive;

Fercal [BC 1 (Berlandieri x Colombard) x 333 EM

(Cabernet Sauvignon x Berlandieri)], recomandat

pentru solurile clorozante;

Gravesac [161-49 C (Riparia x Berlandieri) x 3309 (Riparia

x Rupestris)], adaptat solurilor acide.

Portaltoii admişi la

înmulţire în ţara noastră

aparţin soiurilor obţinute

din încrucişarea speciilor:

V. berlandieri şi V. riparia (Kober 5 BB, cu selecţiile

obţinute la Crăciunel – C 2, C 25, C 26 – Teleki 8 B,

Selecţia Crăciunel 71), Selecţia Oppenheim 4 şi

Selecţia SO 4-4;

V. berlandieri x V. rupestris (140 Ruggeri);

V. solonis x V. riparia (Solonis x Riparia 1616);

V. vinifera cu V. berlandieri (Chasselas x Berlandieri

41 B);

din selecţia speciilor americane (Rupestris du Lot,

Riparia gloire);

din specia V. vinifera – selecţie din soiul Coarnă neagră

– (Precoce).

208




producţiei şi calitatea ei. Fiecare soi are anumite cerinţe faţă de mediu, astfel că, la alegerea

şi amplasarea soiurilor, trebuie să se satisfacă în cel mai înalt grad aceste cerinţe.

La alegerea soiurilor de viţă roditoare se ţine seama de prevederile unui act normativ,

şi anume „Zonarea soiurilor nobile de viţă-de-vie roditoare admise în cultură în arealele

viticole din România”. Criteriul principal în alegerea şi folosirea soiurilor îl constituie

direcţia de producţie.

Principalele soiuri recomandate pentru a fi cultivate în arealele viticole delimitate, pe

direcţii de producţie, sunt prezentate în continuare.

Soiuri de struguri

pentru masă

cu maturare timpurie: Muscat Perlă de Csaba,

Cardinal, Victoria;

cu maturare mijlocie: Chasselas doré; Chasselas

roz, Sultanină albă (pentru stafide), Muscat

Hamburg, Muscat d'Adda;

cu maturare târzie: Coarnă neagră, Afuz Ali,

Italia, Bicane.

Soiuri pentru vinuri albe de masă: Fetească regală, Aligoté, Galbenă de

Odobeşti, Plăvaie, Zghihară de Huşi, Mustoasă de

Măderat, Rcaţiteli, St. Emilion;

pentru vinuri superioare: Fetească albă, Fetească

regală, Riesling italian, Grasă de Cotnari, Pinot

gris, Chardonnay, Sauvignon, Traminer roz,

Tămâioasă românească, Muscat Ottonel.

Soiuri pentru

vinuri roşii

de masă: Băbească neagră, Sangiovese, Oporto;

pentru vinuri superioare: Fetească neagră,

Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot noir, Burgund

mare, Cadarcă, Busuioacă de Bohotin.

Soiuri pentru

vinuri spumante

Fetească regală, Fetească albă, Riesling

italian, Iordană, Pinot noir, Băbească

neagră, Muscat Ottonel.

Soiuri pentru

distilate învechite

Fetească regală, Plăvaie, Galbenă de

Odobeşti, Mustoasă de Măderat.

Pe viitor se impune să se ţină seama de următoarele aspecte:

intensificarea eforturilor în domeniul selecţiei clonale la soiurile de bază din

sortimentul naţional;

209

promovarea clonelor recent omologate sau deficitare, care asigură sporuri de

producţie şi parametri calitativ superiori;

alegerea soiurilor de struguri pentru masă ce asigură o maturare eşalonată şi

un consum în stare proaspătă pe o perioadă cât mai lungă de timp;

amplasarea soiurilor cu maturare târzie în zonele sudice, acolo unde se

acumulează mai multe grade de temperatură utilă şi ore de strălucire a

soarelui;

extinderea culturii neprotejate a viţei-de-vie, pe tulpini semiînalte şi înalte, cu

alegerea de soiuri viguroase, productive, rezistente la ger şi secetă;

ampasarea soiurilor pe un teren în pantă se face astfel:

soiurile de masă şi pentru vinuri de

consum curent:

la baza pantelor;

pe soluri mai fertile, în funcţie de

elementele orografice.

soiurile pentru vinuri superioare,

albe şi roşii:

pe pantele cu expoziţii favorabile;

pe soluri mai puţin fertile.

materia primă pentru obţinerea

distilatelor de vin învechite şi a

vinurilor spumante:

pe platouri şi la altitudini mai mari

se obţin struguri cu acumulare

moderată de zaharuri şi cu aciditate

ridicată.


1. Precizaţi care sunt aspectele de care se ţine seamă pentru alegerea corectă a

portaltoilor.

2. Enumeraţi care sunt cele mai importante criterii de care se ţine seamă la alegerea

portaltoilor.

3. După ce se apreciază, în practica viticolă, afinitatea pentru soiul altoit?

4. Care sunt portaltoii admişi la înmulţire în ţara noastră?

210

8.10. STABILIREA DISTANŢELOR DE PLANTARE

O plantaţie viticolă reprezintă o comunitate de plante între care are loc o competiţie

la nivelul solului (pentru absorbţia apei şi elementelor minerale), la nivelul aerului (CO2 şi

O2) şi la nivelul intercepţiei luminii.

Distanţele dintre rânduri şi dintre plante pe rând, folosite la înfiinţarea plantaţiilor

viticole, determină densitatea de plantare, respectiv numărul de butuci la unitatea de

suprafaţă. Alegerea distanţelor optime de plantare pentru o situaţie dată influenţează nivelul

producţiei, calitatea acesteia şi costurile de producţie.

Densitatea de plantare depinde de o serie de elemente:

vigoarea soiurilor roditoare;

vigoarea portaltoiului folosit la altoire;

fertilitatea solului;

condiţiile climatice;

forma de conducere a butucilor;

încărcătura de ochi atribuită la tăiere;

direcţia de producţie.

Sporirea numărului de butuci la unitatea de suprafaţă determină o diminuare a

cantităţii de substanţă uscată acumulată de către fiecare butuc, sporeşte, de asemenea,

densitatea rădăcinilor (fig.8.7). La o densitate optimă, competiţia trofică se intensifică,

creşterea organelor vegetative este încetinită la intrarea strugurilor în pârgă, cu efect

favorabil asupra acumulării zaharurilor, substanţelor colorante şi aromate, mai ales atunci

când se folosesc portaltoi de vigoare mică şi mijlocie.

În ceea ce priveşte densităţile excesive de plantare, competiţia este ridicată, butucii

au o vigoare redusă, producţiile obţinute pe butuc sunt mai reduse (fig.8.8). Densităţile mari

de plantare determină, de asemenea, o sporire a costurilor de înfiinţare şi de întreţinere a

plantaţiilor.

Fig. 8.7. Influenţa densităţii de Fig. 8.8. Efectele diferitelor densităţi de

plantare asupra dezvoltării plantare asupra creşterii şi fructificării

rădăcinilor (după Fregoni M.,1987) viţei-de-vie (după Fregoni M.,1987)

211

În funcţie de condiţiile de biotop, variate de la o zonă la alta, în viticultura ţării

noastre s-au folosit distanţe diferite de plantare, cuprinse între 1,0/1,0 şi 1,8/1,8 m.

Distanţele de

plantare

folosite în

trecut:

Teremia: 1,0/1,0 m, respectiv 10 000 but./ha;

Nisipurile din sudul Olteniei: 1,2/1,2 m, respectiv 7 000 but./ha;

Valea Târnavelor: 1,4/1,4 m, respectiv 5 000 but./ha;

Dobrogea: 1,5/1,5 m, respectiv 4 444 but./ha;

Dealu Mare: 1,6/1,6 m, respectiv 4 000 but./ha;

Odobeşti: 1,8/1,8 m, respectiv 3 000 but./ha.

Spectrul larg al distanţelor de plantare folosite de-a lungul anilor au dat posibilitatea

alegerii celor mai potrivite distanţe de plantare, care tind spre o densitate mijlocie, respectiv

4 000-6 000 but./ha. În aceeaşi unitate de producţie, distanţele pot fi diferite în funcţie de

vigoarea soiului. La soiurile cu vigoare mare cum este Afuz Ali, distanţele de plantare vor fi

de 1,8/1,8 m (Murfatlar), iar la cele cu vigoare mai slabă cum este Pinot gris distanţele cele

mai uzitate sunt distanţele de 1,5/1,5 m.

În diferite podgorii ale ţării noastre, ca urmare a rezultatelor din producţie şi a

tradiţiei viticole, au fost recomandate distanţele de plantare înscrise în tabelul 8.10

(Mihalache L.,1990).

Tabelul 8.10.

Recomandări privind distanţele de plantare la înfiinţarea plantaţiilor viticole

(după Mihalache L.,1990; citat de Dejeu L., 2010)

Tipul plantaţiei Vigoarea

soiurilor

Distanţe de plantare (m): Numărul de

viţe la hectar între rânduri pe rând

Pe terenuri cu pante moderate

(sub 15 %); soluri cu fertilitate

mijlocie

slabă şi mijlocie

mare

2,2

2,2

1,0-1,2

1,2-1,4

3787-4545

3246-3787

Pe pante terasate; soluri cu

fertilitate slabă

slabă şi mijlocie

mare

2,0

2,0

1,0-1,2

1,2-1,4

4166-5000

3571-4166

Pe terenuri plane sau cu

pante mici (sub 8 %); soluri cu

fertilitate ridicată:

- conducerea semiînaltă sau

joasă a viţelor

-conducerea pe tulpini înalte

-conducerea specială

(cordon dublu genevez)

slabă şi mijlocie

mare

mare

mare

2,2

2,2

3,0

3,6

1,0-1,2

1,2-1,4

1,0-1,2

1,8-0,6

2

3787-4545

3246-3787

2777-3333

2315

Pe nisipuri ameliorate

şi irigate

slabă şi mijlocie

mare

2,5

2,5

1,0-1,2

1,2-1,4

3333-4000

2857-3333

Plantaţii de tip gospodăresc (cu

întreţinere hipo şi manual)

slabă şi mijlocie

mare

1,5-1,8

1,5-1,8

1,0-1,2

1,2-1,4

4629-6666

3968-5555

212

Pentru pantaţiile de tip gospodăresc, acolo unde întreţinerea urmează să fie făcută

manual, sau cu motocultoare, se recomandă alegerea distanţelor de 1,5-1,8 m/1,0-1,4 m.

În funcţie de cele două distanţe recomandate pentru viticultura din ţara noastră,

densitatea variază între 2 381 şi 6 666 butuci/hectar (tabelul 8.11).

Tabelul 8.11.

Densitatea de plantare (număr de butuci/ha)

în funcţie de distanţele de plantare

Distanţa

dintre rânduri (m)

Distanţa dintre butuci pe rând (m):

1,0 1,1 1,2 1,3 1,4

1,5 6 666 6 060 5 555 5 128 4 761

1,6 6 250 5 681 5 208 4 807 4 464

1,8 5 555 5 050 4 629 4 273 3 968

2,0 5 000 4 545 4 166 3 846 3 571

2,2 4 545 4 132 3 787 3 496 3 246

2,5 4 000 3 636 3 333 3 076 2 857

3,0 3 333 3 030 2 777 2 564 2 380

Distanţele dintre rânduri sunt strâns legate şi de posiblităţile de mecanizare a

lucrărilor (fig. 8.9).

Fig. 8.9. Posibilităţi de mecanizare a lucrărilor în funcţie de distanţa dintre rânduri:

a), b) – pentru tractoare universale este nevoie de distanţe de peste 2,5 m între rânduri;

c) – pentru tractoare viticole este nevoie de cel puţin 2 m între rânduri;

d) – distanţele mai mici de 2 m între rânduri necesită folosirea tractoarelor încălecătoare;

e) – la folosirea cortinei duble geneveze se recomandă distanţe de aproximativ 4 m între

rânduri (după Silvestroni Oriana, Palliotti A., 2005; citaţi de Dejeu L., 2010)

213

Se constată că atât distanţele de plantare, cât şi numărul de viţe la hectar variază între

anumite limite, existând posibilitatea alegerii corespunzătoare în funcţie de:

panta terenului;


vigoarea soiurilor;

posibilităţile de mecanizare.

Astfel, pe pante terasate:

distanţele de plantare vor fi relativ reduse (2,0-2,2 m/1,0-1,2 m), acolo unde

solurile au fertilitate scăzută sau mijlocie;

distanţele de plantare vor fi mai mari (3,0-3,6 m între rânduri), acolo unde

solurile sunt fertile (pentru soiurile viguroase, conduse în forme înalte, în zone

de cultură neprotejată sau semiprotejată), deoarece permit folosirea unor

tractoare şi maşini de mare randament; obţinându-se substanţiale reduceri ale

cheltuielilor de înfiinţare şi de întreţinere a plantaţiilor.

8.11. PICHETAREA TERENULUI - reprezintă lucrarea prin care se marchează pe

teren, cu ajutorul picheţilor, locul pe care îl va ocupa fiecare viţă din viitoarea plantaţie.

Marcarea locului destinat fiecărei viţe se face cu ţăruşi de 50-60 cm lungime, numiţi

picheţi, pentru plantaţiile clasice, cu forme joase sau cu lungimea de 1,2-1,5 m în cazul

plantaţiilor conduse în forme semiînalte şi înalte; în acest caz pichetul serveşte şi la

susţinerea vegetaţiei şi a tulpinii în primii ani.

În funcţie de epoca de plantare aleasă, pichetarea se execută la sfârşitul iernii pentru

plantările de primăvară şi la începutul toamnei pentru plantările de toamnă, după desfundat

şi nivelare.

Prin executarea corectă a

acestei lucrări se urmăreşte:

obţinerea unor rânduri drepte, în continuare de la o

parcelă la alta;

asigurarea unor lungimi mari de lucru agregatelor;

atribuirea unor suprafeţe de nutriţie egale fiecărui

butuc.

Înainte de pichetare

se stabileşte:

distanţele de plantare;

orientarea rândurilor;

sistemul de pichetat.

Orientarea rândurilor. Rândurile se orientează astfel încât să fie satisfăcute cerinţele

plantei faţă de lumină şi să contribuie la prevenirea eroziunii solului, pe terenurile în pantă.

Pe terenurile plane sau slab înclinate, rândurile se orientează pe direcţia nord-sud;

în acest fel, cele două laturi ale peretelui de frunziş se află în bătaia soarelui alternativ,

latura orientată spre răsărit, până la amiază, iar cea spre apus, după amiaza.

214

Pe pante, rândurile se orientează pe direcţia curbelor de nivel (la nevoie cu abateri de

3-4 %) pentru prevenirea eroziunii solului, iar pe terase, de-a lungul acestora.

La amenajarea terenului în terase se urmăreşte obţinerea unor platforme cu lăţime

constantă pentru a putea menţine distanţele corespunzătoare între rânduri şi între rândurile

marginale şi taluzuri.

Sistemul de pichetat. Forma geometrică determinată de viţele de pe un rând, în raport

cu cele de pe rândurile învecinate (dreptunghi, pătrat etc) definesc sistemul de pichetat. În

prezent, în viticultură este generalizat sistemul de pichetat „în dreptunghi”, la care distanţa

dintre rânduri este mai mare decât distanţa dintre viţe pe rând.

Materialele necesare realizării pichetatului sunt:

teodolit, dacă lucrarea de pichetat se execută pe suprafeţe mari, pe terenuri în pantă,

pentru ridicarea unor perpendiculare (obţinerea unor unghiuri drepte) şi pentru

trasarea unor aliniamente pe distanţe mari;

jaloane colorate în alb şi roşu pentru a putea fi văzute de la distanţă, pentru trasarea

aliniamentelor;

panglici de oţel pentru măsurat distanţe;

rulete;

sârme marcate, unele cu distanţa dintre rânduri, altele cu distanţa dintre viţe pe rând.

DE

REŢINUT

se folosesc pentru pichetat trei sârme (lungi de 105-110 m, cu

grosimea de 2,8-3,0 mm);

pentru ca sârmele să nu cedeze cu timpul şi să nu se producă

erori, se împletesc câte două după ce au fost întinse până la

refuz;

două sârme vor fi marcate cu distanţa dintre rânduri (d1);

a treia sârmă se marchează cu distanţa dintre viţe pe rând (d2).

picheţi sau ţăruşi pentru marcarea locului viţelor;

maiuri de lemn armate la ambele capete cu un inel metalic, pentru fixarea picheţilor.

Tehnica pichetatului

încadrarea terenului şi împărţirea lui în suprafeţe mai mici de formă pătrată

sau dreptunghiulară (cu laturile de maximum 100 m) care să permită

executarea cu uşurinţă a operaţiilor de aliniere perfectă a rândurilor;

se alege o linie de bază AB, egală cu multiplul distanţei dintre rânduri (d1)

paralelă cu un drum, o plantaţie existentă, o cale ferată, curs de apă, lizieră de

pădure etc. (figura 8.10);

din punctele A şi B se ridică două perpendiculare AC şi BD, a căror lungime

trebuie să fie egală cu multiplul distanţei dintre viţe pe rând (d2);

215

cele două perpendiculare, egale ca lungime, se unesc prin linia CD, paralelă şi

egală ca lungime cu linia de bază (AB);

Fig. 8.10. Pichetarea terenului:

d1-distanţa dintre rânduri, d2-distanţa dintre butuci pe rând

pe laturile lungi ale suprafeţelor se întind cele două sârme marcate cu

distanţele dintre rânduri, iar cea de a III-a, marcată cu distanţele dintre viţe pe

rând, se întinde între primele, în dreptul semnelor ce indică distanţa dintre

rânduri;

în dreptul semnelor de pe sârma cu distanţele dintre viţe se înfige câte un

pichet, cât mai aproape de sârmă, mereu de aceeaşi parte şi fără a o deplasa,

după fixarea tuturor picheţilor de pe rândul respectiv, sârma se mută pentru

rândul următor.

DE REŢINUT

primul şi ultimul rând din parcelă se amplasează faţă de

drum, la jumătatea distanţei de plantare între rânduri;

poziţia primei viţe faţă de marginea parcelei se

stabileşte în aşa fel încât să rămână un spaţiu de

întoarcere pentru agregate, de 5-6 m;

sârmele să fie întinse foarte bine;

picheţii să se fixeze cu mijlocul grosimii exact în

dreptul semnelor de pe sârme şi de aceeaşi parte a

acestora, pentru a asigura o perfectă aliniere a

rândurilor.

216


1. Care sunt elementele de care depinde densitatea de plantare?

2. Cum se orientează rândurile de viţă-de-vie pe teren plan?

3. Precizaţi câte epoci de plantare cunoaşteti şi care este cea mai bună (avantaje).

8.12. PLANTAREA VIŢEI-DE-VIE

Obţinerea unor plantaţii încheiate cu plante viguroase, capabile să intre repede pe rod

şi să dea recolte mari de struguri, chiar de la început, depinde în mare măsură de condiţiile

de mediu, soi, calitatea materialului săditor, de metoda şi epoca plantării şi de agrotehnica

aplicată.

Epoca de plantare. În condiţiile ecopedoclimatice ale ţării noastre viţa-de-vie se

poate planta în trei momente: toamna, primăvara şi vara.

Plantarea de toamnă se execută numai pe terenuri bine drenate şi se încheie înainte

de înregistrarea temperaturilor negative (luna noiembrie). Ea constituie cea mai bună

perioadă de plantare, întrucât până în primăvară se cicatrizează rănile, viţele intră mai

devreme în perioada de vegetaţie şi se înlătură pericolul deprecierii viţelor stratificate peste

iarnă. Plantarea de toamnă este însă, puţin practicată deoarece viţele se scot cu întârziere

din şcoală.

Obişnuit, viţa-de-vie se plantează primăvara, cât mai devreme (martie – începutul

lunii aprilie) cu condiţia ca temperatura solului, la adâncimea de 40-50 cm, să înregistreze

8-10ºC. La plantarea de primăvară, pornirea în vegetaţie are loc mai târziu, deoarece

durează mai întâi plantarea, apoi aproximativ trei săptămâni are loc prinderea şi abia după

aceea are loc pornirea în vegetaţie.

Pe soluri grele, reci, cu exces de umiditate, pentru a evita pierderea plantelor prin

asfixiere, plantarea se execută mai târziu (începutul lunii mai), cu folosirea unor viţe mai

scurte (25-30 cm) sau prin plantarea oblică în groapă.

Plantarea de vară se realizează în iulie-august, cu viţe fortificate în pungi de folie de

polietilenă, cuburi sau ghivece nutritive. Avantajul acestei metode constă în faptul că se

plantează în acelaşi an cu altoirea, eliminându-se şcoala de viţe.

Plantarea viţei-de-vie cuprinde în fapt trei etape:

● săpatul gropilor;

● pregătirea viţelor pentru plantare;

● plantarea propriu-zisă.

217

Pregătirea viţelor pentru plantare

În vederea plantării, viţele sunt supuse unui control riguros, şi constă în verificarea

condiţiilor tehnice de calitate, prevăzute de legislaţia în vigoare şi a stării biologice şi

fiziologice a viţelor altoite, după păstrarea lor în timpul iernii, pentru a le depista şi elimina

pe cele necorespunzătoare. În vederea plantării se efectuează câteva lucrări pregătitoare.

Se admit

la plantare

viţele:

sănătoase;

cu sudura uniformă de jur împrejurul punctului de altoire;

cu cordiţe sănătoase, robuste, bine lignificate, cu lemnul

viabil şi liberul de culoare alb-verzuie;

cu aparat radicular viguros, bine distribuit şi hidratat, de

culoare albă-sidefie;

cu muguri viabili pe cordiţe.

Se înlătură

de la plantare: viţele care prezintă defecte de sudură la punctul de altoire

(se desprind prin apăsare cu degetul mare pe altoi);

viţele care au rădăcinile uscate sau înnegrite;

viţele care au cordiţele uscate sau ochii neviabili.

Fasonarea viţelor – este o etapă importantă care constă în:

scurtarea rădăcinilor şi cordiţei:

- cordiţa se scurtează la 3-4 ochi adică 8-10 cm;

- rădăcinile bazale se scurtează la 8-10 cm (fig. 8.11);

- fasonatul se face scurt: cordiţa la 2 ochi şi rădăcinile bazale la 1 cm, în cazul

plantării cu hidroburul sau cu plantatorul;

suprimarea ciotului de la altoi;

eliminarea rădăcinilor de la nodurile intermediare ale portaltoiului (dacă sunt).

Fig. 8.11. Fasonarea viţelor în vederea plantării

218

Parafinarea viţelor pe treimea superioară, recurgându-se în acest caz la plantarea

fără muşuroi. Lucrarea constă în întroducerea porţiunii superioare a viţelor, timp de

fracţiuni de secundă, într-un amestec alcătuit din 94 % parafină, 3% colofoniu (sacâz) şi 3 %

bitum, la temperatura de 70-80ºC.

Mocirlirea se face imediat după fasonarea viţelor. Se introduc rădăcinile şi circa 15

cm din lungimea portaltoiului într-o mocirlă făcută din pământ argilos 2/3, balegă de vacă

1/3 şi apă, până la obţinerea unui terci gros ca smântâna, care să adere bine la rădăcini.

Viţele mocirlite sunt repartizate la gropi şi se plantează imediat.

DE REŢINUT

pregătirea viţelor se execută în ziua plantării;

pe tot timpul plantării, viţele fasonate şi mocirlite se

protejează prin acoperire (umbrire), sau însilozare temporară

pentru prevenirea deshidratării.

În ceea ce priveşte săpatul gropilor şi plantarea propriz-zisă, acestea sunt cuprinse în

cadrul metodei de plantare aleasă.

Metode de plantare

1. Plantarea obişnuită a viţelor se realizează în gropi făcute cu puţin timp înainte de

lucrarea de plantare.

Săpatul gropilor

- se realizează pe direcţia rândului, de aceeaşi parte a pichetului, la o distanţă de 3-5 cm

de acesta;

- se fac cu cazmaua, adânci de 50 cm şi largi de 35-40 cm;

- pot avea formă prismatică, iar în cazul plantării pe soluri nisipoase sau în cazul

executării lor cu burghie acţionate de motor propriu sau de tractor, au formă circulară;

- pe fundul gropii se realizează un muşuroi din pământ mărunţit (fig. 8.12).

Plantarea propriu-zisă (fig. 8.12):

-se aşază viţa altoită în poziţie verticală, rezemată de peretele dinspre pichet, cu

rădăcinile repartizate de jur împrejur pe moviliţa de pământ;

- punctul de altoire se plasează cu câţiva centimetri mai sus de nivelul solului pentru a

preveni creşterea rădăcinilor din altoi;

- cordiţa se orientează spre pichet;

- se introduce pământ mărunţit şi reavăn peste rădăcini, până la 1/3, într-un strat gros de

15-20 cm;

- se tasează bine cu piciorul, din exteriorul gropii spre interior, având grijă ca viţa să

rămână în poziţia iniţială;

- se introduce apoi în groapă o cantitate de 2-6 kg mraniţă;

- se udă cu câte 5-10 l la fiecare groapă;

219

Fig. 8.12. Plantarea obişnuită a viţelor

- după infiltrarea apei, groapa se umple până la nivelul solului şi se presară în jurul viţei

un insecticid (5-6 g/viţă) dar fără a atinge planta;

- muşuroirea viţelor cu pământ reavăn şi foarte bine mărunţit, grosimea stratului de

deasupra cordiţei fiind de circa 5 cm.

În zonele cu climat mai umed şi cu umiditate atmosferică mai ridicată, unde nu există

pericolul brumelor sau îngheţurilor târzii de primăvară, se poate renunţa la muşuroire, iar

viţa se protejează prin parafinare pe treimea superioară.

La plantarea de toamnă se folosesc viţe cu cordiţa nescurtată dar muşuroirea este

obligatorie.

2. Plantarea pe nisipuri. Metoda de plantare pe nisipurile uscate şi nenivelate,

preconizată de Universitatea din Craiova, prevede următoarele aspecte specifice:

- nivelarea terenului;

- cultivarea îngrăşămintelor verzi cu 1-2 ani mai înainte, şi încorporarea lor în cursul

lunilor iunie-iulie;

- desfundatul executat la 60-80 cm, în luna august, după o fertilizare organică şi minerală

prealabilă cu 60 t/ha şi 150 kg P2O5/ha, 200-300 kg K2O/ha.;

- plantarea de viţe nealtoite de 50-60 cm lungime, de 2 ani sau de 1 an, cu cordiţa foarte

viguroasă;

- gropile vor fi adânci de 80 cm pe interdună şi de 150 cm pe dună:

● în gropile de 80 cm adâncime viţele nealtoite de 50-60 cm vor fi plantate îngropat

împreună cu o porţiune de 20-30 cm din cordiţă;

220

● în gropile cu adâncimea de 150 cm se plantează viţe nealtoite de 80 cm

lungime, plantate în gropi deschise, prin îngroparea şi a unei porţiuni de 20-30 cm

din cordiţă;

● în groapile de plantare se administrează o cantitate de 3-5 kg de mraniţă;

- pe nisipuri, primăvara se practică plantarea fără muşuroi, după o parafinare

prealabilă a viţelor.

3. Plantarea cu plantatorul presupune existenţa unor terenuri fertile, foarte bine

pregătite şi folosirea viţelor fasonate scurt la 2 ochi şi rădăcinile la 1 cm, pentru a evita

recurbarea lor.

4. Plantarea în gropi deschise este recomandată pe solurile argiloase cu exces de

umiditate. Viţele parafinate sunt plantate primăvara mai târziu, după scurgerea apei în exces.

Pentru favorizarea pătrunderii căldurii la rădăcini, groapa este umplută cu pământ numai

până la jumătate. La sfârşitul lunii iunie după începutul creşterii lăstarilor şi rădăcinilor,

groapa se umple cu pământ.

5. Pentru plantarea de vară se folosesc butaşi altoiţi, forţaţi imediat după altoire:

- după altoire butaşii sunt parafinaţi şi forţaţi timp de 14 zile, după care se

introduc cu baza în pungi de polietilenă de 6 cm lăţime şi 20 cm înălţime, umplute cu

amestecuri nutritive;

- pungile cu butaşii altoiţi sunt aşezate în solarii la începutul lunii iunie pentru

fortificare;

- aclimatizarea durează timp de câteva zile, apoi viţele se plantează la locul

definitiv în gropi, cu îndepărtarea pungii de polietilenă şi păstrarea amestecului

nutritiv, groapa fiind umplută cu pământ până la nivelul punctului de altoire:

- plantarea este urmată de irigarea prin aspersiune, iar viţele neprinse sunt

înlocuite în următoarele 10-14 zile.

Metoda poate fi folosită în cazul înmulţirii rapide a unui material biologic valoros,

întrucât se renunţă la trecerea prin şcoala de viţe.

6. Pe terenurile bine pregătite în vederea plantării (fertilizate cu gunoi de grajd,

desfundate la momentul optim), pe soluri fertile, plantarea viţei-de-vie poate fi făcută

semimecanizat, folosind instalaţia de tip hidrobur, prevăzută cu sonde hidraulice (figura

8.14), acţionate de apă sub presiune de circa 3 atmosfere. Instalaţia este alcătuită din 4-6

sonde hidraulice confecţionate din ţeavă cu diametrul de 24-30 mm, racordate la recipientul

de apă prin furtune de presiune. Ea poate fi montată pe maşina de stropit MPSP-3x300, cu

unele modificări, sau racordată la instalaţia de irigare prin aspersiune.

Cu ajutorul sondelor se execută uşor groapa de plantare, după aşezarea viţelor în

groapă cu punctul de altoire la un nivel corespunzător, se îndeasă pământul lângă viţă, iar la

final se realizează şi udarea, cu o cantitate de 0,8-1 l apă/groapă.

221

Fig. 8.14. Sondă hidraulică folosită pentru plantarea viţei-de-vie

Metoda necesită:

folosirea unui material săditor de foarte bună calitate;

fasonarea cordiţei la 2 ochi şi a rădăcinilor la 1-2 cm;

Folosind această metodă de plantare, creşte productivitatea muncii de 5 ori

comparativ cu plantarea manuală ( Pfaff F., Becker E., 1988; citaţi de Dejeu L., 2010).


1. Ce lucrări pregătitoare se efectuează asupra viţei-de-vie, în vederea plantării?

2. Precizaţi unde se sapă gropile pentru plantare şi ce dimensiuni au.

3. Descrieţi plantarea viţei-de-vie după metoda obişnuită.

4. Pe ce fel de terenuri se poate efectua plantarea cu plantatorul?

5. Unde se recomandă să se realizeze plantarea în gropi deschise?

7. Ca urmare a costului ridicat al forţei de muncă, în ultima vreme s-a extins

plantarea mecanizată. Maşinile de plantat execută următoarele operaţiuni:

folosesc 1, 2 sau 3 brăzdare care permit fixarea la intervale regulate a viţelor pe

fundul brazdei;

administrează concomitent 1-3 l apă la fiecare plantă;

222

două brăzdare sau două roţi aduc pământul la nivelul plantei, în timp ce brăzdarele

situate în partea posterioară asigură acoperirea viţelor cu pământ;

unele maşini de plantat au fost dotate cu laser pentru asigurarea direcţiei.

Maşinile care asigură plantarea concomitentă a 3 rânduri au o productivitate sporită,

de 3 000-4 000 viţe/oră, costul plantării fiind net inferior plantării manuale (Pfaff F., Becker

E.,1988).

În tabelul 8.12 este prezentat necesarul de materiale pentru pregătirea terenului şi

plantarea viţei-de-vie (1 ha).

Tabelul 8.12.

Necesarul de materiale pentru pregătirea terenului şi plantarea viţei-de-vie

pe suprafaţa de 1 hectar

Materialul

U.M

Distanţa de plantare între rânduri/pe rând între viţe (m):

1,5x1,0 1,8x1,0 2,0x1,0 2,2x1,2 2,5x1,2 3,0x1,2

Gunoi de grajd t 40 40 40 40 40 40

Superfosfat

(22 % s.a.)

kg 600 600 600 600 600 600

Sare potasică

(48 % s.a.)

kg 400 400 400 400 400 400

Insecticide kg 5 5 5 5 5 5

Viţe altoite

(inclusiv 5% rezervă)

buc.

buc.

6667

334

5556

278

5000

250

3788

190

3334

167

2778

140

Picheţi+ 5 % rezervă buc. 7001 5834 5250 3978 3501 2918

Mraniţă (3 kg/viţă) t 20 17 15 11,5 10 8,5

Apă (la plantare) m3

66 55 50 37 33 27

8.13. REZUMAT

Înfiinţarea unei plantaţii viticole reclamă investiţii băneşti deosebit de mari cu

înglobarea unui volum mare de muncă. Alegerea celor mai bune soluţii tehnice la

înfiinţarea viilor asigură realizarea unor plantaţii încheiate (fără goluri), de lungă durată,

cu butuci viguroşi şi uniformi ca vigoare, ce pot susţine producţii anuale mari şi de bună

calitate.

De asemenea, se va avea în vedere asigurarea forţei de muncă necesară pentru

executarea lucrărilor de întreţinere (100-160 zile-om/ha), a mijloacelor băneşti, precum şi

a cerinţelor consumului local pentru struguri de masă şi pentru vinuri de diferite calităţi.

În general, se aleg pentru cultura viţei-de-vie terenurile nepotrivite pentru alte

culturi, cum sunt coastele de dealuri, terenurile pietroase, nisipoase etc. Se vor evita

terenurile cu frecvente accidente climatice (îngheţuri târzii de primăvară şi timpurii de

toamnă, căderi de grindină, valuri de frig, îndeosebi în timpul înfloritului, secete prelungite

în cursul perioadei de vegetaţie). Sunt nefavorabile şi solurile cu exces de umiditate, de

carbonat de calciu sau de săruri solubile.

223



producţiei şi calitatea ei. Fiecare soi are anumite cerinţe faţă de mediu, astfel că, la

alegerea şi amplasarea soiurilor, trebuie să se satisfacă în cel mai înalt grad aceste cerinţe.

Ca şi lucrări cronologice amintim: alegerea terenului şi pregătirea lui în vederea

plantării, alegerea şi amplasarea soiurilor, plantarea viţei-de-vie, înfiinţarea sistemului de

susţinere.

În cultură se întâlnesc două categorii mari de soiuri: soiuri „nobile”,„roditoare”,

numite şi soiuri „europene” şi soiuri de hibrizi direct producători (HDP).

Soiurile din prima categorie, cele „nobile” provin din specia Vitis vinifera, cu o largă

răspândire, nu numai în Europa, ci şi în celelalte continente. Până la apariţia filoxerei în

secolul al XIX-lea (o insectă de dimensiuni mici care a provocat o distrugere în masă a

viilor), aceste soiuri se cultivau pe rădăcini proprii, înmulţirea lor făcându-se prin butăşire.

După distrugerea viilor de către filoxeră, s-a trecut la înmulţirea acestor soiuri prin altoire

pe viţe portaltoi, ale căror rădăcini rezistă la atacul insectei.

Soiurile de hibrizi direct producători au început să fie cultivate din a doua jumătate

a secolului al XIX-lea, în urma invaziei filoxerei şi distrugerii plantaţiilor viticole. Ele au

rezultat în urma încrucişării (hibridării) între diferite viţe (specii) americane şi soiuri

„nobile”. Denumirea de hibrid direct producător provine de la faptul că ele se înmulţesc

prin butaşi nealtoiţi. Soiurile de hibrizi se remarcă prin rezistenţă, în general, a rădăcinilor

la filoxeră, rezistenţă la mană, însuşire care a contribuit în cea mai mare măsură la

răspândirea lor. Strugurii, au miezul mai consistent, uneori mucilaginos, şi un randament

scăzut în must. Acumulează, în general, cantităţi mai reduse de zaharuri, astfel că vinurile

obţinute au o tărie alcoolică scăzută.

Se recomandă ca la înfiinţarea plantaţiilor să se aleagă soiuri de viţă „nobilă”

(roditoare), recunoscute prin calitatea lor, net superioară hibrizilor direct producători.



1. Problemele care trebuie rezolvate prin proiectare sunt următoarele:

alegerea atentă a terenului pentru amplasarea plantaţiilor în arealele

favorabile culturii viţei-de-vie;

amplasarea şi stabilirea tipului specific de perdele de protecţie (dacă

sunt necesare);

organizarea terenului în unităţi de exploatare;

stabilirea sistemului de cultură şi a tipului de plantaţie viticolă;

amplasarea reţelei de drumuri şi a zonelor de întoarcere;

proiectarea lucrărilor hidroameliorative;

224

asigurarea apei potabile, pentru stropiri şi irigare;

alegerea soiurilor şi amplasarea lor pe teren, respectiv precizarea

direcţiei de producţie;

alegerea formelor de conducere şi stabilirea distanţelor de plantare;

precizarea lucrărilor de pregătire a terenului pentru înfiinţarea

plantaţiilor şi tehnica plantării ;

precizarea lucrărilor de întreţinere a plantaţiilor tinere până la

intrarea pe rod;

întocmirea devizelor de cheltuieli;

calculul eficienţei economice şi stabilirea termenului de recuperare a

investiţiei.

2. Sistemele de cultură ale viţei-de-vie sunt următoarele: sistemul de

cultură neprotejată, sistemul de cultură semiprotejată şi sistemul de

cultură protejată.

3. Tipurile de plantaţii viticole ce se pot înfiinţa sunt: plantaţii viticole

obişnuite, plantaţii viticole cu distanţe mari, plantaţii viticole pe

terase, plantaţii viticole pe nisipuri şi plantaţii viticole de tip

gospodăresc (familial).

4. Plantaţiile viticole cu distanţe mari se înfiinţează pe terenuri relativ

plane sau cu pantă uşoară (sub 8 %), pe soluri cu fertilitate ridicată,

în zonele de cultură neprotejată şi semiprotejată a viţei-de-vie.

5. Plantaţiile viticole de tip gospodăresc (familial) prezintă o serie de

caracteristici, şi anume: se înfiinţează pe suprafeţe mici de teren, în

vederea satisfacerii consumului propriu; distanţele de plantare sunt

de aproximativ 1,5-1,8 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între butuci pe

rând; se pot lucra mecanizat cu ajutorul motocultoarelor, cu tracţiune

hipo sau manual; se cultivă atât soiuri pentru struguri de vin, cât şi

pentru struguri de masă, producţiile obţinute variază în limite largi,

în funcţie de soiurile cultivate şi de nivelul agrotehnicii aplicate.

6. Sistemele de cultură a viţei-de-vie sunt determinate de: factorii

naturali de mediu; soiurile cultivate; formele de conducere

practicate; lucrările de întreţinere care se aplică în plantaţii.


1. Investiţiile mari şi orientările privind înfiinţarea de plantaţii noi,

impun biotopului unele restricţii ca:

asigurarea la optimum a cerinţelor de creştere şi fructificare a

soiurilor cultivate;

organizarea raţională a terenului;

225

valorificărea integrală a potenţialului de producţie cantitativ şi

calitativ a soiurilor.

2. Factorii climatici care determină arealul de cultură al viţei-de-vie

sunt: durata perioadei de vegetaţie, bilanţul termic global (Σºtg),

bilanţul termic activ (Σºta), bilanţul termic util(Σºtu), temperatura

medie a celei mai calde luni (iulie), precipitaţiile anuale, frecvenţa

temperaturilor minime absolute, mai scăzute de -20ºC etc.

3. Vor fi alese pentru cultura viţei-de-vie terenurile nepotrivite altor

cultura şi anume: coastele de dealuri; terenurile pietroase; terenurile

nisipoase.

4. Vor fi evitate de la înfiinţarea plantaţiilor arealele: cu frecvente

accidente climatice (îngheţuri târzii, căderi de grindină, valuri de

frig, îndeosebi în timpul înfloritului, secete prelungite); cu exces de

umiditate; cu nivelul apei freatice situat la adâncimi mici (1-2 m); cu

exces de carbonat de calciu sau de săruri solubile.


1. Unităţile teritoriale de exploatare în viticultură sunt: trupul viticol,

tarlaua şi parcela. Mărimea acestora este condiţionată de panta

terenului.

2. Drumurile care deservesc toate unităţile teritoriale sunt: drumurile

magistrale care fac legătura între terenuri, masive sau centre de

producţie, au o lăţime cuprinsă între 6-8 m şi de obicei sunt asfaltate;

drumurile principale reprezintă artere cu trafic mare, cu lăţimea de

6-8 m; drumurile secundare care delimitează tarlalele şi parcelele

pe direcţia curbelor de nivel, sunt construite pentru un singur fir de

circulaţie, prevăzute cu rampe de depăşire şi au o lăţime de 4-5 m;

aleile şi potecile sunt căi de acces la parcelă, au lăţimea de 2-4 m,

separă parcelele între ele pe direcţia deal-vale, perpendicular pe

direcţia rândurilor

3. Zonele de întoarcere au o lăţimea de 6 m, pentru întoarcerea

agregatelor care efectuează lucrările, iar distanţa dintre două zone de

întoarcere se recomandă să nu fie mai mare de 300-400 m.


1. Pe terenurile cu panta cuprinsă între 4 şi 12 %, pentru prevenirea

eroziunii solului, se recomandă:

modelarea şi nivelarea de ansamblu;

226

orientarea rândurilor de viţă-de-vie pe direcţia curbelor de nivel;

întreţinerea solului prin lucrări succesive;

efectuarea lucrărilor curente de agrotehnică antierozională (subsolaje

periodice, aplicarea îngrăşămintelor organice şi a celor verzi,

bilonatul printre rânduri);

efectuarea de benzi înierbate şi canale de evacuare a apelor, dacă

eroziunea se manifestă cu intensitate mare.

2. În funcţie de condiţiile pedoclimatice şi de înclinarea pantei, în

viticultura românească se folosesc mai multe tipuri de terase: terase

cu platforma orizontală şi taluze consolidate prin înierbare, terase cu

platformă înclinată în sensul pantei, terase consolidate prin zid de

sprijin din piatră, terase înclinate cu platformă lărgită, terase tip

banchetă etc.

3. Lăţimea platformei terasei se poate calcula după formula:

L = D (n – 1) + d1 + d2

în care:

L – lăţimea platformei (m);

D – distanţa dintre rânduri (m);

n – numărul rândurilor de viţă-de-vie pe platformă;

d1 – distanţa dintre primul rând şi taluzul aval (m);

d2 – distanţa dintre ultimul rând şi taluzul amonte (m).

4. Reducerea deflaţiei eoliene se realizează prin:

înfiinţarea perdelelor de protecţie;

cultivarea de plante anuale sub formă de culise printre rândurile de

viţă-de-vie, care se încorporează ca îngrăşământ verde;

orientarea rândurilor perpendicular pe direcţia vântului dominant;

folosirea de parazăpezi.


1. Lucrările de pregătire a terenului în vederea plantării viţei-de-vie

sunt: defrişarea şi nivelarea terenului; asigurarea perioadei de odihnă

a solului; fertilizarea de bază; desfundarea.

2. „Oboseala solului”, se datorează acumulării în sol a unor toxine, a

extinderii bolilor virotice, cancerului bacterian, a unor carenţe de

nutriţie etc., ca rezultat al monoculurii îndelungate. Terenurile pe

care viţa-de-vie a trăit şi rodit mulţi ani, după defrişare se cultivă o

perioadă de 3-5 ani cu plante furajere anuale sau perene, atât pentru

refacerea structurii şi fertilităţii, cât şi ca măsură fitosanitară (pentru

227

a evita transmiterea unor boli şi dăunători specifici, de la plantaţia

veche).

3. Avantajele lucrării de desfundare a terenului sunt: se măreşte

capacitatea de reţinere şi înmagazinare a apei din precipitaţii; se

îmbunătăţeşte regimul termic şi de aeraţie; se asigură condiţii

prielnice pentru activitatea biologică din sol; se încorporează în

adâncime îngrăşămintele organice şi minerale; se influenţează

orientarea în profunzime a rădăcinilor viţei-de-vie, fiind astfel, mai

ferite de secetă şi ger.


1. Alegerea corectă portaltoilor se face în funcţie de: adaptarea lor la

condiţiile pedoclimatice (rezistenţa la calcarul activ din sol, la

secetă, la excesul de umiditate, la săruri, la aciditate etc.);

convieţuirea bună cu soiurile roditoare prin vigoarea conferită

acestora, respectiv să aibe o bună afinitate cu soiurile nobile;

rezistenţa faţă de nematozi; influenţa lor asupra calităţii producţiei şi

adaptarea lor la tehnicile de cultură.

2. Cele mai importante criterii de care se ţine cont la alegerea

portaltoilor sunt: lungimea perioadei de vegetaţie, rezistenţa la

calcarul activ din sol, rezistenţa la secetă, rezistenţa la excesul de

umiditate etc.

3. În practica viticolă, afinitatea pentru soiul altoit se apreciază după:

diferenţa dintre diametrele altoiului şi portaltoiului; longevitatea

butucilor; regularitatea producţiei.

4. Portaltoii admişi la înmulţire în ţara noastră sunt:

V. berlandieri şi V. riparia (Kober 5 BB, cu selecţiile

obţinute la Crăciunel – C 2, C 25, C 26 – Teleki 8 B, Selecţia

Crăciunel 71), Selecţia Oppenheim 4 şi Selecţia SO 4-4;

V. berlandieri x V. rupestris (140 Ruggeri);

V. solonis x V. riparia (Solonis x Riparia 1616);

V. vinifera cu V. berlandieri (Chasselas x Berlandieri 41 B);

din selecţia speciilor americane (Rupestris du Lot, Riparia

gloire).

228


1. Densitatea de plantare depinde de o serie de elemente: vigoarea

soiurilor roditoare; vigoarea portaltoiului folosit la altoire; fertilitatea

solului; condiţiile climatice;forma de conducere a butucilor;

încărcătura de ochi atribuită la tăiere; direcţia de producţie.

2. Pe terenurile plane sau slab înclinate, rândurile se orientează pe

direcţia nord-sud; în acest fel, cele două laturi ale peretelui de

frunziş se află în bătaia soarelui alternativ, latura orientată spre

răsărit, până la amiază, iar cea spre apus, după amiaza.

3. Viţa-de-vie se plantează în două epoci:

toamna, numai pe terenuri bine drenate şi se încheie înainte

de înregistrarea temperaturilor negative (luna noiembrie). Ea

constituie cea mai bună perioadă de plantare, întrucât până

în primăvară se cicatrizează rănile, viţele intră mai devreme

în perioada de vegetaţie şi se înlătură pericolul deprecierii

viţelor stratificate peste iarnă. Plantarea de toamnă este însă,

puţin practicată deoarece viţele se scot cu întârziere din

şcoală;

primăvara, cât mai devreme (martie – începutul lunii aprilie)

cu condiţia ca temperatura solului, la adâncimea de 40-50 cm,

să înregistreze 8-10ºC. La plantarea de primăvară, pornirea în

vegetaţie are loc mai târziu, deoarece durează mai întâi

plantarea, apoi aproximativ trei săptămâni are loc prinderea şi

abia după aceea are loc pornirea în vegetaţie.


1. Lucrările pregătitoare care se efectuează asupra viţei-de-vie, în

vederea plantării, sunt: scurtarea rădăcinilor şi cordiţei (cordiţa se

scurtează la 3-4 ochi adică 8-10 cm iar rădăcinile bazale se scurtează

la 8-10 cm); suprimarea ciotului de la altoi; eliminarea rădăcinilor de

la nodurile intermediare ale portaltoiului (dacă sunt); parafinarea şi

mocirlirea viţelor.

2. Gropile pentru plantarea viţelor se realizează pe direcţia rândului, de

aceeaşi parte a pichetului, la o distanţă de 3-5 cm de acesta; se fac cu

cazmaua, adânci de 50 cm şi largi de 35-40 cm.

3. Plantarea obişnuită a viţelor – etape:

se aşază viţa altoită în poziţie verticală, rezemată de peretele

dinspre pichet, cu rădăcinile repartizate de jur împrejur pe

moviliţa de pământ;

229

punctul de altoire se plasează cu câţiva centimetri mai sus de

nivelul solului pentru a preveni creşterea rădăcinilor din altoi;

cordiţa se orientează spre pichet;

se introduce pământ mărunţit şi reavăn peste rădăcini, până la

1/3, într-un strat gros de 15-20 cm;

se tasează bine cu piciorul, din exteriorul gropii spre interior,

având grijă ca viţa să rămână în poziţia iniţială;

se introduce apoi în groapă o cantitate de 2-6 kg mraniţă;

se udă cu câte 5-10 l la fiecare groapă;

după infiltrarea apei, groapa se umple până la nivelul solului şi se

presară în jurul viţei un insecticid (5-6 g/viţă) dar fără a atinge

planta;

muşuroirea viţelor cu pământ reavăn şi foarte bine mărunţit,

grosimea stratului de deasupra cordiţei fiind de circa 5 cm.

4. Plantarea cu plantatorul presupune existenţa unor terenuri fertile,

foarte bine pregătite şi folosirea viţelor fasonate scurt la 2 ochi şi

rădăcinile la 1 cm, pentru a evita recurbarea lor.

5. Plantarea în gropi deschise este recomandată pe solurile argiloase cu

exces de umiditate. Viţele parafinate sunt plantate primăvara mai

târziu, după scurgerea apei în exces. Pentru favorizarea pătrunderii

căldurii la rădăcini, groapa este umplută cu pământ numai până la

jumătate. La sfârşitul lunii iunie după începutul creşterii lăstarilor şi

rădăcinilor, groapa se umple cu pământ.


INSTRUCŢIUNI











1. Enumeraţi sistemele de cultură ale viţei-de-vie şi tipurile de plantaţii

230

viticole din ţara noastră. – 2p

2. Precizaţi ce terenuri vor fi alese pentru cultura viţei-de-vie, dar şi ce

areale trebuiesc evitate de la cultura viţei-de-vie. – 2p

3. Definiţi unităţile teritoriale de exploatare în viticultură. – 2p

4. Care sunt tipurile de terase ce se pot realiza în funcţie de condiţiile

pedoclimatice şi de înclinarea pantei, în ţara noastră? – 1p

5. Precizaţi care sunt etapele ce definesc tehnica pichetatului. – 1p

6. Ce condiţii trebuie să îndeplinească viţele admise la plantare? – 1p



1) Borlan, Z. şi colab., 1982 – Tabele şi nomograme agrochimice. Ed. Ceres,

Bucureşti.

2) Davidescu, D., Davidescu, Velicica, 1992 – Agrochimie horticolă. Ed.

Academiei Române, Bucureşti.

3) Dejeu, L., Puiu, Şt.,1985 – Cercetări privind influenţa unor condiţii

ecopedologice asupra creşterii şi rodirii viţei de vie. Lucrări ştiinţifice

I.A.N.B., seria B, vol. XXVIII, 77-82.



5) Pallioti, A., Silvestroni O., 2004 – Ecofisiologia applicata alla vite. În:

Viticoltura ed enologia biologica. Mercato, techniche di gestione, difesa,

vinificazione e costi. Edagricole, Bologna, 41-92.

6) Palliotti, A, Cartechini, A., Guelfi, P., 2006 – Manuale di Viticoltura

Applicata. Universita degli Studi di Perugia, 108 p.

231


LUCRĂRI AGROFITOTEHNICE APLICATE

ÎN PLANTAŢII TINERE DE VII (până la intrarea pe rod)

CUPRINS


9.2 Lucrările de întreţinere din anul i de la plantare



232

232

233

9.3 Lucrările de întreţinere din anul al doilea de la plantare 238

9.4 Lucrările de întreţinere din anul al treilea de la plantare 250

9.5 Folosirea culturilor intercalate de legume în viile tinere 252

9.6 Rezumat 255




9.1. OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 9.


cunoaşteţi lucrările agrofitotehnice din anul I, II şi III de la plantare;

realizaţi tăierile de formare, diferenţiat, î n funcţie de tipul de tăiere

proiectat;

calculaţi necesarul de materiale de care aveţi nevoie pentru instalarea

spalierului şi să instalaţi sistemul de susţinere al viţei-de-vie;

folosiţi judicios terenul în plantaţiile viticole tinere, prin cultivarea

unor specii legumicole intercalate printre rândurile de viţă-de-vie.

Lucrările aplicate în plantaţiile tinere de vii (până la intrarea pe rod) urmăresc:

asigurarea unor condiţii optime pentru dezvoltarea rădăcinilor;

creşterea normală a lăstarilor viţelor nou plantate;

fortificarea plantelor tinere;

protecţia faţă de temperaturile scăzute de peste iarnă;

formarea rapidă a butucilor şi pregătirea lor pentru intrarea pe rod.

În acest scop se aplică o serie de lucrări specifice celor 3-4 ani cât durează perioada

de tinereţe.

232

9.2. LUCRĂRILE DE ÎNTREŢINERE DIN ANUL I DE LA PLANTARE


Încep să se efectueze în perioada imediat următoare după terminarea plantării, cu o

lucrare de afânare a solului la adâncimea de 14-16 cm, ca urmare a bătătoririi solului şi

înrăutăţirii condiţiilor de viaţă din masa acestuia.

În cursul perioadei de vegetaţie în plantaţii îşi fac apariţia numeroase specii de

buruieni, unele foarte dăunătoare (pirul gros, pirul târâtor, volbura, pălămida etc.), care au o

mare capacitate de înmulţire şi rezistenţă la condiţii nefavorabile. Pentru combaterea

buruienilor, precum şi pentru realizarea unor regimuri de apă, aer şi hrană cât mai favorabile

pentru creşterea viţei-de-vie se recomandă ca, pe parcursul întregii perioade de vegetaţie, să

se aplice 4 cultivaţii mecanice pe interval şi 3 praşile manuale pe rând.

În plantaţiile nemecanizabile se execută mobilizarea solului pe intervale şi

distrugerea buruienilor cu mijloace hipo sau manual, cu sapa.

Irigarea şi fertilizarea. La apariţia unor perioade secetoase îndelungate este necesară

udarea localizată, cu circa 10 litri apă, într-o copcă deschisă la fiecare viţă, sau, în condiţiile

existenţei unui sistem de irigaţie, aplicarea unor norme de udare de 350-400 m³ apă/ha.

Fertilizarea se execută numai pe terenurile care nu au fost fertilizate cu ocazia

pregătirii terenului sau a plantării.

Pentru ameliorarea fertilităţii solului, în special, pe solurile sărace, se recomandă

folosirea îngrăşămintelor verzi, prin însămânţarea unor specii care cresc repede şi produc o

masă vegetativă bogată, sau a unor plante care sintetizează azotul atmosferic (leguminoase).

Se recomandă mazărea furajeră, borceagul de toamnă, însămânţate din două în două

intervale, în benzi de 0,8-1,0 m lăţime, situate pe mijlocul intervalelor.

Culturile folosite ca îngrăşământ verde prezintă o serie de avantaje:

îmbogăţesc solul în materie organică;

ameliorează structura solului;

reduc eroziunea;

favorizează înmulţirea microorganismelor.

DE REŢINUT în anul întâi după plantare nu se recomandă aplicarea

îngrăşămintelor, viţele având rădăcini slab dezvoltate, vor profita

numai de îngrăşarea localizată, în groapa de plantare;

nu este recomandat să se administreze numai îngrăşăminte cu

azot, deoarece prelungeşte perioada de vegetaţie şi împiedică

maturarea lemnului;

este recomandat să se dea îngrăşăminte în complex.

233

Însămânţarea se face în toamna primului an, iar încorporarea în sol în primăvara anului

al doilea, când plantele sunt în faza de îmbobocire sau înspicare.

Pe nisipuri se recomandă a se cultiva secara, lupinul alb sau galben şi mazărea (150-200

kg/ha), ultimele două însămânţate în aprilie şi încorporate în luna iunie.

Toamna după căderea frunzelor se execută o arătură la adâncimea de 16-18 cm, cu

răsturnarea brazdei spre rândurile de viţe (arătură „în părţi”), uşurând în acest fel protejarea

viţelor prin muşuroire.


Controlul viţelor

La viţele muşuroite, după plantare se execută controale periodice (de 2-3 ori) în

cursul lunii mai şi începutul lunii iunie, cu spargerea crustei formate la suprafaţa

muşuroiului după precipitaţii, pentru a se obseva pornirea lăstarilor.

În cazul în care lăstarii întârzie să apară la suprafaţa muşuroiului, acesta se desface

începând de la bază spre vârf, până sub punctul de altoire al viţei. Întârzierea ieşirii lăstarilor

de sub muşuroi se poate datora:

grosimii prea mari a muşuroiului;

formării unei cruste tari datorită zăpezii sau ploilor urmate de temperaturi mari,

lăstarii întâmpinând rezistenţă la ieşirea din muşuroi;

prezenţei bulgărilor de pământ uscat;

atacului unor larve (cărăbuşul de mai, viermi sârmă, cărăbuşul marmorat etc.), care

rod lăstarii fragezi care ulterior se veştejesc, distrug scoarţa şi rădăcinile.

MĂSURI:

se micşorează muşuroaiele;

se desfac şi se refac cu pământ reavăn şi bine mărunţit;

în cazul atacului de larve se desfac muşuroaiele până

sub punctul de altoire, se prăfuieşte în jurul viţelor cu

un insecticid (Sinoratox 5G sau Sinoratox 10G - 1

g/viţă), având grijă să nu fie atins altoiul, după care se

reface muşuroiul.

DE REŢINUT

obligatoriu muşuroiul se reface cu pământ bine mărunţit

şi reavăn, acoperind viţa cu un strat de 5 cm sau mai

mult în condiţii de secetă;

în cazul viţelor protejate prin parafinare, această lucrare

nu mai este necesară, atacul larvelor este redus, iar

viteza de creştere a lăstarilor se măreşte.

234

Copcitul constă în înlăturarea rădăcinilor superioare crescute din altoi, în vederea

stimulării dezvoltării rădacinilor bazale, precum şi a lăstarilor daţi din portaltoi.

Viţele necopcite formează rădăcini din altoi, care se dezvoltă superficial, sunt

afectate de ger, secetă, filoxeră, legătura dintre altoi şi portaltoi slăbeşte până la desprindere,

plantele înregistrează o creştere slabă, ajungându-se în final, la moartea plantelor şi apariţia

golurilor. Copcitul se execută şi la viţele nealtoite, prin îndepărtarea rădăcinilor superficiale,

favorizându-se dezvoltarea în profunzime a sistemului radicular.

Este o lucrare obligatorie, de care depinde consolidarea plantelor tinere, ca şi

realizare a unei plantaţii bine încheiate şi uniforme.

În primul an, copcitul se face de două ori: în jurul datei de 15 iunie, când se reface

muşuroiul şi în jur de 15 august când muşuroiul nu se mai reface, pentru a favoriza

maturarea lemnului.

Tehnica de lucru, pentru executarea copcitului, este următoarea:

muşuroaiele se desfac atent, până sub punctul de altoire al viţelor (fig. 9.1);

realizarea unei copci în jurul viţei, adică până aproape de nodul superior al

portaltoiului, cu ajutorul unei copcitori;

se taie „în ras” toate rădăcinile date din altoi şi din partea superioară a portaltoiului,

ca şi lăstarii porniţi din portaltoi, cu un briceag bine ascuţit;

muşuroiul se reface imediat, după primul copcit, ceva mai mic; iar după cel de al

doilea copcit nu se mai reface, pentru a favoriza maturarea cordiţelor.

Fig. 9.1. Copcitul viţei-de-vie

Legatul lăstarilor. Lăstarii îşi menţin poziţia verticală până la o lungime de 40-50

cm, după care, datorită ţesuturilor mecanice slab dezvoltate se orientează către suprafaţa

solului, îşi încetinesc creşterea în lungime, îngreunează executarea lucrărilor mecanice şi

favorizează atacul bolilor.

235

Lucrarea se execută de 1-2 ori, atunci când lăstarii au atins lungimea de 40-60 cm. Ei

se leagă vertical de pichet, cu material uşor biodegradabil, lucrarea repetându-se când

lăstarii au ajuns la 80 cm lungime.

Plivitul lăstarilor, este lucrarea care constă în eliminarea lăstarilor de prisos, chiar de

la punctul de prindere, lăsându-se 3-4 lăstari mai bine plasaţi şi cu vigoare bună în vederea

fortificării plantei şi formării, în viitor, a scheletului acesteia.

Copilitul constă în eliminarea parţială a lăstarilor (copililor) formaţi la axila frunzelor

(pe lăstarul principal), însă ultimii care se formează nu se elimină, deoarece vor servi ca

„trăgători de sevă”.

Cârnitul este lucrarea în verde prin care se înlătură vârful de creştere al lăstarului,

pentru stoparea creşterii şi redistribuirea substanţelor de rezervă. Lucrarea se realizează în

faza de încetinire a creşterii lăstarilor, respectiv în jurul datei de 1 septembrie.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Viţele tinere sunt sensibile faţă de boli (în

special mană şi făinare) şi dăunători. În anii ploioşi sunt periculoase, mai ales, atacurile de

mană, iar în anii secetoşi cele de oidium (făinare).

Pentru prevenirea atacurilor de mană se aplică tratamente săptămânale, în cazul

perioadelor ploioase sau mai rar, în cele secetoase, începând din momentul în care frunzele

ating 4-5 cm în diametru (a doua jumătate a lunii mai) şi durează până la sfârşitul lunii

august.

În viile tinere se recomandă folosirea substanţelor: Ridomil Gold MZ 68 WG, (2,5

kg/ha); Dithane M-45 – 0,2 % ; Captadin 50 – 0,2 %; Mikal (3,5 kg/ha). Aceste substanţe nu

produc arsuri şi stimulează creşterea. Ultimele tratamente pot fi făcute cu substanţe cuprice:

zeamă bordeleză 0,5-0,75 % (5-7,5 kg sulfat de cupru şi 2,5-3,75 kg/ha var nestins la 100 l

apă); Alcupral 50 PU–3 kg/ha, acestea având o remanenţă mai îndelungată şi efect de

favorizare a maturării lăstarilor.

La prepararea soluţiilor de stropit se poate folosi aracet 0,15-0,20 % pentru o mai

bună aderare a substanţelor pe organele tratate (frunze, lăstari). În acest scop se poate folosi

şi melasa, zahărul, laptele dulce, albuşul de ou etc.

Împotriva făinării se fac stropiri cu sulf muiabil, în concentraţie de 0,3-0,4 % (4-6

kg/ha), adăugat în soluţia folosită pentru combaterea manei. De asemenea se recomandă şi

Karathane FN 57 - 0,1%, Microthiol – 0,4 %, Sulfavit 80 PU – 4 kg/ha, ţinându-se seama de

recomandările staţiilor de prognoză şi avertizare.

În ultimii ani s-au manifestat în vii atacuri de acarieni, de omida păroasă a dudului,

dăunători care distrug frunzişul viţei-de-vie.

Pentru a preveni atacul de acarieni se aplică măsuri preventive: adunarea resturilor

vegetale din vii, efectuarea obligatorie a arăturilor adânci de toamnă şi distrugerea

buruienilor în timpul perioadei de vegetaţie. Ca măsură de combatere se fac stropiri în

timpul perioadei de vegetaţie, cu un acaricid (Omite 570 E – 1,0 l/ha, Talstar 10 EC – 0,3

l/ha, Envidor 240 SC – 0,04%, respectiv 0,4 l/ha).

236

Primele tratamente, când vegetaţia este redusă, se execută de preferinţă manual (cu

vermorelul, atomizorul), economisindu-se în acest mod substanţele de combatere.

Identificarea impurităţilor se face în a doua jumătate a verii, fie ca în pepinieră prin

tăierea de sub punctul de altoire, fie prin vopsire.


1. Ce se urmăreşte prin aplicarea lucrărilor agrofitotehnice în plantaţiile tinere?

2. Prezentaţi lucrarea de completare a golurilor şi precizaţi importanţa acesteia.

3. Definiţi lucrarea de copcit şi dezvoltaţi metoda de lucru.

4. Care sunt cele mai întâlnite boli ale viţei-de-vie? Prezentaţi în continuare

condiţiile climatice care le favorizează.

5. Când se execută muşuroitul la viţa-de-vie şi în ce constă?

Completarea golurilor. Un obiectiv important al lucrărilor de înfiinţare a plantaţiilor

şi de întreţinere în primii ani îl constituie obţinerea unor plantaţii încheiate, fără goluri, cu

butuci uniformi ca vigoare, capabili să intre mai devreme în perioada de rodire şi să asigure

producţii susţinute an de an.

În acest sens, completarea golurilor în vederea asigurării densităţii iniţiale de plantare

devine obligatorie încă din primul an de după plantare, şi se face cu viţe care aparţin

aceluiaşi soi (portaltoi) şi categorie biologică.

Ca şi epocă, lucrarea se execută (în primul an), în cursul perioadei de vegetaţie sau

toamna.

● Completarea golurilor, în vară, se realizează cu viţe de 1 an, crescute în pungi de

polietilenă cu înălţimea de 20-24 cm şi diametrul de 14-16 cm, prevăzute cu perforaţii,

umplute cu amestec nutritiv sau în lipsa acestuia, cu pământ negru de grădină. În acest scop,

încă de la plantare se procură o rezervă de 3-5 % de viţe, care odată cu plantarea viţelor în

câmp, vor fi fasonate scurt (cordiţa scurtată la 1-2 ochi şi rădăcinile la 3 cm), după care se

plantează în pungile de polietilenă, în amestec nutritiv.

La sfârşitul lunii august – începutul lunii septembrie, după ce au trecut perioadele

secetoase şi pericolul atacului de boli, viţele sunt transportate cu grijă în plantaţie, se

plantează în groapă fără a deranja integritatea balotului de amestec nutritiv; se completează

237

groapa cu pământ şi se udă abundent. Viţele plantate în goluri sunt îngrijite atent pentru a nu

fi concurate de buruieni, iar lăstarii sunt dirijaţi vertical şi legaţi de pichet.

● Completarea golurilor în toamnă, după căderea frunzelor, până la apariţia primelor

îngheţuri, se face cu viţe altoite, ca şi cele folosite la înfiinţarea plantaţiilor.

Protejarea viţelor în timpul iernii. Datorită rezistenţei slabe la îngheţurile din timpul

iernii, toamna după căderea frunzelor, viţa-de-vie, indiferent de zona de cultură, se

protejează prin muşuroire, până la nivelul ochilor 4-6 de la baza cordiţelor.

Această lucrare este obligatorie, întrucât viţele tinere sunt foarte sensibile faţă de

temperaturile scăzute din timpul iernii, şi se efectuează manual, cu sapa, după efectuarea

arăturii de toamnă, folosind pământul mobilizat prin arătura „în părţi”.

Întreţinerea lucrărilor antierozionale. În plantaţiile înfiinţate pe terenuri în pantă

este necesară întreţinerea amenajărilor antierozionale (canale, terase, taluzuri, drumuri etc.).

Taluzurile se cosesc, se distrug eventualii arbuşti, iar porţiunile degradate datorită

ploilor torenţiale se repară imediat după apariţie.

Şiroirile provocate de scurgerile mari de apă trebuie astupate cu pământ bine bătut,

iar la nevoie, taluzurile surpate vor fi consolidate cu gărduleţe şi brazde înierbate.

De asemenea, se recomandă reînsămânţarea porţiunilor de taluz cu covorul vegetal

rărit. Canalele se decolmatează şi se repară la nevoie, pentru a nu fi afectată funcţionalitatea

lor.

Cantităţile de materiale folosite la întreţinerea în anul I a unei plantaţii, în suprafaţă

de 1 hectar, cu distanţe diferite de plantare, sunt prezentate în tabelul 9.1.

Tabelul 9.1

Necesarul de materiale pentru întreţinerea unui hectar plantaţie viticolă

în anul întâi de la plantare (după Dejeu L., 2010)

Materialul U.M. Distanţe de plantare (m):

1,5x1,0 1,8x1,0 2,0x1,2 2,2x1,2 2,5x1,2 3,0x1,2

Viţe la ghivece

pentru goluri

buc. 333 278 250 190 167 139

Pungi polietilenă (20x12

cm) kg 2,7 2,3 2,0 1,5 1,3 1,1

Rafie sintetică kg 15 13 12 10 9 8

Ridomil 6-8 stropiri kg 18-24 18-24 18-24 18-24 18-24 18-24

Karathane kg 4 4 4 4 4 4

Adeziv kg 6 6 6 6 6 6

Apă pentru stropit m3

3,2 3,2 3,2 3,2 3,2 3,2

Apă pentru udat viţe m3 33-66 28-56 25-50 19-38 17-34 14-28

238

9.3. LUCRĂRILE DE ÎNTREŢINERE DIN ANUL AL DOILEA

DE LA PLANTARE

Lucrările agrofitotehnice aplicate în anul II sunt asemănătoare cu cele din anul I, la

care se adaugă: dezmuşuroitul, tăierea în uscat şi instalarea mijloacelor de susţinere.

Dezmuşuroitul şi arătura de primăvară. Aceste lucrări se execută primăvara de

timpuriu, după ce a trecut pericolul ca temperatura aerului să mai scadă sub -8…..-10ºC.

Lucrarea de dezmuşuroit se efectuează manual cu sapa, prin descoperirea viţelor de pământ,

până sub punctul de altoire, cu grijă pentru a nu produce vătămări viţelor.

Arătura de primăvară se execută „la cormană” (cu răsturnarea brazdelor spre centrul

intervalelor), la o adâncime de 14-16 cm. În primăverile secetoase, pentru a preveni

pierderea apei prin evaporare, arătura de primăvară este înlocuită prin afânarea solului la

aceeaşi adâncime folosind plugul cultivator echipat cu gheare de afânare.

Tăierea în uscat şi copcitul viţelor. Începând cu anul al doilea se aplică tăieri de

formare, în funcţie de forma de conducere şi tipul de tăiere proiectat.

Pentru formarea butucilor cu conducerea joasă se păstrează la tăiere 2 cepi de câte 2-

3 ochi fiecare sau un cep, atunci când creşterea viţelor este slabă sau nu s-a format decât o

singură coardă (figura 9.2).

În cazul conducerii butucilor în forme semiînalte, înalte sau în diferite forme

artistice, se lasă o cordiţă de 5-6 ochi, care se leagă în poziţie verticală, restul creşterilor

eliminându-se (figura 9.3). Dacă viţele au creştere slabă se lasă la tăiere un cep de 2-3 ochi.

Tăierea în uscat se execută imediat după dezmuşuroit şi trebuie încheiată înainte de

pornirea în vegetaţie a mugurilor. Odată cu tăierea se execută şi copcitul viţelor, care se

repetă în luna august.

Fig. 9.2. Tăierea în anul al II-lea Fig. 9.3. Tăierea în anul al II-lea

la conducerea joasă: la conducerea semiînaltă:

a-înainte de tăiere; a-înainte de tăiere;

b-după tăiere b-după tăiere

Plivitul şi legatul lăstarilor. În momentul în care lăstarii au atins o lungime de 8-10

cm, se îndepărtează cei de prisos, reţinând numai pe cei corespunzători sub raportul

239

creşterii, în număr de 3-4 la viţele viguroase, şi de 2-3 la cele slabe, pentru a le favoriza

creşterea. Pe măsură ce lăstarii cresc în lungime, datorită ţesutului mecanic slab dezvoltat,

vor fi legaţi de tutore şi dirijaţi apoi printre rândurile de sârme duble ale mijlocului de

susţinere. Legatul se face de 2-3 ori sau de câte ori este nevoie, la fiecare spor de creştere de

40-50 cm. Pentru stimularea creşterii în lungime a lăstarilor, odată cu legatul se face şi

copilitul acestora.

Completarea golurilor. Golurile existente la începutul anului al II-lea vor fi

completate în primăvară cu viţe altoite STAS, viguroase, protejate prin parafinarea părţii

superioare sau prin muşuroire. Viţele plantate în goluri vor fi supuse unor îngrijiri atente

(udare, copcit etc.), pentru a reduce decalajul de creştere şi, în final, pentru a obţine butuci

uniformi ca vigoare. Golurile apărute în cursul perioadei de vegetaţie vor fi completate în

luna august cu viţe de un an, fortificate la ghivece, sau toamna, după căderea frunzelor, cu

viţe viguroase.

Fertilizarea. Atunci când viţele prezintă o creştere slabă, în primăvară se recomandă

aplicarea unor doze de 60-120 kg/ha azot, iar toamna 75-125 kg/ha fosfor şi 50-100 kg/ha

potasiu. Îngrăşămintele se administrează concomitent cu lucrările solului, cele cu azot la

primele cultivaţii ale solului, în cursul perioadei de vegetaţie, iar cele cu fosfor şi potasiu, în

cursul perioadei de repaus, odată cu arătura de toamnă. Pe solurile sărace în humus se

recomandă folosirea îngrăşămintelor verzi, însămânţate din toamnă şi încorporate în sol în

cursul primăverii următoare.

Protejarea viţelor în timpul iernii. Viţele sunt protejate prin muşuroire, executată

după arătura de toamnă. În zonele afectate frecvent de geruri puternice se recomandă

protejarea a 1-2 coarde peste iarnă, prin acoperire parţială sau totală cu pământ.

Cantităţile de materiale folosite la întreţinerea unui hectar de vie în anul al II-lea

după plantare, la diferite distanţe de plantare sunt prezentate în tabelul 9.2.

Tabelul 9.2

Necesarul de materiale pentru întreţinerea unui hectar plantaţie viticolă

în anul al doilea de la plantare

Materialul U.M. Distanţe de plantare (m):

1,5x1,0 1,8x1,0 2,0x1,2 2,2x1,2 2,5x1,2 3,0x1,2

Tutori (1,0-1,4 m)

(formele semiînalte şi înalte)

buc.

6667

5556

5000

3788

3334

2778

Rafie sintetică kg 20 17 15 13 10 9

Viţe pentru goluri (3%) buc. 200 166 150 114 100 84

Apă pentru udat viţele

plantate în goluri m

3 4,0 3,2 3,0 2,2 2,0 1,7

Ridomil (6-8 stropiri) kg 18-24 18-24 18-24 18-24 18-24 18-24

Karathane kg 4 4 4 4 4 4

Adeziv (Detersin) kg 6 6 6 6 6 6

Apă pentru stropit m3

4,6 4,2 4 3,6 3,4 3,2

240

Lucrările de întreţinere a solului, ca şi combaterea bolilor şi dăunătorilor se

execută în acelaşi mod ca şi cele din anul I.

Instalarea mijloacelor de susţinere. Datorită faptului că viţa-de-vie este o liană, are

creşteri anuale puternice, ţesuturile mecanice slab dezvoltate, necesită expunerea la lumină a

unei părţi cât mai mari din suprafaţa foliară a butucului, ea reclamă fixarea părţii

supraterestre de mijlocul de susţinere.

În lipsa lui, lăstarii nesusţinuţi se întind pe pământ, se înrăutăţesc condiţiile de

microclimat (iluminare, aerisire etc.), se îngreunează executarea lucrărilor solului, aplicarea

tratamentelor fitosanitare, favorizându-se atacul unor boli şi întârzierea intrării pe rod a

viţelor.

Sistemele de susţinere utilizate trebuie să asigure:

dirijarea elementelor vegetative şi lemnoase ale butucului;

posibilitatea realizării formei de conducere şi tipului de tăiere proiectat;

susţinerea sistemului aerian al butucului;

realizarea unor condiţii optime de microclimat, care să favorizeze producţia de

struguri şi calitatea acesteia.

În timp, în funcţie de condiţiile ecopedoclimatice din diferite areale de cultură a viţei-

de-vie, sistemele de susţinere au cunoscut o mare diversitate, evoluând de la cultura fără

susţinere (târâtoare), la autosusţinere şi apoi la cultura pe suporţi naturali sau artificiali.

Cultura târâtoare (fig. 9.4), se practica undeva în epoca romană, în unele ţări

mediteraneene (Franţa, Italia, Maroc), cu climat cald, arid, unde bolile nu prezintă un

pericol major pentru viţa-de-vie.

Fig. 9.4. Cultura viţei-de-vie prin autosusţinerea lăstarilor

241

Autosusţinerea se practică şi astăzi în ţări (regiuni) cu soluri slab fertile şi climat

cald, secetos, în care lăstarii înregistrează, în general, creşteri reduse. Butucii prezintă

tulpini de 40-80 cm la capătul cărora se formează braţe dispuse în evantai, pe care la tăierea

de rodire se lasă cepi sau cordiţe.

Lăstarii înregistrează creşteri moderate (vezi fig. 9.4), se autosusţin sau după ce ating

lungimea de 50-60 cm, sunt legaţi în formă de buchet, ghirlandă sau sunt lăsaţi să atârne.

Acest mod de susţinere mai este încă practicat în sudul Franţei (regiunile viticole Provence,

Roussillon, Languedoc), sub numele de „en gobelet”, în marea regiune viticolă La Mancha

din Spania, unde este numit „a la manchega” etc. (după Mustea Mihai, 2004).

În ţările (regiunile) viticole cu soluri relativ fertile şi regim normal de precipitaţii, cu

înregistrarea unor creşteri puternice a lăstarilor, susţinerea viţei-de-vie se face pe suporţi

artificiali: araci, spalieri de diferite tipuri, bolţi etc.

ARACII constituie mijlocul de susţinere cel mai vechi, răspândit mult în trecut în

cultura viţei-de-vie, întâlniţi şi astăzi în multe vii de tip familial. Se folosesc araci cu

lungimea cuprinsă între 1,50 şi 2,50 m, cu grosime de 3,0 la 5,0 cm.

Aracii, ca şi sistem de susţinere, prezintă o serie de dezavantaje, şi anume:

durabilitate redusă;

distribuirea neraţională a coardelor în spaţiu, mai ales când numărul acestora

este mai mare;

îngrămădirea lăstarilor şi o expunere necorespunzătoare la soare;

aerisirea deficitară la nivelul butucului, fapt ce favorizează atacul bolilor.

Cu toate aceste neajunsuri, datorită uşurinţei de a-i procura, de cele mai multe ori, din

vegetaţia lemnoasă existentă în apropiere, mai ales pe pante abrupte, aracii pot fi folosiţi

pentru susţinerea viţei-de-vie.

Numărul aracilor folosiţi variază de la 1/butuc până la 14-16/butuc aşa cum se

practica în trecut în podgoria Odobeşti.

La confecţionarea lor pot fi folosite esenţe lemnoase tari (stejar, salcâm, carpen, corn,

dud etc), care au o durabilitate mai mare comparativ cu esenţele moi (salcie, brad, pin, tei,

alun, plop etc).

Pentru sporirea durabilităţii aracilor se recomandă ca înainte de folosire să fie supuşi

unor tratamente şi anume: introducerea capătului gros într-o soluţie de sulfat de cupru în

concentraţie de 5-6 %, în care se ţin timp de 10-20 de zile; impregnarea bazei lor cu bitum la

temperatura de fierbere, sau cu carbolineum, timp de 2-3 ore; introducerea în ulei de creozot

încălzit la 80º C, timp de 10-12 ore.

Dintre tipurile de susţinere, SPALIERUL a căpătat cea mai mare extindere, datorită

numeroaselor avantaje pe care le prezintă. Instalarea spalierului devine necesară din

primăvara anului al II-lea.

În practică se întâlnesc mai multe tipuri de spalier, în funcţie de forma de conducere a

butucilor, tipul de tăiere practicat, numărul de sârme etc.

242

Avantajele

folosirii spalierului:

durabilitatea mare (25-40 ani);

posibilitatea asigurării pe butuc a unei încărcături mai

mari, ce poate fi repartizată uniform;

expunerea la soare a frunzişului;

îmbunătăţirea calităţii strugurilor;

uşurarea efectuării lucrărilor de întreţinere în plantaţie;

stabilitatea mai mare faţă de acţiunea vânturilor etc.

În general, se recomandă folosirea spalierului cu sârme duble, de o parte şi de alta

a stâlpilor, pentru a uşura operaţia de dirijare a lăstarilor în cursul perioadei de vegetaţie

(aceştia autosusţinându-se cu ajutorul cârceilor) şi a coardelor de rod la cercuit.

La conducerea joasă se foloseşte spalierul monoplan cu 3 rânduri de sârme duble

(fig. 9.5). Primul rând de sârme este fixat la 0,60 m faţă de suprafaţa solului, pentru ca

strugurii să nu ajungă în contact cu solul, iar următoarele la 1,00 şi 1,05 m, respectiv la 1,50

şi 1,55.

În cazul conducerii semiînalte, primul rând de sârme se fixează la 0,75 m de la

suprafaţa solului, iar următoarele la 1,10 şi 1,15 şi respectiv la 1,60 şi 1,65 m (fig. 9.6).

Fig. 9.5. Spalierul monoplan pentru Fig. 9.6. Spalierul monoplan pentru

cultura clasică cultura semiînaltă

La conducerea înaltă a butucilor amplasarea primului rând de sârme se face la 1,00

m înălţime faţă de sol, iar următoarele la 1,30 şi 1,35 m, respectiv 1,60 şi 1,65 m.

În practică amplasarea sârmelor de spalier pe verticală nu este rigidă, şi se face în

funcţie de:

vigoarea butucilor;

soi;

încărcătura de ochi păstrată la tăiere;

posibilităţile de procurare a cantităţii necesare.

243

În cazul folosirii unui număr mai redus de sârme, acestea vor fi plasate alternativ, de

o parte şi de alta a stâlpilor, distanţate pe verticală (fig. 9.7).

În ultimul timp au fost concepute sisteme de susţinere deschise la partea superioară în

formă de V sau U, pentru interceptarea de către aparatul foliar a unei părţi cât mai mari din

radiaţia solară incidentă. Pentru acest lucru se folosesc distanţe mari de plantare, de 3,0-3,6

m/1,6-1,8 m, iar suprafaţa foliară pe butuc creşte la 1,3-1,4 m², faţă de 0,8-0,9 m² în cazul

susţinerii pe spalier obişnuit.

Fig. 9.7. Dispunerea alternativă a sârmelor de o parte şi alta a stâlpilor

Materiale necesare pentru instalarea spalierului sunt următoarele:

stâlpi (bulumaci) din beton precomprimat de 2,4 m lungime, din lemn sau

metal;

sârmă galvanizată cu diametrul cuprins între 2,2 şi 3,0 mm;

bride (coliere) din sârmă sau scoabe;

ancore sau contraforţe;

întinzătoare.

Stâlpii din beton se caracterizează prin:

lungimea de 2,40 m;

greutatea de 35 kg;

secţiunea la bază 10,3/7 cm, iar la vârf de 7/6,3 cm.

Stâlpii din lemn au următoarele caracteristici:

pot fi confecţionaţi din lemn de esenţă tare (stejar, salcâm etc), care au o

rezistenţă mai mare la putrezire sau din lemn de esenţă moale (plop, salcie

etc);

stâlpii fruntaşi (cei fixaţi înclinat, la capetele rândurilor) au lungimea de 2,4 m,

iar cei mijlocaşi (intermediari) de 2,2 m; grosimea lor fiind de 12-15 cm la

bază şi 10-12 cm la vârf;

sunt tăiaţi oblic la capătul superior pentru a se scurge apa, iar la bază, pe

porţiunea de 60-80 cm, se decojesc şi se pârlesc sau se impregnează cu sulfat

244

de cupru (5-6 %), sau cu alte substanţe, ca şi în cazul aracilor, pentru a le mări

durabilitatea.

Stâlpii din metal au următoarele caracteristici:

sunt confecţionaţi din ţevi cu diametrul de 4-5 cm sau bare cu secţiunea

transversală în formă de „T”, dublu „T” sau „L”;

în cazul folosirii ţevilor se recomandă ca la capătul superior

acestea să fie astupate, pentru a preveni ruginirea lor în interior;

după confecţionare aceştia se vopsesc pentru a nu rugini;

se încastreză în beton pentru a le asigura o mai mare stabilitate (acesta se

toarnă în momentul fixării stâlpului).

Stâlpii din metal se folosesc în general la instalarea pergolelor, bolţilor, sau altor

forme artistice de susţinere a viţei-de-vie.

Sârmele au grosimea de 2,8-3,0 mm pentru primul etaj (sârme portante) şi de 2,2-2,5

mm pentru etajele următoare (sârme de susţinere a lăstarilor).

La tăierea în verigi de rod, atât la conducerea joasă a butucilor, cât şi la cea

semiînaltă şi înaltă, este bine să se folosească două sârme portante, pe care urmează să se

dirijeze coardele de rod (în număr de 3-4).

La tăierea în cordiţe sau cepi de rod, precum şi la cea cu 2 coarde de rod, la primul

nivel se instalează o singură sârmă portantă de care se palisează cordoanele, sau cele două

coarde.

Caracteristicile sârmelor galvanizate utilizate la instalarea spalierului, în funcţie de

diametrul acestora, sunt prezentate în tabelul 9.3.

Tabelul 9.3

Caracteristicile sârmelor galvanizate utilizate la instalarea spalierului

în plantaţiile viticole (după Dejeu L., 2010)

Diametrul sârmei

(mm)

Grosimea aproximativă

(kg/1000 m)

Lungimea aproximativă

(m/100 kg)

2,2

2,5

2,8

3,0

3,1

4,0

5,0

29,8

38,5

48,3

55,4

59,2

98,6

154,1

3356

2600

2070

1805

1600

1010

650

Ancorele se folosesc pentru a asigura stabilitatea stâlpilor fruntaşi şi au rolul să

mărească stabilitatea întregului rând al spalierului. Ele sunt formate din blocuri de piatră sau

de beton, cu dimensiunile de 35/15 cm, introduse în sol la o adâncime de 50-60 cm. Aceste

blocuri sunt încinse cu două sârme împletite, cu diametrul de 2,8 mm şi ancorate de stâlpul

245

fruntaş (fig. 9.8). În acest caz stâlpii fruntaşi se fixează înclinat spre exterior, sub un unghi

de 60-65º.

În ultima vreme se recomandă utilizarea ancorei metalice cu rozetă, care asigură o

mai bună rezistenţă, se montează rapid, determinând o reducere a necesarului de forţă de

muncă pentru instalarea spalierului (fig. 9.9).

Ancorarea stâlpilor fruntaşi fixaţi în poziţie verticală se poate face şi cu ajutorul

contraforţelor (un alt bulumac amplasat în interior sub un unghi de 45º) (fig. 9.10).

a) b)

Fig. 9.8. Ancorarea stâlpului fruntaş Fig. 9.9. Ancoră metalică cu rozetă

a -vedere de ansamblu; b- detaliu a-introdusă în sol; b- detaliu

Fig. 9.10. Fixarea stâlpilor fruntaşi cu ajutorul contraforţelor

Pentru menţinerea stabilităţii stâlpilor fruntaşi la capetele a două parcele învecinate,

aceştia, în poziţie verticală pot fi legaţi la partea superioară, peste alee, cu sârme de 2,8 mm

diametru, în fire duble împletite (fig. 9.11).

Ancorarea fără înclinarea stâlpului fruntaş se poate face prin fixarea unui al doilea

stâlp, distanţat la 2 m spre exterior, printr-o sârmă împletită care porneşte din vârf spre baza

celui situat la extremitatea rândului (fig. 9.12).

246

Fig. 9.11. Fixarea stâlpilor fruntaşi Fig. 9.12. Ancorarea stâlpului fruntaş prin

de la parcelele învecinate fixarea unui al doilea stâlp spre exteriorul rândului

Prinderea sârmelor duble se face lateral, de o parte şi alta a stâlpului mijlocaş, cu

ajutorul unor bride (coliere) confecţionate din sârmă şi prevăzute cu ochiuri prin care trece

sârma (fig. 9.13). În cazul stâlpilor din lemn prinderea sârmelor se face cu ajutorul

scoabelor.

Fig. 9.13. Prinderea sârmelor de stâlpii mijlocaşi

din beton cu bride (coliere) de sârmă:

A-A′ - secţiune prin stâlp; a-vedere laterală; b- privit de sus

Instalarea spalierului

etape: pichetatul;

executarea gropilor;

transportul şi distribuirea stâlpilor în gropi;

fixarea ancorelor;

fixarea bridelor pe stâlpi;

fixarea şi întinderea sârmelor.

247

Prin pichetat se fixează locul pe care trebuie să-l ocupe fiecare stâlp, astfel:

stâlpii fruntaşi se amplasează:

o la jumătatea distanţei dintre primii doi butuci de la capetele rândurilor,

în cazul spalierilor cu ancore;

o la 40 cm în afara butucilor marginali, în cazul folosirii contraforţelor.

stâlpii mijlocaşi se fixează pe rând, la 6-9 m unul de altul, la jumătatea

distanţei dintre doi butuci;

locul ancorelor se pichetează ulterior (la 1,0 m depărtare de stâlpii fruntaşi

spre exterior) sau al contraforţelor (la jumătatea distanţei dintre primii şi

ultimii doi butuci de pe rând).

Gropile se execută manual sau mecanizat (cu burghie acţionate de tractor sau de

motor propriu), la adâncimea de 0,6-0,7 m.

După transportul şi distribuirea stâlpilor urmează montarea acestora.

Fixarea stâlpilor fruntaşi:

respectarea alinierii prin fixarea stâlpilor fruntaşi din cele patru colţuri ale

parcelei;

o în poziţie înclinată spre exterior sub un unghi de 60-65º la folosirea

ancorelor;

o vertical la folosirea contraforţelor;

se întind, între stâlpii din colţurile parcelei, două sârme: una la vârf şi alta la

baza lor, pentru ca tuturor stâlpilor fruntaşi să li se dea aceeaşi înclinare şi

înălţime cu a celor din colţuri.

Pentru asigurarea unei rezistenţe sporite se recomandă dublarea stâlpilor fruntaşi.

Fixarea stâlpilor mijlocaşi:

se montează în poziţie verticală, pe rândurile marginale, după fixarea tuturor

fruntaşilor;

se continuă apoi, prin alinierea pe cele două direcţii, fixarea mijlocaşilor din

interiorul parcelei;

se introduce treptat pământ pe lângă stâlp, în straturi de 10-15 cm, care se

bate bine cu maiul de lemn sau cu o rangă de fier, pentru o mai bună fixare.

Urmează:

amplasarea ancorelor sau a contraforţelor şi ancorarea stâlpilor fruntaşi;

întinderea sârmelor, care se fixează în mod provizoriu cu ajutorul scoabelor

(la stâlpii de lemn) sau bridelor (la cei de beton):

o se întind sârmele începând cu cele de sus şi terminând cu cele de jos;

o la unul din capete sârma se înfăşoară strâns în jurul stâlpului fruntaş,

iar la capătul celălalt, după întindere, se răsuceşte strâns după stâlp şi

se fixează definitiv;

248

o se recomandă folosirea unor întinzători simple construite pe principiul

scripetelor sau al pârghiilor (fig. 9.14), pentru o mai bună întindere a

sârmelor spalierului.

Fig. 9.14. Diferite tipuri de întinzători:

A – se folosesc prin răsucire şi prindere de sârmă;

B – cu ajutorul unei chei se întinde sârma

prin înfăşurare pe tamburul întinzătoarei

Pentru formarea şi menţinerea în poziţie verticală a tulpinilor, acestea trebuie

tutorate, iar tutorii viţelor se prind de sârma portantă (de la nivelul unu), prin legare cu

răchită sau alte materiale.

Pe suprafeţe mici, cum ar fi pe rândurile marginale ale teraselor, în grădinile

familiale etc., se întâlneşte spalierul cu streaşină simplă (pergola trentină simplă), cu

streaşină dublă (pergolă trentină dublă) şi, în cultura soiurilor de struguri pentru masă,

pergola raţională (fig. 9.15 şi 9.16).

Fig. 9.15. Spalier cu streaşină simplă şi dublă

(după Oşlobeanu M., şi colab.,1980)

249

Fig. 9.16. Pergola raţională

Consumul de materiale pentru instalarea mijloacelor de susţinere este prezentat în

tabelele 9.4 şi 9.5.

Tabelul 9.4

Necesarul de stâlpi din beton (cu lungimea de 2,40 m) pentru instalarea

spalierului pe 1 ha plantaţie viticolă*

Distanţa de plantare

(m)

Număr de rânduri

în parcelă**

Număr de stâlpi

1,5x1,0

1,5x1,2

1,8x1,0

1,8x1,2

2,0x1,0

2,0x1,2

2,0x1,4

2,2x1,0

2,2x1,2

2,2x1,4

2,5x1,0

2,5x1,2

3,0x1,0

3,0x1,2

3,0x1,4

3,6x1,0

3,6x1,2

3,6x1,4

66

65

55

55

50

50

50

45

45

45

40

40

33

33

33

27

27

27

1287

1122

1072

935

975

850

750

877

765

675

780

690

643

561

495

526

459

405 *S-au prevăzut la capete câte doi stâlpi fruntaşi

**S-a considerat parcela de 100 x 100 m

250

Tabelul 9.5

Necesarul de sârmă (kg) pentru instalarea spalierului pe 1 ha de vie

Distanţa

dintre rân-

duri (m)

Lungimea

rândurilor

(m/ha)

Numărul de sârme portante (P) şi de susţinere (S):

P S P S P S P S P S P S

1 + 2 2 + 2 1 + 3 2 + 3 1 + 4 2 + 4

1,5

1,6

1,8

2,0

2,2

2,5

3,0

3,6

6667

6250

5556

5000

4546

4000

3334

2778

970

910

800

720

650

580

480

400

1290

1210

1070

960

870

770

640

530

1230

1150

1020

910

830

730

610

500

1550

1450

1280

1150

1050

930

770

640

1480

1390

1230

1110

1000

890

740

610

1800

1690

1500

1350

1220

1080

900

750


1. Precizaţi utilitatea ancorelor şi a contraforţelor.

2. Câte categorii de stâlpi întâlnim la spalierul monoplan cu sârme duble?

9.4. LUCRĂRILE DE ÎNTREŢINERE DIN ANUL AL TREILEA

DE LA PLANTARE

Lucrările aplicate în anul al III-lea sunt asemănătoare cu cele executate în anul

precedent, cu excepţia tăierii de formare, completate cu intervenţii în verde necesare

realizării tipului de tăiere stabilit şi pregătirii butucilor pentru intrarea pe rod.

Primăvara, după trecerea pericolului îngheţurilor de iarnă (martie), se execută tăierea

de formare, diferenţiat, în funcţie de tipul de tăiere proiectat, urmată de copcitul viţelor

(lucrarea se repetă în luna august) şi revizuirea sistemului de susţinere.

Pentru formarea butucilor cu conducere joasă se lasă la tăiere 2 coarde a 8-10 ochi

şi 2 cepi a 2-3 ochi (fig. 9.17 b); la viţele mai puţin viguroase se lasă o singură coardă de 6-8

ochi şi un cep.

Pentru forma semiînaltă şi înaltă se proiectează tulpina, eventual şi cordoanele:

se alege coarda plasată cel mai jos pe cordiţa din anul anterior şi se taie la

circa 10 cm sub prima sârmă a spalierului - pentru proiectarea (formarea)

tulpinii:

251

o pe porţiunea de coardă rămasă se înlătură (orbesc) ochii cu excepţia a

3-4 din vârf (fig. 9.18);

o de cele mai multe ori lăstarii de prisos se elimină prin plivit, după

pornirea în vegetaţie, când au 5-10 cm lungime;

dacă coarda de la proiectarea tulpinii are peste 8 mm diametru, este condusă

pe sârma portantă până la butucul alăturat sau până la limita grosimii de 8 mm,

unde se taie, formându-se şi un CORDON (unilateral);

coardele rămase se leagă, după caz, de sârmele portante sau de tutori.

Fig. 9.17. Tăierea din anul al III-lea la Fig. 9.18. Tăierea din anul al III-lea, de

conducerea joasă (tăiere Guyot) formare a tulpinii semiînalte

a) înainte de tăiere;

b) după tăiere

Se pune în continuare accent pe lucrările ce contribuie la fortificarea butucilor în

vederea pregătirii lor pentru intrarea pe rod.

Lucrări pentru

fortificarea butucilor:

fertilizarea organică şi chimică;

completarea golurilor existente;

aplicarea la timp a lucrărilor de întreţinere a solului;

efectuarea copcitului;

dirijarea şi legarea lăstarilor;

menţinerea frunzişului într-o perfectă stare de sănătate

prin aplicarea preventivă a tratamentelor de

combatere;

asigurarea protejării viţelor peste iarnă prin muşuroire

în zona neprotejată şi prin îngroparea coardelor în

zona de cultură protejată.

252


1. Ce elemente se păstrează la tăierea de formare din primăvara anului II, pentru

formarea butucilor cu conducere joasă? Dar la conducerea semiînaltă şi înaltă?

2. Câte sârme portante se montează când aplicăm tăierea în verigi de rod?

3. Enumeraţi succesiunea de operaţii care se realizează la instalarea spalierului.

4. Precizaţi care sunt materialele necesare instalării sistemului de susţinere.

5. Pentru formarea butucilor cu conducere joasă ce se lasă pe butuc la tăiere în anul

III?

6. Pentru forma semiînaltă şi înaltă ce se lasă pe butuc la tăiereîn anul III?

9.5. FOLOSIREA CULTURILOR INTERCALATE DE LEGUME

ÎN VIILE TINERE

La înfiinţarea viilor, prin stabilirea distanţelor de plantare, se atribuie fiecărei viţe un

spaţiu de nutriţie corespunzător dezvoltării din perioada de maturitate. În primii ani de viaţă

viţele, având o talie mică şi un sistem radicular puţin dezvoltat, ocupă numai parţial acest

spaţiu şi abia după 3-4 ani ajung să valorifice cea mai mare parte din suprafaţa de nutriţie

atribuită.

Pentru folosirea judicioasă a terenului în plantaţiile viticole tinere se recomandă

cultivarea unor specii legumicole intercalate printre rândurile de viţă-de-vie. Aceste culturi

intercalate sunt folosite în scopul obţinerii unor producţii de legume şi pentru ameliorarea

solului. La folosirea culturilor intercalate de legume este necesar să fie respectate

următoarele condiţii:

plantele să nu concureze viţele în nutriţia minerală şi în asigurarea cu apă;

253

să nu creeze un microclimat ce favorizează atacul bolilor şi dăunătorilor;

să nu stânjenească executarea normală şi la momentul optim a lucrărilor de

întreţinere din plantaţie;

să nu necesite cheltuieli mari de întreţinere, să se preteze la semănarea

(plantarea) şi întreţinerea cu minimum de cheltuieli, pentru un profit maxim;

plantele folosite, prin resturile vegetale, să contribuie la ameliorarea solului;

să nu fie afectate de tratamentele fitosanitare aplicate viţei-de-vie.

Se recomandă: ► specii legumicole cu perioadă scurtă de vegetaţie, care să

elibereze rapid terenul, eliminând concurenţa din perioadele

secetoase de vară:

ceapa pentru stufat plantată toamna;

salata;

spanacul;

mazărea;

fasolea de grădină pentru păstăi;

ridichile de lună;

usturoiul;

gulioarele etc.;

► în condiţii de aprovizionare suficientă cu apă sau de irigare,

se pot cultiva şi alte specii:

ceapa de arpagic;

usturoiul;

morcovul;

pătrunjelul (în benzi de 80-100 cm);

cartofii timpurii (pe un singur rând, situat la mijlocul

intervalului);

► folosirea de plante care ameliorează însuşirile solului (pe

solurile cu fertilitate scăzută):

mazărea, a cărei masă vegetativă se încorporează în sol

după recoltarea păstăilor verzi.

Nu se recomandă: ► specii cu perioadă lungă de vegetaţie, cu masă vegetativă

mare (sfeclă, cartofi de toamnă, porumb etc.);

► specii târâtoare (dovleci, pepeni etc), care să concureze viţa-

de-vie.

254

În tabelul 9.6 sunt prezentate densităţile exprimate pentru suprafeţele efectiv cultivate

cu legume în cazul unei suprafeţe de 1 ha vie tânără.

Tabelul 9.6.

Densităţi folosite la culturile intercalate de legume în viile tinere

(după M. Dumitrescu, citat de Gh. Bernaz, 1997)

Cultura de legume Densitatea (nr. plante/ar)

Tomate de vară 65-70

Varză de vară 55-60

Salată 150-200

Mazăre de grădină 2 450-2 800

Fasole de grădină 900-1 100

Spanac 1 250-1 350

Morcovi 1 450-1 650

Cartofi timpurii 50-55

Perioadele optime de înfiinţare a culturilor intercalate de legume sunt prezentate în

tabelul 9.7.

Tabelul 9.7.

Perioada înfiinţării culturilor intercalate de legume

în viile tinere şi necesarul de sămânţă

(după M. Dumitrescu, citat de Gh. Bernaz, 1997)

Cultura de legume Perioada înfiinţării

Necesar pentru un ar:

Sămânţă

(g/ar)

Răsaduri

(fire/ar)*

Tomate de vară 20 IV – 10 V 0,3 70-80

Varză de vară 20 IV – 10 V 0,3 60-70

Salată 20 III – 15 IV 0,5 170-220

Mazăre de grădină 01 III – 10 IV 800 -

Fasole de grădină 5 IV – 01 V 600 -

Spanac 01 III – 30 IV 30-40 -

Morcovi 01 – 25 III 10-15 -

Cartofi timpurii 01 – 15 III 2 000-2 500 -

* inclusiv 10% răsaduri pentru înlocuirea golurilor

Pentru reuşita culturilor intercalate, în condiţiile respectării tehnologiei aplicate în

plantaţiile tinere de vii se, impune respectarea următoarelor cerinţe:

între banda cultivată cu legume şi rândul de viţe să se asigure o distanţă

minimă de 60 cm la plantele cu talie mică (ceapă pentru stufat, usturoi,

255

morcov, pătrunjel) şi de 80 cm la cele cu talie semiînaltă (cartofi timpurii,

varză, tomate);

semănatul sau plantatul să se realizeze în rânduri drepte sau în benzi, după

recomandările tehnologiilor de cultivare a speciilor respective;

la administrarea îngrăşămintelor şi a apei de udare să se ţină seama şi de

cerinţele culturilor intercalate.

Pe baza experienţelor dobândite până în prezent se recomandă cultivarea legumelor

în benzi intercalate, din două în două intervale, pentru a da posibilitatea întreţinerii normale

a plantaţiei viticole.


1. La folosirea culturilor intercalate de legume este necesar să fie respectate o serie

de condiţii. Enumeraţi-le.

2. De ce se recomandă cultivarea unor specii legumicole, intercalate printre

rândurile de viţă-de-vie, în primii ani de la plantare?

9.6. REZUMAT

Reuşita unei plantaţii viticole depinde, pe lângă lucrările de pregătire a terenului şi

înfiinţare a plantaţiei, de lucrările aplicate în perioada de tinereţe, respectiv în anii 3-5 din

momentul plantării (lucrări diferite de la un an la altul în funcţie de tipul de plantaţie

proiectat, forma de conducere a butucilor şi sistemul de tăiere aplicat.).

În această perioadă, numită perioada de tinereţe, tehnologia aplicată urmăreşte:

asigurarea unei prinderi corespunzătoare a viţelor, completarea golurilor, asigurarea unor

condiţii optime pentru dezvoltarea rădăcinilor şi creşterea lăstarilor viţelor nou plantate,

fortificarea lor, protecţia faţă de temperaturile scăzute de peste iarnă, formarea rapidă a

butucilor şi pregătirea lor pentru intrarea pe rod.

În cadrul acestei unităţi de învăţare, au fost explicate lucrările ce se efectuează

asupra solului cât şi asupra plantei, şi anume: tăierile de formare care au drept scop

formarea butuclui, înfiinţarea sistemului de susţinere, lucrările şi operaţiile în verde,

tratamentele fitosanitare, iar pentru folosirea eficientă a spaţiului dintre rânduri înfiinţarea

de culturi intercalate de legume

Intervenţiile omului sunt esenţiale şi hotărâtoare începând chiar cu alegerea

terenurilor cu vocaţie: alegând un teren cu vocaţie redusă pentru viticultura de calitate,

viticultorul trebuie să intervină cu mai multe mijloace pentru a obţine un produs de calitate

optimă. În acest fel există riscul obţinerii unor producţii cu nişte costuri neconcurenţiale.

256

Tocmai de aceea soiurile trebuie plasate în acele areale unde solul, clima şi tehnicile

culturale pot determina obţinerea unor plantaţii încheiate, fără goluri, sănătoase în vederea

asigurării unor condiţii optime de maturare a strugurilor.

Viticultorul trebuie să asigure cel mai bun echilibru posibil între plante şi mediul

înconjurător, aceasta însemnând menţinerea unui echilibru vegetativ şi de producţie cu

rezultate pozitive asupra calităţii strugurilor şi costurilor de producţie.



1. Lucrările aplicate în plantaţiile tinere de vii urmăresc:

asigurarea unor condiţii optime pentru dezvoltarea

rădăcinilor;

creşterea normală a lăstarilor viţelor nou plantate;

fortificarea plantelor tinere;

protecţia faţă de temperaturile scăzute de peste iarnă;

formarea rapidă a butucilor şi pregătirea lor pentru intrarea pe

rod.

2. Completarea golurilor, în vederea asigurării densităţii iniţiale de

plantare, devine obligatorie încă din primul an de după plantare şi se

face cu viţe care aparţin aceluiaşi soi (portaltoi) şi categorie

biologică. Scopul acestei lucrări este acela de a obţine plantaţii

încheiate, fără goluri, cu butuci uniformi ca vigoare, capabili să intre

mai devreme în perioada de rodire şi să asigure producţii susţinute

an de an.

3. Copcitul constă în înlăturarea rădăcinilor superioare crescute din

altoi, în vederea stimulării dezvoltării rădacinilor bazale, precum şi a

rădăcinilor şi lăstarilor daţi din portaltoi. Tehnica de lucru, pentru

executarea copcitului, este următoarea:

muşuroaiele se desfac atent, până sub punctul de altoire al viţelor;

realizarea unei copci în jurul viţei, adică până aproape de nodul

superior al portaltoiului, cu ajutorul unei copcitori;

se taie „în ras” toate rădăcinile date din altoi şi din partea superioară

a portaltoiului, ca şi lăstarii porniţi din portaltoi, cu un briceag bine

ascuţit;

muşuroiul se reface imediat, după primul copcit, ceva mai mic; iar

după cel de al doilea copcit nu se mai reface, pentru a favoriza

maturarea cordiţelor.

4. Viţele tinere sunt sensibile faţă de boli (în special mană şi făinare) şi

257

dăunători. În anii ploioşi sunt periculoase, mai ales, atacurile de

mană, iar în anii secetoşi cele de oidium (făinare). Pentru prevenirea

atacurilor de mană se aplică tratamente săptămânale, în cazul

perioadelor ploioase, sau mai rar, în cele secetoase, începând din

momentul în care frunzele ating 4-5 cm în diametru (a doua jumătate

a lunii mai) şi durează până la sfârşitul lunii august.

5. Muşuroitul la viţa-de-vie se realizează toamna, după intrarea

plantelor în repaus şi constă în protejarea cu pământ a punctului de

altoire. Scopul lucrării este acela de a proteja punctul de altoire faţă

de temperaturile scăzute din timpul iernii.


1. Ancorele şi contraforţele sunt elemente componente ale sistemului

de susţinere şi au rolul de a menţine în poziţie verticală stâlpii

fruntaşi şi de a le conferi stabilitate, respectiv susţinerea întregului

rând de viţe.

2. La spalierul monoplan cu sârme duble întâlnim două categorii de

stâlpi: stâlpii fruntaşi de la capetele rândului şi stâlpii mijlocaşi

plasaţi în interiorul rândului, care susţin între 6 şi 8 viţe. Dacă

fruntaşii sunt susţinuţi cu ajutorul contraforţelor, atunci în afara

stâlpilor fruntaşi şi a celor mijlocaşi avem pentru fiecare rând şi câte

două contraforţe.


1. Pentru formarea butucilor cu conducerea joasă, începând cu anul al

doilea de la plantare, se păstrează la tăiere 2 cepi de câte 2-3 ochi

fiecare, sau un cep, atunci când creşterea viţelor este slabă sau nu s-a

format decât o singură coardă. În cazul conducerii butucilor în

forme semiînalte şi înalte, se lasă o cordiţă de 5-6 ochi, care se

leagă în poziţie verticală, restul creşterilor eliminându-se. Dacă

viţele au creştere slabă se lasă la tăiere un cep de 2-3 ochi.

2. Când aplicăm tăierea în verigi de rod se vor amplasa pe sistemul

de susţinere două sârme portante, pentru conducerea cât mai

echilibrată a coardelor din cadrul verigilor de rod .

3. Operaţiile care se realizează la instalarea spalierului sunt:

pichetatul;

executarea gropilor;

transportul şi distribuirea stâlpilor în gropi;

fixarea ancorelor;

258

fixarea bridelor pe stâlpi;

fixarea şi întinderea sârmelor.

4. Materiale necesare pentru instalarea spalierului sunt următoarele:

stâlpi (bulumaci) din beton de 2,4 m lungime, din lemn sau metal;

sârmă galvanizată cu diametrul cuprins între 2,2 şi 3,0 mm;

bride (coliere) din sârmă sau scoabe;

ancore sau contraforţe;

întinzătoare.

5. Pentru formarea butucilor cu conducere joasă, în anu al III-lea de

la plantare, se lasă la tăiere 2 coarde a 8-10 ochi şi 2 cepi a 2-3 ochi;

la viţele mai puţin viguroase se lasă o singură coardă de 6-8 ochi şi

un cep.

6. Pentru forma semiînaltă şi înaltă, în anul al III-lea se proiectează

tulpina, eventual şi un cordon.

se alege coarda plasată cel mai jos pe cordiţa din anul anterior

şi se taie la circa 10 cm sub prima sârmă a spalierului - pentru

proiectarea (formarea) tulpinii;

dacă coarda de la proiecatrea tulpinii are peste 8 mm

diametru, este condusă pe sârma portantă până la butucul

alăturat, sau până la limita grosimii de 8 mm, unde se taie,

formându-se şi un CORDON (unilateral);

coardele rămase se leagă, după caz, de sârmele portante sau

de tutori.


1. La folosirea culturilor intercalate de legume este necesar să fie

respectate următoarele condiţii:

plantele să nu concureze viţele în nutriţia minerală şi în

asigurarea cu apă;

să nu creeze un microclimat favorabil bolilor şi dăunătorilor;

să nu stânjenească executarea normală şi la momentul optim a

lucrărilor de întreţinere din plantaţie;

să nu necesite cheltuieli mari de întreţinere;

să contribuie, prin resturile vegetale, la ameliorarea solului;

să nu fie afectate de tratamentele fitosanitare aplicate viţei.

2. Pentru folosirea judicioasă a terenului în plantaţiile tinere se

recomandă cultivarea unor specii legumicole intercalate printre

rândurile de viţă. Aceste culturi intercalate sunt folosite în scopul

obţinerii unor producţii de legume şi pentru ameliorarea solului.

259


INSTRUCŢIUNI











1. Care sunt lucrările ce se efectuează asupra solului, în plantaţiile

tinere de vii?

2. Prezentaţi lucrarea de completare a golurilor şi precizaţi importanţa

acesteia.

3. Definiţi lucrarea de copcit şi dezvoltaţi metoda de lucru.

4. Precizaţi avantajele folosirii spalierului ca mijloc de susţinere a

viţei-de-vie.

5. Pentru formarea butucilor cu conducere joasă ce se lasă la tăiere în

anul al III-lea de la plantare?

6. Descrieţi cum se proiectează tulpina, şi eventual cordoanele pentru

forma semiînaltă şi înaltă a viţelor.

7. Ce măsuri se vor lua în vederea fortificării butucilor?

8. Care sunt etapele obligatorii de urmat pentru montarea spalierului în

plantaţii?

9. Precizaţi care sunt speciile de legume ce se pot cultiva între

rândurile de viţă-de-vie şi ce condiţii trebuie să îndeplinească pentru

cultura intercalată.



1) Borlan, Z. şi colab., 1982 – Tabele şi nomograme agrochimice. Ed. Ceres,

Bucureşti.

2) Davidescu, D., Davidescu, Velicica, 1992 – Agrochimie horticolă. Ed.

Academiei Române, Bucureşti.


4) Dobrei, A., Rotaru, Liliana, Mustea, M.,2005 – Cultura viţei-de-vie. Ed.

Solnes, Timişoara.



260


LUCRĂRI AGROFITOTEHNICE APLICATE ÎN

PLANTAŢIILE DE VIŢĂ-DE-VIE INTRATE PE ROD

CUPRINS


10.2 Tăierea viţei-de-vie



10.2.3. Sistemele de tăiere, formele de conducere şi tipurile de tăiere

practicate în viticultură










261

262

263

263

268

271

288

300

301

304

308

312

314

10.3 Copcitul 315

10.4 Conducerea coardelor de rod, palisarea tulpinilor şi a cordoanelor 316

10.5 Lucrări şi operaţii în verde 319

10.6 Lucrările solului în plantaţiile viticole 330

10.7 Folosirea erbicidelor în vii 332

10.8 Aplicarea îngrăşămintelor în vii 337

10.9 Sisteme de întreţinere a solului în viticultură 344

10.10 Irigarea viilor 346

10.11 Combaterea bolilor şi dăunătorilor la viţa-de-vie

10.11.1. Combaterea chimică

10.11.2. Combaterea integrată

10.11.3. Combaterea biologică

347

348

355

355

10.12 Recoltarea strugurilor



357

357

360

10.13 Rezumat 362




261



realizaţi tăierile de formare, de rodire şi de regenerare;

dirijaţi coardele de rod, să palisaţi semitulpina şi cordoanele

aplicaţi lucrările şi operaţiile în verde specifice viţei-de-vie;

cunoaşteţi metodele de întreţinere a solului în plantaţiile viticole;

efectuaţi fertilizarea şi irigarea viilor;

combateţi bolile şi dăunătorii viţei-de-vie;

vă însuşiţi tehnica recoltării strugurilor (inclusiv stabilirea

momentului recoltării).

În viile intrate pe rod se aplică o serie de lucrări specifice, care urmăresc obţinerea

producţiilor de struguri cantitativ şi calitativ la nivelul soiului, asigurarea creşterilor normale

pe butuc care să permită o rodire corespunzătoare şi în anii următori (prelungirea perioadei

de rodire, un timp cât mai îndelungat), prevenirea atacului de boli şi dăunători, sporirea

longevităţii butucilor, menţinerea densităţii plantaţiei.

În acest scop, anual se aplică un ansamblu de măsuri şi procedee şi anume:

lucrări asupra plantei: tăieri de rodire, dirijarea coardelor pe mijlocul de susţinere,

copcitul, lucrări şi operaţii în verde, tratamente pentru combaterea bolilor şi

dăunătorilor, culesul strugurilor, protejarea peste iarnă etc.;

lucrări asupra solului: mobilizarea superficială, fertilizarea, irigarea (la nevoie),

erbicidarea, întreţinerea lucrărilor de investiţii, de prevenire şi combatere a eroziunii

solului;

lucrări de revizuire a mijloacelor de susţinere, repararea şi refacerea lor dacă este

cazul.

Aceste lucrări agrofitotehnice se aplică diferenţiat, în funcţie de particularităţile

biologice ale soiurilor, condiţiile ecologice, formele de conducere a viţelor, vârsta

plantaţiilor etc., alcătuind tehnologiile de cultură ale viţei-de-vie.

10.2. TĂIEREA VIŢEI-DE-VIE

Tăierile datează de mai bine de 8-10 mii de ani î.e.n., odată cu intrarea în cultură a

viţei-de-vie, sau la scurt timp după această perioadă. Printre primele popoare care au aplicat

tăieri, au fost: cele arabice, caldeenii, vechi egipteni, babilonienii (după Pop Nastasia,

2010).

262

Ulterior, grecii, care cultivau viţa-de-vie sub formă de tufă joasă, au perfecţionat

tăierile şi au contribuit la extinderea culturii joase, cu densităţi ridicate de plantare.

Spre deosebire de greci, în peninsula italică etruscii şi romanii conduceau viţa-de-vie

pe tulpini înalte, sub formă de cordoane (Fregoni M.,1987). Cultura viţei-de-vie sub formă

de cordoane lungi („halângi”), apropiată de starea ei naturală de liană, a fost practicată şi de

strămoşii noştri geto-daci (Teodorescu I.C.,1966).

Tăierea reprezintă una din cele mai importante lucrări aplicate în cursul perioadei de

repaus, prin care se înlătură anual o mare parte din coardele de pe butuc (circa 80-85 %);

elementelor rămase li se reduc dimensiunile şi li se schimbă poziţia relativă, în scopul

reglării proceselor de creştere şi fructificare.


Necesitatea tăierilor este firească, ţinând cont de faptul că viţa-de-vie este o liană,

deoarece lăsată să crească liberă, fără a se interveni prin tăieri, s-ar manifesta tendinţa

acesteia de a-şi ridica, în timp, vegetaţia către vârf, degarnisindu-se la bază. S-ar forma

struguri de dimensiuni mici, în număr mare, care acumulează puţine zaharuri (must puţin şi

acru), iar masa vegetativă s-ar dezvolta excesiv, în detrimentul rodirii.

OBIECTIVELE

TĂIERILOR realizarea şi menţinerea formei date butucului în primii ani de la

plantare;

menţinerea producţiei la un nivel constant, conservarea

potenţialului de producţie şi eliminarea posibilităţilor de apariţie

a alternanţei de rodire;

asigurarea elementelor de rod necesare realizării producţiei de

struguri din anul în curs, lemnul de rod pentru recolta anului

următor, cu asigurarea longevităţii butucilor;

păstrarea unui echilibru între procesele de creştere şi cele de

fructificare;

obţinerea unei producţii de bună calitate, cu struguri mai mari,

uniformi, cu acumularea unei cantităţi mai mari de zaharuri şi un

conţinut mai mic în aciditate.

Prin tăierile aplicate an de an se reduce durata de viaţă a

butucilor, mai ales atunci când sunt incorect practicate.

263

Altfel spus, scopul tăierilor este acela de a menţine un raport optim (echilibru) între

creştere şi fructificare, în vederea obţinerii de recolte superioare cantitativ şi calitativ,

precum şi uşurarea executării altor lucrări de îngrijire.


Aplicarea tăierilor de rodire se bazează pe o serie de principii teoretice care rezultă

din particularităţile biologice ale viţei-de-vie şi anume:

în condiţii similare de soi, climă, sol şi agrotehnică, prin tăierea aplicată uniform,

butucii vor reacţiona la fel în privinţa creşterii, fertilităţii şi productivităţii, deci

reacţia de răspuns a viţei-de-vie la aplicarea tăierii în uscat se manifestă sub forma

unui paralelism atât sub raportul creşterii cât şi al fructificării;

legea fructificării: viţa-de-vie rodeşte, în general, pe lemn de un an, crescut pe lemn

de doi ani. Astfel, la tăiere vor fi rezervate pentru rod coarde, cordiţe sau cepi,

provenite din elemente anuale, crescute pe lemn de doi ani.

Excepţie fac hibrizii direct producători, la care coardele de un an rodesc

indiferent dacă sunt formate pe lemn de doi ani sau mai bătrân.

mugurii cei mai fertili se află pe cordele de un an, cu lungimea de minimum 1,2-1,5

m şi grosimea de 7-12 mm, situate pe lemn de doi ani, ceea ce înseamnă că

fructificarea viţei-de-vie depinde de dimensiunile coardelor. De aceea, la executarea

tăierii în uscat vor fi preferate ca elemente de rod, cele provenite din coardele de

dimensiuni normale;

mugurii viabili de pe cordele anuale care nu au pornit în vegetaţie se transformă în

muguri latenţi;

distribuţia mugurilor purtători de rod pe lungimea coardelor are loc după legea

perioadei maxime, în sensul că există întotdeauna o zonă a coardei cu frecvenţă mai

mare a mugurilor roditori:

la soiurile de vigoare slabă şi mijlocie, frecvenţa mare a mugurilor fertili

începe chiar de la baza coardelor;

la soiurile viguroase, frecvenţa este mai mare spre mijlocul coardelor.

De aceea, la tăiere se urmăreşte să se păstreze pe butuc porţiunile de coarde cu

fertilitate maximă.

10.2.3. Sistemele de tăiere, formele de conducere şi tipurile de tăiere practicate

în viticultură

Sistemele de tăiere se definesc prin elementele lemnoase rămase pe butuc în urma

aplicării tăierilor (cepi, cordiţe, coarde, verigi de rod) şi prin numărul şi lungimea acestora,

indiferent că sunt de înlocuire sau de rodire. În funcţie de aceste elemente, toate tăierile

practicate în viticultură pot fi grupate în 3 sisteme: scurt, lung şi mixt.

Sistemul de tăiere scurt

se caracterizează prin folosirea în exclusivitate a elementelor scurte – cepi de

rod de 2-3 ochi lungime;

264

coardele de rod existente pe butuc se taie în cepi, al căror număr este cuprins

între 6-8 şi 12-14 sau chiar mai mult;

cepii de rod au şi rolul de a asigura lemnul de rod pentru anul următor;

se poate practica în special la soiurile care diferenţiază bine primii 3 ochi de la

baza coardelor (Fetească regală, Galbenă de Odobeşti, Riesling italian,

Aligoté, Chasselas doré etc);

s-a folosit mult timp în viticultura tradiţională din podgoriile Teremia, Valea

lui Mihai etc.

AVANTAJE este simplu şi uşor de executat;

permite o densitate mare de plante la hectar;

vigoarea de ansamblu a butucului este mai slabă;

menţinerea mai uşoară a echilibrului dintre creştere şi

fructificare;

reduce degarnisirea butucilor, prin menţinerea

scaunului şi a braţelor aproape de sol;

înlesneşte mecanizarea lucrărilor, inclusiv a tăierilor;

determină maturarea mai uniformă a strugurilor şi

acumularea zahărului;

stimulează pornirea unui număr mai mare de ochi faţă

de totalul celor rezervaţi pe butuc;

avantajează economia de material (tutori, material de

legat etc.).

DEZAVANTAJE imprimă o longevitate mai mică;

micşorează vigoarea;

nu valorifică întregul potenţial vegetativ al butucului;

elementele de schelet sunt expuse brumelor şi

îngheţurilor târzii de primăvară, fiind aproape de sol;

sunt favorizate bolile, datorită ventilaţiei defectuoase de

la baza butucului;

se depreciază calitatea recoltei, deoarece strugurii ajung

pe sol, se murdăresc, putrezesc.

Sistemul de tăiere lung

se caracterizează prin folosirea elementelor lungi de rod, respectiv coarde de

rod, în număr de 2-4, scurtate la lungimi variabile (8-14 ochi);

lungimea coardelor diferă în funcţie de vigoarea butucilor, a soiurilor şi starea

lor de sănătate;

265

se pretează atât la viţele conduse în forme joase cât şi la cele conduse în forme

semiînalte şi înalte;

sistemul de tăiere lung a fost folosit în ţara noastră în perioada prefiloxerică, în

unele podgorii din Moldova (tăierea de Odobeşti, de Huşi etc.) şi Transilvania.

AVANTAJE

pe butuc sunt reţinute 20-30% din formaţiunile

lemnoase roditoare, folosindu-se mai bine capacitatea

de fructificare a viţelor;

vigoarea de ansamblu a butucului este mare;

creşte longevitatea butucilor;

distribuţia favorabilă a lăstarilor în spaţiu, respectiv

activitatea fotosintetică este mai bună;

producţii mari de struguri, datorită încărcăturilor sporite

de ochi pe butuc.

DEZAVANTAJE

determină o degarnisire rapidă a butucului;

îngreunează executarea lucrărilor;

favorizează pornirea unui număr redus de muguri;

maturarea neuniformă a strugurilor;

necesită un volum mare de forţă de muncă.

Sistemul de tăiere mixt

foloseşte ca element de producţie veriga de rod, alcătuită dintr-o coardă de 8-

14 ochi lungime sau o cordiţă de 5-7 ochi şi un cep de înlocuire de 1-2 ochi:

coarda de rod (sau cordiţa) reprezintă elementul de producţie

pentru anul în curs;

cepul de înlocuire asigură formarea coardelor roditoare pentru anul

următor, şi are întotdeauna poziţie inferioară, pentru a menţine

rodul la un anumit nivel;

permite repartizarea unor încărcături optime de ochi pe butuci şi menţinerea

elementelor de rod şi de înlocuire cât mai aproape de butuc sau cordon;

se poate utiliza în toate condiţiile ecologice şi la toate soiurile, atât la

conducerea joasă a butucilor (Guyot multiplu), cât şi la cea pe semitulpină

(cordon Cazenave, Guyot pe semitulpină), sau înaltă (Guyot pe tulpină, Lenz

Moser) etc.

DE REŢINUT

Sistemul de tăiere mixt a înregistrat în timp cele mai bune

rezultate, fiind generalizat în aproape toate podgoriile şi

centrele viticole din ţara noastră.

A fost elaborate în Franţa, de dr. Guyot J., fiind

recomandat să se utilizeze la toate soiurile, în diverse

condiţii pedoclimatice, pentru toate formele de conducere.

266

Formele de conducere

Prin forma de conducere a butucilor se înţelege înălţimea la care sunt amplasate

elementele de producţie faţă de nivelul solului şi orientarea lor în spaţiu. Fiecare dintre cele

3 sisteme de tăiere poate fi practicat pe diferite forme de conducere.

În prezent, în viticultura din ţara noastră se deosebesc 3 forme de conducere: joasă,

semiînaltă şi înaltă.

Conducerea joasă (clasică)

a fost mult folosită în trecut, azi din ce în ce mai puţin, ca urmare a consumului mare

de forţă de muncă, a gradului redus de mecanizare;

elementele de producţie se găsesc amplasate pe lemnul multianual la cel mult 10-30

cm de nivelul solului (braţe multianuale care susţin coardele de doi ani şi pe cele

anuale);

viţele conduse sub această formă au o perioadă mai scurtă de rodire maximă,

comparativ cu viţele conduse în forme semînalte şi înalte;

pe forma de conducere joasă se practică sistemul de tăiere scurt (tip Teremia),

sistemul mixt (tip Guyot multiplu) în condiţii de protejare peste iarnă prin îngropare.

Avantaje: favorizează maturarea mai timpurie a strugurilor, acumularea

unei cantităţi mai mari de zaharuri, în comparaţie cu celelalte forme de

conducere.

Conducerea semiînaltă

conducerea semiînaltă s-a răspândit mult în ultimii ani în ţara noastră, îndeosebi în

zonele unde se pretează cultura neprotejată peste iarnă;

elementele de producţie se formează pe tulpini de 60-80 cm înălţime de la nivelul

solului;

pe această formă de conducere se practică sistemele de tăiere scurt şi mixt,

elementele de producţie şi de înlocuire fiind amplasate fie în capătul tulpinii, fie pe

cordoanele formate într-o singură parte (unilateral) sau în ambele părţi ale tulpinii

(bilateral);

creează condiţii optime pentru mecanizarea unor lucrări, erbicidare, determinând

creşterea productivităţii muncii, mai ales la tăieri şi operaţii în verde;

este recomandată pentru soiurile de vigoare mijlocie, cultivate în zona colinară, în

areale unde se înregistrează rar temperaturi nocive pentru viţa-de-vie.

Faţă de conducerea joasă, maturarea strugurilor este întârziată cu câteva

zile, iar la aceeaşi dată, concentraţia în zaharuri este mai redusă, în schimb

creşte fertilitatea şi producţia, mai ales la soiurile foarte viguroase.

Conducerea înaltă

se practică în zonele de cultură neprotejată sau semiprotejată, iar elementele de

producţie se formează la 1,00-1,50 m înălţime sau mai mult, cu sau fără cordoane;

267

plantele, pentru a nu se umbri, au nevoie de distanţe mari între rânduri: 2,50-3,00 m

şi chiar 3,60 cm;

necesită folosirea unor soiuri viguroase, amplasarea plantaţiilor pe soluri cu un grad

mai ridicat de fertilitate, irigarea în zonele deficitare din punct de vedere al

umidităţii;

avantajele acestei forme de conducere:

o diminuarea pericolului de îngheţ;

o extinderea mecanizării;

o economisirea de materiale (ex. viţe);

o creşterea productivităţii muncii;

o reducerea atacurilor de boli şi dăunători;

o sporirea fertilităţii şi a producţiei etc.

În comparaţie cu forma de conducere joasă, maturarea strugurilor poate fi

întârziată cu până la 8-10 zile, acumularea de zaharuri fiind mai redusă.

Conducerea pe tulpini înalte se practică numai în arealele de cultură

neprotejată a viţei-de-vie, aplicând toate sistemele de tăiere.

Tipurile de tăiere rezultă din combinarea sistemului de tăiere cu forma de conducere

a butucului şi dirijarea coardelor rămase pe butuc după tăiere.

Tipul de tăiere este desemnat printr-un nume propriu (dr. Guyot, Cazenave, Lenz

Moser), printr-o denumire geografică (de Odobeşti, de Teremia) sau printr-o expresie

metaforică (tăierea în vas).

Principalele tipuri de tăiere folosite în prezent în ţara noastră sunt:

● tăierea tip Teremia, caracterizată prin prezenţa cepilor de rod (6-8) pe formă joasă,

cu timpul formându-se o îngroşare exagerată a scaunului butucului;

● tăierea în verigi de rod:

Guyot multiplu, prezentă pe butucul condus în formă joasă; verigile de rod pot

fi în număr de 2 (Guyot dublu) sau 3-4 (Guyot multiplu); coardele rămase

după tăiere se dirijează pe prima sârmă a spalierului, de cele mai multe ori în

semicerc;

Guyot pe semitulpină, tăiere la care verigile de rod, în număr de 3-4, se lasă pe

o tulpină de 60-80 cm înălţime, coardele de rod fiind legate pe primul rând de

sârme (dublu) al spalierului, de obicei în semicerc;

Guyot cu braţe înălţate cu înlocuire periodică, la care se formează două braţe

de 60-70 cm lungime, cu câte două verigi de rod în vârful lor şi câte 2 cepi de

siguranţă la baza celor două braţe. În acest caz, se protejează peste iarnă, prin

acoperire cu pământ, coardele pornite din cepii de la baza butucului;

Guyot pe tulpină, tăiere tot în verigi de rod, cu tulpina înaltă de 1,00-1,20 m;

268

● cordonul Cazenave, uni sau bilateral, având ca elemente de producţie cordiţele de

rod (4-6 ochi lungime), amplasate pe cordonul format pe o tulpină de 60-80 cm înălţime

(cordon semiînalt) la distanţe de 20-25 cm una de alta;

● cordonul Speronat, cu cepi de rod amplasaţi pe cordoane uni sau bilaterale, la circa

15 cm unul de altul, formate pe tulpini de 60-80 cm;

● cordonul Lenz Moser, uni sau bilateral, cu aceleaşi elemente de rod (cordiţe) ca şi

cordonul Cazenave, cu deosebirea că tulpina este de 1,00-1,20 m înălţime;

● cordonul Sylvoz se practică pe suprafeţe mici din cauza dificultăţii de menţinere a

formei respective. Este un tip de tăiere asemănător cu tipurile Cazenave şi Lenz Moser, de

care se deosebeşte prin elemente lungi de rod care se palisează vertical descendent.

În jurul caselor, în curţi, butucii pot fi tăiaţi şi conduşi în diferite forme artistice

(bolţi, semibolţi, palmete, pergole, chioşcuri, umbrare etc).


Tăierile în uscat aplicate viţei-de-vie se pot clasifica după scopul urmărit, după modul

de execuţie şi după momentul de aplicare.

I După scopul urmărit deosebim următoarele categorii de tăieri:

tăieri de formare;

tăieri de rodire sau de fructificare;

tăieri de regenerare.

Tăierile de formare se aplică în primii 3-5 ani după plantarea viţei-de-vie şi au ca

scop formarea părţii supraterestre a butucului, conform tipului de tăiere stabilit; se formează

scheletul butucului, pe care, prin tăierile ulterioare, se realizează elementele de rod (coarde,

cordiţe sau cepi de rod).

Durata tăierilor de formare este de 3 ani pentru tipurile de tăiere care se încadrează la

conducerea joasă a butucilor şi de 4-5 ani, pentru cele care fac parte din conducerea

semiînaltă şi înaltă.

Tăierile de rodire sunt cele mai importante lucrări efectuate asupra viţei-de-vie. Ele

se aplică în fiecare an, de la încheierea tăierii de formare, pe o perioadă lungă de timp (circa

25-35 de ani), până în momentul în care creşterea şi fructificarea scad, butucii intrând în

declin.

Prin aceste tăieri se urmăreşte:

menţinerea, în fiecare an, a anumitor raporturi între procesele de creştere şi

fructificare;

dimensionarea producţiei de struguri la butuc;

asigurarea rodirii susţinute a butucilor, eliminându-se alternanţa de rodire;

evitarea degarnisirii cordoanelor, prin înlocuirea lemnului vechi care a rodit, cu

lemn nou, roditor;

menţinerea capacităţii de regenerare a butucului prin îndepărtarea lemnului

îmbătrânit şi a celui uscat;

269

menţinerea organelor lemnoase ale butucului cât mai aproape de sol, la forma

joasă de conducere, pentru a putea fi protejate peste iarnă, prin acoperire cu

pământ.

Tăierile de regenerare se aplică în plantaţiile de vii bătrâne sau îmbătrânite prematur,

în care, datorită vârstei înaintate sau altor cauze (condiţii pedoclimatice nefavorabile,

deficienţe tehnologice), capacitatea de creştere şi fructificare a butucilor a scăzut foarte

mult. Scopul urmărit este revigorarea butucilor prin refacerea pe o perioadă de câţiva ani (5-

7), a potenţialului de creştere şi fructificare.

II După modul de execuţie, tăierile în uscat se clasifică în:

tăieri manuale;

tăieri semimecanizate;

tăieri mecanizate.

Tăierile manuale sunt tăieri obişnuite, cele mai practicate, care se execută cu

foarfeca, de către persoane calificate. În această grupă se încadrează în mod obligatoriu,

tăierile de formare, tăierile de regenerare şi cele speciale, care nu pot fi executate altfel. În

majoritatea cazurilor, tot manual se execută şi tăierile de rodire, cu toate că din punct de

vedere tehnologic acestea se pot executa semimecanizat sau chiar mecanizat.

Tăierile semimecanizate se execută cu ajutorul foarfecelor pneumatice (fig. 10.1),

care sunt racordate prin intermediul tuburilor de cauciuc la un compresor de aer, ce este

deplasat pe aleile dintre parcele. Foarfecele sunt manevrate de muncitori care în momentul

secţionării coardelor apasă pe un buton, iar coarda este secţionată mecanizat.

În acest caz, productivitatea muncii creşte cu 20-30 %, iar efortul fizic depus de către

tăietori este redus.

În acelaşi scop pot fi folosite şi foarfeci electrice, alimentate de o baterie portabilă,

având o autonomie de 8-9 ore (fig. 10.2).

Tăierile mecanizate se pot aplica în plantaţiile cu butuci conduşi pe tulpini înalte şi

semiînalte (în special tăierile de rodire).

Se folosesc diferite dispozitive de tăiere acţionate mecanic de la priza de forţă a

tractorului: discuri tăietoare care secţionează coardele prin rotire sau lame tăietoare tip

cositoare, care secţionează coardele prin deplasarea organelor active.

Se reglează înălţimea de acţionare a discurilor sau lamelor tăietoare, unghiul faţă de

rândul de viţe, în funcţie de tipul de tăiere care se aplică în plantaţii.

Tăierile mecanizate se împart în două categorii: neselective şi selective.

Tăierile neselective sunt de tipul „gard viu” care se aplică în acelaşi mod la toţi

butucii din plantaţie şi pot fi:

cu dimensiuni fixe de tăiere;

cu dimensiuni aleatorii, date de organele maşinilor de tăiat;

cu dimensiuni alternante, de la un butuc la altul;

cu dimensiuni programate, adoptate pentru fiecare soi, în fiecare an.

270

Fig. 10.1. Foarfeci pneumatice Fig. 10.2. Foarfecă electrică

Tăierile mecanizate selective se execută ţinându-se seama de sistemele de tăiere şi de

formele de conducere ale butucilor din plantaţii:

tăieri în ras, la un ochi;

tăieri în cepi scurţi de 2 ochi;

tăieri în cordiţe de 3-4 ochi;

tăieri în cordiţe de 5 ochi;

tăieri lungi, fără cercuirea coardelor;

tăieri crenelate, alternante de la un butuc la altul (în ras, în cepi, în cordiţe).

Tăierea mecanizată la viţa-de-vie se extinde, ca o necesitate dictată de lipsa forţei de

muncă şi reducerea cheltuielilor de producţie. După 2-3 ani de tăiere mecanizată este

necesar să se intervină printr-o tăiere manuală, prin care butucii se curăţă de lemnul uscat

acumulat; se înlătură formaţiunile lemnoase multianuale inutile; se echilibrează volumul de

masă lemnoasă care s-a format între timp pe butuc (tăiere de corecţie).

III După momentul de aplicare. În funcţie de sezonul când se aplică, tăierile în

uscat se clasifică în:

tăieri de toamnă;

tăieri de iarnă;

tăieri de primăvară.

Tăierea în uscat se poate aplica în tot timpul perioadei de repaus relativ, de la căderea

frunzelor şi până la dezmugurit.

Tăierea de toamnă (de uşurare) se aplică numai în cazul plantaţiilor protejate în

timpul iernii prin îngropare. Este o tăiere provizorie şi constă în eliminarea a circa 50 % din

creşterile anuale, pentru a uşura lucrarea de protejare în timpul iernii prin îngropatul total

sau parţial.

271

Tăierea de iarnă este efectuată în arealele de cultură neprotejată sau semiprotejată a

viţei-de-vie în timpul iernii, în intervalul decembrie-februarie. Prin aplicarea tăierilor de

iarnă se uşurează vârful lucrărilor din primăvară, permiţând folosirea raţională a forţei de

muncă mai puţin solicitată în timpul iernii.

Tăierea de primăvară se execută la sfârşitul perioadei de repaus, până în preajma

dezmuguritului. Cu cât se execută mai târziu, cu atât pornirea în vegetaţie este mai mult

frânată.

În arealele cu o frecvenţă mai mare a brumelor şi îngheţurilor târzii de primăvară se

execută tăierea după pornirea în vegetaţie a mugurilor din partea superioară a butucului

(tăierea târzie de primăvară). În situaţia unor pierderi de ochi prin îngheţ de peste 75 %,

tăiatul în uscat se execută în două etape:

înainte de dezmugurit, prin scurtarea tuturor coardelor la 1,5 m;

după pornirea în vegetaţie, când pot fi observaţi cu uşurinţă lăstarii cu rod, şi se poate

aplica:

o o rărire a coardelor;

o o rescurtare a coardelor;

o plivitul lăstarilor de prisos, urmărind asigurarea unei încărcături de

inflorescenţe, care să asigure o anumită recoltă.


1. Enumeraţi obiectivele tăierilor.

2. Care sunt sistemele de tăiere folosite în ţara noastră? Descrieţi unul la alegere.

3. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele întâlnite la forma de conducere semiînaltă.

4. Clasificaţi tăierile la viţa-de-vie după scopul urmărit.

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare


În continuare, urmează prezentarea modulului de realizare a principalelor tipuri de

tăiere practicate în ţara noastră, în situaţia unei dezvoltări normale (medii) a butucilor în

plantaţii. În practică, în funcţie de vigoarea butucilor, formarea acestora poate fi grăbită sau

întârziată cu 1 sau chiar 2 ani.

Coardele folosite pentru proiectarea elementelor de schelet şi de rod trebuie să fie

viguroase (8-12 mm diametru), bine maturate, sănătoase, fără răni, drepte, plasate

272

corespunzător şi cu o lungime sufucientă (după Dobrei A., Rotaru Liliana, Mustea M.,

2005).

Elementele de schelet (tulpina, cordoane) vor fi dirijate prin palisat cât mai drept,

fără curburi, pentru a nu stânjeni circulaţia sevei brute şi elaborate şi pentru a nu favoriza

deteriorarea butucilor de către maşinile şi utilajele agricole.

Alte caracteristici specifice tăierilor de formare:

se aplică în primii 2-3 ani de la plantare, pentru formele joase de conducere,

sau în primii 5-6 ani de la plantare pentru formele semiînalte şi înalte de

conducere;

la tipurile de tăiere cu durată lungă de realizare, perioada poate fi scurtată cu

1-2 ani, prin formarea „în verde” a butucilor (plivitul lăstarilor, ciupitul şi

cârnitul acestora);

în primul an, tăierea este reprezentată de fasonarea viţelor înainte de plantare

(1 cep de 3-4 ochi);

se consideră încheiate când s-au format elementele de schelet şi de rod,

specifice formei de conducere şi tipului de tăiere proiectate, iar butucii au

ocupat întregul spaţiu alocat prin plantare.


1. Clasificaţi tăierile la viţa-de-vie după modul de execuţie.

2. Enumeraţi tipurile de tăiere cel mai des folosite în România.

3. Care sunt dimensiunile optime ale unei coarde de un an?

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare

Tăierea de formare tip Teremia (forma de conducere joasă, sistemul de tăiere

scurt). Este specifică podgoriei Teremia din Banat şi se pretează la soiurile cu vigoare mică

şi mijlocie (Creaţă, Majarcă, Steinschiller roz), care au ochii fertili către baza coardei.

Această tăiere se practică în plantaţii cu distanţe mici de plantare (1,0/1,0 m), cu un

număr mare de butuci la hectar (10 000), iar producţia se realizează pe elemente de rod

scurte, cepi de rod, forma de conducere a tulpinii fiind joasă (fig. 10.3).

273

Fig.10.3. Tăierea de formare (A) şi de fructificare (B)

la tipul de Teremia: a-înainte de tăiere; b-după tăiere

Anul I

fasonare la plantare (1 cep de 3-4 ochi), plantare şi muşuroire;

în timpul vegetaţiei se opresc pe butuc 2-3 lăstari, care se

palisează de pichet, tăierea de formare începând, practic, din

anul II;

Anul II

primăvara

din coardele crescute pe butuc, care au pornit din ochii de la

baza cordiţei fasonate, se formează doi cepi a câte 2-3 ochi

fiecare, orientaţi către rând;

cepii se palisează de tutore pentru ca lăstarii ce vor creşte să

fie orientaţi către suportul de susţinere – tutore;

celelalte coarde (dacă mai există) se elimină;

vara → toamna pe fiecare cep lăsat la tăiere (plasat pe lemn de doi ani), se pot

forma doi lăstari normali dezvoltaţi care se palisează de tutore;

până în toamnă, în mod normal, pe plantă se formează 4 lăstari

ce se vor transforma în coarde, iar din lemnul multianual (de 3

ani) pot creşte 1-2 lăstari lacomi, rezultând şi 1-2 coarde

lacome;

Anul III

primăvara coardele formate pe cepii din anul anterior se scurtează la cepi

de rod de 2-3 ochi, cu rezervarea pe butuc a patru cepi de

rod, uneori trei (la viţele cu vigoare slabă) sau cinci (la viţele

viguroase);

una dintre coardele formate pe lemnul multianual, de cel puţin

8 mm grosime, se taie la 2 ochi lungime, rezultând un cep de

274

rezervă;

la butucii cu creşteri slabe, tăierea de formare se prelungeşte

cu încă un an;

Anul III

vara → toamna

lăstarii crescuţi din ochii de pe cepi sunt, în general, fertili,

putându-se obţine în acest an circa 20-40 % din producţia

normală de struguri;

Anul IV tăierea de formare se încheie, pe butuc rezervându-se 6-8 cepi

de rod de 2-3 ochi;

cepii de rod se vor lăsa cât mai aproape de scaunul butucului,

pentru a evita tendinţa de înălţare a acestuia de la nivelul

solului;

anual din coardele normal dezvoltate crescute pe lemnul

multianual, se formează 2-3 cepi de rezervă neroditori de 1-2

ochi, care frânează tendinţa de degarnisire a butucului, iar în

anul următor înlocuiesc cepii care au rodit;

în acest an producţia obţinută este de 100% .

Tăierea de formare Guyot multiplu (forma de conducere joasă, sistemul de tăiere

mixt).

La aceast tip de tăiere sunt prezente, pe butucul condus în formă joasă, verigile de

rod, în număr de 3-4, alcătuite fiecare din coarde de rod, cu lungimea de 8-14 ochi şi cepi de

înlocuire, de 2 ochi; după tăiere, coardele rămase se dirijează pe primele sârme ale

spalierului, în formă de semicerc (fig. 10.4).

În funcţie de vigoarea butucilor, condiţiile ecopedoclimatice şi tehnologia aplicată

numărul verigilor de rod se poate mări până la 4, în anul IV (fig. 10.5) ,ultimul an când se

mai aplică tăieri de formare, după care încep tăierile de rodire.

Fig.10.4. Tăierea de formare şi de fructificare la tipul Guyot dublu

(conducere joasă, dirijare în semicerc a coardelor)

275

Anul I

fasonare la plantare (1 cep de 3-4 ochi), plantare şi muşuroire;

în timpul vegetaţiei se opresc pe butuc 2-3 lăstari, care se

palisează de pichet (tutore), tăierea de formare începând,

practic, din anul II;

Anul II primăvara

din coardele formate pe butuc, se aleg două, plasate mai jos, se

scurtează la 2 cepi de 2-3 ochi orientaţi către rând şi se

palisează de tutore (vezi fig. 10.5);

la viţele viguroase se poate forma prima verigă de rod astfel:

un cep (de 2-3 ochi), din coarda cu poziţie inferioară şi o

cordiţă de 5-6 ochi, din coarda cu poziţie superioară;

la butucii mai puţin viguroşi, cu creşteri slabe, se lasă numai

un cep;

vara → toamna pe fiecare cep format se opresc doi lăstari normali dezvoltaţi

care se palisează de tutore;

Anul III primăvara

pe butuc se formează două verigi de rod, câte una pe fiecare

cep din anul anterior (vezi fig. 10.5);

prima coardă de la bază se scurtează la cep de

înlocuire, iar următoarea la coardă de 8-10 ochi, în

funcţie de vigoarea butucului;

dacă în anul anterior s-a format deja o verigă de rod, cele două

verigi se formează astfel:

una pe cepul de înlocuire;

a doua prin folosirea primelor două coarde, formate

la baza cordiţei din anul anterior;

dacă s-au format coarde lacome (pe scaunul butucului),

Fig.10.5. Tăierea de formare şi de fructificare la tipul Guyot multiplu

276

acestea se scurtează la cepi de rezervă de 1-2 ochi;

în acest an se obţine 20-40 % din producţia normală de

struguri;

Anul IV tăierea de formare se încheie, pe butuc rezervându-se 3-4

verigi de rod, respectiv 3-4 coarde de rod de vigoare normală

(8-12 mm diametru) şi 5-6 cepi de înlocuire;

din coardele crescute la baza cordiţelor se formează câte o

verigă de rod, respectiv coarda cu poziţia cea mai de jos se

taie la cep, iar următoarea, cu poziţie superioară se

scurtează la o lungime de 10-12 ochi;

din coardele crescute pe cepi se realizează altă verigă de

rod, în acelaşi mod;

rezultă pe butuc un total de 3-4 verigi de rod;

coardele lăsate la tăiere se palisează echilibrat pe sârmele

portante ale sistemului de susţinere;

în acest an producţia obţinută este de 100% .

Tăierea de formare Guyot pe semitulpină (forma de conducere semiînaltă,

sistemul de tăiere mixt).

Se caracterizează prin prezenţa verigilor de rod, în număr de 2-4, pe o semitulpină de

60-80 cm înălţime, coardele fiind legate de prima sârmă (sau primul etaj de sârme) al

spalierului (fig. 10.6). Pentru anul I de la plantare, de regulă, nu există diferenţe date de tipul

de tăiere (este vorba de fasonarea la plantare).

Fig.10.6. Tăierea de formare şi de fructificare la Guyot pe semitulpină

(după Mustea M., 2005)

277

Anul II

primăvara

din coardele formate pe butuc, se lasă o singură cordiţă de 5-6

ochi, cea mai de jos şi se leagă vertical de tutore;

vara → toamna

când lăstarii formaţi pe cordiţă au lungimea de 8-10 cm, se aleg

3-4 cu creştere normală, iar ceilalţi se înlătură;

lăstarii rămaşi se leagă în poziţie verticală de tutore, prin 2-3

legături;

Anul III

primăvara

se proiectează tulpina (vezi fig. 10.6):

se alege o coardă corespunzătoare, plasată mai jos pe

butuc, şi se scurtează sub nivelul sârmelor portante

(0,7-0,8 m la forma semiînaltă şi 1,0-1,5 m la formele

înalte);

la baza butucului, în zonele de cultură semiprotejată, se lasă un

cep de siguranţă de 1-2 ochi, începând cu anul III;

vara → toamna cu excepţia a 3-4 ochi din vârful tulpinii, ceilalţi ochi se

îndepărtează, prin lucrarea de „orbit”; dacă se acţionează după pornirea în vegetaţie, lăstarii de la baza

semitulpinii se plivesc;

Anul IV în acest an se realizează primele două verigi de rod la capătul

semitulpinii (în stânga şi dreapta butucului):

din primele două coarde situate spre vârful tulpinii, cu

poziţie opusă, se formează câte o coardă de rod de 8-10

ochi;

iar din celelalte două coarde, cu poziţie inferioară, se

formează cepi de înlocuire, prin scurtarea lor la 1-2

ochi;

la baza semitulpinii se păstrează un cep de siguranţă;

după tăiere coardele de rod se leagă în poziţie orizontală sau

uşor arcuită, de prima sârmă a spalierului;

în cursul vegetaţiei se continuă îndepărtarea lăstarilor formaţi

pe tulpină, iar cei crescuţi pe cepul de siguranţă se palisează de

tutore;

în acest an se realizează 30-50 % din producţia normală de

struguri, din cea specifică plantelor mature;

Anul V în acest an se încheie formarea butucului;

pe butuc se formează un total de 3-4 verigi de rod, astfel:

două verigi pe cepii de înlocuire de anul trecut;

alte două verigi prin folosirea primelor două coarde

formate la baza coardelor de rod din anul anterior;

veriga trebuie să aibe cep de 2-3 ochi şi o coardă de 10-12 ochi;

coardele rezultate pe butuc după tăiere se leagă de prima sârmă

care se recomandă să fie dublă, (când pe butuc se păstrează 3-4

coarde), fixată de o parte şi de alta a spalierului, în formă de

semicerc;

la baza semitulpinii se păstrează în continuare un cep de

siguranţă.

278

Tăierea de formare la tipul Guyot cu braţe înălţate, cu înlocuire periodică (forma de conducere semiînaltă, sistemul de tăiere mixt).

Deseori, în plantaţiile conduse pe forme semiînalte şi înalte, neprotejate peste iarnă,

se înregistrează, din cauza temperaturilor scăzute (-20 ... -30º C), pierderi de ochi destul de

importante, care afectează substanţial producţia.

Păstrând avantajul conducerii semiînalte, combinat cu posibilitatea de protejare peste

iarnă, s-a elaborat tăierea Guyot cu braţe înălţate, cu înlocuire periodică (fig. 10.7). Este o

variantă a tăierii în verigi de rod, pentru zona de cultură semiprotejată, în care temperaturile

negative, dăunătoare viţei-de-vie, survin cu o frecvenţă mai mare în timpul iernii.

La această tăiere se formează două braţe de 60-70 cm lungime, cu câte 1-2 verigi de

rod în vârful lor şi câte doi cepi de siguranţă la baza celor două braţe. Primul etaj de sârme

al spalierului este simplu sau dublu, ca şi la tăierea Guyot pe semitulpină.

Fig. 10.7.

Tăierea de

formare şi de

fructificare la

tipul Guyot

cu braţe

înălţate, cu

înlocuire

periodică

Anul II

primăvara

din coardele crescute în anul anterior se aleg două şi se

scurtează la 2-3 ochi, formând doi cepi, orientaţi către rând

(vezi fig. 10.7);

vara → toamna în cursul vegetaţiei pe fiecare cep se rezervă câte doi lăstari

viguroşi, care se leagă în poziţie verticală de tutore, prin 2-3

legături;

Anul III primăvara

se proiectează braţele înălţate:

prin scurtarea a două coarde (câte una de pe fiecare cep

din anul anterior), la 15-20 cm sub sârma portantă

(dublă, în cazul în care se vor proiecta 3-4 verigi de

rod);

în apropierea solului, se lasă doi cepi de siguranţă de 1-2 ochi;

vara → toamna cu excepţia a 2-3 ochi din vârful braţelor (vezi fig. 10.7),

ceilalţi ochi se îndepărtează, prin lucrarea de „orbit”; dacă se acţionează după pornirea în vegetaţie, lăstarii de pe

279

braţe se îndepărtează, lăsând numai 2-3 în vârful fiecărui braţ;

lăstarii formaţi pe cepii de siguranţă de la baza plantei, se

plivesc, lăsându-se numai 2-3, mai viguroşi, şi se palisează de

tutore;

Anul IV

în acest an se pot forma primele două verigi de rod, dacă ne

permite vigoarea coardelor (8-12 mm diametru) şi numărul lor

(două coarde plasate la capătul fiecărui braţ);

în extremitatea fiecărui braţ se lasă câte o coardă de 8-10 ochi

(în poziţie superioară) şi câte un cep de 2-3 ochi (cu poziţie

inferioară);

din coardele de la baza butucului se lasă doi cepi de 1-2 ochi,

iar dacă sunt mai multe de două se îndepărtează;

Anul V

în acest an tăierea de formare se încheie, pe butuc se lasă 2-4

verigi de rod la extremitatea braţelor, câte 1-2 pe fiecare braţ;

la baza braţelor se păstrează cepii de siguranţă, coardele ce se

vor forma pe ei se îngroapă peste iarnă.

Tăierea de formare la tipul Guyot pe tulpină (forma de conducere semiînaltă,

sistemul de tăiere mixt).

Este asemănătoare cu cea efectuată la tipul Guyot pe semitulpină; cele 2-4 verigi de

rod se vor forma pe o tulpină de 1 m înălţime.

Pierderile de ochi de iarnă înregistrate în plantaţii, sunt hotărâtoare pentru tehnolog în

vederea stabilirii încărcăturii ce urmează să se lase la tăiere, dar pe baza lor se alege şi

lungimea elementelor lemnoase şi numărul lor.

în anii cu pierderi de ochi de până la 15-20 % se execută tăieri normale, cu

încărcătura de ochi socotită pentru un butuc, repartizată pe cele 2-4 coarde de rod,

pornite din cepii de înlocuire din anul anterior, care au fost lăsaţi pe cele două braţe.

Coardele se scurtează la 8-12 ochi şi chiar 14 ochi, când se impun, datorită lungimii,

dirijarea şi legarea lor de primul etaj de sârme;

dacă pierderile de ochi din timpul iernii sunt mai mari (până la 70%), încărcătura

compensată de ochi se repartizează pe mai multe coarde, dar mai scurte, iar dacă este

cazul şi pe copili;

în situaţia în care au pierit, datorită îngheţului, toţi ochii de pe coarde şi braţe, parţial

sau total, butucul cu cele două braţe se reface din coardele de pe cepii de siguranţă,

care au fost îngropate peste iarnă:

coardele se dirijează în poziţie verticală până la prima sârmă, apoi în

poziţie orizontală până la ½ din distanţa dintre butuci;

ochii, se îndepărtează de pe porţiunea coardei de sub sârmă, după

dezmugurire, în vederea proiectării noilor braţe;

din celelalte două coarde date din cepii de siguranţă se formează alţi doi

cepi de siguranţă.

280

Următoarele două tipuri de tăiere au ca element component de schelet cordoanele.

Formarea cordoanelor bilaterale are o durată de 5-6 ani. Se recomandă garnisirea

semitulpinii sau tulpinii cu două cordoane (bilaterale), pentru a utiliza potenţialul vegetativ

al plantei la maxim, ele sunt mai scurte decât cele unilaterale, favorizând astfel circulaţia

rapidă a sevei şi reducând degarnisirea.

Tipurile de tăiere cu cordoane se formează asemănător până în anul IV (cât durează

formarea elementelor de schelet), diferenţele începând din anul V, când pe plantă se

formează elementele de rod.

După formarea elementelor de schelet (tulpină şi cordoane), începând cu anul V,

tăierea de formare se diferenţiază în funcţie de tipul de tăiere proiectat.

Formarea cordonului speronat (forma de conducere semiînaltă sau înaltă, sistemul

de tăiere scurt). La această tăiere (fig. 10.8) elementele roditoare sunt cepii de rod care se

formează pe cordoanele uni sau bilaterale. Se preferă formarea butucilor cu două cordoane,

deoarece în caz de accidente sau degarnisire, înlocuirea lor se poate face alternativ, cu

realizarea unei părţi din producţie. Acest tip de tăiere poate fi condus sub formă semiînaltă

(07-0,8 m) sau înaltă (1,0-1,5 m).

Fig. 10.8. Tăierea de formare şi de fructificare la cordonul speronat

Anul II

primăvara

din coardele formate pe butuc, la tăiere se alege una singură,

care se scurtează la 4-6 ochi;

cordiţa rezultată se palisează de tutore;

acest an este an de fortificare a plantei;

vara → toamna în cursul vegetaţiei pe butuc se rezervă 3 lăstari viguroşi, care

se leagă în poziţie verticală de tutore, prin 2-3 legături;

restul lăstarilor se îndepărtează prin plivit;

Anul III

primăvara

se proiectează semitulpina, astfel (vezi fig. 10.8):

se alege o coardă plasată mai jos pe butuc, normală ca

grosime, şi se scurtează la 15-20 cm sub sârma portantă;

dacă grosimea şi lungimea coardei permite, se dirijează

în continuare orizontal pe sârma portantă şi se scurtează

281

la jumătatea distanţei dintre butuci pe rând,

proiectându-se totodată şi un cordon;

începând din acest an, în zonele de cultură semiprotejate, la

baza butucului se lasă un cep de siguranţă de 1-2 ochi;

vara → toamna după pornirea în vegetaţie, lăstarii de pe semitulpină se

îndepărtează, lăsând numai 2-3 în vârf;

dacă s-a format şi un cordon, lăstarii din zona de curbură

(dintre tulpină şi cordon) nu se plivesc, pentru a putea lucra pe

ei în anul următor;

lăstarii de pe cepul de siguranţă se palisează de turore;

Anul IV

se proiectează cordoanele astfel:

când în anul anterior s-a format numai tulpina,

cordoanele se proiectează simultan din primele două

coarde formate pe capătul tulpinii, care se dirijează în

sensuri opuse pe sârma portantă, pe direcţia rândului,

scurtându-se fiecare la jumătatea distanţei dintre butuci

pe rând (circa 60 cm, la distanţele de 1,20 m între

butuci pe rând), restul coardelor se îndepărtează;

când în anul anterior s-a format şi un cordon, coardele

formate pe partea superioară a acestuia se scurtează la

cepi de înlocuire de 1-2 ochi, iar dintr-o coardă

formată în zona de curbură se proiectează cel de-al

doilea cordon, prin palisarea coardei pe sârma

portantă (în sens opus primului cordon) şi scurtarea

acesteia la jumătatea distanţei dintre butuci pe rând;

lăstarii de pe cepul de siguranţă se plivesc, lăsându-se numai

unul care se palisează de tutore;

Anul V

se încheie formarea butucilor;

coardele formate pe cordonul tânăr (proiectat anul anterior) se

scurtează la 1-2 ochi, formând cepi de înlocuire;

coardele formate pe cordonul proiectat în anul III se scurtează

la cepi de rod de 2-3 ochi, tăierea de formare încheindu-se;

în cazul formării simultane a cordoanelor, în anul V, coardele

formate pe cele două cordoane se taie la cepi de înlocuire de 1-

2 ochi.

DE REŢINUT

la butucii viguroşi, un cordon se poate forma încă din anul al

III-lea de la plantare, prin prelungirea coardei reţinute pentru

proiectarea tulpinii, dacă are pe lungimea necesară formării şi

a cordonului, diametrul de cel puţin 8 mm;

282

în anul următor (al IV-lea de la plantare) se realizează cel de al

doilea cordon, în partea opusă primului, din coarda crescută cu

poziţie superioară pe tulpină, sau, dacă poziţia permite, chiar

din prima coardă de pe cordonul deja proiectat.

Tăierea de formare cordon Cazenave (forma de conducere semiînaltă, sistemul de

tăiere mixt). La încheierea formării acestui tip de tăiere, pe cele două cordoane se găsesc

verigile de rod, formate fiecare dintr-o cordiţă de 4-6 ochi şi cepul de înlocuire de 1-2 ochi.

Soluţiile tehnice adoptate pentru formarea cordonului Cazenave (fig. 10.9) între anii

II-IV sunt identice cu cele ale cordonului speronat.

Fig. 10.9. Tăierea de formare şi de fructificare la cordonul Cazenave

● în anul al II-lea de la plantare, la tăiere se lasă o cordiţă de 5-6 ochi. După pornirea

în vegetaţie, când lăstarii au 8-10 cm, se aleg 3, care se palisează de tutore. Restul lăstarilor

se îndepărtează.

● în anul al III-lea de la plantare se proiectează tulpina semiînaltă, scurtându-se

coarda cea mai de jos, normală ca grosime, sub nivelul primei sârme, sau se realizează şi un

cordon, dacă grosimea coardei depăşeşte 8 mm. După pornirea în vegetaţie se plivesc

lăstarii de pe tulpină, cu excepţia a 2-3 din vârf.

● în anul al IV-lea, din ultimele două coarde de pe tulpină se formează cele două

cordoane, care se scurtează la ½ din distanţa dintre doi butuci sau la grosimea de cel puţin 8

mm (vezi fig. 10.6). În cazul în care în anul anterior s-a format şi un cordon, coardele

crescute pe acesta se scurtează în cepi de 2-3 ochi.

Anul V

coardele formate pe cordonul tânăr (proiectat anul anterior) se

scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi;

pe cordonul proiectat în anul III se proiectează primele verigi

283

de rod din coardele formate pe cepii lăsaţi în anul anterior:

prima coardă de la bază se scurtează la cep de

înlocuire de 1-2 ochi, iar cea cu poziţie superioară la

cordiţă de 4-6 ochi;

în cazul formării simultane a cordoanelor, coardele formate pe

acestea se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi;

Anul VI tăierea de formare se consideră încheiată;

pe fiecare cordon se formează verigi de rod (cepi de 1-2 ochi şi

cordiţe de 4-6 ochi), în număr de 3-4, din coardele crescute pe

cepii lăsaţi în anul anterior;

pe cordonul garnisit cu verigi de rod încă din anul anterior se

lasă alte verigi de rod, din coardele de pe cepul de înlocuire;

la baza butucului se menţin cepii de siguranţă, coardele

formate pe ei toamna se protejează parţial (prin muşuroire) sau

total (prin îngropare).

Tăierea de formare la tipul Lenz Moser. Este asemănătoare tipului Cazenave, cu

deosebirea că tulpina va fi proiectată la 1,0-1,5 m înălţime. Ca şi la formarea cordoanelor

pe semitulpină, şi în cazul cordonului Lenz Moser pot fi formate pe butuc cordoane

unilaterale sau bilaterale. Formarea tulpinii, pe solurile sărace şi pentru soiurile mai puţin

viguroase, poate dura 2 ani, prelungind durata de formare a butucului.

Pentru tipurile de tăiere practicate pe forme înalte sunt recomandate soiuri mai

viguroase şi distanţe de plantare între rânduri, mai mari, de 3,0-3,6 m.

Formarea rapidă a cordoanelor bilaterale. Scurtarea duratei de formare a

cordoanelor bilaterale, de la 5 ani la 3-4 ani se poate realiza în plantaţiile de vii tinere, pe

terenuri cu fertilitate ridicată, unde viţele realizează creşteri vegetative mari.

Proiectarea tulpinii şi a cordonului se realizează cu ajutorul operaţiunilor în verde,

care se execută în perioada de vegetaţie, în anii II şi III de la plantarea viţelor.

În anul al II-lea

● în primăvarea anului al II-lea de la plantare se lasă un cep de 2 ochi;

● când lăstarii de pe cep au ajuns la 15-20 cm lungime se palisează de tutore;

► lăstarul cel mai viguros, cu poziţie centrală, care serveşte la proiectarea

tulpinii se ciupeşte în momentul când a ajuns la nivelul sârmei portante a spalierului;

► ceilalţi lăstari se ciupesc la înălţimea de 25-30 cm, pentru ca să nu

concureze în creştere lăstarul principal;

► ciupitul stimulează apariţia copililor pe lăstari, astfel în vârful lăstarului

principal se lasă 2-3 copili, pentru proiectarea braţelor cordonului; restul copililor se

înlătură;

► când copilii rămaşi au atins lungimea de circa 60 cm, se palisează bilateral

pe sârma portantă a spalierului, totodată se execută şi ciupirea vârfului lor de

creştere, pentru a se stimula formarea copililor de ordinul II.

284

În primăvara anului al III-lea de la plantare, copilii lemnificaţi cu grosimea minimă

de 6-8 mm existenţi pe braţele cordonului se taie în cepi scurţi de 1-2 ochi; copilii

lemnificaţi slab dezvoltaţi şi cei situaţi pe partea inferioară a cordonului se înlătură. La baza

butucului se lasă cepul de siguranţă.

În primăvara anului al IV-lea, cordonul bilateral este deja format, încât la tăiere se

pot lăsa elementele de rod pe care butucul să fructifice (cordiţe de 4-6 ochi), precum şi cele

de înlocuire (cepi de 1-2 ochi).

Pergola raţională este folosită mai ales în Italia la cultura soiurilor de struguri

pentru masă, în zone cu resurse heliotermice ridicate, şi prezintă următoarele caracteristici:

un plan al vegetaţiei dispus orizontal, la o înălţime de aproximativ 2 m, pe o

reţea de sârmă, ce se sprijină pe stâlpi de beton sau lemn;

viţele sunt plantate în patrat, la distanţe de 2,5 x 2,5 m sau 4 x 4 m;

butucii se formează cu o tulpină înaltă de 1,70-1,90 m, în vârful căreia se lasă,

pe braţe scurte, 4 coarde de rod de 10-12 ochi lungime, dispuse în formă de

cruce pe reţeaua de sârmă (vezi fig. 9.16). Uneori se lasă câte un cep de

siguranţă de un ochi care foloseşte la înlocuirea periodică a braţelor. În cursul

perioadei de vegetaţie, strugurii atârnă sub planul vegetaţiei.

Tipul de tăiere Sylvoz, răspândit în Italia, presupune păstrarea unor elemente de rod

lungi (coarde) amplasate pe un cordon bilateral palisat pe o sârmă portantă la înălţimea de

120 cm (fig. 10.10). Coardele sunt dispuse vertical (sau oblic) descendent şi fixate de o

sârmă situată la 90 cm.

Fig. 10.10. Cordonul bilateral Sylvoz

În ultimul timp se extinde, în multe ţări viticole, tăierea numită cortina dublă

geneveză („Geneva Double Curtain“, prescurtat GDC) care necesită soiuri viguroase şi

soluri fertile, în condiţii tehnologice superioare: fertilizare, irigare etc. Proiectarea acestui

tip de tăiere se realizează pe parcursul a 5-6 ani, iar planta este alcătuită dintr-o tulpină

285

înaltă de 1,60-1,80 m, pe care se formează, cu ajutorul a două braţe transversale, două

cordoane paralele, distanţate între ele la 140-160 cm (fig. 10.11).

Fig. 10.11. Tăierea de formare la cortina dublă geneveză (GDC):

a-înainte de tăiere; b-după tăiere; c- vara înainte de intervenţiile în verde;

d-vara după intervenţiile în verde

Dirijarea cordoanelor în plan orizontal pe sârmele spalierului se face în mod altern,

unul pe dreapta celălalt pe stânga, rezultând în felul acesta o cortină dublă pe direcţia

ANUL V

ANUL IV

ANUL III

ANUL II

286

rândului. Pe cordoane se aplică tăierea cu elemente de rod scurte (cepi de rod); se pretează

la mecanizarea integrală a lucrărilor din plantaţii. O variantă românească a acestui cordon a

fost experimentată şi extinsă în podgoria Ostrov (Ionescu Em. şi colab.,1989; citaţi de Dejeu

L., 2010).

Anul II

primăvara

din coardele formate pe butuc, la tăiere se alege una singură,

care se scurtează la 4-6 ochi;

dacă mai sunt şi alte coarde se elimină;

cordiţa rezultată se palisează de tutore;

vara → toamna în cursul vegetaţiei pe butuc se rezervă 3-4 lăstari pe butuc, care

se leagă în poziţie verticală de tutore, prin 2-3 legături;

Anul III primăvara

se proiectează tulpina astfel (vezi fig. 10.11):

se alege o coardă plasată mai jos pe butuc, normală ca

grosime, şi se scurtează la 15-20 cm sub planul orizontal

al sârmelor portante;

vara → toamna după pornirea în vegetaţie, lăstarii de pe semitulpină se

îndepărtează, lăsând numai 2-3 în vârf.

Anul IV

din coardele formate la partea superioară a tulpinii, se aleg

două, care se orientează perpendicular pe planul de sârme, în

sensuri opuse, apoi de-a lungul sârmelor laterale, pentru

formarea celor două cordoane;

Anul V

coardele crescute pe cele două cordoane se scurtează la cepi de

2-3 ochi, iar cele de pe porţiunile tranzversale se îndepărtează;

Anul VI

tăierea de formare este încheiată;

prin tăierea de fructificare se urmăreşte:

menţinerea vegetaţiei în apropierea cordoanelor

permanente;

scurtarea în cepi de 2-3 ochi a coardelor anuale inserate

pe primul şi pe cel de-al doilea nod al cepului din anul

anterior;

păstrarea unor cepi de 1-2 ochi proveniţi din muguri

dorminzi, pentru reîntinerirea punţilor de rod.

Întrucât necesită un mijloc de susţinere mai puţin costisitor pretându-se, de

asemenea, la mecanizarea integrală a lucrărilor, se află în curs de extindere şi cortina

simplă, caracterizată prin prezenţa unui cordon palisat de o sârmă portantă unică, situată la

1,70 m de la sol (Eynard I., Dalmasso G.,1990; Cartechini A. şi colab.,1993). Pe acest

cordon se păstrează la tăiere elementele de rod scurte (cepi de rod), iar în cursul perioadei de

vegetaţie lăstarii devin pendenţi.

În Franţa se extinde tăierea şi conducerea viţelor în formă de „liră“ care prezintă

avantajul măririi suprafeţei foliare utile care interceptează lumina şi energia solară, în

favoarea calităţii strugurilor (fig. 10.12).

287

Butucii sunt conduşi sub formă de cordon dublu orizontal, pe semitulpină, la care se

aplică tăierea scurtă în cepi de 2-3 ochi; mijlocul de susţinere (spalierul) prezintă, la partea

superioară, o deschidere largă în formă de liră, sub un unghi de 75-80º, care separă masa

vegetativă a butucului în două părţi, în scopul expunerii cât mai bine la lumina şi energia

solară.

Au fost concepute mai multe forme de liră: deschisă, tronconică, închisă, inversă etc.

(Carbonneau A. şi colab., 2007; citaţi de Dejeu L., 2010). Se folosesc distanţe mari de

plantare (3,0-3,6∕1,6-1,8 m) şi mijloace de susţinere speciale.

Valoarea suprafeţei foliare utile este cea mai mare, în medie 1,34-1,44 m2 pe butuc,

în comparaţie cu susţinerea pe spalier obişnuit, la care valoarea se situează între 0,97 şi 0,95

m2∕butuc.

Fig. 10.12. Tăierea şi conducerea viţelor în formă de liră deschisă

(după Carbonneau A.,1989)


1. Prezentaţi care sunt caracteristicile tăierii de formare la tipul de tăiere Guyot

multiplu.

2. Ce avantaje prezintă tipul de tăiere Guyot cu braţe înlocuite periodic?

3. Descrieţi în ce ani şi cum se formează semitulpina şi cordoanele la tipul de tăiere

Cordon speronat.


288


Tăierile de rodire (de fructificare) se aplică de la încheierea tăierii de formare şi până

în momentul în care creşterea şi fructificarea scad, butucul intrând în perioada de declin. Ele

reprezintă principala lucrare care se execută anual asupra viţei-de-vie, fiind considerate

operaţii chirugicale prin care se reduce numărul de elemente de pe butuc şi se scurtează cele

rămase la lungimea dorită de tehnolog. Prin tăiere se schimbă poziţia relativă a coardelor pe

butuc şi a mugurilor pe coarde.

Epoca tăierilor

Tăierile de rodire se execută în perioada de repaus fiziologic al viţei-de-vie, de la

căderea frunzelor şi până la reluarea vegetaţiei în primăvară, moment marcat prin fenofaza

plânsului. Momentul începerii tăierilor în acest interval depinde de zona de cultură a viţei-

de-vie, forma de conducere (protejată, semiprotejată, neprotejată), relieful şi expoziţia

terenului precum şi rezistenţa la ger a soiului (după Dobrei A., Rotaru Liliana şi Mustea M.,

2005).

Este recomandat ca tăierile să fie executate spre sfârşitul iernii, începutul primăverii

când a trecut pericolul înregistrării unor temperaturi de -15 … -20 °C, care ar putea provoca

pierderi mari de muguri. Dacă tăierile trebuie începute în cursul iernii (plantaţii viticole mari

şi foarte mari, forţă de muncă insuficientă), se vor tăia mai întâi soiurile rezistente la ger şi

parcelele mai puţin expuse la îngheţ, lăsându-se pe butuc o încărcătură mai mare.

Dacă din diverse motive, tăierea nu a putut fi executată în perioada optimă şi viţa a

început să înmugurească, lucrarea se întrerupe şi se va relua la sfârşitul dezmuguritului.

O lucrare obligatorie care precede întotdeauna lucrarea de tăiere este controlul

viabilităţii mugurilor şi stabilirea încărcăturii de rod.

Controlul viabilităţii mugurilor şi stabilirea încărcăturii de rodire

Datorită pierderilor de muguri care apar în cursul iernii şi primăvara devreme, atât în

viile îngropate cât şi în cele neîngropate, controlul viabilităţii mugurilor pe coarde este o

lucrare neapărat necesară.

Deoarece prin lăstarii porniţi din ochiul de iarnă se reia, în principal, creşterea an de

an, în primăvară, înainte de tăiere, este necesar să se cunoască modul în care au iernat ochii.

Temperaturile din timpul iernii de sub -15o C…..-20

o C, în funcţie de soi şi perioadele când

survin, sunt dăunătoare, fiind afectaţi cel mai des ochii de iarnă, iar din ochi, mugurul

principal care de cele mai multe ori, poartă rudimente de inflorescenţe.

În cazul viilor protejate peste iarnă cu un strat de pământ („îngropate”), pieirea

ochilor poate fi cauzată de excesul de apă şi de temperatura ridicată din stratul protector de

pământ; provocând astfel o asfixiere („clocire”) a ochilor de iarnă.

Pentru ca pierderile de ochi să nu conducă la scăderea producţiei, în fiecare an înainte

de tăieri, se controlează starea de viabilitate a acestora, şi se stabilesc procentual, pierderile,

care, pentru a nu influenţa negativ producţia, trebuie compensate.

289

Determinarea viabilităţii mugurilor se poate face prin următoarele metode:

secţionarea longitudinală a ochilor de iarnă şi examinarea vizuală a

complexului mugural;

forţarea pornirii în vegetaţie a butaşilor de un ochi lungime, în condiţii

controlate de laborator.

I Secţionarea longitudinală a ochilor de iarnă şi examinarea vizuală a acestora este o

metodă frecventă, simplă şi suficient de precisă (cea mai utilizată în practica viticolă).

În vederea stabilirii viabilităţii ochilor, pentru calcularea procentului de ochi pierduţi, se

urmăresc următoarele etapele:

se iau probe medii înainte de tăiere, formate din coarde de un an, de grosime mijlocie

(pe soiuri şi pe parcele);

coardele recoltate de pe 0,5-5% din butucii unei parcele, se leagă în pachete de 50-

100 bucăţi, se etichetează şi se transportă în încăperi la temperatura de 20-24°C;

coardele se pun cu baza în apă, în găleţi, pentru o hidratare corespunzătoare, astfel

ochii de iarnă se vor „umfla” şi se vor analiza mai uşor;

urmează testarea viabilităţii ochilor, prin secţionarea longitudinală a acestora cu lama

sau briceagul, începând de la baza coardei către vârf (fig. 10.13). Starea fiecărui ochi

se apreciază după culoarea ţesuturilor;

se pot întâlni următoarele situaţii:

întregul grup de muguri ce alcătuiesc ochiul de iarnă prezintă ţesuturi viabile,

colorate în verde specific ţesuturilor vii; ochiul se consideră viabil;

ţesuturile mugurului principal au culoarea neagră-cenuşie, specifică ţesuturilor

moarte, iar cei laterali sunt viabili, ochiul se consideră neviabil, pierit;

Fig. 10.13. Controlul viabilităţii ochilor prin secţionare

290

toţi mugurii sunt distruşi, ţesuturile au culoarea neagră-cenuşie, ochiul fiind

considerat neviabil, pierit.

DE REŢINUT La fiecare nod se consideră „OCHI MORT” când mugurele

principal este pierit, chiar dacă cei secundari sunt viabili.

Rezultatele observaţiilor se trec într-un tabel (tabelul 10.1), fiind notaţi cu „+” ochii

viabili şi cu „–” cei pieriţi sau care lipsesc. Din tabelul întocmit reiese clar situaţia fiecărui

ochi pe coardă, amplasarea ochilor vătămaţi de-a lungul coardei, fapt ce ne ajută să stabilim:

► procentului de ochi pieriţi (prin însumarea ochilor analizaţi, a celor viabili şi a

celor pieriţi);

► lungimea la care scurtăm elementele de rodire rezervate pe butuc (prin observarea

zonei de pe coardă unde se grupează pierderile de ochi: la baza, mijlocul sau la vârful

acestora).

Astfel, dacă ochi distruşi sunt plasaţi spre baza coardelor, nu se va putea tăia în cepi

sau cordiţe. Dacă mugurii distruşi sunt plasaţi spre mijlocul coardei, putem alege două

variante de tăiere: o tăiere scurtă cu mai multe elemente de rodire sau o tăiere lungă în

coarde de rod.

Tabelul 10.1

Rezultate privind controlul viabilităţii ochilor

Soiul………………….Parcela………………….Poziţia………………..

Data controlului…………………..

Nr.

coardei

Poziţia ochilor pe coardă: Total ochi

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20

Analiza

ţi

Via

bil

i

Pieriţi

1

2 3 4

etc. Total ochi

analiz.

Total ochi

viabili

Total ochi

pieriţi

% ochi

pieriţi

291

II Stabilirea viabilităţii ochilor se poate realiza şi prin metoda de forţare a pornirii

ochilor. În acest caz, coardele recoltate din plantaţie se taie în butaşi de câte un ochi cu o

porţiune de internod, se parafinează secţiunea superioară şi se introduc, în ordinea lor de

aşezare de pe coardă, în perforaţiile (de circa 10-12 mm) unui capac ce se aşază peste o

cutie din material plastic, cu apă, în aşa fel încât partea inferioară a butaşilor să fie în apă.

Vasele se ţin în încăperi încălzite pentru forţarea butaşilor; pornirea ochilor are loc în

funcţie nivelul şi durata temperaturii, astfel:

după 8-16 zile la temperatura de 28-30º C;

după 20-25 de zile la temperatura de 18-20º C.

La sfârşit, după pornirea ochilor, se notază situaţia fiecăruia (viabil sau pierit), în tabel,

se însumează datele la întreaga probă de coarde şi se calculează procentul de ochi pieriţi.

Prin această metodă, de forţare a pornirii ochilor, după numărul de inflorescenţe prezente pe

lăstarii porniţi se poate stabili gradul de fertilitate şi prognoza producţiei de struguri.

Pe baza tabelului întocmit, indiferent de metoda de testare folosită, în final se

stabileşte procentul de pierderi cu următoarea formulă:

în care:

P% – procentul de ochi pieriţi;

a – numărul total de ochi examinaţi;

b – numărul de ochi pieriţi.

În practica viticolă se pot aplica trei tipuri de încărcături: încărcătura teoretică,

încărcătura compensată şi încărcătura corectată.

I Încărcătura teoretică (normală) se aplică atunci când pierderile de ochi sunt

cuprinse între 15-20%, drept urmare tăierile se fac normal, folosind încărcăturile de ochi

stabilite pentru fiecare soi.

Există mai multe metode pentru a stabili încărcătura de ochi, atât la hectar cât şi la

butuc. Una dintre cele mai uzuale este cea care se sprijină pe recolta de struguri ce se

prevede a se obţine la hectar şi pe producţia ce se realizează pe un lăstar.

Formula folosită este următoarea:

în care:

It/ha este încărcătura teoretică (normală) de ochi la ha;

R – recolta ce se propune a fi obţinută la ha, în kg;

Ipr – indicele de productivitate relativ, exprimat în kg; care rezultă din produsul

dintre coeficientul de fertilitate relativ (Cfr) şi greutatea medie a unui strugure (în kg);

292

Cfr este raportul dintre numărul de inflorescenţe (sau struguri) pe butuc şi numărul lăstarilor

(fertili şi sterili) de pe elementele de rod.

Exemplu: R = 12 000 kg/ha; Cfr = 0,8; greutatea medie a unui strugure = 0,100 kg;

Pentru stabilirea încărcăturii de ochi ce revine la butuc, se împarte încărcătura ce

revine la ha (150 0000 ochi), la numărul de butuci prezenţi la ha (ex.: 4 000), rezultând 37-

38 ochi/butuc:

Încărcăturile astfel stabilite sunt normale.

Uneori iarna, datorită în special temperaturilor scăzute, o parte din muguri pier, fapt

ce impune compensarea încărcăturii.

II. Încărcătura compensată se aplică atunci când pierderile de ochi sunt mai mari

de 20%, impunându-se corectarea încărcăturii prin compensarea ochilor pieriţi, astfel încât

din totalul ochilor lăsaţi la tăiere pe butuc (viabili şi neviabili), numărul celor viabili să

corespundă cu încărcătura normală, în acest fel asigurându-se obţinerea recoltei normale de

struguri.

Pentru calcularea încărcăturii compensate (Ic) se foloseşte formula de mai jos.

în care: It este încărcătura de ochi teoretică (la ha sau m2), iar p – pierderile de ochi,

în procente (% ochi neviabili, pieriţi).

Exemplu: It = 150 000 ochi/ha; % ochi pieriţi = 25 %

Rezultă că noua încărcătură de 200 000 ochi/ha, din care 150 000 sunt viabili, va

putea asigura recolta de struguri propusă. Calculând noua încărcătură compensată la m2, în

aceeaşi situaţie (It = 15 ochi/m2; p = 25 %), rezultă:

293

În continuare, încărcătura compensată se repartizează pe numărul de butuci existenţi,

iar încărcătura ce revine fiecărui butuc se repartizează pe elementele de rod ale acestuia.

Odată stabilită încărcătura compensată de ochi care revine fiecărui butuc (tabelul

10.2), se pune problema repartizării pe elemente de producţie (coarde, cordiţe, cepi de rod).

Apar însă două aspecte:

dacă aceeaşi încărcătură să fie repartizată pe un număr mai mare de elemente

de rod (coarde, cordiţe, cepi de rod), dar cu menţinerea lungimii lor;

sau să se lase acelaşi număr de elemente de producţie, dar mai lungi.

În general, este bine să se menţină lungimea specifică fiecărui element de rod: 2-3

ochi – cepii de rod; 4-6 ochi – cordiţe; 8-10 ochi – coarda de rod.

Dacă se compensează încărcătura prin mărirea numărului de ochi pe cepii de rod şi

cordiţe se modifică tipul de tăiere, de aceea este mai corect să se realizeze compensarea

prin lăsarea unui număr mai mare de cepi de rod sau cordiţe.

Tabelul 10.2

Calculul încărcăturii compensate de ochi ce se atribuie la butuc cu ocazia tăierilor, în

funcţie de încărcătura recomandată şi procentul de ochi pieriţi

Ochi pieriţi

(%)

Încărcătura recomandată (ochi/butuc):

15 20 25 30 35 40

15 17 23 29 35 41 47

20 19 25 31 37 43 50

25 20 27 33 40 47 53

30 21 28 36 43 50 57

35 23 31 38 46 54 61

40 25 33 42 50 58 66

45 27 36 45 54 64 73

50 30 40 50 60 70 80

55 33 44 55 67 78 89

60 37 50 62 75 87 100

III Încărcătura corectată (amplificarea sau reducerea încărcăturii de ochi), se aplică

în cele două situaţii de mai jos.

► Datorită măsurilor de fertilizare, irigare, modernizare a mijloacelor de susţinere,

se creează premisele pentru obţinerea unor producţii mari de struguri. Pentru obţinerea unor

astfel de producţii sporite este necesară amplificarea încărcăturii de ochi pe butuci, la tăiere.

► În unele plantaţii de vii, însă, încărcătura de ochi trebuie redusă; este cazul viilor

care au suferit puternic de secetă, ger, au fost bătute de grindină sau al celor nelucrate sau

îmburuienate. În asemenea cazuri, se impune o reducere a încărcăturii butucilor, pentru a-şi

reface potenţialul de creştere şi fructificare.

294

Pentru amplificarea sau reducerea încărcăturii de ochi se foloseşte relaţia:

în care:

Icr este încărcătura corectată;

It – încărcătura de ochi teoretică/normală (la ha sau m2);

m – amplificarea sau reducerea încărcăturii, în %;

p – pierderile de ochi în timpul iernii, în %.

Putem concluziona că, prin încărcătura de ochi se înţelege numărul de ochi care

se lasă la tăiere pe elementele de rod, socotit la hectar, m2 sau butuc. Ea se stabileşte în

funcţie de soi, de vigoarea butucilor, fertilitatea solului, producţia scontată.

Prin dimensionarea încărcăturii se pot regla raporturile dintre creştere şi fructificare,

dintre mărimea producţiei de struguri şi calitatea ei.

Încărcătură de

ochi prea mică:

pornesc aproape toţi ochii lăsaţi la tăiere;

pornesc în vegetaţie mulţi muguri dorminzi rezultând

numeroşi lăstari lacomi,

numărul lăstarilor cu rod este mai mic;

coardele rezultate au grosime exagerată (peste 12 mm

diametru), şi o rezistenţă mai scăzută la ger.

Încărcătură de

ochi prea mare:

creşte numărul de ochi care nu pornesc în vegetaţie;

creşterea fiecărui lăstar este redusă, cu tendinţa de a rămâne

mai subţiri (chiar sub 7-8 mm grosime);

scade conţinutul în zaharuri al boabelor;

întârzie maturarea strugurilor.

Încărcătură

normală (optimă):

creşterea în lungime a lăstarilor este normală, în jur de 1,5

m, având grosimea cuprinsă între 8 şi 12 mm.

În vederea atribuirii de încărcături raţionale, se ţine seama de următorii factori:

soiul, cu însuşirile sale biologice de creştere şi rodire (tabelele 10.3 şi 10.4):

o soiurile viguroase şi cu potenţial productiv ridicat (Afuz Ali, Italia, Galbenă

de Odobeşti, Fetească regală, Merlot etc) primesc încărcături mari de ochi,

până la 16-22 ochi/m²,

295

o soiurile de vigoare mai mică (Perla de Csaba, Chasselas doré, Pinot noir etc.)

şi potenţial productiv mai scăzut, primesc încărcături mai mici (12-17

ochi/m²);

condiţiile de mediu:

o pe soluri mai fertile (cum este podgoria Odobeşti) încărcătura de ochi

sporeşte;

o pe soluri slab fertile (podgoriile Târnavelor, Alba Iulia, Cotnari etc),

încărcătura de ochi este mai mică;

o în condiţii de secetă, încărcătura de ochi va fi diminuată, comparativ cu

situaţiile în care aprovizionarea cu apă este optimă;

lucrările agrofitotehnice practicate:

o administrarea îngrăşămintelor, cu asigurarea unui regim optim de apă în sol,

impune creşterea încărcăturii de ochi;

o în plantaţiile cu distanţe mari de plantare (3,00-3,60 m între rânduri) sau la

butucii conduşi în forme artistice (bolţi etc), creşte încărcătura ce revine pe

butuc;

o sistemul de tăiere aplicat: pe coarde scurte de 8-10 ochi se comportă bine

soiurile: Pinot gris, Pinot noir, Chardonnay; pe coarde mijlocii de 10-14 ochi

dau rezultate bune soiurile: Aligoté, Riesling italian, Fetească regală etc.; iar

pe coarde lungi de 14-18 ochi se comportă bine soiurile: Afuz Ali, Coarnă

neagră, Traminer roz etc.;

Tabelul 10.3

Încărcătura de ochi recomandată

la principalele soiuri de struguri pentru masă


Soiul Încărcătura de ochi/m

2, în funcţie de fertilitatea solului:

redusă mijlocie mare

Muscat Perlă de Csaba 9-10 10-11 12-13

Cardinal 12-13 13-14 14-15

Chasselas doré 11-12 12-13 13-14

Muscat de Hamburg 11-12 12-13 13-14

Muscat de Adda 12-13 13-14 14-15

Coarnă neagră 12-13 13-14 14-15

Afuz Ali 13-14 14-15 15-17

Italia 13-14 14-15 15-17

296

Tabelul 10.4

Încărcătura de ochi recomandată pentru unele soiuri de struguri pentru vin


Grupa de soiuri Încărcătura de ochi ∕m2

Soiuri de calitate superioară:

Pinot gris, Traminer roz, Chardonnay, Grasă de

Cotnari, Muscat Ottonel, Tămâioasă românească,

Fetească neagră, Pinot noir, Cabernet Sauvignon etc.

12-17

Soiuri cu potenţial de producţie mijlociu:

Sauvignon, Fetească albă, Riesling italian, Merlot,

Neuburger etc.

15-20

Soiuri cu potenţial de producţie ridicat:

Fetească regală, Galbenă de Odobeşti, Aligoté,

Mustoasă de Măderat, Zghihară de Huşi, Plăvaie,

Roşioară, Cadarcă, Băbească neagră, Oporto etc.

16-22

Executarea tăierilor de rodire

Tăierile de rodire (de fructificare) se aplică de la încheierea tăierii de formare şi până

în momentul în care creşterea şi fructificarea scad, butucul intrând în declin. Este o lucrare

foarte complexă şi pretenţioasă, de aceea pentru executarea ei sunt necesare multe

cunoştinţe teoretice şi aptitudini practice. Înainte de executare muncitorii trebuie instruiţi

asupra:

tehnicii de executare a lucrării;

numărului de ochi ce trebuie lăsat pe butuc şi a modului de repartizare a acestora pe

elementele de rodire.

În cadrul aceluiaşi tip de tăiere, la acelaşi soi, tăierea de rodire se face diferit de la un

butuc la altul (în funcţie de vigoare, de numărul şi lungimea coardelor de un an, de starea de

sănătate a plantei).

La tăiere se respectă, în mod obişnuit, principiul constituirii verigilor de rod (la

sistemul mixt de tăiere), care asigură elementele de rodire (reprezentate prin coarde de 8-12

ochi sau cordiţe de 4-6 ochi) şi elementele de înlocuire a lor (reprezentate prin cepi de 2

ochi).

Tăierea de rodire la tipul Teremia trebuie să aibe în vedere realizarea unei

încărcături corespunzătoare, în concordanţă cu vigoarea butucului şi starea lui de sănătate.

Lăsarea în fiecare an, a unui număr mare de cepi de rodire, duce la supradimensionarea

scaunului butucului fiind necesară periodic (1-6 ani), o tăiere de reîntinerire.

Tăierea de rodire la tipul Guyot multiplu. Această tăiere (vezi fig. 10.5), se aplică

în viile care urmează să fie îngropate peste iarnă. Elementele care o caracterizează sunt

verigile de rod şi forma de conducere joasă, iar ca aspecte tehnice precizăm:

297

în mod obişnuit se lasă 2-4 verigi de rod alcătuite din coarde de rod şi cepi de

înlocuire:

coardele se scurtează la 8-12 ochi, preluând încărcătura de ochi calculată la

butuc;

cepii se scurtează la 1-2 ochi, din care se vor forma, până la sfârşitul perioadei

de vegetaţie, coardele roditoare ce vor fi folosite la tăieri în anul următor;

cea mai mare parte a coardelor de rod şi a cepilor de înlocuire se aleg dintre coardele

crescute din cepii lăsaţi din anul anterior:

coarda cu poziţie superioară se scurtează la 8-12 ochi;

coarda cu poziţie inferioară se lasă la cep de 1-2 ochi, cu funcţia de înlocuire;

în cazul în care coarda superioară de pe cep este prea subţire,

necorespunzătoare, coarda de rod se va forma din cea cu poziţie inferioară, iar

cepul de înlocuire, corespunzător coardei, se va forma dintr-o coardă lacomă,

crescută pe lemn multianual. La nevoie se păstrează coarde de rod şi din cele

crescute la baza punţilor de rod (coardelor de 2 ani).

coardele de rod şi cepii rămaşi pe butuc (aceştia din urmă trebuie să aibă întotdeauna

o poziţie inferioară coardelor de rod), se vor situa cât mai aproape de scaunul

butucului şi se vor repartiza uniform (simetric), în stânga şi dreapta butucului, pe

direcţia rândului;

coardele roditoare, cele lacome, lemnul multianual de prisos şi lemnul uscat, se

suprimă fără cioturi, îndepărtându-se în totalitate;

coardele de rod păstrate pe butuc vor fi orientate de-a lungul rândului, de o parte şi de

alta a butucului, şi legate în formă de semicerc pe prima sârmă sau primul etaj de

sârme (cele portante).

Tăierea de rodire la tipul Guyot pe semitulpină. Şi în această situaţie, an de an se lasă

pe butuc 2-4 verigi de rod (vezi fig. 10.6), ca şi la tăierea Guyot multiplu, cu deosebirea că

verigile de rod se formează pe o tulpină semiînaltă.

Tăierea decurge în felul următor:

din coardele crescute pe cepii de înlocuire din anul anterior (3-4 la număr) se

realizează câte o verigă de rod astfel:

coarda de la bază se scurtează la 2 ochi, formându-se noul cep;

coarda următoare se scurtează la 8-12 ochi, formând noua coardă de rod;

astfel, pe tulpină se realizează cele 2-4 verigi de rod, adică 2-4 coarde de

rod şi 2-4 cepi de înlocuire, care şi ei pot fi purtători de lăstari cu rod,

deoarece se găsesc pe lemn de 2 ani;

coardele care au fost folosite la realizarea verigilor de rod în anul anterior se

înlătură în totalitate, inclusiv cu lemnul suport;

din coarda lacomă pornită de la baza tulpinii sau din coarda cea mai de jos, se

formează un cep de siguranţă (în zonele de cultură semiprotejată), iar la sfârşitul

298

perioadei de vegetaţie, coardele rezultate din cepul de siguranţă vor fi protejate cu

pământ.

Tăierea de rodire la tipul Guyot cu braţe înlocuite periodic. În funcţie de urmările

temperaturilor scăzute din timpul iernii, tăierile se execută astfel:

în anii normali, fără pierderi de ochi la viţa-de-vie, tăierea se realizează lăsându-se la

capătul fiecărui braţ câte una-două verigi de rod. Coardele formate la baza braţelor

vor fi scurtate la 2 ochi, formând doi cepi de siguranţă;

în anii în care pierderile de ochi sunt mari şi braţele butucului au fost afectate de ger,

tăierea se face prin suprimarea braţelor, cu refacerea butucului pe seama coardelor

pornite din cepii de siguranţă, care au fost protejate peste iarnă prin acoperire cu

pământ;

coardele se dirijează în poziţie verticală până la prima sârmă, apoi în poziţie

orizontală, până la ½ din distanţa dintre butuci (60 cm) (vezi fig. 10.7).

Tăierea de rodire la cordonul speronat. Această tăiere (vezi fig. 10.8), se

caracterizează prin lăsarea pe cordoane numai a cepilor de rod.

S-a extins mult în ultimii ani, datorită rapidităţii şi uşurinţei cu care se execută,

aplicându-se în special la soiurile care prezintă primii ochi de la baza coardelor fertili.

Rezultate bune la acest tip de tăiere s-au înregistrat la soiurile care nu cer încărcături mari de

ochi: Aligoté, Fetească regală, Riesling italian, Chardonnay, Pinot gris, Merlot, Cardinal etc.

Tăierea de rodire decurge astfel:

din coardele formate pe cepii de rod lăsaţi în anul anterior se alege coarda cea

mai de jos, de vigoare normală, şi se scurtează la 2-3 ochi, iar celelalte coarde

din cepul respectiv se îndepărtează prin tăiere;

dacă se doreşte o încărcătură mai mare, se mai poate forma câte un cep şi din

coarda următoare; în nici un caz nu se va creşte dimensiunea cepilor;

coardele lacome de pe cordon, rezultate din mugurii dorminzi, se taie tot la

cep (de înlocuire), folosind în anul următor la regenerarea formaţiunilor

de rod;

în condiţiile de cultură semiînaltă, una din coardele pornite din cepul de

siguranţă, cu poziţie inferioară şi cu orientarea pe direcţia rândului, se

scurtează la 2 ochi, formând un nou cep de siguranţă.

Dezavantaj la tăierea scurtă, în cepi roditori, există pericolul

degarnisirii cordonului cu îndepărtarea cepilor de rod de

cordon. Pentru a evita această situaţie, se impune ca la tăiere

cepii să nu depăşească lungimea de 2-3 ochi (maximum 3

ochi la soiurile cu internoduri scurte).

Avantaj elementele de rod fiind scurte, se elimină dirijarea lor, cu

necesitatea refacerii legăturilor pe cordon, în special cele care

299

au servit la formarea cordonului, deoarece fiind prea strânse,

conduc la strangularea acestuia.

Tăierea de rodire la cordonul Cazenave. Verigile de rod la acest tip de tăiere (vezi

fig. 10.9), sunt formate din cordiţe de 4-6 ochi şi cepi de înlocuire de 2 ochi.

Datorită uşurinţei cu care se execută şi eliminării lucrării de dirijare şi legare a

elementelor de rod, întrucât cordiţele se autosusţin, această tăiere s-a extins mult în

producţie. Tehnica de lucru este următoarea:

pe fiecare cep lăsat în anul anterior se formează o nouă verigă de rod:

coarda cea mai de jos se taie la 1-2 ochi, rezultând cep de înlocuire;

coarda următoare (cu poziţie superioară), se scurtează la 4-6 ochi, formând

cordiţa roditoare;

celelalte coarde de rod se suprimă, împreună cu lemnul suport;

coardele lacome de pe cordoane (dacă sunt), se scurtează la 1-2 ochi, rezultând cepi

de înlocuire, care permit apropierea de cordon a elementelor de rod, în locul celor

care s-au îndepărtat prea mult;

la baza tulpinii se realizează un cep de siguranţă, de 2 ochi, dintr-o coardă crescută pe

cepul de siguranţă de anul trecut;

se verifică legăturile cordoanelor, se refac cele distruse, ca şi cele care au tendinţa de

a strangula cordonul.

În figura 10.14 este prezentată formarea unei verigi de rod veritabile (cordiţă de 5-6

ochi şi cep de înlocuire de 2 ochi, pe acelaşi lemn suport de 2 ani), sau verigi de rod

disparate, în vederea apropierii de cordon şi formarea unor noi punţi de rod.

Fig. 10.14. Formarea verigilor de rod la Cordonul Cazenave

a) - formarea unor verigi de rod veritabile; b) - formarea unor verigi disparate

(după Sz. Nagy L., 1990, citat de Dejeu L., 2010)

300


Fiind vorba de o lucrare mare consumatoare de forţă de muncă, s-au intensificat în

ultimele decenii, preocupările legate de mecanizarea tăierii în uscat. Primele preocupări de

aplicare a tăierii mecanizate în viticultură au vizat realizarea unei pretăieri la conducerea în

vas, fără susţinere, în sudul Franţei, Italia etc., cu ajutorul unor maşini care efectuau o

„tundere”, lucrarea fiind apoi completată manual.

În Australia s-au efectuat cercetări privind tăierea de contur (fig. 10.15), în cazul

practicării tăierilor scurte pe cordoane. Folosind dispozitive de tăiere situate în diferite

planuri s-a obţinut:

contur dreptunghiular - toate elementele pornite din cordon sunt tăiate în 3 planuri,

unul orizontal superior şi două planuri verticale, dintre care unul situat în stânga la 5-

10 cm depărtare de cordon, altul în dreapta la 10-20 cm; în anul următor distanţele se

inversează;

contur pătrat - toate elementele de pe cordon sunt tăiate la 10 cm depărtare;

contur triunghiular - sunt numai două planuri de tăiere.

Fig. 10.15. Tăierea mecanizată de contur a viţei-de-vie

(după Freeman B.,1978, citat de Dejeu L., 2010)

După cum am prezentat şi la tăierile de formare, cortina dublă geneveză şi cortina

simplă reprezintă tipuri de tăiere care se pretează la mecanizarea integrală a lucrărilor,

inclusiv a tăierii în uscat (fig. 10.16). Dispozitivul de tăiere montat pe tractor, experimentat

301

la Universitatea din Bologna (Baldini E., Intrieri C.,1978; citaţi de Dejeu L., 2010), poate fi

folosit şi pentru cârnitul lăstarilor.

La tăierea mecanizată, încărcătura se reglează prin distanţa la care sunt scurtate

coardele anuale faţă de cordon, precum şi prin rărirea manuală a elementelor de rod,

efectuată anual, sau o dată la câţiva ani.


Acest tip de tăieri se execută în plantaţiile bătrâne sau îmbătrânite prematur datorită

unei agrotehnici deficitare şi a exploatării necorespunzătoare a acestora. Aceste cauze duc la

diminuarea capacităţii de creştere şi de regenerare, în sensul că se formează coarde puţine,

mici şi subţiri, cu degarnisirea accentuată a cordoanelor, uscarea braţelor şi a cordoanelor,

emiterea de lăstari din portaltoi etc.

În astfel de situaţii se impune aplicarea tăierilor de regenerare, care pot fi totale sau

parţiale şi constau în suprimarea totală a lemnului bătrân pentru a stimula emiterea lăstarilor

lacomi, în vederea formării organelor tinere, mult mai corespunzătoare pentru producţie.

Tăierea de regenerare la butucii conduşi în formă joasă. Tăierea de regenerare

(fig. 10.17), se execută primăvara cât mai aproape de dezmugurit, într-o perioadă când

umiditatea solului este ridicată.

Tăierea de regenerare parţială constă în:

eliminarea de pe butuci a unei părţi din lemnul multianual (necrozat,

îmbătrânit), în scopul obţinerii unui lemn mai tânăr, mai viguros;

refacerea unui braţ (o parte a butucului), iar cealaltă parte rămâne pentru

producţie până la refacerea celei dintâi;

Fig. 10.16. Tăierea mecanizată aplicată la Cortina

dublă geneveză (după Baldini E., Intrieri C., 1978)

302

garnisirea scaunului butucului cu cepi de rezervă şi cordiţe din coardele

lacome crescute direct din lemnul multianual. Încărcătura de ochi este astfel

mult diminuată şi se lasă unele elemente mai scurte, care au rolul să asigure

urcarea sevei; ele poartă denumirea de „trăgători de sevă”.

Tăierea de regenerare totală - caracteristici:

se practică mai rar, cu precădere la soiurile care emit cu uşurinţă lăstari de pe

lemnul bătrân (Fetească neagră, Coarnă, Muscat de Hamburg);

se aplică butucilor bătrâni, accidentaţi, îmbătrâniţi prematur, la care partea

aeriană este distrusă sau puternic vătămată, uscată sau cu zone necrozate

întinse;

tehnica constă în suprimarea, cu ajutorul unui ferăstrău, a tulpinii supraterestre

până aproape de nivelul în care punctul de altoire sau capul butucului (la viţele

nealtoite) au diametrul maxim; iar rana se unge cu mastic, după care se

muşuroieşte (cu pământ reavăn şi mărunţit, în strat gros de 10 cm).

Fig. 10.17. Tăierea de regenerare la formă joasă; a)-butucul înainte de tăiere;

b)-tăierea de regenerare parţială c)-tăierea de regenerare totală

Tăierea de regenerare la butucii conduşi pe tulpini. În cazul butucilor conduşi în

forme semiînalte şi înalte, tăierea de regenerare se bazează pe existenţa coardelor anuale

crescute pe cepii de siguranţă de la baza tulpinii (care se protejează peste iarnă prin

îngropare). Ea durează 2-3 ani şi necesită aplicarea unor soluţii similare cu cele folosite în

cazul tăierilor de formare specifice tipului adoptat.

Regenerarea cordoanelor se impune la formele semiînalte şi înalte după un număr

de 7-8 ani, întrucât ele se degarnisesc de elementele roditoare. Depărtarea elementelor de

rod de cordoane este inevitabilă, oricât de corect se execută tăierile, ceea ce impune

regenerarea acestora.

Dacă butucul are cordoane bilaterale, regenerarea este mai uşoară, fără scăderea

substanţială a producţiei. Cele două cordoane nu se refac în acelaşi an, mai întâi se reface

303

cordonul mai degarnisit, cu mai puţine elemente de rod, iar după aceea (2-3 ani), urmează

refacerea celuilalt cordon.

Înlocuirea cordonului epuizat se face astfel:

se îndepărtează cordonul ce urmează a fi regenerat;

se alege o coardă pentru a înlocui vechiul cordon, crescută cât mai aproape de

tulpină, se dirijează pe sârma portantă scurtându-se la 50-60 cm lungime (egală cu

jumătatea distanţei dintre butuci pe rând), şi se leagă în poziţie orizontală de sârma

portantă;

coarda aleasă trebuie să fie sănătoasă, să aibă o grosime normală, de 8-12 mm,

să nu prezinte urme de răni;.

în cursul perioadei de vegetaţie din ochii de pe acestă coardă pornesc lăstari care vor

evolua în coarde, iar în primăvara următoare vor fi scurtate la cepi de 2-3 ochi;

coardele crescute pe cepi, în primăvara următoare se scurtează fie în cepi, pentru

tăierea în cepi roditori, fie în verigi de rod, formate din cordiţe şi cepi de înlocuire.

DE REŢINUT pentru regenerarea cordonului cu cepi roditori

(speronat) sunt necesari 2 ani;

pentru refacerea cordonului cu tăiere mixtă, cepi şi

cordiţe (Cazenave), este nevoie de 3 ani.

În cazul când butucul a fost format cu cordon unilateral, refacerea se realizează

asemănător, numai că pentru formarea noului cordon, coarda aleasă trebuie să fie mai lungă

(1,20-1,50 m), în funcţie de distanţele dintre butuci pe rând. Dacă coarda de un an aleasă

pentru formarea noului cordon nu are grosimea minimă de 8 mm pe toată lungimea

necesară, acesta se va realiza în 2 ani succesivi, folosind pentru prelungirea cordonului una

din coardele din extremitate, care va fi scurtată la lungimea necesară realizării cordonului.

Reuşita tăierilor de regenerare este amplificată dacă acestea se asociază cu

lucrările adânci ale solului (subsolaj), fertilizarea cu îngrăşăminte organice, chimice, şi

irigare.


1. Definiţi veriga de rod şi descrieţi modul de evoluţie, pe baza cepului de înlocuire.

2. Enumeraţi avantajele tăierii mecanizate a viţei-de-vie.


304


Datorită apariţiei unor accidente climatice care provoacă pagube însemnate în

plantaţiile viticole (căderile de grindină din perioada de vegetaţie, îngheţurile din timpul

iernii, ca şi cele târzii de primăvară), în unii ani este necesară executarea unor tăieri

speciale. În urma acestor accidente climatice neprevăzute poate fi distrusă nu numai recolta

anului în curs, dar, prin afectarea elementelor de rod şi a producţiei din anul următor.

Tăierea viţelor afectate de gerurile din timpul iernii

În unele ierni, mai geroase, viţa-de-vie neprotejată prin îngropare poate pierde parţial

sau total mugurii, iar în unele situaţii chiar şi organele lemnoase anuale şi multianuale. Cele

mai mari pagube le produc scăderile bruşte de temperatură apărute către sfârşitul iernii, când

viţa pierde din rezistenţă.

Gradul de rezistenţă al viţei-de-vie depinde de mai mulţi factori printre care:

soiul (tabelul 10.5);

mărimea recoltei din anul anterior;

gradul de maturare a coardelor;

tehnologia de cultură practicată în anul anterior (fertilizat, irigat, operaţii în

verde) etc.;

intensitatea şi durata îngheţului, precum şi felul său, umed sau uscat;

perioada în care survine în raport cu gradul de pregătire a butucului (călire);

alternanţa temperaturilor scăzute cu cele ridicate;

locul unde sunt amplasate viile, pe teren şes, la baza pantelor, diminuându-se

pericolul cu cât sunt amplasate mai sus pe panta dealurilor.

Tabelul 10.5

Rezistenţa la temperaturile scăzute din timpul iernii a principalelor soiuri de

viţă roditoare cultivate în România (orientativ)


Temperatura: Soiul:

-24.........-22º C Rcaţiteli, Pinot gris, Pinot noir, Fetească neagră

-22…….-20º C Coarnă neagră, Fetească albă, Fetească regală, Riesling italian,

Traminer roz, Aligoté, Muscat Ottonel, Sauvignon,

Chardonnay, Cabernet Sauvignon, Oporto, Burgund mare

-20........-18º C Perla de Csaba, Chasselas doré, Muscat de Hamburg, Italia,

Galbenă de Odobeşti, Zghihară de Huşi, Roşioară, Băbească

neagră, Cadarcă, Sangiovese, Tămâioasă românească

-18........-16º C Muscat de Adda, Afuz Ali, Sultanină, Plăvaie, Merlot

-16........-14º C Cardinal, Perlette

În anii cu îngheţuri puternice, este necesar ca pe lângă determinarea viabilităţii

ochilor, să se examineze şi starea de viabilitate a lemnului (prin decojire şi secţionare făcută

305

din loc în loc, de-a lungul coardelor anuale şi a lemnului multianual, cu briceagul de altoit,

bine ascuţit). Ţesuturile afectate de îngheţ se colorează în cafeniu, comparativ cu culoarea

alb-verzui specifică ţesuturilor vii.

Când gerul a afectat numai mugurii, care sunt distruşi în proporţie de 30-75 %, se

aplică tăieri de compensare.

La pierderi de peste 75 % din ochi, repartizaţi relativ uniform de-a lungul coardei, se vor

lua următoarele măsuri:

la fiecare butuc se vor lăsa la tăieri 5-6 coarde scurtate la 12-14 ochi, lăsând un

număr dublu de cepi faţă de normal;

după pornirea în vegetaţie se suprimă coardele fără lăstari sau aşezaţi rar (izolaţi);

se plivesc lăstarii slab formaţi (debili) sau deformaţi;

după apariţia inflorescenţelor, lăstarii sterili se vor ciupi, în vederea pornirii copililor,

pentru refacerea lemnului de rod. La unele soiuri, aceşti copili pot fi fertili,

recuperând o parte din producţie;

eliminarea elementelor lemnoase ale butucului prin tăieri de reducţie, în vederea

stimulării pornirii lăstarilor din mugurii dorminzi, iar coardele anuale se scurtează la

4-5 ochi.

Refacerea tulpinilor şi a cordoanelor afectate de temperaturile scăzute din timpul

iernii. În cursul iernii, în unele centre viticole din zona de cultură semiprotejată, se pot

înregistra temperaturi scăzute (chiar de – 26 ... – 32ºC) care să distrugă, la formele

semiînalte şi înalte, lemnul anual şi multianual, respectiv cordoanele şi tulpinile. În această

situaţie, refacerea tulpinii şi a cordoanelor se realizează prin coardele aflate pe cepul de

siguranţă (de la baza tulpinii) şi care se protejează peste iarnă, astfel:

tulpina distrusă de îngheţ se taie cu foarfecele sau ferăstrăul, în funcţie de grosimea

sa, deasupra cepului de siguranţă;

una din coardele de pe cep, cea mai apropiată de butuc, de 8-12 mm grosime,

serveşte la refacerea tulpinii, se scurtează sub nivelul sârmei, apoi se leagă cât mai

drept de tutore;

pentru refacerea tulpinii nu se vor folosi coarde lacome, de

mare vigoare, ce depăşesc diametrul normal (8-12 mm)

în anul următor, din coardele crescute în partea superioară a tulpinii se realizează

primele verigi de rod (la tipul de tăiere Guyot pe semitulpină); procedându-se ca în

cazul tăierilor de formare;

La tăierile în cepi roditori sau Cazenave, când este necesar să se refacă şi cordoanele, se

procedează în felul următor:

306

coarda aleasă pentru refacerea tulpinii se conduce pe tutore, în poziţie verticală, până

la nivelul sârmei portante, apoi se conduce în poziţie orizontală pe aceasta, urmând

ca în 2-3 ani să se refacă şi cordonul, procedând ca în cazul anterior (fig. 10.18);

Fig. 10.18. Refacerea tulpinii în caz de îngheţ

pentru a împiedica diminuarea producţiei de struguri, cea de a doua coardă de pe

cepul de siguranţă se taie la 10-14 ochi, se leagă de tutore în poziţie arcuită (vezi fig.

10.18), pentru ca în anul următor, această coardă să se taie, lăsând un alt cep de

siguranţă.

Dacă cepii de siguranţă lipsesc sau nu au fost protejaţi peste iarnă, prin acoperire

cu pământ şi au îngheţat, refacerea tulpinii şi a cordoanelor se sprijină pe existenţa

„lăstarilor lacomi” porniţi direct din butuc, deasupra punctului de altoire, astfel:

din lăstarii porniţi se lasă numai 1-2 care se vor dirija şi lega de tutorele din dreptul

butucului, în vederea refacerii tulpinii:

aceşti lăstari se ciupesc la înălţimea corespunzătoare formării semitulpinii (60-

80 cm) sau tulpinii (100-120 cm), la nivelul primei sârme a spalierului

(portantă), în scopul emiterii de copili care vor forma cordoanele;

ceilalţi lăstari porniţi din mugurii dorminzi se ciupesc când au 5-6 frunzuliţe, la 3-4

internoduri, pentru a stimula pornirea şi creşterea copililor care, în caz că sunt

purtători de inflorescenţe, vor putea asigura o oarecare producţie de struguri. În anul

următor, dacă din aceste coarde nu se formează formaţiuni de rod, ele se îndepărtează

de pe butuc.

În general, este bine ca la viile care au suferit puternic de îngheţ în timpul iernii, să se

facă o tăiere provizorie, cu lăsarea unui număr mare de ochi pe coarde şi copili, iar tăierea

definitivă să se execute după pornirea în vegetaţie, fie plivind lăstarii de prisos, fie prin

intervenţii mai profunde de înlăturare a elementelor de rod, cordoanelor şi tulpinilor, în

funcţie de situaţie, procedându-se corespunzător.

307

Tăierea viilor afectate de îngheţurile târzii de primăvară

Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară pot provoca şi ele pierderi însemnate prin

distrugerea mugurilor abia deschişi, a lăstarilor tineri sau numai a vârfurilor lor cu primele

frunzuliţe. În mod inevitabil sunt distruşi mugurii principali, fiind primii porniţi în vegetaţie,

ca şi lăstarii care îşi au originea în aceştia.

Cele mai expuse îngheţului sunt viile situate la baza pantelor, pe văi, pe teren şes,

precum şi viţele cultivate în formă joasă, comparativ cu plantaţiile conduse în forme

semiînalte şi înalte. Viile nelucrate (prin arături de primăvară), ca şi cele erbicidate, rezistă

mai bine la acţiunea acestor temperaturi.

Acţiunea dăunătoare a îngheţurilor târzii se poate diminua sau elimina prin:

întârzierea efectuării lucrărilor solului în plantaţii;

fumigaţii (se fac grămezi de paie umede, coceni, deşeuri de cauciuc etc, cărora

li se dă foc);

încălzirea aerului pe suprafeţe mai mici cu ajutorul unor sobiţe sau

ventilatoare pentru omogenizarea aerului;

irigarea prin aspersiune constituie o altă măsură de protejare a plantelor până

la temperatura de -4ºC.

Efectul îngheţurilor târzii de primăvară se observă abia după 2-3 zile de la producerea

lor. În funcţie de organele afectate se execută tăieri în uscat, de corecţie, urmate de o serie

de lucrări în verde (plivit, ciupitul lăstarilor sterili, forţarea apariţiei de copili etc).

În cazul când au fost distruşi mugurii porniţi în vegetaţie sau lăstarii abia porniţi, se

trece la o uşoară tăiere de reducţie, scurtând coardele rămase (circa 20-30 % din lungimea

lor), forţând în acest fel pornirea mugurilor secundari ca şi a celor dorminzi. În acest fel se

refac părţile vegetative ale butucului, asigurând coardele necesare producţiei anului următor.

Prin pornirea mugurilor laterali se poate recupera o parte din producţia de struguri,

fertilitatea acestor lăstari variind în funcţie de soi, între 13 şi 48 % din cea a lăstarilor

principali.

În cazul în care îngheţul a survenit când lăsarii sunt mai dezvoltaţi şi au fost distruse

vârfurile cu primele frunzuliţe, se taie toate părţile afectate, rămânând pe formaţiunile de rod

numai porţiunile sănătoase (verzi) şi cât de scurte (cepi verzi). În acest fel se forţează

apariţia şi creşterea copililor care la unele soiuri pot fi fertili şi ajută la recuperarea unei

părţi din recolta de struguri (mai ales în toamnele lungi, călduroase), dar şi la refacerea părţii

aeriene.

În perioada de vegetaţie în aceste plantaţii afectate de îngheţuri târzii se vor aplica cu

prioritate tratamentele fitosanitare.

Refacerea plantaţiilor afectate de grindină

Grindina, ca fenomen meteorologic nefavorabil pentru cultura viţei-de-vie, constituie

o problemă chiar de la înfiinţarea plantaţiilor, prin evitarea amplasamentelor în zonele unde

grindina este frecventă. În multe areale, grindina reprezintă un accident climatic şi cauzează

308

distrugeri asupra tuturor organelor butucului (frunze, lăstari, inflorescenţe, struguri, coarde),

ducând la pierderea integrală a producţiei din anul în curs şi cu urmări în anii următori.

Distrugerile constau în: ruperea lăstarilor, a inflorescenţelor, a frunzelor, rănirea,

căderea şi fisurarea boabelor, scurgerea mustului şi instalarea mucegaiului, rănirea coardelor

prin ruperea scoarţei etc. Pagubele provocate depind de fenofaza în care a căzut grindina, de

mărimea, intensitatea, viteza şi durata de cădere şi dacă este însoţită sau nu de ploaie.

În cazul când grindina cade în prima parte a vegetaţiei, plantele se refac uşor iar

producţia poate fi parţial recuperată, astfel:

dacă grindina cade după dezmugurit, în locul lăstarilor distruşi se formează

alţii din mugurii de la baza coardelor care n-au pornit în vegetaţie şi din

mugurii dorminzi, fiind astfel asigurate elementele de rod pentru anul viitor,

precum şi, în parte, producţia de struguri în anul respectiv;

dacă grindina a fost extrem de puternică, se înlătură organele distruse, inclusiv

formaţiunile lemnoase care prezintă răni mari. De obicei pe butuc se lasă

numai 3-4 cepi (verzi) din lăstari neafectaţi, a câte 2 ochi, pe cât posibil mai

aproape de lemnul multianual.

Prima măsură care se impune după căderea grindinei (în primele

12 ore) este aplicarea unor stropiri cu zeamă bordeleză (1 %), care

favorizează cicatrizarea rănilor.

Căderea de grindină în a doua jumătate a perioadei de vegetaţie (iunie-iulie), când a

început lignificarea lăstarilor, este cea mai periculoasă deoarece, creşterile fiind încetinite,

refacerea organelor butucului se face mai greu, pe seama substanţelor de rezervă. Astfel,

prin diminuarea substanţelor de rezervă scade şi rezistenţa la ger, ceea ce, în cazuri de

îngheţuri puternice peste iarnă, poate duce la pieirea butucilor. În general, măsurile luate în

vederea stimulării vegetaţiei (pornirea copililor) nu dau rezultate bune.

În această situaţie, singura măsură care poate duce la refacerea butucilor este tăierea

de primăvară. La tăiere se vor lăsa pe butuci elemente scurte de rod: cepi de 3-4 ochi, sau

numai de 2 ochi, iar dacă există posibilitatea (coarde sănătoase), cordiţe de 5-6 ochi.

Încărcătura lăsată pe butuc va fi de 30-40 ochi. De asemenea, se fac stropiri cu zeamă

bordeleză (1%) şi fertilizări suplimentare care să favorizeze creşterea şi maturarea lemnului.

Această tăiere asigură în primul rând elementele de creştere în vederea refacerii

butucilor, urmând ca treptat, în anii viitori să se refacă elementele de producţie şi de

înlocuire, cu posibilităţile obţinerii unor recolte normale de struguri.


Tăierea reprezintă principala lucrare prin care se pun bazele producţiei anuale de

struguri şi a calităţii ei, de aceea trebuie să fie executată de oameni instruiţi în vederea

efectuarii ei corecte (să cunoască de ce se taie viţa-de-vie, care sunt caracteristicile ei de

309

rodire şi creştere, cum reacţionează butucul la tăieri etc.). Înainte de a începe tăierea, se

analizează starea generală a butucului şi modul cum a reacţionat acesta faţă de încărcătura

de ochi lăsată anul anterior, conturându-se trei situaţii:

Butucul prezintă creşteri anuale normale

(coarde de 1,50-2,00 m lungime şi 8-12 mm

grosime), bine maturate

► încărcătura de ochi lăsată în anul

anterior a corespuns cu puterea butucului

se taie lăsând aceeaşi încărcătură de ochi, fiind compensaţi numai cei pieriţi în

timpul iernii.

Butucul are creşteri foarte viguroase,

(coarde foarte lungi, peste 2,0-2,5 m, cu

diametrul peste 12 mm) şi mulţi copili

►s-a lăsat o încărcătură de ochi prea mică

se va mări încărcătura de ochi faţă de anul precedent, sporindu-se numărul de verigi

de rod sau numărul de ochi pe coardă;

ca şi coarde de rod vor fi folosiţi cu prioritate copili cu grosime normală (8-10 mm

diametru) care au rezistat mai bine peste iarnă şi au mugurii din ochii de iarnă mai

bine dezvoltaţi şi mai fertili;

Butucul prezintă creşteri anuale reduse

(coarde sub 1 m lungime, subţiri) şi o

bună parte din lemn nematurat

► încărcătura de ochi a fost prea mare, a

depăşit puterea butucului

pentru o redresare a plantei, la tăiere se vor lăsa pe butuc, faţă de anul anterior, mai

puţini ochi, respectiv un număr mai redus (de la 4-6 la 2-3) de coarde şi mai scurte,

eventual numai cepi.

Ţinând cont de cele prezentate anterior şi pentru a se evita o serie de greşeli, ce pot

afecta nu numai producţia anului în curs, dar şi pe cea din anii următori, la executarea

tăierilor se au în vedere o serie de reguli dintre care amintim:

elementele de rod (coarde de rod, cordiţe, cepi de rod), trebuie să rezulte numai din

coarde de un an, crescute pe lemn de 2 ani;

cepul de înlocuire să se găsească în poziţie inferioară faţă de coarda de rod, în

vederea menţinerii elementelor de rod cât mai aproape de lemnul multianual;

scurtarea coardelor să se facă imediat deasupra ochiului (fig. 10.19); dacă scurtarea

se face pe internod lăsând o porţiune mai lungă deasupra ochiului, acesta se usucă şi

devine un bun adăpost pentru diferite boli şi pentru dăunători;

suprimarea coardelor se face la 2-3 mm deasupra punctelor de inserţie, ţesuturile

necrozându-se mai puţin (fig. 10.20); dacă se taie prea adânc, rezultă o rană mai mare

şi adâncă ale cărei ţesuturi se necrozează şi stânjenesc circulaţia sevei; dacă se taie

lăsând o bucată mai mare din coardă, rezultă un cep ce se usucă.

310

Fig.10.19. Scurtarea coardelor Fig. 10.20. Suprimarea (tăierea) corectă a coardei de un an

Viţa-de-vie are lemnul puţin dens, cu liberul şi măduva dezvoltate, din care cauză rănile

se vindecă foarte greu sau deloc. Rănile produse pe coardele de 1 an sunt mai puţin

periculoase, deoarece sunt mici, se vindecă relativ uşor iar cu ocazia tăierilor din anul

următor se înlătură. După 8-9 ani de la plantare, sporeşte numărul rănilor, diametrul lor este

mai mare şi porţiuni tot mai mari din ţesuturile rănite se usucă şi se necrozează.

Dacă rănile se fac pe toate părţile lemnului multianual şi una lângă alta, se mortifică

zone întregi ale lemnului, circulaţia sevei este stânjenită (fig. 10.21). Efectuarea rănilor pe o

singură parte a lemnului multianual asigură circulaţia normală, nestânjenită a sevei pe partea

sănătoasă lipsită de răni (fig. 10. 22).

Fig. 10.21. Răni necrozate (a,b,c) pe lemnul Fig. 10.22. Realizarea corectă a rănilor,

multianual, care împiedică pe o singură parte a lemnului

circulaţia normală a sevei multianual

311

Modul în care se execută tăierea în cepi pentru a forma răni numai de o singură parte

a lemnului multianual, se observă în figura 10.23, în acelaşi timp constatându-se şi o

îndepărtare a elementelor de rod (degarnisire), încât la intervale de 4-5 ani este necesară

coborârea lor, prin lăsarea unor cepi de înlocuire formaţi din coardele lacome crescute pe

lemnul multianual.

Fig.10.23. Efectuarea tăierii pentru realizarea rănilor de aceeaşi parte

a lemnului multianual

Evoluţia normală a verigilor de rod, cu realizarea rănilor pe o singură parte este

prezentată în figura 10.24. Şi în această situaţie intervine necesitatea regenerării verigilor de

rod, din coarde lacome.

Fig. 10.24. Evoluţia normală a verigilor de rod

DE REŢINUT trebuie evitate tăierile fără rost;

rănile care rezultă, să aibă o suprafaţă cât mai mică;

orice tăietură trebuie făcută perpendicular pe axul ramificaţiei

asupra căreia se execută tăierea ► astfel, suprafaţa rănii este

mai redusă decât în cazul tăierilor oblice.

312


1. Ce metode de testare a viabilităţii ochilor de iarnă cunoaşteţi?

2. Când se aplică tăierea compensată? Precizaţi formula de calcul.

3. Descrieţi modul de calcul pentru încărcătura corectată.

4. Care sunt tipurile de tăiere care se pretează la tăierea mecanizată?

5. Definiţi tăierile de regenerare şi prezentaţi caracteristicile lor.



Principala unealtă folosită la tăiere este foarfeca de vie. În comerţ se găsesc diferite

tipuri şi modele de foarfece care se deosebesc prin:

dimensiuni (lungime 220-250 mm);

construcţie, cu una sau ambele lame tăietoare (din oţel), cu lama tăietoare

schimbabilă, prin mecanismul de închidere, prezenţa diferitelor tipuri de arcuri

(lamelar sau spiral) care permit deschiderea foarfecelor (fig. 10.25).

Fig. 10.25. Foarfece folosite în viticultură

313

Indiferent de model, orice foarfece prezintă nişte caracteristici tehnice, şi anume:

are lama tăietoare (sau ambele lame tăietoare), bine ascuţită, bine prinsă în şurub,

încât lamele să nu se încalece la tăiere, să alunece uşor, strâns, unele peste altele;

una din lame este de sprijin, mai îngustă, care prin mâner se sprijină în

podul palmei;

iar cealaltă este tăietoare, mai lată şi subţiată, bine ascuţită, (acţionată

prin mâner cu ajutorul degetelor), în momentul tăierii trebuie să fie în

dreptul părţilor ce rămân pe butuc, pentru a nu rezulta în urma tăierii,

ţesuturi strivite. Lama tăietoare are o formă semicirculară care permite

tăierea mai uşoară a ramificaţiilor rotunde;

să aibă arcul bun;

greutatea unei foarfece să varize între 240 şi 320 g în funcţie de materialul din

care sunt confecţionate braţele (mânerele) (oţel sau un metal uşor);

mânerele pot imita forma anatomică a mâinii, fiind îmbrăcate uneori într-un

material sintetic de protecţie.

Pentru uşurarea efortului depus la tăiere s-au construit foarfece pneumatice, în

legătură cu tractorul care furnizează forţa, precum şi electrice, alimentate de o baterie

portabilă, ultimul tip având o autonomie de 8-9 ore. Tăieturile rezultate la folosirea acestor

tipuri de foarfece nu sunt încă perfecte; rezultă ţesuturi zdrelite. Cu un asemenea foarfece,

după o oarecare obişnuinţă, se pot executa până la 70 de tăieturi pe minut, efortul depus de

om fiind mult redus.

DE REŢINUT modul de tăiere al foarfecelui se verifică şi se apreciază

după cum taie o foaie subţire de hârtie;

foarfecele se foloseşte în aşa fel încât coarda să fie

apucată, pe cât posibil, cu mijlocul lamei tăietoare şi

respectiv al contralamei; la tăiatul cu vârful lamelor, forţa

necesară este mai mare cu circa 30 %;

apare o oboseală neplăcută ca urmare a unei solicitări

unilaterale a musculaturii braţului, degetelor şi

articulaţiilor mâinii care conduce foarfecele ► scade

productivitatea muncii.

Pentru tăierea lemnului bătrân (cordoane, cotoare, braţe, tulpini etc), care nu se pot

tăia cu foarfecele, se foloseşte ferăstrăul. Ferăstraiele întrebuinţate în viticultură au câteva

particularităţi:

lama să fie curbată (fig. 10.26), suficient de groasă şi elastică, cu vârful mai îngust;

dinţii trebuie să fie orientaţi către mâner, încât tăierea să se realizeze prin tragerea

ferăstrăului;

314

un ferăstrău cu ceaprazul bine realizat (bine ascuţit), permite efectuarea unor

tăieri cu efort redus şi cu asperităţi mai puţine.

Fig. 10.26. Ferăstrău pentru eliminarea

lemnului multianual

DE REŢINUT folosirea ferăstrăului, determină uneori obţinerea de tăieturi cu

asperităţi (favorizează necrozarea ţesuturilor), motiv pentru

care se netezesc cu briceagul de altoit sau cu cosorul;

pentru evitarea uscării şi pătrunderii diferitelor ciuperci, rănile

cu suprafeţe mari, se ung cu mastic, ulei ars sau vopsea

obişnuită;

scoarţa mortificată de pe lemnul multianual şi de pe buturugă

se curăţă cu peria de sârmă (pentru a nu ierna dăunătorii).

O altă unealtă folosită frecvent în plantaţiile tinere este copcitoarea. Cu ajutorul ei se

perfectează copca din jurul butucului, permiţând stabilirea amplasării ramificaţiilor date din

butuc sau portaltoi şi executarea copcitului. Mai poate fi folosită şi la lucrarea de

dezmuşuroit la viţele tinere.


Prin executarea tăierilor se îndepărtează anual de pe fiecare butuc o cantitate de lemn

(coarde şi lemn multianual), ce variază în funcţie de soi, vigoarea butucilor, intensitatea

tăierilor etc., între 0,3 şi 2,0 kg, rezultând o cantitate de 1500-6000 kg/hectar.

Materialul eliminat la tăiere poate fi folosit în diverse moduri:

poate fi tocat direct în vie cu tocătoarea pentru coarde şi încorporat în sol (excepţie

făcând materialul provenit din plantaţiile cu un număr mare de butuci atacaţi de

cancerul bacterian sau boli virotice, deoarece există pericolul extinderii acestora şi la

butucii sănătoşi);

poate fi aşezat în grămezi pe intervale (din două în două), apoi strânse şi scoase din

plantaţie, cu grebla mecanică sau cu maşina de balotat coarde - pe suprafeţe mai

mari, ori manual cu furca, pe suprafeţe mici;

după balotare şi uscare, coardele eliminate la tăiere se pot folosi la încălzirea

locuinţei;

poate fi ars la marginea plantaţiilor, şi este modul cel mai răspândit de eliminare, dar

nu şi cel mai raţional, întrucât antrenează distrugerea substanţei organice, rezultând o

cantitate mică de cenuşă care este împrăştiată tot în vie;

315

poate servi şi drept combustibil, sau chiar nutreţ în hrana animalelor, sub formă de

făină de coarde, în proporţie de până la 20-30 %. Există, de asemenea, preocupări de

folosire a coardelor la producerea biogazului, a amidonului şi zaharurilor, ca material

drenant, aşternut pentru animale etc.

Tocarea şi

încorporarea în sol

a coardelor asigură:

un aport de substanţă organică uscată între 0,8 şi 1,5

t/ha, putând astfel acoperi ¼ din necesarul anual de

substanţă organică necesar viţelor;

o restituţie de 20-80 kg/ha/an de macroelemente (prin

conţinutul lor în azot, fosfor, potasiu, calciu şi

magneziu), acoperind 10-30% din consumul global;

o ameliorare a regimul aerohidric al solului, a

structurii acestuia, favorizând creşterea rădăcinilor.

Indiferent de numărul de butuci existent în plantaţie, în jurul caselor, în curţi etc., tot

materialul căzut la tăiere trebuie strâns şi scos de pe intervale, deoarece împiedică

executarea lucrărilor de întreţinere a solului, a tratamentelor fitosanitare etc., fiind, în acelaşi

timp, un bun „adăpost” pentru diferiţi dăunători şi „sursă” de atac a unor boli.

10.3. COPCITUL

Copcitul constă în suprimarea rădăcinilor formate din altoi, deasupra zonei de altoire,

ca şi a celor pornite din portaltoi în apropierea nivelului solului, odată cu înlăturarea

coardelor care au pornit din portaltoi.

Ca şi epocă, se realizează de obicei primăvara odată cu tăierea în uscat şi prezintă

dezavantajul regenerării rapide a rădăcinilor, deoarece corespunde cu începutul creşterii

intense a lor. Efectuarea copcitului ar trebui să coincidă cu momentul stagnării creşterii

rădăcinilor, adică în vară, în luna august, când nu are loc regenerarea lor. În această perioadă

însă, executarea lucrării este greoaie, butucii fiind în plină vegetaţie, au un frunziş bogat,

sunt încărcaţi cu rod şi necesită mai multă forţă de muncă.

Copcitul se face cu scopul de a preveni despărţirea altoiului de portaltoi şi anume:

rădăcinile pornite din altoi cresc mai puternic, în dezavantajul celor din

portaltoi, dar în final sunt distruse de filoxeră, ger sau secetă, ceea ce duce la

pieirea butucului şi apariţia de goluri în plantaţie;

lăstarii crescuţi din portaltoi şi neîndepărtaţi cresc puternic, în defavoarea

creşterii lăstarilor altoi, fapt ce determină dispariţia altoiului, rămânând în

plantaţie, în loc de un butuc care să producă struguri, un butuc de portaltoi

care, de fapt, reprezintă tot un „gol”.

316

Ca şi tehnică de lucru, rădăcinile se taie cu foarfecele de vie, ţinut cu lama tăietoare

spre butuc, suprimându-le de la punctul de formare a lor, fără a lăsa „mustăţi”, din care pot

porni numeroase alte rădăcini (fig. 10.27). Dacă butucii prezintă însă coarde crescute din

portaltoi, se desface cu sapa sau copcitoarea până la locul de pornire a lor şi se înlătură de la

punctul de inserţie prin tăiere cu foarfecele.

Fig. 10.27. Copcitul viţei-de-vie

Dacă plantaţia nu a fost copcită ani la rând, iar rădăcinile emise sunt numeroase şi

mai groase de 4-5 mm fiecare, copcitul se efectuează eşalonat la fiecare butuc, pe timp de 2-

4 ani, suprimându-se în fiecare an câte o jumătate sau un sfert din numărul de rădăcini, în

funcţie de numărul şi grosimea lor, pentru a nu crea un dezechilibru în asigurarea butucului

cu apă şi substanţe nutritive. În primăverile secetoase se recomandă după copcit o udare,

pentru a asigura condiţii favorabile împuternicirii rădăcinilor de profunzime (de bază). Se

recomandă ca periodic să se controleze dacă nu cumva au apărut rădăcini din altoi.

10.4. CONDUCEREA COARDELOR DE ROD, PALISAREA TULPINILOR

ŞI A CORDOANELOR

Baza fiziologică pe care se sprijină conducerea coardelor în plantaţiile de vii

roditoare o reprezintă unitatea dintre organism şi mediu, cu dirijarea în mod favorabil a

polarităţii de vârf şi folosirea ei cât mai eficient (după Pop Nastasia, 2010).

Legarea coardelor (cercuitul) se efectuează după tăierea de fructificare, în fenofaza

plânsului, când elasticitatea lor este maximă. Legarea coardelor trebuie încheiată până la

umflarea vizibilă a mugurilor, deoarece în această perioadă, aceştia sunt foarte sensibili la

scuturare. Dacă lucrarea nu a fost finalizată până la umflarea mugurilor, ea se amână până

când lăstarii au 3-5 cm, fază în care ei sunt mai rezistenţi la scuturare.

Caracterul de liană şi dezvoltarea slabă a ţesuturilor mecanice, face necesară

susţinerea viţei-de-vie pe mijloacele de susţinere. Sunt susţinute organele de schelet ale

butucului (tulpini, cordoane, braţe), precum şi coardele de rod. Susţinerea şi conducerea

viţei-de-vie se realizează prin palisatul tulpinilor şi cordoanelor, cercuitul sau legatul

coardelor şi se continuă în cursul perioadei de vegetaţie prin dirijarea sau legatul lăstarilor.

317

Revizuirea mijloacelor de susţinere este o lucrare obligatorie şi necesară, care se

execută în fiecare an, primăvara după tăiere, şi constă în:

înlocuirea stâlpilor (bulumacilor) deterioraţi;

verificarea ancorării stâlpilor fruntaşi;

verificarea contraforţelor;

completarea şi întinderea sârmelor (se începe cu sârmele de sus, se continuă cu

cele de la mijloc, ultimele sârme întinse fiind cele de jos).

Revizuirea întregului mijloc de susţinere este o lucrare deosebit de importantă;

neglijarea sau executarea ei necorespunzătoare creează multe greutăţi în întreţinerea

plantaţiei (legatul lăstarilor, tratamentele pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor etc.), cu

urmări nedorite asupra producţiei de struguri.

Palisarea tulpinilor şi a cordoanelor, la conducerea în forme semiînalte şi înalte, se

realizează astfel:

revizuirea legăturii tulpinilor de tutori:

tutorii care se folosesc pentru susţinerea tulpinii se fixează întotdeauna

de aceeaşi parte a sârmei, cât mai aproape de butuci şi se leagă cât mai

bine de prima sârmă a spalierului;

revizuirea legăturii cordoanelor de sârmele portante ale spalierului, în aşa fel

încât acestea să fie drepte, fără curburi sau torsionări; în acest scop se fac câte

trei legături.

Dirijarea coardelor de rod se face obligatoriu înainte de dezmuguritul viţei-de-vie

pentru a preveni scuturarea ochilor care sunt foarte sensibili în această fază, după revizuirea

mijlocului de susţinere.

Dirijarea coardelor se face pe primele sârme ale spalierului (portante) prin legarea

individuală în două puncte, urmărind o cât mai bună distribuire a elementelor de rod în

spaţiu, de o parte şi alta a butucului, evitând încrucişarea lor.

Legăturile se fac cu deşeuri textile, fibre sintetice, cleme din material plastic, mlădiţe de

răchită, liber de tei etc. La folosirea răchitei (cea galbenă este mai bună), aceasta se pune în

prealabil la înmuiat pentru a deveni mai elastică.

Conducerea coardelor în formă de semicerc o întâlnim la mai multe tipuri de tăiere, şi

anume: Guyot dublu (sau multiplu), Guyot pe semitulpină sau tulpină, Guyot cu braţe

înlocuite periodic.

La Guyot dublu

(sau multiplu):

coardele rămase pe butuc se leagă în primul rând, în

poziţie verticală, pe prima sârmă a spalierului, apoi se

arcuiesc în direcţia creşterii naturale, formând un

semicerc şi se leagă din nou la vârf;

la dirijarea în formă de semicerc, cel mai viguros cresc

lăstarii situaţi în punctul cel mai de sus de pe coardă,

dezvoltându-se normal cei dinspre butuc.

318

La Guyot pe

semitulpină:

coardele sunt conduse în semicerc pe sârmele portante

ale spalierului, de o parte şi alta a butucului;

fiecare coardă se leagă separat, în două locuri, la bază şi

la vârf;

la conducerea coardelor în poziţie orizontală, polaritatea

influenţează uniform creşterea şi fertilitatea lăstarilor.

La Guyot cu braţe

înlocuite periodic:

coardele se dirijează în poziţie verticală până la prima

sârmă, apoi în poziţie orizontală, până la jumătate din

distanţa dintre butuci.

Conducerea coardelor în formă de cerc avantajează creşterea lăstarilor şi rodirea pe

porţiunea de mijloc (în cazul cercului ascendent – folosit la tăierea de Miniş, practicată în

trecut), sau la baza şi vârful coardei, la cercul descendent.

Conducerea oblic ascendentă favorizează creşterea mai intensă a lăstarilor spre

vârful coardei, reducând potenţialul de rodire al viţelor. Ea se întâlneşte la pergola trentină

simplă şi dublă, palmetă, tăierea de Drăgăşani etc.

La conducerea vertical descendentă a coardelor (tipul Sylvoz) influenţa polarităţii

scade de la bază (unde se găsesc lăstarii cei mai viguroşi), spre vârful coardei.

Se are în vedere ca legăturile să nu fie prea strânse pentru a evita strangularea

coardelor, tulpinilor şi cordoanelor în urma creşterii în grosime a acestora.

Înălţimea la care sunt conduse coardele este determinată de forma de conducere a

butucilor.

La forma de conducere

joasă:

coardele de rod se situează la înălţimi variabile,

cuprinse între 20 şi 40 cm faţă de sol

La forma de conducere

semiînaltă:

coardele de rod sunt plasate la 60-80 cm înălţime

La conducerea înaltă: coardele de rod sunt plasate la peste 100 cm (100

cm la Guyot pe tulpină, 100-120 cm la Lenz

Moser şi Sylvoz; 160-180 cm la cortina dublă)

Înălţimea de conducere a coardelor influenţează, în primul rând, calitatea strugurilor.

În climatul temperat, cu cât înălţimea este mai mare, cu atât strugurii acumulează cantităţi

mai mici de zaharuri şi au o aciditate mai mare. Formele de conducere pe tulpini asigură, în

schimb, producţii mai mari de struguri, o protecţie fitosanitară mai bună şi condiţii optime

pentru mecanizarea lucrărilor în plantaţii.

Pentru recoltarea mecanizată a strugurilor este necesară o înălţime minimă de 30 cm

şi maximă de 200 cm; între aceste limite pot fi reglate maşinile de recoltare a strugurilor.

319

Test de autoevaluare nr. 6 1. Care sunt cele mai utilizate unelte folosite la tăierea viţei-de-vie?

2. Precizaţi ce utilitate se poate da coardelor anuale şi lemnului multianual eliminat la

tăiere.

3. Definiţi lucrarea de copcit şi importanţa ei.

4. Când se face dirijarea coardelor de rod?

5. Cum se realizează palisarea tulpinilor şi a cordoanelor la formele semiînalte?


10.5. LUCRĂRI ŞI OPERAŢII ÎN VERDE

În cursul perioadei de vegetaţie a viţei-de-vie se intervine asupra vegetaţiei butucului

prin lucrări şi operaţii „în verde”, în scopul reglării proceselor de creştere şi rodire (ele

completează de fapt tăierile de rodire în uscat).

Majoritatea lucrărilor şi operaţiilor în verde influenţează mai ales latura calitativă a

producţiei, ceea ce face ca ele să fie folosite pe o scară mai largă în cultura soiurilor de

struguri pentru consum în stare proaspătă.

Întrucât majoritatea lucrărilor şi operaţiilor în verde se execută manual, cu consum

mare de mână de lucru, într-o perioadă scurtă de timp, în ultimii ani s-au încercat diferite

modalităţi de executare mecanizată sau folosirea unor substanţe chimice cu acelaşi efect.

Lucrările şi operaţiile în verde se pot clasifica după mai multe criterii: după

obligativitatea executării lor, după frecvenţa cu care se întrebuinţează şi după părţile plantei

pe care se aplică.

După obligativitate, operaţiile şi lucrările în verde se pot grupa în funcţie de

necesitatea executării lor în:

obligatorii (plivitul, legatul lăstarilor);

ocazionale (ciupit, copilit, cârnit, desfrunzit parţial).

După frecvenţa cu care se folosesc, lucrările şi operaţiile în verde se împart în două

mari grupe:

lucrări şi operaţii în verde aplicate mai des (plivitul, legatul sau dirijarea

lăstarilor, cârnitul);

lucrări şi operaţii în verde mai rar aplicate (ciupitul, copilitul, rărirea

numărului de inflorescenţe, scurtarea inflorescenţelor, desfrunzitul).

320

După părţile plantei pe care se aplică, ele se pot grupa în:

lucrări şi operaţii în verde aplicate lăstarilor (plivit, legatul lăstarilor, ciupit,

copilit, cârnit);

lucrări în verde aplicate inflorescenţelor şi strugurilor (normarea încărcăturii

de inflorescenţe pe butuc – rărirea inflorescenţelor, suprimarea unor porţiuni

din inflorescenţă);

lucrări în verde aplicate frunzişului (desfrunzitul parţial).

La acestea se adaugă şi tratamentele chimice cu diferite produse sau subtanţe

bioactive, care completează efectul lucrărilor şi operaţiilor în verde.

Operaţii în verde pentru reglarea încărcăturii butucilor. Din această categorie fac

parte: plivitul lăstarilor şi normarea încărcăturii de inflorescenţe – struguri.

Plivitul lăstarilor constă în îndepărtarea de pe butuci a unui anumit număr de lăstari

socotiţi a fi de prisos, şi anume: lăstarii crescuţi din portaltoi, lăstarii fără rod care pornesc

din butuc şi lemnul multianual, plasaţi necorespunzător, o parte din lăstarii fără rod de pe

coardele anuale, lăstarii de pe tulpini etc.

Această lucrare se execută numai după apariţia inflorescenţelor, pentru a se putea

deosebi lăstarii sterili de cei fertili, când au lungimea de 5-10 cm şi pot fi suprimaţi uşor cu

mâna.

Intensitatea plivitului este în strânsă legătură cu procentul de lăstari fără rod, specific

fiecărui soi:

la soiurile care formează un număr redus de lăstari fără rod, circa 25 % (Perla

de Csaba, Cardinal, Chasselas doré, Aligoté, Galbenă de Odobeşti), prin plivit

aceştia vor fi eliminaţi în totalitate;

la soiurile cu circa 50 % lăstari sterili (Afuz Ali, Italia, Coarnă, Fetească

neagră) se elimină de pe coardele de rod jumătate din numărul lor;

la soiurile cu număr foarte mare de lăstari sterili, circa 75 % (Sultanină), prin

plivit se suprimă numai 1/3 din numărul lor.

Avantajele

plivitului:

corectarea încărcăturii de ochi lăsate la tăiere pe butuc;

crearea de condiţii favorabile creşterii şi fructificării lăstarilor

rămaşi pe plantă;

uşurează dirijarea şi legarea lăstarilor reţinuţi pe mijloacele de

susţinere;

se creează condiţii favorabile iluminării frunzişului, astfel se

intensifică activitatea fotosintezei;

aerisirea mai bună a frunzişului reduce pericolul contaminării

primare cu mană.

321

La viţele conduse în forme înalte şi semiînalte se face plivitul lăstarilor de pe tulpină,

lăsându-se numai 1-2 la bază pentru formarea cepilor de siguranţă. Lucrarea se execută de

timpuriu, când lăstarii au 2-3 cm lungime, şi se repetă ori de câte ori este nevoie.

Normarea încărcăturii de inflorescenţe - struguri. Această lucrare se impune la

soiurile pentru struguri de masă, care au un procent ridicat de lăstari fertili şi mai multe

inflorescenţe pe lăstar, în scopul sporirii producţiei marfă (80-90 %).

Numărul exagerat de inflorescenţe pe butuc poate să rezulte fie din atribuirea unor

încărcături mari de ochi la tăiere, fie datorită fertilităţii ridicate a soiului. În astfel de situaţii

strugurii se dezvoltă neuniform, boabele rămân mici, neuniforme ca mărime şi culoare, iar

maturarea lor este întârziată.

Pentru a avea o producţie cât mai mare de struguri marfă, de bună calitate,

aspectuoşi, care să poată fi valorificaţi mai bine, este necesar să se înlăture de pe butuc o

parte din inflorescenţe, corespunzător cu vigoarea soiurilor, tehnologia practicată şi cu

condiţiile pedoclimatice.

Lucrarea se execută imediat după legatul florilor (5-7 zile de la căderea corolei), când

s-au format boabele, sunt îndepărtate inflorescenţele mici, cele la care legarea florilor s-a

realizat defectuos, de obicei cele situate spre vârful lăstarului.

DE REŢINUT – normarea numărului de inflorescenţe (orientativ)

14-16 inflorescenţe pe butuc ► soiuri de masă cu struguri foarte mari (300-500g):

Cardinal, Afuz Ali, Italia

24-26 inflorescenţe pe butuc ► soiuri cu struguri mari (200-300g): Muscat de

Hamburg, Muscat de Adda, Bicane, Coarnă

30-32 inflorescenţe pe butuc ► soiuri cu struguri mici (100-200g): Perla de

Csaba, Chasselas doré

Lucrări şi operaţii în verde aplicate lăstarilor

Legatul sau dirijarea lăstarilor este o lucrare necesară, deoarece aceştia au ţesuturile

de susţinere slab dezvoltatete, încât atunci când ating o anumită lungime (40-60 cm), devin

penduli, apoi în lipsa mijlocului de susţinere, se întind pe pământ, fapt ce favorizează atacul

bolilor şi dăunătorilor, împiedică excutarea ulterioară a lucrărilor de întreţinere în plantaţii şi

expunerea frunzişului la lumină.

Pentru a preveni aceste neajunsuri, trebuie să se facă legarea sau dirijarea lăstarilor pe

mijloacele de susţinere. Lucrarea se execută de 2-3 ori în timpul perioadei de vegetaţie:

primul legat, înainte de înflorit, pe la mijlocul sau sfârşitul lunii mai, când

lăstarii au lungimea de 40-60 cm;

al doilea la mijlocul lunii iunie;

322

iar al treilea legat, înainte de intrarea strugurilor în pârgă (sfârşitul lunii iulie,

începutul lunii august).

DE REŢINUT materialele folosite la legat: teiul topit, rafia sintetică,

deşeurile textile, fibre de cânepă;

legăturile făcute trebuie să fie lejere pentru a se evita

strangularea lăstarilor;

legatul se face în formă de „opt” (materialul de legat se

înfăşoară de două ori după sârmă apoi se trece peste lăstar

şi se leagă), imediat sub frunze;

lăstarii se leagă cât mai răsfiraţi, cel mult câte 2-3 la un loc.

Legatul lăstarilor se poate face cu un dispozitiv manual

(legatrice), care foloseşte o bandă de material plastic şi

capse metalice.

În cazul spalierului cu sârme simple şi al viilor susţinute pe araci, legatul lăstarilor se

face în totalitate, urmărindu-se o repartizare cât mai uniformă a lor în spaţiu.

În plantaţiile susţinute pe spalier cu sârme duble, lăstarii se dirijează mult mai uşor,

cu mâna printre sârme, înlocuindu-se astfel legatul în proporţie de 70-80 %.

Folosirea sârmelor mobile pentru susţinerea lăstarilor poate înlocui legarea separată a

acestora de mijlocul de susţinere, determinând economie de manoperă (fig. 10.28).

faza 1 - înainte de tăiere se desprinde o sârmă de susţinere din etajul 2, de pe stâlpi,

uşurând în acest fel operaţia de tăiere;

faza 2 - înainte de reluarea creşterii lăstarilor, se desprinde şi cealaltă sârmă a etajului

2;

faza 3 - după începutul creşterii lăstarilor, când aceştia au cel puţin 40 cm, se fixează

prima pereche de sârme la etajul 2;

faza 4 - sârma mobilă de la etajul 4 se desprinde de pe stâlpi;

faza 5 - când lăstarii depăşesc etajul 3 de sârme, sârma desprinsă anterior se fixează

de stâlpi;

faza 6 - când creşterea continuă şi depăşeşte ultimul nivel, sârma de la etajul 3 se

ridică la ultimul nivel şi se fixează de stâlpi.

La viţele conduse în forme semiînalte şi înalte, care prezintă la baza tulpinii cep de

siguranţă, lăstarii porniţi de pe acesta se leagă de tulpina butucului respectiv.

La unele tipuri de tăierte, cu conducerea înaltă a butucilor (cortina dublă geneveză,

cortina simplă etc), lăstarii nu se mai leagă, rămân în poziţie pendentă, când, din cauza

poziţiei, creşterea lor este încetinită, neajungând la nivelul solului.

323

Fig. 10.28. Folosirea sârmelor mobile pentru susţinerea verticală a lăstarilor

(cu linii întrerupte – sârme mobile)

(după Hafner H. şi colab.,2004; citat de Dejeu L., 2010)


1. Clasificaţi lucrările şi operaţiile în verde.

2. Definiţi plivitul şi enumeraţi avantajele acestei lucrări.

3. La care soiuri se realizează lucrarea de normare a încărcăturii de inflorescenţe şi

în ce constă?

4. Când trebuie să se facă legarea sau dirijarea lăstarilor la viţa-de-vie?


324

Ciupitul lăstarilor. Constă în suprimarea vârfului de creştere sau coroniţei lăstarilor

fertili, manual, înainte de înflorit (fig. 10.29). Prin aceasta se întrerupe creşterea lăstarilor pe

perioada înfloritului (8-12 zile), pentru a se favoriza procesul de fecundare a florilor.

Ciupitul lăstarilor are ca efect:

sporirea numărului de flori legate în inflorescenţe;

creşterea producţiei de struguri;

stimularea creşterii şi fructificării copililor;

stimularea creşterii lăstarilor de pe cepi;

refacerea potenţialului vegetativ şi productiv al butucilor.

În timpul înfloritului, creşterea lăstarilor rămâne procesul dominant, cu un consum

ridicat de substanţe asimilate. Din această cauză, multe flori din inflorescenţe rămân

subnutrite şi cad. Pentru a se îmbunătăţi condiţiile de hrănire a florilor este necesar, mai ales

la soiurile care înregistrează un procent ridicat de cădere a florilor, să se intervină prin

ciupitul lăstarilor. La această intervenţie reacţionează bine soiurile de masă (Coarnă neagră,

Bicane, Ceauş), şi cele care înregistrează un procent mare de scuturare a florilor (Muscat de

Hamburg).

Cârnitul lăstarilor. Această operaţie în verde constă în suprimarea vârfurilor tuturor

lăstarilor, indiferent dacă poartă sau nu rod, la intrarea strugurilor în pârgă, odată cu

încetinirea creşterii lăstarilor. Se îndepărtează cu foarfeca, vârfurile lăstarilor împreună cu

frunzele tinere (5-7), care nu au ajuns la mărimea normală şi deci consumă substanţe

asimilate (fig. 10.30).

Fig. 10.29. Ciupitul lăstarului Fig. 10.30. Cârnitul lăstarului

Efectele cârnitului:

redistribuirea substanţelor hrănitoare, fiind dirijate către alte organe ale

plantei, cu cerinţe mari: creşterea şi maturarea strugurilor, maturarea

coardelor;

325

pătrunderea luminii şi aerului în interiorul butucilor, la soiurile cu creşteri

viguroase, în special în anii cu exces de precipitaţii, pentru a limita consumul

inutil de asimilate de către lăstari;

creşterea dimensiunii boabelor la soiurile cu creştere viguroasă şi maturare

târzie a strugurilor (Afuz Ali);

o maturare mai timpurie cu 5-6 zile, la soiurile de struguri pentru vin;

creşterea uşoară a conţinutului în zaharuri şi reducerea acidităţii în struguri.

În cazul în care se face cârnitul prea devreme, înainte de intrarea strugurilor în pârgă,

când lăstarii sunt în plină creştere, sau mai sever, cu un număr mai mare de frunze, se

formează un număr mai mare de copili, cu consum neraţional de asimilate, în detrimentul

producţiei de struguri şi al maturării lemnului.

Cârnitul manual necesită un volum mare de forţă de muncă, ceea ce impune

mecanizarea acestei operaţii, prin folosirea diferitelor tipuri de dispozitive de tăiere (cu bare

de tăiat, cu lamă tăietoare şi contralamă, cuţite rotative rapide etc), montate pe tractor.

Copilitul. Constă în scurtarea sau mai rar suprimarea totală a lăstarilor anticipaţi

(copililor), care se formează din mugurii de vară, la subsuoara frunzelor (figura 10.31).

Copilitul se execută atunci când copilii au 6-7 frunze, lăsând 4-5 frunze de la bază.

Partea de copil rămasă pe lăstar ajută la hrănirea şi diferenţierea mai bună a ochilor de iarnă

situaţi la baza lor. Primul copilit se execută odată cu primul legat. Dacă este nevoie, operaţia

se repetă de 1-2 ori, pe măsură ce se formează şi cresc noi copili.

Fig.10.31. Copil format la subsuoara frunzei

a-peţiolul frunzei; b-lăstarul; c-copilul

Prin copilit se

urmăreşte:

micşorarea masei vegetative;

reducerea gradului de umbrire a frunzelor de pe lăstarii

principali;

uşurarea executării tratamentelor fitosanitare.

326

Cercetările din ultimul timp au stabilit posibilitatea folosirii copililor în următoarele

situaţii:

completarea încărcăturii de ochi, în cazul când aceasta nu se poate asigura

numai cu ochii de pe coardele roditoare;

refacerea rapidă a butucilor sau a unor părţi din butuc, distruse de îngheţ,

provocând apariţia de copili prin ciupirea lăstarului principal;

formarea rapidă a butucilor tineri, ciupirea lăstarului principal, pentru

stimularea pornirii copililor, apoi ciupirea copililor pentru stimularea pornirii

şi creşterii de noi copli (copil pe copil);

obţinerea unor producţii suplimentare de struguri la soiurile cu copili fertili

(Perla de Csaba, Chasselas doré, Afuz Ali, Aligoté, Fetească albă).

Desfrunzitul parţial constă în îndepărtarea frunzelor din zona strugurilor, atât la

soiurile pentru struguri de masă, cât şi la cele pentru vin, având scopul:

de a crea condiţii mai bune de iluminare şi însorire strugurilor;

aerisire mai bună şi uşurarea aplicării tratamentelor fitosanitare;

colorarea uniformă a boabelor la soiurile pentru struguri de masă;

sporirea conţinutului în zaharuri, reducerea acidităţii totale prin degradarea

acidului malic;

micşorarea atacului de putregai cenuşiu şi obţinerea unor recolte mai

sănătoase.

Este indicat îndeosebi în regiunile cu toamne reci şi ploioase, la soiurile cu creştere

viguroasă şi frunziş bogat (Cardinal, Muscat d'Adda, Italia), la cele cu boabe neuniform

colorate (Muscat de Hamburg, Coarnă neagră), precum şi la soiurile pentru vinuri de calitate

superioară, sensibile la mucegai (Sauvignon, Furmint, Grasă de Cotnari).

Cele mai bune rezultate se obţin când lucrarea se execută la intrarea strugurilor în

pârgă, îndepărtînd de pe butuc în jur de 10-30% din frunzele îmbătrânite situate în dreptul

strugurilor.

Incizia inelară este operaţia în verde care constă în scoaterea unui inel de scoarţă de

5-6 mm de pe lăstarii fertili, de sub prima inflorescenţă, în vederea întreruperii circulaţiei

sevei elaborate, asigurându-se o hrănire abundentă a inflorescenţelor şi strugurilor. Ea se

face cu 4-5 zile după înflorit în perioada de maximă activitate a frunzelor, pentru ca rănile să

se vindece în decurs de 20-25 zile.

Efectul operaţiei se menţine atâta timp cât rana provocată prin îndepărtarea scoarţei

rămâne deschisă, adică până se realizează cicatrizarea (fig. 10.32).

Este o lucrare care se aplică rar, cu foarfeci speciale de inelat, a căror lame

secţionează scoarţa şi liberul, după care liberul se desprinde şi este scos cu ajutorul unui

briceag. Pentru a nu afecta vigoarea butucilor se recomandă aplicarea inciziei inelare la cel

mult 30-50 % din lăstarii cu rod, sau pe 1-2 coarde de rod.

327

Fig. 10.32. Inelarea lăstarului:

a-cicatrizarea în urma scoaterii unui inel îngust;

b-lipsa sudurii în cazul scoaterii unui inel mai lat

Obiectivele

urmărite:

legarea unui procent mai mare de flori în inflorescenţe, când

se face cu 2-3 zile înainte de înflorit;

grăbirea procesului de maturare a strugurilor, când inelarea

se face după înflorit;

grăbirea procesului de maturare a strugurilor şi de

intensificare a coloritului boabelor, când inelarea se face

înainte de intrarea strugurilor în pârgă.

Efectele cele mai spectaculoase se obţin la soiurile

apirene (Sultanină, Perlette) şi la cele cu flori

funcţional femele (Coarnă neagră, Bicane).

Operaţii în verde aplicate inflorescenţelor şi strugurilor

Suprimarea unei părţi din inflorescenţă se aplică în general soiurilor de struguri

pentru masă cu inflorescenţe lungi şi boabe mari (Cardinal, Afuz Ali, Italia, Muscat

d'Adda). Boabele din vârful ciorchinelui sunt mai mici, neuniforme şi se maturează

ultimele, diferenţele fiind cu atât mai accentuate cu cât lungimea strugurilor este mai mare.

Aceste defecte pot fi înlăturate prin suprimarea unei porţiuni din inflorescenţă şi anume a

vârfului axului principal (figura 10.33). La strugurii cu multe ramificaţii laterale se constată

aceleaşi defecte; de aceea se recomandă suprimarea, alături de vârful ciorchinelui, şi a altor

ramificaţii laterale.

328

Fig. 10.33. Suprimarea vârfului inflorescenţei

Operaţia de suprimare a unor părţi din inflorescenţă se recomandă să fie efectuată

imediat după înflorire, cu ajutorul unor forfecuţe inoxidabile sau chiar cu mâna, uneori

concomitent cu normarea inflorescenţelor pe butuc, şi are drept scop:

ridicarea aspectului comercial al strugurilor,

maturarea mai uniformă, uniformizarea culorii şi mărimii boabelor;

creşterea conţinutului în zahăr.

Rărirea boabelor îmbunătăţeşte aspectul comercial al strugurilor, fără a modifica

forma acestora. Este o operaţie cu influenţă puternică asupra calităţii strugurilor, fără a se

modifica forma lor.

Lucrarea este indicată în cazul soiurilor pentru masă cu boabe rare şi neuniforme ca

mărime, culoare şi maturare (Regina viilor, Muscat de Hamburg), cele cu boabe dese

(Chasselas), ca şi soiurile predispuse la meiere şi mărgeluire (Coarnă neagră, Bicane).

Boabele rămase pe strugure după rărire se dezvoltă mai bine, cresc în volum şi greutate, sunt

uniforme ca mărime, culoare şi maturare.

Se recomandă ca operaţia să se execute imediat după înflorit, când creşterea boabelor

se realizează prin înmulţirea numărului de celule şi prin sporirea dimensiunii lor.

Pentru executarea lucrării se folosesc forfecuţe inoxidabile, cu vârfuri lungi, bine

ascuţite, cu ajutorul cărora se îndepărtează boabele prin tăiere de la baza codiţei. În general,

se suprimă 20-60 % din totalul boabelor formate pe ciorchine.

Folosirea substanţelor bioactive în vederea creşterii cantităţii şi calităţii

producţiei de struguri. Lucrările şi operaţiile în verde la viţa-de-vie pot fi parţial înlocuite

prin folosirea unor substanţe bioactive (fitohormoni) care reglează procesele de creştere şi

fructificare. Din această categorie fac parte: substanţe fitoregulatoare care inhibă creşterea

lăstarilor (retardanţi); substanţe care stimulează legatul florilor şi creşterea boabelor

(biostimulatori); substanţe care întrerup vegetaţia (defolianţi şi desicanţi).

329

Inhibarea creşterii lăstarilor. Pentru oprirea din creştere a lăstarilor în timpul

înfloritului (suprimarea ciupitului) şi la intrarea strugurilor în pârgă se folosesc o serie de

substanţe bioactive cum sunt: cicocelul, etephonul, alarul, acidul α-naftil acetic.

Cicocelul sau clorura de clor-colină (CCC):

blochează activitatea meristemelor apicale ale lăstarilor, provocând intrarea în

creştere a mugurilor de vară, cu formarea copililor;

reduce creşterile anuale până la 50%, iar lăstarii formaţi sunt scurţi şi groşi, cu

mulţi copili;

se aplică înainte de înflorit, cu aproximativ 15 zile, pentru a favoriza legatul

florilor şi, ca urmare, sporirea producţiei de struguri;

se folosesc concentraţii de 300-500 ppm.

Ethephonul sau ethrelul (acidul 2-cloroetil-fosfonic):

determină reducerea creşterii lăstarilor;

permite o bună maturare a strugurilor la soiurile de masă, colorarea mai

intensă a boabelor;

uşurează recoltarea mecanizată;

se aplică la 4-6 săptămâni după înflorit;

se folosesc concentraţii de 500-1 000 ppm.

Alarul (acidul N-dimetilamino-succinamic):

determină o întârziere temporară a creşterii lăstarilor, cu o îmbogăţire a

frunzelor în clorofilă;

se aplică înainte de înflorit, în vederea stimulării legării boabelor;

se folosesc concentraţii de 1 000-2 500 ppm.

Acidul α-naftil-acetic (ANA):

inhibă puternic creşterea lăstarilor, realizându-se un cârnit timpuriu (spre

sfârşitul înfloritului);

se folosesc concentraţii de 0,5 ‰.

Stimularea creşterii ciorchinilor şi boabelor. La soiurile de masă cu struguri

compacţi (Perla de Csaba, Chasselas), cele care nu leagă cu polen propriu (Coarnă neagră,

Bicane) şi la cele apirene (Sultanină, Corinth, Perlette) se fac tratamente cu acid giberelic

(GA3) şi acid 4-clor-fenoxiacetic (4-CPA).

Plivitul „chimic“ al lăstarilor. În plantaţiile conduse în forme înalte şi semiînalte,

plivitul lăstarilor de pe tulpini se poate face chimic, cu substanţe desicante (Paraquat sau

Diquat), sau cu substanţe care inhibă intrarea mugurilor în vegetaţie (esterii acidului α-naftil

acetic şi acidul abscisic).

330


1. Precizaţi când se aplică ciupitul lăstarilor şi cum se efectuează.

2. Definiţi lucrarea de copilit.

3. Care este tehnica efectuării inciziei inelare?

4. Enumeraţi avantajele pe care le prezintă lucrarea de desfrunzit.


10.6. LUCRĂRILE SOLULUI ÎN PLANTAŢIILE VITICOLE

Cultura viţei-de-vie are un caracter intensiv, ocupă terenul o perioadă lungă de timp,

de cel puţin 30-35 ani şi necesită anual un volum mare de lucrări ale solului Din aceste

motive majoritatea solurilor din plantaţiile viticole sunt soluri antropice, slab structurate, cu

un conţinut scăzut în humus şi cu o porozitate capilară redusă.

Pe astfel de terenuri executarea corectă şi la momentul optim a lucrărilor solului este

foarte importantă.

Scopul

lucrărilor solului:

menţinerea stării de afânare;

păstrarea humusului în sol;

asigurarea accesibilităţii elementelor nutritive;

activarea proceselor chimice şi biologice din sol;


Clasificarea

lucrărilor solului:

lucrări anuale:

adânci;

superficiale;

lucrări periodice.

Dezgropatul butucilor. Se execută în arealele de cultură protejată a viţei-de-vie, în luna

martie, când temperatura nu mai coboară sub -8º C. Dezgropatul necesită realizarea

următoarelor etape:

executarea unei arături „la cormană”, cu răsturnarea brazdelor spre mijlocul

intervalelor;

scoaterea coardelor din pământ cu furca;

îndepărtarea solului cu sapa din jurul butucului şi nivelarea lui;

realizarea unei copci la fiecare butuc, pentru uşurarea executării copcitului.

331

Întârzierea lucrării când temperatura aerului este ridicată şi umiditatea solului este

mai mare, amplifică riscul pierderilor de ochi prin „clocire” sau al pornirii mugurilor sub

stratul protector de pământ.

Dezmuşuroitul (debilonarea). Se execută în cazul butucilor conduşi pe tulpini, care

toamna sunt protejaţi prin bilonare sau muşuroire. Lucrarea se execută în urma arăturii „la

cormană”, urmată de degajarea butucilor de pământ şi nivelarea acestuia cu sapa.

Arătura de primăvară. Are ca scop mobilizarea solului pe adâncimea de 14-16 cm,

în perioada martie-aprilie, mecanizat cu plugul cultivator (PCV) echipat cu trupiţe laterale

(pentru răsturnarea brazdelor către mijlocul intervalelor dintre rânduri), sau cu mijloace

hipo. Concomitent cu această arătură se încorporează în sol şi îngrăşămintele azotoase.

În cazul solurilor uşoare sau al unor primăveri secetoase, pentru a preveni pierderea

apei din sol, arătura se înlocuieşte cu afânarea de primăvară a solului. Se execută la

adâncimea de 14-16 cm, cu plugul cultivator (PCV) echipat cu gheare de afânare, la care se

ataşează grapa stelată sau cu colţi elastici.

Afânarea adâncă a solului pe rând (sapa mare). Pentru mobilizarea adâncă a

solului, pe rândurile de vie se execută sapa mare, imediat după arătura sau afânarea de

primăvară a solului. Se efectuează la adâncimea de 10-12 cm, cu sapa care are lama mai

îngustă. În plantaţiile cu conducerea butucilor pe tulpini, lucrarea se poate face mecanizat,

cu pluguri speciale, prevăzute cu palpator.

Afânarea superficială a solului. În perioada de vegetaţie a viţei-de-vie, solul se

menţine în stare afânată şi curat de buruieni, prin lucrări superficiale (praşile). Sunt necesare

4-5 praşile în intervalul mai-august, la o adâncime de 5-10 cm, care se eşalonează în funcţie

de regimul precipitaţiilor şi gradul de îmburuienare al solului.

Afânarea superficială a solului se execută în cursul perioadei de vegetaţie, mecanizat

(prin cultivaţie, discuire, lucrare cu freza) sau cu mijloace hipo pe intervale, şi manual pe

rând.

Cultivaţia solului se execută cu plugul cultivator (PCV) echipat cu organe active tip

săgeată, care afânează solul pe o adâncime de 6-12 cm.

Discuitul este lucrarea superficială de mobilizare a solului pe intervale, la adâncimea

de 5-8 cm, recomandată pe solurile uşoare şi cu grad redus de îmburuienare.

Lucrarea cu freza se execută pe solurile grele şi cu un grad mare de îmburuienare.

Praşilele pe rândurile de vie, efectuate manual, cu sapa, la adâncimea de 5-8 cm, au

rolul de a menţine solul în stare afânată şi curat de buruieni. Este bine ca buruienile crescute

lângă butuc să fie smulse cu mâna pentru a se evita rănirea acestuia cu sapa. În cursul unei

perioade de vegetaţie sunt necesare 3-4 praşile.

Mulcirea. Constă în acoperirea solului, începând din a doua jumătate a lunii mai, cu

o serie de materiale reziduale: paie tocate, frunze, turbă, scoarţă de copaci, deşeuri de folie

de polietilenă de diferite culori etc. Mulcirea poate fi totală (pe întreaga suprafaţă) sau

parţială (în benzi, pe rândul de viţe).

332

Stratul de mulci contribuie la îmbunătăţirea regimului de apă şi căldură a solului, la

împiedicarea răsăririi şi creşterii buruienilor.

În zonele cu precipitaţii abundente (peste 600 mm anual), unde se practică culturi de

plante ca îngrăşăminte verzi, mulcirea solului se realizează prin tocarea pe loc a masei verzi

rezultate de la culturile respective.

Arătura de toamnă. Se execută după căderea frunzelor, cu plugul PCV echipat cu 2-

4 trupiţe şi o rariţă, sau cu plugul de vie tras de cal, la adâncimea de 16-18 cm.

Lucrarea se face cu răsturnarea brazdelor spre rândurile de vie, rezultând o bilonare

pe direcţia rândurilor. În acest fel se realizează protejarea butucilor la bază, în arealele de

cultură protejată şi neprotejată.

Odată cu arătura de toamnă se încorporează îngrăşămintele organice şi cele minerale

cu fosfor şi potasiu.

Subsolajul. După un anumit număr de ani de la înfiinţarea plantaţiilor, solul se

tasează puternic şi se înrăutăţesc condiţiile de nutriţie ale viţelor. De aceea sunt necesare o

serie de lucrări adânci, cu caracter periodic, prin care să se refacă starea de afânare a solului,

pe o adâncime mai mare şi să fie regenerate rădăcinile butucilor.

Prin lucrarea de subsolaj se realizează o afânare mai adâncă a solului, pentru

îmbunătăţirea regimului apei, aerului, căldurii şi a activităţii microorgamnismelor din sol.

Se realizează cu subsolierul SPV-45 M, la 35-45 cm adâncime, alternativ, din două în două

intervale dintre rânduri, o dată la 4-5 ani.

Subsolajul se execută toamna, după recoltarea strugurilor; concomitent

administrându-se şi îngrăşămintele, prin montarea pe subsolier a echipamentului de

fertilizare (tip EIV).

10.7. FOLOSIREA ERBICIDELOR ÎN VII

Erbicidarea buruienilor urmăreşte distrugerea acestora, pentru a elimina concurenţa

pentru apă şi hrană, precum şi microclimatul favorabil dezvoltării bolilor criptogamice. Prin

aplicarea erbicidelor se elimină praşilele din perioada de vegetaţie a viţei-de-vie,

contribuind la sporirea considerabilă a productivităţii muncii, volumul de muncă pentru

lucrările de întreţinere a solului reducându-se simţitor.

Erbicidarea trebuie integrată în complexul de măsuri agrotehnice

care se aplică solului, acţiunilor de fertilizare şi irigare a viilor. Se apreciază că lucrările

solului au rolul hotărâtor în programele de combatere integrată a buruienilor, erbicidarea

completând şi finisând acţiunea de distrugere a acestora, reducând la minimum lucrările

superficiale ale solului.

Avantajele

erbicidării:

viteză mai mare de execuţie;

economie de energie ca urmare a consumului mai redus de

motorină;

dezvoltarea mai bună a rădăcinilor viţei-de-vie şi în

333

orizonturile superficiale;

diminuarea eroziunii;

accesul mai uşor cu maşinile în plantaţii, în perioadele

ploioase;

o mai bună conservare a materiei organice în sol.

Dezavantajele

erbicidării:

necesitatea cunoaşterii unor temeinice cunoştinţe tehnice;

necesitatea depăşirii unei bariere psihologice care, în

viticultură, situează erbicidele printre substanţele intens

poluante;

dificultatea încorporării îngrăşămintelor, în special a celor

organice;

dezvoltarea în timp a unor specii de buruieni rezistente la

erbicide;

folosirea produselor chimice, în special a celor cu

persistenţă ridicată, antrenează probleme de fitotoxicitate şi

de natură toxicologică, cu posibilitatea acumulării

erbicidelor şi a metaboliţilor lor;

nu se pot aplica în viile tinere, unde se întâlnesc mai multe

rădăcini superficiale la plante cultivate.

Aplicarea corectă a erbicidelor presupune cunoaşterea:

particularităţilor biologice ale buruienilor;

principalelor specii de buruieni din vii;

frecvenţa acestora.

Buruienile au o mare capacitate de înmulţire, posibilităţi mari de răspândire, precum

şi grad mare de adaptare la varietatea condiţiilor ecologice (ex. rizomii unei plante de pir

târâtor pot emite 400-800 lăstari, ceea ce înseamnă zeci sau chiar sute de plante). Este

necesar să se cunoască particularităţile biologice ale buruienilor, pentru prevenirea şi

combaterea lor.

Dintre speciile anuale de buruieni cele mai răspândite sunt: mohorul roşu, mohorul

verde, meişorul, mohorul lat, firuţa etc (dintre monocotiledonate), şi ştirul, zârna, loboda

sălbatică, iarba grasă, traista ciobanului, muştarul sălbatic, rocoina, ventrilica, sugelul,

troscotul comun, şopârliţa, rapiţă sălbatică, spanac sălbatic etc. (dintre dicotiledonate).

Principalele specii perene de buruieni (care trăiesc mai mulţi ani) întâlnite în vii sunt

următoarele: pirul gros, pirul târâtor, costreiul etc (monocotiledonate), volbura, urda vacii,

pălămida, susaiul, cucurbeţica, păpădia, mărul lupului, laptele câinelui, talpa ursului, urda

vacii etc (dicotiledonate).

S-a constatat că nu există produse care să distrugă toate speciile de buruieni. De

asemenea, aplicarea repetată a aceluiaşi preparat selectiv determină o înmulţire exagerată a

buruienilor rezistente la erbicidul respectiv.

334

DE REŢINUT pentru combaterea tuturor buruienilor este necesară rotaţia

erbicidelor pe aceeaşi suprafaţă sau complexarea mai

multor erbicide.

Clasificarea erbicidelor:

După modul de aplicare erbicide preemergente (utilizate înainte de

răsărirea buruienilor);

erbicide postemergente (după răsărirea

buruienilor), aplicate pe frunzişul acestora.

După mecanismul de acţiune de contact (ex.: Gramoxone), care distrug numai

organele supraterestre ale buruienilor atinse cu

ocazia tratamentului;

persistente (ex.: Simanex 80 WP), care rămân în

sol, împiedicând încolţirea şi răsărirea buruienilor;

erbicide curative sistemice (ex.: Roundup), care

pătrund pe cale foliară în ţesuturile buruienilor de

unde sunt transportate în organele subterane,

provocând distrugerea acestora (fig. 10.34).

Fig. 10.34. Acţiunea erbicidelor sistemice

(după Bernaz Gh., 1997; citat de Dejeu L., 2010)

Există o serie de reţete de erbicidare, în funcţie de starea de înburuienare a

plantaţiilor, care se bazează pe complexarea unui erbicid persistent, aplicat în preemergenţă,

cu produse sistemice sau de contact, administrate în postemergenţă.

De cele mai multe ori se prevede aplicarea în preemergenţă (luna martie, după

dezmuşuroit şi nivelarea solului) a produselor Simanex 50 SC (3-4 litri/ha), Simanex 80 WP

(6 kg/ha), Simanex 90 WDG (2 litri/ha), Naproguard 450 SC (7 litri/ha). Acestea au rolul de

a preveni apariţia buruienilor anuale din sămânţă şi epuizarea rezervei acestora din sol.

335

Pentru distrugerea buruienilor perene cu rădăcini sau rizomi situaţi în straturile

profunde ale solului, înainte de apariţia florilor la buruienile dicotiledonate şi a stadiului de

împăiere la speciile de pir (deci postemergent), se administrează un tratament cu produsul

sistemic Roundup, în doză de 3 litri/ha suprafaţă efectiv tratată.

Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene se pot folosi în

postemergenţă produsele Agil 100 EC (1,5 litri/ha), Fusilade super (3 liti/ha). Produsul

Ground-up, aplicat în postemergenţă, în doză de 5 litri/ha, se poate folosi pentru

combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate anuale şi perene.

Lucrări pregătitoare în

vederea erbicidării:

copcitul viţelor în prealabil, pentru ca erbicidele

administrate pe sol să nu poată fi preluate prin

rădăcinile superficiale;

nivelarea solului cu sapa pe rândul de butuci, pe o

lăţime de 60-80 cm, care să asigure o distribuire cât mai

uniformă a erbicidelor în benzi, de-a lungul rândului;

prepararea soluţiei de erbicid (exprimată în kg/ha sau

litri/ha), prin dizolvarea erbicidului într-o cantitate de

500-600 de litri apă la hectarul efectiv tratat, dacă solul

este umed, sau 1000 de litri/ha, dacă acesta este uscat.

În ceea ce priveşte metodele de erbicidare, în viticultură se foloseşte:

erbicidarea în benzi;

erbicidarea totală.

Erbicidarea în benzi se aplică pe rândul de butuci, pe o lăţime de 30-40 cm de o parte

şi de alta a rândului, restul intervalului dintre rânduri urmând să fie întreţinut prin praşile.

Prin această metodă se elimină în totalitate lucrarea solului pe rând. Cantitatea de erbicid

necesară pentru suprafaţa efectiv erbicidată se stabileşte cu ajutorul relaţiei:

în care:

D – cantitatea necesară de erbicid, în kg sau litri;

C – doza de erbicid recomandată (kg sau litri la hectar);

L – lăţimea benzii de erbicidare (60-80 cm);

R – distanţa dintre rândurile de viţe, în cm.

Exemplu: să se determine cantitatea de erbicid necesară pentru erbicidarea în benzi

într-o vie în suprafaţă de 1000 m², pentru următoarele date:

doza de erbicid recomandată – 6 kg/ha (respectiv 0,6 kg/1000 m²);

lăţimea benzii ce urmează a fi tratată – 60 cm;

336

distanţa dintre rândurile de viţe – 200 cm.

În acest caz, doza de erbicid necesar pentru suprafaţa efectiv tratată va fi:

Erbicidarea totală se recomandă numai în plantaţiile viticole nemecanizabile, pe

terenuri cu pante mari, în parcele puternic infestate cu buruieni perene.

Pregătirea soluţiilor de erbicide

Erbicidele se prepară sub formă de soluţii, emulsii sau suspensii şi se aplică prin

pulverizare cu maşini de stropit, sau cu aparate de tip vermorel. Se ţine seama de modul de

prezentare a erbicidelor, astfel:

în cazul celor lichide sau total solubile (cu indicativele: CS – concentrat solubil în

apă; GS – granule solubile în apă), preparatul cântărit se introduce în rezervorul

maşinii de stropit, odată cu apa;

produsele emulsionabile (cu indicativele EC sau CE – concentrat emulsionabil), se

amestecă continuu cu apa pe măsură ce se adaugă;

în cazul pulberilor muiabile (cu indicativul WP sau PU – pulbere umectabilă), care

formează suspensii cu apa, se amestecă într-o cantitate redusă de apă, care apoi se

toarnă în rezervorul maşinii de stropit, la început în jumătate din cantitatea de apă

necesară; ulterior se completează nivelul apei din rezervor.

În cazul folosirii aparatelor portabile de tip vermorel (AS-16), soluţiile vor fi

preparate în prealabil în butoaie metalice sau din material plastic; se va evita folosirea

vaselor de lemn (butoaie), întrucât soluţia intră uşor în doage şi nu mai pot fi folosite în alte

scopuri.

De asemenea, se recomandă păstrarea erbicidelor în ambalajele originale, soluţia

rămasă nefolosită la sfârşitul zilei va fi aruncată în locuri dinainte stabilite. Este bine să se

pregătească zilnic cantitatea de soluţie care poate fi aplicată.

Majoritatea erbicidelor folosite în viticultură, fiind toxice pentru om şi animale cu

sânge cald, se impun măsuri severe de protecţia muncii, folosirea echipamentelor de

protecţie (haine, ochelari, mănuşi), pentru a evita iritarea ochilor şi a mucoaselor.

Aplicarea

erbicidelor

repartizarea cât mai uniformă pe sol sau pe buruieni, a

erbicidelor preemergente;

evitarea perioadelor cu vânt pentru a nu afecta culturile

învecinate sau frunzişul butucilor în cazul celor postemegente;

obţinerea unei pulverizări cu picături mari, pentru a se preveni

devierea lor de către vânt pe culturile învecinate; în acest scop

este necesară obţinerea unei presiuni scăzute (circa 1 kgf/cm2)

în instalaţia de stropire;

337

folosirea de ecrane de protecţie de formă conică la aplicarea

erbicidelor postemergente, pentru a evita contactul cu frunzişul

butucilor (se folosesc duze cu jet conic sau cu jet în formă de

evantai, din material plastic);

ecranele protectoare vor fi folosite obligatoriu la

aplicarea erbicidelor de tipul Roundup, Gramoxone etc,

pentru a nu produce arsuri frunzişului butucilor, care pot

antrena reduceri ale producţiei şi dezechilibre grave;

Prevenirea

poluării

mediului

înconjurător

limitarea dozelor de erbicide la strictul necesar;

prepararea soluţiilor de erbicide în locuri izolate, departe de

fântâni şi de surse de alimentare cu apă;

distrugerea ambalajelor prin ardere sau îngroparea acestora

adânc în sol;

evitarea contactului soluţiei cu pielea (în caz contrar fiind

necesară spălarea cu apă şi săpun);

interzicerea accesului persoanelor şi animalelor în direcţia

vântului;

evitarea desfundării duzelor prin suflare cu gura, sau cu

ajutorul sârmelor;

curăţirea atentă a aparatelor folosite.

10.8. APLICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR ÎN VII

Cultura viţei-de-vie reprezintă o monocultură îndelungată; ea rămâne pe acelaşi loc o

perioadă de peste 30 de ani, timp în care are loc o degradare treptată a solului prin

compactarea lui pe urmele tractoarelor, sărăcirea în materie organică şi în elemente

nutritive.

Folosirea raţională a îngrăşămintelor asigură obţinerea de producţii de struguri

superioare, relativ stabile, fără scăderea calităţii sau rezistenţei la boli şi dăunători, ger şi

secetă. Alimentaţia minerală echilibrată, alături de factorii climatici favorabili, determină o

acumulare sporită de zaharuri, antociani şi substanţe aromate în struguri (A. Carbonneau şi

colab., 1992).

Caracteristici

pentru

raţionalizarea

fertilizării:

rădăcinile viţei-de-vie se dezvoltă în profunzime; majoritatea lor

se află situate între 20 şi 60 cm adâncime, unele depăşind 4 m;

solurile viticole sunt, în general, sărace, mai mult sau mai puţin

profunde;

producţiile de struguri sunt relativ limitate, astfel că necesarul de

elemente nutritive este relativ redus;

uneori distanţele mici de plantare folosite, limitează posibilităţile

de aplicare a îngrăşămintelor;

capacitatea de stocare a substanţelor nutritive în elementele

multianuale ale butucului este relativ ridicată, permiţând

reutilizarea acestora.

338

Consumul de elemente nutritive la viţa-de-vie. Viţa-de-vie extrage anual din sol

cantităţi însemnate de elemente nutritive şi rămâne pe acelaşi loc un mare număr de ani. În

cursul unui an planta extrage din sol cantităţi de aproximativ 100-150 kg/ha azot, 20-50

kg/ha fosfor şi 75-250 kg/ha potasiu (Condei Gh.,1986).

În afară de azot, fosfor şi potasiu, elementele principale ale nutriţiei minerale, viţa-

de-vie consumă anual şi cantităţi destul de însemnate de magneziu, fier, bor, mangan, cupru,

molibden etc.

Fertilizarea raţională înseamnă să i se redea solului, pe baza unui control

agrochimic, cantităţile de elemente extrase de plantă, corespunzător cu cerinţele sale

biologice, evitând pericolul poluării produselor (struguri, must, vin) şi a mediului

înconjurător.

Aplicarea raţională a îngrăşămintelor se bazează pe:

cunoaşterea nivelului de aprovizionare a solului cu elemente nutritive;

cunoaşterea consumului anual de elemente nutritive de către soiurile de viţă-

de-vie, în funcţie de cantitatea de recoltă prevăzută şi direcţia de producţie

(struguri pentru consum în stare proaspătă, pentru vinuri de masă, vinuri

superioare etc).

Consumul de elemente nutritive este strâns legat şi de desfăşurarea fenofazelor viţei.

Cel mai ridicat consum se înregistrează în perioada de după legarea boabelor şi până la

începutul maturării strugurilor (pârga), calendaristic, în perioada iunie-august; consumul

maxim de microelemente înregistrându-se la pârgă.

Aprecierea necesarului de elemente nutritive. Evaluarea necesarului de elemente

nutritive se face prin: analiza agrochimică a solului; diagnoza foliară; organizarea

experienţelor staţionare în câmp cu îngrăşăminte; observarea manifestării fenomenelor de

carenţă şi a dereglărilor fiziologice de nutriţie.

Atât carenţele cât şi dereglările de nutriţie influenţează negativ producţia de struguri.

Ele pot fi prevenite şi înlăturate prin investigaţii de diagnoză foliară şi analiza agrochimică a

solului; în funcţie de rezultatul acestora se întreprind măsurile de combatere.

Pentru fertilizarea viilor se folosesc îngrăşăminte organice şi chimice. Cantităţile de

îngrăşăminte necesare se stabilesc pentru fiecare parcelă, pe baza cunoaşterii conţinutului

solului în humus, azot, fosfor şi potasiu, a stării de nutriţie a plantelor, controlată prin

determinarea azotului total, a fosforului total şi potasiului total în frunzele din dreptul

strugurilor (diagnoza foliară), a producţiei de struguri pe ultimii 3 ani şi a recoltei

planificate.

Analizele de sol şi diagnoza foliară se execută în laboratoarele de agrochimie din

zonă, de către specialişti.

Fertilizarea cu îngrăşăminte organice

Fertilizarea cu gunoi de grajd se efectuează periodic, o dată la 3-4 ani, în cantitate

de 30-50 t/ha. Pe nisipuri şi pe soluri nisipoase se recomandă cantităţi mai mici, date însă

339

mai des. În primul an de la aplicarea gunoiului de grajd, viţa-de-vie foloseşte 20-25 % din

cantitatea de azot, 30-35 % din cea de fosfor şi 60-65 % din cantitatea de potasiu.

Deoarece gunoiul de grajd asigură numai parţial consumul anual de azot, fosfor şi

potasiu, este bine să se completeze necesarul cu îngrăşăminte chimice, în special cu potasiu

şi fosfor.

Gunoiul de grajd se aplică toamna sau primăvara devreme, prin împrăştiere, folosind

maşina pentru împrăştiat gunoi de grajd (MIGV-1), sau manual cu furca, urmată de

încorporarea în sol prin arătură adâncă, la 16-18 cm adâncime.

Fertilizarea cu îngrăşăminte verzi. Îngrăşămintele verzi sunt reprezentate prin plante

leguminoase sau graminee anuale, cultivate între rânduri şi încorporate sub brazdă. Plantele

folosite ca îngrăşăminte verzi trebuie să consume cantităţi reduse de substanţe nutritive din

sol şi să formeze în timp scurt cantităţi mari de masă verde, bogată în substanţe fertilizante,

în special azot.

Îndeplinesc aceste condiţii, în general, plantele leguminoase, fixatoare de azot, ca:

mazărea comestibilă sau furajeră, măzărichea, borceagul, lupinul, fasoliţa, bobul, soia.

Normele de sămânţă pentru suprafaţa de 1 hectar sunt următoarele: 100-120 kg

mazăre; 150-200 kg lupin, soia sau bob; borceag de primăvară (120 kg mazăre furajeră - 60

kg ovăz). Semănatul se poate face mecanizat, folosind un segment de la semănătoarea

universală SU, fixat pe plugul cultivator, concomitant cu administrarea unor doze mici de

îngrăşăminte chimice cu fosfor şi potasiu.

Culturile se însămânţează printre rândurile de viţe, în benzi late de 1,0-1,2 m, astfel:

în podgoriile cu precipitaţii abundente (peste 600 mm anual), semănatul se

face toamna sau primăvara devreme (februarie-martie);

în podgoriile cu precipitaţii moderate (500-600 mm anual), semănatul se face

numai toamna (septembrie-octombrie);

în zonele secetoase, culturile de îngrăşăminte verzi se pot practica numai în

condiţii de irigare.

Masa verde se taie şi se toacă pe loc, atunci când mai mult de jumătate din

leguminoase au înflorit; ea rămâne ca mulci pe suprafaţa solului urmând să fie încorporată

în sol prin lucrările superficiale (cultivat sau discuit). Fertilizarea cu îngrăşăminte verzi se

face anual, numai pe 1/2 din suprafaţă (un interval da unul nu), respectiv din 2 în 2 ani pe

acelaşi interval între rânduri. Materia organică încorporată în sol este comparabilă cu cea a

gunoiului de grajd aplicat în doze de 40 t/ha o dată la 4 ani (au influenţă favorabilă asupra

însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului).

Fertilizarea cu îngrăşăminte verzi, având în vedere efectul favorabil, costul redus,

renunţarea la îngrăşămintele azotate (mari consumatoare de energie în procesul de

fabricaţie) etc, trebuie folosită mai larg în vii, mai ales în lipsa gunoiului de grajd.

Folosirea tescovinei compostate. Tescovina reprezintă un subprodus rezultat din

prelucrarea strugurilor şi este alcătuită din ciorchini, pieliţe, seminţe şi resturi de must.

340

În locul gunoiului de grajd se poate folosi tescovina compostată, rezultată din

procesul de vinificaţie, precum şi compostul rezultat din resturile vegetale din gospodărie

(deşeuri organice menajere, reziduuri de la plantele de grădină, paie, ramuri fragmentate,

coarde de viţă tocate etc).

La o producţie de struguri de 7-14 t/ha, în mod obişnuit, se obţine o cantitate de

tescovină de 2-4 t/ha, echivalând cu 4,5-9 m3, cu un conţinut de substanţă organică de 0,9-

1,8 t/ha. Cel mai adesea tescovina este folosită după compostare în platformă, timp de 4-5

luni.

Composturile din coarde de viţă-de-vie. Coardele compostate pot da naştere unui

îngrăşământ valoros. La un hectar de vie, anual se pierd 0,7-1,4 t substanţă uscată, sub

forma lemnului eliminat la tăierea în uscat. La o cantitate medie de 1 t/ha material lemnos,

care ar putea fi valorificat prin compostare, ar fi redate solului următoarele cantităţi de

substanţe nutritive: 13 kg P2 O5, 43 kg K2O şi 64 kg CaO.

O altă sursă de humus este constituită din lăstarii eliminaţi cu ocazia plivitului sau a

vârfurilor de lăstari rezultate la cârnit. Acest material trebuie tocat mărunt şi lăsat în vie ca

mulci; din frunze rezultă humus nutritiv (pentru microorganisme), iar din lăstari se produce,

în timp, humusul de durată.

La fertilizarea organică a viilor pot fi folosite şi drojdiile compostate, precum şi

depozitele de la condiţionarea vinului (cu excepţia sedimentului de la cleirea albastră).

Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice. Îngrăşămintele chimice reprezintă o sursă

suplimentară valoroasă, de asigurare a plantaţiilor de vii cu elemente nutritive. Ele pot fi

simple, numai cu azot, fosfor sau potasiu şi complexe – binare (cu azot şi fosfor) sau ternare

(cuprinzând cele trei elemente – N, P, K).

Îngrăşăminte chimice

folosite în viticultură:

îngrăşăminte cu azot: azotatul de amoniu, ureea,

nitrocalcamoniu, sulfatul de amoniu;

îngrăşăminte cu fosfor: superfosfatul simplu,

superfosfatul dublu, fosforitele activate etc;

îngrăşăminte cu potasiu: sulfatul de potasiu, sarea

potasică, clorura de potasiu;

Eficienţă sporită ► îngrăşămintele complexe – binare N22P22 şi ternare

N11P22K11 sau N16P16K16;

îngrăşămintele de tip „Cristalin”, utilizate cu apa de

irigare.

Stabilirea dozelor de îngrăşăminte chimice este una dintre problemele cele mai

importante ale fertilizării viilor, datorită numeroşilor factori de influenţă (fertilitatea solului,

soiul şi portaltoiul folosit, consumul specific, regimul hidric). Pe baza a numeroase cercetări

341

efectuate la noi în ţară s-au stabilit dozele de îngrăşăminte minerale, având în vedere datele

analizei agrochimice a solului şi producţia planificată de struguri.

Pentru calcularea cantităţilor de îngrăşăminte brute, ce revin la suprafaţa de un

hectar, pe baza dozelor de N,P,K, recomandate şi în funcţie de conţinutul îngrăşământului în

substanţă activă, se foloseşte formula:

în care: C – cantitatea de îngrăşământ brut, în kg/ha; D – doza recomandată în

substanţă activă, în kg/ha; c – conţinutul (în %) în substanţe nutritive al îngrăşământului

folosit.

Exemplu de calcul. Dacă s-a stabilit doza de fertilizare N – 120; P –150 şi K – 180

kg/ha, în substanţă activă, cantităţile de îngrăşăminte brute vor fi:

pentru N – folosind azotatul de amoniu cu 33 % substanţă nutritivă:

ţă ă

pentru P – folosind superfosfatul dublu cu 45 % substanţă nutritivă:

ţă ă

pentru K – folosind sarea potasică cu 40 % substanţă nutritivă:

ţă ă


1. Enumeraţi avantajele erbicidării la viţa-de-vie.

2. Ce măsuri se impun a fi luate pentru prevenirea poluării mediului cu erbicide?

3. Precizaţi efectele fertilizării organice.


342

În plantaţiile pe rod, aplicarea îngrăşămintelor chimice se face diferenţiat; toamna,

după căderea frunzelor se aplică îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu (greu levigabile, adică

se spală greu în profunzimea solului), iar primăvara înainte de dezmugurit, îngrăşămintele

cu azot. Dacă îngrăşămintele potasice nu au putut fi administraste toamna, se aplică

primăvara cât mai devreme.

Dozele de îngrăşăminte chimice recomandate (în substanţă activă), sunt prezentate în

tabelele 10.6, 10.7 şi 10.8, în funcţie de:


recolta scontată;

grupele de soiuri.

Tabelul 10.6

Dozele de îngrăşăminte cu azot recomandate orientativ,

în funcţie de fertilitatea solului, recolta scontată şi grupele de soiuri


Grupa de soiuri

Recolta

scontată

(t∕ha)

Dozele de N (kg/ha) în funcţie de

indicele de azot:

0,5 1,5 2,5

Soiuri pentru masă cu maturare timpurie 6 90 70 60

Soiuri pentru vinuri de calitate superioară

cu denumire de origine 10 120 95 90

Soiuri pentru masă cu maturare mijlocie;

soiuri pentru vinuri de calitate 10 130 102 95

Soiuri pentru masă cu maturare tardivă 10 140 110 100

Soiuri pentru vinuri de masă 14 170 125 120

Tabelul 10.7

Dozele de îngrăşăminte chimice cu fosfor recomandate orientativ,



Grupa de soiuri

Recolta

scontată

(t∕ha)

Dozele de P2O5 (kg∕ha) în funcţie de

conţinutul solului în P (mg∕100 g):

2 4 6


Soiuri pentru vinuri de calitate

superioară cu denumire de origine

10

120

95

90

Soiuri pentru masă cu maturare

mijlocie, soiuri pentru vinuri de calitate

10

130

102

95



343

Tabelul 10.8

Dozele de îngrăşăminte chimice cu potasiu recomandate orientativ,


Grupa de soiuri

Recolta

scontată

(t∕ha)

Dozele de K2O5 (kg∕ha) în funcţie de

conţinutul solului în P (mg∕100 g)

2 4 6


Soiuri pentru vinuri de calitate superioară

cu denumire de origine

10

180

165

155

Soiuri pentru masă cu maturare mijlocie,

soiuri pentru vinuri de calitate

10

175

160

150



Aplicarea foliară a îngăşămintelor chimice. După cum se cunoaşte, frunzele pot

absorbi substanţe minerale din soluţiile pulverizate pe suprafaţa lor. De aceea, pentru

completarea fertilizării cu îngrăşăminte organice sau chimice, în ultimii ani, pe baza a

numeroase cercetări, a fost elaborată fertilizarea pe cale foliară. Se pot folosi soluţii cu azot,

fosfor şi potasiu sau cu microelemente (B, Mn, Zn etc).

Stropirile cu îngrăşăminte foliare au un rol complementar, de corecţie, în special în

caz de carenţe (lipsa unor elemente chimice). Soluţiile se folosesc în concentraţii reduse,

pentru a nu produce arsuri pe organele verzi ale viţei-de-vie, şi sunt pulverizate în special pe

faţa inferioară a frunzelor. Azotul, fosforul şi potasiul se aplică sub formă de azotat de

amoniu (0,3%), superfosfat (0,5%), şi sare potasică (0,5% s.a.).

În cazul fertilizării foliare, elementele nutritive sunt preluate de către viţa-de-vie în

timp foarte scurt şi pot fi astfel corectate dezechilibrele de nutriţie; aceste îngrăşăminte pot

fi complexate cu tratamentele anticriptogamice.

Carenţe şi toxicităţi ale elementelor nutritive. În mod obişnuit, viticultorul este

interesat să menţină plantaţia viticolă într-o stare optimă de nutriţie care este compatibilă cu

o cantitate de recoltă satisfăcătoare, de calitate, fără să fie afectate rezistenţele biologice şi

tehnologice ale viţei-de-vie. Atunci când un element nutritiv se află în cantitate insuficientă,

sau în exces, apar o serie de simptome, cu atât mai clar exprimate, cu cât carenţa este mai

accentuată.

Aplicarea amendamentelor. În ţara noastră, unele podgorii (Ştefăneşti-Argeş,

Sâmbureşti etc.), au soluri cu o aciditate prea accentuată (pH sub 5,5), ceea ce dăunează

dezvoltării normale a viţei-de-vie. În scopul reducerii acidităţii se administrează

amendamente calcaroase cum sunt: carbonatul de calciu (calcarul), oxidul de calciu (varul

ars), hidroxidul de calciu (varul stins), spuma de defecaţie (deşeu din industria zahărului),

precipitatul de Govora etc.

344

Amendamentele pot fi aplicate la desfundarea terenului, dar şi în viile pe rod. În acest

ultim caz, periodic, amendamentele se aplică toamna prin împrăştiere la suprafaţa solului şi

se încorporează odată cu arătura adâncă.

Dozele de amendamente calcaroase variază în limite destul de mari (5-16 t/ha

CaCO3), fiind stabilite numai pe baza analizelor de laborator. Orientativ, se recomandă o

cantitate de 2-2,5 t/ha pe solurile uşoare şi 3-3,5 t/ha pe solurile grele, pentru ridicarea

valorii pH cu o unitate.


1. Enumeraţi lucrările solului aplicate în plantaţiile de vii.

2. Precizaţi avantajele lucrării de mulcit şi materialele necesare realizării ei.

3. Enumeraţi îngrăşămintele chimice folosite în viticultură.


10.9. SISTEME DE ÎNTREŢINERE A SOLULUI ÎN VITICULTURĂ

Prin complexarea lucrărilor solului cu aplicarea îngrăşămintelor, erbicidelor şi

ierburilor perene, au rezultat următoarele sisteme de întreţinere a solului în plantaţiile

viticole:

sistemul de întreţinere a solului ca ogor negru;

sistemul de întreţinere a solului prin erbicidare;

sistemul de întreţinere a solului prin folosirea îngrăşămintelor verzi;

sistemul de întreţinere a solului prin înierbare alternativă de durată.

La stabilirea sistemului de întreţinere a solului trebuie să se ţină seama de condiţiile

climatice ale zonei, tipurile de sol, soiurile cultivate şi particularităţile de cultură a viţei-de-

vie.

Sistemul de întreţinere a solului ca ogor negru reprezintă sistemul tradiţional prin

care solul este menţinut permanent în stare lucrată şi afânată. Sistemul se aplică diferenţiat,

în raport de zona climatică şi tipul de sol.

Deşi ogorul negru asigură folosirea apei din sol cu eficienţă maximă, precum şi

acumularea unor cantităţi mari de zaharuri în boabe, a devenit neeconomic deoarece

necesită un volum mare de carburanţi şi cheltuieli ridicate pentru executarea mecanizată a

lucrărilor.

Sistemul de întreţinere a solului prin erbicidare elimină praşilele din perioada de

vegetaţie a viţei-de-vie. Erbicidarea este eficientă în plantaţiile de vii roditoare atunci când

345

se aplică în benzi, sau atunci când se execută în cadrul unor măsuri de combatere integrată a

buruienilor (Bernaz Gh., Mihalca Haretia,1978; citaţi de Dejeu L., 2010).

În plantaţii se poate realiza fie o erbicidare a solului în benzi, pe rândul de viţe, fie o

erbicidare totală (aplicată de 2 ori, dar mai puţin recomandată din cauza pericolului poluării

mediului); astfel nu mai sunt necesare praşilele pe intervalele dintre rânduri.

Erbicidarea prezintă avantajul că suplineşte lipsa forţei de muncă pentru executarea

praşilelor, dar determină costuri mari de producţie.

Sistemul de întreţinere a solului prin folosirea îngrăşămintelor verzi este

recomandat în podgoriile cu precipitaţii anuale de peste 600 mm, precum şi în plantaţiile de

vii irigate, cu distanţe mari între rânduri (3,0-3,6 m).

DE

REŢINUT!

îmbogăţeşte solul în materie organică (cu până la 80,3 %);

se îmbunătăţeşte mobilitatea elementelor nutritive;

se diminuează excesul de umiditate în sol în prima parte a

perioadei de vegetaţie;

se reduce eroziunea prin folosirea îngrăşământului verde ca

mulci pe suprafaţa solului.

Ca îngrăşământ verde se foloseşte lupinul, mazărea de grădină sau borceagul de

primăvară (120 kg mazăre furajeră + 60 kg ovăz la hectar), care se însămânţează pe

intervalele dintre rânduri, alternativ, o dată la 2 ani, în benzi cu lăţimea de 1,4 -1,75 m.

Încorporarea în sol a îngrăşămintelor verzi se face în faza de înflorire a mazărei sau

lupinului.

Sistemul de întreţinere a solului prin înierbarea alternativă de durată se recomandă

în podgoriile în care, în timpul perioadei de vegetaţie, precipitaţiile însumează minim 350

mm (Piţuc P.,1989; citat de Dejeu L., 2010).

Avantaje: limitează eroziunea de suprafaţă;

sporeşte aportul de materie organică în sol;

permite intrarea maşinilor în perioadele ploioase;

reduce cheltuielile pentru carburanţi;

reduce cheltuielile cu forţă de muncă necesare lucrărilor

solului.

Înierbarea se face din două în două intervale, cu ierburi de talie mică (Lolium

perene), fiind necesară o cantitate de sămânţă de 12-14 kg/ha. După 8-9 ani benzile

înierbate se desfiinţează prin arătura de toamnă, urmând să fie înierbate intervalele dintre

rânduri care au fost întreţinute ca ogor negru.

346

Însămânţarea ierburilor se face după arătura de primăvară, în benzi late de 1,40 m,

astfel ca între banda însămânţată şi rândurile de viţe să rămână o distanţă de 30-40 cm.

În timpul perioadei de vegetaţie, ierburile cosite şi tocate sunt lăsate deasupra benzii

înierbate ca mulci. Toamna din 3 în 3 ani se face subsolajul intervalelor înierbate, după care,

în primăvară, porţiunile desţelenite lăsate de subsolier se reînsămânţează cu mâna şi se

nivelează cu discul. Intervalele neînierbate se întreţin ca ogor negru prin lucrările obişnuite.

10.10. IRIGAREA VIILOR

Comparativ cu alte plante de cultură, viţa-de-vie se caracterizează printr-o mai bună

rezistenţă la secetă. Această rezistenţă este determinată de sistemul său radicular puternic,

care, în căutare de apă şi hrană, explorează un volum mare de sol. Cu toate acestea,

consumul de apă, în cursul perioadei de vegetaţie este destul de mare. De aceea, în special în

zonele secetoase, viţa-de-vie răspunde bine la irigare.

În condiţiile ţării noastre, irigarea este necesară mai ales în podgoriile din Dobrogea,

Oltenia, Muntenia şi în parte din sudul Moldovei, pe solurile nisipoase şi cu precădere în

plantaţiile cu soiuri de masă.

Se recomandă folosirea unor norme de irigare (cantitatea totală de apă administrată

pe întreaga perioadă de vegetaţie), cuprinsă între 1 000 şi 2 500 m³/ha. Această cantitate de

apă se aplică prin 2-4 udări, folosind la o udare 400-800 m³/ha, în perioada iulie – august.

Udările au ca scop să asigure cu apă stratul de sol pe o adâncime de 0,8-1,0 m, acolo

unde se întâlnesc majoritatea rădăcinilor şi cantităţile cele mai mari de substanţe nutritive,

înlesnind în felul acesta, absorbţia lor.

Cantitatea de apă dată la o udare variază în funcţie de sol, astfel pe solurile uşoare se

dau cantităţi mai mici de apă, dar mai des, comparativ cu solurile grele.

Fenofaze critice: în faza de creştere intensă a lăstarilor;

în faza de creştere a boabelor.

irigarea se sistează la intrarea strugurilor în pârgă, DAR

poate continua încă 2-3 săptămâni în anii cu secetă

prelungită pe solurile nisipoase.

Metodele de irigare folosite în plantaţiile viticole sunt următoarele: udarea prin

brazde, prin aspersiune, prin microaspersiune, prin picurare, prin rampe perforate.

Udarea prin brazde poate fi folosită numai pe terenurile plane sau cu pantă de până

la maximum 1,5 %. Brazdele se deschid de-a lungul rândurilor de viţe, lungimea lor fiind

egală cu lungimea rândurilor din parcelă (100 ± 20 m) şi adâncimea de 18-22 cm.

Udarea prin aspersiune are avantajul că se poate folosi şi pe terenurile în pantă. În

cazul teraselor cu lăţimea de 8-18 m, un aspersor udă două terase.

347

Udarea prin microaspersiune elimină neajunsurile irigării prin aspersiune, presupune

folosirea unor microaspersoare dispuse la înălţimi diferite de la sol având o rază de acţiune

de la 1-2 m la 3-4 m.

La udarea prin picurare, conductele din materiale plastice sunt fixate de spalier la

înălţimea sârmei portante; pe conducte sunt amplasate picurătoarele la distanţa de 1,0-1,2 m,

câte unul între doi butuci. Debitul picurătoarelor este de 2-4 litri∕oră. Irigarea prin picurare

permite să se facă fertilizarea cu cantităţi mici de îngrăşăminte chimice, pe parcursul

perioadei de vegetaţie.

La irigarea prin rampe perforate, conductele de udare sunt reprezentate prin tuburi

duble concentrice din PVC, prevăzute cu orificii, instalate la înălţimea sârmei portante a

spalierului. Debitul orificiilor de udare este de 20-40 litri apă∕oră. Apa este administrată sub

forma unor şuviţe continui sau întrerupte şi preluată de rigole deschise de-a lungul rândului

de viţe.

În plantaţiile irigate creşterile vegetative sunt mai puternice, se creează condiţii

favorabile dezvoltării buruienilor precum şi atacuri mai intense de boli. De aceea este

necesar să se aplice praşile suplimentare şi 1-2 tratamente în plus, de combatere a bolilor, iar

dirijarea sau legarea lăstarilor se fac mai des.

Irigarea viţei-de-vie trebuie să fie însoţită şi de utilizarea mai intensă a

îngrăşămintelor, îndeosebi a celor organice.


1. Ce avantaje prezintă sistemul de întreţinere al solului ca ogor negru?

2. Ce condiţii climatice trebuie să îndeplinească arealul unde se întreţine solul prin

înierbare?

3. Enumeraţi metodele de irigare folosite în viticultură.

4. Câte udări se fac în cursul perioadei de vegetaţie, în condiţii de secetă?


10.11. COMBATEREA BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR LA VIŢA-DE-VIE

Viţa-de-vie este o plantă sensibilă la atacul de boli şi dăunători, de aceea măsurile de

protecţie fitosanitară ocupă un loc important în tehnologiile de cultură. Deoarece substanţele

chimice de combatere au efecte poluante asupra mediului înconjurător, măsurile de protecţie

fitosanitară trebuie aplicate în complex (combatere interată).

348

Primele măsuri aplicate sunt cele preventive:

efectuarea la timp a lucrărilor solului;

distrugerea buruienilor;

strângerea resturilor vegetale atacate de boli şi dăunători;

aplicarea lucrărilor şi operaţiilor în verde;

fertilizarea echilibrată.

Pe lângă măsurile preventive, un rol important în menţinerea sănătăţii plantelor şi

evitarea pierderilor (uneori foarte mari) de recoltă, îl are combaterea chimică, care rămâne

mijlocul de bază în tratarea bolilor şi dăunătorilor.

10.11.1. Combaterea chimică constă în administrarea unei substanţe chimice (sau a

unui amestec), cunoscute sub numele de pesticide sau produse fitofarmaceutice pentru

prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. În comerţ există o multitudine de produse

gata de folosire care conţin una sau mai multe substanţe active (s.a.), care asigură

eficacitatea produsului respectiv.

DE REŢINUT

Pentru o combatere

eficientă ►

este mult mai uşor să se prevină un atac decât să se

combată după apariţie;

folosirea mijloacelor chimice se va face numai dacă

celelalte metode au fost epuizate;

tratamentele trebuie aplicate la momentul optim, când au

cea mai mare eficacitate;

se recomandă aplicarea tratamentelor combinate pentru

combaterea concomitentă a mai multor boli şi dăunători,

cu condiţia ca produsele folosite să fie compatibile, adică

să nu-şi modifice proprietăţile fizico-chimice.

În funcţie de grupa de agenţi patogeni împotriva cărora se folosesc, pesticidele se

grupează în fungicide, insecticide, acaricide etc.

Fungicidele: sunt pesticidele aplicate pentru combaterea bolilor produse de

ciuperci;

ele pot fi: anorganice, organice şi organo-minerale;

Insecticidele: sunt produsele folosite în combaterea insectelor dăunătoare:

de ingestie, care acţionează după ce au fost introduse

în organism odată cu hrana;

de contact, care pătrund în corpul insectei după

contactul cu tegumentul;

gazoase, care pătrund prin căile respiratorii;

paralizante, care atacă centrii nervoşi;

Acaricidele sunt destinate combaterii acarienilor (păianjenilor).

349

Tipuri de

tratamente

fitosanitare:

preventive, când produsul trebuie aplicat înainte de

contaminare (ex.: mană);

curative, se aplică după ce contaminarea a avut loc (ex.:

molia strugurilor);

curative şi preventive în acelaşi timp, în cazul produselor

care opresc dezvoltarea ciupercii sau distrug dăunătorii,

protejând vegetaţia faţă de atacurile posterioare

tratamentului.

Aplicarea produselor chimice se face sub formă de tratamente uscate când se

folosesc pulberile pentru prăfuirea plantelor şi tratamente umede aplicate prin pulverizare.

Soluţia este lichidul format din produsul comercial cu apă, gata de folosit.

Concentraţia soluţiei reprezintă procentul, respectiv cantitatea de litri sau de kg de

produs comercial la 100 litri de apă.

Remanenţa este durata în timp când efectele tratamentului rămân perceptibile. Este

deosebit de importantă cunoaşterea timpului de pauză înainte de recoltarea strugurilor,

deoarece unele substanţe nu se descompun şi reziduurile de pe struguri pot influenţa negativ

fermentaţia mustului şi sănătatea consumatorilor.

Compatibilitatea reprezintă posibilitatea amestecării a două sau mai multe produse

(fără a-şi schimba proprietăţile fizico-chimice şi fără risc), pentru a evita mai multe

tratamente şi pentru a lupta împotriva mai multor boli şi dăunători în acelaşi timp.

Amestecarea produselor

se face atunci când:

organele care trebuie protejate sunt acelaşi

(totalitatea frunzişului sau strugurilor);

persistenţa acţiunii produselor este identică;

proprietăţile produselor sunt asemănătoare, în

special, rezistenţa la spălare.

Aplicarea tratamentului: poate fi generalizată pe toată vegetaţia;

sau localizată numai pe o parte a vegetaţiei (ex.:

zona strugurilor, pentru putregaiul cenuşiu şi molia

strugurilor).

Alegerea momentului de

aplicare a unui tratament: se face la avertizare, în funcţie de faza de vegetaţie

a viţei-de-vie şi de condiţiile meteorologice.

Alegerea produselor: în funcţie de eficacitate;

după modul de acţiune;

după efectele secundare;

după remanenţă;

după cost etc.

La stabilirea dozei de pesticid, în practica curentă se discută de concentraţia soluţiei

folosită la tratament în 100 litri apă, sau de substanţa necesară la hectar. Obişnuit se

350

foloseşte o cantitate de soluţie de 1000 litri la hectar, dar sunt situaţii când această cantitate

poate fi diminuată (ex.: primele tratamente, aparatură performantă de aplicare, vii tinere

etc).

Dezavantajele

combaterii chimice: pericolul pentru utilizator în timpul aplicării;

reziduurile de pe struguri şi din vin;

afectarea mediului înconjurător etc.

pot fi depăşite aceste aspecte, prin apelarea la

sfaturile şi sprijinul specialiştilor în alegerea şi

aplicarea pesticidelor.

Combaterea bolilor criptogamice. Prevenirea şi combaterea bolilor criptogamice

(produse de ciuperci), reprezintă problema cea mai complexă a protecţiei fitosanitare în

viticultură, începând cu mana, făinarea şi putregaiul cenuşiu al strugurilor.

În strategia actuală de combatere integrată a bolilor criptogamice, cele mai eficiente

metode rămân, încă, cele chimice. Pentru a se limita cantităţile de pesticide, s-a introdus în

tehnologie noţiunea de „prag economic de dăunare” (PED). Prin acesta se înţelege nivelul

de atac la care trebuie aplicat tratmentul, pierderea de recoltă fiind echivalentă cu costul

tratamentului (3-5 % pierdere de recoltă).

Prevenirea şi combaterea manei. Mana (Plasmopara viticola) rămâne boala cea mai

periculoasă la viţa-de-vie, care atacă toate organele verzi în formare ale plantei: lăstarii

tineri, inflorescenţele, strugurii în formare, cârceii. Atacul de mană trebuie prevenit,

deoarece după ce infecţia s-a produs, ciuperca nu mai poate fi combătută decât foarte greu,

prin fungicide sistemice (care pătrund şi circulă în plante).

Atacul

primar:

Alte organe

afectate:

apare pe frunze, sub formă de „pete untdelemnii” pe faţa

superioară, în dreptul cărora, pe dosul frunzei, se formează

un puf albicios, apoi în stadiu mai avansat pe frunze apar

necroze;

pe vârfurile lăstarilor, pe inflorescenţe, cârcei, frunze, atacul

manei produce brunificarea şi uscarea lor;

boabele complet dezvoltate se brunifică, se desprind de

ciorchine şi cad;

ciuperca iernează sub formă de oospori pe frunzele moarte;

primăvara, în prezenţa apei şi a unei temperaturi mai mari de

11ºC, aceştia germinează, contaminând organele erbacee

apropiate de sol.

Măsuri

agrofitotehnice:

evitarea densităţii prea mari, cu slabe posibilităţi de aerisire;

evitarea conducerii joase, cu lăstarii în apropierea solului;

drenarea terenurilor care reţin puternic apa;

efectuarea lucrărilor în verde la timp;

351

eliminarea prin cârnit a vârfurilor nestropite ale lăstarilor.

Combaterea

chimică:

primul tratament se aplică când lăstarii au 6-8 frunze, iar al

doilea înainte de înflorit;

zeama bordeleză 0,5-1,0% este fungicidul cel mai vechi,

folosit cu foarte bune rezultate (3-4 tratamente în condiţii

normale);

Alcupral 50 PU (3 kg/ha), Champion 50 WP (2 kg/ha);

substanţe acuprice: Captadin 50 PU (0,2 %), Dithane M-45

(0,2 %), Folpan 50 WP (0,2 %), Folpan 80 WDG (1,5 kg/ha);

pesticidele în amestec (produs de contact + sistemic), sunt

foarte eficiente: Ridomil Gold MZ 68 WP (2,5 kg/ha),

Curzate Super V (3 kg/ha), Mikal (3 kg/ha).

După ploile cu grindină, care măresc pericolul infecţiilor, cât şi în cazul când imediat

după ultimul stropit au intervenit ploi care spală soluţia de pe plante, tratamentul trebuie

repetat. Soluţia de fungicid va fi pulverizată cât mai fin, pentru a fi repartizată uniform pe

organele plantei. O atenţie deosebită se va acorda suprafeţei inferioare a frunzelor, unde au

loc cele mai dese infecţii.

Pentru sporirea eficienţei tratamentelor, este bine ca acestea să se facă numai când

este nevoie, la avertizare, acolo unde există staţii de avertizare. Experienţa practică a

dovedit că în cazul unei presiuni puternice a agentului patogen (ani ploioşi, temperaturi

favorabile etc), este indispensabilă aplicarea mai multor tratamente.

Prevenirea şi combaterea făinării sau oidiumului. Această boală a devenit tot mai

păgubitoare, pe măsură ce s-a restrâns folosirea fungicidelor cuprice în combaterea manei.

Ciuperca Uncinula necator atacă toate organele verzi ale viţei

Atacul primar:

apare pe frunze, dar atacă toate organele verzi ale viţei, pe

care dezvoltă un miceliu pâslos de culoare alb-gri, acoperit

cu o pulbere cu aspect de „făină”;

cel mai periculos este atacul pe struguri, boabele atacate

imediat după legarea florilor se usucă, iar cele atacate mai

târziu crapă şi se brunifică;

soiurile mai sensibile sunt cele pentru struguri de masă.

Măsuri

agrofitotehnice:

tăierea înlătură sursele de infecţie şi permite dezvoltarea

mai aerisită a butucului;

lucrările şi operaţiile în verde (plivitul, desfrunzitul);

lucrările solului destinate eliminării excesului de umiditate

şi distrugerii buruienilor.

Combaterea

chimică:

primul tratament se aplică când lăstarii au crescut până la 5-

7 cm;

zeamă sulfocalcică (folosită de aproape un secol şi

jumătate);

sulf muiabil (0,4 %), Kumulus S (0,3 %), Systhane 12 E

352

(0,2 l/ha), Topsin 70 PU (0,1-0,12 %), Thiovit Jet 80 WG (3

kg/ha), Karathane LC (0,05 %), Tilt 250 CE RV (0,2 l/ha).

Prevenirea şi combaterea putregaiului cenuşiu al strugurilor. Ciuperca Botryotinia

fuckeliana este polifagă (atacă diferite specii), distrugând toamna o bună parte din recoltă,

îndeosebi în anii cu precipitaţii abundente.

Vegetaţia luxuriantă a butucilor, densitatea mare a frunzişului, care rezultă în urma

atribuirii unei încărcături de ochi exagerate la tăiere, precum şi dezvoltarea peste măsură a

buruienilor sunt factori care favorizează atacul de putregai.

Infecţia este uşurată când ţesuturile sunt rănite de insecte, grindină, păsări şi alte boli

şi dăunători.

Organele

atacate:

boabele mature, aproape de cules, pe suprafaţa lor apar pete

mici, care se măresc repede, pătrunzând şi în interiorul

pulpei bobului;

mai puţin pe frunze, lăstari şi ciorchinii tineri;

Măsuri

agrofitotehnice:

desfrunzitul în zona primelor noduri pentru a se evita

umiditatea ridicată din zona strugurilor;

efectuarea plivitului şi cârnitului lăstarilor, pentru a permite

o mai bună circulaţie a aerului;

recoltarea strugurilor mai de timpuriu (în cazul unui atac

puternic).

Combaterea

chimică:

primul tratament se face imediat după înflorit, apoi la

intrare în pârgă, iar ultimul cu trei săptămâni înainte de

recoltare;

Rovral 75 WG (0,6-0,8 kg/ha), Sumilex 50 PU (1-1,5

kg/ha), Derosal 50 SC (0,08-0,1 %), Konker (1,5 l/ha),

Topsin 70 PU (0,1-0,12 %), Swich 62,5 WG (0,6 kg/ha).

De reţinut! Strugurii atacaţi vor fi culeşi şi vinificaţi separat, deoarece

ciuperca influenţează negativ unele calităţi ale vinului.

Alte boli ale viţei-de-vie: antracnoza, eutipoza, excorioza, putregaiul alb al

strugurilor, esca sau apoplexia; viroze: scurt-nodarea viţei-de-vie, răsucirea frunzelor,

strierea lemnului, mozaicul nervurian; bacterioze: cancerul bacterian (Agrobacterium vitis,

sinonim Agrobacterium tumefaciens), care se manifestă sub forma unor tumori, începând de

la producerea materialului săditor viticol şi mai târziu, în plantaţii, pe organele lemnoase ale

butucilor.

Combaterea dăunătorilor. Cei mai periculoşi dăunători ai viţei-de-vie sunt filoxera,

moliile strugurilor şi acarienii.

353

Filoxera (Phylloxera vastatrix) reprezintă unul dintre dăunătorii foarte periculoşi ai

viţei-de-vie. A fost adusă în Europa din America, în secolul al XIX-lea, odată cu butaşii din

diferite specii de viţe americane.

Atacul ei a provocat distrugerea viilor europene, a căror refacere nu a fost posibilă

decât prin folosirea la plantare a viţelor altoite pe portaltoi din speciile americane rezistente

la filoxeră. Trecerea de la înmulţirea prin butaşi la cea prin viţe altoite a însemnat

schimbarea întregului sistem de cultură, fiind o etapă de răscruce în istoria culturii viţei-de-

vie.

Insecta trăieşte şi se înmulţeşte pe rădăcinile şi frunzele viţelor americane, hibrizilor

direct producători şi pe rădăcinile viţelor europene, la acestea din urmă atacul fiind deosebit

de dăunător. Filoxera, forma radicicolă, se răspâneşte cu uşurinţă în solurile grele, argiloase.

Răspândirea ei este mult îngreunată în solurile nisipoase. În această situaţie, soiurile de Vitis

vinifera se pot cultiva pe rădăcini proprii, nealtoite.

Filoxera

forma radicicolă:

atacă rădăcinile viţelor americane şi ale celor europene;

pe rădăcinile înţepate de filoxeră se formează nodozităţi,

când rădăcinile sunt mai subţiri, şi tuberozităţi pe cele

mai groase.

în zona acestor deformaţii ţesuturile se necrozează,

putrezesc, mai ales în toamnele ploioase, formându-se

porţi de pătrundere a unor microorganisme, care

desăvârşesc distrugerea rădăcinilor;

butucii sunt debilitaţi, frunzele se veştejesc, producţiile

sunt din ce în ce mai mici, iar în decurs de câţiva ani (5-

10), butucii se usucă.

Filoxera

forma galicolă:

atacul se întâlneşte pe frunzele soiurilor de portaltoi şi de

hibrizi direct producători, pe care le înţeapă şi le suge

seva;

pe locul înţepăturii, celulele frunzei se înmulţesc

neuniform, formându-se gale (excrescenţe) de mărimea

unui bob de mazăre, pe faţa inferioară a frunzei; treptat,

frunzele se răsucesc şi se usucă.

Măsuri de

protecţie:

se vor folosi numai viţe altoite pe portaltoi rezistenţi, cu

excepţia viţelor plantate pe solurile nisipoase;

strângerea şi arderea frunzelor atacate, în plantaţiile de

hibrizi direct producători, în care se manifestă atacul de

filoxeră, forma galicolă;

stropiri cu produse organo-fosforice, mai ales sistemice:

Sinoratox în concentraţie de 0,1 % sau Decis 2,5 EC (0,2

l/ha).

Moliile strugurilor. În climatul nostru temperat, moliile strugurilor sunt reprezentate

prin două specii: Lobesia botrana (eudemisul), frecvent în podgoriile din sudul ţării, şi

354

Eupoecilia ambiguella sau Clysia ambiguella (cochilisul), răspândit în regiunile mai

nordice. Cochilisul dezvoltă două generaţii pe an, în timp ce eudemisul – trei.

Larvele rod butonii florali şi inflorescenţele, boabele verzi şi cele mature. Organele

atacate sunt înfăşurate cu o reţea de fire mătăsoase albe.

Măsuri agrofitotehnice: folosirea unor distanţe corespunzătoare de plantare

pentru o bună aerisire şi iluminare;

efectuarea lucrărilor plivit, legatul lăstarilor, cârnit;

distrugerea buruienilor etc.

Combatere chimică şi

biologică:

stabilirea oportunităţii aplicării tratamentelor se face cu

ajutorul capcanelor cu feromoni sexuali;

tratamente cu: Fastac 10 EC (0,075 l/ha), Decis 2,5 EC

(0,2 l/ha), Karate 2,5 EC (0,25 l/ha);

tratamente cu: Thuringin, Bactospeine (0,3 %).

eudemisul viţei-de-vie are numeroşi duşmani naturali,

printre cei ce atacă ouăle şi le parazitează sunt şi

viespile din genul Trichogramma.

Acarianul (păianjenul) roşu comun (Tetranycus urticae) înţeapă ţesuturile frunzei,

formându-se pete mari caracteristice, la început de culoare cenuşie lucioasă, apoi roşietice-

brune şi se curbează. Ca urmare frunzele se usucă şi cad treptat, încât la un atac puternic are

loc defolierea timpurie a butucilor.

Mod de iernare:

ca femelă adultă în crăpăturile scoarţei burtucilor, sub

solzii mugurilor, sub resturile vegetale (frunze, buruieni),

pe araci, în sol;

primăvara timpuriu (când temperatura medie a aerului

ajunge la 10-12º C), păianjenul migrează pe viţa-de-vie.

Măsuri

agrofitotehnice:

adunarea în toamnă a resturilor vegetale (buruieni, frunze

etc) şi arderea lor;

executarea arăturii adânci pentru distrugerea formelor de

iernare;

praşile repetate pentru menţinerea solului curat de

buruieni.

Combaterea

chimică:

se efectuează în perioada de repaus, toamna, sau

primăvara devreme, după tăierea în uscat, cu zeamă

bordeleză 3 % sau Mitac 20 CE (0,2 %);

când lăstarul are 5-7 cm lungime se poate stropi cu:

Apollo 50 SC (0,4 l/ha), Neoron 500 EC (0,05-0,1 %),

Danirun 11 EC (0,6 l/ha), Omite 57 E (1,5 l/ha), Talstar 10

EC (0,3 l/ha), Tedion V-18 (0,15-0,20 %), Cascade 5 EC

(1 l/ha).

355

10.11.2. Combaterea integrată. În urma folosirii timp îndelungat a combaterii

chimice în viticultură s-au semnalat o serie de aspecte negative:

apariţia rezistenţei la fungicidele sistemice a unor agenţi fitopatogeni şi, ca urmare,

intensificarea atacului acestora;

folosirea produselor organofosforice, a celor cloroderivate şi carbamice a dus la

înmulţirea în masă a acarienilor;

reziduurile rămase pe struguri afectează calitatea igienică a acestora, cu implicaţii în

procesul fermentaţiei alcoolice a mustului şi asupra sănătăţii consumatorilor;

există riscul afectării culturilor învecinate, mai ales pe timp de vânt;

distrugerea faunei de antagonişti (organisme utile care distrug agenţii dăunători).

Aceste efecte ale utilizării pesticidelor a făcut să câştige tot mai mult teren sistemul

combaterii integrate a bolilor şi dăunătorilor. Acesta include într-un tot unitar, armonios,

toate metodele chimice, biologice, agrotehnice şi fizice, precum şi a factorilor naturali de

combatere, în aşa fel încât să se realizeze o reglare şi o combatere a populaţiilor de

organisme dăunătoare care să nu depăşească pragul economic de dăunare.

Combaterea

integrată – măsuri:

fertilizarea raţională a plantaţiilor în vederea asigurării

unui echilibru între procesele de creştere şi

fructificare;

evitarea excesului de azot care determină creşteri

luxuriante şi sensibilizarea viţei-de-vie la atacul

bolilor şi dăunătorilor;

efectuarea la timp a lucrărilor solului care contribuie la

distrugerea multor patogeni şi dăunători;

înlăturarea prin lucrările în verde a numeroase surse de

infecţie, concomitent cu aerisirea mai bună a butucilor.

Combaterea integrată răspunde unor exigenţe de ordin ecologic, punând pe primul

plan căile biologice de combatere a populaţiilor de organisme dăunătoare, păstrarea

echilibrului natural şi evitarea poluării mediului înconjurător, precum şi a recoltei de

struguri.

10.11.3. Combaterea biologică. Lupta biologică presupune utilizarea organismelor

vii sau a produselor lor, pentru a preveni sau reduce pierderile sau daunele produse de

organismele dăunătoare.

356

Viticultura „ecologică” sau „biologică” (acel sistem de cultură a viţei-de-vie care

urmăreşte păstrarea unui mediu nepoluat), interzice folosirea produselor de sinteză, al căror

efect pe termen lung asupra sănătăţii noastre este imprevizibil.

Prin combaterea biologică se urmăreşte identificarea şi protejarea speciilor utile,

prevenirea înmulţirii speciilor dăunătoare şi împiedicarea dezvoltării lor prin mijloace cât

mai naturale şi cât mai puţin toxice.

Primul exemplu de luptă biologică în viticultură îl constituie folosirea portaltoilor

americani rezistenţi, pentru combaterea filoxerei, în locul mijloacelor chimice. De peste un

secol s-au extins şi hibrizii euro-americani şi euro-asiatici rezistenţi la boli, însă aceştia nu

ating nivelul calitativ al soiurilor europene.

Avantajele combaterii biologice

a bolilor şi dăunătorilor:

evitarea poluării;

fitotoxicitate redusă;

obţinerea recoltei fără reziduuri chimice;

evitarea apariţiei rezistenţei la pesticide;

asigurarea sănătăţii mediului, omului şi a

celorlalte vieţuitoare.

Mijloacele folosite: folosirea de soiuri rezistente;

folosirea luptei biologice şi a substanţelor

vegetale şi minerale;

îndepărtarea dăunătorilor, limitarea înmulţirii

lor, NU omorârea acestora.

Nu se urmăreşte distrugerea completă a dăunătorilor, ci realizarea unui echilibru

pentru a regla populaţiile de agenţi patogeni şi dăunători sub un anumit prag, astfel încât să

nu provoace daune semnificative.

Substanţe pentru

combaterea bolilor în

viticultura ecologică:

cele de provenienţă minerală: sulfatul de cupru,

sulful, praful de argilă măcinată etc.;

cele de provenienţă vegetală: nicotine, rotenone,

alge marine etc.;

Combaterea

dăunătorilor (metode

profilactice pasive):

folosirea acarienilor prădători împotriva

acarienilor dăunători viţei-de-vie;

folosirea unor preparate bacteriene pentru

distrugerea moliilor strugurilor (Thuringin,

Bactospeine, Dipel etc);

moliile din generaţia a doua pot fi distruse prin

parazitare cu viespea Trichogramma;

folosirea de insecticide naturale pe bază de

nicotine, piretrine, terpene naturale etc.

357

Chiar dacă producţiile obţinute prin practicarea viticulturii ecologice sunt mai reduse,

iar costurile, uneori, mai ridicate, strugurii şi vinurile obţinute sunt însă căutate de mulţi

consumatori, apreciate ca „produse ecologice” sau „biologice” şi valorificate la un preţ

superior.


1. Care sunt măsurile preventive ce se pot lua pentru combaterea bolilor şi

dăunătorilor la viţa-de-vie?

2. În ce constă combaterea chimică a bolilor şi dăunătorilor la viţa-de-vie?

3. Enumeraţi măsurile specifice combaterii integrate.

4. Combaterea biologică prezintă o serie de avantaje. Enumeraţi câteva.

5. Prezentaţi primul exemplu de luptă biologică în viticultură.


10.12. RECOLTAREA STRUGURILOR

Recoltarea strugurilor reprezintă una din verigile tehnologice principale în cultura

viţei-de-vie, care necesită volumul cel mai mare de muncă şi de care depinde, în mare

măsură, cantitatea şi calitatea produsului obţinut.

Pentru buna desfăşurare a recoltării este necesar să se cunoască: destinaţia producţiei

(struguri de masă pentru export, consum intern, păstrare prin frig, pentru diferite categorii

de vinuri etc.), precum şi prognoza meteorologică pentru perioada în care urmează să se

facă recoltarea.


Stabilirea momentului recoltării. Întrucât strugurii nu-şi continuă coacerea după

recoltare, ei trebuie culeşi la un stadiu de maturare corespunzător, respectiv la maturitatea de

consum. Aceasta este dată de momentul în care strugurii prezintă însuşiri şi caracteristici de

compoziţie care îi fac apţi pentru a fi consumaţi.

358

Determinarea momentului începerii culesului se face organoleptic (cu ajutorul

organeor de simţ) sau pe baza analizelor de laborator.

Strugurii de masă au

ajuns la maturitatea de

consum când:

au un gust plăcut, dulce acrişor:

conţinutul în zaharuri 130 - 180 g/l;

aciditatea între 3 - 5 g/l, exprimată în acid sulfuric;

boabele au ajuns la mărimea normală, sunt

crocante, prezintă o uşoară înmuiere la pipăit, se

desprind uşor de pedicel (codiţă);

coloraţia este uniformă pentru toate boabele şi

caracteristică soiului, cu pruina (ceara) densă şi bine

reliefată.

Determinarea zahărului se face cu refractometrul, la mustul rezultat în urma

zdrobirii şi presării boabelor;

în refractometru se citeşte procentul de substanţă

solidă din care se deduce, pe bază de tabele,

conţinutul în zahăr;

la soiurile cu maturare extratimpurie şi timpurie

este suficient un conţinut în zaharuri de 120-140 g/l,

mai ales la soiurile cu aciditate scăzută (ex.:

Cardinal);

pentru soiurile cu maturare mijlocie, târzie şi foarte

târzie, strugurii sunt apţi pentru consum la un

conţinut în zaharuri de 140-160 g/l (Chasselas doré,

Muscat de Hamburg, Coarnă neagră, Afuz Ali,

Italia etc).

Determinarea acidităţii se face cu soluţie de hidroxid de sodiu, în prezenţa

soluţiei alcoolice de fenolftaleină, folosită ca

indicator.

Determinarea

momentului recoltării

se face în funcţie de valorile indicelui gluco-

acidimetric (raportul zaharuri/aciditate total : 10),

ce preia valori cuprinse între 2,5 şi 4,5.

Tehnica recoltării. Recoltarea strugurilor de masă se face în funcţie de epoca de

maturare a soiului respectiv, etapizat, adică de 2-3 ori pe acelaşi butuc, pe măsură ce

strugurii ajung la maturare. Această recoltare eşalonată este necesară deoarece maturarea

strugurilor nu are loc simultan, datorită momentului diferit de legare a boabelor, poziţiei

strugurilor pe butuc, posibilităţilor diferite de hrănire şi iluminare.

Culesul trebuie să se facă pe timp frumos, uscat, după ce s-a zvântat roua; nu se

recoltează pe ploaie sau imediat după aceasta, pentru a preveni infecţiile de mucegai,

precum şi în orele cu arşiţă puternică, în scopul evitării deshidratării, care influenţează

negativ aspectul strugurilor, rezistenţa la transport şi păstrare.

359

Pentru recoltare se aleg numai strugurii bine maturaţi, cu boabe de mărime normală,

uniform coloraţi, sănătoşi. Strugurii recoltaţi se aşază în lădiţe de recoltare (de 10-15 kg

capacitate), într-un singur strat, în poziţie uşor înclinată, cu pedunculul orientat în sus, până

când se completează suprafaţa lădiţei. În funcţie de mărimea strugurilor, în lădiţă se mai

poate pune încă un rând de struguri.

Lădiţele cu struguri rămân pe loc, la umbră sub rândurile de viţă, pentru un timp

scurt, de unde sunt încărcate în mijloace de transport, aşezate una peste alta, bine fixate

pentru a nu avea joc în timpul transportului. Pentru a evita deprecierea strugurilor, aceştia se

transportă cu viteză redusă la locul de condiţionare.

Sortarea, cizelarea şi ambalarea strugurilor de masă. Lucrările de sortare, cizelare

şi ambalare a strugurilor se fac în spaţii special amenajate (şoproane, umbrare, hale) sau

direct în plantaţii.

Sortarea strugurilor

pe calităţi:

prima sortare se face în plantaţie, concomitent cu

recoltatul;

a doua sortare a strugurilor se face odată cu cizelarea.

Grupele de încadrare

a strugurilor de masă:

grupa S – superioară (Cardinal, Muscat de Hamburg,

Muscat de Adda, Afuz Ali, Italia);

grupa M – mijlocie (Chasselas doré, Coarnă neagră);

Grupa O – obişnuită (Muscat Perlă de Csaba, Regina

viilor etc).

Categorii de calitate: extra - strugurii trebuie să fie fără nici un defect, cu

boabe întregi, normal dezvoltate, tari, bine prinse pe

ciorchine, cu pruina intactă şi uniform răspândită pe

boabe, greutatea să fie de cel puţin 200 g la soiurile cu

bobul mare şi minimum 150 g, la cele cu bobul

mijlociu şi mic;

categoria a I-a aceleaşi calităţi ca mai sus, dar cu

uşoare defecte de formă, coloraţie, admiţându-se

maximum 5 % boabe meiate, mărgeluite şi fragmente

de struguri, greutatea de cel puţin 150 g la soiurile cu

bobul mare şi 100 g la cele cu bobul mijlociu sau mic;

categoria a II-a: aici se încadrează strugurii cu defecte

de coloraţie şi uniformitate a boabelor, admiţându-se o

uşoară supramaturare şi maximum 10 % struguri cu

boabe mărgeluite, meiate şi fragmente de struguri.

Prin operaţia de cizelare se îndepărtează, cu pedicel cu tot, boabele strivite, cele

mărgeluite şi meiate, necoapte, ofilite, uscate, atacate de boli şi dăunători, precum şi

vârfurile prea lungi ale strugurilor cu boabe puţine şi neuniforme.

360

Pentru ambalarea strugurilor de masă se folosesc lădiţe speciale din lemn, cu

capacitatea de 5-6 kg.

Se are în vedere ca strugurii să nu depăşească marginea lădiţei, pentru ca boabele să

nu fie strivite la stivuire. Până în momentul expedierii, lădiţele se aşază în stive, având grijă

ca strugurii să fie feriţi de soare, ploaie şi praf.

Transportul strugurilor la locul de desfacere. Întrucât strugurii fac parte din

categoria produselor foarte perisabile, transportul lor la locul de desfacere se face imediat

după condiţionare. Încărcătura trebuie să fie acoperită cu prelate, pentru a feri strugurii de

praf, soare sau ploaie.

Strugurii destinaţi transportului cu mijloace frigorifice sau păstrării îndelungate sunt

supuşi operaţiei de prerăcire.

Păstrarea strugurilor de masă. Pentru prelungirea perioadei de consum a strugurilor

în stare proaspătă se recurge la păstrarea lor prin diferite metode. Pentru păstrare se aleg

struguri sănătoşi, culeşi la maturitatea de consum, pe timp uscat, introduşi în spaţiile de

păstrare la cel mult 6-8 ore de la recoltare. O bună capacitate de păstrare o au soiurile târzii,

cu boabe mari, struguri lacşi, cu pieliţa groasă şi elastică, cu pruina densă şi miezul cărnos

(Afuz Ali, Italia, Coarnă neagră, Alphonse Lavallée etc).

Condiţiile optime de păstrare se realizează la temperatura de 0-1º C, umiditatea

relativă a aerului între 85 şi 95 %, în prezenţa unei aeraţii corespunzătoare; aceste condiţii

asigură reducerea la minimum a transpiraţiei, respiraţiei şi atacului de putregai cenuşiu.

Durata păstrării strugurilor de masă variază, în funcţie de soi, între 1-2 luni (de

exemplu Muscat de Hamburg) şi 3-5 luni (Afuz Ali, Coarnă neagră).

Păstrarea strugurilor pentru perioade mai scurte de timp se face cu rezultate bune şi

în spaţii improvizate: poduri, camere nelocuite, beciuri, magazii şi depozite cu ventilaţie

naturală. Înainte de introducerea strugurilor la păstrare, localurile se curăţă şi se

dezinfectează.


Stabilirea momentului recoltării. Strugurii pentru vin se recoltează la maturitatea

tehnologică, respectiv în momentul în care ei prezintă caracteristicile de compoziţie şi

calitate (conţinut în zahăr, aciditate, substanţe colorante la soiurile negre, aromă la cele

aromate etc), necesare obţinerii unui anumit tip de vin.

Pe cale grafică se stabileşte momentul maturităţii depline şi se decide asupra celui de

recoltare. În acest scop, din 5 în 5 zile, după pârgă, se recoltează probe reprezentative de

struguri şi se determină greutatea a 100 de boabe (după secţionarea cu o forfecuţă la nivelul

bureletului), conţinutul în zaharuri şi în aciditate.

Concentraţia în zaharuri se poate determina cu ajutorul metodei refractometrice sau a

celei densimetrice.

361

Potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii viei şi vinuluiîn sistemul

organizării comune a pieţei vitivinicole nr.244/2002 strugurii trebuie culeşi la numite limite

ale conţinutului lor în zaharuri, în funcţie de categoriile de calitate a vinurilor.

Când strugurii sunt afectaţi de mucegai, făinare, grindină etc, iar vremea se menţine

umedă şi rece este necesară recoltarea imediată, pentru a se evita deprecirea accentuată şi

pierderi mari de recoltă.

Recoltarea: pe soiuri, în funcţie de tipul de vin ce urmează a fi

produs;

în funcţie de starea de sănătate a strugurilor, de

capacitatea de prelucrare imediată (dată fiind

perisabilitatea lor), de evoluţia vremii.

Pentru obţinerea

vinurilor de masă:

conţinutul strugurilor în zahăr la cules de 145 g/l,

pentru a obţine o tărie alcoolică dobândită de

minim 8,5 % în volume;

Pentru obţinerea

vinurilor de calitate:

179 g/l pentru vinurile de calitate cu indicaţie

geografică şi vinurile de calitate superioară (VS);

acestea trebuie să aibă o tărie alcoolică dobândită

de minim 10,5 % în volume;

187 g/l pentru vinurile cu denumire de origine

controlată (DOC), tăria alcoolică dobândită de

minim 11 % volume.

în vederea obţinerii vinurilor cu denumire de

origine controlată din categoria DOC-CT (cules

târziu), strugurii trebuie culeşi la un conţinut în

zaharuri de minim 220 g/l;

în vederea obţinerii vinurilor cu denumire de

origine controlată din categoria DOC-CIB (cules

la înnobilarea boabelor), strugurii trebuie să aibă

un conţinut în zaharuri de minim 240 g/l, cu atac

de „mucegai nobil” sau culeşi la stafidirea

boabelor.

Tehnica recoltării şi transportul strugurilor. Culegătorii, câte doi pe un rând,

lucrează fiecare pe câte o parte, folosind pentru tăierea pedunculului, foarfeci, cuţite,

bricege bine ascuţite, având grijă să nu se strivească boabele.

Strugurii recoltaţi sunt puşi cu grijă în găleţi de plastic sau coşuri; se recomandă ca

recoltarea să se înceapă de la mijlocul rândului spre margine, astfel ca pe măsură ce găleţile

sau coşurile sunt umplute cu struguri să fie scoase la capăt de rând. Aici strugurii sunt

trecuţi în vase de transport, mai mari, şi transportaţi în cel mai scurt timp la cramă.

Se interzice zdrobirea (mustuirea) strugurilor în vie, în grămezi, pe folii de

polietilenă, în saci de plastic etc, ori amânarea transportului şi prelucrării pentru a doua zi.

362

În plantaţiile cu amestec de soiuri, strugurii albi şi roşii se recoltează separat pentru a evita

vinificarea în amestec.

Când transportul strugurilor se face pe distanţe mari, mai ales atunci când recolta este

avariată (struguri mucegăiţi), se recomandă sulfitarea strugurilor în vie, în recipienţii de

transport, prin administrarea unei soluţii de SO2 (15-20 % din cantitatea totală folosită la

vinificare).

Fiind o lucrare care necesită un volum mare de forţă de muncă, s-a trecut la

recoltarea mecanizată a strugurilor, folosind o gamă largă de maşini de recoltat.


1. Când se consideră că au ajuns la maturitatea de consum strugurii de masă?

2. Când se recoltează strugurii pentru vin?


10.13. REZUMAT

După parcurgerea perioadei de tinereţe, timp de 3-5 ani, plantaţiile de viţă-de-vie

intră pe rod. Prin tehnologiile de cultură aplicate în aceste plantaţii se urmăreşte obţinerea

unor producţii normale de struguri, de calitate, în condiţiile obţinerii unui profit maxim şi a

prelungirii perioadei de rodire, un timp cât mai îndelungat. De asemenea, se urmăreşte

asigurarea creşterilor normale pe butuc care să permită o rodire corespunzătoare şi în anii

următori, prevenirea atacului de boli şi dăunători, sporirea longevităţii butucilor.

În perioada de rodire (de producţie), se aplică un complex de măsuri agrofitotehnice

care să contribuie la manifestarea potenţialului productiv şi calitativ al diferitelor soiuri,

cum sunt: tăierile, conducerea viţelor pe mijloacele de susţinere, lucrările şi operaţiunile în

verde, lucrările solului, erbicidarea, fertilizarea, irigarea (dacă este cazul), protecţia

fitosanitară, protejarea peste iarnă, refacerea viilor afectate de ger şi de accidente

climatice, culesul strugurilor etc.

Lucrările enumerate mai sus se aplică diferenţiat, în funcţie de particularităţile

biologice ale soiurilor, condiţiile ecologice, formele de conducere a viţelor, vârsta

plantaţiilor etc., alcătuind tehnologiile de cultură a viţei-de-vie.

Durata de exploatare a plantaţiilor viticole este reglementată prin acte normative şi

anume: 25 de ani pentru plantaţiile de vii altoite şi 15 ani pentru plantaţiile de vii pe

rădăcini proprii şi cele de hibrizi direct producători. Cercetările au stabilit că în condiţii de

exploatare intensivă, după 25 de ani de la intrarea viilor pe rod, producţia anuală de

struguri începe să scadă.

363



1. Obiectivele tăierilor sunt următoarele:

realizarea şi menţinerea formei date butucului în primii ani de la

plantare;

menţinerea producţiei la un nivel constant şi eliminarea

posibilităţilor de apariţie a alternanţei de rodire;

asigurarea elementelor de rod necesare realizării producţiei de

struguri din anul în curs, lemnul de rod pentru recolta anului

următor, cu asigurarea longevităţii butucilor;

păstrarea unui echilibru între procesele de creştere şi cele de

fructificare;

obţinerea unei producţii de bună calitate, cu struguri mai mari,

uniformi, cu acumularea unei cantităţi mai mari de zaharuri şi un

conţinut mai mic în aciditate.

2. În viticultură se practică 3 sisteme de tăiere: scurt, lung şi mixt, în

funcţie de lungimea elementelor roditoare lăsate la tăiere. Sistemul

de tăiere mixt prezintă câteva caracteristici de bază şi anume:

foloseşte ca element de producţie veriga de rod, alcătuită

dintr-o coardă de 8-14 ochi lungime sau o cordiţă de 5-7 ochi

şi un cep de înlocuire de 1-2 ochi;

permite repartizarea unor încărcături optime de ochi pe butuci

şi menţinerea elementelor de rod şi de înlocuire cât mai

aproape de butuc sau cordon;

se poate utiliza în toate condiţiile ecologice şi la toate

soiurile, atât la conducerea joasă a butucilor (Guyot multiplu),

cât şi la cea pe semitulpină (cordon Cazenave, Guyot pe

semitulpină), sau înaltă (Guyot pe tulpină, Lenz Moser) etc.

3. Forma de conducere semiînaltă creează condiţii optime pentru

lucrările mecanizate, pentru erbicidare; determină creşterea

productivităţii muncii, mai ales la tăieri şi operaţii în verde; permite

o bună ventilare a bazei butucilor; asigură un anumit confort în

momentul aplicării tăierilor. Ca dezavantaj - maturarea strugurilor

este întârziată cu câteva zile comparativ cu forma joasă, iar

concentraţia în zaharuri este mai redusă, în schimb creşte fertilitatea

şi producţia, mai ales la soiurile foarte viguroase.

4. Unul din criteriile după care se clasifică tăierile la viţa-de-vie este

scopul urmărit în momentul efectuării acestora. Astfel, se pot aplica

tăieri de formare, de rodire sau de fructificare şi tăieri de regenerare.

364


1. După modul de execuţie, tăierile în uscat la viţa-de-vie se clasifică în

trei categorii: tăieri manual, tăieri semimecanizate şi tăieri

mecanizate.

2. Tipurile de tăiere cel mai des folosite în România sunt: tipul de

tăiere Teremia, Guyot multiplu, Guyot pe semitulpină, Guyot cu

braţe înlocuite periodic, cordon Speronat, cordon Cazenave.

3. Atunci când analizăm dimensiunile optime ale unei coarde de un an,

ne referim la diametrul coardei în mod special, care trebuie să fie

cuprins între 8-12 mm, de asemenea, coarda trebuie să fie uniformă

ca grosime pe toată lungimea ei şi să aibe lemnul bine maturat.


1. Tăierea de formare Guyot multiplu se caracterizează prin formă de

conducere joasă şi sistem de tăiere mixt. La acest tip de tăiere sunt

prezente, pe butucul condus în formă joasă, verigile de rod, în număr

de 3-4, alcătuite fiecare din coarde de rod, cu lungimea de 8-14 ochi

şi cepi de înlocuire, de 2 ochi. După tăiere, coardele rămase se

dirijează pe primele sârme ale spalierului, în formă de semicerc. În

funcţie de vigoarea butucilor, condiţiile ecopedoclimatice şi

tehnologia aplicată numărul verigilor de rod se poate mări până la 4,

în anul IV, ultimul an când se mai aplică tăieri de formare, după care

încep tăierile de rodire.

2. Deseori, în plantaţiile conduse pe forme semiînalte şi înalte,

neprotejate peste iarnă, se înregistrează, din cauza temperaturilor

scăzute (-20 ... -30º C), pierderi de ochi destul de importante, care

afectează substanţial producţia. Păstrând avantajul conducerii

semiînalte, combinat cu posibilitatea de protejare peste iarnă, s-a

elaborat tăierea Guyot cu braţe înălţate, cu înlocuire periodică. La

acest tip de tăiere se poate reîntineri butucul fără compromiterea

producţiei în procent de 100%, adică mai întâi se înlocuieşte un braţ,

iar când acesta intră pe rod se poate regenera şi cel de al II-lea braţ.

3. La tipul de tăiere Cordon speronat semitulpina se formează în anul al

III-lea de plantare iar cordoanele în anul IV, astfel:

se alege o coardă plasată mai jos pe butuc, normală ca grosime, şi se

scurtează la 15-20 cm sub sârma portantă;

după pornirea în vegetaţie, lăstarii de pe semitulpină se îndepărtează

prin lucrarea de plivit, lăsând numai 2-3 în vârf;

cordoanele se proiectează simultan din primele două coarde formate

365

pe capătul tulpinii, care se dirijează în sensuri opuse pe sârma

portantă, pe direcţia rândului, scurtându-se fiecare la jumătatea

distanţei dintre butuci pe rând (circa 60 cm, la distanţele de 1,20 m

între butuci pe rând), restul coardelor se îndepărtează.


1. Veriga de rod este formaţiunea mixtă alcătuită dintr-un cep de 2 ochi

în poziţie inferioară şi coardă (8-15 ochi) sau cordiţă (5-7 ochi) în

poziţie superioară, ambele elemente fiind plasate pe aceeşi punte de

rod. Cepul din verigă poartă numele de cep de înlocuire, deoarece

creşterile de pe el vor servi la formarea unei noi verigi de rod în anul

următor (cepii dau lemnul ce va înlocui veriga epuizată).

2. Avantajele tăierii mecanizate la viţa-de-vie: reducerea timpului

alocat pentru executarea acestei lucrări şi creşterea productivităţii

muncii (tăiatul viţei-de-vie este o lucrare mare consumatoare de

forţă de muncă).


1. Determinarea viabilităţii ochilor de iarnă se poate face prin

următoarele metode: secţionarea longitudinală a ochilor de iarnă şi

examinarea vizuală a complexului mugural şi forţarea pornirii în

vegetaţie a butaşilor de un ochi lungime, în condiţii controlate de

laborator.

2. Încărcătura compensată se aplică atunci când pierderile de ochi sunt

mai mari de 20%, impunându-se corectarea încărcăturii prin

compensarea ochilor pieriţi, astfel încât din totalul ochilor lăsaţi la

tăiere pe butuc (viabili şi neviabili), numărul celor viabili să

corespundă cu încărcătura normală, în acest fel asigurându-se

obţinerea recoltei normale de struguri. Pentru calcularea încărcăturii

compensate (Ic) se foloseşte formula de mai jos, în care: It este

încărcătura de ochi teoretică (la ha sau m2), iar p – pierderile de ochi,

în procente (% ochi neviabili, pieriţi).

3. Pentru calcularea încărcăturii corectate (amplificarea sau reducerea

încărcăturii de ochi), se foloseşte relaţia:

366

în care: Icr este încărcătura corectată; It – încărcătura de ochi

teoretică/normală (la ha sau m2); m – amplificarea sau reducerea

încărcăturii, în %; p – pierderile de ochi în timpul iernii, în %.

4. Cortina dublă geneveză şi cortina simplă reprezintă tipuri de tăiere

care se pretează la mecanizarea integrală a lucrărilor, inclusiv a

tăierii în uscat.

5. Tăierile de regenerare se execută în plantaţiile bătrâne sau

îmbătrânite prematur datorită unei agrotehnici deficitare şi a

exploatării necorespunzătoare a acestora. Aceste cauze duc la

diminuarea capacităţii de creştere şi de regenerare, în sensul că se

formează coarde puţine, mici şi subţiri, cu degarnisirea accentuată a

cordoanelor, uscarea braţelor şi a cordoanelor, emiterea de lăstari din

portaltoi etc. În astfel de situaţii se impune aplicarea tăierilor de

regenerare, care pot fi totale sau parţiale şi constau în suprimarea

totală a lemnului bătrân pentru a stimula emiterea lăstarilor lacomi,

în vederea formării organelor tinere, mult mai corespunzătoare

pentru producţie.


1. Principala unealtă folosită la tăiere este foarfeca de vie iar pentru

tăierea lemnului bătrân (cordoane, cotoare, braţe, tulpini etc), care

nu se pot tăia cu foarfecele, se foloseşte ferăstrăul.

2. Materialul eliminat la tăiere poate fi folosit în diverse moduri: poate

fi tocat direct în vie cu tocătoarea pentru coarde şi încorporat în sol;

poate fi aşezat în grămezi pe intervale apoi strâns şi scos din

plantaţie, cu grebla mecanică sau manual cu furca, pe suprafeţe

mici; poate fi ars la marginea plantaţiilor, şi este modul cel mai

răspândit de eliminare; poate servi şi drept combustibil, sau chiar

nutreţ în hrana animalelor, sub formă de făină de coarde, în proporţie

de până la 20-30 %.

3. Copcitul constă în suprimarea rădăcinilor formate din altoi, deasupra

zonei de altoire, ca şi a celor pornite din portaltoi în apropierea

nivelului solului, odată cu înlăturarea coardelor care au pornit din

portaltoi. Copcitul se face cu scopul de a preveni despărţirea

altoiului de portaltoi.

367

4. Legarea coardelor (cercuitul) se efectuează după tăierea de

fructificare, în fenofaza plânsului, când elasticitatea lor este maximă.

Legarea coardelor trebuie încheiată până la umflarea vizibilă a

mugurilor, deoarece în această perioadă, aceştia sunt foarte sensibili

la scuturare. Dacă lucrarea nu a fost finalizată până la umflarea

mugurilor, ea se amână până când lăstarii au 3-5 cm, fază în care ei

sunt mai rezistenţi la scuturare.

5. Palisarea tulpinilor şi a cordoanelor, la conducerea în forme

semiînalte şi înalte, se realizează astfel:

revizuirea legăturii tulpinilor de tutori:

tutorii care se folosesc pentru susţinerea tulpinii se

fixează întotdeauna de aceeaşi parte a sârmei, cât mai

aproape de butuci şi se leagă cât mai bine de prima

sârmă a spalierului;

revizuirea legăturii cordoanelor de sârmele portante ale

spalierului, în aşa fel încât acestea să fie drepte, fără curburi

sau torsionări; în acest scop se fac câte trei legături.


1. Lucrările şi operaţiile în verde se pot clasifica după mai multe

criterii: după obligativitatea executării lor (obligatorii - plivitul,

legatul lăstarilor; ocazionale - ciupit, copilit, cârnit, desfrunzit

parţial); după frecvenţa cu care se întrebuinţează (lucrări şi operaţii

în verde aplicate mai des sau mai rar) şi după părţile plantei pe care

se aplică (lucrări şi operaţii în verde aplicate lăstarilor,

inflorescenţelor şi strugurilor).

2. Plivitul lăstarilor constă în îndepărtarea de pe butuci a unui anumit

număr de lăstari socotiţi a fi de prisos, şi anume: lăstarii crescuţi din

portaltoi, lăstarii fără rod care pornesc din butuc şi lemnul

multianual, plasaţi necorespunzător, o parte din lăstarii fără rod de

pe coardele anuale, lăstarii de pe tulpini etc. Avantajele acestei

lucrări sunt:

corectarea încărcăturii de ochi lăsate la tăiere pe butuc;

crearea de condiţii favorabile creşterii şi fructificării lăstarilor rămaşi

pe plantă;

uşurează dirijarea şi legarea lăstarilor reţinuţi pe mijloacele de

susţinere;

se creează condiţii favorabile iluminării frunzişului, astfel se

intensifică activitatea fotosintezei;

368

aerisirea mai bună a frunzişului reduce pericolul contaminării

primare cu mană.

3. Normarea încărcăturii de inflorescenţe – struguri este o lucrare ce se

impune la soiurile pentru struguri de masă, care au un procent ridicat

de lăstari fertili şi mai multe inflorescenţe pe lăstar, în scopul sporirii

producţiei marfă (80-90 %). Lucrarea se execută imediat după

legatul florilor (5-7 zile de la căderea corolei), când s-au format

boabele, sunt îndepărtate inflorescenţele mici, cele la care legarea

florilor s-a realizat defectuos, de obicei cele situate spre vârful

lăstarului.

4. Legarea sau dirijarea lăstarilor pe mijloacele de susţinere se execută

de 2-3 ori în timpul perioadei de vegetaţie şi anume:

primul legat, înainte de înflorit, pe la mijlocul sau sfârşitul

lunii mai, când lăstarii au lungimea de 40-60 cm;

al doilea la mijlocul lunii iunie;

iar al treilea legat, înainte de intrarea strugurilor în pârgă

(sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august).


1. Ciupitul lăstarilor se efectuează prin suprimarea vârfului de creştere

sau coroniţei lăstarilor fertili, manual, înainte de înflorit. Prin aceasta

se întrerupe creşterea lăstarilor pe perioada înfloritului (8-12 zile),

pentru a se favoriza procesul de fecundare a florilor.

2. Copilitul constă în scurtarea sau mai rar suprimarea totală a lăstarilor

anticipaţi (copililor), care se formează din mugurii de vară, la

subsuoara frunzelor. Copilitul se execută atunci când copilii au 6-7

frunze, lăsând 4-5 frunze de la bază. Partea de copil rămasă pe lăstar

ajută la hrănirea şi diferenţierea mai bună a ochilor de iarnă situaţi la

baza lor. Primul copilit se execută odată cu primul legat. Dacă este

nevoie, operaţia se repetă de 1-2 ori, pe măsură ce se formează şi

cresc noi copili.

3. Incizia inelară este operaţia în verde care constă în scoaterea unui

inel de scoarţă de 5-6 mm de pe lăstarii fertili, de sub prima

inflorescenţă, în vederea întreruperii circulaţiei sevei elaborate,

asigurându-se o hrănire abundentă a inflorescenţelor şi strugurilor.

Ea se face cu 4-5 zile după înflorit în perioada de maximă activitate

a frunzelor, pentru ca rănile să se vindece în decurs de 20-25 zile.

Este o lucrare care se aplică rar, cu foarfeci speciale de inelat, a

căror lame secţionează scoarţa şi liberul, după care liberul se

369

desprinde şi este scos cu ajutorul unui briceag. Pentru a nu afecta

vigoarea butucilor se recomandă aplicarea inciziei inelare la cel mult

30-50 % din lăstarii cu rod, sau pe 1-2 coarde de rod.

4. Desfrunzitul parţial constă în îndepărtarea frunzelor din zona

strugurilor, atât la soiurile pentru struguri de masă, cât şi la cele

pentru vin. Avantajele acestei lucrări sunt:

realizarea unor condiţii mai bune de iluminare şi însorire

strugurilor;

aerisire mai bună şi uşurarea aplicării tratamentelor

fitosanitare;

colorarea uniformă a boabelor la soiurile pentru struguri de

masă;

sporirea conţinutului în zaharuri, reducerea acidităţii totale

prin degradarea acidului malic;

micşorarea atacului de putregai cenuşiu şi obţinerea unor

recolte mai sănătoase.


1. Erbicidarea prezintă o serie de avantaje dintre care amintim:

viteză mai mare de execuţie;

economie de energie ca urmare a consumului mai redus de motorină;

devoltarea mai bună a rădăcinilor viţei-de-vie şi în orizonturile

superficiale;

diminuarea eroziunii;

accesul mai uşor cu maşinile în plantaţii, în perioadele ploioase;

o mai bună conservare a materiei organice în sol.

2. Pentru prevenirea poluării mediului cu erbicide, se impun a fi luate

următoarele măsuri: limitarea dozelor de erbicide la strictul necesar;

prepararea soluţiilor de erbicide în locuri izolate, departe de fântâni

şi de surse de alimentare cu apă; distrugerea ambalajelor prin ardere

sau îngroparea acestora adânc în sol; evitarea contactului soluţiei cu

pielea; interzicerea accesului persoanelor şi animalelor în direcţia

vântului; evitarea desfundării duzelor prin suflare cu gura sau cu

ajutorul sârmelor; curăţirea atentă a aparatelor folosite.

3. Folosirea raţională a îngrăşămintelor organice asigură obţinerea de

producţii de struguri superioare, relativ stabile, fără scăderea calităţii

sau rezistenţei la boli şi dăunători, ger şi secetă. Alimentaţia

minerală echilibrată, alături de factorii climatici favorabili,

determină o acumulare sporită de zaharuri, antociani şi substanţe

370

aromate în struguri.


1. Lucrările solului aplicate în plantaţiile de vii sunt: dezgropatul

butucilor, dezmuşuroitul (debilonarea), arătura de primăvară,

afânarea adâncă a solului pe rând (sapa mare), afânarea superficială

a solului (4-5 praşile în intervalul mai-august, la o adâncime de 5-10

cm), mulcirea, arătura de toamnă.

2. Mulcirea constă în acoperirea solului, începând din a doua jumătate

a lunii mai, cu o serie de materiale reziduale: paie tocate, frunze,

turbă, scoarţă de copaci, deşeuri de folie de polietilenă de diferite

culori etc. Mulcirea poate fi totală (pe întreaga suprafaţă) sau

parţială (în benzi, pe rândul de viţe).

3. Îngrăşăminte chimice folosite în viticultură sunt: îngrăşăminte cu

azot: azotatul de amoniu, ureea, sulfatul de amoniu; îngrăşăminte cu

fosfor: superfosfatul simplu, superfosfatul dublu şi îngrăşăminte cu

potasiu: sulfatul de potasiu, sarea potasică, clorura de potasiu.


1. Sistemul de întreţinere a solului ca ogor negru constă în menţinerea

acestuia în permanenţă în stare lucrată şi afânată. Sistemul se aplică

diferenţiat, în raport de zona climatică şi tipul de sol. Deşi ogorul

negru asigură folosirea apei din sol cu eficienţă maximă, precum şi

acumularea unor cantităţi mari de zaharuri în boabe, a devenit

neeconomic deoarece necesită un volum mare de carburanţi şi

cheltuieli ridicate pentru executarea mecanizată a lucrărilor.

2. Sistemul de întreţinere a solului prin înierbarea alternativă de durată

se recomandă în podgoriile în care, în timpul perioadei de vegetaţie,

precipitaţiile însumează minim 350 mm.

3. Metodele de irigare folosite în plantaţiile viticole sunt următoarele:

udarea prin brazde, prin aspersiune, prin microaspersiune, prin

picurare, prin rampe perforate.

4. Se recomandă folosirea unor norme de irigare (cantitatea totală de

apă administrată pe întreaga perioadă de vegetaţie), cuprinsă între

1 000 şi 2 500 m³/ha. Această cantitate de apă se aplică prin 2-4

udări, folosind la o udare 400-800 m³/ha, în perioada iulie – august.

În condiţiile ţării noastre, irigarea este necesară mai ales în

podgoriile din Dobrogea, Oltenia, Muntenia şi în parte din sudul

371

Moldovei, pe solurile nisipoase şi cu precădere în plantaţiile cu

soiuri de masă.


1. Primele măsuri aplicate sunt cele preventive: efectuarea la timp a

lucrărilor solului; distrugerea buruienilor; strângerea resturilor

vegetale atacate de boli şi dăunători; aplicarea lucrărilor şi

operaţiilor în verde; fertilizarea echilibrată.

2. Combaterea chimică constă în administrarea unei substanţe chimice

(sau a unui amestec), cunoscute sub numele de pesticide sau produse

fitofarmaceutice pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi

dăunătorilor. În comerţ există o multitudine de produse gata de

folosire care conţin una sau mai multe substanţe active (s.a.), care

asigură eficacitatea produsului respectiv.

3. Măsurile specifice combaterii integrate sunt:

fertilizarea raţională a plantaţiilor în vederea asigurării unui echilibru

între procesele de creştere şi fructificare;

evitarea excesului de azot care determină creşteri luxuriante şi

sensibilizarea viţei-de-vie la atacul bolilor şi dăunătorilor;

efectuarea la timp a lucrărilor solului care contribuie la distrugerea

multor patogeni şi dăunători;

înlăturarea prin lucrările în verde a numeroase surse de infecţie,

concomitent cu aerisirea mai bună a butucilor.

4. Avantajele combaterii biologice a bolilor şi dăunătorilor sunt:

evitarea poluării; fitotoxicitate redusă; obţinerea recoltei fără

reziduuri chimice; evitarea apariţiei rezistenţei la pesticide;

asigurarea sănătăţii mediului, omului şi a celorlalte vieţuitoare.

5. Primul exemplu de luptă biologică în viticultură îl constituie

folosirea portaltoilor americani rezistenţi, pentru combaterea

filoxerei, în locul mijloacelor chimice. De peste un secol s-au extins

şi hibrizii euro-americani şi euro-asiatici rezistenţi la boli, însă

aceştia nu ating nivelul calitativ al soiurilor europene.


1. Strugurii de masă au ajuns la maturitatea de consum când: au un

gust plăcut, dulce acrişor (conţinutul în zaharuri 130 - 180 g/l;

aciditatea între 3 - 5 g/l, exprimată în acid sulfuric); boabele au ajuns

la mărimea normală, sunt crocante, prezintă o uşoară înmuiere la

pipăit, se desprind uşor de pedicel (codiţă); coloraţia este uniformă

372

pentru toate boabele şi caracteristică soiului, cu pruina (ceara) densă

şi bine reliefată.

2. Strugurii pentru vin se recoltează la maturitatea tehnologică,

respectiv în momentul în care ei prezintă caracteristicile de

compoziţie şi calitate (conţinut în zahăr, aciditate, substanţe

colorante la soiurile negre, aromă la cele aromate etc), necesare

obţinerii unui anumit tip de vin.


INSTRUCŢIUNI











1. Precizaţi scopul şi obiectivele tăierilor la viţa-de-vie. – 1p

2. Definiţi sistemele de tăiere scurt, mixt şi lung. – 1p

3. Care sunt principalele tipuri de tăiere folosite în prezent în ţara

noastră şi prin ce se caracterizează? – 1p

4. Enumeraţi criteriile de clasificare a tăierilor la viţa-de-vie. – 1p

5. Prezentaţi tipul de tăiere Guyot cu braţe înlocuite periodic. – 1p

6. Când se face fertilizarea organică în plantaţiile pe rod şi care sunt

îngrăşămintele folosite? – 1p

7. Clasificaţi lucrările şi operaţiile în verde. – 1p

8. Precizaţi avantajele erbicidării. – 1p

9. Prezentaţi avantajele combaterii biologice a bolilor şi dăunătorilor. –

1p



1) Cotea, V.D., Barbu N., Grigorescu, C., Cotea, V.V.,2000 – Podgoriile şi

vinurile României. Editura Academiei Române, Bucureşti.

2) Dejeu, L., Georgescu Magdalena, 1992 – Înfiinţarea plantaţiilor de vii şi

întreţinerea lor în primii ani de la plantare. Ed. Ceres, Bucureşti.


373

BIBLIOGRAFIE

Alleweldt, G., Dettweiler-Münch, E.,1992 – The Genetic Resources of Vitis. Part I and II.

Bundesanstalt für Züchtungforschung im Wein – und Gartenbau, Institut für

Rebenzüchtung Geilweilerhof, Siebeldingen.

Anghel, Gh. şi colab.,1970 – Morfologia şi anatomia familiei Vitaceae. În: Ampelografia

RSR, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti.

Astruc, H., Heritier, J., Jacquinet, J.C., 1980 – Zonage des potentialités agricoles d'un

departement: méthode appliquée à la viticulture. Chambre d'Agriculture de l'Aude,

56 pp.

Astruc, H., Jacquinet, J.C., Heritier, J., 1981 – Un exemple de zonage synthétique L’Aude

Séminaire AgrométéorologieNigne, Bordeaux. Numéro spécial Vignes et Vins,

septembre 1982.

Baggiolini, M.,1952 – Les stades repère dans le développment annuel de la vigne. Rev.

Romande Agric. et Vitic., 8, 4-6.

Baniţă, P.M., Grumeza, N.,1978 –Aspects de la valorisation des resources de la vigne sur

les sables améliorés du sud de l’Oltenie-Roumanie. Symp. Int. „Écologie de la

vigne“, Constanţa.

Baniţă, P. M., 1983 – Viticultura pe nisipuri. Ed. Ceres, Bucureşti.Barbeau, G., Asselin, C.,

Morlat, R., 1997 – Estimation du potentiel viticole des terroirs en Val de Loire selon

un indice de précocité du cycle de la vigne. OIV XXIIéme

Congrès de la vigne et du

vin, Buenos Aires, Argentine.

Bavaresco, L.,1990 –Excursus mondiale sugli ibridi produttori di vite di terza generazione

resistenti alle malattie. Vignevini, 6, 29-38.

Bavaresco, L. şi colab.,1991 – Investigations on iron uptake and reduction by excised roots

of different rootstocks and a V. vinifera cultivar. Plant and Soil 130, 109-113.

Bavaresco, L., Fregoni, M., Fraschini P.,1992 – Investigation on some physiological

parameters involved in chlorosis occurrence in grafted grapevine. Journal of Plant

Nutrition, 15, 1791-1807.

Becker, N., Zimmermann, H.,1983 – Der Einfluss verschiedener Wasserversorgung auf

Triebwachstum, Beerenentwicklung, Holzreife und Holzstruktur bei Tropfreben.

Wein-Wissenschaft, 38.

Becker, W., 1994 – The effect of climate on grape ripening: application to the zoning of

sugar content in the European Community. Centre Commun de Recherche.

Commission Europeenne. CECA-CEE-CECA Bruxelles. 319 pp Mapas.

Belea, Mihaela Geanina, Dejeu, L., Bădulescu, Liliana,2003 – Research concerning the

variation content in leves’ pigments at different types of pruning and bud loads.

Scientifical Papers USAMV Bucharest, serie B, Horticulture, Vol. XLVI, 338-342.

Belea, Mihaela, Geanina, 2008 – Cercetări privind optimizarea structurii vegetaţiei viţei-de-

vie în vederea îmbunătăţirii calităţii producţiei. Teză de doctorat, USAMV Bucureşti,

226 p.

Beran, N.,1982 – Die transpiration der Rebe (Vitis vinifera) in Abhanggigkeit von der

Blattemperatur unter besonderer Berücksichtigung des Bodenvasergehaltes. Wein-

Wissenschaft, 5.

374

Beran, N.,1985 – Die Sauerstoffproducktion der Rebe (Vitis vinifera L.)-ein Vergleich mit

Forstgehölzen und anderen landwirtschaftlichen Kulturplanzen. Wein-Wissenschaft,

40, 1.

Berbecel O. şi colab., 1981 – Vreme şi recoltă, Editura Ceres, Bucureşti

Bessis, R., Fournioux, J.C.,1992 – Zone d’abscission et coulure de la vigne. Vitis, 31, 9-21.

Bernaz, D., Hogaş, C., Billeau, A.,1937 – Tratat de Viticultură. Vol. I, Huşi.

Bernaz Gh.,2003 – Via familială. Editura M.A.S.T., Bucureşti.

Bessis R., Fournioux J. C., 1992 – Zone d’abscission et coulure de la vigne. Vitis, 31, 1, p.

9-21.

Beznea, D.,1986 – Cercetări privind rezistenţa viţei de vie la temperaturile scăzute din

timpul iernii. Analele ICVV, XI, 49-62.

Boselli, M., Pasquali, A., Zinoni, F., Lega, P., 1990 – Caratterizzatione del territorio

dell'Emilia Romagna mediante l'uso di indici bioclimatici. Atti del Convegno:

Agrometeorologia per un servizio regionale. Perugina, 26-28 settembre: 127-140.

Borlan, Z. şi colab., 1982 – Tabele şi nomograme agrochimice. Ed. Ceres, Bucureşti.

Bourzeix, M. şi colab.,1977 – De l’influence de l’alimentation hydrique de la vigne sur le

caracteristiques des bais de raisins et leur richesse en couleur et autres constituants

phénoloques. C.R. Acad. Sc. Paris, 284, D.

Branas, J.,1974 – Viticulture. Imprimérie Déhan, Montpellier.

Budan, C.,1974 – Studiul condiţiilor ecologo-geografice în relaţiile cu viţa de vie şi

eficienţa producţiei din podgoria Ştefăneşti-Argeş. Teză de doctorat I.A.N.B.,

Bucureşti.

Buiuc, M., 1984 – Estimarea radiaţiei solare pe teritoriul României. Studii şi cercetări în

fundamentarea meteorologică şi hidrologică a resurselor energetice neconvenţionale.

Institutul de Meteorologie şi Hidrologie, Bucureşti.

Buiuc, M., 2000 – Agrometeorologie, vol. I, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, Curs

pentru uzul studenţilor.

Bulencea, A.,1975 –Viile şi vinurile Transilvaniei. Editura Ceres, Bucureşti.

Burzo, I., Toma, S., Olteanu, I., Dejeu, L., Delian, Elena, Hoza, D.,1999 – Fiziologia

plantelor de cultură. Vol. 3 –Fiziologia pomilor fructiferi şi a viţei de vie. Editura

Ştiinţa, Chişinău.

Calo, A., Scienza, A., Costacurta, A.,2001 – Vitigni d'Italia. Edagricole, Bologna.

Carbonneau, A., Casteran, P.,1978 – Modification microclimatiques induites par des

systèmes de conduite de la vigne au niveau des feuilles et de raisins. Symp. Int.

„Écologie de la vigne“, Constanţa.

Carbonneau, A., 1980 – Recherche sur les systèmes de conduite de la vigne: essai de

maîtrise du microclimat et de la plante entière pour produire économiquement du

raisin de qualité. Thèse Université de Bordeaux II, 240 p.

Carbonneau, A., Tonietto, J., 1998 – La géoviticulture – De la géographie viticole aux

évolution climatique et tehnologiques à l’échelle mondiale, Revue des Oenologues et

des Techniques Vitivinicoles et Oenologiques, n.87, 16-18.

Carbonneau, A., Deloire, A., Jaillard, B., 2007 – La vigne – physiologie, terroir, culture.

Edition Dunod, Paris, 442 p.

Cartechini, A. şi colab., 1993 – Il vigneto in Umbria. Suggerimenti per l’impianto e la

conduzione. Quderno nr. 49, Perugia

375

Cazacu, Silvia, Voiculescu, I., Fîciu, Lidia, Nămoloşanu, I., Antoce, Oana, Arina, 2008 –

Studies regarding the elaboration of some instruments for the evaluation of the

suitability of viticultural areas for ecological viticulture. Lucrări Ştiinţifice USAMV

Bucureşti, Seria B, Horticultura, vol. LI, 451-457.

Cichi, Daniela, Doloris,2006- Modificările termice din ecosistemul viticol (Cauze, efecte

asupra viţei de vie, studii). Editura Universitaria, Craiova.

Cichi, Daniela, Doloris, Olteanu, I., Costea, D.C., Ramona, Căpruciu, Ciupeanu Călugăru,

D.E.,2006 – Reserches on certaines metabolites of thermic stress in grapevines.

Proceedings 41st Croatian International Symposium on Agriculture, 13-17 February,

Opatija Croatia, 719-722.

Condei, Gh., Ciolacu, M., Seiculescu, M., 2003 – Elaborarea metodologiei de delimitare

multicriterială a arealelor de obţinere a produselor vitivinicole DOC-IC prin bonitare

vocaţională calitativă. Analele I.C.V.V. Valea Călugărească, vol. XVIII.

Constantinescu, Gh. şi colab.,1964 – Détermination de la valeur de l'indice bioclimatique de

la vigne pour les principaux vignobles de la R.P. Roumanie. Revue Roumaine de

Biologie, Série de Botanique, 9, 1.

Constantinescu, Gh., Indreaş, Adriana,1976 – Ampelologia soiurilor apirene. Editura

Academiei R.S.R., Bucureşti.

Constantinescu, Gh. şi colab.,1965 –Aspecte morfo-anatomice care indică slăbirea

rezistenţei la ger a viţei de vie. Lucrări ştiinţifice I.A.N.B., seria B, vol. VIII.

Constantinescu, Gh. şi colab.,1978 – La répartition territoriale des cépages à raisin de table

et de cuve en Roumanie selon le système écologo-géographyque. Bucureşti.

Costea, D.C.,2005 – Influenţa regimului de subasigurare hidrică asupra unor parametri

bioproductivi la viţa-de-vie. Teză de doctorat, Universitatea din Craiova.

Costea, D.C., Cichi Daniela Doloris, Căpruciu Ramona, Genoiu Elena,2008 – The influence

of the hydro-thermal regime over bioproductive parameters of Fetească neagră

variety cultivated at Banu Mărăcine Viticultural Centre. Bulletin USAMV Cluj-

Napoca, Horticulture, 65 (1), 2, 530.

Cotea, V.D., Cotea, Victoria,1967 – Caracteristicile vinurilor obţinute în zona nisipurilor de

la Iveşti-Hanul Conachi. Revista de horticultură şi viticultură, 6.

Cotea, V.D., Barbu N., Grigorescu, C., Cotea, V.V.,2000 – Podgoriile şi vinurile României.

Editura Academiei Române, Bucureşti.

Cotea, Victoria, Cotea, V.V.,1996 – Viticultură, ampelografie şi oenologie. Editura


Cotea, V.V., Rotaru, Liliana, Irimia, L.M., Colibaba, C., Tudose Sandu-Ville S.,2008 – The

greenhouse effect on the viticultural ecoclimat in northern Moldavia, Romania. 31st

World Congress of Vine and Wine, Verona, Italia.

Davidescu, D., Davidescu, Velicica, 1992 – Agrochimie horticolă. Ed. Academiei Române,

Bucureşti.

Dejeu, L., 1984 – Cracterizarea solurilor în legătură cu cultura viţei-de-vie în centrul viticol

Valea Călugărească. Teză de doctorat, I. A. N. B., Bucureşti.

Dejeu, L., Puiu, Şt.,1985 – Cercetări privind influenţa unor condiţii ecopedologice asupra

creşterii şi rodirii viţei de vie. Lucrări ştiinţifice I.A.N.B., seria B, vol. XXVIII, 77-

82.

376

Dejeu, L. Oprea, A., Nămoloşanu, I., Leţ, G.,1987 –Comportarea câtorva soiuri de struguri

pentru vinuri roşii cultivate pe nisipurile din judeţul Brăila. Lucrări ştiinţifice

I.A.N.B., seria B, vol. XXX, 87-94.

Dejeu, L.,2006 – Viticultura practică. Editura Ceres, Bucureşti, 256 p.

Dejeu, L.,2000 – Vinul, nutriţia şi sănătatea. Ed. Elisavaros, Bucureşti.

Dejeu, L., Bucur, Mihaela, 2008 – Mic îndreptar de viticultură ecologică. AMC, UŞAMV

Bucureşti, 158 p.

Dejeu, L., Petrescu, C., Chira, A.,1997 – Hortiviticultura şi protecţia mediului. Editura

didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti

Dejeu, L., Patic M., Mereanu, Diana, Bucur, Mihaela, Georgeta, Gutue C.,2008 – Impact of

climat change on grapevine culture durability. 31st World Congress of Vine and

Wine, 15-20 June, Verona, Italia.

Dejeu, L., Patic, M., Mereanu, Diana, Bucur, Mihaela, Georgeta, Gutue, C.,2008 –

Globalisation and Romanian Viticulture: Opportunities and restrictions. 31st World

Congress of Vine and Wine, 15-20 June, Verona, Italia.

Dejeu, L., Mereanu, Diana, Matei, Petruţa, Agavriloaei, Cătălina, 2009 – Effect of climate

change on dry matter accumulation and partitioning at grapevine. Lucrări ştiinţifice

U.Ş.A.M.V.B., Seria B, Vol. LIII , 547-552.

Dobrei, A., Rotaru, Liliana, Mustea, M.,2005 – Cultura viţei-de-vie. Ed. Solnes, Timişoara.

Dobrei, A., Sala, F., Ghiţă, Alina, Kocsis, Elisabeta,2008 – Research regarding varieties and

technological level practiced in few viticultural exploatations from Banat. Bulletin

USAMV Cluj-Napoca, Horticulture, Vol. 65, nr. 1, 2, 531.

Dosualdo, D. şi colab.,1990 – Influenza della temperatura sulla composizione della bacca di

Cabernet franc del corso della maturazione. Vignevini 17, 7/8, 59-65.

Dumitriu, I.C.,2008 – Viticultura. Editura Ceres, Bucureşti, 440 p.

Dvornic, V., şi colab.,1966 – Cercetări cu privire la relaţia dintre dinamica hidraţilor de

carbon, respiraţia, transpiraţia şi rezistenţa la iernare a viţei de vie. Lucrări ştiinţifice

I.A.N.B., seria B, vol. IX.

Eynard, I., Dalmasso, G., 1990 – Viticoltura moderna. Ed. Ulrico Hoepli, Milano.

Fregoni, M., 1987 – Viticoltura generale. Compendi didattici e scientifici. Ed. Reda, Roma.

Fregoni, M.,1991 – Origines de la vigne et de la viticulture. Contribution des peuples

antiques. Musumeci Editeur.

Fregoni, M., Schuster, D., Paoletti, A.,2003 – Terroir, Zonazione, Viticoltura. Phytoline

Editore, Affi.

Fregoni, M.,2005 – Viticoltura di qualità. Editore Phytoline, Affi, 819 p.

Georgescu, Magdalena, Grecu, V., Dejeu, L., 1986 – Ghid pentru meseria de viticultor. Ed.

Ceres, Bucureşti.

Georgescu, Magdalena, Dejeu, L., Ionescu, P.,1991 – Ecofiziologia viţei de vie. Editura

Ceres, Bucureşti.

Georgescu, Magdalena, Dejeu, L., 1992 – Tăierea viţei-de-vie. Ed. Ceres, Bucureşti.

Georgescu, Magdalena, Dejeu, L.,1993 – Lucrări şi operaţii în verde la viţa-de-vie. Editura

Ceres, Bucureşti.

Giugea, N.,2000 – Cercetări privind modul în care unii factori biopedoclimatici influenţează

compoziţia chimică a strugurilor. Teză de doctorat, Universitatea din Craiova.

377

Gribaudo, I., 1988 – Micropropagazione della vite. Quad. Vitic. Enol. Univ. Torino, 12, p.

165-180

Hidalgo, L.,2002 –Tratado di Viticultura General. Ed. Mundi Prensa, Madrid.

Huglin, P., Schneider C.,1998 – Biologie et écologie de la vigne. Paris, Lavoisier, 370 p.

Indreaş, Adriana, Vişan, Luminiţa,2001 – Principalele soiuri de struguri de vin cultivate în

România. Editura Ceres, Bucureşti.

Indreaş, Adriana, Vişan, Luminiţa,2001 – Principalele soiuri de struguri pentru masă

cultivate în România. Editura Ceres, Bucureşti.

Ion, M.,2006 – Optimizarea amplasării soiurilor pentru vinuri roşii în funcţie de combinaţia

soi-portaltoi în interacţiune cu condiţiile de biotop în centrul viticol Valea

Călugărească. Teză de doctorat, USAMV Bucureşti.

Ion, M., Şerdinescu, A., Varga, N., Pârcălabu, Liliana,2004 – Portaltoiul factor de

optimizare a cantităţii şi calităţii recoltei de struguri. Editura Ceres, Bucureşti, 71 p.

Ionescu, Al.,1982 – Fenomenul de poluare şi măsuri antipoluante în agricultură. Editura

Ceres, Bucureşti.

Kovacs, A. şi colab., 1987 – Delimitarea arealelor de cultură şi modul de protejare a viţei-

de-vie în podgoriile din centrul Transilvaniei. Producţia vegetală – horticultura, 1, p.

32-35.

Leţ, G., Dejeu, L., 1993 – Consideraţii asupra toleranţei ecobiologice a materialului săditor

viticol pe terenuri afectate de sărăturare. Lucrări ştiinţifice S. C. C. C. A. S. Brăila, I,

p. 231-342.

Macici, M., Dejeu, L.,2008 – Elemente reper pentru o istorie a ştiinţei vitivinicole

româneşti. Volumul Omagial „115 ani de cercetare, învăţământ şi producţie

vitivinicolă şi pomicolă la Pietroasa şi Istriţa”. Editura INVEL-Multimedia,

Bucureşti, 175-200.

Martin, T.,1968 – Viticultura. Editura Agrosilvică, Bucureşti.

Martin, T.,1972 – Viticultură generală. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Matei, Petruţa,2002 – Variaţia unor indicatori fiziologici şi biochimici la unele soiuri noi de

struguri de masă cu maturare diferită. Teză de doctorat, U.S.M.V. Bucureşti.

Matei, Petruţa, Dobrescu, Aurelia,2004 – Diferenţe privind variaţia indicatorilor fiziologici

şi biochimici la soiuri noi de struguri pentru masă. Analele ICDVV Valea

Călugărească, vol. XVII, p. 128-132.

Mihalache, L., Popa, Cr., Dejeu, L., Popescu, Maria, Baciu, M.,1976 – Evoluţia solurilor

erodate şi a plantaţiilor de viţă de vie pe terenurile amenajate în terase. Analele ICVV

Valea Călugărească, vol. VIII, 395-416.

Moldovan, S. D.,1998 – Contribuţii la crearea de soiuri rezistente de viţă de vie pentru

podgoriile din Transilvania. Teză de doctorat, USAMV Iaşi.

Morlat, R.,1997 – Terroirs d'Anjou: objectifs et premiers résultats d'une étude spatialisée à

l'echelle régionale. Bulletin de l'O.I.V., vol. 70, 797-798, 567-591.

Morlat, R. şi colab.,2001 –Terroirs viticoles: Étude et valorisation. Ed. Oenoplurimedia,

Chaintré.

Mihalca, Al., Lazea E.,1990 – Tradiţiile şi experienţa culturii viţei de vie în zona Aradului.

Editura Ceres, Bucureşti.

Mihalca, Al.,2007 – Viticultura arădeană după anul 1944. Vol. II. Editura Multimedia

International, Arad, 378 p.

378

Mustea, M.,2004 –Viticultură. Bazele biologice, înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor tinere

de vii roditoare. Editura „Ion Ionescu de la Brad“, Iaşi.

Nămoloşanu, I.,1988 – Viticultura. Institutul Agronomic Nicolae Bălcescu Bucureşti.

Atelierul de multiplicat cursuri.

Olteanu, I.,2000 – Viticultura. Editura Universitaria, Craiova.

Olteanu, I.,Giugea, N.,2002 – The microzonation of the grapevine in the vineyard Craiova

hills depending of the climate and geopedologic conditions. Lucrări Ştiinţifice

U.Ş.A.M.V., Bucureşti, Seria B.,vol. XLV, p.245-248.

Olteanu, I., Cichi, Daniela Doloris, Costea, D.C., Mărăcineanu, L.C.,2002 – Viticultura

specială. Zonare, Ampelografie, Tehnologii specifice. Editura Universitaria, Craiova,

473 p.

Oprea, A., Indreaş, Adriana,2000 - Viticultura. Editura Ceres, Bucureşti.

Oprea, D.D.,1965 – Lucrări practice de viticultură. Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti.

Oprea, D.D.,1976 – Viticultura practică. Editura Ceres, Bucureşti.

Oprea, Şt.,2001 – Viticultura. Editura Academicpres, Cluj-Napoca.

Oprean, M., Olteanu, I.,1983 – Viticultura generală (Bazele biologice ale viticulturii).

Reprografia Universităţii din Craiova.

Oşlobeanu, M.,1966 – Unele aspecte ale interacţiunii altoi-portaltoi şi rolul afinităţii în

ridicarea producţiei de struguri. Teză de doctorat, I.A.N.B., Bucureşti.

Oşlobeanu, M.,1978 – Quelques aspects de l'interaction entre le greffon et le porte-greffe de

la vigne. 1er Symposium International sur l'Écologie de la Vigne, Constanţa,

Roumanie, 227-236.

Oşlobeanu, M. Budan, C., Ene, D., Dejeu, L.,1978 – Contribuţii la aboradrea viticulturii ca

ecosistem agricol şi la interpretarea cibernetică a acestuia. În: Protecţia

ecosistemelor, Constanţa, 128-135.

Oşlobeanu, M., Alexandrescu, I., Dejeu, L.,1978 – Contributions à l'aproche de la

viticulture en tant qu'agroécosystème. 1er

Symposium International sur l'Écologie de

la Vigne, Constanţa, Roumanie.

Oşlobeanu, M., Poenaru, I., Dejeu, L., Oprea, A., Jabbar, A.H.,1978 – Critères écologiques

utilisés dans la repartition territoriale des cepages de raisins de table en Roumanie. 1er

Symposium International sur l'Écologie de la Vigne, Constanţa, Roumanie, 527-542.

Oşlobeanu, M., Oprean, M., Alexandrescu, I., Georgescu, Magdalena, Baniţă, P., Jianu,

L.,1980 – Viticultură generală şi specială. Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti.

Oşlobeanu, M., Macici, M., Georgescu, Magdalena, Stoian, V.,1991 – Zonarea soiurilor de

viţă-de-vie în România. Editura Ceres, Bucureşti.

Oşlobeanu, M., Gherghi, A., Glăman,Gh., Pomohaci, N., Popescu, V., Rusu, C., Ştefan, N.,

2003 – Horticultura de-a lungul timpului. Vol. I – Perioada de la începuturi şi până la

reîntregirea ţării (1918). Editura Academiei Române, Bucureşti.

Pallioti, A., Silvestroni O., 2004 – Ecofisiologia applicata alla vite. În: Viticoltura ed

enologia biologica. Mercato, techniche di gestione, difesa, vinificazione e costi.

Edagricole, Bologna, 41-92.

Palliotti, A, Cartechini, A., Guelfi, P., 2006 – Manuale di Viticoltura Applicata. Universita

degli Studi di Perugia, 108 p.

379

Patic, M.,2006 – Enciclopedia Viei şi Vinului. Editura Tehnică, Bucureşti, 1 303 p.

Piţuc, P.,1989 – Înierbarea alternativă a intervalelor dintre rânduri în plantaţiile viticole din

nord-estul Moldovei. Revista de Hoticultură, nr.9.

Piţuc, P. şi colab., 1991 – Stabilirea distanţelor de plantare a viţei-de-vie în condiţiile din

nord-estul Moldovei. Analele ICVV Valea Călugărească, vol. XIII, p. 185-206.

Poenaru, I., Popa,V., Budan, C., Bobeleac, Maria, Barbu, I.,1976 – Influenţa încărcăturii de

rod la diferite forme de conducere asupra producţiei unor soiuri de struguri pentru

masă. Analele ICVV Valea Călugărească, vol. VIII.

Perez, J., Kliewer, W. M.,1990 – Effect of shading on bud necrosis and bud fruitfulness of

Thompson Seedless grapevines. American Journal of Enology and Viticulture, 41,

168-175.

Pomohaci, N., Ilie, Maria,1968 – Contribuţii la studiul regimului de umiditate şi nutriţie la

viţa de vie în zona solului brun-roşcat de pădure. Lucrări ştiinţifice I.A.N.B., seria B,

vol. XI.

Pomohaci, N.,Gheorghiţă, M., Iuoraş, R., Cotrău, A., Cotea, V.V.,1990 - Oenologia. Editura


Pomohaci, N., Nămoloşanu I., Nămoloşanu Adriana,2000 – Producerea şi îngrijirea

vinurilor. Editura Ceres, Bucureşti

Pomohaci, N., Stoian, V., Gheorghiţă, M., Sîrghi, C., Cotea, V.V., Nămoloşanu, I.,2000 –

Oenologie. Vol. 1 – Prelucrarea strugurilor şi producerea vinurilor. Editura Ceres,

Bucureşti.

Pop, Nastasia,2010 – Curs de viticultură generală. Eikon, Cluj-Napoca.

Pop, Nastasia, Babeş, Anca, Bunea, C., Pop, Tiberia,2008 – Studies regarding the total

polyphenols content from several red grape varieties. Lucrări Ştiinţifice USAMV

Iaşi, Seria Horticultură, vol. 51, 877-880.

Popa, V. Gh., Dejeu,L.,1994 – Aspecte privind relaţiile între unele componente ale biomasei

viticole în funcţie de oferta de resurse ecologice. Analele ICVV Valea Călugărească,

Vol. XIV, 161-170.

Popescu, Carmen Florentina, Vişoiu, Emilia,1998 – Regenerarea de plante din cultura in

vitro de fragmente de peţiol şi limb foliar la viţa-de-vie. Analele I.C.V.V. Valea

Călugărească, vol. XV, p. 19-26.

Popescu, Carmen, Florentina, Teodorescu A.,2004 – Biotehnologii – Regenerarea in vitro la

viţa-de-vie cu aplicaţii în ameliorarea sortimentului. Editura Ceres, Bucureşti.

Popescu, Gh., Dejeu, L.,1987 – Rolul substanţelor bioactive şi utilizarea lor în horticultură.

Natura, 38, 4.

Popescu, V., Chira, Lenuţa, Dejeu, L.,2001 – Producerea materialului săditor pentru

legume, pomi şi viţa-de-vie. Editura M.A.S.T., Bucureşti, 479 p.

Ranca, Aurora,2005 – Improuving Grapevine Technology by Optimizing the Utilisation of

the Environmental Resources in the Murfatlar Vineyard. Acta Horticulturae 689,

ISHS, 29-39.

Răuţă, C. şi colab.,1983 – Studiul pedologic al condiţiilor de manifestare a clorozei în

podgoriile din România. Analele I.C.V.V. Valea Călugărească, X, 95-110.

Reynier, A.,1986 – Manuel de Viticulture. Lavoisier, Paris.

380

Riou, C. et al.,1994 – Le déterminisme climatique de la maturation du raisin: application au

zonage de la teneur en sucre dans la Communauté Européene. Luxemburg, Office

des Publications Officielles des Communautés Européennes, 322 p.

Savu, Georgeta, Mihaela,2004 – Studiul macroclimatului din diferite podgorii şi centre

viticole ale României pe bază de multicriterii adoptate pe plan european şi cel al

geoviticulturii. Teză de doctorat, U.S.A.M.V., Bucureşti.

Savu, Georgeta, Mihaela,2006 – Evaluarea multicriterială a ecoclimatului din regiunea

viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului. Lucrări ştiinţifice USAMV Iaşi,

Seria Horticultura, vol. I (49), 531-536.

Scienza, A., Anzani, R., Failla, O., De Micheli, L., Grando, S., Mattivi, F., Reina, A.,1993 –

La vite selvatica Vitis vinifera silvestris in Italia: significato culturale, diffusione e

possibili rapporti con i vitigni coltivati. Atti della Accademia Italiana della Vite e del

Vino, Vol. 45.

Scienza, A.,Falcetti,M.,Bogoni,M.,1996 - L'evoluzione del concetto di qualita in Europa.

Vignevini, 23 (1/2), 57-64.

Seguin, G.,1983 – Influence des terroirs viticoles sur la constitution et la qualité des

vendanges. Bulletin de l'O.I.V., 56, 623.

Severin, V., Dejeu L.,1994 – Bolile şi dăunătorii viţei-de-vie – prevenire şi combatere.

Editura Ceres, Bucureşti.

Silvestroni, Oriana, Palliotti A.,2005 – Distanze di impianto. În: Manuale di viticoltura.

Impianto, gestione e difesa del vigneto. Edagricole, Bologna.

Silvestroni, Oriana, Palliotti A.,2005 – Distanze di impianto. În: Manuale di viticoltura.

Impianto, gestione e difesa del vigneto. Edagricole, Bologna.

Stănescu, Doina, Teodorescu, R.,2003 – Horticultură generală. Tehnologia de producţie şi

valorificare a culturilor horticole. Editura Ceres, Bucureşti, 232 p.

Stroe, Marinela, Vicuţa, Savu, Georgeta, Mihaela,2006 – Studiu comparativ privind

variabilitatea agrobiologică şi thnologică a trei selecţii clonale ale soiului Pinot noir

în vederea stabilirii vocaţiei acestora în condiţiile Podgoriei Ştefăneşti-Argeş. Lucrări

Ştiinţifice USAMV Iaşi, Seria Horticultura, vol.1 (49), 549-554.

Şerdinescu, A.,1998 –Studiul comportării la cloroza fero-calcică a unor selecţii clonale şi

soiuri de portaltoi nou introduse în viticultura din România. Teză de doctorat,

A.S.A.S. Bucureşti.

Şerdinescu, A., Ion, M., 2003 – Studiul ecopedologic şi ecoclimatic pentru încadrarea

arealelor viticole din România în zonele viticole ale Uniunii Europene.

Teodorescu, I.C., 1942 – Viticultura. Editura Cartea Românească, Bucureşti.

Teodorescu, I. C. şi colab.,1966 – Viţa de vie şi vinul de-a lungul veacurilor. Editura

Agrosilvică, Bucureşti.

Teodorescu, Şt., Popa, A., Sandu, Gh.,1987 – Oenoclimatul României. Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti.

Tonietto, J., Carbonneau, A.,2000 – Le climat mondial de la viticulture et la liste des

cépages associés. Système de Classification Climatique Multicritère (CCM) des

Régions à l'Échelle Géoviticole. Session du Groupe d'experts de l'O.I.V. – Zonage

Vitivinicole; Paris, le 6 mars 2000.

381

Tudose, Minodora, Dobrin, Ionela, Vlad, Fulvia, Florica, Savu, Mihaela,2005 –

Monitorizarea dăunătorilor din plantaţia experimentală viticolă a USAMV Bucureşti.

Lucrări Ştiinţifice USAMV Bucureşti, Seria, A, XLVIII, p. 351-357.

Turek Rahoveanu, A., Zahiu, Letiţia, Dachin, Anca, Manole, V., Boboc, D., Zaharia, C.,

Ion, Raluca, Turek, Magdalena, Subic, J., Popescu, C., Zaharia, Ioana,2009 – Analiza

filierei sectorului vitivinicol în România. Ed. Ars Academica, Bucureşti.

Ţârdea, C., Dejeu, L.,1995 – Viticultură. Editura didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti,

504 p.

Ţârdea, C., Rotaru, Liliana,2003 – Ampelografie, vol. I. Editura „Ion Ionescu de la Brad”,

Iaşi.

Ţârdea, C., Irimia, L., Rotaru, L.,2003 – Încă un test de rezistenţă la ger a soiurilor de viţă

de vie cultivate pe tulpini înalte, în zona de nord-est a Moldovei. Lucrări ştiinţifice

USAMV Iaşi, Seria Horticultura, vol. 1 (46).

Varga N., Preda, Daniela, Ion, M., Burlacu, C.,2006 – Tehnologie optimizată privind

obţinerea materialului săditor viticol. Editura Ceres, Bucureşti.

* * * - Ordinul nr. 1267 din 30 noiembrie 2005 al ministrului agriculturii, pădurilor şi

dezvoltării rurale pentru aprobarea Regulilor şi normelor tehnice privind producerea

în vederea comercializării, controlul, certificarea calităţii şi comercializarea

materialului de înmulţire vegetativă a viţei-de-vie. Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 18 bis/9.01.2006.

* * * - Ordinul nr. 225 din 31 martie 2006 privind aprobarea zonării soiurilor nobile de viţă-

de-vie roditoare admise în cultură în arealele viticole din România. Monitorul Oficial

al României, partea I, nr.324/11 aprilie 2006.

Viti Cultura

Documents

Transcript of Viti Cultura