VIITORUL ARHITECTURII INSTITUTIONALE SI IMPLICATIILE ASUPRA PESC/PESA

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTIFACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

MASTER STUDII DE SECURITATE

LUCRARE DE DISERTAŢIE

VIITORUL ARHITECTURII INSTITUŢIONALE ŞI IMPLICAŢIILE

ASUPRA PESC/PESA

Coordonator ştiinţific

Absolvent

Bucureşti2008



VIITORUL ARHITECTURII INSTITUŢIONALE ŞI IMPLICAŢIILE ASUPRA PESC/PESA

CUPRINS:

CAP. I. UNIUNEA EUROPEANĂ –ISTORIC. PRINCIPALELE TRATATE

DE CONSTITUIRE

4

CAP. II. POLITICA EXTERNĂ ŞI DE SECURITATE COMUNĂ –

PESC

7

II.1. Definirea conceptului de „securitate”........................................................7

II.2. Geneza şi evoluţia conceptului conceptului PESC/PESA; De la PESC la

PESA.........................................................................................................7

II. 3. Obiectivele PESC desprinse din prevederile tratatelor de constituire a

UE:..........................................................................................................15

II.4. Evoluţia PESC/PESA din perspectiva Tratatele de la Amsterdam şi

Nisa..........................................................................................................16

Tratatul de la Nisa...................................................................................17

Tratatul de la Amsterdam........................................................................18

Summit-ul de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999..............................19

II.5. Relaţia UE – NATO între complementaritate şi competiţie;................20

II.6. Politica Externă şi de Securitate Comună din perspectiva noului Tratat

de Reformă - Tratul Lisabona..............................................................23

Evoluţia europeană în construcţia Noului Tratat de Reformă.................24

Inovaţii aduse la nivel iustituţional de către Noul Tratat de Reformă:....25

Cap. III. Mecanisme de funcţionare a instituţiilor Uniunii Europene şi

adoptarea deciziilor la nivel european

2




28

III.1. Obiectivele Comunităţii europene..........................................................28

Obiective fundamentale:..................................................................................28

III.2. Structura instituţională pe domeniul PESC/PESA; Procesul decizional

.................................................................................................................29

Structura instituţională în domeniul PESA......................................................31

CAP.IV. PRIORITĂŢI ALE PREŞEDINŢIILOR UNIUNII EUROPENE

38

IV.1. Priorităţile Preşedinţiei Slovene a Consiliului European în materie de

politică externă.......................................................................................38

IV.2. Dinamica în materie de PESC/PESA.....................................................39

CAP.V. CONCLUZII ŞI PROPUNERI………………………………………

42

BIBLIOGRAFIA FOLOSITĂ:……………………………………………….

47

3




CAP. I. UNIUNEA EUROPEANĂ –ISTORIC. PRINCIPALELE TRATATE DE CONSTITUIRE

La sfârşitul primului război mondial o mare parte din economia europeană era distrusă. Alianţa din timpul războiului, încheiată în Occident nu mai era valabilă, iar în Estul Europei, Uniunea Sovietică îşi mărea sferele de influenţă.

Eşuarea Conferinţei postbelice de la Moscova a însemnat sfârşitul pactului de război dintre Occident şi Uniunea Sovietică. Europa s-a aflat sub dominaţia celor două puteri, Rusia şi America, deşi în două moduri diferite. Europa Occidentală a acelui timp se temea de puterea Uniunii Sovietice şi făcea eforturi pentru a găsi soluţia potrivită combaterii puterii ei militare.

La numai 7 săptămâni de la capitularea Germaniei şi cu numai 6 săptămâni înainte de lansarea bombei de la Hiroşima, reprezentanţii a 50 de naţiuni au semnat „Carta Naţiunilor Unite”în 1945, la San Francisco în SUA.

În anul 1946, în cadrul unui discurs istoric ţinut la Zurich, în Elveţia, primul-ministru de război al Marii Britanii, Winston Churchil, vorbea despre necesitatea existenţei unor aşa – zise „State Unite ale Europei”. Vara anului 1947 a fost marcată de Planul american Marshall, care era lansat în scopul reconstruirii economiei europene. Astfel, s-a oferit ajutor tuturor ţărilor din regiune, dar nu a fost acceptat decât de cele care urmau să constituie Europa Occidentală.

La 19 septembrie 1946, în discursul său la Universitatea din Zurich, prim-ministrul englez Winston Churchil a prezentat opiniile sale despre viitorul Europei după cel de-al dolilea război mondial, afirmând necesitatea construirii Statelor Unite ale Europei.

Primul pas a fost făcut la 5 mai 1949, când a fost creat Consiliul Europei, având ca membri fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia,

4




Luxembourg., Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Suedia. Principalul rol al acestuia nu s-a circumscris domeniului militar şi economic, ci domeniului social şi cultural. Prima concretizare în acest sens a fost semnarea la Roma, în 1950 a Convenţiei Europene a drepturilor omului.

În aceeaşi perioadă, în plan econmic, a fost lansat Planul Marshall de ajutorare a statelor europene aflate în dificultăţi economice şi sociale la sfârşitul războiului, sub condiţia aplicării de către aceste state a unor programe de restructurare, iar pe plan politico-militar se evidenţiază înfiinţarea Organizaţiei Atlanticului de Nord.

O dată cu lansarea în cadrul unei Conferinţe de presă cce a avut la Paris, la 9 mai 1950, a planului „Schuman”se trece la o fază hotărâtoare în destinul comunităţii europene. S-a trecut la adoptarea Tratatului care a stabilit Comunitatea Europeană a cărbunelui şi Oţelului – CECO – la 18 aprilie 1951, care a intrat în vigoare la 25 iulie 1952. La acest tratat au aderat şase state, pruintre care, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxembourg şi Olanda. Marea Britanie nu a aderat la aceste principii, deoarece avea unele temeri privind abandonarea suveranităţii şi realizarea bunăstării naţionale şi din cauza angajamentelor din Commonwealth, nu a aderat la aceste principii.

La 20 mai 1955 a fost elaborat un Memorandum al ţărilor Beneluxului prin care se afirmă principiul că integrarea economică ar trebui să preceadă integrarea politică. S-a constituit un Comitet de Reprezentanţi guvernamentali, a cărui preşedinţie a fost încredinţată lui Paul-Henry Spaak. Raportul întocmit de acel comitet, denumit şi raportul „Spaak” a fost stabilit în forma sa finală în aprilie 1956, şi a evidenţiat măsuri necesare pentru edificarea unei pieţe comune. Raportul a stabilit o uniune vamală, înlăturarea restricţiilor vamale, libera circulaţie a serviciilor şi o politcă agricolă comună. Raportul „Spaak” a fost adoptat de către cei şase miniştri de externe ai statelor menţionate la Veneţia, la 29 mai 1956, ca bază de negocieri privind încheierea unor tratate. La 25 martie 1957 au fost semnate la Roma, Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană şi Tratatul privind institirea unei Comunităţii Europene a Energiei Atomice, care împreună cu Tratatul CECO, au constituit cadrul legislativ fundamental al integrării economice europene.

O fază decisivă a procesului integrării europene a început o dată cu semnarea de către cei doisprezece membri ai Comunităţilor europene, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni Europene. Prin acest tratat, se dorea promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, în special pentru crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare, afirmarea identităţii pe scena internaţională în special în punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comune, inclusiv definirea unei politici de apărare comună, întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor retorsitanţilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii, dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, asigurându-se siguranţa şi securitatea popoarelor lor în condiţiile facilitării liberei circulaţii a persoanelor.

Tratatul de la Maastricht a cuprins şapte titluri. Primul Titlu – se referă la trăsăturile şi obiectivele Uniunii europene ce a fost instituită. Titlul II conţine dispoziţii de modificare a tratatului instituind CECO şi EURATOM. Tilul III se referă la politica externă şi de securitate comună. Titlul VI face referiri la cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne, Titlul VII, dispoziţii finale. Tratatul de la Maastricht a instituit cei trei piloni ai Uniunii Europene: Pilonul unu sau fundamentul1, se referă la 1 Octavian Manolache, “Drept comunitar”, ed. AllBeck, ediţia a III a

5




cele trei Comunităţi Europene, al doilea pilon, PESC, politica Externă şi de Securitate Comună, şi pilonul III, cel al Justiţiei şi Afacerilor Interne.

Tratatul de la Maastricht a fost modificat prin Tratatul de la Amsterdam.

CAP. II. POLITICA EXTERNĂ ŞI DE SECURITATE COMUNĂ – PESC

II.1. Definirea conceptului de „securitate”În opinia specialiştilor în studii de securitate (Barry Buzan, Ole Weaver,

Jaap de Wilde), conceptul modern de securitate include cinci factori cumulativi; securitatea unei entităţi statale, este asigurată dacă se ţine cont de următoarele cinci componente: componenta politica a securităţii, componenta militară, componenta economică, componenta societală şi cea ecologică.

Problematica securităţii nu se confundă cu funcţionarea normală a statului pe aceste dimensiuni, ci se referă numai la ameninţările care, prin dimensiunile menţionate, pun în pericol existenţa statului.

Securitatea politică, se referă la stabilitatea organizaţională a statelor, a sistemelor de guvernământ şi a ideologiilor care le legitimează.

Componenta militară a securităţii priveşte interconexiunea următoarelor două niveluri: al armelor ofensive şi al capacităţilor defensive ale statelor, împreună cu percepţia statelor despre intenţiile celorlalţi pareticipanţi la viaţa internaţională.

Securitatea economică priveşte accesul la resurse, finanţare şi pieţe necesare pentru a susţine nivele acceptabile ale dezvoltării şi puterii statului.

Securitatea societală, se referă la menţinerea, procesului de evoluţie, a identităţii naţionale colective, a modelelor tradiţionale ale limbii, culturii, religiei şi obicieiurilor unui popor.

Securitatea mediului înconjurător este una dintre componentele importante ale conceptului de securitate, alături de celelalte componente.

6




II.2. Geneza şi evoluţia conceptului conceptului PESC/PESA; De la PESC la PESA

Cele două politici au debutat de jure la începutul anilor ‘90 în contextul modificărilor geopolitice din Europa provocate de căderea Cortinei de fier şi au fost introduse prin Tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa care definesc destul de bine Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) - pilonul II al UE. Pe de altă parte, deciziile Consiliului European din 1999, de la Koln şi Helsinki, privind constituirea forţei de reacţie rapidă europeană şi a instituţiilor politice şi militare de conducere şi reevaluările susccesive ale acestor decizii, de la Feira, Bruxelles, Nisa, Goteborg, Laeken, Salonic din anii 2001-2004, sunt paşi semnificativi în privinţa extinderii PESC spre o dimensiune de apărare şi de securitate a UE - politica europeană de securitate şi apărare - PESA.

O primă etapă a dezvoltării dimensiunii de securitate a Europei post-belice a debutat cu semnarea în 1948 a Tratatului de colaborare economică, social-culturală şi de apărare colectivă la Bruxelles de către 5 ţări vest-europene: Belgia, Franţa, Luxemburg, Marea Britanie şi Olanda, pe baza căruia a fost înfiinţată Uniunea Occidentală. Ulterior, în 1955, ca urmare a Acordului de la Paris din 1954, prin care au fost acceptate în organizaţie Italia şi Germania, denumirea organizaţei este schimbată în Uniunea Europei Occidentale (UEO). Trebuie remarcat faptul că odată cu apariţia în 1949 a NATO, responsabilităţile militare ale Uniunii Occidentale au fost practic preluate de către Alianţa Nord-Atlantică. De asemenea, în paralel cu lansarea proiectului Comunităţii europene a cărbunelui şi oţelului, oficialii europeni au pus în dezbatere problema creării unei comunităţi asemănătoare în domeniul apărării. Deşi negocierile au fost finalizate cu succes şi părţile au semnat tratatul de înfiinţare a Comunităţii europene a apărării, proiectul acesteia a eşuat ca urmare a neratificării tratatului de către parlamentul francez în anul 1955.

La începutul anilor ‘70 la nivelul Comunităţii Europene (CEE) se instituie un mecanism de cooperare politică între statele membre. Rolul acestui mecanism era de a oferi un cadru de concertare între politicile externe ale statelor membre şi de forjare, în măsura posibilităţilor, a unor conduite comune a CEE în privinţa problemelor internaţionale. În ceea ce priveşte UEO după o perioadă de lungă hibernare, în urma declaraţiei de la Roma din 1984 urmează un proces de reactivare a organizaţiei. În urma adoptării, la nivelul CEE a Actului Unic European din 1987 (actul de naştere al pieţei unice europene) , UEO este considerată ca un potenţial element al consolidării CEE pe dimensiunea de securitate. În sprijinul acestei dezvoltări, într-o reuniune a Consiliului UEO la nivelul miniştrilor de Externe şi ai Apărării desfăşurată la Haga în 1987, a fost adoptată o “platformă asupra intereselor europene în domeniul securităţii” în care se exprima hotărârea aliaţilor europeni , membri ai UEO, de a consolida pilonul european al NATO şi de a conferi Europei integrate o dimensiune de securitate şi de apărare. În acelaşi timp, avea loc şi o extindere a UEO în paralel cu cea a CEE/UE, astfel încât după accesul lor în CEE/UE în 1986, Spania şi Portugalia devin membre ale UEO în 1990, iar Grecia le urmează în 1995.

În 1992, cu ocazia reuniunii Consiliului UEO de la Petersberg, în Germania, s-a decis extinderea spectrului de misiuni pe care le poate îndeplini UEO, în afara celor prevăzute de articolul 5 (apărarea colectivă), respectiv la misiuni umanitare şi de menţinere a păcii. În urma deciziei de la Petersberg sunt înfiinţate unele structuri

7




permanente destinate îndeplinirii unor astfel de misiuni, precum Celula de planificare a situaţiilor de criză. In cursul anului 1993, ca o consecinţă a procesului de apropiere a UEO de UE s-a dispus mutarea sediului Consiliului şi al Secretariatului UEO de la Londra la Bruxelles.

La rândul său, UE înscria în Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare din 1993, prevederea referitoare la politica externă şi de securitate comună a UE (pilonul II al UE) despre care se afirma că ar putea conduce în timp la o politică de apărare comună. Summitul şi Tratatul de la Amsterdam din 1998 au condus la apariţia unei noi instituţii, respectiv cea de înalt responsabil pentru PESC, prin care se spera realizarea premiselor pentru apariţia unei voci unice europene în domeniul politicii externe şi securităţii internaţionale.

Dezvoltarea dimensiunii politice şi de securitate a construcţiei europene a primit un impuls politic ca urmare a lansării monedei unice europene la 1 ianuarie 1999 şi a rezultatelor summit-urilor franco-britanic şi franco-germane din 1998 şi 1999 de la St. Malo şi Toulouse, consacrate temei apărării comune europene. De asemenea deciziile luate de Consiliile Europene de la Koln şi Helsinki, în iunie, respectiv decembrie 1999 în privinţa operaţionalizării până în 2003 a Forţei europene de reacţie rapidă şi creării structurilor politico-militare de conducere au dat un impuls important în vederea realizării efective a PESC/PESA.

O problemă aparte a PESC/PESA o reprezintă înzestrarea cu echipament şi armament. Ca urmare a dificultăţilor pe care le-au întâmpinat industriile de apărare din ţările UE, după încetarera războiului rece, firmele specializate au resimţit necesitatea unei cooperări transnaţionale. Ulterior această problemă a fost preluată la nivelul decidenţilor politici şi a fost creat un organism european Grupul de Armament al Europei Occidentale care să se ocupe de coordonarea politicilor de producere, de achiziţii şi de înzestrare în domeniul armamentului din ţările membre ale UE. Ulterior datorită convergenţei la nivelul membrilor UE, în anul 2003 se decide înfiinţarea unei Agenţii Europene de Apărare responsabilă de coordonarea politicilor naţionale în domeniul capacităţilor de apărare şi de facilitarea cooperarea mai strânsă între firmele din domeniul industriei de apărare, atât în producţie cât şi în exportul de echipamente şi tehnică militare, pe piaţa UE şi pe alte pieţe.

De-a lungul anilor, Uniunea Europeană a construit baza unei securităţi prin cooperare, tratatele semnate între membrii Uniunii consfinţând gradual translaţia unor atribute ale suveranităţii naţionale către autorităţile centrale de la Bruxelles.

8

TRATATELE UNIUNII EUROPENE

UNIUNEA

EUROPEANĂPilonul 1

Politicile comunitare

ComunitateaEuropeană

Pilonul 2

PESC incluzând

PESA

Pilonul 3

Justiţie şi Afaceri Interne




UEO a devenit relevantă în condiţiile transformării instituţionale a Comunităţii Europene, respectiv revizuirea Tratatului de la Roma sub forma Tratatului de la Maastricht din 1992, şi implicit apariţia UE. Totodată în contextul noii configuraţii a UE, dimensiunii economice i s-au alăturat două politici europene – PILONUL II – PESC, respectiv PILONUL III – JAI. UEO a devenit parte integrantă a procesului de implementare PESC, în special pentru acele acţiuni şi poziţii comune ce aveau o componentă militară.

În ciuda disensiunilor existente la nivelul statelor membre UE, Tratatul de la Amsterdam a înglobat aşa numitele misiuni de tip Petersberg, stabilindu-se, pentru prima dată, elemente de bază a relaţiei instituţionale UE – NATO. Un punct de cotitură în evoluţia UEO a fost reprezentat de ratificarea Tratalui de la Amsterdam, prin care se cerea crearea condiţiilor necesare, cel puţin în plan juridic, pentru absorbţia funcţiilor UEO în cadrul instituţional al UE. În acelaşi timp, prin adoptarea noului Tratat s-a întărit demersul de securitate european, vizând crearea unei relaţii speciale între cele două organizaţii, prin lansarea Politicii Europene şi de Securitate Comună, cu impact direct asupra creşterii vizibilităţii Uniunii Europene în sfera problematicii de securitate şi apărare. În ciuda disponibilităţilor statelor membre UE în ceea ce priveşte consolidarea dimensiunii de securitate şi apărare la nivel european, procesul de preluare a funcţiilor UEO nu beneficia de o abordare cuprinzătoare, elementele constitutive ale acestei organizaţii nefiind abordate în vederea integrării instituţionale.

Eşecul pe care l-a înregistrat UEO se datorează în primul rând faptului că, în ciuda demersurilor vizând întărirea capabilităţilor operaţionale, UEO nu a avut o structură independentă de comandă, capacităţi de colectare a informaţiilor extrem de reduse şi, în special, capacitate minimă în cee ce priveşte proiectarea forţei.

Asfel cu prilejul reuniunii de la Koln, a Consiliului European, iunie 1999, s-a lansat conceptul despre viitorul CESDP – Common Security and Defense Policy, interesul manifest al statelor membre. Cu acest prilej s-a convenit dezvoltarea unor capabilităţi europene de reacţie rapidă, autonome, care să poată fi dislocate în termen de 60 de zile, putând fi menţinute în teatru pentru o durată de până la un an. Se dorea înglobarea unor funcţii militare de către UE, funcţii care erau preluate de la UEO, în domeniul securităţii şi apărării.

Politica Europeană de Securitate şi Apărare a cunoscut după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam o serie de evoluţii, beneficiind de interesul mai multor state membre UE, precum Germania, Finlanda, Franţa.

În acest context, se impune a fi subliniat rolul pe care preşedinţiile Consiliului European din perioada 1999-2000 l-au avut pentru accelerarea procesului de definire şi de consolidare a dimensiunii de securitate şi apărare la nivel european. Evoluţia conceptului de Politică Externă şi de Securitate Comună a determinat şi numirea în funcţia de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate Comună a lui Javier Solana, octombrie 1999.

Procesul de constituire a structurilor şi capabilităţilor europene în domeniul securităţii şi apărării a căpătat noi valenţe prin lansarea în cadrul Consiliului European de la Helsinki, decembrie 1999 a aşa numitului “Helsinki Headline Goal”, prin intermediul căruia se defineau principalele elemente relative la capacitatea de reacţie rapidă a UE, asumată prin Tratatul de la Amsterdam. Obiectivul UE viza constituirea până la sfârşitul anului 2003, a unei Forţe de Reacţie Rapidă totalizând 50-60.000 de militari.

9




În perioada 2001 – 2002, se poate vorbi de un adevărat blocaj în ceea ce priveşte acordul NATO – UE, cauzele acestei situaţii rezultă din abordările naţionale rigide, dintre care se distinge Turcia a cărei poziţie este strâns legată atât de problema cipriotă şi accederea Ciprului în UE, cât şi de propriul statut în ceea ce priveşte accederea ei în UE. În decembrie 2001 s-a reuşit, graţiei iniţiativei britanice, identificarea unei formule de compromis, Documentul Ankara, prin care Turcia abandona pretenţiile vizând participarea cu drepturi depline în cadrul PESA, în schimbul unor garanţii potrivit cărora la nivelul PESA nu se vor lua decizii care să afecteze vreul aliat, nemembru al UE. Grecia refuză să accepte prevederile Documentului de la Ankara.

Toate aceste progrese au culminat cu semnarea acordului UE – NATO, de la Copenhaga, 20-21 decembrie 2002, privind punerea la dispoziţie a mijloacelor şi capabilităţilor ale Alianţei Nord- Atlantice. Obstacolele au fost depăşite ca urmare a angajamentului UE vizând restricţionarea participării în cadrul PESA a noilor membrii din Mediterană – Malta şi Cipru, dublat de asigurările potrivit cărora PESA nu va fi folosită împotriva unui stat membru NATO, nemembru UE.

Uniunea Europeană şi-a manifestat disponibilitatea de a iniţia un proces de evaluare, sfârşitul lui 2004 a modului în care Turcia răspunde criteriilor de la Copenhaga în urma căruia se decide oportunitatea deschiderii negocierilor în vederea integrării.

Prin declaraţia comună NATO – UE din 2002, cele două organisme reafirmau angajamentul pentru intensificarea cooperării în planul securităţii şi apărării.

În luna decembrie 2002 a fost semnat de către Secretarul General NATO şi Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă şi Securitate Comună acordul UE – NATO pentru punerea la dispoziţia UE a capabilităţilor de planificare şi logistica NATO. Asfel s-a depăşit blocajul survenit ca urmarea opziţiei Turciei faţă de această problemă.

Dacă avem în vedere relaţia NATO-UE, trebuie aminitit faptul că la nivelul Uniunii Europene, s-a adoptat Strategia de Securitate a Uniunii Europene. Documentul prezintă provocările globale pe de o parte dar şi pericolele pe care le întâmpină UE, conflicte, pauperitate, epidemii, colapsuri economice, precum şin principalele ameninţări la adresa securităţii. Titlul acestui prim capitol – The Security Environment: Global Challenges and Key Threats – reflectă mai bine conţinutul acestui document faptul că se referă nu numai la noile ameninţări – varianta de la Salonic, ci abordează şi provocările globale şi ameninţările cheie ale mediului de securitate. Acestea sunt:

1. terorismul, pentru care UE reprezintă atât o ţintă, cât şi un teren de desfăşurare;

2. proliferarea armelor de distrugere în masă;3. conflictele regionale;4. disoluţia puterii statale;5. crima organizată (drogurile şi traficul de arme, comerţul cu fiinţe umane,

migraţia ilegală).

10




Referitor la lista ameninţărilor cheie la adresa securităţii, ea include acum şi conflicte regionale. Totodată, proliferarea armelor de distrugere în masă nu mai este singura şi cea mai importantă ameninţare ci poate determina, genera şi apariţia altor ameninţări.

Textul Strategiei de Securitate subliniază explicit legătura dintre aspectele interne şi externe ale securităţii interne şi externe într-o societate deschisă. Securitatea este considerată o precondiţie a dezvoltării. Sunt avute în vedere continuarea şi dezvoltarea măsurilor instituite după atacurile teroriste din 11 Septembrie 2001, precum mandatul european de arestare, măsuri împotriva finanţării terorismului, Acordul de cooperare judiciară cu SUA, precum şi lupta împotriva proliferării armelor de distrugere în masă şi a celor convenţionale.

11

UNIUNEA EUROPEANĂACTOR GLOBAL – RESPONSABILITĂŢI SPORITE ÎN GESTIONAREA SECURITĂŢII

GLOBALE

MEDIUL DE SECURITATE

PROVOCĂRI GLOBALESărăcie şi proastă guvernareÎncălzirea globalăCompetiţia pentru resurse naturaleDependenţa energeticăAsigurarea securităţii ca precondiţie pentru dezvoltare

AMENINŢĂRITerorismProliferarea Armelor de Distrugere în MasăConflicte regionaleState în colapsCrima organizată

OBIECTIVE STRATEGICE

COMBATEREA AMENINŢĂRILOR

Acţiune preventivă

Combinaţie optimă în utilizarea instrumentelor pe care UE le deţine

CLIMAT DE SECURITATE ÎN IMEDIATA VECINĂTATE

Întărirea cooperării cu statele din vecinătatea esticăSoluţionarea conflictului israeliano-palestinianDezvoltarea cooperării cu statele din vecinătatea sudică - Procesul Barcelona

ORDINE INTERNAŢIONALĂ BAZATĂ PE

MULTILATERALISM EFECTIV

Consolidarea rolului ONU Relaţia transatlantică, elementul fundamental al sistemului internaţional. Întărirea rolului organizaţiilor regionale

IMPLICAŢII PENTRU UNIUNEA EUROPEANĂ

PARTENERIATE

COOPERARE INTERNAŢIONALĂ

CONSOLIDAREA RELAŢIEI

TRANSATLANTICE(ROLUL ESENŢIAL AL

NATO)

CONSOLIDAREA RELAŢIILOR CU RUSIA

PARTENERIATE STRATEGICE CU JAPONIA, CHINA, CANADA ŞI INDIA

O UNIUNE MAI COERENTĂ

VOINŢĂ COMUNĂ DE ACŢIUNE

CREŞTEREA SINERGIEI ÎNTRE

DIFERITELE INSTRUMENTE

ALE UE PRECUM ŞI ÎNTRE UE ŞI

STATELE MEMBRE

ARMONIZAREA POLITICILOR STATELOR MEMBRE

O UNIUNE MAI CAPABILĂ

CREŞTEREA RESURSELOR PENTRU APĂRARE ŞI

OPTIMIZAREA MODULUI DE FOLOSIRE PRIN

DEZVOLTAREA DE CAPABILITĂŢI COMUNE

DEZVOLTAREA CAPABILITĂŢILOR CIVILE

DEZVOLTAREA COOPERĂRII UE-NATO

EXTINDEREA SPECTRULUI DE MISIUNI

O UNIUNE MAI ACTIVĂ

DEZVOLTAREA UNEI CULTURI STRATEGICE CARE SĂ CONDUCĂ LA

FORMULAREA UNUI DEMERS ANTICIPATIV,

RAPID ŞI ROBUST

CAPACITATEA DE A SUSŢINE SIMULTAN

MAI MULTE OPERAŢII

ANGAJAMENT PREVENTIV ÎN REZOLVAREA

SITUAŢIILOR DE CRIZĂ




Trebuie menţionat faptul că politica de apărare şi de securitate face parte integrantă din politica de apărare şi de securitate comună. În acest sens se pune problema relaţiei care există între Uniunea Europeană şi Organizaţia Atlanticului de Nord. Proiectul noii Constituţii prevede o serie de principii după care funcţionează Uniunea Europeană sunt: principiul solidarităţii, al subsidiarităţii, al proporţionalităţii, principiul democraţiei participative, principiul democraţiei reprezentative.

II. 3. Obiectivele PESC desprinse din prevederile tratatelor de constituire a UE:

Salvgardarea valorilor comune, intereselor fundamentale şi a independenţei Uniunii,

Întărirea securităţii UE şi a statelor membre; Menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, în

conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite, principiile Actului final de la Helsinki şi obiectivele Cartei de la Paris;

Promovarea cooperării internaţionale; Dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de

drept, ca şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Pentru a atinge aceste obiective, două sunt metodele prevăzute în tratat UE şi

care stipulează totodată obligaţiile statelor membre privind punerea în practică a acestei politici: poziţiile comune menite să sistematizeze şi să coordoneze mai bine cooperarea şi acţiunile comune, care permit mobilizarea resurselor disponibile pentru a atinge obiectivele vizate. Instrumentele PESC: poziţiile pot să se refere la orientări fundamentale sau la intervenţii concrete, în timp ce acţiunile se pot limita la măsuri diplomatice sau administrative ad-hoc.

II.4. Evoluţia PESC/PESA din perspectiva Tratatele de la Amsterdam şi Nisa

În urma acestor tratate, PESC îşi conservă caracterul defensiv, vizând savgardarea integrităţii UE şi apărarea frontierelor exterioare, în conformitate cu principiile internaţionale (Carta Naţiunilor Unite, Actul final de la Helsinki).

Se prevede un nou instrument de acţiune: strategiile comune, având un caracter mult mai concret din moment ce sunt precizate obiectivele, durata şi mijloacele care trebuie asigurate de UE şi statele membre.

Se reafirmă necesitatea unei apropieri de Uniunea Europei Occidentale şi posibilitatea unei cooperări în materie de armament, ca şi dreptul de a participa pe picior de egalitate la misiunile de tip Petersberg (misiuni umanitare, de menţinere sau restabilire a păcii, gestiunea crizelor).

Se extinde votul cu majoritate calificată în sânul Consiliului (articolul 23.2 TUE), în timp ce principiul abţinerii constructive permite statelor să nu ia parte la o decizie, fără a împiedica însă acţiunea celorlalte. Astfel, deşi se menţine caracterul interguvernamental al PESC, anumite dispoziţii par a marca o evoluţie spre o anumită „comunitizare” (votul cu majoritate calificată).

Consiliul European de la Cologne l-a desemnat, la 2 iunie 1999 pe Javier Solana, pe atunci secretar general al NATO pentru a ocupa postul de însărcinat cu politica externă şi de apărare comună a Uniunii Europene.

12




Absenţa recunoaşterii formale a personalităţii internaţionale a Uniunii Europene nu pare un argument decisiv pentru a i-o refuza, ceea ce permite ca, atunci când este vorba de PESC sau JAI, acestea să acţioneze în ordinea juridică internaţională ca entitate comparabilă cu statul.

Precizări:1. Articolul 11 din Tratatul de la Amsterdam a suprimat referirea la statele

membre (Uniunea defineşte şi instituie o politică externă şi de securitate comună...faţă de vechea formulare din Tratatul de la Maastricht – articolul J.1: Uniunea şi statele sale membre definesc şi instituie o politică externă şi de securitate comună...), PESC este deci a UE.

2. Articolul 18 TUE stipulează posibilitatea desemnării unui reprezentat al UE– Consiliul poate, de fiecare dată când consideră necesar, să numească un reprezentatnt special căruia îi conferă un mandat cu privire la anumite problemele de politică.

3. Articolul 24 TUE autorizează Uniunea Europeană să încheie acorduri internaţionale în cadrul Titlului V şi sau VI (PESC şi JAI) şi nimic nu lasă să înţelaegă ca aceasta acţionează în numele statelor membre.

Tratatul de la Nisa (26 februarie 2001), aduce următoarele modificări: extinderea votului cu majoritate calificată; întărirea eficacităţii şi vizibilităţii acţiunii exterioare a Uniunii Europene

– art.24 – Consiliul statuează în unanimitate atunci când acordul încheiat (cu unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale) priveşte o problemă pentru care este necesară unanimitatea pentru adoptarea de decizii interne;

atunci când acordul pune în aplicare o acţiune sau poziţie comună, Consiliul statuează cu majoritate calificată;

încredinţarea controlului politic şi a connducerii strategice a operaţiunilor de gestiune a crizelor Comitetului politic şi de securitate;

dezvoltarea conceptului de cooperare întărită şi a asocierii Comisiei la această procedură.

De-a lungul anilor, Uniunea Europeană, a construit baza unei securităţi prin cooperare, tratatele semnate între membrii Uniunii consfinţind translaţia unor atribute ale suveranităţii naţionale către autorităţile centrale de la Bruxelles.

Dacă luăm în considerare momentul creării unei Politici Externe şi de Securitate Comună, trebuie să amintim momentul deciziei politice de a reînarma Germania în anii 1950 când, pentru a permite acest lucru, franţa, Germania, Italia, Belgia, Luxembourg şi Olanda au inventat proiectul Comunităţii de Apărare Europene, iniţiind crearea unei armate europene comune. Proiectul a fost respins mai târziu (1945) de cătr Franţa, din cauza neînţelegerilor politice dintre ţările fondatoare. La trei ani după stabilirea Comunităţii Economice Europene, dorinţa de a reîncepe construcţia politică a apărut sub auspiciile lui De Gaulle. Francezul Christain Fouchet a pregătit trei propuneri în anii 1961 –1962, cunoscute sub numele de „Planul Fouchet”. Cooperarea interstatală trebuia să ducă la o politică externă unică, statele membre trebuiau să-şi întărăsească securitatea în comun şi să-şi coordoneze politicile de apărare. În 1969, la Summit-ul de la Haga, cei 6 membri ai CEE au reafirmat necesitatea de a unifica politic Europa. În 1970 s-a adoptat Raportul Davignon, marcând Cooperarea Politică Europeană, deşi aceasta se referea exclusiv la politica externă. Treisprezece ani mai târziu, la Stuttgart, s-a mai făcut un pas: aspectele politice şi economice ale securităţii au fost incluse între

13




obiectivele CPE. Până la momentul Maastrcht, diplomaţia occidentală şi-a armonizat poziţiile faţă de statele terţe, pe baza acordurilor informale, dar în lipsa unor structuri comune ale Comunităţii Economice Europene.

Tratatul de la Amsterdam a adus schimbări pragmatice cu privire la următoarele chestiuni: s-a creat o celulă de planificare politică şi analiză, s-a înfiinţat poziţia de Înalt reprezentant al PESC, s-a adoptat votarea de către Majoritatea Calificată (QMV) pentru implementarea măsurilor şi extinderea cooperării în domeniului managementului de criză între UE şi UEO. Din acest moment, unele analize ale cancelariilor occidentale au considerat că responsabilitatea PESC se restrânge doar la reacţii faţă de crizele ce pot apărea, în sensul intervenţiilor militare şi/sau diplomatice, deci incluzând aspectele legate de apărare, iar alţii au preferat să disocieze politica diplomatică şi de securitate de aspectele legate de apărare.

În ceea ce priveşte forţele armate comune, ulterioare semnării Tratatului de la Maastricht, semnalul a fost dat de Franţa şi Germania care creau, în mai 1992, EUROCORPS, marcând prima etapă a unei apărări europene autonome. Iniţiativa continuă cooperarea bilaterală franco-germană, care a demarat în 1963, în contextul juridic fixat de Tratatul de la Elysee. Scopurile creării acestui corp de armată comun franco-german au fost să contribuie la apărarea Europei, înnconformitate cu art. 5 al Tratatului fondator al UEO, să menţină pacea şi să asigure asistenţa umanitară în afara zonei de acţiune a NATO. Forţele europene sunt puse la dispoziţia UEO, fiecare având atribuţii diferite. Misiunile lor sunt fixate în Declaraţia de la Petersberg a UEO, semnată la 19 iunie 1992:

- contribuţia la apărarea comună a Aliaţilor europeni;- intervenţii umanitare sau cu scopul de a evacua resortisanţii europeni din

zonele de conflict;- misiuni de menţinere a păcii;- intervenţii ale forţelor combatante în cadrul gestiunii crizelor.

Un moment important din istoria PESC europene l-a constituit întâlnirea franco-britanică de la Saint-Malo, din 4 decembrie 1998. Pentru prima dată, în Declaraţia Comună asupra Apărării europene, s-a subliniat clar nevoia ca Uniunea europeană să aibă capacitatea pentru acţiuni autonome, susţinută de forţe credibile militare, mijloacele pentru a decide folosirea lor şi pregătirea de a o face. Era o schimbare a istorică a poziţiei britanice, care până atunci se situase undeva între indiferenţă şi opoziţie faţă de o politică de Securitate şi Apărare Comună în Europa. Această schimbare reflectă o poziţie similară a francezilor în raport cu participarea la structurilor militare integate ale NATO, în momentul în care Alianţa reforma structurilor de comandă. Respectându-şi însă partenerii americani tradiţionali, britanicii propuneau eficientizarea managementului de criză, fără a dilua resursele destinate apărării comune; totodată propuneau că uniunea să se ocupe de funcţiile pollitice ale UEO, iar NATO de cele militare.

Totuşi, momentul crucial al solidificării unei apărări europene a venit o dată cu decizia Consiliului European de la Koln de a face PESC să fuzinioze cu UEO.

Summit-ul de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999, a adus noi precizări cu privire la cadrul stabilit la Koln, introducându-se pentru prima dată cifre şi termene concrete pentru forţa comună de apărare a UE. „Statele membre trebuie să fie pregătite ca, până în 2003, să poată desfăşura, într-un interval de 60 de zile şi pentru cel puţin un an, forţe militare numîrând 50.000 – 60.000 de oameni pentru întregul spectru al

14




sarcinilor de tip Petersberg, se preciza în Concluziile preşedinţiei finlandeze a Consiliului Afacerilor Generale. În acelaşi timp, făcând referire la alte state interesate, Concluziile deschid şi posibilitatea contribuţiei acestora la managementul militar al crizelor de către UE.

Ultimele date arată că proiectul avansează rapid. Astfel, la reuniunea Consiliului Miniştrilor Apărării ai UE din 22 septembrie 2000, experţii militari au amendat cifra de 60.000 de persoane, arătând că, pentru atingerea obiectivelor fixate, ar fi mai potrivit să existe o forţă de 80.000 de persoane, susţinută de 350 de avioane de luptă şi 80 de nave militare. Acest lucru ar însemna că uniunea, în orice moment trebuie să aibă 240.000 de soldaţi pregătiţi de intervenţie, datorită rotaţiilor impuse de intervalul de un an stabilit la Helsinki pentru durata intervenţiei. Experţii au stabilit un catalog de forţe, iar primele contribuţii naţionale au fost ănaintate în cadrul reuniunii Miniştrilor apărării din UE, pe 13 noiembrie 2000 la Bruxelles. Pentru început, britanicii şi-au propus să participe la această forţă europeană cu 14.ooo de soldaţi şi aproape două trimi din marina regală, nemţii vor aloca aproximativ 12.500 de soldaţi şi tehnică blindată, francezii 12.ooo de oameni şi tehnică radar.

II.5. Relaţia UE – NATO între complementaritate şi competiţie

Foarte mulţi autori au dezbătut intens relaţia dintre UE-NATO, pornind de la cei doi termeni, şi anume alianţă sau competiţie.

Idealul wilsonian al unei ordini internaţionale, bazată pe un devotament comun faţă de instituţiile democratice în care disputelele trebuie să se rezolve prin negociere nu numai prin război a triumfat în rândul naţiunilor de pe ţărmurile Atlanticului de Nord. În regiunea atlantică războiul nu mai este acceptat ca instrument al politicii; în ultima jumătate de secol forţa a fost folosită numai la periferia Europei şi între grupurile etnice, nu între state, naţiuni tradiţionale. Când Uniunea Sovietică a devenit ameninţătoare a luat naştere NATO. Când vorbim despre NATO, vorbim despre o alianţă militară care există pentru a împiedica reapariţia unei puteri hegemonice care să se opună Europei. În prezent afirmaţiile despre Alianţă ca fiind una militară tind să fie înlocuite cu acea doctrină a securităţii colective. O alianţă ia naştere atunci când un grup de naţiuni hotărăşte să apere un teritoriu sau o cauză anume trasând o linie de demarcaţie a cărei violare constituie un casus beli; spre deosebire de un sistem de securitate colectivă care nu defineşte nici teritoriul care trebuie apărat, nici mijloacele sau aparatura care urmează a fi folosite, este mai mult un concept juridic. Deşi termenii de alianţă şi de securitate sunt folosite adesea unul în locul celuilalt, cele două concepte sunt incompatibile.

Având în vedere evoluţia Uniunii Europene, relaţia care se naşte între integrarea europeană şi cooperarea atlantică în ceea ce priveşte politica europeană de securitate şi de apărare comună, este una foarte complexă. Liderii europeni sunt implicaţi în procesul privind lărgirea Uniunii Europene, adaptarea instituţiilor şi adoptarea unor legislaţii commune, îşi propun propriile priorităţi şi termene. Proiectele legate de cooperarea atlantică sau alte chestiuni pe termen lung par mai puţin urgente şi, în absenţa unei crize immediate mai puţin importante. Modul cum va evolua integrarea europeană, va afecta la cel mai înalt nivel procesul consultării atlantice.

Rolul de lider jucat de SUA în sânul alianţei, recunoscut în mod tacit de ceilalalţi aliaţi, constituie cheia înţelegerii pe de-o parte a funcţionalităţii şi eficienţei

15




maşinăriei aliate, dar, pe de altă parte, şi a repetatelor solicitări de realizare a unui alt tip de parteneriat trans-atlantic. Identitatea Europeană de Securitate şi de Apărare (ESDI) a fost lansată la jumătatea anilor '90 poate şi din nevoia de a reechilibra o relaţie în care partenerul mai puternic devenise între timp unica superputere mondială. Emergenţa ESDI şi demersurile europene de realizare a componentei sale de apărare pot fi considerate indiciile certe ale unei încercări de acoperire a decalajului de potenţial strategic dintre cele două maluri ale Atlanticului. Aceasta va putea conduce cu timpul atât la o redefinire a responsabilităţilor cât şi la o retrasare a limitelor geografice şi a profunzimii comunităţii de interese transatlantice.

Anii 1990 au adus o revigorare vizibilă la nivelul relaţiei NATO – UEO. Întreaga arhitectură instituţională a relaţiei dintre cele două organisme gravita în jurul conceptului ESDI – Identitatea europeana de securitate şi apărare - prin care aliaţilor europeni li se oferea posibilitatea accesului la capabilităţile alianţei, în vederea declanşării unei operaţiuni în care NATO nu doreşte să se implice.

Cu prilejul reuniunii miniştrilor de externe ai UEO de la Luxembourg (22-23 noiembrie 1999) sistemul de relaţii între cele două organisme s-a oficializat şi deasemenea s-a agreat transferul, la cerere, a funcţiilor structurilor UEO către cele responsibile pentru problematica securităţii şi apărării de la nivelul UE.

Izbucnirea crizei din Kosovo, a demonstrat clar deficienţele în cadrul capabilităţilor de planificare şi logistice ale europenilor care s-au manifestat cu acuitate, şi a determinat reevaluarea aranjamentelor instituţionale în domeniul securităţii şi apărării europene.

Joscha Fischer a pledat pentru crearea unor instituţii europene federale şi dotarea acestora cu puteri legislative, instituirea unor alegeri la nivel European care să conducă la un executiv şi un legislativ European, lucru prevăzut dealtfel şi în proiectul Constituţiei Europene.

Fostul primul ministru britanic Tony Blair a propus o variaţiune pe tema Europei cu mai multe viteze, deoarece opinia publică britanică nu ar fi acceptat niciodată un sistem supranaţional, iar Blair nu dorea ca Marea Britanie să fie la marginea Europei, nici să renunţe la relaţia strânsă cu SUA.

Între ţările membre ale UE sunt şi state care nu sunt membre NATO- Irlanda, Suedia, Finlanda, acest lucru poate accentua faptul că s-ar isca o competiţie între UE şi NATO. Dacă UE aspiră să fie considerată o unitate, ne putem imagina că trebuie stabilită o legătură între securitatea membrilor săi care nu fac parte din NATO şi structura militară a UE. Putem considera că Forţa Militară creată se îndreaptă mai mult spre acele state care nu sunt membre NATO. Cu toate acestea este imposibil ca în cadrul unui parteneriat atlantic bine conceput, NATO să ignore ameninţările la adresa statelor membre ale UE, fie că sunt sau nu membre formale ale Alianţei.

Henry Kissinger consideră că apartenenţa la UE, nu implică garanţii de securitate, acest lucru este foarte ciudat pentru că în opinia aceluiaşi autor, UE pentru a fi demnă de numele său “trebuie să se pregătească cu timpul să reziste prin forţă la atacurile securităţii oricăruia dintre membrii săi”.

Dacă Uniunea Europeană va fi obligată să-şi apere unul dintre membrii săi fie că aparţine sau nu NATO, SUA nu vor putea rămâne nepăsătoare, deoarece aceasta este o alianţă defensivă.

16




Acelaşi autor consideră că argumentul potrivit căreia UE se va desprinde de NATO dacă va trebui să-şi asume responsabilitatea pentru apărarea teritoriului este un nonsens.

În teoria relaţiilor internaţionale Decalogul propus de Z. Brzezinski reprezintă premisa politicii americane faţă de Europa:

“1. Europa rămâne aliatul natural şi principal al Americii2. O Europă atlantistă este esenţială pentru un echilibru durabil în Eurasia3. O capacitate de apărare europeană autonomă nu trebuie să suscite opoziţia

SUA4. Uniunea politică între aliaţi este mai importantă decât întărirea capacităţilor

NATO 5. SUA trebuie să amâne orice decizie în privinţa scutului anti-rachetă până

când va ajunge la consens cu aliaţii din NATO 6. SUA trebuie să promoveze un NATO extins în Europa şi chiar dincolo de

această zonă7. Pentru SUA, mizele extinderii UE sunt mai importante decât cele ale

progresului unificării europene 8. Lăgirea NATO şi UE trebuie să fie concertate 9. Trebuie să se întrevadă un termen la care Turcia, Cipru şi Israelul să poată

adera la cele două organizaţii10. Nici o ţară nu trebuie exclusă a priori de a posibilitatea de a adera la NATO

sau la UE.”Acest scenariu mizează pe menţinerea statu quo-ului Europei şi a relaţiei

acesteia cu SUA, precum şi cu o modificare treptată şi mai lentă a statutului internaţional al Uniunii Europene.

II.6. Politica Externă şi de Securitate Comună din perspectiva noului Tratat de Reformă - Tratul Lisabona

Înlocuind sintagma „constituţie” din titlu precum şi orice referire la simbolurile Uniunii sau religie, noul tratat îşi propune să păstreze majoritatea inovaţiilor instituţionale propuse de „Tratatul Constituţional”. Tratatul Constituţional a fost propus iniţial şi respins de unele state membre, precum Franţa şi Olanda. De asemenea, din punct de vedere procedural abordarea va fi diferită faţă de precedenta încercare de reformă a Uniunii, spre deosebire de tratatul Constituţional, care se dorea a fi un act unic ce ar fi înlocuit celelalte tratate, acesta se limitează la amendarea tratatelor fundamentale ale UE.

În privinţa pilonului II (Politica Externă şi de Securitate Comună- PESC), noul tratat, cunoscut şi sub denumirea de „Tratat de reformă” (Reform Treaty) reconfirmă caracterul interguvernamental al PESC, unanimitatea în luarea deciziilor continuând să rămână regula de bază în acest domeniu.

Textul final al Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a fost semnat la Lisabona la data de 13 decembrie 2007de către reprezentanţii celor 27 state membre. În conformitate cu articolul 6 al acestuia, tratatul va trebui ratificat de către statele membre în conformitate cu normele lor constituţionale şi va intra în vigoare la 1 ianuarie 2009,

17




cu condiţia ca toate instrumentele de ratificare să fie deja depuse sau, în caz contrar, în prima zi a lunii de după depunerea ultimului instrument de ratificare.

Tratatul privind Uniunea Europeană conţine o dispoziţie care permite revizuirea tratatelor. Articolul 48 prevede că orice stat membru sau Comisia poate înainta Consiliului propuneri de modificare a tratatelor. Acest lucru deschide calea, în cazul în care Consiliul este de acord, pentru convocarea de către Preşedintele Consiliului a unei Conferinţe Interguvernamentale (CIG).

Modificarea tratatelor necesită acordul unanim al statelor membre. De asemenea, necesită ratificarea de către toate statele membre, în conformitate cu propriile proceduri interne corespunzătoare, înainte de intrarea în vigoare a unui nou tratat.

Evoluţia europeană în construcţia Noului Tratat de ReformăÎn anul 2005, rezultatele negative ale referendumurilor organizate în Franţa

şi Olanda au împiedicat ratificarea Tratatului Constituţional. În acest sens pe 30 septembrie 2006 a avut loc prima întâlnire a gupului Amato/Action Committee for European Democracy (ACED) - un grup al „înţelepţilor”, format din politicieni de marcă, susţinut de Comisarul Barroso şi condus de către Giuliano Amato, fost prim-ministru al Italiei. Grupul a început neoficial lucrul asupra rescrierii Tratatului Constituţional.

În luna ianuarie 2007, Germania a preluat preşedinţia UE. 25 martie 2007: Cu ocazia semnării Declaraţiei de la Berlin (50 de ani

de la Tratatul de la Roma) se afirmă intenţia statelor member de a ratifica un nou tratat pănă la alegerile parlamentare europene din 2009.

4 iunie 2007: Grupul Amato publică textul care va sta la baza proiectului actual de Tratat.

21–23 iunie 2007: Încheierea cu succes a negocierilor conduse de Angela Merkel privind mandatul pentru desfăşurarea lucrărilor Conferinţei Interguvernamentale - IGC.

23 iulie 2007: Începutul activităţii IGC şi publicarea prezentului proiect de tratat care reprezintă punctul de plecare în cadrul IGC.

19.10.2007: La summitul informal de la Lisabona a fost agreată versiunea finală a textului.

13 decembrie 2007, la Bruxelles, a fost agreat textul final al Tratatului de reformă.

Inovaţii aduse la nivel iustituţional de către Noul Tratat de Reformă:

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate

Această nouă funcţie este practic vechiul ministru de externe propus în proiectul de Tratat Constituţional şi constă în contopirea posturilor de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate Comună şi de Comisar pentru Relaţii Externe. Această funcţie reprezintă una din cele mai importante inovaţii instituţionale adusă de noul tratat în domeniul PESC/PESA. Acesta va fi ales de Consiliul European prin majoritate calificată, fiind responsabil de coordonarea domeniul PESC/PESA la nivelul Uniunii Europene.

18




Titularul acestei funcţii va avea o poziţie cheie la nivelul Uniunii Europene, prezidând CAGRE, reprezentând poziţia (unitară) a UE pe plan extern, fiind, de asemenea, şi unul dintre vicepreşedinţii Comisiei.

În activitatea sa va fi sprijinit de un corp diplomatic format din funcţionari din departamentele relevante din cadrul Secretariatului General al Consiliului, Comisie şi diplomaţi detaşaţi ai statelor membre.

Preşedintele Consiliului EuropeanEste o altă poziţie cheie creată de prezentul Tratat (a existat şi în proiectul de

Tratat Constituţional): Acesta va fi ales de Consiliul European prin majoritate calificată pentru o perioadă de 2 ani şi jumătate (maxim 2 mandate). Tot prin majoritate calificată preşedintele va putea fi revocat din funcţie.

Acesta va prezida Consiliul European asigurând continuitatea, coeziunea şi consensul liniilor directoare trasate în cadrul acestui for suprem al Uniunii.

În domeniul PESC, tratatul îi conferă Preşedintelui Consiliului European un rol important alături de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate („va asigura reprezentarea Uniunii în domeniul PESC fără a aduce atingere prerogativelor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate).

Reformele propuse în acest domeniu (tratat la fel ca şi în proiectul de Tratat Constituţional ca subcapitol separat) vizează promovarea PESA de o manieră susţinută ce poate conduce în timp la apariţia progresivă a unei apărări comune, dar numai în cazul existenţei consensului pe această dimensiune la nivelul Consiliului European.

Conform prevederilor Tratatului, realizarea progresivă a apărării comune la nivelul UE trebuie să se deruleze în armonie cu angajamentele asumate de unele state membre UE la nivelul NATO.

Clauza de asistenţă mutuală în cazul unei agresiuni armateFăcând trimitere la art. 51 al Cartei Naţiunilor Unite privind dreptul la

apărare, este prevăzută asistenţa mutuală în cazul unei agresiuni armate împotriva unui stat membru. Inserarea acestei clauze răspunde şi necesităţilor derivate din procesul de absorbţie a funcţiilor UEO la nivelul UE. Astfel, Art. V din Tratatul de la Bruxelles (1948) referitor la apărarea colectivă este practic transpus într-o formulă adaptată la nivel comunitar.

De asemenea este menţionat faptul că această prevedere nu trebuie să vină în contradicţie cu angajamentele asumate de unele state membre UE la nivelul NATO (pentru acestea NATO rămânând forumul esenţial pentru apărarea colectivă).

Clauza de solidaritateSe referă la asistenţa statelor în caz de atacuri teroriste, dezastre naturale sau

cauzate de factori umani. Extinderea gamei misiunilor de tip Petersberg În momentul de faţă misiunile de tip Petersberg sunt cuprinse în art. 17 din

Tratatul asupra Uniunii Europene : misiuni umanitare si de salvare; misiuni de mentinere a pacii; misiuni ale fortelor de lupta in gestionarea crizelor, inclusiv restabilirea pacii). Nou introduse sunt misiunile: de dezarmare, de prevenire a conflictelor, de consultanţă în domeniul militar, de stabilizare post-conflict (o mare parte a acestora prefigurate în textul Strategiei Europene de Securitate). În plus, se menţionează posibilitatea folosirii gamei extinse a misiunilor de tip Petersberg în lupta împotriva terorismului.

19




Cooperarea structurată permanentă“Permanent Structured Cooperation”Aceasta a existat şi în proiectul Constituţional şi se referă la iniţierea unui tip

de cooperare accentuată în domeniul capacităţilor (proiecte comune) între statele membre care dispun de capacităţi militare mai avansate şi întreţin relaţii strânse de cooperare.

Statele care vor să se angajeze într-o astfel de cooperare vor avea obligaţia să informeze în prealabil Consiliul şi Înaltul Reprezentant asupra intenţiei lor.

Includerea acestei prevederi nu face decât să consacre de jure o situaţie existentă de facto.

Agenţia Europeană de ApărareInstituţie deja funcţională, este plasată sub autoritatea Consiliului iar

participarea la aceasta este voluntară. Tratatul menţionează, de asemenea, o serie de responsabilităţi ce cad în sarcina acesteia: contribuie la identificarea cerinţelor în materie de capacităşi a statelor membre; promovează armonizarea în materie de achiziţii precum şi cercetarea în domeniul apărării; contribuie la identificarea şi implementarea măsurilor necesare pentru întărirea bazei industriale şi tehnologice ale sectorului de apărare.

Cap. III. Mecanisme de funcţionare a instituţiilor Uniunii Europene şi adoptarea deciziilor la nivel european

III.1. Obiectivele Comunităţii europeneComunitatea europeană nu poate fi concepută în afara unor obiective stricte

a căror realizare constituie raţiunea de a fi a existenţei sale. Există atât obiective economice dar şi sociale, politice, unele având un pronunţat caracter dinamic, dearece se referă la dezvoltare, creştere.

Obiective fundamentale2: Primul obiectiv este de natură economică, să se referă la promovarea unei

dezvoltări armonioase, echilibrate a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii – trebuie să fie privit în strânsă relaţie cu penultimul obiectiv – promovarea coeziunii economice şi sociale. Acest obiectiv este susţinut de fondurile cu finalitate structurală: Fondul european de orientare şi garanţie agricolă, secţiunea „orientare”, Fondul Social european, Fondul de Dezvoltare Regională, al Băncii europene de Investiţii şi a altor instrumente financiare existente.

A doilea obiectiv – creşterea durabilă şi neinflaţionistă – se poate analiza prin prisma celor patru libertăţi fundamentale, privind circulaţia mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului.

Al treilea obiectiv – promovarea unui grad înalt de competitivitate şi de convergenţă a performanţelor economice – acest obiectiv urmărind unitatea de acţiune a statelor, individual şi comunitar, asigurându-se un nivel ridicat al standardelor la nivelul producţiei, productivităţii comerţului şi serviciilor.

Al patrulea obiectiv – un nivel de folosire a forţei de muncă şi protecţie socială ridicat. Modalitatea concretă pentru realizarea acestui obiectiv este instituirea

2 Octavian Manolache, “Drept Comunitar”, Ed.Allbeck 2001

20




FonduluiSocial european, aceasta fiind o modalitate concretă pentru realizarea acestui obiectiv.

Al cincilea obiectiv – creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii – se poate să fie considerat un obiectiv dominant faţă de celelalte obiective. În preambului tratatului Comunităţii Europene este afirmată ideea că obiectivul esenţialal eforturilor statelor trebuie să fie permanenta îmbunătăţire a condiţiilor de muncă şi de viaţă ale barierelor de natură comercială sau financiară.

Al şaselea obiectiv – promovarea coeziunii sociale – sensul fiecărei activităţi comunitare trebuie să fie cel al unităţii şi solidarităţii umane.

Al şaptelea obiectiv – promovarea solidarităţii între statele membre – în sensul că, orice măsură luată la nivel comunitar care nu contravine literei şi spiritului actelor juridice fundamentale comunitarenu poate fi ignorată de către unele state membre în detrimentul altor state membre. În acest sens statele membre trebuie să-şi asume în comun riscurile sau efectele acţiunilor pe care le întreprind, în mod conştient şi cu bună credinţă.

Al optulea obiectiv – egalitatea între bărbaţi şi femei. Este un element de noutate, care interuice discriminarea între sexe prin aplicarea regulii conform căreia femeile şi bărbaţii trebuie să primească plata egală pentru munca egală.

Al noulea obiectiv – un nivel ridicat al protecţiei şi ameliorării mediului. Acest obiectiv apare pentru prima dată menţionat în Tratataul de la Maastricht.

III.2. Structura instituţională pe domeniul PESC/PESA; Procesul decizional

Structura procesului decizional în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comună şi Politicii Europene de Securitate şi Apărare este preponderent de tip interguvernamental. Rolul cheie revine statelor membre ale Uniunii, ai căror reprezentanţi se reunesc în formatul Consiliului European3 (şefii de stat şi de guvern), în format ministerial (Consiliul Afaceri Generale şi Relaţii Externe), ambasadorial (Comitetul Reprezentaţilor Permanenţi sau Consiliul Politic şi de Securitate), şefi de stat major sau adjuncţi ai acestora (Comitetul Militar), precum şi în grupuri de lucru formate din experţi naţionali din partea reprezentanţelor permanente ale statelor membre pe lângă UE. Pe lângă aceste structuri, la procesul decizional participă, de la caz la caz, şi Comisia Europeană iar Parlamentul European are doar un rol consultativ.

Conform Tratatului UE, Consiliul European defineşte principiile şi direcţiile generale de acţiune în domeniul politicii externe şi de securitate, incluzând aspectele referitoare la dimensiunea de apărare, iar Consiliul UE adoptă deciziile necesare implementării acestora. Instrumentele juridice de care dispune Consiliul sunt strategiile comune, acţiunile comune şi poziţiile comune. Consiliul UE recomandă şefilor de stat şi de guvern strategiile comune, pe care le implementează ulterior, în special prin adoptarea de acţiuni şi poziţii comune (TUE, Art. 13).

Consiliul Uniunii Europene, deşi este o singură instituţie, se întruneşte în 9 formate la nivel ministerial (externe, economic şi financiar, agricultură, interne etc). Problematica securităţii şi apărării este gestionată la nivelul Consiliului Afaceri Generale şi Relaţii Externe (CAGRE), care are reuniuni lunare la nivel de miniştrii de

3 PRES Consiliului este deţinută în primul semestru al anului 2008 de către Slovenia, urmând ca aceasta să fie urmată de către Franţa în semestrul 2/2008

21




externe sau de câte ori este necesar. CAGRE se întruneşte în formate separate pentru a trata afacerile generale (se discută aspecte instituţionale, politici generale), şi relaţiile externe. De două ori pe semestru (informal la jumătatea preşedinţiei şi formal în CAGRE la sfârşitul său) se întrunesc şi miniştrii apărării, fiind abordate aspectele cu implicaţii militare ale PESA. La reuniunile CAGRE participă şi Secretarul General / Înalt Reprezentant al Consiliului, precum şi reprezentanţi ai Comisiei Europene. Reuniunile sunt prezidate de ministrul de externe al statului care deţine Preşedinţia Consiliului UE. Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) este structura care pregăteşte întâlnirea miniştrilor de externe, şi este format din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre la Bruxelles. COREPER se întruneşte în două formate, COREPER 1, cu atribuţii în domeniul politicilor comunitare (din cadrul pilonului I) şi COREPER II (gestionează în special problematica relaţiilor externe şi politicii de securitate şi apărare – pilonul II).

Procesul decizional de rutină porneşte de la orientările politice majore rezultate în urma reuniunilor Consiliului European. Transformarea acestora în politici ale Uniunii şi implementarea acestora se face de către Consiliul UE, prin intermediul Secretariatului General şi al structurilor responsabile şi, de la caz la caz, al Comisiei Europene (aspectele comunitare din cadrul politici externe şi de securitate a UE). La nivelul Consiliului, rolul major revine Comitetului Politic şi de Securitate (PSC), al cărui profil instituţional este prezentat mai jos.

În elaborarea documentelor privind problematica securităţii şi apărării, Comitetul Politic şi de Securitate primeşte recomandări şi opinii din partea Comitetului Militar (care beneficiază de expertiză din partea Statului Major Militar), a Comitetului privind Aspectele Civile în Managementul Crizelor, a Comisiei (dacă este cazul), a serviciului juridic şi a celorlalte structuri cu atribuţii din cadrul Secretariatului General al Consiliului. Pe această bază, ambasadorii reuniţi la nivelul Comitetului Politic şi de Securitate, avizează documentul care va fi înaintat Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi pentru discutarea eventualelor probleme asupra cărorar nu s-a întrunit consensul. Miniştrii de externe reuniţi în cadrul Consiliului UE decid cu privire la document, pe care îl promovează în final pe agenda Consiliului European.

Structura instituţională în domeniul PESA

Secretarul General / Înalt Reprezentat pentru PESC

Tratatul de la Amsterdam (adoptat în 1997, intrat în vigoare în 1999) îi atribuie Secretarului General al Consiliului UE (TEU, Art. 26) şi rolul de Înalt Reprezentant pentru PESC (SG/ÎR pentru PESC). În condiţiile încorporării Politicii Europene de Securitate şi Apărare, în cadrul pilonului II al Politicii Externe şi de Securitate Comună, după Summit-ul franco-britanic de la St. Malo (decembrie 1998), SG/ÎR pentru PESC a obţinut responsabilităţi şi în domeniul securităţii şi apărării. În prezent, acest post este ocupat de Javier Solana, fost ministru de externe al Spaniei şi secretar general al NATO.

În exercitarea atribuţiilor sale a fost înfiinţată o Unitate Politică de Planificare şi Avertizare Timpurie. (Unitatea Politică). Atribuţiile acestei structuri, conform Declaraţiei nr. 6 anexate Tratatului de la Amsterdam, includ: monitorizarea şi analizarea evoluţiilor în planul PESC; evaluarea intereselor externe şi de securitate ale Uniunii şi identificarea domeniilor prioritare de acţiune; avertizarea timpurie privind

22




situaţiile care pot conduce la crize politice cu impact asupra PESC; redactarea, la solicitarea Consiliului, Preşedinţiei sau din proprie iniţiativă, de recomandări, analize şi strategii.

În urma Consiliilor Europene de la Cologne (iunie 1999), Helsinki (decembrie 1999) şi Nisa (decembrie 2000), liderii UE au decis constituirea unor noi structuri politice şi militare permanente, cu scopul de a oferi Consiliului UE orientarea politică şi direcţionarea strategică necesare. Comitetul Politic şi de Securitate (Political and Security Committee – PSC sau, după denumirea larg utilizată în limba franceză, Comité Politique et de Sécurité - COPS), Comitetul Militar (European Union Military Committee – EUMC) şi Statul Major Militar (European Union Military Staff – EUMS) au fost înfiinţate în acest sens în cadrul Consiliului UE, în ianuarie 2001 (deciziile CFSP nr. 78, 79 şi 80)

Comitetul Politic şi de Securitate (PSC)

Rolul cheie în structura instituţională a PESA este deţinut de Comitetul Politic şi de Securitate (în continuare PSC). La nivel politico-strategic, PSC gestionează toate aspectele referitoare la PESC/PESA şi are o poziţie centrală în elaborarea răspunsului UE la crize (cf. TEU Art. 25). Este responsabil de evaluarea mediului internaţional de securitate, de definirea politicilor UE şi de monitorizarea implementării acestora, precum şi de direcţionarea politică în domeniul dezvoltării capabilităţilor militare. În situaţia apariţiei unei crize, PSC este structura Consiliului UE care examinează opţiunile viabile pentru elaborarea răspunsului Uniunii, cu respectarea cadrului instituţional unic şi fără a aduce prejudicii procesului decizional specific fiecărui pilon.

Din punctul de vedere al relaţionării cu ceilalţi actori instituţionali implicaţi în domeniul PESA, PSC menţine o relaţie privilegiată cu SG/ÎR pentru PESC, care poate prezida reuniunile PSC. Preşedinţia PSC este asigurată de statul care deţine preşedinţia rotativă a Uniunii. În relaţia cu Comitetul Militar, PSC elaborează liniile directoare politico-strategice şi primeşte opinii şi recomandări din punct de vedere militar. Atunci când este necesar, preşedintele Comitetului Militar poate lua parte la reuniunile PSC. Din ianuarie 2005, Comisia Europeană participă în mod permanent la reuniunile PSC.

În aceeaşi logică, PSC primeşte informări, opinii şi recomandări din partea Comitetului privind Aspectele Civile în Managementul Crizelor (CIVCOM), căruia îi transmite orientări politice. CIVCOM reprezintă echivalentul civil al Comitetului Militar, având responsabilitatea furnizării de recomandări privind aspectele politice în managementul crizelor non-militare şi prevenirii conflictelor. La reuniunile CIVCOM participă delegaţi ai statelor membre şi în curs de aderare din cadrul reprezentanţelor permanente ale statelor membre.

Statele membre sunt reprezentate în PSC la nivel de ambasadori, cu respectarea principiului „un stat-un reprezentant”. La reuniunile PSC participă reprezentanţi ai serviciului juridic din cadrul Secretariatului General al Consiliului, reprezentanţi ai Comisiei Europene, precum şi reprezentaţi ai statelor în curs de aderare, cu statut de observatori. Totodată, au fost formalizate şi reuniuni Troica PSC cu reprezentaţi la nivel ambasadorial ai statelor terţe (i.e. Troica PSC – Rusia), precum şi reuniuni PSC-Consiliul Nord Atlantic (structura similară de la nivelul NATO). Reuniunile PSC, organizate de 2 ori pe săptămână, sau de câte ori este nevoie, sunt

23




pregătite de aşa numitul grup Nicolaidis, grup de lucru al PSC, precum şi de Grupul Politico Militar (Political Military Group - PMG), compuse din experţi politico-militari din cadrul reprezentanţelor permanente ale statelor membre pe lângă Uniunea Europeană.

Comitetul Politic şi de Securitate şi Secretariatul General sunt asistate în activitatea lor şi de alte structuri precum reţeaua corespondenţilor europeni (COREU) din statele membre şi Comisie, care asigură schimbul operativ de informaţii prin reţele telex criptate, RELEX (grupul consilierilor pe relaţii externe), precum şi grupurile de lucru PESC, compuse din diplomaţi din statele membre şi oficiali RELEX, structurate pe criterii funcţionale şi geografice.

Comitetul Militar al UE (EUMC)

EUMC este cea mai înaltă autoritate militară constituită la nivelul Consiliului UE. Membrii Comitetului Militar sunt şefii de stat major din statele membre sau reprezentaţii acestora în Bruxelles. Preşedintele EUMC este un general de patru stele, numit de Consiliu UE la recomandarea Comitetului Militar reunit în format şefi de stat major, pentru un mandat de trei ani, în afară de cazul în care Consiliul UE decide altfel. În prezent, această poziţie este deţinută de generalul italian Mosca Moschini.

EUMC oferă consiliere militară şi adresează recomandări Comitetului Politic şi de Securitate în domeniul dezvoltării conceptului privind managementul crizei în aspectele militare ale acestuia, evaluări de risc ale potenţialelor crize, precum şi elaborarea, evaluarea şi revizuirea obiectivelor în domeniul dezvoltării capabilităţilor militare. Totodată, oferă orientări militare generale pentru Statul Major al UE. Relaţiile dintre EUMC şi structurile relevante ale NATO sunt definite în cadrul documentelor privind aranjamentele de cooperare permanentă între cele două organizaţii. Lucrările EUMC sunt pregătire de un grup de lucru (EUMC Working Group), de EUMS sau de alte structuri cu responsabilităţi în domeniu. În vederea gestionării problematicii dezvoltării capabilităţilor militare de apărare, conform Obiectivului Global 2010 (Headline Goal 2010), a fost creată o structură specială în coordonarea EUMC, grupul de lucru privind Obiectivul Global (HTF), constituit din experţi militari din partea statelor membre şi EUMS.

Statul Major Militar al UE (EUMS)

Statul Major Militar al UE este parte a Secretariatului General al Consiliului UE şi este compus din experţi militari secondaţi din statele membre. EUMS are ca obiective: avertizarea timpurie, evaluare situaţională şi planificarea strategică pentru întreaga gamă de misiuni militare ale UE, cu sau fără recurs la resursele şi capacităţile NATO, respectiv misiuni de menţinere a păcii, misiuni cu forţe combatante în managementul crizelor (incluzând misiuni de impunere a păcii), precum şi misiunile definite de Strategia Europeană de Securitate (operaţiuni de dezarmare, sprijinul statelor terţe în combaterea terorismului şi reforma sectorului de securitate). EUMS lucrează sub orientarea Comitetului Militar şi oferă expertiză militară pentru structurile UE, în special SG/ÎR pentru PESC. În acelaşi timp reprezintă legătura critică dintre forţele armate ale statelor membre şi Consiliul UE.

În baza aranjamentelor de consultare, planificare şi cooperare dintre UE şi NATO, decise de liderii europeni cu ocazia Consiliului European din decembrie 2003, au fost înfiinţate structurile permanente de legătură ale UE la SHAPE şi ale NATO pe

24




lângă EUMS. Celula UE la SHAPE are rolul de a facilita pregătirea unei operaţiuni UE cu recurs la resurse şi capacităţi NATO, în baza acordurilor Berlin Plus, şi de a sprijini rolul DSACEUR (adjunctul Comandantului Suprem al forţelor aliate în Europa) în rolul său de potenţial comandant operaţional pentru o operaţiune condusă de UE. De asemenea, Echipa de legătură a NATO la UE a fost constituită şi funcţionează în cadrul EUMS.

Pe lângă cele trei structuri descrise mai sus, problematica PESA este gestionată în cadrul Secretariatului General al Consiliului la nivelul Direcţiei Generale pentru Relaţii Externe (DG E). În cadrul acesteia se află Direcţia Apărare (DG E VIII, responsabilă în special de operaţiunile de managementul crizelor militare) şi Direcţia pentru managementul crizelor civile (DG E IX).

Centrul de Situaţii este structura subordonată direct SG/ÎR pentru PESC, responsabilă de asigurarea operativă de informaţii, analize şi avertizare timpurie, pe bază de surse deschise sau clasificate, provenite din partea statelor membre sau a instituţiilor europene. Centrul monitorizează evoluţiile curente în planul securităţii internaţionale şi elaborează analize pe termen mediu pe teme de interes pentru SG/ÎR pentru PESC şi diferitele structuri ale Consiliului, în special PSC. Elaborează totodată şi analize în vederea sprijinirii pregătirii, lansării şi derulării operaţiunilor de managementul crizelor.

Agenţiile PESA

Centrul Satelitar (SATCEN

A fost creat de Uniunea Europei Occidentale (UEO) în 1993. Prin acţiunea comună adoptată de Consiliul UE în 2001, a fost preluat de către Uniunea Europeană, devenind Centrul Satelitar al Uniunii Europene, cu sediul la Torrejon de Ardoz, în Spania. Funcţiile SATCEN vizează acoperirea nevoilor UE şi statelor membre de imagini şi analize bazate pe fotografii din satelit.

Institutul pentru Studii de Securitate (ISS)

Înfiinţarea Institutului pentru Studii de Securitate ca agenţie a Uniunii Europene, prin preluarea funcţiilor existente în cadrul UEO, s-a realizat în 2001, prin adoptarea unei Acţiuni Comune a Consiliului UE. Misiunea Institutului este de a contribui la dezvoltarea PESC/PESA prin cercetare academică şi elaborarea de analize în domeniile relevante. Scopul ISS este crearea unei culturi de securitate comune la nivel european şi de promovare sistematică a intereselor Uniunii.

Colegiul European de Securitate şi Apărare

Colegiul European de Securitate şi Apărare (European Security and Defence College - ESDC) a fost creat în iulie 2005, în baza deciziei Consiliului European de la Thessaloniki, din iunie 2003. Colegiul vizează dezvoltarea unei culturi de securitate şi apărare comune între statele membre prin punerea în comun a resurselor pe care acestea le au deja în domeniu (i.e. expertiză academică, învăţământul de specialitate, institutele de cercetare).

25




Activitatea Colegiului este susţinută de o reţea de institute de pregătire în domeniul securităţii şi apărării europene. Un rol cheie în acest sens în are Institutul pentru Studii de Securitate de la Paris. Coordonarea este asigurată de un secretariat permanent în Bruxelles, localizat la nivelul SG al Consiliului UE. Liniile directoare ale activităţii Colegiului sunt decise la nivelul Comitetului Permanent, compus din state membre, SG al Consiliului şi Comisia Europeană, şi la nivelul Comitetului Academic Executiv.

Agenţia Europeană de Apărare

Agenţia Europeană de Apărare (European Defence Agency - EDA) a fost creată prin acţiunea comună a Consiliului UE din 12 iulie 2004.

SG/ÎR pentru PESC este şeful EDA şi preşedintele Comitetului Director (CD), structura decizională a Agenţie, în cadrul căreia statele membre sunt reprezentante la nivel de miniştrii ai apărării (cu excepţia Danemarcei) şi Comisiei Europene.

Mecanismul de conducere/control al activităţii EDA este reprezentat de reuniunile cu frecvenţă de regulă lunară în format ministerial (apărare) şi la nivelul directorilor naţionali pentru Armamente, directorii pentru Capacităţi, directorii pentru Cercetare/Tehnologii. La fiecare reuniune participă un reprezentant al Comisiei Europene şi, după caz, al EUMC/EUMS.

CAP.IV. PRIORITĂŢI ALE PREŞEDINŢIILOR UNIUNII EUROPENE

26




IV.1. Priorităţile Preşedinţiei Slovene a Consiliului European în materie de politică externă.

Mandatul pentru preşedinţia slovenă a consiliului pe domeniul PESA, aprobat de Consiliul UE la 10 decembrie 2007.

Pe baza raportului PRES Portugheze, luând în considerare Strategia de Securitate a UE, Preşedinţia slovenă, asistată de Secretarul General/Înaltul Reprezentant pentru PESC şi în cooperare cu Comisia, este invitată să continue dezvoltarea Politicii Europene de Securitate şi Apărare, în special:

Să pregătească şi să asigure punerea în aplicare eficientă a deciziilor care privesc operaţiile şi misiunile prezente şi viitoare, atât civile cât şi militare.

Să lucreze la noul „Obiectiv Global Civil 2010” („Civilian Headline Goal” - CHG) şi să înceapă implementarea obiectivelor acestuia. Să eficientizeze gestionarea crizelor civile, mai ales în ceea ce priveşte sprijinul adus misiunii, cu accent pe achiziţii şi finanţare (rapidă), şi să stabilească un mecanism pentru evaluarea, trasarea lecţiilor învăţate şi a celor mai bune practici pentru operaţiile civile PESA.

Să sprijine şi să accelereze punerea în aplicare a noilor orientări pentru structura de comandă şi control pentru operaţiile civile ale UE, de gestionare a crizelor,

Să continue eforturile în vederea dezvoltării capacităţilor militare în cadrul „Obiectivului Global 2010”/HG 2010,

Să consolideze formarea/instruirea în domeniul PESA, atât sub aspect civil, cât şi militar, luând în considerare activităţile naţionale şi ale Colegiului European de Securitate şi Apărare (CESA), precum şi instrumentele comunitare.

Să progreseze în ceea ce priveşte contribuţia PESA la Reforma Sectorului de Securitate (SSR), la procesul de Dezarmare, Demobilizare şi Reintegrare (DDR) precum şi în domeniul securităţii şi dezvoltării.

Să continue consultările şi cooperarea cu ONU în domeniul managementului crizelor.

Să consolideze parteneriatul strategic UE-NATO în domeniul gestionării situaţiilor de criză, să asigure coordonarea eficientă atunci când cele două organizaţii sunt sau planifică să fie angajate în acelaşi teatru (Kosovo şi Afganistan) şi să asigure dezvoltarea de capacităţi militare eficiente când cerinţele se suprapun.

Să continue angajamentul UE în Balcanii de Vest prin intermediul activităţilor prezente şi viitoare şi dialogul cu ţările mediteraneene participante la procesul Barcelona.

Pe baza „Strategiei Comune UE-Africa” şi a „Primului Plan de Acţiune (2008-2010)” adoptat pe timpul Summit-ului UE-Africa (8-9 dec. 2007), precum şi a „Planului de Acţiune” adoptat de către Consiliu în mai 2007, să continue consolidarea parteneriatului strategic UE-Africa în domeniul capabilităţilor africane pentru prevenirea, gestionarea şi încheierea conflictelor.

Să continue dialogul şi cooperarea cu alţi parteneri cheie. Să consolideze dialogul şi schimbul de informaţii cu ONG-urile şi

societatea civilă şi să analizeze revizuirea „Recomandărilor pentru întărirea cooperării cu ONG-urile şi societatea civilă în cadrul gestionării, de către UE, a crizelor civile şi al prevenirii conflictelor”.

Să continue promovarea implementării prevederilor în domeniul drepturilor omului în contextul activităţilor PESA de gestionare a crizelor, precum şi

27




rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU 1325 şi 1612; atenţie specială va fi acordată documentelor relevante ale UE pe problema copiilor în conflictele armate.

Să continue şi să intensifice implementarea „Programului European pentru Prevenirea Conflictelor Violente” şi să pregătească raportul anual al preşedinţiei privind prevenirea conflictelor în vederea aprobării acestuia la Consiliul European din iunie 2008.

Să dezvolte în continuare campania de informare pe problematica PESA cu scopul de a evidenţia activităţile pe acest palier.

IV.2. Dinamica în materie de PESC/PESA.Mutaţiile induse de procesul de integrare europeană au fost însoţite de glisări

cultural-simbolice, la nivelul reprezentărilor şi al valorilor împărtăşite de cetăţenii şi elitele din tările membre ale UE. În bună măsură, acestei dimensiuni simbolice a construcţiei europene şi exigenţelor funcţionaleale noului tip de entitate politică ce-l reprezintă UE i se circumscriu şi mizele apărării şi securităţii europene comune. Asistăm în cazul UE la un lent transfer de valori, prerogative, instituţii şi implicit de suveranitate dinspre statele naţionale înspre Uniune. Faptul că, pentru moment, unele domenii au încă parte de o administrare interguvernamentală (PESC, lărgirea UE, reformele instituţionale etc.) iar politica de apărare comună este încă la nivelul de dezideratelor şi angajamentelor, nu contrazice ipoteza propusă mai sus

Din cele expuse în studiul nostru se poate conchide că pe măsura consolidării construcţiei europene, se conturează ideea că între această putere în devenire şi SUA, deşi există o comunitate de interese, există şi suficiente divergenţe cu privire la modalitatea cea mai potrivită de protejare şi de impunere a acestora. În acest context, pentru stabilitatea mondială şi păstrarea credibilităţii dreptului internaţional, precum şi pentru protejarea intereselor europene specifice şi a influenţei Uniunii, ar fi poate preferabilă o demonopolizare a rolului pe care unica superputere a momentului îl joacă pe scena securităţii internaţionale, prin reuşita proiectului politicii europene de securitate şi apărare.

O trăsătură importantă a proiectului apărării comune ce rezultă atât din acordurile comunitare (tratatele) dar şi din abordările principalilor actori este cel de menţinere a rolului statelor comunitare în luarea deciziilor din domeniul apărării, caz în care decizia europeană este încredinţată Consiliului European în afara oricărui control al Comisiei europene, şi a principiului abţinerii constructive.

În ciuda ezitărilor micilor actori europeni, atitudinilor duplicitare ale celor importanţi, presiunilor contrare americane, cadrul apărării comune europene este în curs de definire, iar logica acestui proces este, asemeni celui de realizare a proiectului general european, una autostructurantă. La început a fost Comunitatea cărbunelui şi oţelului, care s-a finalizat prin piaţa unică europeană. Corolarul politic firesc al pieţei unice este moneda unică, care a însemnat o desprindere efectivă a Europei de referinţa dolar. Urmarea raţională a acestui ultim fapt ar fi desprinderea UE de tutela politico-securitară a SUA. Reunirea sub aceeaşi pălărie a conducerii PESC şi a unui UEO aproape integrat UE, precum şi reuniunile Consiliului UE la nivelul miniştrilor apărării sunt primii paşi. Conferinţa interguvernamentală convocată după summit-ul de la Helsinki din dec. 1999 care şi-a încheiat lucrările în decembrie 2000 la Nisa, a avut pe agendă printre altele şi dezvoltarea capacităţii europene de apărare, a cărui primă ţintă

28




este operaţionalizarea până în 2003 a unei forţe europene de reacţie rapidă cu un efectiv de 100.000 de oameni.

Sub presiunea crizelor din imediata vecinătate a Uniunii, la gestionarea cărora europenii participau sub egida ONU şi NATO, oficialii şi experţii europeni au descoperit insuficienţa, inadaptarea şi dependeţa excesivă a organizaţiei lor de SUA precum şi lipsa mijloacelor potrivite de intervenţie. Un scenariu cât se poate de prudent ar putea avea în vedere că urmarea acestora a fost apariţia unui comandament francez de proiectare a forţelor şi modificarea cadrului contituţional în Germania, astfel încât să fie posibile intervenţiile în exteriorul spaţiului de responsabilitate al UEO şi NATO. De asemenea, la nivelul UE, dezbaterile asupra dimensiunii de apărare a acesteia au înregistrat progresele menţionate, apariţia forţelor europene fiind în prezent doar o problemă de timp.

Pe măsură ce proiectul european european capătă consistenţă, acesta va include ca pe nişte condiţii sine qua non aspecte precum mijloacele de informatii prin satelit, mijloace adecvate de proiectare aeropurtată a forţelor, organisme de decizie şi de planificare, sistem europen independent de comandamente, asupra cărora îşi vor exercita suveranitatea toate ţările membre ale UE prin intermediul Consiliului European.

Or, acest ultim pasaj al scenariului nu ar însemna altceva decât funcţionarea efectivă a pilonului II consolidat al UE sau apariţia unui pilon IV referitor strict la probleme de apărare, alături de cele actuale: al comunităţilor economice, al PESC şi al afacerilor interne şi al justiţiei. Acest al 4-lea pilon ar fi cel care ar transforma UE în acea entitate politică pe care mulţi specialişti în domeniul relaţiilor internaţionale o văd ca fiind unul dintre pilonii sistemului multipolar mondial al sec. XXI.

CAP.V. CONCLUZII ŞI PROPUNERI.

Actualul mediu de securitate este influenţat de schimbările şi transformările care au loc şi care sunt generatoare de noi riscuri şi ameninţări.

Se constată că Europa, evoluează spre un mediu de cooperare, al cărui element definitoriu este integrarea politică şi economică.

În prezent asistăm la dezvoltarea unor noi mecanisme de asigurare a securităţii continentale şi globale, bazate pe prevenirea conflictelor şi creşterea rolului modalităţilor diplomatice şi a capacităţii civile de management.4

Momentul 11 septembrie 2001 a accentuat faptul că securitatea înseamnă mult mai mult decât componenta sa militară.

Aşa cum am subliniat în cuprinsul lucrării, conceptul de securitate, are mult mai multe valenţe, nu numai militare, astfel încât, securitatea nu mai este văzută nu numai din punct de vedere militar, ci şi din punct de vedere economic, social, securitatea mediului înconjurător.

4 Ioan Mircea Paşcu, “România şi viitorul Europei”

29




Actul de naştere al Europei politice, îl constituie reuniunea de la Nisa, aceasta tinde spre construirea unei politici externe proprii pe aceleaşi baze ale promovării democraţiei şi statului de drept.

Procesele de lărgire ale NATO şi UE, pot fi considerate procese complementare, din punct de vedere ale securităţii. Dezvoltarea Politicii europene de Securitate şi Apărare (ESDI) şi întărirea capabilităţilor europene de management al crizelor va avea un impact pozitiv asupra legăturii transatlantice, şi asupra pilonului european de apărare şi securitate.

Noul Tratat de Reformă are o serie de implicaţii asupra continentului european, atât asupra statelor membre, dar şi asupra statelor candidate. Implicaţiile noului tratat de reformă se manifestă pe mai multe paliere, aşa cum am precizat în capitolul anterior, precum: politico-strategic, instituţional chiar şi militar.

Având în vedere tema abordată în această lucrare, şi anume, Vitorul arhitecturii instituţionale si implicaţiile asupra PESC/PESA, ne simţim obligaţi să considerăm Tratatul de Lisabona, ca fiind punctul de referinţă în ceea ce privesc mutaţiile şi inovaţiile la nivel instituţional.

Nu putem trece cu vederea faptul că, integrarea europeană, presupune o delegare a competenţelor dinspre naţional, spre comunitar, ceea ce aduce în discuţie, conceptul de suveranitate. Sistemul westphalian al statelor naţiune este supus unei puternice presiuni cauzate de consecinţele globalizării. Statul suveran poate fi descris prin trei dimensiuni:

1. recunoaştere;2. resurse;3. realizarea scopurilor guvernării.Scopul guvernării este legat de asigurarea următoarelor dimensiuni:

securitate – în dublă ipostază de apărare (externă) şi protecţie (internă).- stat de drept; identitate şi participare; bunăstare socială. Se doreşte o

implicare mai activă a parlamentelor naţionale în afacerile europene care conduce la realizarea unor beneficii Uniunii. Constituţia României stipulează că Parlamentul naţional este principala instituţie care asigură legătura între cetăţeni şi deciziile politice.

De asemenea, trebuie să privim cu multă atenţie inovaţii aduse la nivel iustituţional de către Noul tratat de Reformă. Şi mă refer în special la, consfinţirea în tratat a funcţiei de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate. Practic, această nouă funcţie este vechiul ministru de externe propus în proiectul de Tratat Constituţional, respins dealtfel, şi constă în contopirea posturilor de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate Comună şi de Comisar pentru Relaţii Externe. Această funcţie reprezintă una din cele mai importante inovaţii instituţionale adusă de noul tratat în domeniul PESC/PESA.

Titularul acestei funcţii va avea o poziţie reprezentând poziţia (unitară) a UE pe plan extern, fiind, de asemenea, şi unul dintre vicepreşedinţii Comisiei.

O altă inovaţie instituţională o reprezintă, Preşedintele Consiliului European. Este o altă poziţie cheie creată de prezentul Tratat (a existat şi în proiectul de Tratat Constituţional): Mandatul prevăzut pentru această funcţie este de 2 ani şi jumătate (maxim 2 mandate).

Putem avansa o judecată de valoare considerând c, cele două funţii funcţii anume, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate şi Preşedintele Consiliului European, reprezintă cheia de boltă a Uniunii

30




Europene, prin intermediul cărora se va menţine unitate, coerenţă şi continuitate în ceea ce privesc politicile Uniunii Europene.

Reformele propuse în acest domeniu vizează promovarea PESA de o manieră susţinută ce poate conduce în timp la apariţia progresivă a unei apărări comune, dar numai în cazul existenţei consensului pe această dimensiune la nivelul Consiliului European.

Conform prevederilor Tratatului, realizarea progresivă a apărării comune la nivelul UE trebuie să se deruleze în armonie cu angajamentele asumate de unele state membre UE la nivelul NATO.

O nouă inovaţie adusă de Tratul de la Lisabona dar la nivel operaţional, se referă la extinderea gamei misiunilor de tip Petersberg. În momentul de faţă misiunile de tip Petersberg sunt cuprinse în art. 17 din Tratatul asupra Uniunii Europene : misiuni umanitare si de salvare; misiuni de mentinere a pacii; misiuni ale fortelor de lupta in gestionarea crizelor, inclusiv restabilirea pacii). Nou introduse sunt misiunile: de dezarmare, de prevenire a conflictelor, de consultanţă în domeniul militar, de stabilizare post-conflict (o mare parte a acestora prefigurate în textul Strategiei Europene de Securitate). În plus, se menţionează posibilitatea folosirii gamei extinse a misiunilor de tip Petersberg în lupta împotriva terorismului.

În ceea ce privesc competenţele Uniunii Europene, acesta sunt de trei categorii:

O primă categorie este alcătuită de câteva probleme foarte specifice în privinţa cărora Uniunea acţionează singură, în numele tuturor statelor membre şi care constituie competenţele sale « exclusive » . În acest caz, acţiunea la nivelul Uniunii este considerată prin definiţie mai eficientă decât o acţiune in ordine dispersată a fiecărui stat. Printre aceste domenii de competenţă exclusivă figurează de exemplu concurenţa pe piaţa internă şi comerţul cu ţări terţe, aflate în afara teritoriului UE.

O a doua categorie grupează domeniile în care Uniunea acţionează atunci când acţiunea sa amplifică acţiunea statelor membre, câteodată chiar completând-o pe aceasta. Acestea se numesc « competenţe partajate ». Aici regăsim marile politici, ca de exemplu piaţa internă, politica agricolă comună, transporturile, mediul, dreptul de azil şi imigrarea sau cooperarea în materie de justiţie sau poliţie.

Pentru a treia categorie de competenţe, Uniunea nu intervine decât pentru a sprijini acţiunile statelor membre, care păstrează deci o mare libertate de acţiune şi principala responsabilitate de gestiune vizavi de cetăţenii lor. În aceste domenii Uniunea nu poate proceda la o armonizare a legislaţiilor naţionale. Cultura, educaţia, sportul sau protecţia civilă sunt exemple de competenţe de sprijin.

Se observă din ce în ce mai mult, faptul că, Politica Europeană de Securitate şi apărare a devenit din ce în ce mai activă, dovada o fac multitudinea de operaţii şi misiuni desfăşurate de către Uniunea Europeană pe domeniul PESA. În acest sens, putem aminti predilecţia Uniunii Europene de a dezvolta operaţii şi misiuni în zonede conflict, pe continentul african, cum ar fi, EUSEC RD Congo, EUPOL RD Congo, viitoarea operaţie militară pe care o va dezvolta Ciad şi Republica Centrafricană.

Dezvoltarea Politicii Europene de Securitate şi Apărare determină o reanalizare şi nu în ultimul rând o revizuire a Strategiei Europene de Securitate şi Apărare. În acest sens, la Bruxelles, dar şi în mediile academice se vorbeşte din ce în ce mai mult de o posibilă revizure a Strategiei Europene de Securitate (Strategia Solana),

31




fapt ce va putea fi posibil chiar pe timpul mandatului Preşedinţiei Franţei a UE/semestrul II 2008.

În ceea ce priveşte modul de raportare a României la Uniunea Europeană, trebuie să amintim faptul că, România participă în mod activ la PESA, prin contribuţia pe care o are la operaţii şi misiuni dezvoltate sub egida PESA, şi aş aminti contribuţia la operaţiii şi Balcani, precum, Althea din Bosnia – Hertegovina (51 militari).

În vederea asigurării securităţii la nivel european, România şi-a prezentat recent oferta de forţe pe care o va pune la dispoziţia UE, ca şi contribuţie la PESA.

Având în vedere, cele expuse anterior, aş avansa premiza unui scenariu şi anume, funcţionarea efectivă a pilonului II consolidat al UE sau apariţia unui pilon IV referitor strict la probleme de apărare, alături de cele actuale: al comunităţilor economice, al PESC şi al afacerilor interne şi al justiţiei. Acest al 4-lea pilon ar fi cel care ar transforma UE în acea entitate politică pe care mulţi specialişti în domeniul relaţiilor internaţionale o văd ca fiind unul dintre pilonii sistemului multipolar mondial al sec. XXI.

BIBLIOGRAFIA FOLOSITĂ:

1. Constituţia României.

32




2. Strategia de Securitate Naţională a României;3. Strategia de Securitate a Uniunii Europene.4. Concluziile Preşedinţiei Consiliului European - decembrie 20075. Noul Tratat de Reformă al Uniunii Europene6. Andrei Popescu, “Organizaţii Europene şi euroatlantice”, Ed. LuminaLex,

Bucureşti, 2002;7. Prof. univ.dr. Vasile Secăreş, curs “Teoria Relaţiilor Internaţionale”8. Ioan Mircea Paşcu, note de curs.9. Octavian Manolache, « Drept comunitar », ediţia a III a, Ed. AllBeck.10. Samuel P. Huntigton “Ciocnirea civilizaţiilor”, Editura Act, Bucureşti, 1997;11. Henry Kissinger, “Are nevoie America de o politică externă ?”, Ed. All,

Bucureşti, 1998;12. Iordan Gheorghe Bărbulescu, “Comunităţi europene. Structură şi funcţionare”.13. Rodica Miga-Beşteliu, “Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional

public”.14. Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Editura Polirom, 199915. Pierre Mathjijsen “Compediu de Drept Comunitar”, Ed. Club Europa, Bucureşti,

2002;16. Mattei Dogan , Dominique Pellasy, “Cum să comparăm naţiunile”, Ed.

Alternative , Bucureşti, 1993;

Site-uri oficiale utilizate:17. www.consilium.eu.int 18. www.presidency.ro 19. www.mapn.ro 20. http://www.europa.eu.int 21. http://www.europeana.ro 22. www.ceps.be

33

http://www.ceps.be/

http://www.europeana.ro/

http://www.europa.eu.int/

http://www.mapn.ro/

http://www.presidency.ro/

http://www.consilum.eu.int/

VIITORUL ARHITECTURII INSTITUTIONALE SI IMPLICATIILE ASUPRA PESC/PESA

Documents

Transcript of VIITORUL ARHITECTURII INSTITUTIONALE SI IMPLICATIILE ASUPRA PESC/PESA