Holy - Pacat-Îndreptatire-Sfintire-Farisei

8/6/2019 Holy - Pacat-Îndreptatire-Sfintire-Farisei

http://slidepdf.com/reader/full/holy-pacat-indreptatire-sfintire-farisei 1/19

www.bluesky4u.super-casa.ro

‘Ghidul fariseilor pentru sfinţenia desăvârşită’∗

de George R. Knight -gânduri selective-

1.Fariseii sunt oameni buni.Iată câteva calităţi ale fariseilor:

-iubitori şi protectori ai Bibliei;

-dragoste şi dedicare faţă de lege (tradiţia era un ajutor pentru păzirea strictă a legii)-spirit misionar (Matei 23:15)-‘adventişti’-aşteptau venirea lui Mesia;-credeau că grăbesc venirea Lui prin păzirea strictă a legii;

Totuşi, Isus spune că ‘dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor,cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.’ (Matei 5:20)

Problema fundamentală pe care o avea gândirea fariseilor era definirea păcatului. Acesta nu era ocondiţie/stare a inimii şi a minţii, ci o faptă anume. Astfel păcatul era atomizat, împărţit în bucăţi foarte mici.

Simptome ale spiritului fariseic:a)spiritul de critică întrece pe cel pozitiv; b)înmulţirea regulilor şi regulamentelor-problema este când sunt privite ca finalităţi, în ele însele, şi nu ca mijloace

care ajută o persoană să-L iubească mai mult pe Dumnezeu şi pe aproapele. În zelul lor pentru reguli ei au uitatlegea dragostei, care dă sens celorlalte legi şi reguli.c)tendinţa de a face caz de religiozitatea lor.d)în timp ce ştiu teoretic toate regulile (spre exemplu despre facerea de bine), nu au învăţat să le pună în practică.

Toate ereziile apar dintr-o definire inadecvată a păcatului. Aceeaşi cauză este şi în ce priveşte înţelegereagreşită a doctrinei mântuirii.

Doar după ce îi aduce pe destinatari la concluzia că toţi au păcătuit (şi grecii şi romanii, toţi oameniiRomani 3:9, 23), Pavel începe să dezvolte în epistola către romani doctrina mântuirii.

Fariseii subestimau puterea păcatului şi supraestimau abilitatea omului de a se ocupa de problema păcatului. Ei gândeau că puteau birui păcatul biruind păcatele a,b şi c. Problema este că după ce păcatele a, b şi csunt ‘biruite’, puterea păcatului rămâne, şi noi suntem tot păcătoşi.

2.Păcatul –original, totuşi nu chiar atât de original.

Nu moştenim păcatul! Ez. 18:20 ‘Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va

purta nelegiuirea fiului său!…’ Deut. 24:16 ‘Să nu omori pe părinţi pentru copii, şi să nu omori pe copii pentru părinţi ; fiecare să fie

omorât pentru păcatul lui.’ Rezultatele păcatului:

• Despărţirea de Dumnezeu• Efecte sociale (relaţiile dintre oameni sunt afectate)•

Probleme cu noi înşine -egoism-incapacitatea/lipsa dorinţei de a accepta realitatea cu privire la acţiunile şimotivele noastre

George R. Knight, The Pharisee’s Guide to Perfect Holiness, Pacific Press Publishing Association, Boise, Idaho, 19921




Păcatul este dragoste îndreptată spre ceva greşit:• Pentru cele mai bune scaune din sinagogă (Lc.11:43)• Pentru lumea aceasta (2 Tim 4:10)• Pentru lucrurile din lume (1 Ioan 2 :15)• Pentru ceva/cineva bun mai mult decât pentru Dumnezeu

Când a păcătuit Eva? Nu când a luat fructul şi a mâncat (acesta a fost rezultatul păcatului), ci cânda dat la o parte Cuvântul lui Dumnezeu şi a acceptat sugestia lui Satan /când s-a răsculat împotriva luiDumnezeu şi a făcut din voinţa ei centrul vieţii ei / când a iubit mai mult părerea ei decât pe cea a luiDumnezeu.

Esenţa păcatului: a face din voinţa mea şi nu din cea a lui Dumnezeu ultima lege a vieţii mele.Păcatul înseamnă cel puţin trei lucruri:

1. atitudine de răzvrătire2. o relaţie ruptă3. o acţiune

Ps. 51 :4 ‘Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta…’Păcatul este un atac personal faţă de Dumnezeu, un act deliberat al voinţei de a se răzvrăti.

Toate păcatele derivă din călcarea primei porunci din decalog şi din cele două mari porunci (Ex. 20 :3,Matei 22 :37).Oricărui om sincer îi va părea rău nu doar pentru ceea ce a făcut, ci şi pentru ceea ce este el. Păcatul nu

este o relaţie ruptă faţă de un cod de legi, ci o relaţie de răzvrătire şi despărţire de Domnul legii.Atitudinea păcătoasă se dă pe faţă prin fapte păcătoase :

PĂCAT păcate

Salvarea creştină este mai mult decât doar curăţirea vieţii exterioare a cuiva, oricât de important ar fi şilucrul acesta. Ea cheamă la o transformare totală a inimii şi a vieţii, la o înnoire a relaţiei cu Dumnezeu. Din aceainimă schimbată vor curge fapte schimbate.

Ispita nu este păcat. Isus a fost ispitit, dar nu a păcătuit. Păcatul se produce când recunosc ispita, decid să

continui să merg pe un drum rău şi mă răzvrătesc astfel faţă de Dumnezeu.Păcatul poate fi săvârşit prin comitere sau prin omitere. ‘Nu trebuie doar să încetăm să facem răul, citrebuie să învăţăm să facem binele.’ (1SM 220)

Fariseii se concentrau doar asupra păcatelor prin comitere. Putem fi egoişti şi în acelaşi timp să neabţinem să facem lucruri rele. Testul real pentru adevărata transformare şi interiorizare a principiilor lui Dumnezeueste o viaţă care în mod constant iubeşte / îşi găseşte plăcerea în slujirea altora.

Să nu faci ceva ţine de voinţă, în general, în timp ce a-ţi păsa de duşmanul tău cere puterea totaltransformatoare a Duhului Sfânt. Marea întrebare nu este dacă Îl urâm pe Dumnezeu, ci dacă iubim peDumnezeu şi pe copiii creaţi de El mai mult decât ne iubim pe noi.

Perfecţioniştii şi fariseii din toate timpurile prea adesea au căzut pradă păcatelor mai grave, dar ‘invizibile’ : ‘Pe un beţiv, de pildă, lumea îl dispreţuieşte, şi i se spune că acest păcat îl împiedică să intre înîmpărăţia cerurilor ; mândria, egoismul, lăcomia după avere se lăfăiesc însă prin lume adeseori nemustrate de

nimeni. Şi totuşi, acestea sunt păcate îndeosebi nesuferite lui Dumnezeu… Cel căzut în păcate grele poate căsimte ruşine, şi îşi dă seama de ticăloşia sa şi de marea sa nevoie de harul lui Hristos spre mântuire ; dar mândrianu simte nici ruşinea, nici nevoia, şi de aceea îşi închide inima în faţa lui Hristos…’ (CCH, 28)

Abordarea calitativă a păcatului şi neprihănirii nu este mai simplistă decât cea cantitativă. Din contră, emult mai complexă. Nu are o viziune mai joasă cu privire la lege, ci una mai înaltă. Nu are în vedere doar acţiunileexterioare şi ‘îmbunătăţirea creştină’ a stilului de viaţă, ci transformarea totală a inimii , a minţii şi a vieţii. Are învedere categorii mai mari ale păcatului, care le conţin şi pe cele mai mici. Priveşte păcatul şi neprihănirea înlumina calităţii relaţiei dintre om, Dumnezeu şi semeni.

Pot înceta să mănânc între mese prin puterea mea. Cu ceva mai mult efort , prin disciplină mentală, pot sănu mă mai gândesc la lucruri imorale. Dar e peste limitele abilităţii umane să iubesc mereu pe cei ce abuzează demine. Aceasta cere puterea dinamică, transformatoare a harului lui Dumnezeu. În timp ce pentru primele problemeamintite pot simţi o oarecare mândrie că le-am biruit, toată mândria e umilită în praf când biruiesc problemele

reale din viaţa mea.Abordarea calitativă a păcatului şi a neprihănirii totdeauna include aspectele cantitative , dar reciproca nu

este adevărată. Sunt oameni care au obţinut ‘victorii’ asupra unor obiceiuri, dar care sunt foarte răutăcioşi cu ceicare nu au aceleaşi vederi teologice ca şi ei.

2




Păcatele pot fi :1. călcări deliberate ale unei legi ştiute.

2. călcări involuntare a unei legi, ştiute sau neştiute.Wesley numeşte călcările involuntare greşeli, nu răzvrătiri.Linia de despărţire nu e foarte clară însă . Spre exemplu: ma înfurii-atitudine voluntară / involuntară ? În primul

moment e involuntară. Dacă rămân în această stare, e voluntară. Un păcat involuntar devine voluntar dacă cinevaîţi atrage atenţia asupra greşelii şi refuzi să te schimbi. (Iacov 4 :17)

Cap. 3 Folosirea improprie a legii.

1 Tim. 1:8 ‘…legea este bună dacă cineva o întrebuinţează bine.’ Când este folosită impropriu, legea devine un agent al morţii. Legea arată că în viaţa noastră sunt probleme

serioase dar ea nu ne oferă soluţii. Ea ne lasă cu o sentinţă de condamnare. De aceea Pavel era supărat cândoamenii căutau să folosească legea pentru a-şi câştiga mântuirea. (Galateni 3 :1-3)

Folosirea bună a legiia)primul scop al legii este de a ni-L descoperi pe Dumnezeu. Legea este expresia fiinţei /naturii/ caracterului/voinţei Sale. (Romani 7 :12, 14) b)legea este standardul de judecată pentru caracterul oamenilor.

Cug, 76 orig . ‘Condiţiile pentru viaţa veşnică, sub har, sunt tot cele care erau şi în Eden- neprihăniredesăvârşită, armonie cu Dumnezeu, conformare perfectă faţă de principiile legii Sale.’c)pentru condamnarea păcatului în inima şi viaţa omului (Romani 3 :20 ; 7 :7)Wesley : ‘Scopul legii este să-i trezească pe cei care încă dorm pe marginea iadului.’Iacov 1 :23-25 Oglinda arată unde e nevoie de îmbunătăţire, nu e instrumentul prin care se fac acele îmbunătăţiri.

d)arată că sunt un păcătos care merit condamnarea şi moartea veşnică. Sunt fără speranţă înaintea unei legi pe caream călcat-o chiar numai o dată în gând, cuvânt sau faptă. Nu oferă milă sau iertare. Dumnezeu foloseşte legea pentru a ne îndrepta spre Isus, ca răspuns la starea pierdută a umanităţii, de la care primim arât iertare cât şicurăţire (1 Ioan 1:9 ; 2 :12)

Gal. 2 :19 ‘Prin lege am murit faţă de lege’ ca mijloc de salvare.e)este un ghid moral şi un standard al neprihănirii pentru viaţa creştină. Legea ne trimite la Hristos pentru a fiîndreptăţiţi şi Hristos ne trimite la lege pentru a ne verifica. Păzirea legii de către un creştin este echivalentă cutrăirea în Duhul. Viaţa creştină este o viaţă armonizată cu legea. Greşeala fatală a fariseilor a fost neînţelegerea profunzimii problemei păcatului. Ei au crezut că pot deveni neprihăniţi ţinând legea. Nu au înţeles nici scopullegii nici puterea păcatului în vieţile lor.

CCH, 62 orig : ‘Pentru Adam a fost posibil , înainte de căderea în păcat, să-şi formeze un caractre drept prin ascultare de legea lui Dumnezeu. Dar el a dat greş... Deoarece suntem păcătoşi, nesfinţi, nu putem păzi în moddesăvârşit legea cea sfântă a lui Dumnezeu.’

Romani 13 :10 dragostea este împlinirea legiiIacov 2 :11 cine ţine toată legea dar calcă o poruncă se face vinovat de călcarea întregii legi

=>legea este un tot = dragoste 1 Ioan 4:8 Dumnezeu este dragoste

LEGEA legi I, II, III, IV =dragoste faţă de Dumnezeu(DRAGOSTE)

V, VI, VII, VIII, IX, X= dragoste pentru aproapelePentru că fariseii n-au înţeles păcatul şi legea, n-au putut înţelege neprihănirea.Dincolo de unitate, un al doilea aspect al legii este că în esenţă este mai degrabă pozitivă decât negativă.

Isus a arătat aceasta în pilda din Matei 12 :43-45, că o religie negativă nu este suficientă. Omul acela nu eraumplut cu un creştinism vital, care să se reverse mai departe.

Tânărul bogat a fost excelent la capitolul ‘să nu’, dar s-a dat înapoi când Isus a accentuat ceea ce eradincolo de cei zece ‘să nu’ . Petru dorea să ştie când poate/trebuie să se oprească din a-l iubi pe aproapele,

iertându-l. Răspunsul lui Isus se traduce cu ‘niciodată’.Unii cred ca prin cele două mari porunci Isus a coborât cerinţele pentru vieţuirea creştină. Dar e tocmaiinvers. Un om nu va fi mântuit dacă doar nu va lucra în Sabat, sau dacă nu va fura. Isus a înălţat standardul.

3




Isus nu a spus că ucenicii Lui vor fi recunoscuţi pentru că păzesc Sabatul, dau zecime etc, ci pentru că seiubesc unul pe altul. O tragedie mare a vieţii este când creştinii se tratează unii pe alţii nepotrivit, datoritădiferenţelor de opinii.

Ce este legalismul ?a)religia salvării prin eforturi umane ; b) tendinţa de a introduce un spirit de mercenar în religie ;

c)accent pe aspectul negativ (să nu…)Când o persoană este convertită va da pe faţă o revărsare naturală a iubirii lui Dumnezeu din inima lui, mai

degrabă decât doar o păzire meticuloasă a literei legii.

Cap.4- Îndreptăţirea -lucrarea unei vieţi ; sfinţirea-lucrarea unui moment.

Primim ceea ce nu merităm-nu există în noi nimic bun care să atragă dragostea lui Dumnezeu pentru noi.Dumnezeu iubeşte ceea ce nu e demn de iubit.

• Gen. 3 :8-11 harul caută pe Adam şi pe Eva (nemerituoşi) imediat după ce au păcătuit.• Ez. 16 :1-14 alegerea Israelului în Egipt, nu pentru neprihănirea lui, ci datorită stării sale neajutorate• Lc. 15 tatăl care aleargă să-şi întâlnească fiul care , figurat vorbind, l-a scuipat.

Pavel recunoaşte că Hristos l-a căutat şi l-a atins când el omora pe faţă pe creştini .Harul reprezintă o dragoste din partea lui Dumnezeu care nu lasă pe oameni să fie pierduţi fără să se luptecu ei şi fără un sacrificiu personal prin care să facă tot ce putea pentru a-i salva.

Harul are două aspecte :a)harul iertător-te curăţă ; b)harul păstrător-te păzeşte de o nouă păcătuire.

Harul ca putere poate transforma vieţile noastre prin lucrarea Duhului Sfânt. Mântuirea a fost obţinută pentru fiecare persoană pe cruce, dar ea trebuie să fie acceptată de fiecare persoană înainte de a deveni lucrătoare.

Credinţa-încredere în Dumnezeu. Nu e oarbă, se bazează pe cunoaşterea caracterului lui Dumnezeu. Dinaceastă cunoaştere decurge încrederea. În condiţia noatră pierdută trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să facă ce vreaEl cu noi.

Primul pas în păcătuire a fost necredinţa în Dumnezeu, deci primul pas spre El este credinţa încrezătoare.

Dumnezeu trebuie crezut pentru că El are cele mai bune intenţii cu noi.Credinţa biblică- e întotdeauna absolută, niciodată nu e moderată ; înseamnă abandonarea sufletului, care nu are nici o speranţădecât în Isus.- e o pasiune în care întreaga fiinţă umană este prinsă şi abandonată necondiţionat iubirii descoperite în Isus.-o relaţie cu Dumnezeu. Credinţa nu e în ceva ci în Cineva. Există două moduri de relaţionare cu Dumnezeu :răzvrătire sau credinţă.-o viaţă de predare totală faţă de Dumnezeu

ex.chemarea lui -Matei de la vamă-Petru de la pescuit

crez+încredere+relaţie+predare=patru aspecte ale credinţei-cartea Evrei priveşte credinţa ca fiind ceva ce face cineva nu ceva ce are cineva. E mai degrabă o activitate decât

o posesie. Abel a adus o jertfă Noe a construit o arcăAvraam a ieşit

Fără ultimul pas, acţiunea, credinţa lor ar fi fost incompletă.Pocăinţa înseamnă îndepărtarea de păcat. Apare când oamenii văd două lucruri : sfinţenia lui Dumnezeu şi

propriul lor egoism. Mărturisirea salvatoare nu e doar că ‘Am făcut aşa şi aşa’, ci că ‘Am făcut împotriva unuiDumnezeu sfânt, salvator’ (Ps. 51 :4). Pocăinţa este un dar de la Dumnezeu (Rom. 2 :4), nu o lucrare omenească. Nu este lucrarea unui moment ci un mod de viaţă, nu include doar trecutul şi prezentul ci şi viitorul.

Crucificarea eului (Matei 16 :24,25)-crucea simboliza moartea. Ce trebuie să moară ? Viaţa centrată pesine, pentru că păcatul înseamnă a pune eul şi voinţa noastră în centrul vieţii noastre, şi nu pe Dumnezeu şi voinţaLui. Această inversare trebuie să moară. Când sunt confruntat cu pretenţiile lui Isus, eu fie Îl răstignesc pe El, fie

El mă răstigneşte pe mine. Nu există cale de mijloc. Această crucificare a eului trebuie să aibă loc zilnic, în fiecaresituaţie, prin Cuvânt.

Luther : ‘Stă în natura lui Dumnezeu să facă ceva din nimic. De aceea Dumnezeu nu poate face nimic dincel care încă nu este nimic.’

4




Îndreptăţirea este doctrina creştină care ne distinge de celelalte religii. Pentru Luther şi Pavel, carefuseseră farisei în inima lor, aceasta era doctrina centrală a Bibliei, centrală în Planul de Mântuire. Amândoi aucăutat să câştige favoarea lui Dumnezeu prin acumularea de merite pe scara judecăţii. Dar această încercare, auînvăţat amândoi, era o sarcină imposibilă.

Primim îndreptăţirea, primindu-L pe El. Hristos este neprihănirea noastră. (1 Cor 1 :30). Îndreptăţirea esteopusă condamnării, este decretul de achitare de toată vina, eliberare de condamnare şi pedeapsă. Pentru Luther,

crudul Judecător a devenit Tatăl iubitor. Relaţia este cheia înţelegerii îndreptăţirii. Omul îndreptăţit în Hristos intrăîntr-o nouă relaţie cu Dumnezeu, care acum îl priveşte ca fiind drept şi-l tratează ca atare. Tatăl nu doar îl iartă pefiul risipitor ci îl primeşte înapoi în familie cu toată bunăvoinţa, chiar în momentul mărturisirii fiului. ‘Repede !’ aexclamat tatăl, ‘aduceţi haina cea mai bună’. (Luca 15 :22)

Regenerare, convertire-viaţa nouă este o schimbare reală în experienţa persoanei convertite. Dacă înîndreptăţire Dumnezeu face ceva pentru noi, în regenerare El face ceva în noi , prin puterea Duhului Sfânt.

Io. 3 :8 Exact cum face Duhul această lucrare nu putem înţelege, dar fiecare va vedea rezultatele.Rom 12 :2 Cuvântul ‘prefaceţi’ vine de la cuvântul grec ce se traduce cu metamorfoză. Metamorfoza este o

schimbare raadicală. Aceasta face Dumnezeu din copiii Săi. Un Hristos care doar a iertat dar nu a transformat ar fidoar pe jumătate Mântuitor.

Păcatele individuale şi specifice nu sunt izolate sau fără a fi legate de o persoană ci sunt înrădăcinate înînclinaţiile voinţei omului. Păcatul nu se referă la ceva exterior, periferic în om nici la ceva accidental, ci el îşi are‘scaunul’ în chiar lăuntrul nostru.

HLL, 172 orig . ‘Viaţa creştină nu este o modificare sau îmbunătăţire a celei vechi, ci o transformare anaturii. Este moarte faţă de sine şi faţă de păcat, o viaţă cu totul nouă.Această schimbare se poate produce doar prin lucrarea Duhului Sfânt’

Cug, 114 orig . ‘Iertarea lui Dumnezeu nu e doar un act juridic prin care suntem eliberaţi de condamnare. Nu e doar iertare de păcat ci salvare din păcat. Este acea curgere a iubirii răscumpărătoare care transformă inima.’

Luther, Wesley şi E.W. au susţinut că îndreptăţirea şi naşterea din nou alcătuiesc o experienţă nu două, eleneputând fi separate.

Întreaga viaţă creştină trebuie înţeleasă şi trăită în termenii adoptării. A fi vindecaţi în relaţia cu Dumnezeuînseamnă a fi vindecaţi şi în atitudinea noastră faţă de cei pe care Isus îi numeşte fraţii şi surorile Lui (Mr.3:35).Aşa cum intrarea păcatului a condus la înstrăinare între fiinţele umane (Gen.3:12; 4:1-16), adoptarea în familia luiDumnezeu înseamnă vindecare în aceste relaţii. Adoptarea afectează fiecare parte a vieţii creştinilor în măsura încare ei caută să imite pe Tatăl, să-I glorifice numele şi familia Lui, şi să trăiască o viaţă plăcută Lui.

Strâns legat de adopţie este conceptul biblic al legământului. După crucificare binecuvântările şi obligaţiilelegământului au fost transferate de la poporul Israel la Israelul spiritual, cei ce L-au acceptat pe Hristos princredinţă.

În timp ce credinţa şi faptele pot fi separate din motive academice, pentru discuţie, în viaţa zilnică nu le putem despărţi, ambele fiind o parte a aceleiaşi relaţii de legământ. Credinţa este calea de intrare în relaţia deîndreptăţire, dar faptele în armonie cu voia lui Dumnezeu sunt rezultatul acelei relaţii.

Dacă o persoană păcătuieşte nu înseamnă că el sau ea încetează să fie un fiu sau o fiică a legământului (1Ioan 2:1). Aceasta se întâmplă doar dacă persoanele refuză să se pocăiască de răzvrătirea lor.

Îndreptăţirea este în principal lucrarea unui moment. Dar creştinii continuă să păcătuiască. De aceea avemnevoie de o îndreptăţire continuă, zilnică prin credinţa în Isus, fie că am păcătuit cu voia sau am greşit fără să ne

dăm seama. Această lucrare de îndreptăţire e strâns legată de lucrarea lui Isus în sanctuarul din cer. (Evrei 7:25;9:24; 1 Io. 2:1)Principala întrebuinţare biblică a cuvântului sfinţire arată că ea are loc într-un moment. Sensul de bază este

’a dedica’, ’a consacra’ sau ’a pune deoparte’. Atât oameni cât şi obiecte(cele de la templu) au fost puşi deoparte pentru o folosire şi scopuri deosebite . Un sfânt este o persoană care a fost pusă deoparte pentru o folosiredeosebită de către El.

A fi sfinţit înseamnă a trăi o viaţă de dedicare faţă de Dumnezeu. Aceasta înseamnă două lucruri: (1)separare de practicile păcătoase ale lumii prezente şi (2)consacrare în slujba lui Dumnezeu.

Our High Calling , 215 : ’O serioasă convertire este necesară nu odată la câţiva ani ci zilnic. Aceastăconvertire îl aduce pe om într-o relaţie nouă cu Dumnezeu. Lucrurile vechi… trec, şi el este înnoit şi sfinţit. Dar această lucrare trebuie să fie continuă.’

De aici rezultă că sfinţirea nu este doar lucrarea unui moment, ci de asemenea lucrarea unei vieţi întregi de

a-L lăsa pe Dumnezeu să ne folosească pentru scopurile Sale.Sfinţirea poate fi împărţită pe trei nivele:• Sfinţirea iniţială, când o persoană vine la Isus şi este îndreptăţită şi regenerată / născută de sus;• Sfinţirea progresivă-credincioşii trăiesc pentru Isus şi cresc în har în viaţa lor zilnică;

5




• Sfinţirea finală / glorificarea-are loc la a doua venire (1 Cor. 15:52)Înţelegerea importanţei unirii cu Hristos ajută pe creştini să-şi amintească că resursele pentru victorie nu se

află în ei ci în Hristos. Dumnezeu, prin puterea Duhului şi a harului ce locuieşte în creştin îl face în stare sătrăiască o viaţă iubitoare. Nu noi câştigăm victoria, ci suntem uniţi cu Cel ce este Victoria. Creştinii aduc roade înmod natural când ei rămân în Hristos (1 Ioan15:4). Pentru că viaţa creştină este o trăire în unire cu Hristos, nu poate fi rece, austeră sau grea. Unirea cu Hristos înseamnă şi unire cu semenii.

Cap.5 Mai mult despre sfinţire.

Patru moduri eronate de a privi sfinţirea:• Antinomianism- moartea lui Isus anulează legea şi astfel structura morală a universului. Creştinul nu are

obligaţia să ţină legea, de vreme ce ’nu mai este sub lege’ (Rom 6:15)• A face din evanghelie o nouă lege-esenţa vieţii creştine este o formă de păzire a legii, concretizată pentru unii

în ascetism monahal, în timp ce pentru alţii poate lua forma perfecţionismului dietetic. Noua lege devine unfetiş care stă în centrul experienţei religioase.

• Accentuarea pasivităţii totale din partea creştinului- ’Isus face totul !’. Această poziţie este incompatibilă cumultele imperative de pe paginile NT, precum ’luptă’, ’nevoiţi-vă’, ’lucrează / fă’ ş.a.

• Confundarea sfinţirii cu îndreptăţirea-e considerată a fi un aspect al îndreptăţirii. În loc să fie ceva ceDumnezeu face în noi, sfinţirea e socotită a fi ceva ce Hristos face pentru noi. Pentru John Wesley aceastăînvăţătură era ’capodopera lui Satan’. Wesley arăta că sfinţirea este atât înăuntru cât şi în afară.

Creşterea în HristosUnirea cu Hristos înseamnă să ai acces la puterea învierii lui Isus. De aceea, creştinii nu trebuie să mai fie

’robi ai păcatului’. Datorită harului lui Dumnezeu care le dă putere, ei sunt liberi de stăpânirea păcatului. A fi uniţicu Hristos înseamnă a ne identifica cu atitudinea lui Isus faţă de păcat. Înseamnă să vezi păcatul cu ochii lui Isus, şisă te opui lui cu aceeaşi putere cu care i s-a opus Isus pe Calvar.

Pavel prezintă procesul dinamic al maturizării când îndeamnă pe creştini să crească în toate privinţele (Ef.4:15). Ei sunt schimbaţi din slavă în slavă după chipul Lui (2 Cor 3:18). Credinţa lor trebuie să crească din belşug(2 Tes. 1:3) şi dragostea lor trebuie să afecteze fiecare aspect al vieţii creştine-duh suflet şi trup (1 Tes. 5:23).

Efectele sfinţirii vor fi evidente atât la nivelul minţii cât şi la nivelul comportamentului exterior. Aşa cum

observa C.S. Lewis, ’cu cât omul devine mai bun, înţelege mai bine răul care încă mai este în el. Când un omdevine m. rău, el îşi înţelege tot mai puţin răutatea’

Tensiunea dintre ideal şi realitatePavel descrie lupta creştinului în Gal 5:16,17. Simbolismul luptei este un motiv ce străbate întreg NT.

Pavel se referă la Timotei ca la un bun ostaş al lui Hristos (2 Tim 2:3) şi sugerează că fiecare creştin trebuie să fieînarmat cu armele neprihănirii (2Cor 6:7) şi îmbrăcat cu întreaga armură a lui Dumnezeu (Ef. 6:10-17). ApostolulIoan scrie despre răsplătirile celor care vor birui în lupta creştină. (Apoc 2:7, 11, 17, 26; 3:5, 12, 21).

În timp ce ar fi minunat dacă viaţa creştină ar fi una de victorie instantanee şi totală asupra oricărui aspectal păcatului în viaţa cuiva, ea nu este prezentată astfel în Biblie. Pavel putea scrie despre el că nu era încădesăvârşit (Filipeni 3:12), şi Ioan putea afirma că orice creştin care pretindea că este fără păcat Îl face peDumnezeu mincinos (1 Io 1:10). Deoarece creştinii continuă să păcătuiască după botez ei se pot bucura de unMijlocitor la Tatăl care continuă să le ofere iertare în sanctuarul ceresc. (1 Io. 2:1). Provocarea pentru creştin nueste aceea de a câştiga victoria pe care Hristos a câştigat-o deja, ci să stea unit cu Cel Victorios. Războiul cu eulnostru, cea mai mare bătălie care s-a dat vreodată, va continua până la a doua venire a lui Isus.

Păcatul nu mai domină în viaţa credincioşilor. Păcatul a fost schimbat din poziţia monarhică într-una destrăin ilegal care nu mai are drepturi dar care totuşi nu poate fi îndepărtat cu uşurinţă. Există o mare diferenţă între păcatul ca accident şi domnia păcatului. Una este ca vrăjmaşul să ocupe capitala, alta este ca trupele lui învinse sănecăjească trupele împărăţiei.

1SM, 160 -ca şi creştini ’greşim, dar vom urî păcatul care a cauzat suferinţele Fiului lui Dumnezeu’.Una dintre funcţiile sfinţirii progresive este de a aduce obiceiurile unui creştin în armonie cu atitudinea lui

faţă de păcat. Vechile obiceiuri pot fi foarte puternice şi, deşi atitudinea faţă de ele este categoric una decondamnare, pentru că ispita este foarte mare, în unele ocazii cedăm în faţa lor.

SfinţireaPentru mulţi înseamnă a face sau a nu face multe lucruri. Pentru unii esenţa vieţii sfinţite este o problemă

de a nu mânca între mese sau a nu purta anumite tipuri de haine. O altă problemă este privirea vieţii sfinţite din perspectivă negativă. Oamenii devin sfinţi evitând să facă.

6




Esenţa abordărilor greşite a vieţii de sfinţire este împărţirea vieţii în blocuri de comportament. O astfel deabordare este direct legată de atomizarea păcatului. ’Beneficiul’ acestei abordări este că standardul este coborât lanivelul la care este posibil să fie păzită legea în mod desăvârşit. Isus a făcut contrariul, în predica de pe MunteleFericirilor, unde a subliniat profunzimea şi unitatea legii. Când a spus ascultătorilor că neprihănirea lor trebuie să oîntreacă pe cea a cărturarilor şi a fariseilor (Matei 5:20), El le oferea un standard mai înalt decât cel promovat prinatomizarea neprihănirii şi prin liste cu a face sau a nu face.

Creştinismul înseamnă salvare de egoism, chiar de egoismul simţirii mândriei pentru faptele noastre buneşi pentru îmbunătăţirea stilului de viaţă. Înseamnă salvarea din PĂCAT şi nu doar de păcate.

Sfinţirea nu e nimic mai puţin decât procesul prin care creştinii devin treptat mai iubitori. Sfinţirea esteiubire în acţiune, ascultare, conformare cu voinţa lui Dumnezeu. Libertatea creştinului nu este una iresponsabilă ciuna în care există o slujire reciprocă bazată pe dragoste. Când dragostea devine principiul vieţii, ea nu estedespărţită de fapte bune. Iubirea creştină devine baza faptelor bune.Faptele

Rom 12-14 : capitole etice. Indivizii sunt mântuiţi şi li se dă putere să poată trăi adevărate vieţi de creştinizi de zi.

Ef.2:8-10 : zidiţi în Hristos pentru faptele bune pregătite să umblăm în eleIacov 2 :24 un om e îndreptăţit prin fapte şi nu doar prin credinţă.Atât Pavel cât şi Iacov vedeau o legătură strânsă între credinţa creştinului şi modul în care trăieşte.

Credinţa care nu e însoţită de fapte este o credinţă incompletă. Faptele arată cât de bună e credinţa şi astfel ocompletează. Iacov a rezumat învăţătura NT despre acest subiect foarte bine când a scris: credinţa, dacă nu arefapte, este moartă. (Iacov 2:17,26)

Luther: „credinţa aceasta este ceva viu, activ, puternic. E imposibil să separi faptele de credinţă, cum eimposibil să separi căldura de lumina pe care o dă focul”

Calvin: „suntem îndreptăţiţi nu fără fapte, dar nici prin fapte.”Fapte „bune” şi fapte „rele”

NT nu priveşte toate faptele din aceeaşi perspectivă. Nu sunt aprobate în special trei tipuri de fapte:• Faptele cărnii (Rom 8:3-10)-sunt rezultatele naturii păcătoase• Faptele legii (Rom 3:28, Gal 2:16, Ef 2:9), îndeplinite în speranţa câştigării mântuirii• Faptele moarte (Evrei 6:1)-activităţi ale indivizilor în afara relaţiei cu Dumnezeu

Pavel vorbeşte aprobator despre faptele săvârşite din dragoste Gal 5:6. El aprecia tesalonicenilor „lucrareacredinţei şi osteneala dragostei” (1 Tes. 1:3).Şi Isus vorbeşte despre fapte „bune” şi „rele”. De exemplu, în Matei 7 respinge pe unii la judecata finală

care au făcut multe minuni în numele Lui. Dar în acelaşi pasaj arată că cel ce face voia Tatălui Său va fi înÎmpărăţie. (vs. 21, 22)

Faptele rele sunt o lucrare de auto-îndreptăţire pentru a câştiga favoarea lui Dumnezeu. Faptele bune sunt oreacţie spontană a persoanei salvate. Credinţa nu întreabă dacă sunt fapte bune pe care să le facă ci înainte să aparăaceastă întrebare ea le-a făcut deja. . Un pom produce fructe pentru că este viu, nu pentru a dovedi că este viu.Faptele bune trebuie să fie atât de naturale şi spontane, după cum un părinte aleargă să-şi ridice copilul căzut şi-lmângâie. Nu te opreşti să te întrebi „Să vedem acum, ar trebui să fac asta sau nu ar trebui? E nevoie?” Pur şisimplu faci şi, după ce ai terminat, o uiţi. Cei ce fac fapte moarte sau faptele legii totdeauna doresc / aşteaptăcredit, recunoaştere şi recompensă.

Viaţa creştină nu este una de izolare călugărească ci o viaţă trăită pentru cei din jur. John Wesley spuneafoarte plastic: ’Sfinţii solitari’ este o expresie la fel de puţin compatibilă cu Evanghelia cum este şi a spune’Sfinţii adulteri’. Faptele credinţei sunt o parte integrantă a vieţuirii zilnice creştine.”

Efortul omenescUnii scriitori creştini par să spună că „Isus face totul”. Tot ce avem de făcut este să ne predăm vieţile lui

Dumnezeu, şi El va face tot efortul. Toată străduinţa noastră trebuie concentrată în a rămâne predaţi.Isus spunea ucenicilor să caute Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 6:33), iar Pavel ne spune să omorâm

lucrările trupului, să ne înfăţişăm trupurile ca o jertfă vie, să umblăm în Duhul, să refuzăm satisfacerea dorinţelor cărnii. (Rom 8:13; 12:1,2; Gal 5:6). Ioan ne spune că trebuie să păzim poruncile lui Dumnezeu (Apoc 14:12).

NT este plin de cuvinte de acţiune. Tabloul biblic este cel al cooperării dintre Dumnezeu şi om. Fil 4:13„Pot totul în Hristos care mă întăreşte”.

Există un element pasiv şi unul activ în umblarea noastră cu Dumnezeu. Prima dată vine predarea, apoi

vine acţiunea Duhului, care ne dă puterea de care are nevoie efortul omenesc.

7




Filipeni 2:12, 13 „… duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eude faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este acela care lucrează în voi, şi vă dă,după plăcerea lui, şi voinţa şi înfăptuirea.”Lucrarea noastră nu este suspendată pentru că Dumnezeu lucrează, şi nici lucrarea lui Dumnezeu nu este

suspendată pentru că noi lucrăm şi efortul creştinului îşi are locul doar în contextul lucrării pe care mai întâi o faceDumnezeu în inima şi mintea noastră şi în legătura continuă cu Duhul Sfânt.

Convertirea nu înseamnă să-l pui pe un om într-un fotoliu şi să-l iei încet la cer. Este începutul unuiconflict puternic, în care te costă mult să obţii victoria. Cei care aşteaptă să vadă o schimbare miraculoasă încaracterul lor fără un efort hotărât din partea lor pentru a birui păcatul, vor fi dezamăgiţi. Tot ceea ce omul facefără Hristos este mânjit de egoism şi păcat; dar ceea ce este săvârşit prin credinţă este primit de Dumnezeu.

Faptele şi judecataCând un creştin se supără când aude de acest subiect arată o lipsă de înţelegere cu privire la scopul

judecăţii lui Dumnezeu. Scopul lui Dumnezeu este îndreptăţirea lor prin confirmarea că ei sunt în Hristos. Hristoseste la dreapta lui Dumnezeu pentru a mijloci pentru noi. De aceea creştinii pot privi înainte spre judecata finală cu pace şi bucurie.

Scopul judecăţii finale este să determine cine este în Hristos. Cine are pe Fiul are viaţa (1 Ioan 5:12 şi Ioan5:24)

A fi în Hristos este o expresie biblică ce indică relaţia totală a unei persoane cu Dumnezeu. Înseamnă atâtîndreptăţire cât şi sfinţire. Totuşi oamenii sunt, fie într-o relaţie de credinţă cu Dumnezeu sau de răzvrătire faţă deEl. La judecată este evaluată relaţia. O persoană în Hristos a acceptat harul Lui iertător cât şi modul Lui de viaţă.

Cei morţi vor fi judecaţi după faptele lor (Apoc. 20:12). Faptele sunt importante pentru că o persoană înHristos va fi o împlinitoare a faptelor Lui. Inul alb al celor mântuiţi este un simbol pentru faptele neprihănite alesfinţilor (Apoc. 19:8). Pentru ca faptele să fie neprihănite, desigur, ele trebuie făcute într-o relaţie de credinţă cuHristos.

Vom fi judecaţi după faptele noastre dar nu mântuiţi după ele. Este clar că nici un om nu va fi îndreptăţit prin credinţă dacă faptele lui nu sunt în armonie cu mărturisirea lui.

Judecata nu se bazează pe fapte evaluate din perspectiva definiţiei fariseice a păcatului şi a neprihănirii.Marea greşeală a fariseilor a fost atomizarea păcatelor pentru a defini mai degrabă ca o acţiune decât ca o atitudinetotală sau o relaţie cu Dumnezeu. Mulţi astăzi pretind că ascultă de poruncile lui Dumnezeu dar nu au dragostea luiDumnezeu în inimile lor care să curgă cu putere spre alţii.

Isus a înfăţişat judecata categoric legată de fapte. Succesiunea Matei 24 şi 25 este de importanţă crucialăaici (a doua venire, fecioarele talanţii, şi capre şi oi). Ultima parabolă, judecata caprelor şi oilor arată felul de fapte pe care le caută Dumnezeu la judecata finală. Şocant cel puţin din perspectiva fariseilor şi a altora preocupaţi defapte şi atomizarea păcatului Isus nu înalţă ţinerea sabatului sau rigiditatea dietetică. El concentrează judecataasupra oamenilor în ce priveşte dragostea agape din inimile lor, daca au avut grijă de aproapele lor când eraflămând, bolnav sau în închisoare. Destinul veşnic va fi hotărât de ceea ce am făcut sau am neglijat să facem în persoana săracului şi a suferindului.

Parabole, 356, orig. „Faptele repetate formează obiceiuri, obiceiurile formează caracterul şi caracteruldecide destinul nostru pentru acum şi pentru veşnicie.”

Sfinţirea şi mijloacele haruluiCreşterea spirituală nu este mai rapidă decât cea fizică. Aşa cum pe plan fizic, cineva trebuie să mănânce

să bea, să facă exerciţiu pentru a-şi menţine sănătatea şi creşterea, există activităţi care pe plan spiritual promovează vitalitatea: Biblia, rugăciunea, închinarea publică, părtăşia, etc.Dar să nu uităm că este posibil să ne rugăm mult, să studiem Biblia cu atenţie, să fim fanatici pentru

biserică, şi totuşi să fim pierduţi. Acesta a fost cazul fariseilor din vechime. Pentru ca mijloacele harului să fieeficiente ele nu trebuie doar să înmoaie inimile şi să transforme inimile ci trebuie să ne conducă la o viaţă deslujire a altora.

CAPITOLUL 6 : SFINŢIRE – DESĂVÂRŞIRE ŞI EXEMPLUL LUI ISUS Imitarea lui Isus: un imperativ al Noului TestamentEl este Calea (Ioan 14:6). Creştinii sunt cei care au umblat „la fel cum a trăit Isus”(1 Ioan 2:&). Pavel îi

îndeamnă pe corinteni să aibă gândul lui Hristos în 1 Cor. 2:16 şi pe tesaloniceni să calce pe urmele Domnului (1Tes. 1:6).

Pelagiu (mort~419) a învăţat că Isus a fost mai mult un exemplu de perfecţiune umană decât un salvator din păcat. Ţinta acestui salvator creştin, era să stabilească o biserică perfectă ca exemplu pentru lumea păcătoasă.Posibilitatea dezvoltării bisericii perfecte, era bazată pe învăţătura că păcatul original al lui Adam nu a robit voinţaumană spre rău. De aceea pentru că oamenii nu se năşteau cu înclinaţie spre a păcătui, puteau trăi viaţa fără păcat

8




urmând exemplul lui Isus. Sarcina creştinului susţinea Pelagiu, era să aleagă între exemplul rău a lui Adam şiexemplul bun a lui Isus.

Cei care urmează raţionamentul lui Pelagiu nu doar micşorează magnitudinea păcatului şi efectele lui, cide asemenea exagerează abilitatea umană. A urma exemplul lui Isus nu este la fel cu al urma pe cel al lui Buda.Isus este un exemplu pentru creştini dar este mult mai mult decât atât. Este în primul rând un Salvator. Pentru că aufost salvaţi ,creştinii pot urma exemplul Lui prin darul Duhului Sfânt. Aşa cum Luther spunea, imitarea nu face fii,

ci înfierea face imitatori.Biblia nu lasă vreo urmă de îndoială că, creştinii trebuie să biruiască aşa cum a biruit Isus.(Apoc.3:21), că

ei trebuie să atingă „măsura plinătăţii lui Hristos (Ef. 4:13). FA,531, orig. „Dumnezeu ne cheamă să atingem standardul desăvârşirii şi pune înaintea noastră exemplul

caracterului lui Hristos. În natura lui umană, desăvârşită printr-o viaţă de rezistenţă faţă de rău, Mântuitorul aarătat că prin cooperare cu Divinitatea fiinţei umane pot atinge prin viaţa aceasta desăvârşirea caracterului.Aceasta este asigurarea lui Dumnezeu pentru noi, că, şi noi putem obţine victoria deplină”.

Această afirmaţie este aproape întotdeauna citată fără propoziţia de la începutul paragrafului că fiecarecreştin trebuie să dezvolte desăvârşirea caracterului creştin în sfera lui. Aceasta sugerează că sfera lui Hristos poate fi diferită de sfera noastră.

Înainte de a aborda natura imitări lui Isus, e important să observăm că în timp ce alte fiinţe umane sunt caşi Isus în multe privinţe, ele nu sunt asemenea lui în alte privinţe. De exemplu, nici unui copil din Biblie nu i sespune „Cel Sfânt, Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35 NIV). Isus nu a fost doar o altă persoană. El s-a născut sfânt. Els-a născut de sus chiar de la naşterea lui. Ca urmare, El nu a fost niciodată înclinat spre păcat ca alţi copii. EllenWhite: „nu e corect să spui, aşa cum mulţi scriitori au afirmat că Isus a fost ca toţi copii…”; „niciodată în vreun felsă nu lăsaţi nici cea mai slabă impresie asupra minţii omeneşti, că vreo pată sau vreo înclinaţie spre păcat ar fiexistat la Isus.” Lucrurile acestea nu pot fi spuse cu privire la un alt om.

Copii pot avea înclinaţia spre păcat doar prin predarea faţă de Isus şi fiind născuţi de sus şi acceptând puterea lui Isus în vieţile lor. Apoi ei sunt părtaşi ai naturii divine pe care Isus a experimentat-o de la naştere.

Chiar şi atunci, totuşi, ei încă nu sunt exact ca Isus‚ în umanitatea lui, pentru că ei au adus în noua lor viaţă fostele lor obiceiuri păcătoase şi înclinaţii puternice spre păcat. Astfel toţi copii, spre deosebire de Isus aunevoie să fie îndreptăţiţi, regeneraţi (născuţi de sus pentru ca înclinaţiilor lor să-şi schimbe direcţia), şi sfinţire progresivă. Isus nu a trebuit desigur să parcurgă aceste etape. „Pe de altă parte, Isus a fost asemenea oamenilor înmulte privinţe.” EW afirmă că Isus a luat asupra Lui natura noastră păcătoasă. De vreme ce, cum am văzut mai sus,ea afirmă în repetate rânduri că Isus nu a luat o natură morală căzută, afirmaţiile dânsei cu privire la natura păcătoasă trebuie să se refere la natura lui fizică. Isus a acceptat natura umană când ea era slăbită de 4000 de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El a acceptat consecinţele legii eredităţii (HLL,49 orig.)

Un alt aspect în care Isus în natura umană a fost ca şi noi este că El a ales să nu folosească puterea divină pentru El în timpul întrupării. El a trăit dependent de Tatăl în timp ce era pe pământ aşa cum trebuie să facă toţioamenii (Ioan 5:19,30; 8:28;14:10). El a biruit în natura umană bazându-se pe Dumnezeu Tatăl pentru putere. Noi putem avea puterea dinamică a Duhului Sfânt pentru a birui păcatul aşa cum Isus a biruit.

Isus a fost asemenea nouă, dar nu exact ca noi. Cu conceptul acesta în minte este mai uşor să înţelegem dece EW sugerează că biruinţa noastră asupra păcatului nu ar fi exact ca a lui Isus.

R&H ,5.02.1985 „Isus este modelul nostru, exemplul desăvârşit şi scump, care ne-a fost dat să-L urmăm. Noi nu putem vreodată să egalăm modelul; dar noi putem să-L imităm şi să ne asemănăm Lui după puterea

noastră”. Hristos a avut sfera Lui, noi o avem pe a noastră.Imitarea lui Isus, nu înseamnă o copiere a faptelor Lui, ci lucrarea morţi şi a spiritului său în viaţa zilnică.Principiile fundamentale ale vieţii Lui trebuie să devină normative pentru noi.

E nevoie să examinăm principiile fundamentale ale vieţii lui Isus care au fost centrale pentru biruinţa Luiasupra păcatului şi care sunt în centrul caracterului Său: supunerea voinţei şi o inimă iubitoare care l-a condus la oviaţă de fapte iubitoare.Esenţa ispitirii şi biruinţei lui Isus

Unii spun că ispita are de a face cu purtarea verighetei, mâncarea brânzei sau furarea unei maşini. Acestelucruri pot sau nu pot fi ispite, dar ele nu sunt ISPITA.

Viaţa lui Isus ilustrează natura ISPITEI care este părintele tuturor ispitelor. Acea ISPITĂ a fost să facălucrul Său, să-Şi trăiască viaţa şi să evite crucea.

Cheia înţelegerii ISPITEI lui Isus este Filipeni cap. 2, 5-8: „… s-a golit de Sine, s-a smerit de Sine, şi a

devenit ascultător până la moarte, chiar moarte de cruce”. Isus a renunţat voluntar la folosirea independentă aatributelor Sale divine şi s-a supus tuturor condiţiilor vieţii omeneşti.

9




Cap.7.Ce spune Biblia despre Desăvârşire şi Nepăcătuire.

Unele tipuri de perfecţionism şi dezvoltare a caracterului ne fac să ne gândim la noi. Sunt centrate pe sineşi egoismul este chiar lucrul de care avem nevoie să fim scăpaţi pentru că este esenţa păcatului. Cea mai rea formăde egoism este îndreptăţirea de sine şi mândria. Astfel că, în loc să devenim sfinţi, devenim farisei. Esenţadesăvârşirii biblice este foarte departe de egoismul perfecţionismului fariseic.

A fi desăvârşit: o poruncă biblicăMt.5:48, Gen. 17:1, Evr.6:1, Col.1:20, Ef. 4:12,13.Ce înţeleg scriitorii bibliei prin „desăvârşire”. Sugerează ei că poate fi obţinută în viaţa pe care o trăieşte

un individ pe pământ ?O mare confuzie poate fi evitată dacă recunoaştem că desăvârşirea are mai multe înţelesuri pentru viaţa

unui credincios. (1)Într-un sens, noi suntem desăvârşiţi în Isus în momentul în care Îl acceptăm ca Mântuitor alnostru, pentru că neprihănirea Lui acoperă păcatele noastre. (2)Totuşi, desăvârşirea caracterului continuă pe parcursul întregii vieţi. Există concepte biblice ale desăvârşirii care se leagă atât de îndreptăţire cât şi de sfinţirea progresivă. (3)Vom vedea că există un al treilea concept biblic despre desăvârşire legat de glorificare, cândtrupurile noastre vor fi transformate la a doua venire a lui Isus. (1 Cor. 15)

Este important să observăm că desăvârşirea legată de îndreptăţire nu este ceea ce Biblia vorbeşte în texte precum Mt. 5:48, Evr. 6:1 şi Ef. 4:12,13 (citate mai sus). Acelea sunt texte care vorbesc despre un proces dinamical dezvoltării caracterului în care oamenii devin cu adevărat din ce în ce mai mult asemănători cu „Tatăl dinceruri”.

Pavel se referă la aspectul dinamic al desăvârşirii când sugerează corintenilor să „ducă sfinţirea până lacapăt” în frică de Dumnezeu (2 Cor. 7:1). Aceeaşi idee este avută în vedere şi când le scrie evreilor (Evr. 6:1) şicând le spune corintenilor că ei sunt schimbaţi din slavă în slavă prin Duhul Domnului.(2 Cor. 3:18).

Vincent Taylor deplânge faptul că desăvârşirea e prea adesea privită ca un standard fix, static, în timp ceidealul creştin trebuie înţeles a fi o dezvoltare fără sfârşit. Moore susţine acelaşi lucru, că desăvârşirea este maidegrabă o linie decât un punct care trebuie atins. Mildred Wynkoop: desăvârşirea este o profunzime a relaţiei carearată capacitatea spirituală a cuiva.

Linia dinamică a dezvoltării caracterului este infinită. „Creştinii desăvârşiţi” devin totdeauna maiasemenea lui Dumnezeu, fără ca vreodată să ajungă chiar ca El. Cerul va fi un loc pentru creştere spiritualăveşnică.

Teorii greşite despre desăvârşire au condus la aberaţii printre creştini. O astfel de teorie susţine că există odistincţie clară între voinţa credinciosului şi cea a Duhului Sfânt. Astfel, pentru că o persoană este „desăvârşită” prin definiţie, orice ar face el sau ea este bun şi sfânt. O astfel de învăţătură a condus în anii 1840 la „căsătoriispirituale” şi la alte practici.

O a doua înţelegere greşită a desăvârşirii conduce într-o direcţie materialistă. În anii 1890 unele grupuri decredincioşi credeau că părul lor alb / cărunt îşi va recăpăta culoarea naturală. Credeau de asemenea că cine avea cuadevărat neprihănirea lui Isus nu se îmbolnăveşte niciodată.

O a treia interpretare greşită este o moralitate care accentuează conformarea exterioară faţă de lege.Fiecare acţiune este controlată de legi care cresc în complexitate şi acoperă fiecare aspect al vieţii. Fariseii şicălugării aparţineau acestei tabere.

O a patra înţelegere greşită înlocuieşte desăvârşirea din îndreptăţire cu desăvârşirea progresivă a

dezvoltării caracterului. Suntem desăvârşiţi în Isus, şi aceasta este tot ceea ce se cere de la noi. Deşi este încurajatăde obicei viaţa morală, ea nu este considerată necesară pentru mântuire. Această teorie nebiblică se leagă de teoriacă îndreptăţirea poate fi separată de sfinţire.

Desăvârşirea biblicăÎn loc să oferim propriile definiţii pentru desăvârşire, e mai bine să lăsăm Biblia să definească

desăvârşirea. Trebuie să descoperim înţelesul biblic al cuvintelor folosite pentru a traduce cuvântul desăvârşire.Dintre scriitorii Evangheliei, doar Matei foloseşte termenul „desăvârşire” şi o face doar în trei ocazii.

Primele două folosiri sunt în Mat. 5:48. A fi desăvârşit după cum Tatăl este desăvârşit, după versetele 43-47înseamnă să iubeşti (agape) nu doar pe prieteni ci şi pe duşmani. „ Iubiţi pe vrăjmaşi şi rugaţi-vă pentru cei ce vă

prigonesc, pentru a fi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri”(5:44,45). Pasajul paralel din Luca întăreşte acestmesaj: „ Fiţi milostivi”, a poruncit Isus în contextul iubirii duşmanilor (Lc 6:27-35), „după cum Tatăl vostru estemilostiv.” Astfel, scriitorii Evangheliei pun un semn de egal între a fi milos şi a fi desăvârşit. Aşa cum Dumnezeu

l-a trimis pe Isus să moară pentru duşmanii Săi (Rom 5:6,8,10), la fel şi copiii Săi trebuie să aibă inimile umplutede dragoste.

11




Comentând Matei 5:48, William Barclay scrie: „Lucrul care ne face asemenea lui Dumnezeu estedragostea căreia niciodată nu încetează să-i pese de oameni, indiferent de ceea ce oamenii fac în schimb. Atingemdesăvârşirea creştină când învăţăm să iertăm aşa cum Dumnezeu iartă şi să iubim aşa cum iubeşte Dumnezeu.

A treia folosire a cuvântului „desăvârşire” în Evanghelii se găseşte în discuţia lui Isus cu tânărul bogat. Văamintiţi că, în dorinţa lui de a câştiga viaţa veşnică, tânărul a venit la Isus cu o listă de realizări în ţinerea poruncilor. Dar încă simţea că nu făcuse destul pentru a câştiga premiul, de aceea L-a întrebat pe Isus ce mai

trebuia să facă. (Mt. 19:16-21)Ceea ce Isus cerea de la tânărul bogat nu era în primul rând de natură etică (să facă ceva), ci de natură

religioasă (de relaţie): predarea completă a eului lui Dumnezeu. Legătura cu Isus include asimilarea şi reflectareacaracterului Său plin de dragoste.

Desăvârşirea biblică este o calitate mai degrabă pozitivă decât negativă. Esenţa desăvârşirii nu esteînfrânarea de la anumite lucruri şi fapte, ci săvârşirea de fapte iubitoare în timp ce avem o legătură strânsă cu Isus.

De aceea dragostea defineşte atât păcatul cât şi desăvârşirea creştină. Păcatul înseamnă concentrareadragostei spre eul meu, iar desăvârşirea biblică înseamnă îndreptarea dragostei spre Dumnezeu şi aproapele.

Nici un cuvânt biblic folosit să exprime ideea de desăvârşire nu înseamnă fără păcat sau să aibă conotaţiiabsolutiste. Cuvântul grecesc din NT tradus cu „desăvârşit” este „teleios”, forma adjectivală a lui „telos”. „Telos”înseamnă „un sfârşit”, „un scop” sau „o ţintă”. Ceva este „teleios” dacă îndeplineşte scopul pentru care a fostcreat. Oamenii sunt desăvârşiţi (teleios) dacă împlinesc scopul lui Dumnezeu pentru ei. Era numai normal ca Isussă arate că idealul creştin este ca oamenii să fie desăvârşiţi (teleios) în dragoste, precum este Tatăl lor din cer. Eiau fost creaţi să acţioneze cu dragoste şi nu să se comporte ca vrăjmaşul, aşa cum au făcut-o de la Cădere

Înţelesul lui „teleios” nu este „fără păcat” ci „matur”, „întreg” sau „nedespărţit”. Ideea desăvârşirii camaturitate este clară în Evrei 5:13-6:1, unde citim că creştinii ar trebui să treacă de la laptele copilăriei lor creştinela hrana tare a celor maturi (teleios). Cei maturi sunt cei care au facultăţile antrenate prin practică să deosebească binele de rău.

Astfel, Noe, Avraam şi Iov puteau fi numiţi „desăvârşiţi” (Gen. 6:9; 17:1; Iov 1:1,8), deşi este evident căau avut greşeli.

Persoana desăvârşită este cea care se supune total voinţei lui Dumnezeu şi se consacră complet în lucrareaSa.

Înţelegerea biblică a desăvârşirii nu este standardul abstract al perfecţiunii (lipsei de greşeli) găsit înfilozofia greacă, ci relaţia desăvârşită a omului cu Dumnezeu şi semenii. Desăvârşirea biblică include conduitaetică, dar e mult mai cuprinzătoare decât comportamentul doar. Se concentrează asupra maturizării relaţiilor careau fost rupte în răzvrătirea de la Cădere.

John Wesley: „desăvârşirea este iubirea perfectă faţă de Dumnezeu şi semeni exprimată în cuvânt şi faptă.A iubi pe Dumnezeu înseamnă să găseşti plăcere în El, să te bucuri de voia Lui, să doreşti permanent să-I placi, săcauţi şi să găseşti fericirea în El, să însetezi zi şi noapte după o mai deplină încântare în El.”

A fi fără păcatBiblia învaţă explicit că noi putem fi fără păcat în această viaţă. 1 Io.3:6,9 „…nu poate păcătui pentru că e

născut din Dumnezeu” 1 Io.5:18 „…oricine e născut din Dumnezeu nu păcătuieşte…”.Aceste pasaje par să descrie şi să ceară desăvârşirea fără păcat pentru fiecare creştin. Pe de altă parte,

există alte texte în aceeaşi epistolă care par să arate contrariul. De exemplu: „…dacă spunem că nu avem păcat, Îlfacem mincinos…” (1 Io.1:8-2:1).

Ioan avea o înţelegere complexă a definiţiei păcatului, fapt evident în 1 Io. 5:16, unde arată că unele păcate„nu duc la moarte”, în timp ce alte păcate „duc la moarte”. Despărţirea dintre cele două categorii se găseşte înatitudinea unei persoane. E important să observăm că în toate pasajele din 1 Ioan care vorbesc despre lipsa păcatului, verbele greceşti care descriu oamenii care păcătuiesc sunt la timpul prezent, denotând oameni caretrăiesc permanent sau în mod obişnuit în păcat. Pe de altă parte, în 1 Io. 2:1, unde ni se spune că avem unMijlocitor, verbul este la timpul aorist, indicând acţiuni trecute, care nu se mai continuă şi deci care nu sunt oobişnuinţă.

În 1 Ioan avem contrastul dintre cei care au o atitudine de răzvrătire faţă de Dumnezeu şi trăiesc în păcat, emodul lor de viaţă, şi cei care păcătuiesc, dar se pocăiesc atunci când merg la Mântuitorul pentru iertare şi curăţire.Din prima categorie fac parte cei care păcătuiesc „spre moarte”, în timp ce păcatul celor din a doua categorie „nuduce la moarte”.

În 1 Io. 1:6,7 prin folosirea cuvântului „umblă” este clar că Ioan vorbeşte de două căi. Una este cea a

relaţiei PĂCAT faţă de Dumnezeu care conduce la o viaţă de păcat şi în cele din urmă la moarte. Cealaltă este orelaţie a credinţei, cu atitudinea născută de sus faţă de păcat şi care apelează la Mijlocitor. Cei din a doua grupăsunt definiţi de Ioan ca fiind fără păcat, deşi ei încă fac păcate pentru care au nevoie de iertare. Creştinul „nu poate

12




păcătui” (adică să trăiască într-o stare de răzvrătire) pentru că e născut din Dumnezeu. Cei care nu sunt născuţi dinDumnezeu sunt „copiii diavolului”. În răzvrătirea lor ei nu fac voia lui Dumnezeu şi nu iubesc pe aproapele lor.

Acelaşi model de găseşte în discuţia lui Pavel despre nepăcătuire în Romani 6. Acel pasaj de două oriafirmă că creştinii au murit faţă de păcat (vs.2,11), şi că „au fost eliberaţi de păcat” (vs.22). Ceea ce Pavel susţinenu e că creştinii nu păcătuiesc niciodată ci că ei nu trăiesc vieţi controlate / dominate de păcat. Astfel ei „nu maisunt sclavi păcatului”, şi păcatul nu are „stăpânire asupra lor”. (vs.6, 14)

Întregul pasaj e construit pe argumentul lui Pavel că o persoană este fie într-o relaţie a PĂCATULUI cuIsus sau o relaţie a credinţei. Aceştia din urmă sunt fără păcat în acelaşi sens în care Ioan a spus că creştinii eraufără păcat. Deşi ei au păcate, de care se pocăiesc, ei nu trăiesc într-o stare de PĂCAT, adică de răzvrătire faţă deDumnezeu şi principiile Lui.

Diferenţa dintre nepăcătuire şi absolută nepăcătuire se găseşte de asemenea în concepţia lui Pavel despredesăvârşire şi ultimă / absolută desăvârşire. În Filipeni el se descrie pe el şi pe filipeni ca fiind desăvârşiţi, totuşi înacelaşi pasaj spune că el nu a atins încă desăvârşirea (Fil. 3:15,12). Acel „deja desăvârşit” se referă la consacrareaminţii şi a inimii filipenilor faţă de Hristos, în timp ce „încă nu desăvârşit” sugerează că Pavel şi biserica lui erauîntr-un proces de creştere şi dezvoltare în desăvârşirea lor. Ei erau deja desăvârşiţi (maturi în atitudinea lor faţă deIsus), dar ei încă mai aveau de mers pe drumul spre desăvârşirea deplină. Inima lui Pavel, mintea lui, atitudineafaţă de Dumnezeu erau desăvârşite şi bune, dar el nu atinsese desăvârşirea absolută. Pavel putea fi desăvârşit şitotuşi nu încă desăvârşit în acelaşi fel în care cititorii lui Ioan puteau fi fără păcat şi totuşi nu fără păcat încă însensul absolut.

Fariseii din vechime nu erau condamnaţi, în modul în care Isus descrie judecata finală, pentru păcatelecomise ci pentru păcate săvârşite prin omitere, pentru că nu hrăneau pe aproapele lor şi nu vizitau pe bolnav(Mt.25:31-46).

Pretenţia de a fi total liber de păcat în această viaţă e bazată pe o definire greşită a păcatului. E.W. pledează pentru o definire mai cuprinzătoare a păcatului decât auzim noi adesea, când scrie că „nici un apostol sau profet nu a pretins vreodată că este fără păcat. Oamenii care au trăit cel mai aproape de Dumnezeu, cei care şi-ar da viaţa mai degrabă decât să facă o faptă rea cu bună ştiinţă , oameni pe care Dumnezeu i-a onorat cu lumină şi putere divină, au mărturisit păcătoşenia propriei lor naturi.” (PDH , 160 orig.)

E.W. susţine concepţia biblică a diferenţei dintre păcatele făcute cu bună ştiinţă şi cele din neştiinţă. Ceicare nu fac niciodată rău cu bună ştiinţă tot nu sunt fără păcat. Păcatul din neştiinţă este înrădăcinat în naturaumană. Această rădăcină va fi în noi desigur până la a doua venire a lui Isus. (1Cor.15:44,51,53;Fil.3:20,21)

Dihotomia lui Pavel între a fi deja desăvârşit şi a nu fi încă desăvârşit (Fil.3:9-15) şi diferenţa pe care Ioanşi Pavel o fac între a fi fără păcat şi a nu fi încă fără păcat trebuie văzută în termenii desăvârşirii atitudinii şi aidesăvârşirii acţiunii / faptelor. Prima trebuie să fie în posesia creştinului, a doua este un ideal spre care tindem.

Aşa cum un muzician care are o îndemânare desăvârşită greşeşte cu un instrument rău, la fel cel pur cuinima greşeşte adesea în vasul de pământ crăpat (trupul).

După Biblie, e posibil pentru fiecare creştin să trăiască liber de răzvrătirea faţă de Dumnezeu şi principiileLui. Iuda scrie că Dumnezeu poate să ne păzească de cădere…Cu ajutorul lui Dumnezeu o persoană e ajutată să biruiască orice ispită. Ştiam de ani de zile că nu pot să mă rog sincer şi să comit deliberat un păcat în acelaşi timp.Ispita devine păcat după ce eu sunt conştient de ispită. În acest punct eu pot alege fie să resping ispita prin puterealui Dumnezeu, fie pot să rămân în calea ispitei şi să mă bucur de ea puţin. Cu alte cuvinte, Îl pot ruga peDumnezeu să mă ajute să biruiesc sau Îi pot spune să plece, pentru un timp, ca să mă pot bucura de păcatul meu.

Am descoperit că toată dorinţa de a păcătui cu voia mă părăseşte când vin la Dumnezeu în rugăciune.Duhul Sfânt îmi vine în ajutor, nu doar pentru a-mi da un dezgust pentru dorinţa mea păcătoasă, ci pentru a-mioferi acea dragoste creştină pentru alţii, pentru mine şi pentru Dumnezeu, astfel încât nu doresc să fac ceva cerăneşte sau distruge şi-L răstigneşte pe Isus pe cruce.

Problema mea este că sunt la fel ca Augustin, care când era foarte ispitit se ruga „Fă-mă cast, Doamne, dar nu acum”. Necazul este că nu sunt foarte nerăbdător să fiu biruitor chiar acum. Vreau ca doar de data aceasta sămă bucur de gândul sau fapta aceasta păcătoasă. Pentru că nu-L doresc ca Domn al vieţii mele acum, am alesgândurile şi acţiunile mele păcătoase în locul Lui. Pe de altă parte am descoperit că atunci când mă rog, pierd dinîncântarea pentru păcat. Ispita îşi pierde puterea asupra mea. Trebuie să mă rog de mai multe ori, dar puterea Luiîmi este la îndemână dacă o doresc.

Discuţia de mai sus trebuie privită în contextul puterii necontestate a păcatului în trupurile noastre. Este ogreşeală fatală să subestimezi puterea păcatului în vieţile oamenilor. Cel mai important de reţinut este că deşi

puterea păcatului este mare şi persistentă, puterea lui Dumnezeu este mai mult decât suficientă dacă o persoană odoreşte cu adevărat.

13




John Wesley & restaurarea ideii de desăvârşire Reformatorii din sec. XVII, în reacţia lor împotriva catolicismului medieval, orientat spre fapte, au

accentuat lucrarea lui Dumnezeu pentru fiinţele umane în îndreptăţire. Deşi nu negau necesitatea transformării înviaţa creştinului, au făcut-o să pară de mai mică importanţă decât sfinţirea sau lucrarea lui Dumnezeu în oameni.

O accentuare a sfinţirii şi desăvârşirii creştine în viaţa prezentă a fost marea contribuţie a lui John Wesley.Pentru el, orice religie care nu restaura adevărata sfinţenie pierdută prin Cădere, nu era decât o farsă şi o batjocură

la adresa lui Dumnezeu, spre distrugerea propriilor suflete. Din natură suntem pe deplin corupţi. Prin har vom fi pedeplin reînnoiţi. Wesley a refuzat să definească desăvârşirea cu a fi fără păcat datorită distincţiei dintre păcatele cuvoia şi greşeli / păcate fără voie. El a definit desăvârşirea ca fiind „dragoste pură ce umple inima şi guverneazătoate cuvintele şi acţiunile”. El susţine o vedere etic-relaţională a păcatului care consideră păcatul respingereaintenţionată a voii lui Dumnezeu. A fi desăvârşit este în armonie cu multe „greşeli” şi alte imperfecţiuni-desăvârşirea nu este o desăvârşire fără păcat.

Poziţia lui Wesley este în armonie cu poziţia Bibliei despre păcat, desăvârşire şi nepăcătuire. Biblia nususţine deloc definiţia greacă absolutistă a desăvârşirii umane. Desăvârşirea absolută, în Biblie, este doar atributullui Dumnezeu.

„Dacă desăvârşirea creştină implică un comportament desăvârşit, nu trebuie să ne aşteptăm să realizămaceasta până vom muri.” (John Wesley)

Cap.8 Ellen White despre desăvârşire şi nepăcătuire

Perfecţionismul fără păcat nu poate fi demonstrat nici din scrierile E.W. Trebuie să citim scrierile dânseiaîn contextul cadrului biblic al desăvârşirii, dincolo de care dânsa a mărturisit că nu a trecut. De asemenea nutrebuie selectate cele mai radicale afirmaţii şi scoase în evidenţă ca fiind poziţia ei echilibrată. Ea nu ne-a autorizatsă găsim în scrierile ei învăţături care înlocuiesc Biblia ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu.

E.W. a avut o vedere foarte înaltă cu privire la desăvârşirea caracterului şi considera aceasta o posibilitateşi un ideal pentru fiecare creştin. În timp ce există o desăvârşire legată de ceea ce Dumnezeu face pentru noi,există o desăvârşire legată de ceea ce Dumnezeu face în noi prin puterea dinamică a Duhului Sfânt.

Una dintre cele mai tari dezbateri despre desăvârşirea caracterului o găsim în comentariul la parabolatalanţilor din cartea Parabolele Domnului Hristos: „Noi trebuie să cultivăm fiecare facultate până la cel mai înaltgrad de desăvârşire. Desăvârşirea morală e cerută de la toţi. Niciodată să nu coborâm standardul neprihănirii pentru a-l conforma tendinţelor moştenite sau cultivate de a face rău… Cei care lucrează împreună cu Dumnezeutrebuie să lupte pentru desăvârşirea fiecărui organ al trupului şi capacitate a minţii…Desăvârşirea caracterului…vaconduce la desăvârşirea în fapte.” (PDH, 330-332 orig.)

„Satan caută neîncetat să înşele pe urmaşii lui Isus cu sofistăriile lui fatale că e imposibil pentru ei să biruiască.” (TV , 489 orig.)

„Cei care spun că nu e posibil să trăieşti o viaţă desăvârşită aruncă asupra lui Dumnezeu acuzaţia denedreptate şi neadevăr.” ( R&H , 7.02.1957)

Nu există nici o îndoială că E.W. credea că desăvârşirea caracterului este atât posibilă cât şi cerută. Deaceea trebuie să analizăm ce înţelege dânsa prin desăvârşirea caracterului.

Desăvârşit ca şi Isus

Calităţile caracterului lui Isus sunt de importanţă vitală pentru a înţelege ce înseamnă să fii ca Dumnezeu şi / sauca Isus.Aşa cum Isus a rezistat ispitei de a pune voinţa Lui în centrul vieţii Lui, putem rezista şi noi. Prin puterea

Duhului , voinţa noastră poate fi predată voinţei Lui, şi noi putem respinge ISPITA de a ne întoarce la o viaţăegoistă, de slujire a eului.

T2, 549 orig. : „El este un exemplu desăvârşit şi sfânt, dat nouă pentru a-l imita. Noi nu putem egalamodelul; dar noi nu vom fi aprobaţi de Dumnezeu dacă nu-l copiem şi după capacitatea pe care ne-a dat-oDumnezeu nu-I semănăm.”

Deşi creştinii trebuie să reproducă caracterul lui Isus, nu-L vor egala niciodată. Desăvârşirea diferă în sferalui Dumnezeu de cea din sfera umană. E.W. sugerează că există variaţii chiar între oameni în ce priveştedesăvârşirea:

1SM ,337 : „Cu puterile noastre limitate noi trebuie să fim la fel de sfinţi în sfera noastră după cum e

Dumnezeu în sfera Lui. După măsura capacităţii noastre [care diferă între indivizi şi chiar la acelaşi individ înmomente diferite ale vieţii] trebuie să dăm pe faţă adevărul şi dragostea şi bunătatea caracterului divin…”Oriunde este unire cu Isus acolo este dragoste. Oricare alte roade ar fi, dacă lipseşte dragostea , lipseşte

totul. Dragostea pentru Dumnezeu şi semeni este chiar esenţa religiei noastre.

14




Această dragoste este firul de aur care străbate diversele sfere ale desăvârşirii divine şi umane. Este cheiacare deschide misterul a ceea ce înseamnă a fi desăvârşit ca Isus.

Desăvârşirea: un proces dinamicÎn citatele de mai sus am observat legătura dintre desăvârşire şi capacitatea unui individ. Există deci grade

de desăvârşire relativă de la o persoană la alta, din moment ce nu toţi au aceeaşi capacitate. Ed .,267 orig. : „locul specific pe care-l ocupăm în viaţă este determinat de capacităţile noastre. Nu toţi

ating aceeaşi dezvoltare sau fac aceeaşi muncă cu aceeaşi eficienţă. Dumnezeu nu aşteaptă de la ison să atingă proporţiile cedrului, sau măslinului să atingă înălţimea palmierului măreţ. Dar fiecare trebuie să atingă înălţimea pe care este posibil să o atingă prin unirea omenescului cu puterea divină.”

Trebuie să existe la toţi o consacrare pentru scopurile lui Dumnezeu pentru ca El să ne poată folosi pefiecare la cel mai mare potenţial al nostru. Această consacrare totală sau desăvârşită faţă de voinţa lui Dumnezeueste un aspect important al desăvârşirii creştine.

Oamenii cresc în desăvârşire. Deşi Isus era desăvârşit ca şi copil, El creştea în har ( Luca 2:52). PDH , 65: „La fiecare etapă a dezvoltării viaţa noastră poate fi desăvârşită; dacă planul lui Dumnezeu cu

noi este îndeplinit, va fi o înaintare continuă.”Dezvoltarea începe o dată cu convertirea, continuă în viaţa pământească, şi va continua în toată veşnicia.”

Fără păcat, dar încă nu fără păcatE.W. este foarte clară în afirmaţiile pe care le face, că un creştin poate trăi o viaţă fără păcat aici pe

pământ. De exemplu, în 1906 a spus ascultătorilor ei în California, într-o adunare de tabără, că „oricine se predă pedeplin lui Dumnezeu are privilegiul de a trăi fără păcat, în ascultare de legea cerului.” ( R&H , 27.09.1906)

În contrast, afirmă că numai „când sfinţii lui Dumnezeu sunt glorificaţi… va fi sigur să pretindă că suntsalvaţi şi fără păcat.” (ST,16.05.1895)

ST , 23.03.1888 : „Nu putem spune <Eu sunt fără păcat>, până când acest trup rău este schimbat şi făcutasemeni trupului Său slăvit.”

Cum poate fi rezolvată această aparentă contradicţie ?Răspunsul se găseşte , ca şi la scriitorii Bibliei, în definiţia pe care o dă păcatului şi nepăcătuirii.Păcatul este o atitudine şi o faptă conştientă, voită, o răzvrătire faţă de legile guvernării Sale.TV, 472 orig. “Nimeni să nu se înşele, crezând că poate deveni sfânt în timp ce calcă cu bună ştiinţă una

din cerinţele lui Dumnezeu. Comiterea unui păcat cunoscut aduce la tăcere vocea avertizatoare a Duhului şidesparte sufletul de Dumnezeu.” Dar , “a păcătui fără voie este foarte diferit de a plănui şi a intra deliberat înispită…” (Our High Calling, 177)

În alte ocazii dânsa se referă la păcatele neintenţionate ca fiind “greşeli”:1SM , 360 “…când suntem îmbrăcaţi nu neprihănirea lui Isus, nu vom avea plăcere pentru păcat pentru că

Hristos lucrează în noi. Putem face greşeli, dar vom urî păcatul care a cauzat suferinţe Fiului lui Dumnezeu.”Cei care trăiesc fără păcat şi care ajung la starea de nepăcătuire în care a trăit Adam înainte de păcătuire

nu vor trăi în răzvrătire sau păcătuire cu bună ştiinţă. Pentru că atitudinea lor faţă de Dumnezeu e bună, ei suntliberi de răzvrătire faţă de El. Pe de altă parte, ei încă mai fac greşeli. Ei încă fac păcate neintenţionate şi dinneştiinţă. Astfel ei nu sunt fără păcat. Desăvârşirea se referă la absenţa păcatului nutrit.

Modul în care E.W. vedea nepăcătuirea este acelaşi cu al scriitorilor NT şi al lui Wesley. Natura desăvârşirii caracterului

PDH , 97,98 orig. : “ esenţa întregii neprihăniri este loialitatea faţă de Răscumpărătorul nostru. Aceasta ne

va conduce să facem binele pentru că este bine, pentru că lui Dumnezeu îi place binele.”Diversele aspecte ale legii sunt importante pentru dânsa, dar numai în contextul marelui principiu al legii.În timp ce tânărul bogat ţinea cont de unele părţi ale legii, “ îi lipsea principiul vital. El avea nevoie de dragostealui Dumnezeu în suflet…Pentru a putea primi dragostea lui Dumnezeu, iubirea lui de sine trebuia predată.” ( HLL,519 orig.)

Desăvârşirea caracterului nu constă în principal din ceea ce evită cineva. Oamenii nu vor devenidesăvârşiţi evitând acest păcat sau acea călcare de lege, chiar dacă sunt în stare să le evite pe toate. Pe de altă parte, desăvârşirea caracterului e strâns legată de PĂCAT-atitudinea care pune eul meu în centrul vieţii mele şiîndreaptă iubirea spre acel eu şi nu spre Dumnezeu şi semeni.

PDH, 384,orig. “Dragostea este baza asemănării cu Dumnezeu . Oricare i-ar fi mărturisirea nici un om nuare o iubire curată faţă de Dumnezeu dacă nu are o iubire neegoistă pentru fratele său… Desăvârşireacaracterului creştin este atinsă când impulsul de a ajuta şi a fi o binecuvântare pentru alţii izbucneşte

constant din înăuntru, când strălucirea cerului umple inima şi se descoperă în strălucirea feţei”.Cugetări, 135, orig. “Nici un om care are idealul adevărat a ceea ce înseamnă un caracter desăvârşit nu vaeşua în a manifesta simpatia şi amabilitatea lui Isus.”

EW nu a separat niciodată desăvârşirea caracterului de harul lui Isus care dă putere şi care transformă.

15




CAPITOLUL 9 – DESĂVÂRŞIREA ŞI ULTIMA GENERAŢIE

Apoc. 14 începe cu descrierea celor 144000 care sunt sigilaţi cu numele Tatălui lor, pe frunţi, Apoc.14:1;7:4. Grupul celor 144000 de la sfârşitul timpului are un fel de desăvârşire care pare să fie accentuată pentrucă este o experienţă ieşită din comun în istorie. De ce aparent Dumnezeu aşteaptă mai mult de la ultima generaţiede oamnei, decât de la celelalte generaţii?

Răspunsul se găseşte în efectul pe care-l produce criza din timpul sfârşitului descris în Apoc. 12:17; 13:11-17. Această criză polarizează întrega omenire în două tabere: una consacrată pe deplin Dumnezeului universului,iar cealaltă loială Balaurului reprezentat de puterile fiarei din Apoc. 13. în acest context oamenii se grupează într-omanieră fără precedent pentru alegerea principiilor Împărăţiei lui Dumnezeu sau pentru cele ale stăpânirii luiSatan. Nu va putea fi nimeni neutru. Cei care încearcă să rămână neutri, primesc semnul fiarei pe mână şi nu pefrunte. Semnul pe frunte indică acceptarea intelectuală a principiilor fiarei, în timp ce semnul pe mână înseamnăacceptarea pasivă a principiului de răzvrătire al balaurului care este rădăcina tuturor păcatelor.

Luther: “pe timp de pace mulţi susţin că-L iubesc pe Dumnezeu , dar timpul de criză face diferenţa dintreiubirea şi predarea adevărată, lăutrică şi cea formală. În acel timp de criză, marea controversă dintre Satan şiDumnezeu devine clară pentru prima dată în istorie. Totdeauna au fost probleme în istorie, dar nu de intensitateaşi claritatea crizei finale.

Sfinţirea are un scop escatologic. Este planul lui Dumnezeu ca biserică să-I fie prezentată la sfârşit însplendoare, fără pată (Ef.5:27; Col.1:22; 1 Tes. 3:13; 5:23).

Parte a imperativului pentru îmbunătăţşirea vieţii creştine în istoria bisericii a fost teama de judecata careva veni. Pavel scria :”noi toţi vom sta înaintea tronului de judecată a lui Dumnezeu (Rom. 14:10; 2 Cor. 5:10).”

EW DESPRE TABERELE DIN TIMPUL SFÂRŞITULUI ŞI CURĂŢIREA SANCTUARULUIEW în mod repetat leagă dezvoltarea caracterului de a doua venire a lui Isus, dând să afirme că Isus nu s-a

întors curând după dezamăgirea mileriţilor din 1844 pentru că oamenii nu erau gata să-L întâlnească pe Domnullor. O nouă lumină, noi datorii şi un mesaj nou urmau să fie date credincioşilor dezamăgiţi. Acea nouă lumină şimesajul erau cu privire la Sfânta Sfintelor din Sanctuarul ceresc .

TV.425, orig. “în timp ce judecata de cercetare continuă în cer, în timp ce păcatele credincioşilor pocăiţisunt îndepărtate din Sanctuar, trebuie să aibă loc o lucrare specială de curăţire, de îndepărtare a păcatului înrândurile poporului lui Dumnezeu de pe pământ… când această lucrare va fi încheiată, urmaşii lui Isus vor fi gata pentru venirea Lui. “

Înintea de a doua venire va fi printre copiii lui Dumnezeu o astfel de redeşteptare a evlaviei cum nu s-a maivăzut din timpurile apostolice. Ei vor fi desăvârşiţi spre măsură ce se îndreaptă spre deplina şi ultima descoperire aharului divin.

REPRODUCEREA DESĂVÂRŞITĂ A CARACTERULUI LUI ISUSPDH, 69,orig. “Isus aşteaptă cu o dorinţă fierbine manifestarea lui în biserica sa. Când caracterului lui

Isus va fi reprodus perfect în poporul Său atunci El va veni pentru a-i pretinde ca fiind ai Săi. “ Pasajul acesta esteîn mod special fascinant de vreme ce urmează descrierii secerişului din Apoc. 14. acum cheia pentru înţelegerea pasajului de mai sus în mod evident constă în a afla ce înseamnă a reproduce perfect caracterul lui Isus.

PDH,67-68, orig. “Isus caută să se reproducă în inimile oamenilor… Nu poate fi creştere sau rodire înviaţa care este centrată pe eu. Dacă L-ai acceptat pe Isus ca mântuitor personal să te uiţi pe tine şi să încerci să-iajuţi pe alţii… Pe măsură ce primeşti Duhul lui Hristos – impulsul iubirii neegoiste şi al lucrări pentru alţii – vei

creşte şi vei aduce roadă… Credinţa ta va creşte… Dragostea ta va fi făcută desăvârşită. Tot mai mult vei reflectaasemănare cu Hristos în tot ceea ce este pur şi nobil şi vrednic de iubit.”Reproducerea perfectă a caracterului lui Isus înseamnă îndepărtarea de perfecţionismul fariseic care are ca

scop propria îmbunătăţire şi îndreptarea spre pierderea din vedere a eului meu în slujirea altora. Perfectareproducere a caracterului lui Hristos înseamnă relaţie plină de dragoste. Nu este, aşa cum vedem în parabola oilor şi caprelor din Mt.25:31-46, ce mâncăm (sau ce nu mâncăm) sau chiar cum ţinem Sabatul. Aceste subiecte despre

stilul de viaţă sunt importante, dar numai în contextul unei adevărate vieţi creştine pline de dragoste.Am văzut mai devreme că îndemnul de a fi desăvârşiţi, din Mt. 5:48, apare în contextul iubirii

vrăjmaşilor. Pasajul paralel, din Luca 6:36, de asemenea pune un egal între desăvârşire şi a fi milostiv.Astfel creştinul desăvârşit este creştinul plin de dragoste. Aceasta este caracteristica pe care Dumnezeu o

doreşte pentru poporul Său “fără pată” din timpul din urmă, care are “credinţa lui Isus” şi în care este reprodus“perfect” caracterul lui Isus. Dintr-o inimă transformată vor curge fapte transformate.

Se vorbeşte despre desăvârşirea caracterului mai mult cu privire la stilul de viaţă decât despre caracter.Este o greşeală tragică. Ce mâncăm şi alte subiecte despre stilul de viaţă trebuie privite ca mijloace pentru ofinalitate şi nu a fi chiar finalitatea. Scopul unei sănătăţi mai bune, şi altele, este să te pregătească pentru o maidesăvârşită descoperire a caracterului lui Isus faţă de cei din jurul tău.

16




Stând fără Mijlocitor în timpul de crizăImplicaţia acestei situaţii (Dan. 12:1), socotesc unii, este că cineva trebuie să fie desăvârşit, fără păcat în

cel mai deplin sens al cuvântului. O asemenea înţelegere i-a condus pe mulţi la agonie spirituală.Scopul ploii târzii este să pregătească poporul lui Dumnezeu din timpul din urmă pentru ridicarea la cer

fără a vedea moartea şi pentru a-i întări să treacă prin timpul de încercare.Un alt eveniment al timpului din urmă care are loc chiar înainte de timpul de încercare este încheierea

sigilării celor 144000. După sigilare, timpul de probă e încheiat şi poporul lui Dumnezeu intră în timpul deîncercare.

TV , 425 orig. “Cei care trăiesc pe pământ când mijlocirea lui Isus va înceta în sanctuarul de sus trebuie săstea în prezenţa unui Dumnezeu sfânt fără un mijlocitor. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuiesă fie spălate de păcat prin sângele ispăşitor. Prin harul lui Dumnezeu şi efortul lor hotărât ei trebuie să fie biruitoriîn lupta cu răul.”

Exp.& viz.,48 orig: “Satan nu a putut găsi nimic în Fiul lui Dumnezeu care să-l ajute să obţină victoria. Ela păzit poruncile Tatălui şi în El nu era păcat pe care Satan să-l folosească în avantajul său. Aceasta este condiţiaîn care trebuie să se găsească cei care vor sta în timpul de strâmtorare.”

O citire atentă a unor astfel de pasaje va conduce la o poziţie moderată şi echilibrată despre desăvârşireacaracterului creştin. O astfel de citire presupune (1) citirea cu atenţie a cuvintelor scrise (fără introducerea altoraizvorâte din temerile, imaginaţia noastră) , (2) caută să înţelegi ceea ce E.W. înţelegea prin acele cuvinte (nu prin prisma propriilor definiţii), (3)citeşte întregul context, (4) citeşte afirmaţiile din toată Bibia şi tot Spiritul Profeticcu privire la păcat şi mântuire

În primul rând observaţi că dânsa nu spune că oamenii vor trăi fără un Mântuitor în timpul de strâmtorareci fără un mijlocitor-mijlocirea lui Isus va înceta în Sanctuarul de sus. Isus nu-Şi uită poporul în timpulstrâmtorării. Din contră spune că “voi fi cu voi totdeauna, până la sfârşitul timpului. Mt. 28:20.

Judecata preadventă e încheiată, sfinţii sunt sigilaţi pentru veşnicie. Cazul fiecărui individ a fost hotărât.Afirmaţiile de mai sus nu ne învaţă că sfinţii au atins desăvârşirea finală, fără păcat. E.W. subliniază că

timpul de strâmtorare îi trece pe sfinţi prin cuptorul de foc pentru ca ceea ce este pământesc să fie consumat, şichipul lui Hristos să se reflecte desăvârşit în ei. Sfinţii din acest timp încă mai cresc în perioada de strâmtorare.

Ei sunt desăvârşiţi în Hristos. Nici măcar printr-un gând nu se răzvrătesc, pentru că gândurile lor au fost pedeplin transformate de Duhul Sfânt. Evenimentele din urmă care despart pe oameni în două tabere i-au determinatsă aleagă să trăiască fie prin principiile lui Dumnezeu, fie prin principiile lui Satan, şi ei au ales calea legiiexemplificate în viaţa Stăpânului/Învăţătorului lor. Astfel ei reflectă caracterul lui Hristos în gândurile lor şi învieţile lor. Ei sunt desăvârşiţi în sensul că ei nu mai nutresc PĂCATUL sau păcatele. Aceşti sfinţi din timpul destrâmtorare nu au gânduri sau fapte de răzvrătire. De aceea ei nu mai au nevoie de Mijlocitor.

Judecata preadventă este încheiată, dar aceasta nu înseamnă că sfinţii sunt fără păcat sau absolut perfecţi.Ei sunt desăvârşiţi şi totuşi nu încă desăvârşiţi, fără păcat dar nu încă fără păcat.

Problema de căpătâi pentru atingerea nepăcătuirii pe acest pământ este că deşi voinţa şi atitudineanoastră pot fi în armonie cu Dumnezeu, slăbiciunea trupurilor şi a minţilor noastre ne conduce să facemgreşeli (păcate din neştiinţă / involuntare) şi să neglijăm să facem binele (păcate prin omitere). Adevăratalipsă a păcatului şi desăvârşirea sunt libere de aceste probleme.

Sfinţii din acest timp de strâmtorare încă mai au nevoie de Isus. Afirmaţia lui Isus “fără Mine nu puteţiface nimic” rămâne absolut adevărată în timpul vieţii pământeşti şi chiar în veşnicie.

R&H,9.07.1908 “doar cei care sunt îmbrăcaţi cu hainele neprihănirii Lui vor putea suporta slava prezenţeiLui când va apărea cu putere şi mare slavă.” Oamenii nu vor fi niciodată ca Isus în viaţa pământească în sensul cănu vor putea sta în picioare în virtutea propriei neprihăniri.

Ceea ce s-a schimbat este că ei nu mai au nevoie de Mijlocitor pentru că au terminat-o cu păcatulconştient, voit. Ei au luat hotărârea definitivă de atrăi o viaţă asemeni lui Isus. Hotărârea lor a fost sigilată pentruveşnicie de Dumnezeu.

Sfinţii din timpul de strâmtorare sunt fără păcat în atitudine şi fapte conştiente. Această stare va ficompletată la a doua venire când Dumnezeu va transforma trupurile muritoare şi limitate în trupuri slăvite. Cuaceastă schimbare ei nu vor mai face nici păcate din neştiinţă/involuntare.

Având credinţa lui Enoh şi Ilie R&H ,3.03.1874 “Enoh şi Ilie sunt reprezentarea corectă a ceea ce oamenii pot fi prin credinţa în Isus

Hristos…Aceşti bărbaţi nobili şi sfinţi şi-au păstrat caractere nepătate,….desăvârşite, şi au fost socotiţi demni

pentru mutarea în Cer”.Biruind ISPITA ispitelor, Enoh şi Ilie au stat nepătaţi în mijlocul poluării morale care-i înconjura. Nu doar că n-au iubit păcatul, ci umblarea lor a fost una de credinţă statornică în loc de răzvrătire.

17




GW , 54: “Precum a fost sfinţenia caracterului lui Enoh trebuie să fie şi sfinţenia celor care vor firăscumpăraţi dintre oameni la a doua venire a Domnului.”

Care erau elementele sfinţeniei lui Enoh ?GW, 51-53 : “iubirea lui Dumnezeu…a devenit subiectul meditaţiilor lui zi şi noapte. Cu toată puterea

sufletului său el a căutat să descopere acea dragoste oamenilor în mijlocul cărora locuia. Rugăciunea devenise pentru el ca respiraţia sufletului…300 de ani Enoh a căutat puritatea inimii.”

PDH ,88,89 : “Ca şi Enoh, poporul lui Dumnezeu va căuta puritatea inimii şi conformarea cu voinţa Lui, până când va reflecta asemănarea cu Hristos.”

Desăvârşirea lui Enoh şi Ilie consta în trăirea vieţii de credinţă răstignite, respingând răzvrătirea faţă deDumnezeu şi păcatele timpului lor, şi reflectând caracterul lui Isus. Faptul că vieţile lor nu au ajuns la un fel denepăcătuire absolută poate fi dedus din afirmaţia E.W. că “Hristos a fost singurul fără păcat care a locuit vreodată pe pământ.” (Rom.3:23)

Două feluri de desăvârşire şi demonstraţia finală a lui Dumnezeu în faţa UniversuluiAm descoperit că unii farisei aveau iluzia obţinerii desăvârşirii prin ruperea PĂCATULUI în bucăţi mici

pe care urmau să le biruiască. Atât păcatul cât şi neprihănirea erau privite mai degrabă ca o serie de acţiuni decâtca o stare a inimii şi a minţii. Se subestima astfel subtilitatea şi puterea păcatului în vieţile oamenilor şi sesupraestima capacitatea omului de a birui.

În contrast cu această viziune, am văzut că PĂCATUL este mai întâi o atitudine şi o stare de răzvrătire faţăde Dumnezeu, din care rezultă o relaţie ruptă cu Dumnezeu şi o serie de acţiuni care curg din această răzvrătire.PĂCATUL conduce la păcate.

Unul din scopurile Predicii de pe Munte a fost să dărâme definirea fragmentată a păcatului şi îndreptareaatenţiei spre aspectele profunde, interioare ale păcatului.

Definirea neprihănirii în viziunea fariseilor era în termenii unei serii de acţiuni. Isus o definea în termeniitransformării totale a inimii şi a minţii. Dacă se produce această schimbare, faptele neprihănite în viaţa zilnică eraurodul natural.

Creştinul transformat are LEGEA dragostei scrisă în inima lui. Ascultarea de LEGE este naturală pentrucei care sunt în Hristos pentru că marele principiu a fost interiorizat. Din acest principiu al LEGII decurg legilespecifice.

Fariseii erau interesaţi de litera legilor specifice, iar Isus era preocupat de spiritul LEGII.LEGEA şi legile sunt în armonie, în mod normal. Dar fariseii sunt atât de preocupaţi cu definirea,

înmulţirea şi păzirea legilor încât adesea calcă LEGEA dragostei în zelul lor. Legea este bună dacă, şi numai dacă,este păzită în spiritul iubirii (LEGII).

Spiritul lui Isus ne va conduce să-i punem pe alţii în centrul atenţiei, să fim plini de bucurie, să iubim maimult pe oameni, să acceptăm pe desfrânate, petrecăreţi şi chiar pe farisei, să fim amabili cu ceilalţi oameni, chiar dacă sunt diferiţi de noi.

Spiritul lui Isus cere transformarea totală a inimii , minţii şi vieţii, în timp ce spiritul fariseilor doar adaugămotivaţii religioase la trăsăturile fireşti ale caracterului omenesc.

Demonstraţia finală a lui DumnezeuE.W. spune că ultimul mesaj de milă/îndurare care trebuie dat lumii este o descoperire a caracterului Său

iubitor.

Unii pot obiecta, crezând că Dumnezeu nu poate permite intrarea în cer decât a celor ce sunt absolut fără păcat. Dumnezeu nu va “polua” cerul cu păcătoşi-cei care sunt răzvrătiţi faţă de El. Dar El poate lua în cer fărăriscuri pe cei care încă fac greşeli şi au păcate din neştiinţă şi păcate prin omitere, probleme care sunt înrădăcinateîn natura păcătoasă.

Poporul lui Dumnezeu de la sfârşitul timpului va avea inimile de partea lui Dumnezeu, va urî atâtPĂCATUL cât şi păcatele, şi va iubi atât NEPRIHĂNIREA cât şi neprihănirea. Ei demonstrează universului căegoismul şi suficienţa de sine pot fi înlocuite de dragostea pentru alţii şi credinţa în Dumnezeu. Când oameni cuastfel de atitudini şi voinţi desăvârşite au trupurile transformate, fără slăbiciunea cauzată de păcat, şi când suntmutaţi dintr-un mediu păcătos, putem fi siguri că ei, după tot ce au suferit, nu vor dori să mai repete experienţa păcatului în cer. A fost pe deplin demonstrat că singura lor dorinţă este a spune DA lui Dumnezeu cu toată inimaşi viaţa lor.

Cap.10 Crescând în desăvârşire de-a lungul veşniciei.Viaţa pământească a creştinului trebuie să-l pregătească pentru a trăi în desăvârşirea cerului.

Natura desăvârşirii pământeşti

18




Are de-a face cu interiorizarea marelui principiu divin al iubirii şi o reorientare a vieţii de la relaţia derăzvrătire prin PĂCAT faţă de Dumnezeu la o relaţie a credinţei.

John Wesley: “putem muri fără cunoaşterea multor adevăruri [şi să fim salvaţi în împărăţia lui Dumnezeu],dar dacă murim fără dragoste, la ce ne va folosi cunoştinţa?”

Nu putem să ne bucurăm de cer dacă nu suntem în armonie cu principiile lui. Fiecare va învia cu caracterul pe care l-a avut înainte de ultima suflare de viaţă. Dacă nu obţinem un caracter ceresc pe pământ, nu-l vom obţine

niciodată.O atitudine “desăvârşită” faţă de Dumnezeu şi principiile Lui este o condiţie pentru fericire în cer. Această

atitudine desăvârşită este exprimată atât în dorinţa de a face bine ( a iubi) în viaţă şi în pocăinţă sinceră cândrealizăm că faptele noastre de răzvrătire L-au pus pe Isus pe cruce.

Rolul învierii şi mutării în dezvoltarea continuă a desăvârşiriiUn aspect delicat al existenţei creştine este diferenţa dintre atitudini şi practică, între caracter şi faptă. Mt.

26:41 “duhul este plin de râvnă, carnea e slabă…”Lucrarea lui Dumnezeu pentru şi în cei mântuiţi nu este terminată în viaţa pământească (1 Cor 15:42-56;

Rom. 8:23,24)Mântuirea deplină include şi răscumpărarea trupului. Corpurile cu care ne-am născut au o slăbiciune ce

tinde spre rău. Creierul este afectat şi el: procesul gândirii este limitat şi deranjat. Pe lângă acestea trăim într-olume dominată de principii anticreştine, dar în armonie cu slăbiciunea trupului nostru firesc.

Fil.3:20,21; 1 Cor.15 –există o mare diferenţă între trupul firesc şi cel slăvit, schimbat la a doua venire. Vafi un trup liber de slăbiciunea cauzată de păcat. Creierul va funcţiona aşa cum a fost rânduit la creaţiune.

Creşterea în desăvârşire de-a lungul veşniciei.Fiinţele umane nu vor fi niciodată absolut desăvârşite. Acesta este un atribut al lui Dumnezeu. În cer nu ne

vom plictisi. Mereu vom avea noi ocazii de a creşte în cunoştinţă, dragoste şi slujire.Desăvârşirea nu este un punct ci o linie fără sfârşit.Dragostea are un potenţial infinit de creştere şi dezvoltare.În slujire vom afla cea mai mare bucurie şi cea mai înaltă educaţie.

19

Holy - Pacat-Îndreptatire-Sfintire-Farisei

Documents

Transcript of Holy - Pacat-Îndreptatire-Sfintire-Farisei