Vegetatia

Pe intinsul comunei Carpinis, padurile lipsesc, exista plante caracteristice stepei, plante cu flori, ierboase.

Plante caracteristice:

- arbori si arbusti : ulm, salcam, dud, otetar, porumbar

- vegetatie ierboasa : stir, spanac salbatic, ciumafaie, boz, golomat, trifoi

alb, trifoi marunt

- buruieni de cultura : pirgros, ghimparita, barbarosa, palamida, mohor,

costei, cimbrisor, cuicusoara, iarba gaiei, vulturica, et

Arbori si arbusti

Ulmul

Ulmus procera –Acest arbore atinge înaltimea de 25 - 30 m si poate trai sute de ani. Frunzele ulmului sunt neobisnuit de mici. Florile numeroase, în forma de ciorchine se deschid în lunile februarie si martie. Ulmul se caracterizeaza printr-o capacitate de rezistenta deosebita fiind foarte rar învins de boli sau calamitati naturale. Aceasta capacitate este calitatea de baza pe care doctorul Bach a remarcat-o la acest copac.

Salcamul

Salcâmul (cf. turc. salkâm) (Robinia pseudacacia, familia Leguminosae) este un arbore melifer, cu tulpina înaltă, până la 25-30 de metri şi ramuri spinoase rare, fiind aclimatizat în Romania. Provine din continentul nord-american. Creşte spontan pe aproape orice tip de teren. Are capacitatea de a fixa azotul din atmosferă, iar seminţele îşi păstrează mulţi ani capacitatea de germinare. Are frunze compuse şi flori albe, în ciorchine, puternic

mirositoare, iar fructele sunt păstăi aplatizate, brun roşcate. Înfloreşte primăvara târziu, în luna mai-iunie. Face parte din categoria arborilor cu lemn de esenţă tare, deosebit de rezistent la umezeală. Lemnul este utilizat pentru lucrări amplasate în aer liber, stâlpi de gard, construcţii diverse, în industria navală şi pentru fabricarea parchetului. Florile au întrebuinţare în farmacia naturistă. Scoarţa salcâmului conţine fitotoxine.

Dudul

Dudul este un arbore înalt de aproximativ 15 m, cu frunze asimetric lobate şi fructe dulci fade, albe (Morus alba) sau negru-roşiatice (Morus nigra). Îl întâlnim pe tot întinsul ţării în regiunile de câmpie şi dealuri joase.

Otetar (Rhus typhina)

Arbust sau arbore exotic de 10-12 m înaltime. Are tulpina acoperita de o scoarta subtire, cenusiu-închisa, net 23423p155x eda sau cu ritidom usor brazdat. Frunzele sunt foarte mari, pâna la 50 cm lungime, imparipenat-compuse, cu 11-31 foliole, oblong-lanceolate, acuminate, serate, pe dos pubescente în tinerete. Toamna se coloreaza în rosu aprins, fiind foarte decorative. Flori dioice, verzi galbui, grupate în panicule terminale pe tipul 5.

Fructele sunt drupe de 2-4 cm lungime, cu miezul acrisor, grupate strâns într-un ghem rosu-violaceu, paros si ramân pe lujeri pâna primavara, dând un aspect ornamental particular.

Importanta prezinta fructele acidulate care sunt folosite la fabricarea otetului, de unde si denumirea speciei. Frunzele contin substante tanante, având efect astringent si hemostatic.

Porumbar (Prunus spinosa)

Prunus spinosa - Porumbar

Arbust ramificat de 1-3m, cu ramurile laterale prevazute cu spini ascutiti de 4-8cm, frunze eliptic ovate, cu margini dintate. Flori solitare, mici, albe, pe tipul 5, apar înaintea frunzelor. F 343x234d ructe drupe globuloase, albastru închis brumate.

Importanta farmaceutica prezinta Pruni spinosi flos, recoltate la începutul înfloririi, contin flavone si au puternica actiune depurativa si hipotensiva. Pruni

spinosi fructus, recoltate toamna dupa caderea brumei, contin tanin si au actiune astringenta, antidiareica si se utilizeaza si în dischinezii biliare.

ORD. FABALES (LEGUMINOSALES)Cuprinde cel mai mare numar de specii între ordinele Subclasei Rosidae – 18.000 si sunt

raspândite pe tot globul. Denumirea ordinului deriva de la fructul caracteristic – leguma sau pastaie. Sunt plante lemnoase si ierboase, anuale sau perne. Radacina lor prezinta nodozitati care se formeaza din simbioza acestor plante cu bacteria fixatoare de azot – Rhizobium leguminosarum.

Frunzele compuse, rareori simple, sunt stipelate (uneori stipelele sunt transformate în spini) si adesea metamorfozate în cârcei. Florile de cele mai multe ori grupate în raceme, capitule sau umbele, sunt de regula zigomorfe, mai rar actinomorfe. Caliciul este format din 5 sepale concrescute, uneori bilabiat sau cu lacinii inegale. Corola este alcatuita din 5 petale libere, egale sau inegale, uneori se reduc la una. Androceul este format din numeroase stamine, din 10, sau se reduce la 5 sau 4, pot fi libere sau concrescute prin filamentele lor. Gineceul monocarpelar are ovarul dispus superior. Fructul este pastaie sau leguma (uneori lomenta), ce se desface longitudinal pe doua linii: pe linia de sutura a carpelei si pe linia nervurii mediane; lomenta se desface prin macerare, fragmentare. Din punct de vedere chimic, fabaceele sun bogate în

substante proteice (în special în cotiledoane si seminte), alcaloizi, saponine, taninuri. Ordinul Fabales cuprinde 3 familii: Mimosaceae, Caesalpinaceae si Fabaceae.Vegetatie ierboasa:

Stirul (Amaranthus retroflexus)

Increngatura : MagnoliophytaClasa : MagnoliopsidaOrdinul : CaryophyllalesFamilia : AmaranthaceaeGenul : Amaranthus Specia : Amaranthus retroflexus

Ştirul (Amaranthus retroflexus) este o specie

de plante din familia Amarathaceae.

Deşi ştirul este considerat o buruiană, în

grădinile organice ajută la

aerisirea solului. Frunzele sunt comestibile şi au gust asemănător spanacului. În ceea ce priveşte

animalele domestice, precum vitele şi porcii, ştirul are proprietăţi toxice.

Anumite specii de Amaranthus au fost consumate de către oameni (în special în America de Sud

- Mexic-5000 a.C.) încă de acum 7000 ani datorită faptului că această plantă este mai hrănitoare

chiar mai mult decât porumbul, grâul, sau alte cereale. Se pot consuma atât frunzele proaspete,

cât şi seminţele uscate sub diferite forme. În plus, cultivarea ei este foarte uşoară deoarece este

foarte rezistentă în orice climă.

Spanacul salbatic(Chenopodium album) -

Increngatura : MagnoliophytaClasa : MagnoliopsidaOrdinul : CaryophyllalesFamilia : AmaranthaceaeGenul : ChenopodiumSpecia : Chenopodium album

Este o buruiană comună în locurile de cultură ogoare, grădini etc.

Ciumafaia (Datura stramonium)

este o specie de plante toxice din genul Datura, familia Solanaceae. Este o plantă cu frunze mari, ovale, inegal şi dur-dinţate. Florile sunt mari (7-10 cm) şi albe, cu corola în formă de pâlnie. Fructul este o capsulă mare, spinoasă,

la maturitate s e desface în 4 valve până la bază.

Folosire

În cultura americană este folosită de mii de ani

ca plantă medicinală, ca de exemplu cu fumul

de la frunze uscate de ciumăfaie se alinau

crizele de astmă. Era folosită şi

ca stupefiant de preoţii Zuni

dinAmerica de Nord la slujbele

religioase cu scopul de a putea

lua contactul cu zeii sau la

identificarea hoţilor. Planta este adusă înEuropa ca să

servească la prepararea alifiilor pentru vrăjitoare. Datura mai era folosită în Europa ca afrodiziac,

iar în China şi Peru se punea în bere. În prezent se foloseşte datorită florilor frumoase ca plantă

de ornament, find frecvent confundată cu Brugmansia. Toate părţile plantei in special seminţele

maronii-negre sunt toxice

Bozul (Sambucus ebulus)

Bozul este o planta perena, fratele “vitreg” al socului. Creste in salbaticie, pe pajisti, la marginea padurilor si drumurilor, atat la munte cat si la campie. Este inalt de pana la 1.5 m, florile prezinta petale albe si stamine rosii, fructele sunt negre. Radacina este adanca si foarte puternica si este partea care prezinta interes terapeutic la aceasta planta.

Bozul contine: acizi grasi, fitosteroli, acid ursolic, glicozide, compusi iridoizi. Se distinge printr-un miros respingator al frunzelor, al tulpinilor si radacinilor.

Golomăţul (Dactylis glomerata), este o plantă perenă ce formează tufe rare, cu frunze late, prevăzute cu o ligulă mare. Se caracterizează prin spiculeţe grupate glomerulat într-un panicul. Spiculeţele sunt multiflore. Este frecvent în regiunea de munte şi în locurile umbroase de stepă. 

Trifoiul alb (Trifolium repens)

Trifoiul alb este o planta mica, perena, ierbacee, glabra, cu tulpina culcata la pamant, din care pornesc radacini. Frunzele sunt trifoliate, adeseori patate cu alb sau o pata mai inchisa, dispuse pe un petiol lung. Pe

tulpina, la baza petiolului, se gasesc stipele membranoase, ascutite la varf, albe-galbui, cu

nervuri verzi si liliachii. Florile sunt de culoare alba sau usor roze, pe masura infloririi ele se brunifica. Sunt dispuse in capitule globuloase, asezate la varful unor pedunculi drepti, mai lungi decat frunzele. Infloreste in luna mai pana in septembrie. Creste prin locuri cultivate, livezi si fanete.

Trifoi marunt(Medicago lupulina)

Increngatura : MagnoliophytaClasa : MagnoliopsidaOrdinul : FabalesFamilia : FabaceaeGenul : MedicagoSpecia : Medicago lupulina

Descriere : Este o specie anuală, bienală sau chiar perenă, frecventă în locuri umede, în lunci. Are tulpina prostrată. Florile mici, galbene, sunt grupate în raceme capituliforme. Păstaia este de 2-3

mm, reniformă, monospermă, la maturitate de culoare neagră.

- Buruieni de cultura :

Pir gros (Cynodon dactylon)

Increngatura : MagnoliophytaClasa : LiliopsidaOrdinul : PoalesFamilia : PoaceaeGenul : CynodonSpecia : Cynodon dactylon

Descriere : Este o buruiană foarte răspândită în regiunile secetoase, mai ales în sudul ţării. Se caracterizează prin stoloni puternici. Florile sunt

dispuse în spice liniare, grupate digitat. Spiculeţele sunt uniflore.

Denumire populara : pir grosSinonime: Panicum dactylon, Capriola dactylon

Cirsium arvense (palamida)

Increngatura: MagnoliophytaClasa: MagnoliopsidaOrdinul: AsteralesFamilia: AsteraceaeGenul: CirsiumDest: Cirsium arvense

Descriere: Este UNA DIN buruienile Cele mai frecvente si mai păgubitoare. Sunt înrădăcinarea Adanca. Tulpina poate atinge 1,50 m inaltime. Frunzele pacta sunt lanceolate, întregi Sau penat-lobat, lobii gasesc terminaţi version Spini. Calatidiile pacta sunt cilindrice grupate corimbiform. Florile roz-liliachii pacta sunt unisexuate, sesile, găsindu-SE în calatidii diferite. Achenele pacta sunt prevăzute cu Papus pulmonar.

Mohorul(Setaria glauca)

Descriere:Fam. Gramineae (Poaceae). Monocotiledonată anuală cu germinaţie primăvara târziu. Plantula are frunze lineare, limbul nepăros. Spicul are o nuanţă verzuie; pedunculii spicului sunt

aspri, păroşi. Sămânţa îmbrăcată cu o glumă ce o acoperă aproape în întregime. Paniculul are multe spiculeţe pe ramuri şi setele sunt verzi-brune, cu dinţi îndreptaţi în sus. Preferă soluri slab acide-neutre. Eutrofă. Eubazică-mezobazică. 

Cimbrisor (Thymus serpillum)Fam. Lamiaceae

Denumiri populare: balsama, buruiana de balsam, cimbrisor de cimp, cimbrisor salbatic, cimbru pasaresc, cimbru tirlit, cimbrul ciobanului, iarba-cucului, lamiita, pimou, sarpunel, schinduf, simbru, sumuduc, serpunel, tamiita, timian, timisor, timbrisoare.

Ecologie si raspindire: Un subarboret mic cu flori albe sau rosii-purpurii, cu tulpinile ascendente, inaltimea carora variaza de la 5-30 cm. Este raspindita prin pasuni si finete uscate, pe coline si pe marginea padurilor, pe soluri aride, pietroase si nisipoase, formind mici tufe.

Perioada de vegetatie: Infloreste din luna mai pina in septembrie.

Alte buruieni de cultura: ghimparita, barbarosa, costeiul , ciucusoara, iarba gaiei, vulturica, etc

Fauna Ca reprezentative in domeniul faunei sunt rozatoarele, din cauza carora agricultura, deseori, a suferit daune insemnate:

Popandaul (Spermophilus citellus)

Cunoscut si sub denumirile de suita sau tastar, popandaul este o specie apartinad familiei veveritelor -Sciuridae si singurul reprezentant european al genuluiSpermophilus. La fel ca toate veveritele, acest animal face parte din ordinul rozatoarelor. Numele de popandausau poponete i se trage de la pozitia pe care o adopta deseori: spijinirea pe membrele posterioare si pe coada, in pozitie verticala. 

Popandaul are corpul suplu si alungit, fara a depasi 22 cm., capul usor tesit in regiunea frontala, botul scurt si obtuz, pavilioanele urechilor mici si rotunjite, ca niste cute tegumentare acoperite de peri scurti. Coada are 5,5-7,5 cm lungime si este bine imbracata in blana. Greutatea corpului este cuprinsa intre 230 si 340 g. Membrele sunt scurte, cele anterioare avand cate 4 degete, iar cele posterioare cate 5, prevazute cu gheare lungi, puternice, mai mult sau mai putin ascutite, adaptate pentru sapat. Blana are peri scurti si aspri; culoarea de fond pe fata superioara a corpului este canusie-galbuie-bruna, cu reflexe negre si ruginii, insulare, inchise la culoare, cu aspect de pete fine. Pe partile laterale ale corpului blana prezinta nuante sulfurii. Pe cap culoarea este uniforma si fara pete, iar in jurul ochilor se contureaza un inel galben deschis; barbia si gatul sunt albe, pieptul, abdomenul si fata interna a membrelor sunt galben sulfuriu. Coada este mai deschisa pe partea ventrala si prezinta peri mai intunecati la culoare pe partea terminala.

Ochii popandaului sunt mari, proeminenti si, in comparatie cu marimea capului, sunt mult distantati intre ei. Aceasta pozitie a ochilor reprezinta rezultatul unei adaptari la mediu, permitind animalului sa observe intinderile din jur, fara a scoate complet capul din galerii. Buza superioara este crestata adanc. La baza cozii are 3 papile perianale, care secreta un lichid mirositor, cu rol in gasirea partenerilor de imperechere si in delimitarea teritoriului.

Populeaza zona de stepa, neimpadurita, fiind prezent in biotopuri foarte diferite: izlazuri, pajisti, terenuri cultivate sau inierbate, gradini, livezi, rape, diguri etc. In tara noastra, popandaul are o raspandire discontinua, lipsind total din podisul Transilvaniei. Spre deosebire de alte zone ale arealului, in Romania nu a fost intalnit la altitudini mari, urcand numai pana la 450 m. (dealul Pietricica din Piatra Neamt). Il gasim in afara arcului carpatic, pana la granitele tarii, in Moldova, Muntenia, Oltenia, Crisana, Maramures, densitatea populatiei putand atinge 13-17 indivizi/ha in Baragan si Dobrogea.  

Traieste in colonii, insa fiecare individ are o galerie proprie. Desi este un animal sociabil, cea mai mare parte a timpului o petrece in galeriile sale, destul de complicate, unele fiind folosite

permanent, altele ocazional. Galeriile ocazionale sunt folosite pe timp rece si umed si sunt construite fie la suprafata, fie la o adancime maxima de 120 cm., fiind prevazute cu 1-2 cuiburi. Galeriile permanente, utilizate pentru hibernare, au o structura mai complicata si ating o adancime de peste 2 m. Cuibul este amplasat in profunzime si adapostit intr-o camera ale carei dimensiuni sunt variabile. Acesta este confectionat din resturi vegetale, frunze uscate de graminee, tulpini, fire de lana, bucati de hartie sau de panza si alte materiale. Cuibul le serveste atat pentru hibernare, cat si pentru cresterea puilor. Arhitectonica galeriei variaza in functie de sol, conditiile climaterice sau caracteristicile indivizilor (varsta, de ex.).

Perioada de hibernare este determinata de conditiile de temperatura. In general, incepe in luna  septembrie si dureaza pana in luna martie; in mod exceptional, cand apar conditii climatice nefavorabile, cu temperaturi scazute sub 15 gr. C, intrarea in hibernare poate avea loc chiar in luna august. Popandaii hiberneaza fie in grupuri mici de 2 pana la 5 indivizi, de regula mama si pui, fie solitari. Indivizii tineri intra ultimii in aceasta stare. Nu isi fac provizii, starea de hibernare fiind profunda si continua. Trezirea si iesirea la suprafata se face esalonat: intai masculii adulti, dupa care femelele si, in ultima etapa, indivizii tineri.

Hrana poate fi atat vegetala, cat si animala. Popandaul este un animal diurn, hemofil si isi desfasoara activitatea de cautare a hranei in prima parte a zilei si dupa-amiaza, inainte de asfintitul soarelui. Consuma, in general, partile verzi ale plantelor, radacini si seminte, dar si insecte, miriapode, melci, rame sau vertebrate mici.

Perioada de reproducere incepe la cateva zile de la iesirea din hibernare. In aceasta perioada masculii au un comportament agresiv unii fata de altii. Femelele nasc 2 pana la 9 pui (cel mai frecvent 4 sau 5), dupa o perioada de gestatie de 25-28 de zile. Alaptatul dureaza 6 saptamani, iar puii ating maturitatea sexuala la un an de la nastere, dupa perioada de hibernare.

Popandaul este considerat a fi un animal daunator atat pentru culturi, cat si pentru siguranta solului. Acest rozator depreciaza pajistile si faneturile prin reteaua lor de galerii si contribuie la erodarea solurilor si la slabirea digurilor. Mai mult decat atat, animalul este un rezervor de germeni patogeni si paraziti. Blana lor, comercializata cu success in unele tari, este slab valorificata la noi.

Harciogul (Cricetus cricetus);

Familia harciogilor sau a grivanilor - Cricetidae - cuprinde un numar mare de genuri, raspanadite pe intreaga suprafata a globului, grupate in cinci subfamilii. Multe genuri din America, in special din America de Sud, apartin harciogilor propriu-zisi sau harciogilor comuni (Cricetus cricetus); in Europa si Asia sunt raspanditi harciogii cenusii (Cricetulus); iar in Africa se intalnesc cu precadere harciogii lingura (Mystromys). In anul 1962 in tara noastra a fost detectat micul harciog cenusiu (Cricetulus migratorius).

Harciogii sunt animale mici si robuste, avand o lungime cuprinsa intre 26 si 30 de cm., o coada de 2 - 6 cm si o greutate in jurul a jumatate de kilogram. Buzunarele obrajilor sunt mari, iar gura este prevazuta cu trei molari cu radacina pe fiecare falca. Sunt animale curioase, posace si docile, care musca atunci cand se afla in pericol. Cand temperatura scade sub 5 grade celsius, harciogii obisnuiesc sa hiberneze, timp in care tin astupate toate galeriile adapostului.

Ocupatia de baza a harciogului este sa sape galerii in pamant, unde isi aranjeaza locuinta, cu incaperi precis destinate, atat pentru vara, cat si pentru iarna. Adapostul sau este format dintr-o galerie oblica de iesire si una verticala de intrare, o camera de locuit, legata prin galerii de camera de provizii. Sistemul galeriilor este tinut in permanenta in buna ordine si curatenie. Adapostul harciogului este usor de recunoscut dupa movilita de pamant, amplasata inaintea deschiderii galeriei de iesire, unde sunt raspandite pleava si coji de seminte.

Imperecherea are loc in lunile aprilie - mai, dupa care partenerii se despart si traiesc izolat. Dupa o sarcina de trei saptamani femela naste cate 4 pana 18 pui mici, de 2 sau 3 ori pe an. Acestia se dezvolta repede si sunt curand parasiti. Desi au numerosi dusmani - printre care: pasarile de prada, animalele carnivore si omul - harciogii reusesc sa supravietuiasca si sa-si mentina numarul mare de indivizi, fiind animale extrem de prolifice. 

Blana acestor animale poate fi valorificata.

SOARECELE DE CAMP (Apodemus agrariu)

Are corpul mai robust decit cel al soarecelui de casa, cu lungimea de 9—13 cm, coada este relativ scurta, avind doar 2,5 —4,5 cm. De asemenea, picioarele sint scurte, de numai 1.5 —2 cm lungime. Greutatea corpului este cuprinsa intre 16 si 62 g. Urechile sint parcase, mici si largi, cu o dunga de peri care coboara de pe crestet spre pavilion. Culoarea blanii este cafenie bruna pe partea dorsala si alba cenusie cu nuante galbui pe partea ventrala. intre cele

doua zone de culoare nu exista o delimitare clara. Blana pare permanent zbirlita, fiind ccnvti-tuita din peri aspri. Coada este colorata la Cel cu restul corpului. in dreptul ochilor, botul pre/.inta un bombament caracteristic. La noi are o raspindire limitata, in nord-vestul Transilvaniei, traind in locuri umede1 si umbrite. isi construieste un cuib ca un ghem, ascuns intr-un desis de ierburi. Galeria de acces la cuib, si cuibul, sint situate intotdeauna in locuri uscate. Se hraneste cu ierburi si diverse seminte. Se reproduc^ tot anul, soricioaica avind 9—13 fatari cu cite 4—8 pui fiecare, deci este foarte prolific, pentru a compensa durata mica de viata, de circa un an. Este vinat de vulpe, dihor si pasarile rapitoare de noapte. Nu este daunator. Se mai numeste soarece de pamint.Denumirea stiintifica uzuala este Microlus a«rcslis grpgarins, Linne, 1766, iar denumirile

stiintifice iesite din uz sint; Microtus hirtus si Microlus lax'crnedii.Numiri straine: engl. shorl, iuilcd voie; germ. Erdniuiis; ii. campag-nolo agrrsio; sp. topillo agreste.

Cricetus cricetus (hârciog / căţelul pământului)  Capul + trunchiul (240) 260-330 (340) mm; coada 30-60 mm; greutatea 400-600 g. capul mai mult sau mai puţin ascuţit. Picioarele scurte; degetele subţiri cu unghii scurte. Coada conică, uşor trunchiată la capăt. Dorsal cafeniu-gălbui. Obrajii gălbui-ruginii, cu câte 3 pete mai mult sau mai puţin gălbui. Urechea, în jurul ochilor şi baza cozii roşii-cafenii. Marginea urechii, buzele, o dungă longitudinală ce trece peste beregată şi picioarele albicioase. În general, coloraţia variază destul de mult, de la întunecat complet la deschis complet.     Răspândit din partea centrală a Europei până în Siberia. La noi mai mult în Moldova, Muntenia şi Transilvania, prin regiunile de câmpie, stepă, unde îşi sapă galerii mai mult sau mai puţin adânci (30-60 (80) cm), unde aranjează încăperi precis destinate pentru hrană, masă, dormit, eliminarea fecalelor, atât vara, cât şi iarna. Foarte dăunător, consumând în medie 2-4 hectolitri boabe de grâu pe an, făcând depozit pentru iarnă. Hibernează din octombrie până în martie. Împerecherea prin aprilie-mai, după care sexele se despart şi trăiesc izolate. Femela naşte după 4-5 săptămâni 6-8 pui mici. A doua naştere prin iunie-iulie.     În Câmpia Română şi în partea centrală a Dobrogei ssp. Cr. cr. nehringi înlocuieşte în mare măsură specia tip, cu care se confundă din cauza aspectului.

Iepurele(Oryctolagus cuniculus) 

Aspectul iepurelui este bine cunoscut de oamenii de toate virstele, ineit nu poate fi confundat cu nici un alt animal.

Lungimea corpului este de 48—57 cm, la care se adauga coada de 8—9 cm. Urechile au lungimea de 12—17 cm si, ca o deosebire esentiala fata de iepurele de vizuina, estn faptul ca la iepurele de cimp vir-furile urechilor sint intotdeauna negre. Greutatea corpului are o medie mai ridicata decit a iepurilor din alte tari, fiind de cca4 kg si, in mod ex-ceptional, de 6 kg. Datorita diferentei de lungime dintre membrele anterioare si cele posterioare, iepurele nu se poate deplasa la pas, ci numai in salturi, a caror intindere poate atinge 3 m. Nu exista caractere vizibile de dimorfism sexual. Culoarea blanii variaza foarte mult dupa loc si anotimp, nuanta generala fiind cenusie-roscata. Firul de par este moale, dar rezistent, fiind

cenusiu la baza, alb-galbui la mijloc si virful negru. "Vibrizele sint deosebit de lungi si de aspre, cu rol tactil. Talpile picioarelor sint bine imbracate in par.

Este raspindit din Delta pina in golul de munte, detinind din acest punct de vedere, al amplitudinii ecologice, primul loc dintre toate speciile de vinat. TraiesteJn egala masura in cimpul agricol cultivat sau intelenit, ca si in padurile cu sau fara subarboret. Cea mai mare densi -tate o inregistreaza in cimpiile situate la altitudinea de 100—250 m. Evita locurile mlastinoase, cu apa stagnanta.

Manifesta un inalt grad de fidelitate fata de locul de trai, spatiul  In care este statornic inscriindu-se intr-un cerc cu raza de cel mult 2 km. Ca si toate celelalte specii de mamifere de la noi (cu exceptia caprei negre), iepurele are o activitate preponderent nocturna. Ajunge la maturitate sexuala la virsta de 7—8 luni. Se imperecheaza incepind din luna ianuarie, in iernile mai blinde.

Cu ocazia imperecherii se observa masculul alergind si urmarind indeaproape femela, uneori fiind mai multi masculi angajati in urmarire, fapt pentru care adesea au loc batai intre concurenti. In timpul acestor incaierari, masculii se ridica pentru clteva clipe  pe labele dinapoi, izbind adversarul cu labele dinainte.

Dupa o gestatie de 42 — 43 zi e, apar 2—4 pui, numiti vatui, care cantaresc la fatare in medie 130 g fiecare. in cursul unui an pot avea loc 3—4 fatari, uneori prima generatie ajungind sa se reproduca chiar in acelasi an.

Caracteristic pentru iepure este fenomenul de superfetatie, de suprapunere  a doua generatii. Cu alte cuvinte, inainte de a fata o serie de pui, iepu-roaica este capabila de imperechere. Acest fenomen este intilnit si la unele specii de rozatoare.

Puii au corpul acoperit cu o blana asemanatoare constitutiv cu cea a adultilor, vad din prima clipa de la fatare si, in general, sint deosebit de vioi, iar dupa citeva zile se pot misca in jurul cuibului. Acesta, o simpla scobitura in pamint, este situat intodea-una intr-un loc uscat. Alaptarea puilor dureaza cam 3 saptamini, dupa care acestia devin independenti.In timpul repaosului, iepurele isi amenajeaza sumar un culcus, o adinei tura in sol sau zapada, totdeauna cu capul in directia din care bate vintul.- Se hraneste exclusiv cu vegetale, ierburi, lujeri, frunze, muguri, coaja unor pomi fructiferi sau arbori tineri. Iepurele prezinta o particularitate interesanta din punct de vedere al digestiei. Astfel, o parte din hrana este eliminata sub forma de excremente rotunde, aplatizate si umede, numite cecotrofe, care, continind inca multe substante nutritive, sint reinghitite de animal si trecut» inra o data prin intreg traiectul digestiv. Excrementele finale au aceeasi forma, dar sint uscate. Este singurul mamifer de talie mica de la noi care nu intra nici in hibernare, nici in somn de iarna si nici macar intr-o vizuina, infruntind la suprafata solului toate intemperiile. Poate inota pe distante scurte, dar numai in caz de nevoie. Auzul si mirosul sint excelente, in comparatie cu care vazul este slab. Capabil sa atinga o viteza de 70 km pe ora, nu este cel mai rapid mamifer salbatic de la noi, fiind depasit pe distante mi i de ris si vulpe. in timpul deplasarii, mai ales pe zapada, iepurele lasa o urma caracteristica, de forma literei Y, cu deschizatura in directia de mers, ca unmu'e a pozitiei membrelor posterioare in momentul atingerii solului, inaintea celor anterioare.Dusmanii iepurelui sint extrem de numerosi. in primul rind sint clinii si pisicile hoinare, nevastuica si mai putin lupul, risul, vulpea. Pe linga acestia, pentru pui un mare pericol il constituie ciorile grive si cotofenele, precum si unele pasari rapitoare de zi. Este, de asemenea, vinat si de unele pasari rapitoare de noapte, care vineaza i'epuri numai atunci cind lipsesc soarecii, hrana lor de baza. Ca urmare exista o legatura directa intre cresterea efectivului de iepuri si cea de soareci. Daca adaugam la aceasta lista a dusmanilor si intemperiile care afecteaza mai ales prima generatie, primavara, precum si o serie de boli (coccidioza?bruceloza,

staphylomycoza), unele provocate de paraziti pulmonari si intestinali, se poate vedea impotriva citor dusmani trebuie sa lupte specia ca sa poata supravietui. Cercetarile au aratat ca circa 62% din iepuri mor inainte de a implini virsta de un an, 7% ajung pina la virsta de 2 ani, 6% pina la virsta de 3 ani si numai 3% ajung sa atinga 4—7 ani. De aceea are mare nevoie de intelegerea si ajutorul omului care, prin-tr-o atitudine corecta fata de aceasta extrem de populara specie, s'% prin combaterea dusmanilor sai, poate reduce mult volumul pierderilor anuale. Conform legislatiei, ce stabileste regulile de vinatoare, se vineaza in sezonul cuprins intre 1 noiembrie si 31 ianuarie. Este cautat pentru carne si blana, utilizabila ca atare in confectionarea articolelor de imbracaminte sau pentru transformare in fetru utilizat la palarii.

Denumirea stiintifica este Lepus europaeus transsijlvanicus, Mat-schie, 1901, ceea ce inseamna ca iepurele de la noi este o subspecie de sine statatoare, adoptata de stiinta datorita particularitatilor anatomo-morfologice care justifica definirea subspeciei.

Denumiri stiintifice vechi: Lepus capensis, Linne, 1758; Lepus europaeus,Pallas, 1778.

Numiri straine: engl. hare, broxn hare; fr. lievre ordinaire, litvr& brun; germ.Feldhase; it. lepre comune, sp. liebre comun.

Iepurele de camp este raspandit in toata Europa pana in Asia. La noi exista doua subspecii:

Subspecia Lepus europaeus (subspecia iepurelui comun), raspandita in intreaga Europa.

Subspecia Lepus europaeus transsilvanicus, ceea ce inseamna ca iepurele de camp de la noi este o subspecie de sine statatoare, adoptata de stiinta datorita particularitatilor anatomo-morfologice care justifica definirea subspeciei.

in general este singuratic, numai in perioada de reproducere formeaza perechi. Iepurele de camp prefera locuri deschise, traind in cimpii, tufisuri, raristi.

Este raspandit la ses pana in zona alpina, insa efectivele cele mai mari se gasesc in zona de campie. De asemenea, se poate spune ca prefera solurile uscate si fertile, indeosebi cele in care culturile agricole variate alterneaza cu trupurile mici de padure. Iepurele este o specie fidela locului de trai, care nu se indeparteaza mai mult de 5-6 km de locul in care s-a nascut.

Este mamifer de talie mica, cu lungimea de 55-70 cm si greutate medie de 3,8 - 4,0 kg (maxima 6,5 kg). Blana iepurelui de camp prezinta o variatie destul de mare sub raportul culorii.Astfel, se pot vedea iepurii cenusii- deschisi, roscati sau

cenusiu- inchis spre negru.Firele de par sunt cenusii la baza, albe- galbui la mijloc si negre la varf. Naparlirea are loc primavara.

Aproximativ 64% din iepurii de camp mor inainte de a implini virsta de un an.Sunt vinati intr-un numar limitat pentru carnea si blana lor.

Iepurele este un adevarat maiestru la inducerea in eroare a urmaritorilor.Instinctul precautiei il face ca inainte de a se opri pentru popas sa-si mascheze directia drumului, "incalcindu-si urmele" (ba merge inainte, ba o ia pe aceeasi urma inapoi).De urmarire iepurele scapa facand cercuri mari si oprindu-se din cind in cind ca sa-l mai vada pe cel ce-l urmareste.

Iepurele de camp are o multime de dusmani : vulpea, buha, uliul gainilor, lupul, s.a.

Longevitatea este de 7 - 8 ani (dar adultii tinuti in captivitate pot atinge si 9-10 ani). Predominante in efectivele lor sunt clasele de varsta tinere, deoarece foarte putine exemplare ajung la varste mai inaintate.

Femela naste de obicei de 3-4 ori pe an, cate 3-7 pui. Acestia la nastere au deja par crescut, dinti

iar pleoapele ochilor nu sunt lipite. Dupa 6-7 zile de alaptare, puii pot parasi deja culcusul si-si cauta singuri hrana.

Cu toate aceste avantaje naturale, in ultimile decenii numarul de iepuri de camp din Romania a scazut mult. Mortalitatea ridicata a tineretului se datoreaza in principal numerosilor sai dusmani din lantul trofic , dar si altor factori, cum ar fi: aplicarea in mod nechibzuit a pesticidelor in agricultura, braconajul, intemperiile care afecteaza prima generatie primavara, precum si bolile specifice (coccidioza , mixomatoza, s.a.).

In zona de campie, puii de iepuri sunt nimiciti, mai ales, in timpul secerisului (de catre combine). Adesea copiii sau cei virstnici, gasind pui de iepure, ii aduc acasa crezind ca ii salveaza, insa, in conditiile casnice, puii salbatici pier.

Animalele rapitoare, ca echilibru ecologic sunt si ele prezente:

Dihorul (Mustela putorius)

 este inrudit si similar in marime cu sobolanul domestic. Are o masca faciala caracteristica, gatul lung, capul mic si picioarele scurte.Este un animal activ in principal noaptea si este foarte galagios, scotand o varietate de suieraturi si zgomote bombanite.

Capul si trunchiul are 35-38 cm. Coada are 15-19 cm lungime iar greutatea lor este de 0,7-1,3 kg. Blana pe spate e cafenie-castanie intunecat, uniform si pe mijlocul lui o dungă slaba roscata-cafenie. Pe laturi este galbuie. Barbia si varful botului albe-galbui. Nasul este inchis la culoare. In urma ochilor, au o pată alba-galbuie, slab delimitata, care se continua in urma urechilor si o dunga stearsa de aceeasi culoare. Urechile sunt cafenii cu margini albe. Mustatile sunt lungi, negre-cafenii. Culoarea variază de la individ la individ. Foarte rar se intalnesc dihori complet albi sau galbeni.

Mustela putorius putorius (dihorul salbatic) este raspandit in toata zona temperata a Europei şi Asiei. La noi e destul de comun, prin clai de grau, gramezi de lemne, ruine, magazii de cereale, etc. Foloseste si vizuinile vulpilor sau ale iepurilor de casa. Predominant nocturn, se hraneşte cu gaini, porumbei, oua, soparle, serpi, broaste, pesti. Imperecherea lor are loc prin februarie-martie. Femela naste, după 6 saptamani, 3-6 pui, orbi, care vad după 14 zile.

Habitatul lor este zona impadurita, adesea aproape de habitatul uman.

Mustela putorius furo (dihorul domestic) este o alta specie fata de dihorul salbatic. Dihorul domestic, in cazul ca reuseste sa scape/fuga, in general moare in salbaticie in aproximativ 48 ore pt ca nu are instinctele necesare supravietuirii in salbaticie. Dihorii au fost domesticiti chiar inaintea pisicilor. Ei erau folositi pentru vanarea iepurilor.

Crescatorii de dihori domestici nu isi hranesc animalele cu carne cruda, ci cu mancare uscata pentru pisici, cu procent mare de proteine. In cusca trebuie pusa o litiera mica, un recipient cu pentru apa, un recipient pentru mancare, paturi mici sau carpe in care sa poata dormi. Dihorii isi fac nevoile la cutia cu nisip.

Masculii domestici sunt de 2 ori mai mari decat femelele, dar, in cazul in care sunt castrati, nu se observa nici o diferenta de comportament. Daca nu sunt castrati, au un miros puternic in perioada in care sunt in calduri, si pot fi mai agresivi. Se recomanda sa fie castrati la varsta de 6 luni, dupa ce s-au dezvoltat complet.

Femelele intra in calduri in general la 6-7 luni, dar se poate intampla si mai devreme (4-5 luni). Se recomanda ca, in cazul in care nu se doreste inmultirea lor, sa fie sterilizate. Daca o femela nesterilizata ramane in calduri o perioada indelungata, fara a se imperechea, se poate imbolnavi, si poate chiar sa moara datorita anemiei. Cand o femela este in calduri, ea nu isi modifica comportamentul.

    Deparazitarea se poate face la orice veterinar, in general cu medicamente pentru pisici/caini, calculate in functie de greutate si varsta. Dihorii trebuie vaccinati antirabic in jurul varstei de 6 luni. Vaccinul se numeste Fervac D. In cazul in care contacteaza boala, aceasta le este fatala in majoritatea cazurilor.

VULPEA (Vulpes vulpes)

Vulpea (Vulpes vulpes), este cel mai raspindit reprezentant  al familiei  canidae. Traieste  in toata Europa , Arabia , Africa de Nord, in mare parte din  Eurasia si in America de Nord. S-a adaptat foarte bine  si in Australia datorita popularilor facute de om in ideea de a rari iepurii de vizuina. Iepurii s-au inmultit in continuare iar unele specii bastinase au disparut aproape  in totalitate. Pe glob  traiesc aproximativ  13 subspecii de vulpi  impartite pe 33 de zone geografice.

Vulpea este un animal care se adapteaza foarte usor  in orice conditii. In Europa vom gasi cuiburi de vulpe  atit pe malul marii cit si la altitudini de peste 2500m,  o putem intilni si in codru dar traieste foarte bine si in apropierea satelor si oraselor. Singurul factor care influenteaza prezenta vulpii este solul. Vulpea are nevoie de un sol bun pentru  a-si putea construi vizuina, prefera zonele impadurite  si fara apa freatica aproape de suprafata pamintului. Isi construieste vizuina cu placere si in jurul cladirilor parasite, pe teritorii agricole, in scorburi de copaci sau in stufaris.

Vizuinele vulpii au in general 2 intrari dar se pot intilni si vizuini cu cite 4-5 intrari. In vizuinele mari se poate intimpla ca unul din cotloane sa fie locuit de vulpe iar altul de viezure.

Greutatea corporala a vulpii este influentata de conditiile de mediu ,anotimp si hrana. Masculi au o greutate medie de 7-8 kg iar femele de 6-7 kg. Lungimea corporala este de  intre 60-90 cm  la care se adauga lungimea cozii  care in medie este de 42 cm.  Culoarea vulpii este in general brun –roscat cu picioarele si coada mai inchise la culoare  dar variaza de la o zona geografica la alta. Unele exemplare au culoare galbui- ruginie pe spate si lateral iar burta si partea interiara a picioarelor de culoare  sura.

Vulpea ajunge la maturitae sexuala la virsta de 10-12 luni . Perioada de reproducere este ianuarie- februarie. Vulpile au o glanda la aproximativ 7-8 cm de la baza cozii   care secreta o substanta cu care  isi marchaza teritoriul si semnaleaza  masculilor apropierea perioadei de rut. Femelele au o perioada de pregatire de 10 zile (proestrus) dupa care sint copulate de unul sau mai multi masculi. Actul in sine este asemanator cu cel al ciinilor adica nu se pot desparti 15-20 minute. In general vulpoiul  ramine cu femela si o ajuta la cresterea puilor.Dupa o sarcina de 51-55 de zile femela naste la inceput de aprilie 4-5 pui cu  o greutate medie de 85-100 g. Cu 5 zile inainte de nastere femela incepe sa-si smulga parul de pe burta si din acest par construieste un cuib. Pui deschid ochii la 12-14 zile dupa nastere iar dupa  22-24 de zile de la nastere incep sa  manince si  carne. Puii ramin in strinsa legatura cu parintii  pina la  virsta de 2 luni  iar de la virsta de 3-4 luni deja  merg singuri  in cautare de hrana. Puii de vulpe sint foarte sensibili la umezeala, frig si boli (turbarea, scabia si trichineloza).

Dusmanii naturali ai vulpii sint lupul, risul, uliul porumbar si vulturii.

Hrana vulpii difera dupa conditiile de biotop si aceasta adaptare este secretul raspindirii acestei specii. Vulpea maninca  in general rozatoare pe care le prinde cu gura. In afara de rozatoare vulpea mai maninca tot ce nu e prea mare pentru ea. De la pasari la iezi de caprioara maninca orice. Vulpea aste un bun inotator  ajungind asa si la cuiburile pasarilor de apa pe care le consuma cu placere. Maninca cu placere peste, broaste, gindaci dar consuma  si fructe. Intra in zona urbanizata unde cauta mincare in parcuri si gradini dar intra si in curtile oamenilor de unde fura pasari si ravaseste gunoiul. Necesitatea de hrana a vulpii este de 0,5 – 1kg  de hrana pe zi dar  o vulpe adulta poate consuma si 2 kg  de  hrana pe zi.

Pentru cautarea hranei isi marcheza  teritoriul de vinatoare care poate fi cuprins intre 100-500 ha in functie de abundenta in hrana a teriritoriului. Marcarea o face cu urina si excremente  asezate la loc vizibil pe pietre ,trunchiuri de copaci, etc. Se poate intimpla ca teritoriul marcat de un mascul sa fie format din teritoriul mai multor femele.

Chiar daca este foarte sireata vulpea nu e mai inteligenta decit alte animale si nefiind comestibila multi vinatori nu o considera un vinat de dorit. Sigur ne putem intilni cu vulpe in goanele organnizate la fazani si iepuri, la  pinda  sau  la dibuit dar asta nu  as numi-o vinatoare de vulpe.

Vinatoarea vulpii se face la vizuina, la nada  sau cu chematoarea.Vinatoarea la vizuina e  eficace in lunile aprilie mai cind sint pui in vizuina. Baza acestei vinatorii este un ciine bun care scoate sau alunga vulpea din vizuina. Cum spuneam este o vinatoare eficace dar si periculoasa pentru ciine.Adevarata vinatoare a vulpii este cea cu chematoarea. Perioada cea mai buna este iarna pe zapada de preferinta la luna plina. Se poate ademeni prin imitarea  tipatului de iepure ,a chitaitului de soarece sau a jderului  aflat in pericol.

Vulpea o putem vina atit cu arme lise cit si cu arme cu glont. Teava lisa pote avea oricare din calibrele obisnuite dar e bine sa folosim alice  intre 3,5 si 4,5 mm. Armele ghintuite e de preferinta sa fie cit mai silentioase la sistemul de reincarcare. Calibrele uzuale pentru  vinatoarea vulpii sint 22 Hornet ,222 Remington, 223 Remington, 5,6 x50 R magnum si  5,6x52R. Cine doreste o arma dedicata vulpii este bine sa se gindeasaca la o mixta sau drilling in calibrul  12 pentru teava lisa  si  5,6x 50R magnum pentru glont .

Vinatoarea la vulpe, al carei sezon se deruleaza pe toata durata anului,  este o vinatoare sportiva si plina de neprevazut ,o recomand tuturor vinatorilor  care nu rivnesc la un trofeu grandios si nu vineaza pentru carne.

Trofeele vulpii sint craniul si blana care din pacate in ziua de astazi si-a pierdut valoarea pe care a avut-o odata.

viezurele

Denumiri: Bursuc, bursuca, pui de bursuc, viezure, viezuroaica, pui de viezure.Descriere: Animal plantigrad, ce pare sa faca legatura intre Mustelidesi Urside, este interesant atat prin infatisarea lui, cat si prin modul retras deviata. Are corpul indesat, mai gros in partea din spate decat in parteaanterioara, care incepe printr-un bot ascutit. Picioarele sunt scurte si inzestratecu cate 5 degete, prevazute cu gheare puternice, adaptate pentru

sapatulvizuinilor. Blana este compusa din peri aspri, aproape teposi, relativ lungi, de culoare alba-galbuie la baza, negri la mijloc si albiciosi la varf, combinatiecare induce impresia generala de culoare sura-alburie. Partea de jos a gatului, pieptul, abdomenul si picioarele sunt negre-cafenii. Specifica este culoarea alba a capului, cu doua dungi negre care pornesc de la nas, cuprind ochii si urechile si se largesc, estompandu-se pe fondul culorii gatului. Ochii sunt mici, ca de altfel si urechile rotunjite la varf. Mirosul specific este determinat de secretia glandei perianale, foarte dezvoltata.Dimorfismul sexual nu este evident. Nici puii nu se deosebesc prea mult de adulti, decat prin marime. Longevitate: Traieste circa 15 ani. Varsta se poate aprecia dupa uzura dentitiei.Sunete: Mormaie si pufaie cand este atacat, se vaita cand este prins sitipa modulat in perioada imperecherii. De fapt acest sunet seamana intrucatvacu plansetul de copil.Simturi: Este inzestrat cu un miros excelent, cu auz foarte bun si cu vaz mediocru.Urme: Urmele sunt inconfundabile. Ca forma se aseamana cu urmele din fata ale ursului, dar in miniatura. Excrementele le depune in toalete amenajate in apropierea vizuinilor ori pe drumurile de ducere si de intoarcere catre acestea. Specifice sunt si potecile curatate pentru plecarea si

inapoierea, discreta, la vizuina.Habitat: Prefera padurile situate in apropierea campurilor cultivate agricol, din zona de dealuri, de coline si de campie. Este intalnit si in padurile masive de munte, in luncile apelor curgatoare si in campul cultivat agricol. Asadar, il putem intalni peste tot, de la limita superioara a padurii pana in Delta Dunarii, dar numai noaptea fiindca ziua se retrage in vizuini.Hrana: Este un animal tipic omnivor. Mananca larve si radacini, ierburi si grane, fructe si cereale, legume si oua, soareci, pui de iepuri, reptile, iezi de caprioare s.a.m.d. Este periculos doar pentru pasarile care clocesc la sol (fazani, potarnichi, ierunci, cocosi de munte) si pentru puii mici ai iepurelui de vizuina. Consuma intamplator si cadavre.Dusmani: Din cauza vietii retrase este putin afectat de dusmani. Lupul il consuma cu mare placere cand il intalneste.Sociabilitate: Traieste izolat, cautand femela doar in perioada imperecherii. Imediat dupa imperechere, o paraseste. Doar mama poate fi vazuta, de primavara pana toamna, cu puii din acel an dupa ea.Reproducerea: Literatura de specialitate indica drept perioada de imperechere lunile iulie-august. S-au constatat insa situatii in care masculul cauta femela incepand cu luna aprilie. Probabil, perioada imperecherii este mult mai lunga, din aprilie pana prin septembrie. Femela fata in februariemartie, in vizuina, 3-5 pui orbi si golasi. Acestia deschid ochii dupa 25-30 de zile, ies din vizuina la 50-60 de zile si devin independenti doar toamna, dupa varsta de 6 luni.Obiceiuri: Ca si ursul, viezurele petrece iarna dormitand cateva luni in vizuina. Dormiteaza, de regula, de pe la sfarsitul lunii noiembrie pana pe la inceputul lunii martie. In timpul iernii, cand vremea este calda, paraseste temporar vizuina pentru a se hrani si pentru a defeca. In comportamentul sau nu exista nici elemente specifice hibernarii, nici somnului de iarna, deoarecenici temperatura corpului si nici respiratia nu sunt reduse decat in foarte mica masura.Nu-si strange niciodata provizii in vizuini, asa cum se afirma gresit in numeroase ocazii.Vanare: Singura metoda care da rezultate este panda la vizuina, seara si dimineata. La goana se impusca absolut intamplator. Se mai poate vana cucainii la vizuina, dar metoda, spre deosebire de vanatoarea la vulpe si la pisica salbatica, impune saparea acesteia orientata dupa latratul cainilor. Aceasta fiindca viezurele nu accepta sa fie alungat de caini afara din vizuina decat insituatii de exceptie, deoarece se apara mult mai eficient in interiorul acesteia. Se impusca folosindu-se arma lisa, cu alice de 3,5 - 4,0 mm, sau arma cu glont de calibru mediu, in perioada 1 august-31 martie.

Mamifere mari:

Caprioara.

Căprioara este un mamifer rumegător ce aparţine familiei Cervidae.

Caprioara este cea mai mica specie de capre salbatice originare din Europa. Masculii au tendinta de a fi mai mari si mai robusti, in comparatie cu femelele.

Aspectul exterior si dimensiunileCaprioara este cea mai mica specie de capre salbatice originare din Europa. Masculii au tendinta de a fi mai mari si mai robusti, in comparatie cu femelele. Masculul poarta denumirea de caprior, iar femela de caprioara sau ciuta. Blana este diferita in functie de sezon. Iarna, blana este mai deasa, mai lunga, dand animalului un aspect ciufulit, neingrijit, avand culoare cenusie sau maro-cenusiu. In timpul lunilor de vara, blana este mai scurta si mai rara, avand culoare maro sau castaniu aprins. Blana de iarna incepe sa creasca la inceputul lunii septembrie si este schimbata in aprilie-mai. In timpul lunilor de iarna, blana de la nivelul fetei posterioare a crupei este de culoare alba, usor sesizabila. In timpul lunilor de vara acest semn este mai putin sesizabil. Coada este foarte scurta, de cativa centimetri lungime. Capul este mic, mai mult lung decat lat. Botul, in general, este de aceeasi culoare ca restul corpului, dar nasul este intotdeauna de culoare neagra. Adesea prezinta diferite pete de culoare alba pe obraji si in partea superioara a gatului. Urechile sunt mari, ovale, fiind conturate cu par de culoare neagra, iar interiorul este captusit cu par moale, de culoare alba. Numai masculii prezinta coarne, care le cad in octombrie-noiembrie, dar le cresc din nou, pana vara, in perioada de rut. Coarnele au, in medie, o lungime de 30 cm. In general, coarnele prezinta pana la 6 varfuri la capriorii adulti, in timp ce la cei tineri, numarul este mai redus. Rozetele bazale sunt bine-definite. Coarnele sunt utilizate de masculi in disputele pentru femele din timpul perioadei de imperechere. Picioarele sunt suple si prevazute cu copite inguste si scurte ale caror degete laterale sunt bine dezvoltate. Lungimea corpului este de 95-135 cm. Inaltimea la greaban este de 63-67 cm. Greutatea corporala este de 18-29 kg.ComportamentulIn comparatie cu alte subspecii de capre salbatice, caprioara este, de obicei, un animal solitar. Caprioarele, in general, traiesc singure sau in grupuri mici alcatuite dintr-o femela si puii acesteia. Teritoriul lor este destul de mic, de circa 1 km2. caprioarele se hranesc cu predilectie dimineata sau seara tarziu, odihnindu-se in restul zilei. Caprioarele se organireaza in turme alcatuite din 20-40 de membri, numai iarna.Habitatul si aria de raspandireCaprioara prezinta o arie de raspandire destul de extinsa, fiind regasita in zonele temperate ale Europei si Asiei. Caprioara este un animal care se adapteaza foarte usor, motiv pentru care este intalnit intr-o multitudine de habitate. Prefera zonele impadurite, cu multa vegetatie. In Romania, o veti intalni de la ses, pana in padurile subcarpatice.HranireaCaprioara nu este foarte pretentioasa, dar prefera vegetalele bogate in apa. Consuma cu placere ramuri tinere, muguri, frunzele diferitilor arbori si arbusti, scoarta de copac, lucerna, etc. Se va hrani, de asemenea, cu recolta terenurilor agricole si daca va avea posibilitatea va intra in livezile de pomi fructiferi, delectandu-se cu frunzele si fructele acestora. Toamna, caprioarele prefera alimentele concentrate (seminte, fructe).Aspecte particulareCaprioara naparleste de doua ori pe an, primavara si toamna. Frecvent, intre masculi apar dispute pentru teritoriu si pentru femele, in perioada de rut.Viata reproducatoare:

-maturitatea sexuala a masculilor se produce pana la sfarsitul primului an de viata, dar nu sunt apti pentru imperechere pana la varsta de 3 ani;

-femela este apta pentru imperechere la varsta de 14 luni si este monoestrica; -estrul (perioada de calduri) dureaza circa 36 ore;

-perioada de imperechere (de rut) are loc in fiecare vara, in iunie-august; desi se imperecheaza la inceputul verii, beneficiaza de un procedeu special, care le permite sa nasca, primavara, intr-o perioada optima. Acest procedeu poarta denumirea de implantare intarziata;

-gestatia dureaza circa 300 de zile, dand nastere, in general, unui singur pui, si, mai rar, la 2 pui/fatare, care prezinta ochii deschisi si sunt complet acoperiti cu par;

-fatarea are loc in mai-iunie; iezii prezinta de-a lungul laturilor corpului un sir de pete albe, care le asigura camuflarea in iarba inalta. Acest desen se estompeaza la varsta de aproximativ 2 luni;

-puii cresc rapid si pot fi intarcati la varsta de 2-3 luni si raman alaturi de mama pana aceasta da nastere altei generatii, anul urmator.Speranta medie de viata a caprioarei este de circa 8 ani, cu o maxima de 14-16 ani.

Pasari cu cuibul pe pamant :

Ciocarlia(Alaudidae)

Ciocârliile (Alaudidae) sunt o familie de păsări cântătoare din ordinul „Passeriformes” care cuprinde 92 de specii cu corpul de dimensiune mijlocie sau mică. Ciocârliile sunt păsări care cântă în zbor, aleargă şi îşi fac pe sol cuibul care conţine ca. 6 ouă pestriţe. La păsările din această familie nu există un dimorfism sexual accentuat; din acest motiv se deosebeşte greu femela de mascul. Hrana de bază a ciocârliilor o constituie seminţele de vegetale.

Presura(Emberzia citrinella)

 Presura galbena este raspandita in aproape toata Europa, mai putin Peninsula Iberica si nordul extrem. La noi in tara este o pasare specifica zonelor impadurite de deal insa poate fi intalnita si in padurile mai joase sau in vaile muntilor.

  Presura galbena are un penajul in care predomina culorile galben si brun. Galbenul este prezent pe cap si pe burta iar diferitele nuante de brun le intalnim pe spate si pe aripi. La mascul se poate observa o pata

rosiatica pe spate care este mult mai intensa primavara cand este si perioada imperecherii. Presura galbena are lungimea corpului de 16 cm, anvergura aripilor de 23-29 cm iar greutatea de 25-30g.

  Presura galbena isi construieste cuibul direct pe sol in ierburile inalte sau in tufisurile joase. Femela depune cate 3-5 oua in 2-3 serii pe an iar perioada de incubatie este de 14 zile.

  Hrana este alcatuita in principal din seminte pe care le cauta direct de pe sol si mai rar din insecte. Iarna se aduna in stoluri mari care sunt mereu in cautarea terenurilor cu seminte.

Migreaza doar exemplarele din Nordul Europei si din acest motiv la noi se observa o crestere a populatiilor in perioada de iarna.

  Presura galbena nu este o specie amenintata cu disparitia si nici nu reprezinta interes vanatoresc.

Dropia (Otis tarda)

este o pasăre de stepă specifică stepelor din

familia Otididaecare trăieşte în sud-estul Europei şi zonelor

cu climă temperată din Asia. În Românias-a găsit până acum

câteva decenii în Bărăgan, în prezent mai apare regulat pe

teritoriul administrativ al oraşului Salonta, judeţul

Bihor respectiv al comunei Beba Veche, judeţul Timiş.

Aceste populaţii sunt comune cu cele de la Kis-Sárrét, Parcul

Naţional Körös-Maros, Ungaria, respectiv Mokrin,

Voivodina, Serbia.

În cazul dropiilor se observă un dimorfism sexual accentuat.

Masculul de dropie este cea mai masivă pasăre din Europa,

putând ajunge până la 18,5 kg. Este pasărea cea mai grea care

se poate înălţa în zbor. Femelele sunt mult mai mici,

cântărind între 3,5 şi 5 kg. Dropia se hrăneşte cu vegetaţie,

fasole verde şi mazăre, dar şi cu insecte sau mici vertebrate. Este o pasăre tăcută, dar în perioada

de cuibărire scoate un ţipăt ca un lătrat.[1]

Prepelita  (Coturnix coturnix L.)

Prepelita este foarte asemanatoare cu potarnichea dar mai mica, avand o greutate de aproximativ150g. Marea diferenta intre ele este ca prepelita este oaspete de vara, sosind la noi in luna aprilieiar toamna  ne paraseste pentru a ajunge in zone mai calde.

  Prepelita mai este cunoscuta si sub numele de pitpalac si este des intalnita in literatura noastra, de la povesti vanatoresti si pana la povesti pentru copii. Este o pasarea foarte iubita de lucratorii campului deoarece ii insoteste mereu cu cantecele ei cu care isi aduna puii.

  Penajul are o culoare generala bruna cenusie,cu dungi transversale albicioase.Pe piept si pe burta este de culoare alba galbui. Zboara doar atunci cand pericolul este iminent, in rest prefera sa stea bine ascunsa,lipita de pamant, ajutata si de penajul sau.

 Cel mai des o intalnim in zonele de campie,in miristi sau in campurile cu faneata sau lucerna.

  Cuibul il face pe pamant. Femela depune pana la 15 oua pe care le cloceste singura.Perioada de incubatie este de 21 de zile. Puii sunt crescuti exclusiv de catre femela.Sporul anual de pui depinde foarte mult de capriciile naturii. In anii cu ploi multe si abundente sunt foarte multe cuiburi distruse de suvoaiele de apa.  Puii sunt hraniti in prima parte a vietii lor cu insecte si larve iar mai tarziu invata sa manance diferite seminte si fruncte.

  In ultimii ani se observa o scadere masiva a efectivelor si asta se datoreaza atat vanatului clasic cat mai ales metodelor de prindere "industriala" cu ajutorul unor plase pe traseele de migratie ale pasarilor. Ultima metoda de a le vana nu este specifica tarii noastre. In tarile arabe sunt vanate in mod traditional cu ajutorul soimilor.

 

Potarnichia(Perdix)

 Potarnichea, alaturi de prepelita, reprezinta la noi pasarile cu cel mai ridcat interes din partea vanatorilor. Putem spune ca sunt un simbol in domeniul vanatorii, lucru care a dus la o scadere drastica a populatiei de prepelite si potarnichi din tara noastra. Nu sunt inca interzise vanatului si s-ar putea ca atunci cand se va intampla acest lucru sa fie prea tarziu. Macar o pauza de cativa ani pentru vanatul acestor pasari ar ajuta mult la refacerea efectivelor.

  Omul poate ca este cel mai inversunat pradator al acestor pasari dar nu si singurul. Nu exista pradator de la noi care sa nu le caute frenetic de la mamifere si pana la pasari de prada.Te si miri ca inca mai pot fi zarite. Potarnichea este o pasare sedentara, intalnita la noi pe toata perioada anului.

 Potarnichea,o pasarea deosebit de gingasa si frumoasa,a fost prezenta dintotdeauna pe meleagurile noastre. Este amintita in scrierile lui Cantemir si intr-o multime de povesti vanatoresti.

 Potarnichea este mai mare decat prepelita dar sunt asemanatoare la infatisare si colorit. Este imbracata intr-o haina ruginie, foarte eficienta pentru camuflaj, potarnichea fiind greu de

observat atunci cand sta nemiscata, lipita de sol. Capul este de culoare ruginie iar pe gusa si piept de culoare cenusie. Prezinta si o formatiune brun inchis in zona pieptului. Lungimea corpului este de 30cm, anvergura aripilor de 45-48cm iar greutatea maxima este de 450g.

  Hrana este in principal de natura vegetala,alcatuita din diferite fructe,seminte si cereale dar si din insecte si larve. Mai ales puii consuma ultima categorie de hrana.

 Potarnichea isi face cuibul pe sol in care depune pana la 20 de oua in luna mai. Perioada de incubatie este de 25 de zile. Ca o curiozitate, prepelita nu emana nici un miros pe perioada cuibaritului si nu paraseste cuibul in preajma unei amenintari pentru a nu trada pozitionarea acestuia.

Alte pasari :

Graurul (Sturnus vulgaris)

Graurul este o pasare des intalnita la noi si foarte cunoscuta.Are o lungime de aproximativ 20 cm,deci este o pasare relativ mica,motiv pentru care exista pentru ea un interes vanatoresc scazut,desi sunt care se dau in vant dupa anumite retete cu graurul actor principal.

  Penajul este predominant negricios cu luciri verzi-violete.Varful aripilor si coada sunt de un brun inchis si este presarat pe tot corpul cu picatele albe.Descrierea este oarecum relativa pentru ca graurul isi schimba des haina in functie de anotimp si varsta.

  Graurii vin la noi de timpuriu,de la sfarsitul lunii februarie si prefera padurile sau palcurile de copaci din zonele joase,cu multa umezeala,eventual in apropierea baltilor,iazurilor si a raurilor.Este bine adaptat si la viata de oras unde poate fi intalnit in parcurile umbroase cu copaci batrani.Hrana o cauta de obicei pe pamant,fiind alcatuita din viermi si insecte .

  Graurul nu este un maestru al construirii cuibului;de multe ori prefera sa fure cuibul altei pasari.Cel mai des il vedem cuibarind in scorburile copacilor.Femela depune pana la 6 oua, lucioase si albastrui pe care le cloceste timp de 14 zile.

  Incepand cu sfarsitul lunii august ii putem vedea in stoluri mari hoinarind dupa hrana.Putem spune ca omul trage mari foloase de pe urma aceste pasari care este harnica curatitoare de insecte daunatoare si de omizi.In luna octombrie pleaca in stoluri mari catre zone mai calde.Dante in "Divina comedie"a luat zborul graurilor drept comparatie pentru a arata zbuciumul sufletelor purtate de vijeliile infernului.

Prigoria (Merops apiaster) 

 Prigoria o putem considera fara tagada una din podoabele lumii noastre pasaresti. Este atat de viu si frumos colorata incat ai impresia ca este o bucata din curcubeu, pare ca este o pasare exotica din padurile tropicale ratacita pe la noi.

 Prigoriile mai sunt denumite si albinarei sau viespar pentru ca sunt o pacoste pentru apicultori, consumand albinele cu mare placere. Se spune ca atunci cand gaseste cate un cuib de albine nu pleaca de acolo pana nu le mananca pe toate.

 La infatisare prigoria seamana cu o mierla numai ca e mai zvelta si are ciocul mai lung si mai subtire si cu coada un pic mai lunga. Are o lungine de aproximativ 28 cm, anvergura aripilor de 40 cm si o greutate de 50-70 g. Pe vremuri erau foarte cautate pentru penele lor care erau folosite in scopuri ornamentale.

 Le place foarte mult sa manance albine si viespi dar nu se dau deoparte nici de la cosasi si lacuste precum si alte insecte.Pot consuma pana la 200 de insecte pe zi.

 Cuiburile le fac in malurile lutoase in niste galerii pe care le sapa singure. Lungime tunelului este in medie de 1m si la capat cu o camera unde se afla si cuibul. Femela depune pana la 7 oua si ambii parteneri clocesc cu randul. Perioada de incubatie este de 22 de zile.

  Prigoriile sunt pasari migratoare. Vin la noi destul de tarziu,prin luna aprilie si pleaca in luna octombrie. Suporta greu frigul si de aceea in zilele urate si ploioase o sa le vedem stant suparate pe o crenguta.

 

Barza  (Ciconia ciconia )

Barza alba sau cocostarcul este destul de intalnita pe teritoriul Romaniei si asta datorita faptului ca prefera sa-si construiasca cuibul in apropierea omului,pe acoperisuri,cosuri de fum,stalpi,turnurile bisericilor.Este o pasare foarte indragita in toata Europa si astfel a reusit sa

intre in credinta populara ca simbol al primaverii,al nasterii,se spune ca aduce noroc casei unde isi face cuibul si o fereste de foc.

  Barza alba este o pasare de talie mare,cu picioarele si ciocul lung,ambele de culoare rosie la maturitae.Puii au ciocul si picioarele negre pana la varsta de un an.Penajul este de culoare alba,cu varfurile aripilor de culoare neagra.Greutatea medie este de aproximativ 3,5 kg.

  Sunt pasari care prefera zonele joase si intinse, fara paduri pe suprafete mari si isi fac cuibul in apropierea lacurilor si baltilor unde is pot gasi mai usor hrana.Dieta lor este formata in principal din pesti mici,broaste,serpi, pasari si mamifere mici.

  Aria de raspandire a berzei albe este: aproape toata Europa,nordul Africii si vestul Asiei.In Europa cele mai multe berze cuibaresc in Polonia un se gasesc anual aproximativ 40 000 de perechi.In Romania cea mai mare densitate o gasim in campiile din vestul tarii.

  Cand simt apropierea iernii,berzele albe europene migreaza in nordul Africii iar odata cu revenirea primaverii,la sfarsitul lunii martie, obisnuiesc sa se intoarca la acelasi cuib pe care l-au lasat in urma.

Uliul (Accipiter)

este numele unui gen de păsări răpitoare de

zi din familia Accipitridae, mari şi

puternice, care atacă păsări şi mamifere

mici. Acesta are un cioc puternic, cu

marginile tăioase ca lamele unui foarfece;

ciocul este adaptat pentru sfâşiat prada.

Corpul subţire, aripile şi coada lungi, arată

că este o bună zburătoare. Picioarele

puternice se termină cu patru degete (trei

îndreptate înainte şi unul înapoi), cu ghearele lungi, ascuţite şi încovoiate. Are vedere foarte

bună, putând distinge de la mari înălţimi prada: păsări, şoareci, iepuri, insecte. Se aruncă asupra

prăzii, o apucă cu ghearele, o sfâşie cu ciocul şi o înghite nemestecată; uliul este o pasăre

răpitoare de zi. Hrănindu-se cu carne, pilota sa este mai puţin dezvoltată decât a altor păsări care

se hrănesc cu grăunţe. Alte păsări răpitoare de zi sunt şoimul, şorecarul.

Reptile :

Sarpele de casa(Natrix natrix)

Sarpele de casa (Natrix natrix) nu este un sarpe veninos si nici constrictor, fiind frecvent intalnit in Europa si, respectiv, in Romania. Ei sunt dificil de sesizat intrucat se deplaseaza rapid si sunt extrem de precauti. Intrucat ei isi incalzesc corpurile prin intermediul mediului ambiant, acesti serpi se tolaneasc la soare imediat dupa mijirea zorilor pentru a-si ridica temperatura corporala suficient incat sa fie apti pentru a-si desfasura activitatile normale si pentru a-si digera prada.TaxonomieRegnul: AnimaliaIncrengatura: ChordataSubincrengatura: VertebrataClasa: ReptiliaOrdinul: SquamataSubordinul: OphidiaFamilia: ColumbridaeGenul: NatrixSpecia: Natrix natrixAspectul exteriorSarpele de casa este, in general, verde inchis sau maroniu cu un colier (doua pete semilunare) caracteristic galben, crem sau portocaliu situat in spatele capului, particularitate care explica o alta denumire a sa, de sarpele cu inel. Coloritul sau poate fi de asemenea de la gri pana la negru. Fata interna a corpului este intotdeauna mai deschisa la culoare. Pe partile laterale ale corpului se pot sesiza dungi verticale. Linii negre coboara de la nivelul ochilor lor mari si aurii, cu pupila rotunda, pana la comisurile gurii. Limba lui bifurcata este de culoare albastru-negru, ca si irisul. Ochii si narile sunt dispuse pe partile laterale ale capului. Indivizii complet negri (melanistici) si albinosii sunt rar intalniti. Solzii sunt dispusi longitudinal, de-a lungul corpului. Masculii pot fi identificati pe baza prezentei unei umflaturi la nivelul bazei cozii si a lungimii mai mari a cozii in comparatie cu femelele, precum si in urma numararii solzilor subcaudali (68-72 la mascul si 52-56 la femela).Sarpele de casa prezinta un corp zvelt, atingand o lungime de circa 100-110 cm la mascul si de pana la 170-180 cm la femela, femela fiind de cele mai multe ori mai mare decat masculul.Exista mai multe varietati de culoare. Dintre acestea cel mai usor de recunoscut sunt urmatoarele:Natrix natrix perasa – cu doua dungi albe, galbene sau portocalii;Natrix natrix nigra – cu spatele negru si pata colierului clara;Natrix natrix ponticus – cu spatele castaniu sau cenusiu-oliv murdar, cu colier putin distinct;Natrix natrix sparsus – cu spatele negru.Trebuie sa tineti cont ca imediat dupa naparlire, coloritul este mai deschis.

ComportamentulSarpele de casa este o reptila diurna, desfasurandu-si activitatile in principal in timpul zilei. Ii place sa lancezeasca la soare in locurile cu vegetatie bogata, dar este si un bun inotator, serpuind la suprafata cu capul deasupra apei. Daca simte apropierea vreunui pericol, sarpele de casa se scufunda in apa, ascunzandu-se printre vegetatia acvatica, putand ramane sub apa pana la o ora.Serpii de casa sunt animalute gregare, tolanindu-se la soare alaturi de alti confrati si chiar si de vipere.Daca veti avea curajul sa-l luati in mana, sarpele de casa va incerca sa se apere, eliminand secretia urat mirositoare a glandelor sale anale si prefacandu-se mort. Uneori, el poate efectua anumite atacuri false napustindu-se asupra victimei, dar fara a deschide gura. Ceea ce trebuie sa stiti, este ca sarpele de casa nu este veninos, nu ataca omul niciodata si nu musca daca este prins, rareori.Habitatul

Sarpele de casa este distribuit in aproape intreaga Europa, exceptie facand nordul acesteia, in diferite tinuturi ale Africii de Nord si Asia Centrala. Sarpele de casa populeaza regiunile din jurul mlastinilor, baltilor, lacurilor si apelor curgatoare, dar il putem gasi si in paduri, la camp sau in zonele lipsite de vegetatie, ducand o viata atat acvatica, cat si terestra.HranireaSarpele de casa este un carnivor convins, hranindu-se in principal cu broaste, pesti si rareori cu tritoni, soareci si pasari mici. Puii si tineretul se hranesc cu predilectie cu mormoloci de broasca. Prada este prinsa si apoi inghitita de vie. Un studiu efectuat recent arata ca un sarpe de casa poate supravietui circa un an consumand numai 6-7 broaste.ReproducereaImperecherea se produce primavara, in aprilie-mai, imediat dupa ce ies din hibernare. Masculul urmareste femela pana cand reusesc sa-si incruciseze partile inferioare ale corpurilor, producandu-se copulatia.Ponta este realizata de femela, in general in lunile iunie-iulie-august, avand aspectul unui ciorchine de 10-15 oua. Ouale sunt ingropate la mica adancime in solurile cu o umiditate crescuta, afanate, sub frunzar sau sub muschi. Exista posibilitatea ca mai multe femele sa-si depuna ouale in acelasi loc. Femela ramane langa cuib doar pentru cateva zile.In functie de temperatura mediului ambiant, ouale eclozioneaza dupa circa 10 saptamani (in lunile august-septembrie), aparand puii cu o lungime de circa 13-20 cm, care devin rapid independenti.Masculii ating maturitatea sexuala in jurul varstei de 3 ani, in timp ce femelele nu se imperecheaza pana in anul al patrulea sau al cincelea de viata.Dupa atingerea maturitatii, masculii naparlesc de circa 2 ori pe an, in timp ce femelele isi schimba pielea o singura data pe an, chiar inainte de depunerea oualor.HibernareaCand temperatura mediului ambiant scade drastic, in lunile octombrie-martie, sarpele de casa intra in hibernare, utilizand vizuinile abandonate ale iepurilor, fisurile din stanci, mormanele de ingrasaminte naturale (balegar) sau radacinile copacilor ca adapost.

Imediat dupa iesirea din hibernare, sarpele isi petrece primele cateva zile in apropierea hibernaculumului. Ulterior, acesta se va deplasa in cautarea hranei sau a unui partener pentru imperechere.Speranta medie de viata a sarpelui de casa este in jur de 13-15 ani, maxim 25 ani.

Soparla

Cele mai variate si raspandite specii de reptile care traiesc in prezent sunt soparlele. Se cunosc circa 3000 de specii, ce sunt grupate in 23 de familii.

Pot trai in orice mediu, majoritatea preferand zona intertropicala. Datorita iutelii si a capacitatii de a se catara (pot urca pana la 4000 m altitudine), soparlele pot evita multi pradatori.

Dimensiunea soparlelor variaza in functie de specie si de sex. Astfel, exista specii care au o lungime mai mica de 2 cm, la polul opus aflandu-se dragonul de Komodo a carui lungime poate ajunge la 3 m. In general, coada soparlelor este mai lunga decat corpul, care este acoperit cu solzi marunti.

Solzii dorsali sunt dispusi pe 8-12 randuri, au forma ovala sau hexagonala si sunt bine diferentiati de solzii dorso-laterali. Coada este acoperita de solzi ingusti si drepti.

Soparlele au patru picioare scurte, aduse pe langa corp, cu cate cinci degete fiecare, dar exista si specii fara picioare. 

In general, soparlele prezinta 10-17 pori femurali de fiecare parte si intre 6-8 siruri longitudinale. Pliul gatului este mai mult sau mai putin vizibil, iar limba se termina cu 2 lobi scurti, rotunjiti. 

Fata de serpi, soparlele prezinta deschizaturi pentru urechi, pleoape mobile si maxilare mult mai putin flexibile, strans articulate cu craniul.

In cazul capturarii, multe specii sunt gata sa muste, dar exista specii ce nu au dinti veninosi.

Inainte de imperechere, masculul de soparla isi poate schimba culoarea sau isi ridica faldurile ce sunt dispuse in jurul gatului. 

Reproducerea are loc prin depunerea, prin iunie, a 5-14 oua de culoare alb-galbui, usor cilindrice, lungi de 12-14 mm. Clocirea dureaza in jur de 2 luni, chiar 90 de zile in cazul in care temperatura este devaforabila. Ouale cresc in volum in timpul clocitului, devenind cenusii, iar prin august-septembrie ies puii.

Femelele sunt apte pentru reproducere dupa 3 ani, pe cand masculii dupa 2 ani. 

Soparlele inelate sunt reptile strans inrudite cu serpii si se hranesc cu mici nevertebrate. Craniul lor este lat, coada scurta, iar plamanul scurt dezvoltat. Ele traiesc in Africa, Orientul Mijlociu, America de Sud si se hranesc cu rame, muste, omizi.

Cea mai mare specie de soparla este dragonul de Komodo. Cu toate ca are o greutate de pana la 125 kg si o lungime de circa 3 metri, se poate deplasa incredibil de rapid. Animalele prinse nu au nici o sansa de viata, deoarece dragonul de Komodo are maxilare puternice si gheare care ii permit sa ucida rapid.

Baltile din jurul Carpinisului sunt populate cu:

Broasca de balta - Broasca este numele dat mai multor animale tetrapode amfibii, din clasa

batracienilor, fără coadă, cu picioarele dinapoi mai lungi, adaptate pentru sărit, cu gura largă şi

cu ochii bulbucaţi.

Broasca de baltă trăieşte atât în apă, cât şi pe uscat. Nările de pe vârful botului se închid când se

află în apă. Broaştele se înmulţesc prin ouă, care sunt depuse în apă.

Buhaiul de balta (Botaurus stellaris)

Este o pasăre acvatică. Trăieşte ascunsă în stufărişul bălţilor.

Face parte din familia stârcilor(Ardeidae). Pasărea este ceva mai mare decât o găină domestică, atingând 76 cm lungime şi o greutate de 1,35 kg. Penajul, de un cenuşiu-gălbui dungat cu negru, ca şi poziţia corpului îi asigură un camuflaj perfect. Buhaiul de baltă are picioare relativ scurte, un gât scurt şi un cioc ascuţit. Vânează pândind animale sau insecte acvatice. Denumirea provine de la sunetul produs de masculi în perioada împerecherii, sunet ce poate fi auzit de la o depărtare de câţiva kilometri. Femela cloceşte şi creşte singură puii care, timp de două săptămâni, nu părăsesc cuibul, iar după două luni pot zbura.

Buratecul(Hyla arborea)

Specie vulnerabila conform IUCN

(International Union for Conservation of

Nature) şi a “Cărţii Roşii a Vertebratelor

din România” Bucureşti 2005, face parte

din Phylum Vertebrata, Clasa Amphibia,

Ordinul Anura, Familia Hylidae,

Genul Hyla, Specia arborea.

Hyla arborea sau broasca europeană de

copac, brotăcelul, buratecul sau răcănelul este o anură de dimensiuni mici, lungimea adultului

fiind de cca 5 cm. Capul mai lat decât lung, botul scurt şi rotunjit, ochii laterali, timpanul vizibil.

Membrele sunt lungi, cu discuri adezive caracteristice la vârful degetelor, degetele anterioare

uşor palmate la bază, primul deget mai scurt decât al doilea, cele posterioare palmate. Pielea este

netedă, strălucitoare dorsal, granuloasă ventral (în afară de gât la mascul). O dungă neagră sau

cafenie porneşte de la nări, până la baza

femurului, în regiunea lombară formează o

blucă îndreptată în sus.

Masculul are un sac vocal mare, brun-închis

sau brun-gălbui, sub gât; când este gol pare un

pliu al pielii.

Femela nu prezintă sac vocal, dar, spre

deosebire de mascul, prezintă granulaţii şi pe

gât, culoarea acestuia fiind de un cenuşiu-violet.

Specie euritermă, în România trăieşte pretutindeni în afara zonelor de munte. Este singura

broască arboricolă de la noi din ţară şi datorită discurilor sale adezive se caţără cu uşurinţă în

arbori şi tufişuri. Duce o viaţă crepuscular-nocturnă, dar are şi activitate diurnă stând deseori la

soare sau vânează insecte. Hrana brotăceilor este variată predominând dipterele, dar s-a găsit în

conţinutul stomacal examinat şi coleoptere, arahnide şi oligochaete.

Specie arboricolă, brotăcelul trăieşte în păduri, zone cu tufişuri, preferă pădurile străbătute de

ape. Pentru reproducere are nevoie de bălţi nu foarte adânci, cu vegetaţie bogată şi apă curată.

Este întâlnit de la 0 la 1000 m altitudine.

Importantă verigă trofică larvele sunt consumate de către peşti, păsări, ţestoase de apă şi unele

insecte; adulţii la râdul lor, sunt o importantă sursă de hrană pentru şerpi, păsări şi uneori chiar

pentru peşti.

Adulţii de Hyla ies din hibernare la sfârşitul lunii Martie şi se adună pentru reproducere la bălţi

din luna Aprilie până în Iunie. Masculii sunt primii care intră

în apă, femelele doar în preajma pontei.

Este activă în special noaptea. Datorită coloritului ei de

protecţie nu se adăposteşte pe timp de zi, stând la soare pe

vegetaţie. În majoritatea timpului stă căţărată pe plante,

putând urca la câţiva metri de la sol.

Vocea masculului este foarte puternică, un fel de “crac-crac-

crac” asurzitor, câte 3-6 pe secundă timp de câteva secunde.

Ei cântă de obicei în cor, cu perioade regulate de întrerupere, nu numai în perioada de

împerechere ci şi după o ploaie caldă de vară sau pe înserat.

Hibernarea apare în Septembrie-Octombrie şi durează până la sfârşitul lui Martie începutul lui

Aprilie; se ascund sub tufişuri, sub muşchi la marginea apelor, în pământ, în scorburile copacilor

sau chiar în apă. Specie rezistentă la frig şi uscăciune. Se acomodează foarte bine în captivitate,

putând trăi până la 22 de ani.

Reproducerea nocturnă, durează câteva ore. Amplexul este axilar, iar ponta este depusă noaptea.

Femela depune ouă mici, în pachete dense, de mărimea unei nuci, pe plante sau care cad la

fundul apei. Locul de depunere al ponte sunt porţiuni mai adânci ale balţii, cu apă limpede şi cu

vegetaţie.Diametrul oului este de 1½ mm, coloritul alb-gălbui, cu polul animal pigmentat,

cenuşiu sau brun deschis; împreună cu capsula sa gelatinoasă nu depăşeşte 4 mm în diametru,

ponta cuprinde cca. 800 – 1000 de ouă. După aproximativ 12 zile ies larvele, iar după 3 luni

tinerii au caracterele adulţilor şi părăsesc apa. După 3 - 4 ani sunt capabili de reproducere.

Larvele sunt măslinii, cu pete şi reflexii aurii,

înoată foarte bine, având un înot activ

asemanător peştilor.

Salamandra (Salamandra salamandra)

 Animal batracian asemănător cu șopârla, cu picioarele scurte și îndreptate în lături și cu  pielea neagră pătată cu galben, care secretă o substanță protectoare iritantă.

Femelele salamandrelor si ale tritonilor depun gramezi de oua invelite in gelatina . Unele specii , indeosebi multi tritoni , isi depun ouale in apa . Multe salamandre depun ouale in solulumed . Ouale depuse in apa necesita cateva saptamani pana la ecloziune , iar cele depuse pe uscat necesita adesea mai multe luni .

Tinerele salamandre sunt larve - mci vietati ca niste mormoloci , avand pe cap branhii asemanatoare cu niste pene . Difera mai putin de forma adulta decat de mormolocii de broaste sau broaste raioase . Larvele tritonilor isi petrec perioada de dezvoltare a vietii in apa in care are loc ecloziunea , dar unele salamandre se dezvolta pe uscat .

Dezvoltarea se petrece in procesul numit metamorfoza . In fiecare stadiu se pierde o trasatura a larvei tinere si se obtine o trasatura de adult . Metamorfoza variaza de la o specie la alta , iar dezvoltarea completa in forma adulta poate dura intre 6 saptamani si 5 ani .

In medie , salamandrele si tritonii complet dezvoltati variaza ca lungime intre 10-20 centimetri . Unele specii cresc mai mari , cateva specimene ala salamandrei uriase japoneze din China si Japonia pot ajunge o lungime de 1,5m si sa cantareasca 40 de kg . Pe de alta parte , cea mai mica salamandra , salamandra pitica din Carolina de Nord , Tennesse si Virginia , are o lungime de pana la 5 cm .

 

Specii de pesti: Crapul (Cyprinus carpio) 

Descriere

Lungimea corpului poate atinge 1 m, iar masa maximum 40 kg. Este acoperit cu solzi mari. Spatele este, de obicei, negricios, cu nuanţe albăstrii sau verzui, flancurile arămii sau arămii-gălbui, iar abdomenul albicios. Cavitatea bucalăeste subterminală, cu buze groase. Crapul posedă patru mustăţi, două nări, doi ochi, şi botul. Pe trunchi şi pe coadă se găsesc înotătoare perechi (două ventrale şi două pectorale) şi neperechi (dorsală, anală şi codală, care prezintă doi lobi egali). Înotătoarele sunt acţionate de muşchi, iar peştele este acoperit cu mucus şi solzi. Există două forme de crapi: crapul cu spatele jos şi crapul cu spatele înalt. Este răspândit aproape pe tot globul, populând apele dulci şi cele salmastre. Trăieşte până la 30 de ani, uneori şi mai mult.

Reproducere şi dezvoltare

Crapul atinge maturitatea sexuală la vârsta de 2-5 ani şi se înmulţeşte în lunile mai -iunie. O femelă depune pe vegetaţia subacvatică până la 2,1 milioane de icre, iarincubaţia are loc după 2-7 zile. Puietul se hrăneşte la început cu zooplancton, iar mai apoi, când atinge 1,8 cm lungime, cu nevertebrate de fund (hrana principală a unui crap adult).

Respiraţie

Crapul are respiraţie branhială. Branhiile sunt bine vascularizate, aflate pe lamele osoase, în spatele unor „căpăcele” denumite opercule.

Cultivare

Crapul sălbatic este răspândit mai mult în apele şi bazinele Mării Mediterane, Mării Negre, Mării Caspice, Mării Aral. De la el au fost obţinute mai multe varietăţi domestice (crapul solzos, crapul-oglindă, crapul golaş etc.) care se cultivă, de regulă în iazurile piscicole ale întreprinderilor de carpicultură. În dependenţă de rasă şi de condiţiile mediului ambiant, crapii de un an cântăresc în medie 15-150 g, cei de doi ani 150-1000 g, cei de trei ani 350-2000 g ş.a.m.d.. Carnea de crap este gustoasă şi are o valoare nutritivă înaltă.

Carasul (Carassius Auratus Gibelio)

Carasul (Carassius Auratus Gibelio) este cel mai cunoscut şi răspândit peşte de apă dulce din România. El face parte din clasa Actinopterygii, ordinul Cypriniformes, familiaCyprinidae. Carasul este originar dinAsia de Nord, de unde s-a răspândit în toată China ca peşte ornamental, iar mai apoi în întreaga lume. Dimensiunile obişnuite ale carasului sunt de 10-15 cm, iar greutatea lui poate varia de la 80-150 de grame, la 1,5-2 kg, în mod excepţional.

Caracteristici generale

Coloraţia solzilor lui depinde de apa în care trăieşte. În apele mâloase solzii lui bat spre culoarea neagră, în apele bogate în vegetaţie bate spre verde, iar în cele limpezi culoarea carasului este auriu-maronie. Forma capului este asemănătoare cu cea a crapului, lipsindu-i însă mustăţile, iar forma gurii este obtuză, cu buze subţiri.

Carasul poate trăi în ape foarte sărace în oxigen, între nişte limite ale PH-ului, pe care puţini peşti le suportă. Este un peşte care rezistă şi scos din apă, mai multe ore, mai ales dacă este învelit într-o cârpă udă, deoarece nu i se usucă solzii. Se hrăneşte cu larve, crustacee, vegetaţie, moluşte, icre etc.

Reproducerea se realizează primăvara când apa atinge temperaturi de 8-10 grade. Depunerea icrelor durează până la sfârşitul verii. La această specie toate exemplarele peste 2-3 ani sunt femele, deoarece masculii, după această perioadă suferă de fenomenul numit ginogeneză, adică transformarea lor în femele.

Albisoara (Leucaspius delineatus)

Plevusca (fufa, albisoara, firca) este un peste pelagic de card, de lungime 5-10cm, ce poate fi adesea confundat cu puietul de oblete. Corpul este alungit, solzii căzători, linia laterală incompletă şi întreruptă după al 13-lea solz.Spatele este verzui-cafeniu, laturile şi abdomenul argintii strălucitoare. În lungul laturilor, o dungă îngustă albastru închis.Prefera baltile bogate in vegetatie sau cursurile de apa de mici dimensiuni, cu un curent redus. Se hraneste cu fitoplancton si zooplancton, insecte si chiar icrele altor specii. Reproducerea are loc in lunile aprilie-mai, pe perechi,in zone bogate in vegetatie acvatica, masculul pazind ponta.Masculii, în perioada reproducerii, au pe cap tuberculi albi, iar femelele au orificiul genital înconjurat de doi lobi cutaţi, proeminenţi.

Plevusca este "peşte universal, aflîndu-se oriunde e un ochi de apă stătută cu cîteva buruieni. Mic, cu solzii mascaţi, argintii, cu o dungă neagră în lungul trupului, a fost socotit multă vreme drept pui de peşte. Pe cît e de mic, pe atîta însă îşi îngrijeşte bine de ouă. Femeia pune ouăle în jurul buruienilor din bălţi, iar bărbatul stă şi mereu le loveşte cu trupul, cu coada, ca nu cumva să se prindă pe ouă vreun spor de ciupercă. Se încumetă să le apere chiar de alţi peşti, pe cît îi merge, şi dacă musafirul nepoftit nu lasă gîndul de a mînca icrele, apucînd de coadă pe păzitor

Stiuca (Esox lucius)

Ştiuca (Esox lucius) este o specie de peşte teleostean din familia esocidelor, lung de 30-120 cm

şi având greutatea de 0,500-25 kg, cu corpul alungit şi turtit lateral, gura mare cu dinţi puternici.

Ştiuca este un peşte răpitor care trăieşte în apă dulce.

Rapitorul numarul unu, stiuca isi pandeste nemiscata

prada care se apropie, pentru ca in momentul oportun

sa atace fulgerator. Corpul fusiform este perfect

adaptat pentru un demaraj fulgerator, care

se dovedestede prea multe ori mortal. Stiuca are o

dezvoltare rapida, atingand in numai trei saptamani 15

mm, iar maturitatea sexuala la varsta de 3 ani, cand are aproximativ 700-800 de grame, si poate

ajunge la exemplare de peste 20 de kg (cea mai mare stiuca prinsa in Delta avea 16 kg). Perioada

de reproducere are loc dupa topirea gheturilor, adica in februarie-martie. Temperatura optima de

hranire pentru stiuca este de 17-180C. Exista opt specii ale familiei Esox dintre care sase se

gasesc in America de Nord. Dimensiunea minima a stiucii care poate fi retinuta este de 40 de cm.

Somnul (Silurus glanis)

Somnul (Silurus glanis) este o specie de peşte răpitor de talie mare din familia Siluridae. Somnul trăieşte frecvent în bălţi, lacuri, pe cursul inferior al fluviilor mai mari, ca şi la gura lor de vărsare. Peştele preferă locurile adânci cu mâl şi ape tulburi. 

Caractere morfologice

Somnul are un corp lung, cu un cap turtit dorso-ventral; are o gură largă, care are pe laturi două mustăţi lungi, sub gură fiind mustăţi scurte. Corpul se termină fără o înotătoare codală propriu-zisă. În medie somnul are o lungime de 2 m, putând însă atinge o lungime de 3 m şi o greutate de 150 kg. Culoarea corpului este albăstruie negricioasă sau verzuie măslinie pe spate, iar abdomenul este de o culoare mai deschisă.

Mod de viaţă

Somnul este activ mai ales noaptea, vânând în apele tulburi când temperatura apei este peste 4 - 7 °C. Hrana lui constă mai ales din peşti şi raci, dar poate ataca şi păsări acvatice sau mamifere tinere. Animalele adulte duc în general o viaţă solitară.

Reproducţie

Perioada depunerii icrelor la somn este în regiunile temperate între lunile mai şi iunie, când apa are o temperatură între 17 - 18 °C. Icrele sunt depuse în locuri bogate cu plante acvatice. Cantitatea de icre depuse depinde de posibilităţile de hrănire şi de mărimea femelei. La 2 - 3 zile apare puietul care are o mărime de 4 - 5 mm. În primele 10 zile ei sunt sensibili la lumină. După această perioadă încep să se deplaseze activ consumând plancton, crustacee mici. În caz că nu este suficientă hrană apare canibalismul. La vârsta de 4 - 5 ani somnul este apt pentru reproducţie.

Insectele sunt reprezentate prin :

Greieri

Greierii sunt insectele cele mai gãlãgioase dar si cele mai muzicale. Pânã in prezent au fost descoperite peste 1000 de feluri de greieri.Greierele are douã perechi de aripi: aripile dinspre exterior sunt groase, tari si folosesc pentru a proteja a doua pereche de aripi transparente. Aripile subtiri se miscã atunci când insecta zboarã iar aripile groase rãmân nemiscate. Când aripile subtri nu sunt folosite le pliazã ca un evantai si stau asezate sub aripile groase.

Greierii au trei perechi de picioare ce sunt foarte eficiente pentru sãrituri. Picioarele din fatã si de la mijloc sunt scurte. Picioarele din spate sunt mai lungi decât intregul corp si foarte puternice.Majoritatea greierilor nu zboarã ci se deplaseazã prin sãrituri lungi. Prin frecarea aripilor groase se naste “cântecul “ greierilor. Târâitul greierilor era considerat o binecuvântare in Europa si America. Chinezii care considerã greierele o creaturã care prevesteste binele, spun cã este norocoasã familia ce locuieste in casa cu multi greieri.Greierii au auzul si vãzul foarte bune.O altã parte sensibilã este formatã din cele douã antene asezate la cap si folosite ca organ de : miros, pipãit si uneori pentru auz.Greierele obisnuit mãsoarã cam 2,5 centimetri.Majoritatea greierilor mor toamna târziu ( de frig ), doar câtiva rezistã prin colturile calde ale caselor si isi pot petrece iarna acolo.

Coropişniţele (sau chifteriţele)

sunt insecte aparţinând

familiei Gryllotalpidae, având corpul

solid şi o lungime de 3-5 cm, ochi compuşi

şi membre anterioare sub formă de lopeţi,

bine dezvoltate pentru săpat şi înot. De

asemenea, indivizii adulţi pot zbura până la

opt kilometri în sezonul de împerechere.

Insectele sunt active mare parte din an

şi hibernează în timpul iernii.

Indivizii tineri pot avea aripi mai scurte şi

înfăţişarea lor variază în funcţie de specie, semănând cu cosaşi, furnici foarte mari sau termite.

Coropisnita adulta are corpul de 30-55 mm lungime si culoare cafenie. Dorsal, primul segment al toracelui (pronotul) este mare, ovoid, bombat, catifelat si placut la atingere. Picioarele anterioare sunt adaptate sapatului. Se-nmultesc din doi in doi ani. Prin lunile mai-iunie are loc copulatia si depunerea oualor. Ouala sferice, sunt de marimea unei seminte de canepa si de culoare alb-galbuie. Larva este asemanatoare insectei adulte. Pentru depunere, femela sapa un cuib de marimea unui ou de gaina, la 5-15 cm adancime, in care va depune intre 300 si 600 de oua. Incubatia dureaza 15-20 zile. Larvele aparute raman in cuib sub ocrotirea femelei pana dupa prima naparlire, apoi devin independente sapandu-si propriile gauri.

Catre sfarsitul toamnei, larvele naparlesc de doua ori, apoi se retrag pentru hibernare in sol sau in locurile de depozitare a balegarului. In primavara, ele urca in stratul superficial al solului, sapa galerii de hranire, se hranesc si continua sa se dezvolte, iar spre toamna celui de al doilea an, larvele devin insecte adulte care hiberneaza. Pentru dezvoltare si iernare, coropisnita prefera solurile bogate in substante organice si balegar de grajd. Ierneaza ca insecta adulta si larva de varsta a III-a, in sol, la 30-40 cm adancime.Coropisnita produce pagube mari in rasadnite, sere, solarii si in camp la culturile de legume, preferand rosiile, vinetele, conopida, morcovii. In rasadnite, atacul se manifesta imediat dupa semanat, prin dislocarea semintelor in germinare. La culturile semanate direct, in urma deplasarii, coropisnita disloca samanta in germinare. In radacinile mai groase de sfecla, morcov si in tuberculii de cartof, insectele rod cavitati mari.Sunt foarte cautate de somn, clean, mreana, chiar si crap. Se ataseaza de carlig relativ usor, Varful carligului va patrunde in corpul coropisnitei in zona capului si va iesi complet prin partea posterioara. Mrenutele si clenisorii ne pot crea destul de multe probleme, reusind sa ‘sparga’ destul de usor abdomenul insectei, trebuind neaparat inlocuita. Separarea indivizilor este obligatorie in pastrarea coropisnitelor pe perioade mai lungi de timp. Ca modalitate de pastrare si transport, s-a dovedit a foarte eficienta urmatoarea : luam o bucata de lemn ‘plina’, cu lungimea de 40-50 cm si latimea de 25-30 cm; pe toata suprafata, pe ambele parti,se fac gauri de cate 10-12 cm lungime si 2,5-3 cm diametru, la distante de minim 1 cm intre ele, in care se vor introduce insectele; fiecare dintre aceste suprafete va fi acoperita cu cate o bucata de placaj, avand aceeasi lungime cu cea a lemnului – asemenea unui capac; placajul va fi gaurit in doua  trei locuri, in dreptul fiecarei gauri, pentru aerisire. 

Lacusta

Lacusta este una dintre cele mai lacome insecte, devorand zilnic o cantitate de hrana egala cu greutatea sa; lacusta adulta cantareste 2-3 grame, iar lungimea ei nu depaseste 50 mm. 

Lacusta are aripile anterioare mai inguste, iar cele posterioare sunt membranoase si late, fiind in repaus stranse in falduri longitudinale, sub cele anterioare, acoperind abdomenul.

Au aparatul bucal de tip masticator, iar dezvoltarea heterometabola. Poseda organe timpanale, iar masculii un aparat stridulator. Timpanele sunt plasate pe laturile primului segment abdominal si organul stridulator este format dintr-o nervura longitudinala proeminenta de pe tegmine si femurele picioarelor posterioare care sunt puse in miscare ca un arcus pe nervura.

Lacusta vaneaza in timpul noptii greierii care dorm. Printre lacuste exista unele specii care se autodevora. Insensibile la durere, ele incep prin a-si manca picioarele din fata, apoi partea posterioara a corpului. Acest lucru nu-l fac din lipsa de hrana.

Lacustele calatoare, duse de vanturile dominante, pot zbura fara intrerupere 2000 km, cu o viteza de 40 km/h, ceea ce le ofera o suprafata de devastare considerabila. Nici o alta insecta nu este atat de rezistenta.

Gandacul cartofului(Leptinotarsa decemlineata)

Gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata) este o insectă din ordinul coleopterelor, din familiachrysomelidelor, amplu răspândită la nivel mondial, asociată cu locurile de cultură şi de depozitare a cartofilor, asupra cărora acţionează ca un dăunător.