LIMBAJUL NONVERBAL ÎN EDUCAŢIA ŞI RECUPERAREA ELEVIILOR CU

AUTISM

Mottto :

« Când vorbeşti, semeni ; când asculţi, culegi.»

(Plutarh)

"Toata lumea ştie că anumite lucruri sunt imposibile, până vine cineva care nu ştie

acest lucru şi le realizează."

(Albert Einstein)

Studiul documentelor şcolare, al cercetărilor arată că numărul elevilor cu deficienţe

severe care sunt şcolarizaţi a crescut simţitor, iar efectivul claselor speciale cuprinde şi un

număr semnificativ de elevi care au dificultăţi majore în dezvoltarea abilităţilor şcolare.

În practica psihopedagogică de la clasă se simte lipsa unor repere de dezvoltare a

comunicării dintre profesorul psihopedagog şi elevul cu deficienţă severă, câteva noi

strategii de desfăşurare a „lecţiei”, care de altfel, nu mai este o lecţie tradiţională, ci se

desfăşoară sub forma unor secvenţe terapeutice, instructiv-recuperative. Învăţământul

nostru special este dominat încă de activităţile comune, dirijate strict de educator, cu

desfăşurare uniformă pentru toţi copiii, în care comunicarea nonverbală deşi este prezentă

întodeauna mai ales atunci când lipseşte cea verbală, ea este mai puţin valorificată şi

exploatată în activităţile instructiv-educative. Este important subiectul pentru că acum în

practica de zi cu zi accentul a rămas pe verbal şi mai puţin pe nonverbal, sarcinile

activităţilor instructiv-educative încă nu şi-au schimbat formatul tradiţional. Se impune

realizarea de cercetări în cadrul natural (în cadrul şcolilor speciale) pentru perfecţionarea

conţinutului învăţământului special, pentru diversificarea metodelor şi mijloacelor de

stimulare a comunicării verbale şi nonverbale la diferite categorii de elevi cu deficienţe.

- Eficienţa actului educativ reprezintă rezultatul interacţiunii tuturor factorilor şi

condiţiilor ce participă la desfăşurarea lui, iar relaţia de comunicare este un factor

extrem de important de care depinde reuşita sau eşecul activităţii pedagogice ;

- Deşi este binecunoscută relaţia dintre nonverbal şi verbal în literatura pedagogică

şi didactica de specialitate, mai rămâne totuşi în prezent accentul pe comunicarea

verbală, evaluarea conform performanţelor verbale, uitarea şi trecerea în planul al

doilea al comunicării nonverbale, incapacitatea actorilor şi participanţilor, direcţi

sau indirecţi, la educaţie de a recepţiona, decodifica, înţelege şi încuraja mesajele

nonverbale.

- Cercetarea interacţiunii dintre comunicarea nonverbală şi implicaţiile

psihopedagogice (activităţi instructiv-educative şi de recuperare) ne dă

posibilitatea să punem o serie de probleme legate de conţinutul şi caracterul

programelor, la realizarea modalităţilor de evaluare, cu privire la bazele

ştiinţifice ale alcătuirii manualelor (cu atât mai mult cu cât în cadrul şcolilor

speciale elevii nu beneficiază de manuale corespunzătoare, iar copii cu handicap

sever sunt lipsiţi de orice manual), la elaborarea metodicilor predării

disciplinelor şi la găsirea unor criterii ştiinţifice de întocmire a materialelor

intuitive.

- Formele variate ce diferă de la diagnostic la altul, precum şi caracterul diferenţiat

al manifestărilor comportamentale şi ale comunicării nonverbale, precum şi

mecanismul complex al dezvoltării acestui sistemului comunicării totale atrag

atenţia specialiştilor din domenii diferite (logopezi, psihologi, neuropsihologi,

clinicieni, educatori).

- Interesul pentru acest subiect este legat de faptul că deşi metodele de profilaxie,

de diagnosticare şi stimulare a comunicării nu s-au schimbat de-a lungul ultimilor

ani, practica activităţii terapeutului, a profesorului psihopedagog cu deficienţii

severi care au astfel de dificultăţi dovedesc necesitatea introducerii unor

modificări în organizarea şi desfăşurarea acestui serviciu.

Acest lucru se datorează şi schimbărilor care au loc în dezvoltarea copiilor (posibilitatea

unei intervenţii timpurii în urma unei diagnosticări precoce pot uneori ameliora

considerabil deficitul, dar şi nivelul de cerinţe mai înalt al vieţii actuale determină apariţia

unor complexe tulburări la diferite categorii de copii, unor noi forme de abatere şi

dificultăţi de formare a unor sfere ale dezvoltării psihice a copilului). La copiii cu

deficienţă mintală întârzierile şi uneori stagnările din dezvoltarea limbajului duc la

dificultăţti de învăţare care implicit duc la inadaptare socială. Trebuie să reţinem că la

aceşti copii procesul de însuşire al limbajului este încetinit şi de deficitul sau inegalitatea

dezvoltării sferelor emoţional-volitive şi intelectuale; nivelul de motivaţie foarte scăzut

pentru activitatea de cunoaştere; insuficienţe în organizarea şi atingerea scopurilor, a

obiectivelor. În astfel de condiţii orice studiu realizat obţine actualitate şi semnificaţie

practică. Acest studiu permite depistarea condiţiilor favorabile formării acestor structuri,

a factorilor care determină denaturarea procesului de dezvoltare a comunicării precum şi

strategiile, metodele de dezvoltare şi formare a comunicării adecvate în situaţii de viaţă

care să folosească în final scopului şi idealului educaţiei speciale şi anume integrării

sociale.

Realizarea cercetării se justifică prin faptul că :

- copilul cu handicap este sensibil mai mult la comunicarea nonverbală decât la cea

verbală, iar aceasta poate deveni pârghia esenţială în elaborarea strategiilor de relaţionare

şi recuperare a copilului cu handicap sever.

- şcoala specială este predominant verbală, profesorul intervine mult pe partea verbală, cu

insistenţă chiar, nevalorificând comunicarea nonverbală care este primară şi mai

accesibilă beneficiarilor.

- copilul are o receptivitate sporită, înţelege şi stabileşte mai uşor o relaţie de comunicare

la acest nivel primar (al comunicării nonverbale);

Contradicţia indicată a marcat problema cercetării: care este formula pedagogică de

formare a situaţiilor de comunicare? Lucrarea se înscrie în tendinţa de schimbare

pedagogică, de îmbunătăţire a practicii educaţionale, tendinţă generală ce caracterizează

întreg sistemul nostru de învăţământ.

Gradul de cercetare a temei. Important este că acest sistem complex, comunicarea, este

percepută şi tratată ca element fundamental al existenţei umane (« La început a fost

cuvântul… »). Elemente concrete de teorie a comunicării apar înca de la Platon şi

Aristotel, care au introdus-o ca disciplină de studiu (alături de filosofie, matematică) sub

forma retoricii. Obiectul de studiu al comunicării devine astfel lumea întreagă

« interpretată ca o imensitate de mesaje » (« interprete comme une myriade de

messages », (P. Watzlawick, 1986) care generează la rândul lor alte mesaje ce provoacă o

reacţiune a propriilor surse.

Ultima decadă este bogată în studii şi cercetări în domeniul comunicării (P. Colette, P.

Watzlawick, A. Pease, Cuilenburg J.J.Van, E. Shannon, W. Weaver, Meyer-Eppler, Th.

Bohn, C. Baylon, C. Berger, J. DeVito, S. Hybels, R. Weaver, A. Mucchielli, J. Watson,

Tatiana Slama-Cazacu, E. Verza, C. Paunescu, D. Popovici, L. Iacob, I. O. Pânişoară,

ş.a.). În literatura de specialitate s-au construit teorii ale comuncării, au apărut numeroase

modele, totuşi nu vom trece în revistă decât acele modele care au stat la baza conceperii

cercetării. Suportul teoretico-ştiinţific şi metodologic al cercetării l-au constituit:

considerarea comunicării ca fenomen social integrat (Şcoala de la Palo Alto, G. Bateson,

P. Watzlawick), teoria socială a învăţării limbii (B. Skinner); teoria dezvoltării limbajului

(L. S. Vâgotski), conceptul demersului cognitiv în învăţare (N. Chomsky); conceptul

situativ-comunicaţional al învăţării limbii (M. Zlate); idei din filozofia şi psihologia

limbajului (А.Н. Леонтьев, А.П. Лурия); dezvoltarea conduitelor verbale precum şi

comunicarea totală (E. Verza, E. F. Verza, 2000); limbaj şi intelect (C. Păunescu, 1973).

În România nu s-au realizat cercetări speciale ale problemei comunicării nonverbale

la deficienţii severi, există totuşi studii şi cercetări despre comunicare - integrarea

teoriilor lingvistice cu cele psihologice, concretizate într-o bogată şi complexă cercetare

experimentală (T.S.Cazacu), precum şi despre conduita verbală la deficienţi (E. Verza),

conceptul de comunicare totală (E. Verza), comunicarea la deficienţi (D.Popovici) etc.

Descrierea proiectului. Eforturile investigaţiilor noastre au fost orientate spre studiul

comunicării nonverbale la deficienţii severi şi impactul acesteia asupra activităţilor

instructiv-educative şi de recuperare ; procesul de evaluare şi stimulare a comunicării

totale prin axarea pe comunicarea nonverbală, aceasta devenind pârghia principală care să

mobilizeze sistemul comunicativ al elevilor deficienţi severi, ceea ce a şi constituit

obiectul cercetării.

Scopul principal al studiului teoretico-experimental a constat în determinarea

particularitatilor de formare a comunicării, caracteristicile comunicării nonverbale la

deficienţii severi şi stabilirea strategiilor de ameliorare a comunicări totale. În vederea

atingerii scopului definit am formulat următoarele obiective:

Obiectivele proiectului de cercetare:

1. Să evaluăm caracteristicile dezvoltării comunicării nonverbale la şcolari mici din

instituţiile de învăţământ special;

2. Să stabilim corelaţiile între nivelul de dezvoltare a comunicării nonverbale la

deficienţii şcolari mici şi nivelul de dezvoltare, îndemânare şi maturizare

psihomotrică;

3. Să selecţionăm/ adaptăm / elaborăm un limbaj nonverbal şi instrumente pentru

deblocarea şi dezvoltarea comunicării;

4. Să elaborăm şi validăm experimental strategia terapeutică, programul de

stimulare a comunicării totale prin utilizarea limbajelor nonverbale;

5. Să validăm experimental sistemul PECS;

6. Să măsurăm nivelul abilităţilor şi mijloacelor comunicaţionale de care dispune

profesorul; să prezentăm un model al profesorului capabil să stabilească o relaţie

favorabilă comunicării şi învăţării.

7. Să realizăm un îndrumator, o metodologie pentru cadrele didactice în domeniul

comunicării totale.

Etapele cercetării. Cercetarea se va desfăşura pe parcursul a 3 etape care vor urmări

precizarea ipotezelor, verificarea acestora, aplicarea metodelor ştiinţifice, elaborarea de

probe proprii, precum şi de programe de terapie. Într-o primă etapă, s-a realizat o analiză

documentară a studiilor teoretice privind comunicarea, cu o anumită grilă tematică

vizând: stabilirea bazelor teoretice pe care se va baza cercetarea, consultarea surselor

bibliografice, formarea eşantionul. În etapa a doua se vor pune la punct metodologiile

care vor fi aplicate pentru evaluare şi pentru investigare, se va realiza experimentul de

utilizare a limbajelor nonverbale din cadrul activitatilor instructiv-educative la eleviii cu

handicap sever. Vom utiliza sistemul cu pictograme PECS. În acest sens cadrele didactice

care vor folosi acest limbaj vor beneficia de o formare. A treia etapa va cuprinde

experimentul, analiza datelor, corelarea rezultatelor, generalizarea concluziilor

investigaţiilor.

Ipoteza generală a cercetării.

Se prezumă că utilizarea de limbaje nonverbale în cazul elevilor cu handicap sever

si grav, pe baza teoriei comunicării totale, va conduce la : deblocarea treptată a

comunicării, la acumularea de achizitii utile in educarea si recuperarea acestor

elevi.

Populaţia ţintă: Deficienţi severi din clasele I-IV, profesori psihopedagogi care lucrează

cu aceşti elevi, părinţii acestora.

Eşantion:

20 de elevi din clasele I-IV, de la Şcoala Specială Valea Mare, Argeş.

10 elevi cu autism (handicap sever), clasele I-IV, integraţi în învăţământul de

masă din Piteşti.

30 de elevi din clasele I-IV, din Şcolile Speciale din Bucureşti (Şcoala nr. 5,

Şcoala nr. 9)

60 de profesori de la aceleaşi şcoli care predau elevilor respectivi de cel puţin un

an de zile (alesi aleator).

100 părinţi ai elevilor cercetaţi.

Lotul va fi format din elevi severi clasele I-IV din şcoli speciale şi elevi cu tulbuurări

pervazive de dezvoltare din învăţământul de masă (sunt deficitari, severi, mai ales pe

palierul comunicării), iar în cadrul acestuia vom avea atât elevi verbali, cât şi nonverbali.

Lotul de elevi va fi ales după vârstă (primii 4 ani de şcolaritate). Cadrele didactice care

vor participa în cadrul cercetării vor fi cele care lucrează efectiv cu copii pe care îi

studiem, indiferent de vârstă, sex sau pregătire profesională.

Metode, tehnici şi instrumente de investigaţie ale cercetării.

Lucrarea reprezintă un studiu teoretico-experimental al problemei în cauză. Vom folosi:

1. Metoda observaţiei, ea este utilizată mult în aceast studiu pentru investigare şi

culegere a datelor experimentale, cu respectarea următoarelor cerinţe: formularea

unui scop precis al observării, alcătuirea unui plan de observare, înregistrarea

fidelă a datelor (video, audio sau clasică), clasificarea, compararea, raportarea şi

interpretarea datelor. Vom intocmi fişe complexe de inregistrare a tuturor

comportamentelor comunicaţionale ale subiecţilor. Fişele vor fi completate

imediat, pentru a nu pierde detalii importante şi utile, de asemenea şedinţele de

lucru vor fi înregistrate video pentru a completa şi verifica ulterior datele. Ideea

majora care a stat la baza demersului nostru experimental a fost abordarea

evaluării comunicării nonverbale ale elevilor deficienţi severi prin observaţia

directă. Vom participa la activităţile instructiv-educative şi vom înregistra

comportamentele comunicaţionale din cadrul pauzelor, a diverselor activităţi

practice, de relaxare, ale cadrelor didactice, vom înregistra exact, concret relaţia

comportament verbal - comportament nonverbal, precum şi proporţiile timpului

folosit de elev şi cadru didactic pentru a comunica. Se vor înregistra şi relaţia de

comunicare dintre elevi, cu notarea tuturor elementelor ce intervin în acest

context; după care se vor analiza şi compara înregistrările. Vor fi observaţi toţi

participanţii la cercetare: elevii, cadrele didactice, toţi cei care intră în contact cu

elevii.

2. Metoda experimentului pedagogic prin introducerea variabilei independente – a

limbajului nonverbal alternativ – PECS-ul în cadrul activităţilor de la clasă la

elevi. De asemenea, vom introduce şi alte tipuri de comunicare nonverbală în

cadrul activităţilor instructiv-educative: comunicarea tactilă (prin atingere),

comunicarea mimico-gestuală (precum şi stimularea producerii acesteia),

expresie corporală (muzicoterapie şi dans). Vom organiza mici experimente

pentru stimularea funcţiei instrumentale ale limbajului, testând tehnicile şi

principiile utilizate în terapia cognitiv-comportamentală folosită în învăţarea

copiilor cu autism, pentru a le adapta şi utiliza şi în cadrul secvenţelor

educaţionale cu elevii cu deficienţă severă. Este destul de greu să folosim

experimentul la elevii cu handicap, mai ales la cei cu handicap sever, pentru ca

progresele sunt destul de mici, iar invăţarea şi rezultatele au nevoie de timp

îndelungat de desfăşurare. Trainingul pentru cadrele didactice ce vor lucra cu

copiii în cadrul experimentului va conţine noţiuni generale de utilizare a PECS-

ului, metodologia desfăşurării activităţilor instructiv-educative prin folosirea

limbajelor nonverbale, precum şi câteva recomandări cu privire la metode ale

ascultării active. Acesta va conţine exerciţii şi experienţe practice cu privire la

exersarea aptitudinilor şi ale abilităţilor necesare unei bune înţelegeri şi a

decodificării comunicării mesajelor nonverbale ale subiecţilor (aceştia având

dificultăţi în exprimarea nevoilor, iar drept rezultat au comportamente

inadecvate, bizare, agresive). Vom înregistra la finalul experimentului dacă

frecvenţa acestor comportamente va scădea drept urmare a înţelegerii şi

feedbackului emoţional, a diminuării frustrărilor şi tensiunilor psihice. Acest

seminar va conţine recomandări privind strategii de învăţare a copilor de

modalităţi de exprimare a emoţiilor, sentimentelor, conflictelor exterioare, prin

comunicare şi expresie nonverbală, mai ales pentru persoanele cu dificultăţi de

exprimare.

Shema experimentului : Utilizarea limbajului nonverbal (PECS, gestual si un limbaj

creat de noi) in activitatile instructive-educative

I. Obiectivul experimentului : sa provocam o situatie experimentela unde vom

folosi un limbaj nonverbal, PECS-ul, pentru a observa diferentiat efectele

limabelor alternative pe deblocarea comunicarii, precum si in procesul de

invatare.

II. Ipoteza : se prezumă că utilizarea de limbaje nonverbale în cazul elevilor cu

handicap sever si grav, pe baza teoriei comunicării totale, va conduce la :

deblocarea treptată a comunicării, la acumularea de achizitii utile in educarea

si recuperarea acestor elevi.

III. Esantion : lotul va fi format din elevi severi clasele I-IV din şcoli speciale şi

elevi cu tulbuurări pervazive de dezvoltare din învăţământul de masă (sunt

deficitari, severi, mai ales pe palierul comunicării). Lotul de elevi va fi ales

după vârstă (primii 4 ani de şcolaritate). Vom avea doar un lot de subiecti,

vom corela rezultatele subiectilor dupa situatia experimentala ce cele de

inainte de experiment.

IV. Metode: pentru realizarea acestei cercetari am utilizat urmatoarele metode,

procedee de culegere a datelor si de prelucrare a lor, observatia, experimentul,

inregistrarile video (pentru a surprinde manifestarea comunicarii nonverbale

per ansamblu, analiza cantitativa si calitativa.

V. Planul experimentului: vom realiza un experiment constativ, in cadrul

natural, in timpul orelor de la clasa.

Etapa pre-experimentala: familiarizarea cadrelor didactice care vor lua

parte la experiment cu utilizarea limbajului nonverbal PECS,

familiarizarea cu strategiile si metodele de lucru, crearea situatiilor propice

nevoii de a comunica, crearea unui cadru natural, securizant unde elevii se

vor simti bine. Elevii vor fi testati inainte de inceperea experimentului

pentru a se stabili nivelul de la care incepe cercetarea.

Metodele utilizate in cadrul experimentului: programe de lucru pe unitati

de invatare, alcatuite de noi, urmand recomandarile curriculare; fise de

observatie care vor fi completate ulterior; inregistrari video; discutii cu

cadrele didactice participante.

Subiectii participanti la experiment vor fi alesi aleotor din esantionul

nostru din randul subiecti nonverbali.

Durata experimentului: se va lucra cu elevii participanti la experiment

zilni, cate doua ore, timp de 3 luni.

VI. Variabile utilizate in experiment:

Variabila independenta – limbajul nonverbal PECS

Variabile dependente – achizitia de notiuni, discriminarea imaginilor,

receptarea mesajului (limbaj receptiv), cererea, spontaneitatea cererii,

exprimarea mesajului (limbaj expresiv), expresie corporala (limbajul

trupului), comportamente verbale si nonverbale inadecvate (ecolalii, ticuri,

automatisme, ecopraxii).

3. Interviul, chestionarele scrise, convorbirea individuală sau în grup, ancheta

psihopedagogică şi studiul documentelor şcolare constituie tehnici eficiente

pentru culegerea şi interpretarea datelor necesare cercetării noastre pedagogice.

Aceste metode vor fi însoţite de tehnica observaţiei directe şi de cea a observaţiei

indirecte (respectiv de cercetare a documentelor). Vor fi efectuate convorbiri,

interviuri cu educatorii, învăţătorii, profesorii din instituţiile de învăţământ special

şi de masă (profesorii itineranţi/ de sprijin).

4. Metoda corelaţională, vom studia direcţia şi mărimea între două variabile,

variabile ce vor fi testate în cadrul experimentului psihopedagogic (utilizarea

limbajului nonverbal în cadrul lecţiei la elevii cu deficienţă mintală severă). Vom

utiliza metode statistice în determinarea coeficientul de corelaţie reciprocă

Pearson. Vor fi corelate rezultatele lotului experimental, cu cele de înainte de

experiment (datorită specificităţii şi diferenţelor foarte mari în cazul subiecţilor cu

handicap sever).

5. Studiul de caz, vom prezenta cazurile cu evoluţii mai deosebite, ale elevilor cu

care lucrăm deja de câţiva ani, utilizând empiric datele şi tezele pe care le vom

cerceta.

Realizări propuse.

Prin rezultatele sale proiectul va urmări îmbogaţirea cunoştinţelor psihologice în

domeniul dezvoltării, stimulării comunicării la elevii deficienţi severi. Completarea şi

îmbogăţirea materialelor didactice existente în cadrul activităţilor de dezvoltare a

comunicării poate constitui o sursă de informaţie sintetică şi concretă pentru specialiştii

care lucrează cu copiii ce au dificultăţi în comunicarea verbală, precum şi pentru părinţii

acestora prin oferirea de sisteme alternative de comunicare (conform teoriei comunicării

totale (Verza, 2005). Pe parcursul realizării cercetării se vor desfăşura şi seminarii de

informare pentru părinţi, cu scopul de a-i implica în procesul de educare a acestor copii şi

pentru a mări eficienţa studiului, utilitatea lui practică şi imediată. Valoarea practică a

cercetării va urmări optimizarea psihologică a dezvoltării limbajului la copiii care intra în

ciclul primar. Aspecte importante din cercetare vor fi prezentate şi discutate în cadrul

conferinţelor ce se vor desfăşura. Cercetarea a mai urmărit ca, pe baza rezultatelor

obţinute, să se elaboreze concluzii, priorităţi şi recomandări privind revalorificarea

comunicării nonverbale (strategii şi programe de evaluare, strategii şi programe de

formare a capacităţilor de comunicare şi de decodificare a semnalelor nonverbale a

cadrelor didactice şi a părinţilor, de deblocare a comunicării verbale prin folosirea

limbajelor nonverbale), posibilitatea introducerii în cadul programei şcolare pentru

învăţământul special a opţionalelor de stimulare a comunicării nonverbale ( de exemplu,

expresie corporală – dans, muzică, dar care să aibă un curriculum şi strategii de

implementare potrivit specificităţilor elevilor cu CES, precum şi a obiectivelor propuse –

stimularea comunicării nonverbale, oferirea alternativelor de exprimare a elevilor

nonverbali etc.).

Semnificatia teoretica si valoarea practica aplicativa a cercetarii. Se va urmari

imbogatirea cunostintelor psihologice in domeniul dezvoltarii, stimularii comunicarii la

elevii deficienti severi, aducerea la cunostinta in Romania a cercetarilor din psihologia

rusa, prin analiza si sinteza a numeroase surse bibliografice importante. Completarea si

imbogatirea materialelor didactice existente in cadrul activitatilor de dezvoltare a

comunicarii. Poate constitui o sursa de informatie sintetica si concreta pentru specialistii

care lucreaza cu copiii ce au intarzieri in dezvoltarea limbajului, precum si pentru parintii

acestora. Pe parcursul realizarii cercetarii se vor desfasura si seminarii de informare

pentru parinti, cu scopul de a-i implica in procesul de educare a acestor copii si pentru a

mari eficienta studiului, utilitatea lui practica si imediata.Valoarea practica a cercetarii va

urmari optimizarea psihologica a dezvoltarii limbajului la copiii care intra in ciclul

primar. Aspecte importante din cercetare vor fi prezentate si discutate in cadrul

conferintelor ce se vor desfasura. Cercetarea a mai urmarit ca, pe baza rezultatelor

obtinute, sa se elaboreze concluzii, prioritati si recomandari privind revalorificarea

comunicarii nonverbale (strategii si programe de evaluare, strategii si programme de

formare a capacitatilor de comunicare si de decodificare a semnalelor nonverbale a

cadrelor didactice si a parintilor), posibilitatea introducerii in cadul programei scolare

pentru invatamantul special a optionaleor de stimulare a comunicarii nonverbale ( de

exemplu, expresie corporala – dans, muzica, dar care sa aiba un curriculum si strategii de

implementare potrivit specifictatilor elevilor cu CES, precum si a obiectivelor propuse –

stimularea comunicarii nonverbale, oferirea alternativelor de exprimare a elevilor

nonverbali etc.)

Câteva contribuţii:

Principalii factori ai sistemului comunicaţional.

Realitatea sistemului imagini-semne este realitatea semnificaţiilor imaginilor şi a

semnelor, cea care împreună cu realitatea materială contribuie la formarea nevoii de a

comunica. Omul a dat naştere la sistemul semnelor, care influenţează activitatea psihică

interioară, identificând-o şi în acelaşi timp determinând crearea de noi obiecte ai lumii

reale. Sistemul de semne actual se împarte în verbal şi nonverbal. Cel verbal este mult

mai dezvoltat în cultura umană, apărând ca modalitate de realizare a activităţii psihice,

putând modifica şi transforma nu doar activitatea psihică, ci şi omul prin manipulare

(Muhina, 2000, pg. 371). Acest sistem poate fi identificat deja în copilărie.

Cuvântul care interesează mai ales sub aspectul semnificaţiei, este partea semantică a

activităţii, unul din aspectele însuşirii istorice. Semnificaţia exprimată de om şi fixată în

noţiune reprezintă reflectarea activităţii în normă. Valoarea subiectivă a semnificaţiei este

surprinsă în înţeles. Înţelesul, gândurile, se formează prin prisma experienţei individuale

ca educaţie. Cuvântul poartă în sine sensul şi semnificaţia obiectelor lumii materiale, iată

de ce lumea materială este dizolvată în realitatea semnelor. Cuvântul poate fi apreciat ca

viu, puternic, sincer, urât, etc. Cuvântul apare ca o armă de acţiune asupra altui om. El

poate sa devină şi începutul cunoaşterii. Copilul este atras de magia cuvintelor, se joacă

cu cuvintele, le admiră, le dă sensuri generale, dar şi formulează sensuri proprii,

individuale; se supune cuvântului dar şi se opune. Copilăria este fermecată de magia

cuvintelor, care ajunge la inima copiilor, mai ales prin balade, poveşti, povestiri,

purtătoare de experienţe importante pentru dezvoltarea imaginii de sine, a creării unui

model, al binelui şi al frumosului.

Gestul însoţeşte vorbirea întărindu-i expresivitatea. În cadrul relaţiei de comunicare,

persoanele îşi arată prin gesturi ca şi prin cuvinte atitudinea faţă de cei cu care comunică.

Copilul însuşeşte de mic cultura gestuală. Mimica şi gesturile determină succesul sau

insuccesul în comunicare, în atingerea obiectivelor, în propria sa mulţumire. Copiii au

propriul limbaj gestual, specific exprimării unor sentimente. S-a demonstrat că însuşind

gesturi negative, copilul, prin imitare învaţă sentimente negative. Este important ajutarea

copilului în formarea şi controlarea gesturilor, acesta putându-i asigura succesul în

comunicare.

Realitatea naturală va fi întotdeauna condiţie şi sursă a vieţii şi activităţii omului. Este

importantă pentru formarea conştiinţei de sine pentru că permite subiectului de a se situa

ca obiect în acest univers, dar şi de a se diferenţia de ea. Omul încearcă să cunoască

natura pentru a o putea folosi, dar o mitologizează şi o cântă în poeme. Omul a împărţit

materia în apa, aer, foc şi pământ. Aerul reprezintă în conştiinţa mitologică a persoanei

locul de stabilire a forţelor răului şi ale binelui. Apa reprezintă moartea şi viaţa, care

poate sau nu însufleţi trupul omului. Pământul crează viul şi îl cere înapoi. Împreună cu

cerul reprezintă perechea dumnezeiască ce dă viaţă plantelor, animalelor, omului. Focul

este purificator, simbol al căminului familial, al căldurii sufleteşti, apărătorul familiei, dar

şi este periculos, căci îl poate distruge.

Din copilăria mică, prin folclorul popular şi prin psihologia sa proprie, copilul

însufleteşte natura, individualizând fiecare parte a viului. Acestea, pentru el, dispun de

suflet. În acest moment copilul este gata să cunoască importanţa naturii şi să înveţe să o

ocrotească. Copilul ia o atitudine de prietenie faţă de natură, încercând sentimentul de

unitate cu natura şi simţind o nemărginită admiraţie faţă de ea.

Realitatea socială include întreaga existenţă materială şi spirituală a omului în paralel

cu comunicarea, activitatea umană cu sistemul de drepturi şi obligaţii. Pentru copil în

prima parte a copilăriei o importanţă aparte o au obligaţiile. Încă de la o vârstă timpurie

se dezvoltă sentimentul puterii – regulator al comportamentului lui, rezumat în cuvântul

trebuie. Aceasta îl orientează pe copil în spaţiul realităţii sociale. Componentele duale

pozitive - negative ale obligaţiilor se poate - nu se poate, bine –rău desemnează

dezvoltarea nivelului moralităţii. Din copilăria timpurie, el îşi însuşeşte nu doar

semnificaţia cuvintelor, dar şi participarea acestora în contextul relaţiilor de comunicare

personale, în situaţii schimbătoare. Bun – rău sunt semnele corespondenţei –

necorespondenţei cu aşteptările sociale ale celorlalti, ce vor influenţa permanent asupra

controlului moral al comportamentului copilului. Această pereche de calificative poate fi

folosită de copil pentru autoaprecierea proprie şi aprecierea celorlalţi.

Unitatea dintre limbaj, personalitate şi comportament este unanim recunoscută de teoria

contemporană. Finalitatea cunoaşterii este actul de comunicare, iată de ce comunicarea

acţioneaza ca o funcţie de reglare, de dezvoltare a personalităţii.

În absenţa limbajului, dezvoltarea personalităţii devine imposibilă. În cadrul

comunicării şi activităţii practice la copil cu ajutorul adultului se formează imaginea de

sine, aceasta fiind şi o premisă iniţială a conştiinţei de sine. Există mai multe fapte care

confirmă rolul primordial al comunicării în dezvoltarea treptată a copilului. Printre ele

pot fi menţionate dezvoltarea insuficientă psihică a copilului, fenomenul ospitalismului,

care apare în condiţiile deficitului de comunicare a copilului cu oamenii adulţi.

Să revenim din nou la comunicare ca factor de bază în procesul dezvoltării

personalitatii. Adultul este nu numai mijloc pentru satisfacerea trebuinţelor organice, cât

şi obiectul trebuinţei de comunicare. Aceştia trebuie să constituite baza întregii vieţi a

copilului. Unii autori menţionează că trebuinţa în comunicare cu alţi oameni este o

trebuinţă în apreciere pe care el o face altor oameni. Astfel o apreciere determină

cunoaşterea de către om a posibilităţilor proprii şi posibilităţile altor oameni.

La deficienţii mintali nedezvoltarea gândirii determină efecte distructive asupra

limbajului, comunicării şi reglării conştiinţei. Acest raport determină construirea unei

personalităţi dizarmonice. Iată de ce dezvoltarea limbajului devine esenţială pentru

maturizarea celorlalte procese psihice cu care se află într-o legătură indispensabilă.

În cazul deficienţilor mintali pentru a putea obţine unele progrese în sfera personalităţii

trebuie urmărit procesul de antrenare a limbajului, realizând o mai bună adaptare a

acestor îndivizi la mediul de existenţă. Forma şi gravitatea deficienţei perturbă mai mult

sau mai puţin funcţiile comunicării, aceasta devenind „labilă, cu momente de stagnare şi

cu dezvoltări progresive, lente, fapt ce se corelează cu însuşirile dominante de

personalitate prin executarea unor interinfluenţe reciproce ca apoi să se evidenţieze în

comportamente globale ce au tendinţa de a se obiectiviza într-o formă specifică pentru

fiecare subiect în funcţie de condiţia de ansamblu a întregului psihism” (Radu Gh., 2000,

pg. 17-18). Fargilitatea comunicării se reflectă asupra personalităţii şi comunicării. Cu

cât diferenţa este mai mare cu atât comunicarea verbală pierde tot mai mult din conţinut,

devine tot mai săracă, lipsită de coerenţă şi de forţa mesajului. Comunicarea serveşte

pentru exprimarea unor necesităţi şi interese imediate.

Spre deosebire de comunicarea verbală la persoana normală, comunicarea la deficienţii

mintali, în funcţie de forma şi gravitatea deficienţei, este laconică şi încărcată de violenţă

verbală, aspectele semantice ale vorbirii se reduc în favoarea celor pragmatice, calitatea

informaţiei ce se vehiculează nu are claritatea şi forţa necesare pentru a produce o

echilibrare adecvată la mediu; achiziţiile însuşite în procesul didactic sunt slab

reprezentate în exprimarea şi în recepţionarea ideilor, sentimentelor, atitudinilor. Toate

acestea fac ca şi particularităţile de personalitate să fie estompate sau, dimpotrivă,

exacerbat şi să finalizeze cu comportamente mai mult sau mai puţin readaptate la

situaţiile concrete. Existenţa handicapului de limbaj îi impiedică să se simtă degajaţi şi

să-şi exprime gândurile. În plan comportamental se poate ajunge la comportamente

antisociale, la imposibilitatea sau slaba integrare în colectiv, la izolarea de colectiv şi

închiderea în sine, negativism şi încăpăţânare. Trăsăturile de personalitate devin astfel

fragile şi instabile. În conversaţie apare reţinerea şi teama de vorbire ce creează o stare de

inerţie, de rigiditate.

Limbajul copilului deficient mintal nu este operaţional în plan formal-logic, susţine

Păunescu (1977, pg. 87), şi acesta nu devine niciodată operaţional pentru că cuantumul de

simbolizare este sub limita procesului de reflectare. Dialogul angajat între structurile

personalităţii, între ipostazele conştiinţei, păstrează aceleaşi mecanisme ca şi dialogul

verbalizat. În simbol fiind depozitate o cantitate de informaţii conştient şi inconştient

stabilite. De aceea mulţi psihologi îşi bazează întreaga tehnică proiectativă pe funcţia

simbolică. Simbolul grafic constituie o nouă formă a dialogului şi anume răspunsul

copilului în faţa unei situaţii după o confruntare cu propriul eu. Aceste tehnici proiective

(desenul) reprezintă o modalitate de investigare a lumii de relaţii a copilului, relaţii

exterioare şi relaţii interioare.

Analiza acestora a arătat că comunicarea deficienţilor mintali cu obiectele, cu lucrurile,

cu oamenii este foarte săracă. Se demonstrează vădit o singularizare, o înstrăinare a sa, o

ieşire din dialogul cu existenţa. Impinsă la această limită, comunicarea nu mai dezvăluie

caracterele sale sociale, funcţia sa de dezvoltare a personalităţii prin schimburile cu

realitatea pe baza simbolurilor, funcţie care la deficienţii mintali este modificată profund

şi contribuie la sărăcirea structurilor de personalitate şi la îngustarea orizontului

relaţional.

Importanţa comunicării verbale rămâne majoră în formarea personalităţii copilului, în

special în determinarea structurilor intelectului. Dar sistemul comunicării cuprinde mai

multe canale conştiente şi inconştiente, care stabilesc legături de mare importanţă în

procesul de structurare a personalităţii pe bază de simboluri. La deficient, tulburarea

funcţiei semiotice în special la nivelul comunicării nonverbale constituie unul din cele

mai serioase handicapuri ale procesului comunicaţional.

Câteva idei de incheiere:

Acest studiu vine ca o necesitate din practica zilnică cu elevii deficienţi severi, unde din

lipsă de experinţă şi modele la începutul drumului am avut numeroase dificultăţi şi

bariere în relaţia de comunicare cu aceşti copii; atunci am realizat că lăsând la o parte

cunoştinţele teoretice şi a aşteptările înalte, am putut crea momente de reuşită; apropierea

a fost curată şi sinceră. Atunci am înţeles că principalul mod de relaţionare cu copii cu

deficienţă severă este comunicarea nonverbală, ei înţeleg mesajul prin tonalitatea vocii,

prin muzicaliatatea ei, prin expresivitate, prin limbajul ochilor, a trupului etc. Un limbaj

simplu este întotdeauna mai eficace, acest lucru este cu atât mai valabil la copii cu

handicap sever, chiar şi autişti. Copii cu autism învaţă limba maternă ca pe o limbă

străină, deşi această învăţare la ei este cu mult mai dificilă, pentru că acestea nu au o altă

limbă cum am avea noi de exemplu limba maternă ca punct de reper. Fiecare comunică în

funcţie de ceea ce este. Singularitatea, unicitatea expresiei întăreşte impactul comunicării

orale. Stăpânirea vocii, a propriului corp, gesturilor şi posturii permite găsirea de sprijin

pentru a depăşi un trac. Deficienţii severi sunt deficitari la autocontrol, deşi aceştia chiar

daca nu au nevoie de stăpânire a emoţiilor, nu au momente de trac, ei sunt foarte

deficitari la stăpânirea corpului, a vocii, gesturilor, posturii. Autocontrolul acestor situaţii

depinde de anumite competenţe care la deficienţii severi sunt defcicitare :

- savoir-faire (tehnica)

- savoir-etre (curaj şi încredere în sine)

Aceste calităţi se pot forma doar exersând cu regularitate şi cu lucru îndelung asupra

noastră.

Oare reiese de aici că persoanele cu handicap sunt mai sincere ? nu speculează ? Copii

cu autism sunt foarte « şantajişti », practica şi lucrul de zi cu zi cu aceşti copii ne

confirmă acest lucru. A asculta înseamnă a te face disponibil fizic, intelectual şi afectiv

pentru a percepe prin toate căile informaţiile transmise, spuse şi nespuse de interlocutor.

Privirea este o probă a ascultării şi ajută ascultării. Iată de ce înainte de a începe orice act

comunicativ trebuie şi este importantă captarea atenţiei. Pentru interlocutor este

importantă susţinerea şi acompanierea în vorbire.

Elevii deficienţi severi se încadrează în 2 categorii: verbali şi nonverbali, la ultimii

comunicarea nonverbală este principalul mijloc de transmitere a mesajului. Deşi este

binecunoscută relaţia dintre nonverbal şi verbal în literatura pedagogică şi didactică de

specialitate, încă mai rămâne în prezent accentul pe comunicarea verbală, evaluarea

conform performanţelor verbale, uitarea şi trecerea în planul al doilea al comunicării

nonverbale, incapacitatea actorilor şi participanţilor, direcţi sau indirecţi, la educaţie de a

recepţiona, decodifica, înţelege şi încuraja mesajele nonverbale.

Iată de ce este foarte important ca adultul care lucrează cu aceştia să aibă aptitudini de a

recepta mesajele transmise nonverbal şi de a le decodifica. Este nevoie de multe ore şi

exerciţii de exersare a acestor aptitudini cu atât mai mult cu cât comunicarea nonverbală a

acestor elevi este deficitară şi săracă.

Dacă formăm aptitidini de comunicare atunci şi nivelul de adaptare social – emoţională

va creşte, este ipoteza de la care a pornit studiul, urmând ca aceasta să se concretizeze în

semnalizarea importanţei acestui palier al comunicării de către cadrele didactice şi de

către cei care lucrează cu elevii cu handicap sever, cu scopul pregătirii suplimentare, a

exersării şi dezvoltării anumitor aptitudini şi calităţi de decodificare a mesajelor

nonvberbale (realizarea unui curs, master, întâlniri şi supervizări). La fel de importantă

este şi informarea părinţilor în acest scop, chiar dacă părinţii sunt primii care reuşesc, fără

să ştie sau să conştientizeze, să aibă o relaţie de comunicare nonverbală bună cu copii lor

(instinct matern, o cunoaştere bună şi intuitivă a nevoilor copilului, o stabilire empirică a

relaţiei părinte – copil). Părinţii au nevoie de anumite recomandări pentru a reuşi să

depăşească anumite bariere pe care le întâmpină, precum şi să dobândească anumite

cunoştinţe de a-şi putea învăţa copiii metode de exprimare a emoţiilor, sentimentelor,

conflictelor interioare, prin comunicare şi expresie nonverbală, mai ales pentru

persoanele cu dificultăţi de exprimare. Desigur că neputinţa de a da afară, de a spune, de

a exprima ceea ce există în interior, constituie o sursă de frustrări. Dificultăţile

emoţionale, frustrările care vin din neputinţa exprimăriii verbale generează anumite

comportamente nedorite, stereotipii, agresivităţi. (vezi Revolta trupului, Ane Rice, 2006)

Abilităţile necesare comunicării sunt : atenţia, jocul, ascultarea, înţelegerea, imitaţia,

gesturile, alternarea (schimbarea rolului), vorbirea. Aceste abilităţi nu se dezvoltă izolat

una de alta, ci sunt interdependente. Fiecare abilitate îşi are propriile etape de dezvoltare.

Copilul învaţă să comunice înainte de rostirea primelor cuvinte. El înţelege situaţii şi

cuvinte înainte de a se putea exprima.

Copilul îşi formează şi dezvoltă abilităţile de comunicare menţionate mai sus numai

dacă :

Are cu cine comunica ;

Aude cuvintele, vede la ce se referă şi le întelege sensul (învăţându-le) ;

Repetă des cuvintele în contexte diferite (generalizându-le) ;

Practică limba în diverse situaţii semantice ;

Primeşte răspuns la întrebările sale ;

Simte plăcerea de a comunica. (Mehrabian A., 2009)

Ce este comunicarea? Din punct de vedere cronologic, comunicarea este primul

instrument spiritual al omului în procesul socializării sale. Comunicarea umană se ocupă

de sensul informaţei verbale, prezentată în formă orală sau scrisă şi de cel al informaţiei

non verbale, reprezentată de paralimbaj, mişcările corpului şi folosirea spaţiului.

Comunicarea începe încă din perioada intrauterină, se continuă cu primul ţipăt al nou-

născutului şi răspunsul mamei, şi se dezvoltă în procesul de interacţiune cu lumea

înconjurătoare.

Limbajul corpului este foarte important în comunicare. Daca ună din persoanele care

comunică nu cunoaşte bine limbajul corpului, ciclul comunicării se află în pericol de a fi

întrerupt. Să cunoşti bine limbajul corpului înseamnă :

să asculţi şi să manifeşti interes ;

să păstrezi contactul vizual ;

să transmiţi şi să primeşti mesajele succesiv ;

să foloseşti o tonalitate a vocii şi o mimică a feţei adecvate ;

să ai o poziţie adecvată ;

să vorbeşti cât trebuie.