Specificul Dezvoltarii Psihofizice La Diferite Categorii de Deficienti

download Specificul Dezvoltarii Psihofizice La Diferite Categorii de Deficienti

of 24

description

Specificul Dezvoltarii Psihofizice La Diferite Categorii de Deficienti

Transcript of Specificul Dezvoltarii Psihofizice La Diferite Categorii de Deficienti

Specificul dezvoltarii psihofizice la diferite categorii de deficienti 1.Caracteristici ale evolutiei psihice si fizice la deficienta mintala, senzoriala, motorie, comportamentala si socio-afectiva. 2.Consecinte ale manifestarii deficientei n procesul de dezvoltare, adaptare, integrare scolara si sociala a copiilor. Dezvoltarea la om nseamna, formarea treptata a individului ca personalitate, proces complex, bazat pe crestere, mai ales n plan biomorfologic, pe maturizare, mai ales n plan psihofunctional, si pe socializare, n planul adaptarii la conditiile mediului de apartenenta. Fenomenul dezvoltarii psihice este o latura fundamentala a procesului dezvoltarii generale, care se caracterizeaza prin achizitionarea, evolutia, modificarea si ajustarea unor atribute si instrumente ale personalitatii la conditiile mediului. Tulburarile de dezvoltare sunt inerente oricarei deficiente sau incapacitati cu caracter complex, generatoare a unei inadaptari stabile, adica a unei stari de handicap, dar numai atunci cnd nu sunt initiate foarte de timpuriu programe corectiv formative cu caracter personalizat. Nu este greu de observat, ca n aceasta acceptie, conceptul de "tulburari ale dezvoltarii la deficienti" se suprapune de fapt, cu ceea ce numim afectiuni derivate s ecundare sau tertiale, consecutive unui factor nociv primar, neabordat la timpul oportun ntr-un proces corectiv-formativ adecvat. Raportul dintre dezvoltarea psihica si activitatile de nvatare, pe care elevii le desfasoara, sub conducerea personalului didactic educativ, adica n conditiile de mediere, de sprijin sistematic si dirijare constituie n psihologia scolara moderna si pentru nvatamntul special o tema principala de studiu, deoarece activitatile organizate de nvatare, orientate corectiv-formativ sau terapeutic, reprezinta principala prghie de declansare si sustinere a dezvoltarii compensatorii. De asemenea, tema ocupa un important loc mai ales sub aspectele sale aplicative si n didactica nvatamntului pentru scolarii cu handicap deoarece mecanismele dezvoltarii compensatorii la acestia pot fi sustinute eficient, cnd activitatea de nvatare se sprijina pe un demers metodologic, adaptat particularitatilor dezvoltarii la elevii n cauza. Putem afirma ca ntelegerea raportului specific dintre dezvoltarea psihica si nvatare, la elevii cu handicap, reprezinta un element important n pregatirea celor care doresc sa lucreze cu aceasta categorie de elevi. n 1998 G. Radu si D. V. Popovici aratau ca "o tulburare de dezvoltare este o deficienta cronica severa, determinata de un handicap mintal sau fizic, care se manifesta naintea vrstei de 22 de ani si se ntinde, de regula, pe o perioada nedefinita de timp." si care: -limiteaza, substantial, functionarea n trei sau mai multe domenii majore de activit ti esentiale: autongrijirea, a nvatarea, receptia si emisia limbajului, capacitatea de autoconducere, abilitatea de a trai independent, autonomia economica suficienta, mobilitatea; -reflecta necesitatile persoanei pentru ngrijirea planificata, tratament sau alte servicii pentru perioade ndelungate sau chiar pentru ntreaga viata. Pentru a cuprinde si cazurile mai putin grave, dar, n acelasi timp mult mai frecvente, se vorbeste, adesea, despre ntrzieri n dezvoltare, cu alte cuvinte, despre fenomene de terminante de urmatorii factori cauzali: gradul de extindere a disfunctiei la copil; calitatea mediului, concretizata n nivelul ngrijirii acordate n structura relatiilor sociale ntre copil si ceilalti membrii ai comunitatii din care fac parte; modul de aplicare a unor programe de recuperare, n special din categoria celor distincte interventiei timpurii. n activitatea practica, tulburarile si ntrzierile procesului dezvoltarii la elev, sunt nsotite de numeroase si variate tulburari sau dificultati de nvatare, dintre care amintim: -dificultati de atentie, datorita carora elevii nu se pot concentra asupra lectiei, dect pentru scurt timp; -dificultati de motricitate generala si fina si de coordonare spatiala; -dificultati n prelucrarea informatiilor perceptive, mai auditive si vizuale n strnsa legatura cu insuficiente ale memoriei de scurta durata; -insuficienta n ceea ce priveste strategiile nvatare; -dificultati de citire si de scriere;

-dificultati n nsusirea simbolurilor matematice a calculului matematic si a notiunilor spatio-temporale; -tulburari ale comportamentului social; -dificultati n stabilirea unor relatii interpersonale. Este evident ca n aceasta enumerare sunt incluse nu numai tulburari propriu -zise de nvatare, ci si unele dintre cauzele mai frecvente ale acestora. Una dintre ideile importante, care pun ntr-o anumita lumina relatia dintre procesul dezvoltari si activitatile de nvatare la scolarii cu handicap, inclusiv la cei cu handicap mintal, -n perspectiva recuperarii acestora- se refera la faptul - ca diverse tulburari sau afectiuni, care influenteaza dezvoltarea, inclusiv structurarea si dinamica personalitatii lor, se plaseaza ntr-o anumita ierarhie, unele dintre ele avnd un caracter primar, ca rezultat nemijlocit al lezarii organismului si al afectarii functiilor sale de baza, iar altele un caracter derivat, secundar sau tertial, ce se adauga ulterior, ca rezultat al interactiunii dintre organismul lezat si conditiile unui mediu precar. Dereglarile derivate reprezinta de fapt tulburari dobndite n conditii specifice ale dezvoltarii adica n prezenta unor factori perturbatori ai acesteia. Datorita caracterului lor, de regula anatomofiziologic afectiunile primare sunt mult mai rezistente la interventia terapeutic-compensatorie si se trateaza, mai ales pe cale medicala. n schimb afectiunile derivate sunt putin stabile n sensul ca se agraveaza treptat, daca sunt neglijate dar pot sa fie corectate, compensate sau chiar prevenite prin masuri psihologice adecvate, ndeosebi printr-un proces de nvatare compensatorie, initiat ct mai de timpuriu posibil, adica imediat dupa aparitia ori depistarea afectiunilor respective. Tulburarile specifice ale procesului dezvoltarii au lor n diferite paliere ale structurii personalitatii, orice deficientadenumita dupa palierul n care se afla defectul primar- prezentnd si o anumita constelatie de tulburari derivate, mai mult sau mai putin accentuate si afectnd mai ales, functiile psihice complexe, cum sunt psihomotricitatea, limbajul, autoreglajul constient, autocontrolul. Tulburarile procesului dezvoltarii la persoanele cu handicap sunt diferite de la o situatie la alta, aceste diferente rezultnd, ndeosebi, din interactiunea factorilor biofunctionali si socioculturali, din constelatia acestora, proprie fiecarui individ cu o deficienta sau alta sau cu un cumul de deficiente. Independent nsa, de aceasta constelatie, cnd indivizii cu deficiente nu sunt cuprinsi de timpuriu ntr-un proces organizat de modelare compensatorie, ei se vor afla sub influenta negativa a unor factori comuni, a unor cauze asemanatoare n esenta lor care actioneaza similar, independent de categoria deficientei. O prima asemenea cauza consta n faptul ca la toti copii cu deficiente, mai ale la cei neglijati educativ n copilaria timpurie, are loc, sub o forma sau alta o limitare, mai mult sau mai putin accentuata a procesului de informatie, precum si a capacitatii de prelucrare si de transmitere a acesteia. Un alt factor comun, care influenteaza dezvoltarea tuturor copiilor cu deficiente consta n activismul lor limitat, incapacitatea redusa de automobilizare la activitate. Ei ntmpina mari dificultati n a se antrena n activitatile specifice etapelor de vrsta. Un alt factor comun, care influenteaza negativ dezvoltarea copiilor cu deficiente l reprezinta limitarea, ngustarea relatiilor interpersonale si de grup prin izolare si autoizolare. Se ntelege de la sine ca acesti factori comuni care actioneaza asupra dezvoltarii tuturor copiilor cu deficiente, sunt strns legati ntre ei si se agraveaza reciproc. De asemenea, este clar ca actiunea unor astfel de cauze comune asupra progresului dezvoltarii va determina o serie de manifestari asemanatoare la toate categoriile de copii cu deficiente. ntrzierea dezvoltarii, sub diferite aspecte, reprezinta o prima asemenea manifestare, comuna, pna la un punct, pentru toti copiii cu deficiente si un prim dezavantaj care-i face pe acestia sa fie handicapati n raporturile lor cu persoanele din jur. Inegalitatile dezvoltarii la unul si acelasi individ sub diferite aspecte. De exemplu la copii cu deficiente senzoriale, motorii, sau logopati, n timp ce palierele lezate ntrzie sau chiar stagneaza n dezvoltare, situndu-se, functional, sub randamentul obisnuit, alte paliere - se maturizeaza printr-un ritm normal sau chiar accelerat si functioneaza, uneori, cu un randament ce depaseste valorile medii.

n ca o manifestare asemanatoare prezenta la copii cu deficiente o constituie afectarea, mai mult sau mai putin accentuata, a procesului socializarii, acesta reprezentnd o reflectare, n planul adaptarii, a manifestarilor de ntrziere si inegalitate a dezvoltarii. Analiznd raportul complex si variat, care se stabileste n procesul dezvoltarii ntre afectiunea primara si tulburarile secundare V.V. Lebedinski (1985) propune urmatoarele modalitati de clasificare a starilor dizontogenetice: -Stari stabile de nedezvoltare- caracterizate prin dereglari globale sau totale ale structurii personalitatii; -Stari de dezvoltare ntrziata- caracterizate printr-un ritm ncetinit de formare a diferitelor paliere ale personalitatiindeosebi a celui cognitiv si a celui emotional-afectiv si de cantonare temporala a acestora la nivelul unor etape de vrsta depasite; -Stari de dezvoltare deteriorata- caracterizate printr-un complex de tulburari si dezechilibre emotional-afective, prin insuficiente ale controlului voluntar si ale stapnirii pornirilor instinctuale, prin forme de regres intelectual si comportamental etc.; -Stari de dezvoltare deficitare- determinate de afectiuni grave ale analizatorilor, ale limbajului, ale aparatului locomotor, precum si de maladii somatice cronice individuale; -Stari de dezvoltare distorsionata- determinate de maladii ereditare cu caracter progresiv si caracterizate, frecvent, prin asocierea unora dintre caracteristicile proprii starilor de nedezvoltare a personalitatii, de ntrzieri, deteriorari etc.; -Stari de dezvoltare dizarmonica- determinate ereditar sau prin conditii educative precare, ce se manifesta, de regula, prin asocierea fenomenelor de retardare, la nivelul palierului emotional afectiv, cu dezvoltarea n ritm obisnuit sau chiar accelerat a altor paliere. Sintetiznd ideile de mai sus, putem spune ca, drept urmare a interactiunii dintre diferiti factori, la toate categoriile de copii cu deficiente, se produce o limitare a accesului la informatie, o diminuare si ngustare a activismului operational si o tendinta de izolare si autoizolare, toate acestea genernd ntrzieri n dezvoltare, inegalitati n structurarea personalitatii si dificultati n procesul de socializare. O consecinta si mai generala o reprezinta scaderea sanselor de integrare scolara si sociala a tuturor persoanelor cu deficiente, prin coborrea sub nivelul cerintelor minime ale adaptarii sociale, n cazul n care nu beneficiaza, la timpul oportun, de o abordare adecvata.

rsonalitatea copilului cu deficiente 1.Structura personalitatii copilului cu deficiente. Forme de manifestare a personalitatii copilului cu deficiente. 2.Factorii care conduc la decompensarea personalitatii. VI.Comunicarea si limbajului copilului cu deficiente 1.Definitia comunicarii. Forme ale comunicarii. Conditii ale unei bune comunicari Comunicarea semnifica ncercarea de a pune n comun informatii, idei, atitudini, de a le asocia, raporta sau de a stabili legaturi ntre ele. Wilburg Schram ntelege prin comunicare, procesul stabilirii unei comuniuni sau identitati de reflectii, idei, conceptii ntre emitatorul mesajului si receptorul acestuia prin intermediul unui canal de comunicatie. Este un concept de baza, utilizat n diferite acceptiuni: -procesul prin care individualitatile observa stimulii si reactioneaza la perceperea lor; -mecanismul prin care relatiile umane rezulta si se dezvolta;

-toate simbolurile mpreuna cu mijloacele de propagare si conservare a lor. Comunicarea umana este considerata drept mod fundamental de interactiune psihosociala a persoanelor, realizat prin intermediul simbolurilor si al semnificatiilor social-generalizate ale realitatii, n vederea obtinerii ori a unor modificari de comportament individual sau la nivel de grup. Ea exprima esenta legaturilor umane, exprimata prin capacitatea de a descifra sensul contactelor sociale realizate. n teoria comunicarii pot fi preluate si aplicate o serie de teorii stiintifice, deja validate n cadrul altor discipline: -Teoria informatiei, elaborata de Claude Shannon si Norbert Wiener, preluata din cibernetica si pe baza careia orice comunicare poate fi considerata o asociere de informatii, facuta cu un anumit scop. -Teoria opiniei, preluata de sociologia opiniei publice si care considera orice comunicare o suma de opinii. -Teoria sistemelor, elaborata de Ludwig von Bertallanffi, conform careia un cmp comunicational, cu toate elementele lui, poate fi considerat un sistem. -Teoria structural-functionalista, de la care pornind, putem considera orice comunicare o structura de semne si semnificatii, care ndeplineste anumite functii. Informatia este o categorie de maxima generalitate, semnificnd unul dintre cele trei aspecte ale existentei materiale (substanta, energie, informatie). n general, ea implica o interactiune (reala sau virtuala), de tip comunicational, ce intervine ntre o sursa emitatoare si un destinatar receptor. Comunicarea este un proces de schimb substantial, energetic si/sau informational, ntre doua sau mai multe sisteme, pe baza caruia se asigura reflectarea sistemului emitator (reflectat) n sistemul receptor (reflectant). Din punct de vedere cibernetic, ea reprezinta orice deplasare a unei cantitati de infor 131m1214b matie de la un element la altul, n cadrul aceluiasi sistem, sau de la un sistem la altul. Elementele componente ale comunicarii sunt: -sursa care transmite mesajul (S) -aparatul de transmisie (At) -mesajul transmis (M) -aparatul de receptie (Ar) -receptorul care primeste mesajul (R) Informatia transmisa este structurata din doua elemente: suport si semnificatie. Suportul poate fi diferit, caci orice comportament (verbal, gestual, actional) este comunicare. Nu avem doar un repertoriu monofonic, ci un complex de registre: verbal, tonal, postural, contextual. Totalitatea suporturilor constituie repertoriul, iar totalitatea semnificatiilor, a sensurilor, alcatuieste referentialul. Este necesar sa existe concordanta n repertoriu pentru comunicarea semnificatiilor. Dar sursa dezvoltarii psihice a oricarui individ nu este concordanta permanenta, ci non-concordanta, pentru a surprinde noul: introducerea non concordantei n referential, transpunerea unor informatii n alt repertoriu. Conditiile optimei comunicari sunt: consistenta de continut a mesajului, expresivitatea comunicarii, inteligibilitatea celor communicate, competitivitatea comunicationala, rigurozitatea gndirii. O comunicare ntre doua persoane este completa atunci cnd acestea nteleg doua semnale n acelasi fel, deci atunci cnd fac apel la acelasi sistem de decodificare. Mai multe persoane care comunica formeaza un lant sau o retea de comunicare. Comunicarea reprezinta un cmp al interdependentelor. Toti factorii care concura la realizarea ei o pot influenta n cmpul comunicational creat.

Comunicarea este un proces complex ai carui factori se interconditioneaza reciproc. Pot fi imaginate trei modele ale comunicarii: liniar, bidirectional, multidirectional. Referindu-ne la clasificarile comunicarii ne raportam la urmatoarele criterii: a.mijlocirea comunicarii: directa sau indirecta. Dupa canalul de comunicare care mijloceste comunicarea, poate sa existe: -comunicare audio (prin radio, casete audio, discuri, CD-uri, telefon) -comunicare video-TV -comunicare scrisa (carte, presa scrisa, scrisori) -comunicare artistica (teatru, film, muzica, arte plastice) b.sensul comunicarii - unilaterala sau reciproca c.numarul receptorilor - privata sau publica, individuala sau sociala (interpersonala, interumana, de grup, de masa) d.perenitatea comunicarii - verbala sau scrisa. Comunicarea verbala limiteaza distantele spatio-temporale, iar comunicarea scrisa, n lipsa expresiei vizuale si acustice a partenerilor, poate spori posibilitat a de e interpretare eronata a mesajului transmis. n functie de numarul participantilor si de tipul de relatie dintre ei, exista 5 tipuri de comunicare, si anume: 1.Comunicare intrapersonala, n care emitatorul si receptorul sunt indiscernabili. Limbajul interior, pe care l purtam cu noi nsine reprezinta un autentic proces de comunicare. Aceasta nu presupune codificarea si decodificarea mesajelor, ntruct el nu trebuie sa strabata spatiul fizic, ci exclusiv unul mental, abidimensional si subiectiv. Cu sine nsusi, omul poate sta de vorba si fara cuvinte, verbalizarea gndurilor nu e un fenomen foarte frecvent. Eric Buyssens considera ca "gndirea exista naintea limbii si cmpul ideilor noastre este mai vast dect al cuvintelor". 2.Comunicarea interpersonala diadica, ce presupune strict doi parteneri. Aceasta are calitatea de a influenta opiniile, atitudinile sau credintele oamenilor. Panoplia mijloacelor nonverbale si armele infailibile ale magnetismului personal, gasesc aici terenul ideal de desfasurare. Pe lnga persuasiunea asupra interlocutorului, ea are ca obiective autocunoasterea, descoperirea lumii interioare, stabilirea si mentinerea de relatii semnificative cu altii, din nevoia de incluziune, de control si de afectiune, ajutorarea semenilor, jocul si distractia; o trasatura a acestui tip de comunicare este interactiunea, data fiind promptitudinea raspunsului. 3.Comunicare de grup, ce presupune mai mult de doi participanti. Cnd numarul membrilor este mai mare de zece, exista tendinta fragmentarii n subgrupuri care, desi ramn interconectate, ngreuneaza schimbul de replici ntre oricare dintre participanti. 4.Comunicarea publica, ce indica prezenta unui emitator unic si a unei multitudini de receptori. Teoria actionala, supranumita si a "tintei" absolutizeaza rolul emitatorului, nutrind ideea ca succesul comunicarii depinde exclusiv de abilitatea acestuia. Recunoasterea rolului interlocutorului a dat nastere teoriei interactionale, sau a "ping-pong-ului", n care alternarea replicilor presupune inversarea necontenita a rolurilor de emitator si receptor. 5.Comunicarea de masa, se refera la un producator institutionalizat de mesaje adresate unor destinatari necunoscuti. Exista si cteva tipuri aparte de comunicare: -Comunicare empatica - comunicarea afectiva prin care cineva se identifica cu altcineva, masurndu -si sentimentele, fenomen de rezonanta psihica, de comunicare afectiva cu altul. -Comunicare impersonala si anonima - n care emitatorul nu este clar precizat, nici chiar receptorul (traditii, obiceiuri, folclor).

-Comunicare blocata, produsa ca urmare a limitarii accesului la informatie, considerat un drept inalienabil si fundamental al individului. 2.Individualizarea comunicarii pe tipuri de deficienta 3.Limbaje specializate: verbale, nonverbale, paraverbale etc. Limbajul reprezinta folosirea limbii de catre fiecare individ n parte, luat ca entitate psihologica distincta, reprezentnd, dupa cum afirma Rubinstein "limba n actiune". Astfel, prin folosirea limbajului, fiecare persoana si proiecteaza n exterior specificul sau, deoarece fiecare individ are propriul sau mod de a se exprima n planul vorbirii. Din punct de vedere semantic, limbajul este, n viziunea lui G. Enescu, "un sistem de semne mnuite dupa anumite reguli, n vederea prelucrarii si transmiterii de informatii". E. Verza l considera ca fiind o conduita de tip superior, care participa la organizarea si realizarea tuturor comportamentelor umane, iar J. Piaget arata ca dezvoltarea psihica este imposibila n absenta sa, deoarece el reprezinta un sistem deschis, ce se constituie ntr-un flux continuu de schimburi cu mediul si, n primul rnd, cu mediul social. Din punct de vedere neurofiziologic, limbajul reprezinta o localizare dinamica si diferentiata n lobul temporal - aria Vernicke, pentru perceptie, n lobul frontal - aria Broka, pentru emisie, arii din lobii occipitali si frontal, pentru citire si arii motrice ale lobului frontal, pentru scriere. Se poate ntmpla ca n cazul unor tulburari de limbaj localizarea sa nu mai fie n zonele mentionate. Majoritatea zonelor lingvistice sunt localizate n emisfera dominanta, aflata n opozitie cu tipul de lateralitate al fiecarui individ. Formele limbajului reprezinta un aspect important al comunicarii verbale nu numai pentru a o explica mai bine, ci si pentru a gasi mijloacele necesare menite sa sustina si sa dezvolte fiecare forma n parte strict corelat cu specificul sarcinilor didactice si cu contextul n care se realizeaza instruirea. Tipologia formelor limbajului pare mai simplificata, deoarece se face nti distinctia ntre limbajul extern si limbajul intern, urmnd ca cel extern sa fie oral si scris, limbajul oral fiind susceptibil de nca o disociere n limbajul monologat si n limbajul dialogat. Fiecare forma n parte se distinge printr-o serie de caracteristici sau nsusiri pe de o parte si, fiecare forma, prezinta o serie de avantaje si dezavantaje, pe de alta parte. Limbajul oral, de exemplu, se distinge printr-o serie de particularitati dintre care cele mai relevante sunt: a) dinamism ridicat n emiterea mesajelor ceea ce presupune schimbari frecvente de roluri ntre subiectii comunicatori, astfel nct, nimeni sa nu ramna numai emitator sau numai receptor; b) caracterul situational si adresativ, ceea ce denota ca se desfasoara ntr-un context determinat (iar contextul inevitabil l influenteaza) cu referire expresa la anumite fapte, realitati sau persoane; c) beneficiaza de o expresivitate bogata realizata prin intensitatea vocii, prin accent, prin ritmul vorbirii; d) este mai putin restrictionat din punct de vedere gramatical, ceea ce i confera o mai mare lejeritate si o mai mare mobilitate, facnd posibile reveniri, adaugiri, nuantari si explicitari suplimentare; e) beneficiaza de un feed-back mai eficient, lucru foarte important n ameliorarea ntregului proces comunicational. Cele doua forme de manifestare ale limbajului oral sunt, dupa cum am amintit anterior, monologul si dialogul, ambele prezentnd, nu numai o serie de caracteristici, dar, concomite fiind conditionate si de anumite nt, contexte de utilizare. Monologul, ca modalitate de realizare a limbajului oral, se concretizeaza, de cele mai multe ori sub forma unor expuneri, pe care o sursa sau un emitator le sustine n fata unui auditoriu, a unui public tinta, anvizajnd o varietate de teme sau subiecte care reprezinta un potential interes pentru respectivul auditoriu.

Fiind o modalitate de exprimare verbala cu grad mai mare de dificultate comparativ cu dialogul, tocmai datorita faptului ca este dupa cum mentioneaza P. Popescu-Neveanu - "mai elaborat si mai sistematizat", monologul presupune si anumite conditii care trebuie ndeplinite pentru a se solda cu efectele vizate. Prima dintre conditii, o reprezinta cunoasterea auditorului sau a publicului n fata caruia se va desfasura monologul, aspect care vizeaza, pe de o parte, interesele si asteptarile sale iar, pe de alta parte, posibilitatile de receptare ale acestuia, n ideea compatibilizarii mesajelor cu posibilitatile de decodificare si de procesare a informatiilor la nivelul celor care urmeaza sa acorde semnificatie mesajelor primite. A doua conditie vizeaza, efectiv, demersurile proprii ale emitatorului care, n functie de caracteristicile publicului tinta, trebuie sa-si elaboreze un plan pe baza caruia se va desfasura ntreaga activitate de sustinere. n cadrul acestui plan, vor fi vizate, primordial, ideile cu relevanta maxima, elementele ilustratoare de sustinere, anticiparea unor ntrebari din partea auditorului etc. Deoarece monologul ca forma de exprimare a limbajului oral, poate fi utilizat maximal n cadrul metodelor expozitive de instruire, este dezirabil ca n realizarea lui sa se utilizeze o serie de procedee care, prin specificul lor, pot activiza metodele amintite, conferindu-le un grad mai nalt de eficienta. Cea de-a doua forma a limbajului oral este dialogul, care reprezinta, sub aspectul ponderii, principala modalitate de exprimare verbala si care presupune, cu necesitate, alternarea frecventa a rolurilor ntre emitatorii si receptorii care comunica ntr-un context bine determinat. Sub aspectul realizarii, dialogul este n mare masura facilitat de unele aspecte din rndul carora mai relevante sunt: -similaritatea de statut a partenerilor, n marea majoritate a cazurilor, care nlatura unele bariere n comunicare si care favorizeaza dimensiunea homofilica a acesteia; -facilitati n elaborarea mesajelor care pot avea ca punct de pornire idei sau opinii exprimate anterior de catre unii, antevorbitori; -functionarea eficienta a feed-back-ului care permite corectii si ameliorari modului de desfasurare a comunicarii; -cuplarea concomitenta a comunicarii verbale, cu alte canale, cum ar fi: comunicarea prin distanta, prin contactul privirii si chiar prin atingere ceea ce faciliteaza ntreaga desfasurare a interactiunii. n privinta formelor sub care se poate manifesta, M. Golu face disocierea ntre dialogul structurat si dialogul liber-situational. n cazul primei modalitati, dialogul abordeaza o tema, un subiect, o problema, care face obiectul dezbaterilor, crendu-se astfel posibilitatea, ca fiecare participant la dialog, sa-si aduca o contributie prin ideile, parerile sau conceptiile exprimate. Avantajele acestei forme de dialog sunt evidente, pentru ca, n primul rnd, tema luata n dezbatere poate fi aprofundata, ceea ce nseamna impulsionarea nsasi a procesului de cunoastere si nscrierea acestuia pe o directie ascendenta. Apoi, daca n legatura cu anumite subiecte, probleme, controverse, existau anterior dezacorduri, este posibil ca, prin dialogul structurat, sa se ajunga la un consens sau, daca acest deziderat nu este posibil n totalitate, sa se aplatizeze, cel putin, unele pareri care prezentau o disimilaritate accentuata. Nu n ultimul rnd, dialogul structurat poate crea oportunitati pentru ca partenerii sa-si formeze sau sa-si schimbe unele atitudini, ceea ce reitereaza rolul acestei modalitati de exprimare verbala n procesul mai larg al persuasiunii. De asemenea, n cazul n care, acest dialog structurat este focalizat pe probleme de maxima actualitate si se desfasoara n fata unui auditoriu sub forma unei "discutii panel", exista sanse reale ca publicul respectiv sa dobndeasca informatii care corespund expectantelor sale si evident, sa formeze anumite pareri, anumite -si convingeri sau atitudini referitoare la chestiunile care au facut obiectul dezbaterii.

Cea de-a doua forma de manifestare, si anume dialogul liber-situational, se deosebeste de cealalta, prin faptul ca se realizeaza n mod spontan, nefocalizndu-se pe o singura problema ci, pe un evantai mai larg, care intra n preocuparile de moment ale interactionarilor. n privinta contextelor de manifestare, dialogul liber-situational se realizeaza ntr-o multitudine de mprejurari, fie ca este vorba de conversatii realizate cu membrii familiei, fie de cele realizate cu colegii la locul de munca, fie de cele ocazionate de petrecerea timpului liber cu persoane mai mult sau mai putin cunoscute. n alta ordine de idei, trebuie facuta precizarea, ca si dialogul, ca forma fundamentala a limbajului oral este utilizat maximal n activitatea instructiv-educativa, n special, prin utilizarea metodelor conversative sau dialogate de instruire motiv pentru care, se impune luarea unor masuri menite sa determine functonarea i optima a acestuia. Revenind asupra limbajului scris, dintre caracteristicile ce-i sunt specifice, pot fi enumerate: -grad mai mare de elaborare si de structurare, ceea ce implica o organizare mai riguroasa, utilizarea unor constructii sintactice mai complicate, ntrebuintarea unor cuvinte cu grad mai mare de adecvare; -subordonare mai accentuata fata de rigorile gramaticale, ceea ce presupune ca respectarea unor reguli gramaticale devine o necesitate imperativa, Acest aspect este probat si prin faptul ca, ntotdeauna, numarul celor care scriu gresit este incomparabil mai mare dect al celor care se exprima gresit; -expresivitate mai redusa, deoarece, mijloacele ortografice nu pot suplini dect partial lipsa unor componente ectosemantice; n ceea ce priveste limbajul interior si acestuia i sunt specifice o serie de nsusiri din rndul carora mai importante sunt: -viteza mare de operare, ceea ce nseamna ca poate vehicula multe informatii pe unitatea de timp; -combinatorica accentuata n sensul ca permite reorganizari si restructurari rapide n plan mental sau conceptual; -este suport al gndirii considerate ca proces psihic central, ceea ce nseamna ca toate demersurile acesteia, sunt riguros anticipate, analizate si evaluate prin intermediul limbajului interior. Cunoasterea caracteristicilor fiecarei forme de limbaj este un lucru necesar dar, din perspectiva strict pedagogica, la fel de importante sunt si mijloacele de sustinere si dezvoltare a acestora cu scopul de a mbunatati si perfectiona procesul de comunicare surprins n totala sa functionalitate. n aceasta directie, dintre mijloacele posibile care contribuie la dezvoltarea modalitatilor de comunicare verbala ar putea fi enumerate: -dezvoltarea bazei semantice a limbajului care trebuie facuta n din primii ani ai copilariei, deoarece ca aceasta achizitie fundamentala, conditioneaza ulterior toate progresele lingvistice ale copilului; -stimularea initiativei copilului n comunicare, menita sa sporeasca ncrederea n fortele proprii si sa diminueze starile de timiditate care pot genera blocajele n comunicare; -mbogatirea lexicului cu cuvinte care sa acopere ntreaga problematica a curriculum-ului scolar; -achizitionarea unor cunostinte de ordin gramatical, cu scopul de a asigura o mai buna structur re si o mai a mare coerenta mesajelor de natura verbala; -introducerea n activitatea de evaluare a elevilor, a unor criterii care sa vizeze si modul de utilizare a limbajului la diversele discipline ale curriculum-ului scolar. 2.Individualizarea comunicarii pe tipuri de deficienta. 3.Limbaje specializate: verbale, nonverbale, paraverbale etc.

*Comunicarea verbala este modalitatea cea mai reprezentativa care, indubitabil, individualizeaza si singularizeaza fiinta umana comparativ cu alte specii iar, acest lucru, se datoreaza, n primul rnd, caracteristicilor pe care le poseda limbajul uman si a felului cum acesta este utilizat n cadrul interactiunii umane. ncercnd sa-i surprinda specificitatea, R.L. Atkinson si colaboratorii sai nota ca "limbajul reprezinta principalul mod de a comunica gndurile. Mai mult dect att, e un mod universal: fiecare societate umana are o limba si fiecare fiinta umana, cu o inteligenta normala, dobndeste limba materna si o foloseste fara a depune nici un efort". Aceasta afirmatie, a unor autori reputati, nu trebuie sa conduca nsa la o simplificare a lucrurilor atunci cnd se pune problema dobndirii limbajului, pentru ca, pe de o parte, aceasta achizitie se realizeaza n cadrul unei "nise de dezvoltare" destul de extinse (ntre 0-5 ani limbajul este format n structurile lui fundamentale) iar, pe de alta parte, aceasta achizitie fundamentala, se dobndeste ca urmare a interactiunilor multiple pe care le realizeaza copilul cu alte fiinte umane care, de cele mai mute ori, sustin n mod explicit dezvoltarea limbajului. Comparnd limbajul uman cu modalitatile de comunicare apartinnd altor specii, ies n evidenta o serie de nsusiri, de particularitati, care nu se regasesc n repertoriul comunicational specific altor fiinte, motiv pentru care, se poate aprecia ca, omul foloseste cel mai elaborat si cel mai sofisticat mijloc de comunicare. Oprindu-se asupra caracteristicilor limbajului uman, H. Gleitman considera ca, printre cele mai importante, pot fi enumerate: limbajul este creativ; limbajul este structurat; limbajul are diferite ntelesuri (semnificatii); limbajul este referential; limbajul este interpersonal. 1. Prima dintre caracteristici si anume cea legata de creativitatea limbajului, se explica prin faptul ca, desi opereaza la nivelul unui numar limitat de cuvinte pe care le contine limba, limbajul face posibile combinari nelimitate de cuvinte, astfel nct, prin intermediul acestora, sa poata fi exprimate o multitudine de idei. Aceasta combinatorica nelimitata este foarte importanta pe de parte, pentru ca, poate contribui la nfrumusetarea exprimarii verbale iar, pe de alta parte, ca ofera posibilitatea creatorilor din domeniul artei si culturii sa exprime o varietate de idei, de atitudini, de sentimente, care nu ar putea fi exteriorizate si obiectivate daca limbajul nu ar poseda aceasta nsusire fundamentala. 2. Cea de-a doua caracteristica a limbajului si anume aceea de a fi structurat, trebuie nteleasa n sensul ca, n pofida faptului ca posibilitatile de combinare a cuvintelor sunt practic nelimitate, aceasta operatie nu se face oricum, nu se face la ntmplare, ci cu respectarea unor principii care sunt onorate de toti vorbitorii care utilizeaza limba respectiva. 3. Referitor la cea de-a treia caracteristica obiectivata n posibilitatea limbajului de a exprima semnificatii, de a oferi ntelesuri, trebuie facuta precizarea ca, fiecare cuvnt are o semnificatie de baza sau un sens denotativ si, de asemenea, are si o valoare conotativa, n virtutea careia, la semnificatia de baza, pot fi asociate si altele, care sunt secundare si care depind de mai multi determinanti si n primul rnd de context. 4. n virtutea celei de-a patra caracteristici, limbajul este referential, ceea ce nseamna ca utilizarea cuvintelor trimite automat la anumite obiecte, lucruri, fenomene, ceea ce presupune ca utilizatorii unei limbi stiu nu numai sa combine cuvintele pentru a forma propozitii corecte din punct de vedere gramatical, ci si faptul ca exista o relatie directa ntre cuvntul pronuntat si obiectul la care acesta se refera. 5. n sfrsit, ultima caracteristica a limbajului, este aceea de a fi interpersonal ceea ce nseamna ca, ntotdeauna, schimburile informationale dintre indivizi, realizate prin intermediul limbajului, sunt marcate si influentate de subiectivitatea si de particularitatile interactionarilor. De exemplu, daca o persoana relateaza o ntmplare unei alte persoane, pe de o parte, face descrierea personaliznd-o prin propriile-i pareri, convingeri si, de asemeni, pe de alta parte, tine cont de eventualele interese, expectante, curiozitati, pe care le are destinatarul n legatura cu continutul celor relatate. *Comunicarea nonverbala, include sau, mai bine spus cuprinde la rndul sau o serie de modalitati s -au canale, fie ca este vorba de utilizarea gesturilor, de utilizarea privirii, de atingere sau de proximitate. Toate aceste canale sunt importante si, n totalitatea lor determina cteva particularitati fundamentale ale comunicarii nonverbale pe care V.P. Richmond, J.C. McCroskey, S.K. Payne (1987) le deceleaza astfel:

1) continuitatea ca dimensiune temporala ceea ce denota ca, n compara cu comunicarea de tip verbal, tie care ncepe si se sfrseste o data cu emiterea ultimului cuvnt, cea nonverbala este continua, acest lucru implicnd ca nsasi tacerea este plina de semnificatii; 2) multitudinea canalelor utilizate comparativ cu cea verbala care foloseste numai cuvintele; 3) universalitatea unor mesaje care se decodifica la fel de toti subiectii comunicatori; 4) lipsa unui control permanent asupra modului de desfasurare; 5) determinarea socio-culturala ceea ce denota ca modul ei de functionare este dependent de aspecte ce vizeaza traditiile si specificul cultural al subiectilor comunicatori. Existenta mai multor canale nonverbale pune problema disocierii celor care au ntr-adevar relevanta. Facem aceasta precizare deoarece, majoritatea lucrarilor de specialitate inventariaza alaturi de canalele, sa spunem traditionale si pe unele care, dupa parerea noastra, au un impact mai putin semnificativ cum ar fi comunicarea prin timp, prin miros, prin aparenta fizica. Cele mai productive modalitati de comunicare nonverbala sunt: comunicarea gestuala, comunicarea prin proximitate, comunicarea prin atingere, comunicarea vizuala. *Comunicarea gestuala. Aceasta modalitate de comunicare nonverbala este de o importanta deosebita mai ales daca, paleta gesturilor este bogata si diversificata astfel, nct ele sa acopere o multitudine de necesitati. Din multitudinea abordarilor taxonomice, cu siguranta, cea mai cunoscuta este cea elaborata de P. Ekman si W.V. Friesen care cuprinde diversitatea acestui canal de comunicare si care include urmatoarele categorii de gesturi: 1. Emblemele pot fi definite drept gesturi simbolice care substituie cuvintele si care transmit un mesaj specific, cum se ntmpla n cazul gesturilor efectuate de autostopisti sau, de cei care sugereaza ca lucrurile sunt n regula . 2.Ilustratorii reprezinta, categoria de gesturi care nsotesc comunicarea verbala avnd rolul sa ilustreze, sa demonstreze, sa ntareasca, ceea ce se afirma prin intermediul cuvintelor. Caracteristica fundamentala a ilustratorilor, o reprezinta faptul ca ei nu au o semnificatie aparte, luati ca entitati separate, deci detasati de cuvintele pe care le acompaniaza. Lucrul acesta, poate fi probat foarte usor de exemplu, daca se ntrerupe sonorul televizorului, urmarindu-se comunicarea numai la nivelul miscarilor gestuale si eventual, a celorlalte miscari pe care le efectueaza subiectii comunicatori. 3.Reglatorii sunt gesturi si miscari care au rolul de a sigura buna desfasurare a comunicarii, ceea ce nseamna ca, ele sunt identificabile, att la nivelul emitatorului (locutorului), ct si la cel al ascultatorului, contribuind decisiv la schimbarea rolurilor dintre cei doi parteneri de interactiune. Gesturile de reglaj, ntlnite la nivelul vorbitorului, pot, la rndul lor, sa se disocieze n doua categorii si anume, gesturi prin care vorbitorul doreste o inversare de rol cu ascultatorul si gesturi prin care vorbitorul si manifesta dorinta de a-si continua discursul si deci de a nu fi ntrerupt. 4.Manifestarile afective reprezinta cea de-a patra categorie de miscari corporale din tipologia elaborata de P. Ekman si W. Friesen, distingndu-se de celelalte pentru ca ofera indicii n legatura cu starea emotionala n care se gaseste individul si pe care, inevitabil, o exteriorizeaza. Din rndul celor mai frecvente manifestari afective pot fi amintite, tremuraturi ale minilor, ale genunchilor etc., care trebuie luate n considerare de cei care comunica cu persoanele aflate ntr asemenea situatie, -o mai nti, pentru a ntelege cauzele care au determinat aparitia acestora iar, dupa aceea, pentru a lua masurile necesare, ca interactiunea, care este n curs de desfasurare, sa nu fie modificata n mod fundamental. 5.n sfrsit, ultima categorie o reprezinta adaptorii, care se pot cataloga drept miscari care raspund unor necesitati umane si care au un profund caracter adaptativ, n legatura cu diversele situatii cu care se confrunta individul, fie ca este vorba de situatii stresante, stari de disconfort fizic sau psihic, momente de plictiseala etc.

Ca si n cazul altor categorii de gesturi, adaptorii se pot structura si automatiza n timp, devenind obisnuinte integrate n paleta comportamentala a individului. *Comunicarea vizuala. n rndul modalitatilor de comunicare nonverbala contac tul privirii, sau comportamentul vizual, ocupa un loc cu totul special pentru ca, pe de o parte, ndeplineste o serie de functii care i sunt specifice ca entitate separata iar, pe de alta parte, deoarece n coroborare cu alte modalitati, de exemplu cu atingerea, cu gestualitatea, cu proxemica, devine un suport, o prghie importanta care le sporeste acestora randamentul si eficacitatea. Faptul ca privirea are un rol esential n procesul de comunicare, poate fi verificat, att la nivelul simtului comun, ct si prin consultarea unor lucrari de specialitate, n cadrul carora, comportamentul vizual, este analizat n mod sistematic apelndu-se la taxonomii, la identificarea si analizarea functiilor, la stabilirea unor corelatii ntre aceasta modalitate si altele etc. De exemplu, la nivelul simtului comun, sunt consacrate expresii ca "privire n gol", "privire pironita", "ochii reprezinta oglinda sufletului", "privire rece, glaciala", privire ascutita", toate acestea sugernd ca, prin intermediul acestui canal de comunicare, se pot transmite n exterior multe informatii referitoare la "starea" si la intentiile individului comunicator. De asemeni, avantajele comunicarii prin privire, au fost valorificate maximal si de unii creatori care, si-au individualizat personajele, nu numai din perspectiva unor trasaturi temperamentale sau caracteriale, ci si din perspectiva modului de utilizare a privirii. De exemplu, multe din personajele lui M. Sadoveanu au o privire "galesa", adica duioasa, melancolica, si multe din poeziile lui M. Eminescu, obiectiveaza comportamente ale privirii n versuri ramase, memorabile, de genul "Un mort frumos cu ochii vii", "si ochii tai nemiscatori", "si focul din privire", "Sub raza ochiului senin" etc. *Comunicarea prin atingere. Un canal important al comunicarii nonverbale l reprezinta si comunicarea prin atingere desi, ntr-o oarecare masura, el nu face, de cele mai multe ori, nici obiectul unor analize mai amanuntite n tratatele sau manualele de pedagogie, fiind de asemenea ignorat si la nive practicii lul educative deoarece, multi educatori, i apreciaza efectele ca fiind nesemnificative comparativ cu ale celorlalte canale care, beneficiaza de o perceptie mult mai favorabila. Dovezi ale importantei atingerii exista, indiferent de planul de analiza avut n vedere iar, n aceasta directie, poate fi vizata fie perspectiva ontogenetica, avndu-se n acest caz n vedere, n mod prioritar, modul n care se realizeaza atingerea, nca din primele momente ale nou nascutului, fie perspectiva contextelor n cadrul carora efectele atingerii sunt peremptorii, aici exemplul cel mai concludent reprezentndu-l acela ce obiectiveaza interactiunea medic - pacient sau psihoterapeut si pacient ori, n sfrsit, alta perspectiva, aceea care vizeaza efectele atingerii n cazul unor persoane care prezinta un singur handicap sau mai multe, elementul de prototipicalitate maxima reprezentndu-l cazul persoanelor cu handicap vizual, pentru care comunicarea prin atingere este vitala, asigurnd n primul rnd integritatea fizica a persoanei care poseda o asemenea deficienta senzoriala. Lundu-se n discutie perspectiva ontogenetica, merita mentionat faptul ca, debutul functionarii atingerii, poate fi circumscris chiar vietii intrauterine cnd, fatul receptioneaza vibratiile inimii mamei si binenteles, chiar din primele momente de cnd, nou - nascutul se afla ntr-un contact tactil permanent cu mama, mai ales n momentele de alaptare si de ntretinere a igienei corporale. Se poate deci afirma ca unul dintre canalele fundamentale de dezvoltare a senzorialitatii infantile l reprezinta atingerea care, fie izolat, fie n cuplare cu altele (de exemplu cu vazul), ofera primele informatii referitoare la materialitatea si la diversitatea lumii n care a descins copilul. De-a lungul ntregii ontogeneze, ca urmare a unor experiente traite n mod nemijlocit de copil, ct si a influentelor de natura instructiv-educativa atingerea, ca modalitate de comunicare, se rafineaza att n planul functional ct si n cel estetic, astfel nct o importanta cantitate de informatii referitoare la caracteristicile unor fiinte sau lucruri provine tocmai prin intermediul acestui canal. Atingerea, ca modalitate de comunicare nonverbala, este importanta n primii ani ai ontogenezei nu numai din perspectiva functiilor specifice acestui canal de comunicare, ci si din perspectiva implicatiilor pe care le are n edificarea atasamentului, ca relatie afectiva profunda, pe de o parte, ntre copil si alte persoane cu care el interactioneaza iar, pe de alta parte, ntre copil si obiectele sau lucrurile pe care le manipuleaza n tentativa de a le surprinde specificitatea si utilizarile posibile care le justifica existenta. Dintre argumentele de relevanta maxima care sustin aceasta modalitate de comunicare ar putea fi mentionate urmatoarele:

1)Comunicarea prin atingere este implicata maximal n crearea sau structurarea atasamentului ca relatie afectiva fundamentala ntre persoane sau, ntre persoane si lucruri, obiecte, alte fiinte dect cele umane cu consecinte benefice n dezvoltarea ulterioara a personalitatii copilului; 2)Comunicarea prin atingere reprezinta un canal fundamental n transmiterea unor sentimente, atitudini, convingeri, simpatii sau antipatii de la o persoana la alta, n cazul n care, acestea interactioneaza nemijlocit. 3)Comunicarea prin atingere este importanta pentru ca se constituie ntr-un suport, pentru persoanele care manifesta o neputinta sau, resimt un anumit disconfort de natura fizica sau psihica. 4) Comunicarea prin atingere este importanta, pentru ca, n functie de modul n care se realizeaza, asigura rezolvarea unor sarcini profesionale sau ndeplinirea unor activitati, care au un grad mai mic sau mai mare de complexitate. 5)Comunicarea prin atingere si justifica importanta si prin transmiterea unor mesaje specifice care, dintr-un motiv sau altul, nu pot face obiectul altor canale de comunicare. 6) Comunicarea prin atingere, este importanta, pentru ca si aduce o contributie decisiva n procesul persuasiunii contribuind astfel, la formarea sau eventual, la schimbarea unor atitudini, la partenerii care se afla n interactiune. 7)Comunicarea prin atingere este implicata maximal n realizarea acordului, a consensului, ntre partenerii aflati n interactiune prin compatibilizarea unor pareri a unor puncte de vedere, a unor convingeri care, se aflau, eventual, n raporturi de disonanta nainte de producerea comportamentului tactil. 8)Comunicarea prin atingere ndeplineste si un important rol reglator gratie caruia, se asigura interactiunii fluenta si productivitate, evitndu-se, astfel, ezitarile, blocajele, starile de expectanta prelungita, toate cu consecinte negative n desfasurarea normala a ntregului proces comunicational. 9)Comunicarea prin atingere si demonstreaza importanta si n crearea unor momente de destindere, de relaxare n cadrul activitatii, oferind interactionarilor posibilitatea sa-si regleze comportamentele si sa se adapteze mai bine sarcinile pe care urmeaza sa le ndeplineasca. *Comunicarea prin spatiu si distanta. Alaturi de celelalte modalitati de comunicare nonverbala, proximitatea joaca un rol de loc neglijabil, care poate influenta favorabil att activitatea de instruire-nvatare, ct si evolutia ulterioara a personalitatii copilului. Exista, asadar, argumente suficiente pe de o parte, pentru valorificarea mai judicioasa a acestui canal de comunicare iar, pe de alta parte, pentru continuarea investigatiilo r (cercetarilor) care i-ar putea atribui noi semnificatii si ar putea oferi sugestii practicienilor referitor la contextele cele mai potrivite si cele mai indicate pentru utilizarea rationala a ei. n cazul acestui canal, nu abunda tipologiile iar, cea propusa de E.T. Hall n legatura cu zonarea spatiului, este citata de toate lucrarile care abordeaza comunicarea nonverbala. Plecnd de la ideea ca spatiul este divizibil, E.T. Hall ajunge sa delimiteze patru zone si anume: zona intima (0-45cm); zona personala (45-125cm); zona sociala (1,25-3,60m) si zona publica (peste 4m). 1. Zona intima, este spatiul cel mai protejabil al individului, deoarece, accesul n acest perimetru nu este posibil dect n cazuri cu totul speciale. Pe de o parte, n acest spatiu nu acced dect persoanele care se afla ntr-o relatie afectiva foarte apropiata cu interactionarul (parinti, frati, surori, sotii, prieteni foarte apropiati), sau persoanele straine care interactioneaza ntr-un scop profesional, (medicul care si consulta pacientul, antrenorul care-l initiaza pe sportiv n formarea unei deprinderi, nvatatorul care-l nvata pe copil sa scrie etc.). Exceptnd aceste situatii, cnd persoane straine violeaza acest spatiu, ntmplator, sau datorita unor contexte speciale (aglomeratiile din autobuz, metrou, participarea la un spectacol etc.), individul l apara cu mijloacele pe care le are la ndemna si n primul rnd prin evitarea contactului vizual. Caracteristica fundamentala a zonei intime o reprezinta faptul ca ea favorizeaza functionarea concomitenta a mai multor canale de comunicare nonverbala cum ar fi comunicarea prin contactul vizual, comunicarea prin atingere, comunicarea prin miros pe de o parte iar, pe de alta parte, faciliteaza realizarea unui feed -back prompt si eficient att prin mijloace verbale ct si prin mijloace nonverbale.

2. Zona personala, este perimetrul interactiunilor profesionale pe de o parte si al conversatiilor obisnuite pe de alta parte, avnd un rol decisiv n realizarea optima a anumitor sarcini sau activitati si de asemeni, un rol important n a oferi indicii referitoare la relatia afectiva dintre partenerii aflati n interactiune. Chiar daca zona personala nu mai favorizeaza maximal multicanalitatea comunicarii nonverbale, asa cum se ntmpla n cazul celei intime, ea se constituie ntr-un suport pentru functionarea optima a comunicarii gestuale, a comunicarii prin contactul privirii si, nu n ultimul rnd, a comunicarii paraverbale. 3. Zona sociala este spatiul care nu mai este marcat de o semnificatie afectiva, un motiv n plus, pentru a se afirma ca aceasta zona este destinata interactiunii cu persoanele straine. La modul general, acest spatiu este destinat interactiunilor de tip profesional si, chiar daca nu mai favorizeaza n asa mare ma sura comunicarea, comparativ cu cele doua spatii analizate anterior, ofera indivizilor sanse de a comunica atunci cnd sarcinile pe care le rezolva sau activitatile pe care le ndeplinesc impun aceasta necesitate. Nu ar trebui sa se nteleaga din analiza zonei sociale ca acest tip de spatiu ar fi oarecum neproductiv pentru ca, pe de o parte, marcheaza diferenta de statut dintre interactionari iar, pe de alta parte, pentru ca nu favorizeaza si dimensiunea afectiva a procesului de comunicare, aspect valabil p entru zona intima si cea personala; n anumite contexte, n desfasurarea anumitor tipuri de activitati (de exemplu n cazul activitatii redactionale, n activitatea organizata la banda si chiar n unele activitati cu caracter didactic), aceasta zona poate deveni productiva pentru ca ofera inrectionarilor posibilitatea sa se concentreze pe rezolvarea anumitor sarcini fara a fi deranjati de alte persoane si, de asemeni, posibilitatea sa comunice ntre ei n cazul n care se impune cooperarea si realizarea unui anumit consens. 4.Zona publica este spatiul care mareste ecartul dintre interactionari, lucru datorat, cel mai adesea, contextului si scopului n care se realizeaza procesul de comunicare. Este spatiul frecvent, cnd, un emitator sau o sursa, si prezinta ideile n fata unui auditoriu cu scopul de a-l informa pe o anumita tema sau subiect si binenteles, cu scopul de a le forma participantilor anumite atitudini referitor la natura celor prezentate. Zona publica este tipul de spatiu care-l constrnge pe emitator sa utilizeze maximal elementele comunicarii paraverbale (intensitate, fluenta accent) si, de asemeni, sa-si amplifice gesturile, pentru a ilustra si sustine n mai mare masura ideile continute n mesajele verbale. Alt element de distinctie al zonei publice, fata de zonele prezentate anterior, l reprezinta faptul ca, numai limita inferioara ramne imuabila, n timp ce limita superioara, devine variabila, depinznd de context si de marimea auditorului care urmeaza sa primeasca mesajele sursei. Utilizarea acestei zone, la ora actuala, este facilitata si de mijloacele moderne de amplificare, n cazul n care, auditoriul cuprinde sute sau mii de participanti care beneficiaza astfel de posibilitati optime de receptare. Nefavoriznd functionarea optima a feed-back-ului, zona publica este spatiul care lateralizeaza comunicarea, neoferind sursei posibilitatea sa obtina indicii evidente referitoare la ecoul mesajelor sale n rndul auditoriului. n parte, lacuna poate fi diminuata, n cazul n care, discursul emitatorului este urmat de luari de cuvnt (interventii ale participantilor) prin care acestia pot sa ofere informatii referitoare la impactul discursului asupra publicului pe care l reprezinta. *Comunicarea paraverbala este un canal important, deoarece se comunica nu numai prin cuvinte, ci si prin felul n care sunt spuse aceste cuvinte, cu ajutorul unor mijloace ectosemantice. Cunoasterea si utilizarea acestor mijloace ectosemantice care, la modul general, configureaza comportamentul vocal al individului, este importanta, pe de parte, pentru a conferi vorbirii mai multa expresivitate, iar pe de alta parte, pentru a atribui mijloacelor ectosemantice semnificatia necesara atunci cnd sunt utilizate n diferite contexte comunicationale. De asemenea, comportamentul vocal sau paralimbajul este important n reglarea interactiunii dintre parteneri sau, mai concret, n schimbarea rolurilor de emitator si receptor, atunci cnd mai multe persoane se afla n situatia de a comunica. Principalele mijloace prin care se realizeaza comunicarea paraverbala sunt: intensitatea vocii, intonatia utilizata, ritmul vorbirii, si utilizarea pauzelor care pot aparea pe perioada emiterii mesajelor. a) Intensitatea vocii este un mijloc al paralimbajului care poate avea un rol ambivalent n functie de modul n care este utilizata, putndu-se constitui att ntr-un factor facilitator al comunicarii, dar si ntr-un element

frenator, cu consecinte negative asupra modului general de desfasurare a procesului amintit si, indubitabil, asupra eficacitatii acestuia. De exemplu, o intensitate prea mare a vocii emitatorului, poate crea o stare de oboseala si de disconfort la nivelul receptorului, dupa cum, si o intensitate redusa, poate crea probleme, mai nti la nivelul receptarii mesajelor si apoi la nivelul decodificarii acestora. De asemeni, efectele negative ale unei intensitati prea mari a vocii se pot regasi si la nivelul procesului de schimbare a exprimarii, cnd, vocile solicitantilor sunt acoperite si cnd, acestia nu-l pot informa pe emitator n legatura cu ecoul mesajelor receptionate. Pentru evitarea acestor urmari nefavorabile este recomandabil ca intensitatea vocii sa fie reglata n functie de contextul n care se realizeaza comunicarea si n functie de caracteristicile si specificul spatiului utilizat. b)Intonatia utilizata este, de asemeni, un mijloc extrem de important n comunicarea verbala pentru ca, pe de o parte, prin intermediul ei se realizeaza maximal expresivitatea vorbirii iar, pe alta parte, pentru ca, se pot accentua anumite cuvinte sau parti ale enuntului care sunt considerate mai relevante si care trebuie sa -l preocupe n mai mare masura pe destinatarul mesajelor. Dimpotriva, neutilizarea intonatiei, poate contribui la inexpresivitatea vorbirii emitatorului si la imposibilitatea de a transmite receptorului o multitudine de stari, de sentimente pe care, emitatorul le poseda, dar nu le poate transmite ntr-un mod convenabil. Intonatia utilizata n vorbire este att de importanta nct, n unele profesii, cum ar fi cea de actor, profesor, (institutor), poate fi considerata drept un indicator al competentei profesionale ce trebuie vizat n mod special n cadrul formarii acestor categorii de specialisti. Daca se are n vedere cultivarea acestui mijloc de comunicare paraverbala n cadrul procesului instructiv educativ este evident ca, unele activitati, cum ar fi dramatizarile sau unele metode de nvatamnt (de exemplu jocurile cu rol), se constituie n prghii foarte importante pentru ameliorarea intonatiei elevilor n procesul general de comunicare. c) Ritmul vorbirii este un element de comunicare paraverbala care poate, de asemeni, sa infuenteze modul l de desfasurare a procesului si, ca o consecinta fireasca, nivelul calitativ la care acesta se situeaza. Altfel spus, n privinta tempoului, vorbirea poate sa se realizeze la trei nivele si anume un ritm normal, un ritm lent si un ritm alert, fiecare avnd consecinte vizibile asupra felului n care se realizeaza comunicarea. Deoarece ritmul normal nu creeaza probleme si constituie o garantie ca procesul de comunicare se realizeaza corespunzator, o atentie deosebita trebuie acordata cazurilor cnd tempoul este, ori foarte rapid ori, dimpotriva, foarte lent. n cazul n care tempoul este foarte rapid, deci fluenta vorbirii este prea mare, exista posibilitatea ca destinatarul sa ntmpine dificultati serioase, mai nti, la nivelul receptarii mesajelor (cercetari mai recente din domeniul psihologiei arata ca limita maxima de receptare este de 250 cuvinte/minut) iar, dupa aceea, la nivelul procesului de decodificare a mesajelor, lucru usor explicabil, prin faptul ca primirea acestora s-a facut ntr-un mod extrem de selectiv. Consecintele negative determinate de ritmul foarte alert se concretizeaza, mai nti, ntr-o ntelegere defectuoasa a mesajelor primite, cu urmari negative att pe termen scurt, ct si pe termen lung n ceea ce priveste evolutia cunoasterii si, de asemeni, ntr-o stare de disconfort si de oboseala la nivelul receptorului care, totusi, depune eforturi serioase n receptarea si n decodificarea mesajelor. Dimpotriva, n cazul n care tempoul este prea lent, apare un ecart prea mare, ntre timpul afectat emiterii mesajelor si cel afectat decodificarii acestora, lucru care poate sa-i distraga atentia receptorului care are tendinta de a utiliza intervalul de timp disponibil n directii colaterale scopului urmarit de comunicare. Indubitabil, tempoul vorbirii, trebuie adecvat nu numai contextului n care se realizeaza procesul de comunicare ci, n primul rnd, naturii continutului (continuturilor) care se transmit prin intermediul mesajelor transmise. De exemplu, daca prin mesaje se transmit informatii ce concretizeaza actiuni, desfasurari de evenimente etc., atunci este recomandabil ca tempoul vorbirii sa fie alert, dupa cum, este mai indicat tempoul lent, atunci cnd mesajele concretizeaza explicatii de un anumit fel, descrieri, ntmplari, sfaturi sau

recomandari oferite ascultatorului, tocmai n ideea de a-i oferi acestuia posibilitatea de a reflecta mai mult la natura continuturilor transmise. Deoarece tempoul vorbirii se afla ntr-o corelatie directa cu trasaturile temperamentale individuale, n activitatea de instruire-nvatare, nu trebuie trasa concluzia ca tempoul alert al vorbirii reprezinta un indiciu cert al bunei pregatiri a elevilor, n timp ce, un tempou lent, este un indiciu al unei pregatiri mai putin satisfacatoare sau mai putin riguroase. Acest lucru poate fi demonstrat cnd unii elevi prezinta ntr-un ritm foarte alert continuturi care cuprind multe inadvertente, si multe lacune n timp ce altii, chiar daca utilizeaza un ritm mai lent al vorbirii, expun continuturi mult mai riguroase si mult mai bine structurate si argumentate. d) Utilizarea corecta a pauzelor n vorbire reprezinta, la fel, un mijloc important de realizare a comunicarii paraverbale deoarece, numai aparent, prin tacere nu s comunica, ceea ce ar nsemna ca, tacerea este -ar sinonima cu necomunicarea. Faptul ca se poate comunica si prin tacere se concretizeaza n existenta multor butade care se utilizeaza deseori, de genul "tacerea e de aur", "daca taceai, filozof ramneai", s.a., care exprima multe semnifica tii atribuite acestui comportament vocal. Autorii care au abordat mai n detaliu problemele comunicarii paraverbale, fac o distinctie clara ntre pauzele neumplute si pauzele umplute care apar n timpul vorbirii. Pauzele neumplute, apar ca ntreruperi ale activitatii vocale pe perioada emiterii mesajelor iar pauzele umplute, sunt ntreruperi ale vorbirii, completate cu unele sunete de genul "uf", "ah", "of", blbieli si chiar unele repetitii ologia specifica diferitelor tipuri de deficiente 1.Rolul factorilor endogeni si exogeni n modificarile morfofunctionale ale sistemului nervos central, ale analizatorilor si ale aparatului fonoarticulator. Din interactiunea obisnuita, normala, a factorilor cauzali, rezulta dezvoltarea obisnuita, normala a marii majoritati a indivizilor, n conditii aparte nsa, adica n conditii defavorabile, ntre factorii genetici si influentele de mediu (inclusiv influentele educative) are loc o interactiune neobisnuita, anormala, care poate da nastere unei deficiente, deteminnd: -tabloul etiologic sau constelatia cauzala a deficientei respective si o anume simptomatologie, proprie fiecarui tip de deficienta; -evolutia fiecarui individ cu deficiente, adica perspectivele si limitele dezvoltarii sale, directia, ritmul si intensitatea acestei dezvoltari. *Prin actiunea - de regula, complexa si nlantuita - a unor factori etiologici nocivi asupra organismului, n totalitatea sa, dar, mai ales, asupra sistemului nervos central, n diferite etape ale procesului de crestere si maturizare se , produce o accentuata scadere a eficientei mintale, precum si o semnificativa diminuare a capacitatii de adaptare si integrare sociala, adica o stare de handicap consecutiv deficientei mintale. Etiologia starilor de handicap consecutiv deficientei mintale este deosebit de complexa si variata. Factorii cauzalise gasesc n trei domenii fundamentale: -zestrea genetica - ereditatea, adica ceea ce este mostenit; n aceasta categorie intra: a) factorii genetici nespecifici (care dau nastere deficientei mintale endogene); b) factorii genetici specifici (aberatii cromozomiale, deficiente specifice ale genelor: - disfunctii metabolice, disfunctii endocrine etc.); -mediul si educatia, adica ceea ce este dobndit, n aceasta categorie intrnd factorii etiologici prenatali, perinatali, postnatali, si psihoafectivi. Cnd factorii respectivi provoaca leziuni ale sistemului nervos central si determina o stare de deficienta mintala, aceasta deficienta este considerata exogena. *O clasificare a factorilor etiologici n cazul deficientelor senzoriale consta n:

-factori predispozanti a caror actiune ncepe n primi 727w223h i ani de viata si determina vulnerabilitatea persoanei fata de agenti etiologici care mai trziu vor nsoti aparitia bolii; -factori precipitanti care se produc cu putin timp nainte de debutul unei tulburari pe care o induc; -factori de ntretinere care prelungesc cursul unei tulburari, dupa ce a fost provocata; -factori de stres. In general , factorii cauzali actioneaza n sisteme dinamice, n lanturi cauzale si sunt favorizati n actiunea lor de anumite conditii. Unii autori identifica 3 nivele ale sistemului etiologic: -primul nivel e reprezentat de relatia cauzala dintre deficienta si diferitele lezari sau disfunctii ale analizatorilor; -al doilea nivel e reprezentat de factorii cauzali care determina afectiunile analizatorilor; -al treilea nivel este reprezentat de factorii de natura sociala, economica, psihologica, educationala care conditioneaza aparitia si manifestarea cauzelor relevate la primele doua nivele. *handicapurile de limbaj apar prin actiunea unor procese complexe in perioada intrauterina a dezvoltarii fatului, in timpul nasterii sau dupa nastere. La aceste cauze generale, de pot fi incriminate in toate tulburarile de limbaj, se adauga altele specifice unei categorii date. Aceste cauze se impart in functie de forma si perioada cand apar: 1.Dintre cauzele care pot actiona in timpul sarcinii, citam:diferite intoxicatii si infectii, bolile infectioase ale gravidei, incompatibilitatea factorului Rh, carentele nutritive, traumele mecanice care lezeaza fizic organismul fatului, traumele psihice suferite de gravida, incepand cu neacceptarea psihi a a sarcinii si terminand cu trairea unor stressuri, c framantari interioare, spaime, care isi pun pecetea asupra dezvoltarii functionale a fatului. 2.Din categoria cauzelor care actioneaza in perioada nasterii, le mentionam pe urmatoarele: nasterile grele si prelungite, care pot provoca leziuni ale sistemului nervos central, asfixiile ce pot determina hemoragii la nivelul scoartei cerebrale, diferite traume fizice, cum ar fi lovirea capului de oasele pelviene, accidente mecanice s.a. 3.A treia categorie o constituie cauzele care actioneaza dupa nastere; ele alcatuiesc grupa cea mai mare.Acestea pot fi impartite in trei categorii: a) Cauze organice Acestea pot fi de natura centrala sau periferica. Exemplu: lezarea timpanului impiedica receptia corecta a limbajului si emiterea normala a sunetelor; disartie; dislalie periferica; anomaliile dento-maxilo-faciale nu permit o participare sincronizata a tuturor elementelor necesare realizarii procesului vorbirii. O asemenea situatie are loc si in prognatism si progenie ca si in macroglosie sau microglosie. O anumita frecventa o au infectiile si intoxicatiile cu substante chimice, medicamentoase, cu alcool, care pot afecta, organic sau functional, mscanismele neurofiziologice ale limbajului. Si unele boli ale primei copilarii, ca meningita, encefalita, scarlatina, rujeola, pojarul s.a. pot determina tulburari de limbaj, atat pe cale centrala, cat si periferica. b) Cauze functionale Aceste cauze pot produce tulburari ale limbajului care privesc atat sfera senzoriala, cat si cea motorie. Cauzele functionale pot afecta oricare din componentele pronuntarii: expiratie, fonatie, articulatie. Astfel, apar dereglari ale proceselor de excitatie si inhibitie, de nutritie la nivelul cortexului, insuficiente functionale la nivelul sistemului nervos central, insuficiente ale auzului fonematic, putand incetini dezvoltarea sa sau pot crea dificultati in parcurgerea traseului normal al limbajului. c) Cauze psihoneurologice Influenteaza mai cu seama pe acei subiecti care congenital au o constructie anatomofiziologica fragila sau cu tendinte patologice. Asemenea cauze se intalnesc la subiectii cu handicap mintal, la alienatii mintal, la cei cu tulburari de memorie si de atentie, la cei cu tulburari ale reprezentarilor optice si acustice. Din aceasta categorie fac parte si subiectii care se supraapreciaza-infatuatii, aceste manifestari influentand negativ structurarea personalitatii si a limbajului. 4.Desi in literatura de specialitate se insista mai putin asupra lor, cauzele psiho-sociale nu sunt lipsite de importanta. La o analiza mai atenta vom constata ca acestea au o frecventa relativ mare, iar efactele lor negative impieteaza nu numai asupra dezvoltarii limbajului, ci si asupra intregii dezvoltari psihice a omului. Din aceasta categorie fac parte

unele metode gresite in educatie, slaba stimulare a vorbirii copilului in ontogeneza timpurie, incurajarea copilului mic in folosirea unei vorbiri incorecte pentru amuzamentul parintilor, ce duc la formarea unor obisnuinte deficitare, imitarea unor modele cu o vorbire incorecta in perioada constituirii limbajului, trairea unor stari conflictuale, stressante, suprasolicitarile, care favorizeaza oboseala excesiva, bilingvismuls.a. 2.Consideratii privind frecventa anumitor tipuri de deficiente. *Frecventa surzilor n societate difera n timp si de la o zona socio -geografica la alta n raport cu aparitia si amploarea unor factori perturbatori: eredo-familiali, encefalopatii, tratament medical inadecvat, epidemii, conflagratii sociale, traumatisme determinate de accidente, alcoolism, iradieri, malnutritie etc. Astfel, n acelasi timp, n spatii geografice diferite, att cauzalitatea ct si frecventa surditatii pot prezenta modificari esentiale. Aceeasi constatare se remarca si pentru acelasi spatiu, dar n etape de timp diferite. In conformitate cu datele statistice autohtone si mondiale, surditatea la vrsta copilariei e reprezentata de procentul de 1%o de locuitori. Odata cu maturitatea, procentul de dereglari ale aparatului auditiv se afla n continua crestere, la peste 10%, iar la adultii de vrsta a treia disfunctia auditiva se manifesta n proportie de peste 50%. *Dupa Daniel Marcelli (2003) copiii cu ambliopie ocupa cam 4,6% din totalul copiilor cu handicap, iar cei cu cecitate 2,4%. In scolile speciale din Romnia sunt nscrisi in acest an scolar 1740 de elevi. In evidentele Asociatiei Nevazatorilor din Romnia sunt 81000 de persoane cu "invaliditate oftalmologica" de gradul I - handicap grav (cecitate totala sau de vedere foarte slaba, nefun ctionala) si cu invaliditate de gradul II - handicap accentuat (ambliopie, vedere partiala). * Referitor la proportia copiilor cu deficienta mintala din tara noastra, nu dispunem de cifre oficiale, ci doar de aprecieri ale ctorva autori. Astfel, Petru Arcan si Dumitru Ciumageanu (1980) si mai trziu Ioan Drutu (1995) invoca cifra de 4 %, iar Ion Strachinaru (1994) pe cea de 5 %. Acesta din urma face si o interesanta apreciere comparativa: ... numarul important prin care deficientii mintal si anunta prezenta crescuta arata ca ei sunt primii handicapati de care pedagogia speciala trebuie sa se ocupe nentrziat pentru a-i ridica la forme de viata social-utila si pentru a face ca rndul lor sa nu fie ngrosat cu noi cazuri dintre copiii normali. De altfel, ei nu atrag atentia numai pentru ca sunt circa 50% din totalul copiilor deficienti, ci si pentru faptul ca, n ordinea acestora, ei sunt, spre exemplu, de 15 ori mai numerosi dect surdo-mutii si de 35 de ori mai numerosi dect nevazatorii Referindu-se la frecventa n populatia infantila a copiilor cu deficienta mintala, literatura de specialitate evidentiaza si faptul ca aceasta frecventa este inegal raspndita de-a lungul anilor de scolarizare, existnd o anume dinamica ascendenta dinspre clasele mici spre clasele mari. Initial, la nivelul vrstei prescolare proportia este redusa, fiind evidente doar cazurile de deficienta profunda sau severa, pentru ca, la debutul scolar, sa faca simtita -si prezenta si cazurile de deficienta moderata. Deficienta mintala usoara este decelata, de regula, la nivelul claselor primare, n timp ce cazurile de limita se reliefeaza mai adesea abia n momentul trecerii din ciclul primar spre prima clasa gimnaziala. Pentru nuantarea afirmatiei cu privire la inegalitatea frecventei copiilor cu deficienta mintala de-a lungul anilor de scoala, reamintim datele procentuale prezentate de Mariana Rosea (1967), dupa P. Baton (1962). Conform acestor date, proportia deficientilor mintal, mpreuna cu cazurile ndoielnice, variau ntre 4,2% din populatia investigata la nivelul vrstei de 8 ani, cu alte cuvinte, n primul an dupa debutul scolar, si 15,9% la nivelul vrstei de 11 ani, adica la trecerea din nvatamntul primar spre treapta urmatoare de scolarizare. Reproducem si comentariul autoarei citate, pe marginea acestor date procentuale: Este clar ca aceasta variatie a frecventei este ecoul variatiei dificultatilor ntmpinate de copii n procesul scolarizarii, pe masura maririi volumului de cunostinte ce trebuie nsusite si a cresterii nivelului lor de abstractizare. Ulterior, mergnd spre scoli profesionale sau spre productie, o parte din acesti indivizi realizeaza o adaptare suficienta pentru a nu se mai diferentia n mod vizibil de populatia cu intelect normal 3.Individualizarea tipurilor de deficiente n functie de factorii etiologici, sociali si culturali.

*Etiologia si clasificarea tulburarilor de limbaj Asupra individului uman actioneaza o multime de factori, dintre care unii sunt nocivi. Acestia pot influenta negativ dezvoltarea sa, dar organismul are o anumita rezistenta ce ii permite o evolutie normala si numai in anumite conditii de fragilitate generala sau partiala, acesti factori determina dereglari psihice. Pentru aceasta, se impune o analiza globala a principale lor categorii de factori care pot influenta negativ dezvoltarea limbajului si care pot determina oricare disfunctie de limbaj. De aici rezulta necesitatea cunoasterii unor asemenea cauze, nu numai pentru a le preveni, dar si pentru doptarea unei metodologi i stiintifice in stabilirea diagnosticului diferential si a modalitatilor de corectare a limbajului tulburat. In acelasi timp, nu totdeauna se pot stabili cu exactitate, cauzele care au provocat o tulburare sau alta de limbaj, si ca de cele mai multe ori, la baza unei dereglari sau nedezvoltari normale, se afla un complex de cauze. Prin urmare, handicapurile de limbaj apar prin actiunea unor procese ucomplexe in perioada intrauterina a dezvoltarii fatului, in timpul nasterii sau dupa nastere. La aceste cauze generale, de pot fi incriminate in toate tulburarile de limbaj, se adauga altele specifice unei categorii date. Aceste cauze se impart in functie de forma si perioada cand apar: 1.Dintre cauzele care pot actiona in timpul sarcinii, citam:diferite intoxicatii si infectii, bolile infectioase ale gravidei, incompatibilitatea factorului Rh, carentele nutritive, traumele mecanice care lezeaza fizic organismul fatului, traumele psihice suferite de gravida, incepand cu neacceptarea psihica a sarcinii si erminand cu trairea unor stressuri, t framantari interioare, spaime, care isi pun pecetea asupra dezvoltarii functionale a fatului. 2.Din categoria cauzelor care actioneaza in perioada nasterii, le mentionam pe urmatoarele: nasterile grele si prelungite, care pot provoca leziuni ale sistemului nervos central, asfixiile ce pot determina hemoragii la nivelul scoartei cerebrale, diferite traume fizice, cum ar fi lovirea capului de oasele pelviene, accidente mecanice s.a. 3.A treia categorie o constituie cauzele care actioneaza dupa nastere; ele alcatuiesc grupa cea mai mare.Acestea pot fi impartite in trei categorii: a) Cauze organice Acestea pot fi de natura centrala sau periferica. Avem in vedere diferite traumatisme mecanice care influenteaza negativ dezvoltarea sistemului nervos central sau afecteaza nemijlcit, auzul si organele fonoarticulatorii. In cazul unor leziuni la nivelul sistemului nrevos central se pot produce, printre alte tulburari, disfunctii ale limbajului, ce au o mare varietate cu cat zona lezate este mai intinsa sau mai profunda, cu cat tulburarile sunt mai ample si cu un inalt grad de complexitate, pentru ca, de cele mai multe ori sunt atinsi mai multi centri corticali implicati in realizarea diferitelor functii psihice. Exemplu: lezarea timpanului impiedica receptia corecta a limbajului si emiterea normala a sunetelor; disartie; dislalie periferica; anomaliile dento-maxilo-faciale nu permit o participare sincronizata a tuturor elementelor necesare realizarii procesului vorbirii. O asemenea situatie are loc si in prognatism si progenie ca si in macroglosie sau microglosie. O anumita frecventa o au infectiile si intoxicatiile cu substante chimice, medicamentoase, cu alcool, care pot afecta, organic sau functional, mscanismele neurofiziologice ale limbajului. Si unele boli ale primei copilarii, ca meningita, encefalita, scarlatina, rujeola, pojarul s.a. pot determina tulburari de limbaj, atat pe cale centrala, cat si periferica. b) Cauze functionale Aceste cauze pot produce tulburari ale limbajului care privesc atat sfera senzoriala, cat si cea motorie. Cauzele functionale pot afecta oricare din componentele pronuntarii: expiratie, fonatie, articulatie. Astfel, apar dereglari ale proceselor de excitatie si inhibitie, de nutritie la nivelul cortexului, insuficiente functionale la nivelul sistemului nervos central, insuficiente ale auzului fonematic, putand incetini dezvoltarea sa sau pot crea dificultati in parcurgerea traseului normal al limbajului. c) Cauze psihoneurologice Influenteaza mai cu seama pe acei subiecti care congenital au o constructie anatomo -fiziologica fragila sau cu tendinte patologice. Asemenea cauze se intalnesc la subiectii cu handicap mintal, la alienatii mintal, la cei cu tulburari de memorie si de atentie, la cei cu tulburari ale reprezentarilor optice si acustice. Din aceasta categorie fac parte si subiectii care se supraapreciaza-infatuatii, aceste manifestari influentand negativ structurarea personalitatii si a limbajului. 4. Desi in literatura de specialitate se insista mai putin asupra lor, cauzele psiho-sociale nu sunt lipsite de importanta. La o analiza mai atenta vom constata ca acestea au o frecventa relativ mare, iar efactele lor negative impieteaza nu

numai asupra dezvoltarii limbajului, ci si asupra intregii dezvoltari psihice a omului. Din aceasta categorie fac parte unele metode gresite in educatie (iatrogeniilr si didactogeniile), slaba stimulare a vorbirii copilului in ontogeneza timpurie, incurajarea copilului mic in folosirea unei vorbiri incorecte pentru amuzamentul parintilor , ce duc la formarea unor obisnuinte deficitare, imitarea unor modele cu o vorbire incorecta in perioada constituirii limbajului, trairea unor stari conflictuale, stressante, suprasolicitarile, care favorizeaza oboseala excesiva, bilingvismul, (obligarea copilului sa invete o limba straina inainte de a-si forma deprinderile necesare comunicarii in limba materna) s.a. *Etiologia complexa a deficeientei de intelect si a starii consecutive de handicap Factorii cauzali fundamentali se situeaza, nsa, n acele sectoare de baza, care determina, n general, evolutia socioumana a oricarui individ :zestrea genetica a individului (ereditatea), adica ceea ce el a mostenit de la predecesori;mediul si influentele educative, adica ceea ce el dobndeste n interactiunea multipla dintre organismul propriu (posesor al zestrei genetice) si conditiile sale de existenta biologica si sociala. ntr-o clasificare pe care o realizeaza chiar M. Chiva si Y. Ruttschmann, prezentnd-o mai nti ntr-un cadru general de referinta - cadru pe care l reproducem n continuarea acestui paragraf -prima subcategorie delimitata este cea a factorilor genetici sau ereditari nespecifici (poligenici), numita n literatura de specialitate - asa cum am vazut, de altfel - n mod diferit: fie esentiala sau nediferentiata, fie aclinica sau subculturala, sau primara, fie endogena si care se datoreaza unor cauze ce actioneaza naintea conceptiei....Autorii cadrului mai numesc aceasta debilitate, de origine endogena, si debilitate normala, adica determinata prin mecanisme genetice normale, nespecifice. I. FACTORI GENETICI SAU EREDITARI Al DEFICIEN EI MINTALE l A Factori genetici nespecifici (poligenici): Debilitatea endogena, sau subculturala, sau familiala. l B Factori genetici specifici: I B -1. Sindroame datorate unei aberatii cromozomiale l B -1 a) Aberatia unui cromozom sexual: -sindromul lui Turner sau aplasia gonadica; - sindromul lui Bonneville Ulrich; - sindromul lui Klinefelter; - hermafroditismul. I B -1 b) Aberatia unui cromozom autosom: - mongolismul sau sindromul lui Down. I B - 2. Sindroame datorate unei deficiente specifice a genelor l B - 2 a) Ectodermoze congenitale: - scleroza tuberoasa a lui Bourneville; - neurofibromatoza sau boala lui Reckhlinghausen; - angiomatoza cerebrala sau boala lui Sturge-Weber-Dimitri. I B - 2 b) Disfunctii metabolice sau dismetabolii: 1. Dislipoidoze: - idiotia amaurotica (diverse varietati: boala lui Tay Sachs, boala lui Spielmayer, Voget etc.); - boala lui Niemann Pick;

- boala lui Gaucher; - boala lui Hurler sau gargoilismul. 2. Disproteidoze: - fenilcetonuria sau oligofrenia fenilpiruvica; - sindromul lui Hartnup; -boala lui Wilson sau degenerescenta hepatolenticulara; - boala lui Low sau boala cerebro-oculo-renala; - boala siropului de artar. 3. Dismetaboliile hidratilor de carbon: - galactosemia; - hipoglicemia idiopatica. l B - 2 c) Disendocrinii: - hipotiroidism; - hipoparatiroidism; - cretinism familial cu gusa; - diabet insipid nefrogen. I B - 2 d) Anomalii craniene familiale: - microcefalii;sindromul lui Apert;hidrocefalie; I C Sindroame la care este posibila prezenta unui proces genetic - epilepsia. II. FACTORI PROGENETICI Studiul fondului genic al patrimoniului ereditar al unei populatii, precum si studiul cauzelor evolutiei sale si al influentelor mutagene la care este supus acest fond (la nivelul cuplului, al familiei, al individului). III. FACTORI EXTRINSECI III A Factori prenatali. III B Factori perinatali. III C Factori postnatali. III D Factori psihoafectivi. *Factori etiologici ai deficientei de auz. Literatura de specialitate prezinta numeroase clasificari ale surditatii, mai ales pe baza unor criterii etiologice si temporale:

-surditate congenitale si dobndite -surditate clasificate dupa momentul aparitiei:prenatale; perinatale; postnatale -surditate n raport cu locul instalarii traumei -surditate pre si postligvistica Surditatea genetica poate fi transmisa de la unul sau de la ambii parinti. Surditatea ereditara poate fi de mai multe tipuri: -tipul Sibenmann; tipul Sheibe ;tipul Mandini Surditatile dobndite pot fi de 3 tipuri: a)congenitale sau prenatale, mai ales embrionare,dar uneori si fetale. Pot fi cauzate de :-rubeola, hepatita, pojar, boli ale mamei -infectii bacteriene, tuberculoza si sifilis -medicamente -cauze chimice si hormonale -iradierea mamei cu raze X in timpul sarcinii -alcoolismul -diabetul -factori endocrini -toxemia gravidica -tulburari ale circulatiei sangvine in placenta -hipotiroidismul familial -traumatisme -incompatibilitate sangvina b) neonatale (perinatale)-anoxia sau asfixia albastra -traumatisme obstreticale; icterul nuclear c)postnatale-traumatisme cranio-cerebrale -boli infectioase; otita si mastoidita; factori toxici; boli vasculare; subalimentatia cronica; traumatism sonor; cauze medicamentoase-tratamente neadecvate Exista si cauze ale disfunctiei auditive localizate la nivelul urechii externe, medii sau interne : -cauze la nivelul urechii externe: malformatii ale pavilionului urechii; absenta pavilionului; obstructionarea canalului conductor. -cauze la nivelul urechii medii: infectii, otite, mastoidite, corpi straini; perforarea membranei timpanului; leziuni sau malformatii ale oscioarelor.

-cauze la nivelul urechii interne-leziuni sau deformari ale labirintului membranos sau osos, ale canalelor semicirculare, ale utricului sau saculei. Cunoasterea cat mai exacta a locului si gradului leziunii contribuie la protezarea adecvata -individualizata si la folosirea optima a resturilor auditive. *Factori etiologici ai deficientei de vaz handicapul de vedere. Acestea trebuie raportate la gravitatea handicapului si la factorii care favorizeaza aparitia unor disfunctionalitati intr-o anumita perioada de dezvoltare a fiintei umane. La un prim nivel se constata relatia cauzala dintre deficienta vizuala si diferite le lezari si disfunctii ale analizatorului vizual. In fiecare caz de cecitate sau ambliopie apare drept cauza un deficit organic si functional intr una sau mai multe formatiuni ale analizatorului. Se vor urmari mai intai afectiunile analizatorului vizual care produc deficienta vizuala. La al doilea nivel se vor urmari factorii cauzali care, la rndul lor, determina afectiunile analizatorului vizual. Aici este vorba de factori genetici, de boli transmise de mama fatului in timpul sarcinii, de boli contactate in timpul copilariei precum si de diferite traumatisme. Un al treilea nivel este cel al factorilor de natura sociala si economica, psihologica si educationala, care conditioneaza aparitia si manifestarea cauzelor ntlnite la primele doua niveluri. a)Afectiuni ale analizatorului vizual care produc deficienta vizuala: Un criteriu uzual l constituie localizarea organica, anatomica a afectiunii. Afectiunile pot fi clasificate si in raport cu efectele lor asupra capacitatii vizuale, asupra diferitilor parametri ai actului vizual . -tulburari ale subfunctiei de formare a imaginii optice -tulburari de refractie(ametropiile): miopia; hipermetropia; astigmatismul; anzinometropia. De regula ametropiile se datoreaza fie unor modificari ale refrigentei mediilor optice, fie unor modificari ale axului anteroposterior al globului ocular. -opacifierea mediilor refringente . A doua categorie de cauze care pot impiedica subfunctia de formare a imaginii optice o reprezinta opacitatile aparute pe parcursul razelor de lumina in drumul lor spre retina . Lipsa totala sau partiala de transparenta a corneei poate fi provocata de diferite tipuri de afectiuni congenitale sau dobandite .Dintre bolile dobandite , foarte frecvente sunt leziunile inflamatorii ale corneei-keratitele . Cauzele lor sunt exogene , datorate unor factori extra-oculari si endogene , incluzand procese corneene degenerative si distrofice . In numeroase cazuri , deficienta vizuala este provocata de existenta unor cicatrice si pigmentii ale corneei , ale caror efecte asupra functiei vizuale depind de intinderea , asezarea si profunzimea lor .In unele cazuri deficienta vizuala se datoreaza deplasarilor cristalinului . Si acaste afectiuni pot fi dobandite sau dobandite . Subfun ctia de formare a imaginii optice poate fi impiedicata si de opacifierile corpului vitros , datorate mai ales unor anomalii congenitale . Unele infectii si unele hemoragii in corpul vitros pot duce si ele la opacifierea partiala sau totala a acestuia . -tulburari ale subfunctiei de receptie retiniana a imaginii -afectiunile vasculare ale retinei . Deficienta vizuala este provocata de periflebite retiniene . La originea lor se afla adesea bioli cardio-vasculare sau unii factori infectiosi care privesc intregul organism . -afectiunile degenerative ale retinei , afectiuni aproape totdeauna de natura ereditara .Unele dintre aceste afectiuni se asociaza cu epilepsia , paralizia , idiotia . Una din cele mai periculoase manifestari patologice la nivel retinian , cauzatoare de deficiente vizuale grave este dezlipirea de retina , care se datoreaza multor procese patologice oculare . -tulburari ale subfunctiei de transmitere a excitatiei nervoase-nevrite optice; staza papilara; atrofii optice; hemianopsiile. Acestea apar doatorita lezarii nervului optic . Adesea sunt asociate cu afectiuni ale retinei sau ale altor componente ale receptorului ocular . Unele afectiuni sunt localizate chiar la nivelul papilei . Printre cauze se afla si unele malformatii de natura ereditara ale nervului optic.

-tulburari ale subfunctiei de fuziune binoculara . Disfunctiile vederii binoculare sunt de naturi diferite : senzoriale , motorii si la nivelul centrilor vizuali din scoarta cerebrala . Cauzele de natura enzoriala sunt cele care imp iedica fuziunea prin faptul ca produc o inegalitate optica a imaginilor vizuale formate si receptate in cei doi ochi . Cauzele motorii ale disfunctiilor vederii binoculare sunt legate de diferite tipuri de dereglari ale mobilitatii oculare , de afectiuni ale muschilor care asigura mobilitatea globilor oculari . Pot fi implicati si nervii oculomotori , care inerveaza acesti muschi .Tulburarile mobilitatii oculare se datoreaza astfel unor anomalii in lungimea muschilor si tendoanelor , in pozitia lor , in capacitatea lor functionala de a efectua miscarile oculare . -disfunctii ale mecanismelor corticale ale vederii. Exista o mare varietate de afectiuni cerebrale care pot deveni cauze ale unor deficiente vizuale : maladii , traumatisme , encefalopatii , tumori cerebrale . Psihastenia , isteria , psihozele schizofrenice pot duce la asanumita " cecitate psihica " . Consecinte grave asupra functiei vizuale au foarte adesea afectiunile vasculare si hemoragiile cerebrale , atrofiile cerebrale , traumatismele cranio-cerebrale . -afectarea altor aspecte functionale ale analizatorului vizual . Tulburarea functiei de reglare a tensiunii intraoculare poate cauza :hipersecretia umorii apoase; tulburarea excretiei acesteia; tulburarea reglarii corticale a tensiunii intraoculare Sunt vintalnite si disfunctii ale mecanismului de dozare a luminii care patrunde in ochi , prinmarirea sau micsorarea pupilei .Exista si tulburari de dinamica pupilara , cauzate de rupturi ale unor fibre ale nervului optic . Oserie de tulburari afecteaza musculatura pleoapelor . Cele mai raspandite afectiuni oculare sunt bolile conjunctivitei . b) Afectiuni organice generale care determina deficienta vizuala Aceste afectiuni se datoreaza unor: -factori de natura ereditara . Tipuri de anomalii : anoftalmia , microftalmia , lipsa cristalinului sau a irisului , distrofia corneei , albinismul , glaucomul , mai toate degerenescentele , unele tumori maligne , diferite defecte de conformatie. -afectiuni contactate in perioada intrauterina-afectiunile transmise de mama fatului in timpul sarcinii , mai ales in etapele ei timpurii: bolile infectioase-rubeola , rujeola , febra gripala , tuberculoza , hepatita epidemica , bolile sexuale , alcoolismul parintilor , factorii stressanti si oboseala excesiva a mamei . -factori perinatali-aici se pune problema traumatismelor obstreticale care pot cauza leziuni sau anomalii de dezvoltare anatomo-fiziologica a analizatorului vizual . -factori patologici postnatali-numeroase boli generale contactate in copilarie , in special in primii ani de viata pot avea urmari dramatice asupra functiei vizuale . Cu cat varsta la care se instaleaza boala este mai mica , cu atat vulnerabilitatea copilului este mai mare . -boli infectioase -cazurile de difterie -stari de anemie care pot duce la atrofii ale nervilor optici -bolile reumatice -tulburari in functia glandei tiroide -afectiuni endocrine -tumori ale glandei suprarenale -boli cardiovasculare -boli digestive -diabet -boli renale c)Traumatismele oculare

Sunt cauze din cele mai frecvente ale orbirii dar si cele care ar putea fi de cele mai multe ori evitate .Accidentele care se produc in timpul jocului , in activitatea scolara , in viata de familie . Traumatismele oculare se impart in : contuzii , plagi perforante si arsuri oculare . Actiuni grave se produc si prin actiunea unor medicamente oculare aplicate la o concentratie mai mare decat cea prevazuta . d)Cauze sociale si educationale Studiile care urmaresc conditionarea sociala a deficientelor vizuale scot in evidenta ca procentul acestora este de 3 ori mai mare in tarile in curs de dezvoltare decat in cele puternic industrializate .Chiar si in tarile