VICIU ŞI PĂCAT

Viciu şi Păcat la Sf. Augustin

Augustin este unul din cei mai influenţi gânditori, poate cel mai influent dintre toţi, mai ales dacă ţinem seama de faptul că inclusiv platonismul a influenţat gândirea medievală prin intermediul lui Augustin. El rămâne o autoritate mai mult de o mie de ani după moartea sa, influenţând, de exemplu, gândirea lui Descartes.

DE CIVITATE DEI si crearea istoriei S-au scris de-a lungul timpului multe despre Sf.Augustin şi lucrarea sa “ De Civitate Dei “- operă fără de care nu va putea fi niciodată înţeleasă istoria Evului Mediu Occidental Catolic. Considerat de unii ca fiind un mare părinte al bisericii sau un mare istoric, Sf. Augustin este considerat de alţii ca fiind un vizionar. Sf Augustin nu este un istoric, cel puţin nu în înţelesul general al cuvântului. El nu narează, nu reconstituie istoria, nu interpretează evenimente. Totodată, autorul lui “De civitate Dei ” nu este un vizionar, nu este un profet. El este mai mult decât un profet. El poate fi considerat un demiurg. Augustin construieşte tipare psihice şi o mentalitate care vor fi comune câtorva zeci de generaţii. “De Civitate Dei “ este opera care va penetra în subconştientul celor care vor aparţine Occidentului catolic, al celor care vor încerca, într-un mod conştient sau nu, să impună lumii întregi această carte sfântă pentru ei, un adevărat testament religios şi politic totodată

Voi incerca in cele ce urmeza sa disting in conceptia lui Augustin despre pacat cateva elemente esentiale si anume:1. Raul nu exista in sine ci doar in relatie cu binele. Raul este absenta bunatatii acolo unde aceasta ar fi putut aparea2. Trupul este in slujba ratiunii care la randul ei este subordonata lui Dumnezeu3. Pacatul survine ca urmare a rasturnarii acestei ierarhii: trupul domina vointa ratiunii facand-o pe aceasta sa-si dea acordul placerilor trupesti.

Incercand sa defineasca raul in De libero arbitrio, Augustin propune o serie de definitii care presupun existenta in sine a actului numit rau: fie ca numeste raul printr-o serie de exemple de fapte numite rele, fie ca il identifica cu acele acte care nu vrei sa ti se faca si tie sau ca acele actiuni pedepsite prin lege, toate aceste definitii presupun existenta unui act autonom care poate fi indicat in orice conditie drept rau. Aceste definitii sunt respinse pentru ca ultima definitie data sa mute caracterul rau din act in subiectul faptuitor: rea este patima, este excesul cu care acesta actioneaza, fiindca raul nu e substanta ci accident: intrucat tot ce e facut pe lume e facut bun de catre Dumnezeu si fiindca nu pot coexista doua principii absolute aflate in opozitie (adica binele si raul) rezulta ca raul din lume nu poate fi substantial.

1

In cartea City of God, Augustin sustine idea conform careia supremul bine il reprezinta viata eterna iar supremul rau este moartea eterna. Ambele nu sunt de gasit in lumea aceasta fiindca tot ce e lumesc e coruptibil, decade, in schimb supremul bine tine de Dumnezeu care este incoruptibil, inviolabil si imutabil. Aceasta diferenta este echivalenta dualismului dintre fiintele corporale si cele necorporale (Dumnezeu, ingerii si sufletul uman). Arata in consecinta Augustin in continuarea capitolului 4 ca tot ce este apreciat si dorit in lumea aceasta: frumusete, placeri ale simturilor chiar si inteligenta sunt trecatoare si le putem pierde oricand. Omul este insa in mod natural chinuit de dorintele corporale si pacatul lui de aici vine.Trupul este subordonat vointei si in starea paradiziaca in care a fost omul la inceput, trupul era in deplina ascultare fata de vointa si in consecinta putea sa faca tot ce vroia insa dupa caderea in pacat posibilitatile sale de realizare s-au limitat iar omul isi doreste ceea ce nu poate avea si este chinuit de neputinta iar prin dorintele sale intense, prin durerile si placerile pe care le simte prin trup, vointa pierde din autoritatea sa.Prin urmare cea mai mare placere este si cel mai mare dusman al ratiunii, al vointei iar aceasta este placerea trupeasca intrucat aceasta intra in posesia intregului trup si chiar mai mult: a mintii. In plus este independenta de vointa intrucat poate sa apara sau sa dispara in contratimp cu cerintele vointei. Aceasta autocratie a placerii trupesti este ulterioara caderii in pacat intrucat primii parinti aveau trupul in totalul control al vointei astfel incat nu se rusinau de goliciunea lor. Mancand din pomul cunoasterii au ajuns sa distinga intre bine si rau, au ajuns sa distinga nuante in cele ce ii inconjurau si au realizat ca sunt goi. De atunci goliciunea si unirea trupeasca sunt ascunse , se petrec departe de ochii oamenilor, fiindca ascund in ele rusinea pacatului, fiindca placerea trupului se misca independent si capata acceptul vinovat al vointei in momentul implinirii ei.Legatura dintre barbat si femeie in sine nu este una vinovata: ea a fost instituita de Dumnezeu care le-a zis sa traiasca impreuna si sa se inmulteasca, fiindca uniti sunt una: “Ceea ce Dumnezeu a unit, sa nu desfaca omul”. Porunca de a face copii a fost data inaintea pacatului originar, in starea paradiziaca deci nu poate fi un pacat sau o rusine. Ceea ce o face astfel este placerea rusinoasa care o insoteste de fiecare data dupa primul pacat, fiindca fara acest pacat, omul s-ar fi putut reproduce fara placere. Omul insa a ales sa-si fie stapan cand l-a abandonat pe Dumnezeu, dar neascultandu-l pe Dumnezeu a ajuns sa nu se mai poata asculta nici pe sine, dominandu-si trupul.

Atunci când în anul 410, Roma a fost prădată de goţi, păgânii în mod destul de firesc, au pus deytasrul pe seama părăsirii vechilor zei. Cât timp a fost adorat Jupiter, spuneai, ei Roma a rămas la fel de puternica; acum, când împăraţii şi-au întors faţa de la el, Jupiter nu îi mai ocroteşte pe romanii săi.Acestui argument păgân trebuia sî i se ea răspuns.

Răspunsul lui Agustina a fost Cetatea lui Dumnezeu, scrisă treptat între 412 şi 427. Dar pe măsură ce era scrisă, cartea şi-a lărgit orizontul, dezvoltând o viziune creştină completă a

2

istoriei, trecute, prezente şi viitoare. Ea a fost enorm de influentă pe parcursul Evului Mediu şi mai cu seamă în disputele Bisericii cu principii seculari.

Cartea debutează cu consideraţii prilejuite de prădarea Romei şi menite să arate că în vremurile precreştine s-au întâmplat lucruri şi mai cumplite. Printre păgînii care pn dezastrul pe seama creştinismului, sunt mulţi, spune Sfântul, care în timpul jafului au căutat refugiu în biserici, pe care goţii, pentru că erau creştini, le respectau. În timpul jefuirii Troiei, dimpotrivă, templul Iunonei n-a oferit niciun fel de protecţie, iar zeii nu au ferit oraşul de distrugere. Romanii nu au cruţat niciodată în templele în oraşele pe care le-au cucerit.

Din mai multe motive, creştinii care au avut de suferit în timpul jafului n-au niciun motv să se plângă. Unii goţi haini poate că s-au îmbogăţit pe seama lor, dar aceştia vor suferi în lumea de apoi : dacă toate păcatele ar fi pedepsite pe pământ, nu ar mai fi necesară Judecata de Apoi. Ceea ce creştinii au suferit îi va înălţa sufleteşte dacă sunt virtuoşi, deoarace sfinţii prin pierderea unor bunuri lumeşti nu pierd nimic preţios. Nu are importanţă de exemplu dacă trupurile lor rămân neîngropate deoarece fiarele prădătoare nu pot împiedica ridicarea trupului.

Este abordată după aceea chestiunea fecioarelor cucernice care au fost violate în timpul jafului. Existau persoane care considerau că aceasta se întâmpla din vina lor.Augustin respinge inteligent acest argument. „Pofta trupească a altuia nu te poate întina.” Castitatea e o virtute sufletească, ea nu se pierde prin viol, ci prin intenţia de a păcătui, chiar şi neîmplinită. Se sugerează că Dumnezeu a îngăduit violurile pentru că victimele fuseseră prea mândre de castitatea lor. Pentru o fecioară e păcat să se sinucidă spre a evita să fie violată. Chestiunea prilejuieşte o lungă discuţie despre Lucreţia, care nu ar fi trebui să-şi viaţa. Suicidul e întotdeauna un păcat, exceptând cazul lui Samson. (Viaţa lui Samson a fost tragică. După ce a fost ales de Dumnezeu şi înzestrat cu o putere specială ca să elibereze poporul de sub asuprirea Filistenilor, Samson a ales să facă lucrarea lui Dumnezeu trăind în imoralitate. Astfel a ajuns să fie prins de Filisteni, băgat la închisoare unde i-au fost scoşi ochii. Ca să-l batjocorească şi mai mult, Filistenii au organizat o sărbătoare în templul zeului lor Dagon.

Casa era plină de bărbaţi şi de femei; toţi domnitorii Filistenilor erau acolo, şi pe acoperiş erau aproape trei mii de inşi, bărbaţi şi femei, care priveau la Samson, cum juca. Atunci Samson a strigat către Domnul, şi a zis: „Doamne, Dumnezeule! Adu-ţi aminte de mine, Te rog; Dumnezeule, dă-mi putere numai de data aceasta, şi cu o singură lovitură să mă răzbun pe Filisteni pentru cei doi ochi ai mei!” Şi Samson a îmbrăţişat amândoi stâlpii de la mijloc pe care se sprijinea casa, şi s-a rezemat de ei; unul era la dreapta lui, şi altul la stânga. Samson a zis: „Să mor împreună cu Filistenii!” S-a plecat cu toată puterea, şi casa a căzut peste domnitori şi peste tot poporul care era acolo. Cei pe care i-a prăpădit la moartea lui au fost mai mulţi decât cei pe care-i omorâse în timpul vieţii. (Judecători 16:27-30)

Nici acest caz nu ştiu cât de mult se încadrează în definiţia de sinucidere. Motivul principal al lui Samson a fost să se răzbune pe Filisteni pentru cei doi ochi ai săi şi pentru că nu era o altă cale decât să moară şi el singur, a ales calea aceasta. Dacă Samson ar fi fost obsedat de gândul sinuciderii, el putea să o facă şi înainte, când era la închisoare, cum ştim că o fac mulţi deţinuţi când ajung în starea de disperare.

3

Eusebias din Cezarea scrie în cartea „Istoria Bisericească” despre o creştină în vârstă care a fost prinsă de prigonitorii ei şi, în timp ce stau lângă un rug i s-a cerut să se dezică de Hristos sau va fi aruncată în foc. Ea nu a stat mult pe gânduri, ci ca să le arate puterea lui Hristos, a alergat şi s-a aruncat în foc în ochii lor. Aceasta a fost o mare şi puternică mărturie despre puterea Evangheliei.)

Pentru Toma d'Aquino, am sa incerc sa arat in continuare cum functioneaza cateva din ideile sale dominanate in conceperea binelui si raului:1. Subordonarea actiunii propriu zise si scopului acesteia ratiunii si vointei2. Scopul vointei umane este actul iar virtutea este desavarsita doar atunci cand faptuieste binele3. Diferenta dintre actele umane facute de om qua om, ca fiinta inzestrata cu vointa si cunoastere si actele finite umane facute de om qua simpla fiinta, dintre care doar primele sunt supuse filosofiei morale.

In questio 20 din Summa Theologiae, Toma stabileste un set de relatii foarte important in intelegerea caracterului actelor umane: vointa isi stabileste un scop care este transpus in act prin mijloace rationale. Vointa este astfel cauza eficienta a actiunii si ii precede astfel in ordine cauzala desi in ordinea generarii, forma este ulterioara materiei si ar putea parea ca actiunea este anterioara vointei. In acest sens nu se poate spune ca actul propriu zis este bun sau rau ci putem spune ca vointa care l-a determinat a fost buna sau rea.In articolul 2, folosind in continuare acelasi set de relatii, Toma arata ca bunatatea sau rautatea actiunii nu depind in intregime de vointa, pentru ca, raspunde el, o actiune ca sa fie rea trebuie sa greseasca sub un singur aspect, insa ca sa fie buna trebuie sa fie buna sub toate aspectele: asa incat vointa buna nu este suficienta ci mai trebuie sa fie asemenea si mijloacele propuse de ratiune si actiunea in sine. In plus omul isi poate dori nu numai scopuri rele ci si actiuni rele de dragul lor.Discutand daca bunatatea sau rautatea actiunii pot fi identice cu cele ale vointei, se obiecteaza prin faptul ca pricipiul actului interior e sufletul iar principiul actului exterior e miscarea, prin urmare principia diferite au actiuni diferite. In sed contra, Toma spune ca vointa fiind cauza eficienta iar actiunea- cauza materiala, rezultatul este o singura fapta morala., asadar desi in ordine naturala sunt doua fapte distince, in ordine morala este vorba despre unul singur.In articolul 5 problema ridicata este daca efectele sau consecintele unei actiuni ii sporesc bunatatea sau rautatea. In masura in care rezultatele actiunii sunt previzibile atunci ele aduc un spor de bunatate sau rautate. Daca sunt accidentale- acest lucru nu se intampla. Daca un om greseste o data neintentionat: acest lucru nu ii este imputabil, daca insa repeta greseala, este vinovat intrucat avand antecedentele, putea sa o prevada.O actiune nu poate fi sub aspect moral in acelasi timp si buna si rea. Aceasta confuzie poate aparea in cazul unei actiuni continue care in ordine naturala este una singura, daca insa caracterul ei se schimba din bine in rau sau invers, atunci vorbim de o actiune in ordine naturala insa de doua in ordine morala.

4

Cat priveste placerile, in questio 34, Toma spune ca nu toate placerile sunt rele. Contra celor care spun ca toate placerile sunt rele fiindca impiedica folosirea ratiunii, el spune ca placerile sunt de 2 feluri: cele trupesti care intr-adevar sunt rele si cele ale mintii, care, cu cat sunt in mai mare accord cu ratiunea, cu atat sunt mai bune. De asemenea rea este placerea in exces fiindca impiedica uzul ratiunii.Nici pentru Toma, relatia dintre barbat si femeie nu este in sine rea, ci, ca si celelalte actiuni este judecata in functie de supunerea ei in fata ratiunii si vointei, si asa cum mancatul nu este un pacat intrucat este rational in vederea existentei individului, tot asa unirea dintre barbat si femeie nu este un pacat atata timp cat are in vedere perpetuarea specie. Dar daca ordinea rationala este depasita si apare placerea ca scop principal, atunci devine un pacat.

5