Prefaţă

Vânatul şi vânătoarea reprezintă unul din sectoarele de activitate cu implicaţii

majore ecologice, manageriale, care vizează în primul rând conservarea şi refacerea

fondului cinegetic, respectiv a faunei.

Activităţile legate de această problemă se situează, ca importantă, la nivel local,

naţional, internaţional şi chiar mondial.

Practicarea vânătorii este astăzi legată, în funcţie de ţara la care ne referim, de

obiective diferite: subzistenţă, comerţ sau sport.

Lucrarea prezentă cuprinde cunoştinţe privind cultura vânatului precum şi

salmonicultura, după programa Facultăţii de Silvicultură şi Exploatări Forestiere, necesare

pregătirii de specialitate a viitorilor ingineri silvici. Ea sintetizează cunoştinţe la zi din

domeniu, tendinţe şi, mai ales, imperative ale practicii şi cercetării de specialitate, care

contribuie într-o măsură cât mai mare la orientarea specialiştilor în rezolvarea complexelor

probleme ce le stau în faţă.

Elaborarea materialului a avut în vedere, în primul rând, programa de învăţământ,

dar ne-am permis unele incursiuni în problematica actuală a cinegeticii, în măsura în care

ne-a îngăduit extinderea manualului.

În acelaşi timp, s-a avut în vedere că o mare parte din cunoştinţele oferite de

discipline precum Botanica, Meteorologia, Silvicultura, Ecologia, Staţiunile forestiere,

Amenajamentul etc. completează cunoştinţele necesare viitorului cinegetician.

Autorii

PARTEA I

CULTURA VÂNATULUI

Partea de cultura vânatului se ocupă de cunoaşterea faunei sălbatice care prezintă

interes cinegetic, dar şi a acelor specii care sunt ocrotite, din fauna ţării noastre.

Studiul speciilor are în vedere morfologia animalelor, sistematica lor, precum şi

unele cunoştinţe de ecologie, etologie şi anatomie. S-a avut în vedere o prezentare a

indivizilor, dar şi a populaţiilor, în idea cunoaşterii cât mai bune a lor, în vederea

fundamentării intervenţiilor, mai ales în populaţiile de vânat.

Şcoala superioară silvică din ţara noastră a avut încă de la începuturile sale înscrisă

în programa de învăţământ disciplina intitulată “Vânătoare”, care, ulterior, a suferit

modificări precum “Gospodărirea vânatului”, “Biologia vânatului”, “Economia vânatului” şi,

mai recent, “Cultura vânatului”. Noţiunea de “vânătoare” a fost şi este înţeleasă în mod

diferit. La început, prin vânătoare se înţelegea doar recoltarea vânatului, mod în care se

interpretează lucrurile şi astăzi de către unii autori. În realitate, vânătoarea înseamnă o gamă

largă de preocupări, între care recoltarea reprezintă doar un aspect.

Denumirea acestei părţi a cursului încearcă să sublinieze atât caracterul ştiinţific al

preocupărilor, cât şi importanta economică şi socială pe care o are astăzi vânatul.

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

1.1. VÂNATUL ŞI VÂNĂTOAREA ÎN LUME

1.1.1. Speciile de vânat

Cea mai veche ocupaţie a omului – vânătoarea a cunoscut în decursul existentei

acestuia o evoluţie sinuoasă, căpătând o importantă mai mare sau mai mică pe plan economic

şi social, dar nu a fost niciodată eliminată din preocupările societăţii. Modificările înregistrate

in practicarea vânătorii sunt strâns legate de evoluţia societăţii umane, astfel încât un istoric al

vânătorii se constituie ca o parte componentă a istoriei omenirii. Daca în Europa vânătoarea a

căpătat şi alte sensuri, trecând de la vânătoarea pentru subzistenţă la vânătoarea ca mijloc de

antrenament şi distracţie, în unele colţuri ale lumii, cum ar fi la triburile din întinsele păduri

ale Amazoniei, ea s-a practicat şi se practică aproape ca la începuturile ei, având, bineînţeles,

aceeaşi importanţă în asigurarea hranei sau ca mijloc de apărare.

Astăzi, aproape pe întreg globul pământesc, într-o formă sau alta, se practică

vânătoarea, ea exercitând o presiune mai mare sau mai mică asupra faunei sălbatice. De la

ursul polar, ale cărui efective s-au împuţinat simţitor şi până la elefantul african, sau de la leul

african şi până la tigrul de Bengal sau cangurul australian, problemele care apar sunt tot mai

complexe şi mai diferite. Aproape peste tot în lume se pune destul de acut, alături de

valorificarea vânatului, şi problema conservării faunei sălbatice. Aceasta deoarece

dezvoltarea accelerată a industriei şi agriculturii pe plan mondial a dus la o alarmantă scădere

a efectivelor de vânat în multe regiuni ale lumii. Numeroasele ,,erori ecologice" care s-au

produs au contribuit la diminuarea în mare măsura a vânatului, cu implicaţii pe plan economic

şi social. Pe întinse zone din sudul Asiei, nordul Africii, vestul Americii de Sud etc., situaţia

faunei sălbatice este caracterizată drept catastrofală. Pe zi ce trece, şi în alte parţi ale lumii

apar probleme legate de supravieţuirea unei specii sau a alteia. Astfel, vânarea exagerata a

felinelor, a lamei boliviene, a focilor, a balenelor, a caşaloţilor etc. a dus la scăderea

alarmantă a efectivelor acestora, fiind în pericol de dispariţie. Sunt nenumărate exemple de

specii care au dispărut pe întinse zone din arealul lor natural, ori unele au ajuns la efective

extrem de mici. Cu toate eforturile unor organizaţii naţionale şi internaţionale de protecţie a

naturii în general, şi a faunei în special, numai o parte din speciile ameninţate au putut fi

salvate.

Marea bogăţie a faunei de pe glob a suscitat interesul atât al specialiştilor, turiştilor

sau vânătorilor, cât şi al comercianţilor. Aceştia din urmă au organizat nenumărate instituţii,

care se ocupă cu valorificarea vânatului din ţările proprii sau din alte ţări. Un mare număr de

vânători autohtoni şi străini supun uneori unei presiuni copleşitoare fauna de interes cinegetic

şi poate multe specii ar fi prezente doar în muzeele sau în grădinile zoologice, dacă statele n-

ar fi intervenit cu legi drastice, dar mai mult sau mai puţin eficiente, care au stăvilit într-o

oarecare măsură adevărate masacre în rândurile animalelor sălbatice. Din fericire, există încă

locuri în lume unde fauna a fost conservată sau unde ea s-a refăcut ca urmare a protecţiei

instituite. La aceasta au contribuit în mare măsură rezervaţiile întinse şi parcurile naţionale

înfiinţate în America, Africa, Europa, Australia şi (mai puţin) în Asia. Unele din aceste

teritorii sunt constituite ca rezervaţii de interes cinegetic şi pentru pescuitul sportiv, în care se

practică şi turismul cinegetic. O parte din rezervaţiile cinegetice şi piscicole, mai ales

africane, sunt concesionate unor societăţi internaţionale sau naţionale. În aceste cazuri,

practicarea vânătorii şi pescuitului se face în baza unor taxe substanţiale, uneori inaccesibile

marii majorităţi a amatorilor.

Cererea ridicată pentru vânat şi carne de vânat, precum şi eficienţa economică a

acestei îndeletniciri, au dus la constituirea şi dezvoltarea unor crescătorii extensive de animale

sălbatice (în Zambia, Zimbabwe, Africa de Sud etc.), pe când cele intensive se întâlnesc mai

ales în ţările europene.

1.1.2. Practicarea vânătorii

Vânătoarea se practică, în raport de zona geografică, tradiţie şi în cele mai diverse

moduri, având la bază atât reguli nescrise, cât mai ales legi şi regulamente mai mult sau mai

puţin restrictive.

Astăzi, aproape în întreaga lume, importanţa vânătorii este recunoscută şi apreciată,

şi aceasta se reflectă în modul de administrare şi valorificare a lui.

În prezent, se pot distinge trei obiective majore în practicarea vânătorii, care

determină şi trei căi principale de valorificare: asigurarea de hrană, ca sursă de produse

comercidlizabile şi ca mijloc de recreere.

1.1.2.1. Vânătoarea pentru subzistenţă

Vânătoarea, în acest scop, este practicată, într-o măsură mai mare sau mai mică,

peste tot unde vânatul nu a fost compromis sau distrus. Pe întinse parţi din Africa, America

de Sud, în multe regiuni ale Asiei, în zonele polare etc., încă mulţi locuitori se hrănesc şi se

îmbracă pe seama vânatului. Desigur că, în funcţie de regiune sau ţară, există reglementări

ce limitează “recoltările”, care în felul acesta nu rămân la discreţia localnicilor.

Aceştia sunt interesaţi în recoltarea speciilor ce le asigură nu numai hrana, ci şi piei şi

produse utilizate ca medicamente.

Metodele de recoltare sunt destul de diferite. Vânătorii individuali utilizează o larga

gama de capcane, laţuri, arcuri, săgeţi otrăvite, cuţite pentru aruncat, lănci şi arme de foc.

Vânătorile colective urmăresc prinderea vânatului cu plase sau cu ajutorul focului. Ultima

metodă se aplica mai, ales la vânarea elefanţilor şi bivolilor sălbatici.

Practicarea vânătorii este, într-o măsură apreciabilă, afectată de obiceiuri locale, iar

respectarea reglementărilor poate întimpina multe greutăţi. Sunt încă zone destul de

importante, cum ar fi în bazinul Amazonului, unde organele de stat nu au putut stabili nici un

fel de reglementări, singurul criteriu de limitare fiind legat de nivelul nevoilor de hrană şi

îmbrăcăminte al localnicilor. Gospodărirea şi îngrijirea fondului cinegetic cere aplicarea unor

restricţii în recoltări, în scopul asigurării reproducerii la un nivel corespunzător a speciilor de

vânat. Acest lucru nefiind însă posibil în măsura necesară pe întregul teritoriu, majoritatea

ţărilor au luat măsuri de constituire a unor rezervaţii mai mult sau mai puţin întinse, din care

amintim: Serengeti, N'Gorongoro (Tanzania); Bouna (Coasta de Fildeş), Gran Paradiso

(Italia), Askania Nova (Rusia), Yellowstone (S.U.A.) etc. De asemenea, s-au constituit

domenii de vânătoare care sunt gospodărite de colectivităţile locale, aşa cum este cazul în

multe ţări africane.

Vânătoarea în scop comercial

Deşi acest tip de vânătoare aparţine mai mult trecutului, ea se mai practică în multe

parţi ale lumii pentru valorificarea vânatului sub formă de carne proaspătă, eventual

congelată, dar mai ales afumată,t preparată din cele mai variate specii, dintre care amintim:

elefantul, rinocerul, hipopotamul, ursul, cervidele, antilopele, gazelele etc. Fildeşii, penele,

ouăle, coarnele, pieile (de girafe, de crocodili, bivoli, cervide, antilope etc.), blănurile (de

pumă, jaguar, tigru, panteră, urs, vulpe, focă, zebră, leu, vidră, lutru etc.) sau lâna (de lamă

etc.) sunt căutate şi, ca urmare, unele specii au fost aproape exterminate.

Orientarea, ca şi practicarea acestui tip de vânătoare, au fost şi sunt determinate de

cerinţele pieţei. Uneori, recoltările distrugătoare la scară întinsă au fost consecinţa modei

vestimentare, cum a fost cazul penelor de struţ sau al blănii unor mari carnivore (pantera,

puma, tigrul etc.). Astăzi, industria artizanală, dezvoltată prin practicarea largă a turismului,

mai solicită multe jertfe. Există state care au interzis utilizarea fildeşului, a pielii unor şerpi, a

penelor unor păsări etc., pentru confecţionarea de piese pentru artizanat. Un pericol mare

pentru faună îl constituie comerţul cu animale şi păsări vii. Un tribut greu 1-au plătit acestui

comerţ maimuţele (dintre care unele au ajuns în situaţia de dispariţie, cum ar fi gorilele),

unele specii de papagali etc. În unele locuri din lume s-au dezvoltat crescătorii speciale de

animale sălbatice, în scopul comercializării acestora. În acest sens, amintim crescătoriile de

oryx, bivoli, eland, , gazele etc., în Africa. Unele încercări au dat rezultate bune în creşterea

elefanţilor, în centre situate în Zair. Domesticirea lamei în America Latină, a yackului în

Asia, a unor gazele în Africa oferă în prezent posibilităţi de creştere a acestora în ferme.

Uneori, nu numai scopul cinegetic determină acest lucru, predominant fiind faptul că valoarea

în proteine a unor specii de vânat este mult mai ridicată decât a unor animale domestice, pe

lângă faptul că ele valorifica mai bine staţiunea şi sunt mai robuste. Cercetările de la Askania-

Nova au reliefat că atât laptele, cât şi carnea elanului sunt mai valoroase decât ale bovinelor

autohtone.

Exploatarea faunei, ca resursă alimentară, se face în unele state, prin organizaţii

specializate sub egida F.A.O., iar în alte state prin instituţii naţionale. În aceste situaţii,

studierea amănunţită a ecosistemelor se îmbină cu inventarierea populaţiilor de interes

vânătoresc şi stabilirea posibilităţilor anuale de recoltare. Realizarea unei structuri normale a

claselor de vârstă şi controlul răpitoarelor fac parte, alături de selecţia indivizilor

necorespunzători din principiile de lucru.

Vânătoarea sportivă şi turismul cinegetic

Vânătoarea sportivă se practică pe scară largă în Europa şi America de Nord, mai

ales de localnici, spre deosebire de Africa sau America de Sud, unde o pondere mai mare o

au, în special, străinii. Condiţiile de practicare a vânătorii sunt diferite, pornind de la terenuri

neamenajate până la cele cu amenajări cinegetice complexe, combinate cu asistenţa tehnică,

cazare şi mijloace de deplasare moderne. Cunoscută mai ales în Africa sub denumirea de

„safari” (sau „safari foto”), ea este organizată de instituţii de stat sau particulare, la un preţ

destul de ridicat. În terenurile special amenajate pentru exploatare şi pentru turism sau „foto-

safari”, pe lângă o reţea de şosele moderne se fac amenajări speciale pentru vizitare, se

asigură apa în sezonul secetos pentru evitarea migraţiilor, se acţionează pentru sporirea

resurselor nutritive, pentru introducerea sau reintroducerea unor specii etc.

Majoritatea statelor în care se practică vânătoarea pentru străini oferă pentru

recoltare doar unele din speciile de care dispun. Astfel, Tunisia, acceptă vânători pentru

mistreţi, grauri şi sturzi. În Senegal se oferă porumbei, turturele, iepuri, becaţine etc., în

Benin se pot împuşca elefanţi, lei, bivoli, facoceri (mistreţi africani) etc., Mauritania oferă

păsări de apa, iepuri şi mistreţi africani, în Maroc se pot recolta potârnichi, iepuri, turturele,

becaţine şi mistreţi, în Camerun elefanţi, antilope, bivoli, mistreţi, hipopotami etc. În

Australia, pe lângă canguri, iepuri, câini dingo, se organizează şi vânarea bivolilor. În

America de Sud se vânează, pe lângă speciile autohtone, jaguari, vulpi, tatu, lama şi specii

aclimatizate din Europa (cerbul şi mistreţul) sau din Africa (antilocapra); America de Nord, şi

în special Canada, dispun de cerbi, reni, urşi, lupi etc. Dintre ţările europene, menţionăm

pentru vânătoarea cu turişti străini: Polonia (pentru cerbi, mistreţi, elani, zimbri, căpriori

etc.), Cehia şi Slovacia (fazani, iepuri, mufloni, cerbi, mistreţi etc.), Ungaria (fazani, iepuri,

mistreţi, cerbi, căpriori, cerbi lopătari etc.), Irlanda (păsări de apă, fazani, iepuri), Rusia şi

spaţiul ex-sovietic (cerbi, elani, căpriori, mistreţi, urşi, iepuri, raţe, gâşte etc.).

1.1.3. Gospodărirea vânatului

Vânatul, atât ca densitate cât şi ca varietate, este dependent de condiţiile de mediu.

Repartiţia sa este determinata de condiţiile ecologice şi, în primul rând, de condiţiile de

hrana. În multe părţi ale lumii, influenţa antropogenă produsă prin industrializare,

modernizarea agriculturii, dezvoltarea zootehniei, cultura şi exploatarea pădurilor, vânătoare,

turism etc. a jucat şi joacă un rol hotărâtor în existenţa, repartizarea, şi densitatea vânatului.

Intercondiţionarea ce există între categoriile de consumatori, în vârful cărora se găsesc

răpitoarele, completează tabloul succint al factorilor care condiţionează existenţa vânatului.

Dependenţa erbivorelor faţă de vegetaţie şi apă este demonstrată de marile migraţii sezoniere

specifice continentului african.

Administrarea faunei este legată în bună măsură de cea a pădurilor, dar în multe ţări

ea depinde de forurile agricole sau chiar veterinare. Gospodărirea în comun a pădurii şi

faunei, avându-se în vedere şi interesele agriculturii şi zootehniei, acolo unde este cazul,

permite o unitate de acţiune în conservarea naturii, o mai bună interpretare şi corelare a

factorilor biologici, realizarea echilibrului silvocinegetic, fiind mai raţională şi din punct de

vedere economic.

Amenajamentul cinegetic face parte integrantă din amenajarea generală a

teritoriului, lucru adoptat azi de numeroase ţări, deoarece prin aceasta se realizează o

contribuţie importantă, în unele ţări pentru consumul de proteine animale al populaţiei,

dezvoltarea turismului şi conservarea faunei.

Pentru atingerea acestor obiective se aplică în mod diferenţiat o serie de măsuri, care

ar trebui avute în vedere în toate ţările. Astfel, pe terenurile obişnuite de vânătoare este

necesar sa fie stabilite perioadele de recoltare, interzicerea metodelor de vânătoare ce duc la

exterminare, stabilirea unor taxe de vânătoare şi de recoltare pentru toate speciile, măsuri de

protejare a speciilor ameninţate, limitarea recoltărilor numai la masculi, delimitarea zonelor

de protecţie, reglementarea regimului armelor şi a tipurilor de arme utilizate la vânătoare,

inclusiv limitarea procurării acestora, certificate de provenienţă a trofeelor, interzicerea

transportării şi comercializării cărnii de vânat etc. În unele terenuri, în care ocrotirea

vânatului are prioritate, se impun şi măsuri deosebite. Astfel, o situaţie aparte o ocupă

parcurile naţionale. Pe cuprinsul lor, pe lângă măsurile amintite mai sus, trebuie limitată

circulaţia pe drumuri şi interdicţia de a părăsi autovehiculul, cu obligaţia de a circula însoţiţi

de paznicii de vânătoare. Experienţa acumulata până în prezent a scos în evidenţă necesitatea

unui corp de paznici capabil să asigure lupta împotriva braconierilor, ca şi supravegherea şi

îngrijirea faunei, toate acestea implicând o serie de instalaţii, construcţii şi mijloace tehnice

adecvate.

1.1.4. Reglementări legate de recoltarea vânatului

Este extrem de dificilă prezentarea legislaţiei, diferită de la stat la stat şi uneori chiar

între regiunile unor state. Vânătoarea se desfăşoară, în general, pe baza permiselor, care au un

caracter personal şi dau dreptul la recoltarea vânatului în cadrul reglementarilor existente.

Permisele, în funcţie de statul care le eliberează, pot fi de mai multe feluri: pentru vânat mic,

pentru vânat mijlociu, care obişnuit este parţial ocrotit de măsuri restrictive şi pentru vânat

mare care, de regulă, trebuie însoţit şi de autorizaţii speciale. Permisele şi autorizaţiile se

eliberează în schimbul unei taxe, dar sunt şi situaţii când sunt gratuite. Astfel, permisele

pentru capturarea în scopul studiilor şi practicarea, în unele ţări, de către localnici, în baza

obiceiului şi uzului dreptului de vânătoare moştenit din strămoşi, sunt gratuite. În prezent,

există tendinţa de a se renunţa la acest sistem prin introducerea unui permis unic, cum deja se

practică în multe ţari.

Vânătorii, de la caz la caz, pot fi membri ai unui club sau asociaţii de vânătoare, ai

unei colectivităţi sau pot vâna individual.

Evoluţia concepţiilor despre vânat şi vânătoare este ilustrată de atitudinea oamenilor,

vânători ori nevânători, faţă de vânat.

Dacă multă vreme doar puţini au conştientizat pericolul dispariţiei vânatului ca

urmare a unei recoltări iraţionale, de câteva zeci de ani, tot mai mulţi şi mai competenţi

oameni s-au angajat într-o luptă raţională pentru conservarea faunei sălbatice şi inducerea

unei recoltări conform cu regulile eticii cinegetice ca şi cu cunoştinţele ştiinţifice ale zilelor

noastre.

Sunt multe zone în lume unde greşelile oamenilor au condus la dispariţia unor

specii, multe altele fiind în prag de dispariţie. Din păcate, au rămas şi întinse regiuni în care

nu mai există decât amintirea superbelor animale care au pierit sub iureşul pasiunilor sau al

intereselor economice ale unor negustori fără scrupule. Pentru limitarea acţiunilor cu substrat

economic a fost iniţiată “Convenţia privind comerţul internaţional de specii sălbatice de

faună şi floră pe cale de dispariţie”, adoptată la Washington în 3 martie 1973. România a

aplicat această convenţie doar în 1994 (Legea nr. 69 din 15 iulie 1994).

Acestei acţiuni i-au fost coroborate şi altele, dintre care apreciem că deosebit de

importantă este “Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din

Europa”, cunoscută sub numele de “Convenţia de la Berna”, adoptată la 19 septembrie 1979.

România a aderat la această convenţie prin Legea nr. 13 din 11 martie 1993.

În urmărirea aplicării acestor convenţii sunt angajate organisme internaţionale

precum Naţiunile Unite, prin Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător,

organisme sau instituţii guvernamentale sau neguvernamentale. În acest sens, amintim

înfiinţarea reţelei SACIM – Supravegherea Aplicării Convenţiilor Internaţionale de Mediu.

Reprezentarea ei în România s-a făcut prin constituirea, în 12-15 decembrie 1996 la Buşteni,

a Reţelei Naţionale, care are 11 subreţele, câte una pentru fiecare convenţie. Menţionăm că

Organizaţia Studenţilor Silvicultori “SILVA” a fost desemnată ca nucleu de coordonare al

Reţelei pentru Supravegherea Aplicării Convenţiei de la Berna în România.

Pe plan european, preocupările privind îngrijirea faunei sălbatice, conservarea

mediului etc. au fost preluate de Uniunea Europeană. Aceasta, prin organismele sale –

Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul European şi Curtea de Justiţie a

Uniunii Europene, nu numai că a aderat la Convenţiile Internaţionale, precum cea de la

Berna, dar a elaborat propriile cutume ilustrate prin Directive ale Uniunii Europene. Dintre

acestea, se evidenţiază ca deosebit de importante pentru existenta faunei sălbatice patru:

Directiva Păsări din 2 aprilie 1979, Directiva Habitate din21 mai 1992, Directiva Vânat

din 16 iulie 1992 şi Directiva Arme din 18 iunie 1991.

Directiva Păsări se referă la protejarea şi conservarea speciilor de păsări sălbatice

precum şi a habitatelor acestora. Anexele ce însoţesc această directivă se referă la restricţiile

privind vânarea şi comercializarea păsărilor sălbatice. O anexă distinctă se referă la

mijloacele şi metodele interzise de capturare şi ucidere în masă.

Directiva Habitate se referă la conservarea habitatelor naturale precum şi a florei şi

faunei din acestea. Prioritar sunt avute în vedere habitatele naturale aflate în regres evident şi

habitatele naturale nealterate, caracteristice prin particularităţile tipice unora din regiunile

biogeografice.

Directiva Vânat se referă, de fapt, la condiţiile sanitar-veterinare şi de poliţie

sanitară aplicabile de la recoltare şi până la comercializarea vânatului.

Directiva Arme se referă la controlul achiziţionării, deţinerii şi utilizării armelor de

toate categoriile.

1.2. VÂNATUL ŞI VÂNĂTOAREA ÎN ŢARA NOASTRĂ

1.2.1. Scurt istoric

În ţara noastră, vânătoarea a evoluat în concordanţă cu particularităţile geografice şi

social-istorice, fără să difere însă prea mult de felul în care se practică mai ales în ţările

europene.

Cele mai vechi urme, preistorice, privind exercitarea vânătorii pe teritoriul ţării

noastre s-au descoperit în nord-estul Olteniei, la Bugileşti. Ele demonstrează ca oamenii

vânători foloseau unelte de os şi pietre în forma lor naturală, cu care vânau specii aparţinând

unei bogate asociaţii faunistice (I. Nania). O data cu tehnica de cioplire bifaciala a uneltelor

de piatră, a început să fie utilizată şi tehnica de prelucrare a pietrei prin aşchiere, despre care

s-au descoperit urme la Mitoc. Din săpăturile arheologice reiese că, în paleoliticul mijlociu,

grupuri de vânători, folosind lancea grea ca armă de bază, au vânat mamutul pe meleagurile

Prutului, ursul de peştera în nordul Olteniei (Baia de Fier) şi calul sălbatic în ţinuturile

hunedorene (Ohaba-Ponor). În paleoliticul superior se folosea deja suliţa uşoară, cu care se

lovea vânatul până la 50 de paşi. Încălzirea climatului determină retragerea de pe teritoriul

nostru a unor specii de vânat (renul, mamutul etc.) obişnuit cu un climat mai rece. În locul

acestora apar, în schimb, o serie de alte specii de vânat mare, cum ar fi: cerbul uriaş, cerbul

comun, bourul etc. În neolitic, vânătoarea devine o preocupare secundară, dar încă importantă

prin produsele furnizate: carne, blănuri etc. Pe locurile aşezărilor umane de la noi, aparţinând

acestei perioade, s-au găsit numeroase unelte şi podoabe lucrate din os, mai ales din corn de

cerb. Folosirea curselor şi capturarea animalelor a permis trecerea la domesticirea acestora,

fapt care a diminuat importanţa vânătorii. Animalele domesticite şi-au pierdut, treptat,

însuşirile celor sălbatice, câştigând, în schimb, caractere şi însuşiri noi. În epoca bronzului, şi

apoi în cea a fierului, raportul dintre animalele domestice şi cele sălbatice utilizate în hrana

oamenilor se modifică în permanenţă, în favoarea celor domestice.

Datele arheologice permit să se afirme că triburile geto-dace se îndeletniceau

frecvent cu vânătoarea. Aşa, de exemplu, folosirea şoimului de vânătoare de către poporul

dac este semnalată în scrierile lui Aristotel şi Plinius. Dintre animalele vânate de daci,

amintim: mistreţul, cerbul, lupul, ursul, vulpea etc. Influenţa şi rolul vânătorii rezultă din

basoreliefuri, reversul monedelor, obiceiuri sau resturi de oseminte ale ospeţelor cinegetice

etc. Edificatoare sunt datele scrise, culese de I. Nania din operele lui Pindar, Aristotel,

Strabon, Arian, Martial etc. Din ele rezultă atât speciile recoltate, cât şi uneltele şi metodele

utilizate. Există dovezi despre lupte organizate între sclavi şi fiare sălbatice ce au avut loc

adeseori la Sarmizegetusa, capitala Daciei, după cucerirea acesteia de către romani.

Vânătoarea ia amploare, în mare măsură, şi datorită practicării ei de către soldaţii romani în

scopul antrenamentului, De asemenea, Traian apare pe scenele Columnei de la Roma ca

vânător de mistreţ şi urs. Tot acolo sunt sculptaţi bouri, zimbri, cerbi şi alte animale ce se

găseau din abundenţă în Dacia Romană. După anul 274 en., când s-au retras din Dacia armata

şi administraţia romană, populaţia locală şi numeroşii colonişti romani rămaşi mai departe pe

aceste meleaguri practică vânătoarea, lucru dovedit de oasele animalelor, ucise. Numeroase

obiecte ca pandative, piepteni, podoabe din corn, coliere din dinţi etc. atestă acest lucru. În

câmpia de la nordul Dunării se vânau obişnuit: cerbul, căpriorul, mistreţul, iepurele, dropia,

potârnichea, castorul, ca şi pisica sălbatica, vidra, bursucul, lupul şi vulpea.

O data cu înfiinţarea şi dezvoltarea voievodatelor române, o serie de date atestă

practicarea vânătorilor colective sub forma unor adevărate expediţii. Aşa, bunăoară,

descălecatul lui Dragoş în Moldova se pare ca a fost legat de o incursiune vânătorească în

urmărirea bourului al cărui cap s-a păstrat un timp ca emblemă pe stindardul Moldovei.

Mai târziu, în Principatele Române, dreptul de a vâna aparţinea domnitorului,

boierilor şi ţăranilor răzeşi. Exista la curţile domneşti un corp privilegiat a1 vânătorilor.

Ţinuturile rezervate domnitorilor, pentru vânătoare şi pescuit, purtau denumirea de branişti.

Pasiunea pentru vânătoare era larg răspândită, aşa cum rezultă şi din lucrările lui Dimitrie

Cantemir, în care se arată că vânătorile domneşti au trebuit să fie limitate la patru epoci pe an,

deoarece astfel ,,domnii neglijau treburile importante ale ţării". Vânătoarea cea mai des

practicată era “goana”, şi în acest scop erau angajate sate întregi de ţărani şi zeci de slujitori.

”Şoimăritul” a cunoscut şi la noi o răspândire largă în secolele XV- XVII în

Transilvania şi XVI-XVIII în Muntenia şi Moldova. Documentele vremii amintesc de

“şoimari” vestiţi şi de numeroase vânători cu şoimul. În acel timp, se percepeau dări şi în

păsări răpitoare. Perioada de apogeu a şoimăritului la noi a fost epoca fanariotă, când la

curtea domnească erau angajaţi şoimari profesionişti conduşi de “vătaful de şoimari” în

Muntenia şi de ,,Marele Şoimar" în Moldova. Pe vremea fanarioţilor vânătoarea se făcea cu

mare fast, specific oriental, folosindu-se în acest scop personal special, ca şi şoimi şi câini

dresaţi. Armele folosite la vânătoare erau spada şi paloşul, suliţa, ghioaga şi arcul. Mai târziu,

este cunoscută şi arma de foc cu cremene, denumita “sâneaţă”. În Transilvania, ţărani slobozi,

folosind arme de foc, capătă repede deprinderea de a vâna răpitoare şi unele animale de

munte, singurele permise lor. Demne de reţinut sunt picturile lui V. Melko (sec. XIX), care

înfăţişează, pe moş Creţu, vânător de cocoşi de munte şi pe Nichita Blasu, vânător de urşi.

Din izvoarele scrise, precum şi din toponimie se poate deduce componenţa

faunistică bogată şi variată a ţării noastre. Până în sec. XVI- XVII, în zona subcarpatică sunt

semnalaţi brebul (Castor fiber) şi, în Munţii Călimani, bourul. La începutul sec. XVIII,

Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa ,”Descriptio Moldavtae”, citează prezenţa zimbrului, a

calului sălbatic, cerbului, elanului, mistreţului, etc. Faţă de speciile actuale, fauna montană

număra, în plus, ierunca alpină, (Lagopus mutus) şi marmota, iar în Câmpia Transilvaniei se

găseau dropia şi spârcaciul.

Numeroase dări interne şi haraciuri erau suportate sub formă de blănuri de iepuri,

râşi, jderi, vulpi, lupi etc. Numai în vremea fanarioţilor se trimiteau anual peste hotare mai

mult de 200 $00 piei de iepuri.

La sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX, vânătoarea pierde din amploarea

specifică perioadei anterioare şi începe să se practice mai mult individual sau în colective

restrânse. În Muntenia apare “vânătoarea la picior” cu câinele prepelicar, după exemplul

apusean, iar în Moldova se foloseşte, în acelaşi scop, copoiul. Pentru clasa dominantă,

vânătoarea continuă să rămână un divertisment comod, considerat ”sport nobil”, în timp ce

ţăranii şi lucrătorii din fabrici nu puteau deveni vânători decât cu mari sacrificii materiale. Din

cauza despăduririlor intense care au avut loc în această perioadă, şi datorită practicării

vânătorilor adesea fără discernământ, efectivele de vânat au scăzut simţitor, iar unele specii au

dispărut complet. Ca urmare, a apărut necesitatea unor măsuri privind reglementarea

vânătorilor şi ocrotirea vânatului.

În 1891 apare “Legea asupra politicii vânatului”, iar în 1921 este elaborata “Legea

românească de vânătoare”, care fixează norme generale de practicare a vânătorii pe întreaga

ţară. După organizarea ”Uniunii Generale a Vânătorilor”, posesorii permiselor de vânătoare

au fost cuprinşi în ”societăţi”, în cadrul cărora majoritatea o deţineau reprezentanţii păturilor

stăpânitoare. Aceştia, prevalându-se de poziţia lor, eludează adeseori legea şi vânează după

bunul lor plac, ceea ce a dus curând la diminuarea acută a efectivelor unor specii de vânat cu

păr şi pene. Au fost necesare reglementări severe privind ocrotirea caprei negre, a râsului,

jderului şi dropiei. S-a ajuns la interzicerea folosirii copoiului şi a poşurilor la vânat mare. De

asemenea, s-au luat măsuri pentru combaterea braconajului. Multe din aceste măsuri au fost

luate din iniţiativa vânătorilor, constituiţi în societăţi de vânătoare şi conştienţi de

consecinţele practicării vânătorilor în mod abuziv şi neraţional.

Spre sfârşitul sec. XIX apar primele lucrări de specialitate, sub semnătura lui C. C.

Cornescu (1874), C. Carussy şi Constantin Ghedrghiu (1901). Probleme cu caracter cinegetic

au fost tratate sporadic în “Revista padurilor” încă de la apariţia ei. În anul 1903 se editează

prima revistă cinegetică românească “Diana”, urmată în 1919 de “Revista vânătorilor”, iar în

Transilvania apare, din1933, revista “Carpatii”. Sunt, de asemenea, cunoscute, la Târgu

Mureş şi la Sibiu, periodice pe teme vânătoreşti.

1.2.2. Organizare, programe şi legislaţie

În 1891 apare “Legea asupra politicii vânatului”, iar în 1921 este elaborata “Legea

românească de vânătoare”, care fixează norme generale de practicare a vânătorii pe întreaga

ţară. După organizarea ”Uniunii Generale a Vânătorilor”, posesorii permiselor de vânătoare

au fost cuprinşi în societăţi de vânătoare. Unele abuzuri generate de braconieri, ca şi o

gospodărire de multe ori deficitară au condus la diminuarea efectivelor unor specii de vânat

cu păr şi pene. Au fost necesare reglementări severe privind ocrotirea caprei negre, a râsului,

a jderului, a dropiei etc. Unele specii au fost declarate monumente ale naturii, precum femela

cocoşului de munte. Perioada 1930-1953 a înregistrat multe scăderi în evoluţia efectivelor,

ceea ce a determinat măsuri restrictive precum interzicerea utilizării copoiului şi a poşurilor.

De asemenea, s-au luat măsuri pentru combaterea braconajului. Multe dintre aceste măsuri au

fost adoptate la iniţiativa vânătorilor constituiţi în societăţile de vânătoare, care au

conştientizat pericolul practicării vânătorii neraţionale.

După încheierea războiului mondial, în anul 1945, s-a continuat starea de

incertitudine în politica vânătorească. În parte, efectele negative ale golurilor în administrarea

fondului cinegetic au fost corectate în 1947, prin “Legea nr. 231 pentru organizarea

economiei vânatului”, înlocuită apoi cu Decretul nr. 76 din 1953. În anul 1948 este

constituită “Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi” (A.G.V.P.S.),

continuatoare a “Uniunii Generale a Vânătorilor”, prima organizaţie vânătorească din ţara

noastră.

Măsurile luate au început să se resimtă în restrângerea actelor de braconaj, în

gospodărirea raţională a fondurilor de vânătoare şi, în consecinţă, în redresarea efectivelor.

Astfel, în perioada 1953-1977, efectivul de cerbi a crescut de patru ori, cel al căpriorilor de

aproape zece ori, cel al caprelor negre de şase ori, cel al urşilor de patru ori, cel al mistreţilor

de trei ori şi cel al fazanilor de douăzeci de ori. La unele specii însă ritmul de creştere a

efectivelor a fost destul de lent, iar la iepuri efectivul a scăzut.

În 1976 apare “Legea nr. 26 privind economia vânatului şi vânătoarea”, care aduce

noi îmbunătăţiri reglementărilor anterioare şi introduce mai multe restricţii privind recoltarea

vânatului, ceea ce duce la o creştere in continuare a efectivelor la majoritatea speciilor.

După 1990 apare o nouă perioadă de incertitudini care facilitează braconajul,

anulează în parte restricţiile şi generează scăderi semnificative în efectivele de vânat. Abia în

1996 apare actuala “Lege nr. 103 a fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului”, ea fiind doar

parţial aplicată şi suferind schimbări, determinate uneori de interese colaterale.

Activitatea de vânătoare intră sub jurisdicţia “autorităţii publice centrale”,

reprezentată de acel minister căruia îi este subordonată şi silvicultura. În acest context, iau

fiinţă, în teritoriu, structuri proprii de îndrumare şi control.

În concordanţă cu prevederile Legii nr. 103, fondul cinegetic al României, delimitat

în fonduri de vânătoare, se gestionează de către A.G.V.P.S. prin organizaţiile vânătoreşti în

proporţie de 68%, de către Regia Naţională a Pădurilor prin ocoalele silvice în proporţie de

30% şi de către instituţiile de învăţământ şi cercetare cu profil cinegetic in proporţie de 2%.

Gestionarea se face în baza unor regulamente specifice fiecărei categorii de

manageri care încheie contracte cu autoritatea publică centrală pe 10 ani. În lege se prevede

în mod expres că suprafaţa unui fond de vânătoare va fi de cel puţin 5 000 ha la câmpie, 7

000 ha la deal şi 10 000 ha la munte. Această prevedere extrem de importantă permite o

gospodărire a vânatului în concordanţă cu raza sa normală de activitate.

Printre noutăţile aduse de lege se numără înfiinţarea Consiliului Naţional de

Vânătoare, care este un organism de avizare şi consultare, compus din reprezentanţi ai

A.G.V.P.S., ai autorităţii publice centrale, ai Regiei Naţionale a Pădurilor, ai Academiei

Române, învăţământului superior, cercetării, agriculturii, finanţelor, justiţiei, parchetului,

poliţiei şi audio-vizualului.

1.3. Noţiuni de morfologie, anatomie, descriere şi clasificare

Speciile ce constituie obiectul vânătorii şi al pescuitului fac parte din încrengătura

vertebratelor, care ocupă un loc distinct în zoologie datorită importanţei sale ştiinţifice şi

practice. Corpul vertebratelor este format din trei regiuni: cap, trunchi şi coadă. Membrele

sunt perechi la mamifere şi păsări şi neperechi, în parte, la peşti. Tegumentul este format din

epidermă la suprafaţă şi dermă în profunzime. Scheletul axial cuprinde craniul, coloana

vertebrală, coastele şi sternul. Pe schelet se grefează un complex sistem muscular, cu rol în

deplasare şi în activitatea organelor interne. Muşchii se fixează pe oase prin tendoane.

Sistemul nervos este constituit din: sistemul nervos central, care cuprinde encefalul şi

măduva spinării (tubul neural) cu nervii cranieni şi rahidieni şi sistemul nervos simpatic.

În strânsă legătură cu sistemul nervos se găsesc organele de simţ care sunt bine

dezvoltate. Ele sunt constituite din celule senzoriale primare, cu excitabilitate specifică pentru

anumiţi excitanţi. Astfel, distingem organe sensibile la excitaţiile luminoase: (văzul), organe

sensibile la excitaţiile chimice (mirosul, gustul) şi organe sensibile la excitaţiile mecanice

(pipăitul, auzul, echilibrul).

Sistemul digestiv este alcătuit din cavitatea bucală, faringe, esofag, stomac şi intestin

care se deschide la exterior prin anus sau în cloacă. Stomacul are pereţii musculari, realizând

în parte digestia mecanică. Glandele din mucoasa stomacală secretă acid clorhidric şi sucuri

gastrice care contribuie la digestia chimică. La unele vertebrate cu regim alimentar vegetal

stomacul poate fi compartimentat. Intestinul este foarte lung la erbivore şi scurt la carnivore.

Glandele anexe ale tubului digestiv sunt: glandele salivare, ficatul şi pancreasul.

În metabolism, un rol însemnat îl joacă glandele cu secreţie internă, glandele

endocrine prin intermediul hormonilor produşi de ele. Astfel, distingem suprarenalele, tiroida,

paratiroida, timusul, hipofiza, epifiza (glanda pineală), glandele interstiţiale ale organelor

genitale. Ele au un rol important în dirijarea metabolismului general, în dezvoltarea

organismului, determinând comportamentul şi caracterul animalului.

Sistemul respirator s-a dezvoltat din pereţii faringelui, fie sub formă de bronhii la

peşti, fie sub formă de plămâni la vertebratele cu respiraţie aeriană.

Sistemul circulator este format din inimă, artere, vene şi capilare. Sângele este

format din plasmă, leucocite, eritrocite şi trombocite. La vertebratele inferioare inima

este formată din două camere, un auricul şi un ventricul, iar la cele superioare din două

auricule şi două ventricule.

Sistemul excretor este format din rinichi şi uretere. Prin dilatarea ureterelor sau a

peretelui cloacei ia naştere vezica urinară. În evoluţia sa ontogenetică, rinichiul a evoluat,

constituind trei tipuri diferite de aparate excretoare.

Sistemul reproducător este alcătuit din trei părţi: glandele genitale (gonadele),

conductele genitale şi organele de acuplare. Gonadele sunt testiculele şi ovarele ce se

întâlnesc obişnuit la indivizi diferiţi şi numai excepţional la aceiaşi indivizi, deoarece

hermafroditismul este rar întâlnit la vertebrate. Acestea prezintă caractere secundare de natură

morfologică şi fiziologică. Fecundaţia, cu excepţia peştilor este internă. Marea majoritate a

vertebratelor sunt ovipare (depun ouă din care ies pui). Mamiferele metatariene şi euteriene

sunt vivipare, altfel spus, nasc pui vii. Majoritatea vertebratelor au pui asemănători cu părinţii.

La peşti, din ouă iese o larvă care suferă o serie de transformări (metamorfoză) până ce iau

forma adultului.

Transmiterea însuşirilor ereditare de la părinţi la descendenţi se realizează prin

celulele sexuale. Acestea conţin, fiecare, doar jumătate din numărul cromozomilor, iar prin

contopirea lor se ajunge la numărul caracteristic speciei, provenind însă de la cele două

animale ale căror celule au luat parte la formarea embrionului. Acesta este constituit din

celule care au capacitatea de a se diferenţia foarte mult între ele şi dau naştere diferitelor părţi

ale corpului. Astfel, învelişul exterior al embrionului (exoderma) va da naştere întregului ţesut

de învelire al acestuia: pielea, părul, unghiile precum şi sistemului nervos central. Mezoderma

va forma ţesutul de susţinere, oasele şi muşchii, apoi ţesutul conjunctiv, vasele sanguine şi

limfatice, iar endoderma va genera aparatul digestiv şi cel respirator.

În perioada de formare şi dezvoltare a acestor organe ale corpului, alimentarea

embrionului se face, la păsări, din gălbenuşul oului, iar la mamifere, direct din corpul femelei

prin intermediul placentei şi al cordonului ombilical.

Fiecare dintre părinţi are fixate aptitudinile ereditare pe cromozomii săi. La

inimă plămâni abdomen

rinichi

Schelet şi organe interne la mistreţ

contopirea acestor cromozomi există nenumărate posibilităţi de combinare a aptitudinilor

ereditare. Unele din aceste aptitudini se imprimă dominant, pe când altele se impun într-o

măsură mai mică. Uneori apar anomalii la progenituri, datorită anumitor caractere care devin

dominante în cazul respectiv. Astfel, putem întâlni, de exemplu, foarte rar căpriori cu cinci

picioare, ca şi multe alte situaţii la alte specii. Animalele la care se constată astfel de defecte

trebuie excluse de la reproducere pentru a se evita eventuala transmitere a acestor

malformaţii. Studiul eredităţii animalelor sălbatice este cunoscut doar în mică măsură, fapt

pentru care nu există suficiente criterii precise pentru selecţie, ele limitându-se, astăzi, doar la

aspecte exterioare şi la greutatea acestora. O problemă destul de spinoasă o prezintă

îmbunătăţirea caracterelor ereditare ale anumitor efective de vânat. În acest sens s-au făcut

încercări prin aducerea unor animale cu caracterele dorite în mijlocul unei populaţii cu

caractere mai slabe şi s-au obţinut unele rezultate. Urmărirea permanentă a populaţiei

reliefează faptul că ereditatea animalelor străine se pierde într-un timp mai lung sau mai scurt,

în masa eredităţii animalelor băştinaşe. Aceasta anulează, de obicei, sensul încercărilor de

acest gen.

Este necesar să mai amintim că fenotipul (animalul luat ca individ aparte) nu este

doar produsul exclusiv al combinării aptitudinilor ereditare ale părinţilor săi ci, la acest bagaj

ereditar se adaugă aptitudinile şi particularităţile individuale dobândite, în formarea cărora un

rol important îl joacă influenţa mediului înconjurător.

Însuşirile ereditare se reflectă în manifestările instinctive ale speciilor de vânat,

acestea constituind, de fapt, particularităţile de comportament ale vânatului.

Pentru o mai bună cunoaştere a vânatului şi în special a particularităţilor fiecărei

specii în parte este necesară studierea activităţii diurne şi anuale a animalelor.

Atât speciile de interes cinegetic, cât şi celelalte specii componente ale zoocenozei,

caracterizate de anumite trăsături, sunt dependente de relaţii de concurenţă, de colaborare, de

hrană etc.

Descrierea speciilor din punct de vedere morfologic şi biologic presupune

cunoaşterea unor noţiuni referitoare la caracteristicile de formă şi dimensionale, culoare, mod

de trai, simţuri, adaptări etc., prezentate succint în continuare.

Studierea exteriorului animalelor sălbatice are o importanţă deosebită în cunoaşterea

speciilor de interes cinegetic. Elementele de exterior servesc la identificarea speciilor, a

sexelor, la stabilirea vârstei, la aprecierea valorii trofeului, la stabilirea stării de sănătate,

vigorii etc.

Examinarea exteriorului are drept scop evidenţierea însuşirilor şi aspectelor care au

o semnificaţie în acest sens. Pentru efectuarea corectă a observaţilor este necesar să se

respecte o tehnică corespunzătoare şi să se utilizeze metode adecvate.

Analiza unui animal începe obişnuit cu examinarea regiunilor corporale. La

mamifere ele sunt: capul, gâtul, greabănul, spinarea, şalele, crupa, coada, pieptul, abdomenul

şi membrele (anterioare şi posterioare). La păsări se disting: capul, gâtul, spatele, pieptul,

coada, abdomenul, aripile şi picioarele.

Pentru analiza acestor regiuni trebuie să se cunoască în egală măsură baza anatomică

şi delimitarea lor. Baza anatomică este formată din oase, muşchi împreună cu celelalte

elemente anatomice ce constituie regiunea respectivă. Delimitarea se face pornind de la baza

anatomică, avându-se în vedere unitatea morfologică a fiecărei regiuni şi locul ei în ansamblul

corpului. Aprecierea şi descrierea regiunilor se realizează, în primul rând, urmărind

dimensiunea şi forma lor în raport cu rolul fiziologic pe care îl au, astfel încât să rezulte dacă

asigură sau nu desfăşurarea optimă a funcţiunii respective. Este evident că posibilităţile unei

regiuni pot fi evaluate numai în strânsă dependenţă cu celelalte părţi cu care se găseşte în

legătură morfologică şi fiziologică. Unele afecţiuni sau boli prezintă semne vizibile la

exteriorul animalelor şi, un examen atent, în special al animalelor prinse în vederea

repopulărilor, este de importanţă primordială în reuşita unor asemenea acţiuni. Prin

observaţiile efectuate este necesar să se stabilească măsura în care regiunile animalelor,

fiecare în parte şi corpul în ansamblu, corespund unei conformaţii normale sau prezintă

abateri mai mari sau mai mici de la normal. În acest sens, trebuie să se ţină cont de faptul că

există o variabilitate destul de mare a regiunilor corporale nu numai între specii diferite, ci

chiar şi între exemplarele aceleiaşi specii.

În analizarea animalelor se folosesc valorile pe care le prezintă diferitele dimensiuni

corporale. Obţinerea acestora este dificilă şi de multe ori ele se măsoară doar la animalele

împuşcate. În practică se poate recurge la aprecierea lor pe baza unei experienţe dobândite de

observator. Obişnuit, la speciile de interes vânătoresc se măsoară: lungimea corpului,

înălţimea la greabăn, lungimea gâtului, lungimea trunchiului, greutatea etc.

Lungimea totală a corpului este distanţa de la vârful botului la vârful sau baza cozii.

Înălţimea la greabăn este distanţa de la pământ la punctul cel mai înalt al

greabănului.

Lungimea gâtului este distanţa de la linia de unire a lui cu capul şi până la linia de

ataşare a sa de trunchi.

Lungimea trunchiului este distanţa de la partea anterioară a trunchiului până la partea

posterioară a acestuia.

Perimetrul toracic este luat imediat în urma membrelor anterioare. Deşi nu este

utilizat în prezent drept criteriu de evaluare a vânatului, recomandăm măsurarea lui pentru

obţinerea unor relaţii privind dezvoltarea cavităţii toracice a corpului in ansamblu, precum şi

pentru stabilirea greutăţii.

Greutatea se poate stabili prin cântărire la animalele împuşcate sau prinse.

Deoarece, în cazul vânatului viu, nu se poate recurge la cântăriri directe, decât în cazuri rare,

se pot utiliza formulele oferite de barimetrie (metodă de apreciere a greutăţii vii în funcţie de

indicaţiile dimensionale măsurate).

Formula lui Quetelet G =

sau

Formula lui Crevat G =

G = greutatea,

C = perimetrul toracic,

L = lungimea trunchiului.

Datele obţinute în urma

aplicării acestor formule sunt

aproximative şi trebuie luate în

consideraţie sub această rezervă.

Unul dintre elementele care

definesc însuşirile individuale ale

animalelor este pielea împreună cu

părul, lâna şi coarnele, la mamifere şi

penele, la păsări. Despre piele se poate

menţiona aspectul macroscopic şi

eventual grosimea care, împreună cu

ţesutul adipos subcutanat, poate avea

importanţă la recoltare.

Pielea mamiferelor este, în

mod obişnuit, acoperită de păr. La

mamiferele mari, acesta este aplecat de

sus în jos, iar la cele acvatice de la cap

Glandele odorante la un căpriora – glanda frunţii; b – glandele genunchilor; c - glandele copitelor

a

b

c

spre coadă. Cea mai mare parte a mamiferelor îşi schimbă părul în cursul unui an. Astfel,

blana de vară este mai rară şi mai viu colorată decât blana de iarnă.

În afara glandelor sudoripare, cu rol în mecanismul de reglare termică şi în

eliminarea unor toxine, se mai pot distinge glande sebacee care, în general, au rolul de a

secreta substanţe grase care ung părul. Alte glande, tot din categoria celor sebacee, sunt legate

de împerechere şi produc substanţe odorante care servesc la regăsirea sexelor.

Glandele mamare, caracteristice clasei Mammalia, sunt dispuse pe două linii în

lungul abdomenului şi al pieptului, într-un număr variabil de la specie la specie (tabelul 1).

Tabelul 1

Nr.

crt. SpecieNumăr de glande

mamare Dispunere

1 Iepure comun 3 perechi Pectoral şi abdominal2 Lapin 3-5 perechi3 Marmotă 4 perechi Pectoral şi abdominal4 Lup 4-5 perechi Pectoral şi abdominal5 Vulpe 3 perechi Pectoral şi abdominal6 Pisică 3-4 perechi Pectoral şi abdominal7 Bursuc 3-4 perechi Pectoral şi abdominal8 Urs 3 perechi Pectoral şi abdominal9 Mistreţ 4-6 perechi Pectoral şi abdominal10 Cerb 2 perechi inghinal11 Căprior 2 perechi inghinal12 Capră neagră 2 perechi inghinal

Părul se descrie din punct de vedere al desimii, lungimii şi fineţii.

Culoarea animalelor se datorează unui pigment existent în straturile pielii şi părului.

Se disting culori simple şi culori compuse. În cazul culorilor simple, firele de păr de pe

întregul corp sunt, în general, colorate identic, putând fi, eventual, pe abdomen şi la subsuori,

mai decolorate. Culorile compuse apar la animalele care au firele de păr colorate în 2-3 culori

diferite, repartizate pe anumite zone sau dispuse mai mult sau mai puţin uniform pe întregul

corp. La precizarea culorii se pot adăuga atât nuanţele cât şi particularităţile (închis, deschis,

reflexul, luciul, petele etc.). Abaterile de la culoarea obişnuită sunt: melanismul (animale

pigmentate în negru), flavismul (în galben) şi albinismul (în alb).

În mod obişnuit, în perioada juvenilă, mamiferele şi păsările au o coloraţie a părului

şi penelor diferită de a adulţilor. După atingerea maturităţii, se stabileşte o schimbare

sezonieră a blănii sau a penajului, care poartă denumirea de năpârlire. Astfel, distingem blană

sau penaj de vară şi blană sau penaj de iarnă, acestea din urmă fiind, evident, mai grele decât

primele. Năpârlirea are loc primăvara şi toamna, fiind eşalonată, în funcţie de specie, pe o

perioadă mai îndelungată sau mai scurtă.

Există unele situaţii, cum ar fi cazul vidrei, în care înlocuirea părului se produce pe

tot parcursul anului, aproape pe neobservate.

O parte din mamiferele de interes vânătoresc poartă coarne. Astfel, la bizon, la

zimbru, la capră neagră şi la muflon coarnele sunt formate dintr-o prelungire a osului frontal

în formă de ax, pe care creşte o formaţie cornoasă. Aceste coarne sunt persistente şi prezente

la ambele sexe. La cerb, la lopătar şi la căprior, coarnele de natură osoasă apar la masculi şi

sunt situate pe cilindri frontali de pe care cad în fiecare an. Ele au o dezvoltare diferită, în

funcţie de vârstă, iar forma generală este caracteristică speciei. Trebuie însă să precizăm că în

cadrul aceleiaşi specii se disting tipuri de coarne diferite, rezultat al variabilităţii şi al

eredităţii, care sunt caracteristice anumitor regiuni. Se apreciază că dezvoltarea coarnelor este

în concordanţă cu factori cum ar fi apa, climatul, compoziţia chimică a solului etc.

Posibilităţile de asimilare a calciului, natura arboretelor (răşinoase sau foioase) ca şi relieful

(montan sau câmpie) influenţează, de asemenea, forma şi mărimea coarnelor. Uneori,

animalele dezvoltă coarne mult diferite de forma specifică, aceste cazuri constituind anomalii

a căror apariţie este legată de diferite situaţii (răni, rupturi etc.).

În cazuri excepţionale, probabil ca urmare a unor deficienţe ovariene, pot apărea

coarne şi la femelele unor cervide. Acestea, pe lângă funcţiile pe care le pot îndeplini,

constituie trofeul, pe baza căruia se face evaluarea animalului din punct de vedere vânătoresc.

Pe lângă rolul de apărare, ele joacă un rol şi în selecţie. Astfel, cu ajutorul coarnelor masculii

duc lupte înverşunate pentru cucerirea femelelor.

Mamiferele şi păsările comunică între ele prin diferite sunete, folosite adeseori şi în

cazul în care sunt speriate sau iritate, când îşi cheamă puii sau în perioada de împerechere. În

unele situaţii, şi mişcările sunt folosite ca mijloc de comunicare. Astfel, atunci când un cerb

dintr-un cârd îşi ridică brusc capul, celelalte exemplare îl imită. Mirosul specific al unor

animale, mai ales în perioada de împerechere, este la rândul său, un mijloc de comunicare.

Este exemplul cerbului şi căpriorului, care au glande ce emană secreţii cu un miros

pătrunzător în această perioadă.

Un rol important în viaţa animalelor îl joacă simţurile, dintre care amintim ca mai

importante: auzul, văzul şi mirosul. Fiecare specie este dotată cu o acuitate mai mare sau mai

mică a acestor simţuri, corespunzător felului de viaţă al fiecărui animal.

Văzul este bine dezvoltat la păsările răpitoare şi la unele mamifere cum ar fi pisica

sălbatică. La animalele ce trăiesc în păduri, văzul este mai puţin dezvoltat, iar la cele care

trăiesc sub pământ acesta se atrofiază până la dispariţie.

Auzul este utilizat atât de mamifere cât şi de păsări pentru perceperea zgomotelor.

Unele animale au un auz extrem de fin şi percep zgomotele la distanţe mari, în timp ce, la

altele, cum ar fi la mamiferele acvatice, el lipseşte complet. În schimb, acestea din urmă, ca şi

altele, au capacitatea de a recepţiona undele electromagnetice produse de indivizi din aceeaşi

specie sau ai altor specii.

Mirosul este recepţionat de unele animale de la distanţe apreciabile, mai ales atunci

când bate vântul spre ele. Cu ajutorul lui, mamiferele îşi găsesc hrana, îşi simt duşmanii şi se

recunosc sexele între ele. La păsări acest simţ este foarte puţin dezvoltat.

Gustul şi pipăitul sunt de mai mică importanţă, servind la identificarea şi consumarea

hranei.

O influenţă importantă în viaţa şi în răspândirea vânatului o au zgomotele.

Sensibilitatea speciilor de vânat faţă de zgomote este diferită. Unele specii le suportă mai

uşor, iar altele mai greu.

Vânatul, fiind sub directa influenţă a condiţiilor climatice, s-a adaptat în decursul

timpului la mediul înconjurător. Majoritatea mamiferelor au pui după trecerea condiţiilor

grele de iarnă. Astfel, căprioara şi ciuta de cerb nasc în prima perioadă din an (mai-iunie), puii

având timpul necesar ca până în toamnă să crească, să devină suficient de puternici pentru a

putea rezista condiţiilor grele din timpul iernii. Păsările sălbatice depun ouă şi îşi cresc puii

din primăvară până în toamnă, când aceştia ating aproape dimensiunile părinţilor. În acelaşi

interval, puii păsărilor migratoare sunt pregătiţi pentru lungul zbor spre regiunile mai calde.

Dintre mamiferele de la noi care nasc pui în perioada de iarnă (ianuarie-februarie) amintim

ursul şi viezurele. Datorită faptului că puii se nasc în bârlog sau în vizuină, unde părinţii lor

stau iarna, ei sunt puşi la adăpost şi cruţaţi de asprimea gerurilor, putând astfel să iasă bine din

iarnă.

În viaţa vânatului o influenţă importantă o joacă proporţia între sexe, care reprezintă

raportul existent între numărul de masculi şi cel de femele. Unele specii, ca potârnichea, au de

obicei proporţia între sexe de 1:1 (un mascul la o femelă), iar la altele, cum ar fi la fazani, la

un mascul pot corespunde mai multe femele. Cu cât proporţia între sexe este mai aproape de

normal, cu atât vânatul este mai viguros şi are o creştere anuală mai bună. În cazul în care

sunt mai multe femele în raport cu masculii, rămân femele nefecundate sau o parte sunt

fecundate de masculi slabi; dacă sunt prea mulţi masculi faţă de femele, de obicei se dau lupte

între masculi, care pot duce la omorârea unora dintre ei. Perioada de timp în care are loc

împerecherea se numeşte epocă de reproducere. Ea mai poartă denumiri, ca de exemplu la

cerbi – boncănit, la cocoşul de munte – rotit, la capra neagră şi la căprior – goniţă etc.

Fiecărei specii îi corespunde o anumită mobilitate şi o rază de activitate. Prin

mobilitate se înţelege capacitatea individului de a parcurge în unitatea de timp un traseu ce

acoperă spaţiul necesar folosirii tuturor condiţiilor de trai. Mobilitatea nu este acelaşi lucru cu

viteza de locomoţie, deoarece prin ea se înţelege viteza de deplasare, în corelaţie şi cu

mărimea suprafeţei pe care se mişcă individul. Expresia acestei mobilităţi este raza de

activitate înţeleasă ca distanţa în linie dreaptă, din centrul de activitate al individului sau al

populaţiei, până la limita extremă unde poate ajunge în decursul unei zile, sezon sau an.

Astfel, putem avea o rază de activitate zilnică, una sezonieră şi alta anuală, care cresc de la

cea zilnică spre cea anuală într-o măsură mai mare sau mai mică, în raport de specie, iar în

cadrul ei, în funcţie de vârstă, de sex, de hrană, de adăpost şi de condiţii climatice (fig.1).

Pentru simplificare, raza de activitate se înseamnă cu R.

Dăm mai jos mobilitatea unor specii de vânat după A.N. Comşia.

Tabelul 2

Specia

Raza de activitate

maximă (m)Locul

Susţinut de Observaţii

în 24 h anuală

Potârniche 750 4 500 SUA Yeatter-1934 Estimaţie

Fazan

comun4 500 9 000 A SUA Wight-1930

constant prin

inelare

Ieruncă 500 1 000 Rom Comşia A.N. Estimaţie

Cerb 1 000 7 000 A Rom Comşia A.N. Estimaţie

Căprioară 1 000 4 000 A Rom Comşia A.N. Estimaţie

Capră 1 500 5 000 A Rom Comşia A.N. Estimaţie

Schema mobilităţii unui animal cu rază de activitate (R) zilnică, sezonieră şi anuală

neagră

Iepure 800 2 500 Rom Comşia A.N. Estimaţie

Urs 4 000 8 000 B Rom Comşia A.N. Estimaţie

A = masculii adulţi pot avea o rază mai mare în epoca nupţială.

B = cu excepţia deplasărilor la locuri cu hrană abundentă vara sau toamna.

Importanţa practică a cunoaşterii R-ului fiecărei specii este mare, deoarece în funcţie

de aceasta se stabilesc norme de gospodărire cum ar fi: amplasarea hrănitorilor sau a sărăriilor

sau chiar a capcanelor.

Unor specii de vânat le sunt specifice deplasări având diverse cauze la origine,

cunoscute sub denumirea de migraţie. Este un fenomen biologic care constă în deplasarea

sezonieră a animalelor dintr-un loc în altul. Cauzele acestor deplasări sunt, în principal, lipsa

de hrană, înrăutăţirea condiţiilor climatice, precum şi lipsa de linişte în teren. Acest fenomen

se manifestă mai puternic la păsări, dar este cunoscut şi la unele mamifere.

Migraţia păsărilor păsărilor constă în călătoria sezonieră pe care o fac unele din ele, de la

locurile de cuibărit la cele de iernat şi înapoi, uneori parcurgând distanţe de mii şi zeci de mii

de km. Din această categorie fac parte cele mai multe păsări de interes vânătoresc. Păsările

migratoare nu se află toate în ţara noastră, în acelaşi timp. După perioada de timp în care ele

sunt oaspeţi, se pot grupa în trei categorii, şi anume:

- păsări oaspeţi de vară (raţele şi gâştele sălbatice), care vin primăvara, cuibăresc la

noi, iar toamna pleacă spre sud împreună cu puii;

- păsări oaspeţi de iarnă (lebăda cântătoare, raţa de gheţuri), care cuibăresc în ţările

nordice şi vin în ţara noastră iarna, din cauza gerului prea puternic;

- păsările de pasaj (cocorii, becaţinele), care sunt numai în trecere pe la noi;

primăvara vin din ţările sudice, unde au iernat, se opresc la noi câteva săptămâni şi apoi îşi

continuă drumul spre nord iar toamna fac călătoria în direcţia opusă.

Mai există şi alte specii (de exemplu sitarul) ce pot fi socotite atât oaspeţi de vară, cât

şi de pasaj, întrucât doar o parte dintre indivizii speciei clocesc la noi, restul fiind numai în

trecere prin ţara noastră. Păsările migratoare nu trebuie confundate cu păsările iernatice care

fac unele deplasări faţă de locul de cuibărit, însă nu la distanţe prea mari. Acestea rătăcesc

individual sau în grupuri pentru a-şi procura hrana sau a se pune la adăpost faţă de asprimea

iernii. De exemplu, dropia, din cauza iernii prea geroase, îşi poate schimba locul de trai,

zburând la distanţe nu prea mari (chiar migraţii).

Referitor la mamifere se constată că în România toate sunt stabile. Ele fac totuşi

unele deplasări sezoniere, dar pe distanţe mult mai scurte decât păsările. Astfel, urşii şi

mistreţii, în anii cu fructificaţie abundentă de jir şi ghindă, părăsesc terenurile obişnuite din

pădurile de conifere, concentrându-se în locurile unde găsesc această hrană mai abundentă.

Majoritatea caprelor negre, în perioada de iarnă, când condiţiile climatice se înrăutăţesc,

părăsesc zona alpină, retrăgându-se în pădurea vecină ei, unde găsesc adăpost şi hrană.

Cerbul, cu toate că este un animal relativ staţionar, în epoca boncănitului parcurge distanţe

mari în căutarea ciutelor, dacă pe terenul obişnuit sunt femele prea puţine, iar atunci când

stratul de zăpadă este mare, se concentrează pe locurile unde se găseşte hrană din abundenţă.

Studierea migraţiilor se face astăzi curent prin inelări şi marcări. Inelarea este un

procedeu care se utilizează la păsări, constând din prinderea de piciorul păsării a unui inel

uşor de aluminiu, pe care este imprimat un număr de ordine şi ţara unde s-a făcut inelarea.

Există zece mărimi de inele, în funcţie de grosimea piciorului. Imediat după ce s-a făcut

inelarea, se notează într-un registru următoarele elemente: data şi locul, specia, vârsta, numele

operatorului şi alte date. La găsirea păsării se notează din nou locul unde a fost împuşcată sau

prinsă şi data. Pentru a putea coordona cât mai bine această muncă, în fiecare ţară există una

sau mai multe centrale ornitologice care se ocupă cu această problemă. În ţara noastră există o

asemenea centrală la Bucureşti. Recuperarea inelelor se face cu concursul larg al organelor

silvice, vânătorilor şi naturaliştilor. Inelarea este un mijloc ştiinţific pentru studierea păsărilor.

Pe baza numeroaselor date culese în diferite ţari se pot stabili traseele de migraţie şi distanţele

parcurse, precum şi vârsta şi longevitatea păsării ş.a.

Marcările la mamifere, constau în prinderea unor crotalii de aluminiu de urechea

animalului cu ajutorul unui cleşte special. Uneori se utilizează şi metoda tatuării animalului,

ca un mijloc suplimentar de marcare. La mamifere se folosesc două sau trei mărimi de

crotalii. În afară de inele şi crotalii, însemnarea animalelor se mai poate face şi prin alte

procedee.

Identificarea vânatului se poate face direct sau indirect. Observarea vizuală este

metoda de identificare directă cea mai utilizată. Ea poate fi confirmată cu ajutorul

fotografiilor sau al filmului. Atunci când, dintr-un motiv sau altul, nu putem să efectuăm

observaţii directe, identificarea se poate face după urme, excremente sau alte semne .

Pentru utilizarea urmelor este necesar să fie găsite în teren. Cea mai bună perioadă de

utilizare a urmelor este iarna, când stratul de zăpadă permite imprimarea lor fidelă. În restul

anului se cercetează locurile umede şi mocirloase, care asigură o bună conservare a lor.

Obişnuit distingem urma-tipar şi urma-pârtie. Urma tipar este urma unui picior, iar urma

pârtie este suma urmelor lăsate de un animal care se deplasează. Fiecare specie de vânat

prezintă particularităţi în conformaţia urmei, astfel încât există posibilitatea stabilirii cu

precizie nu numai a speciei, dar chiar a sexului şi a vârstei aproximative a animalului.

Pentru aceasta este nevoie să se măsoare mărimea pasului, distanţa între şirul stâng şi

şirul drept de urme, mărimea şi forma urmei etc.

Aceste elemente descriptive prezentate mai sus servesc drept criterii de clasificare a

vânatului. Clasificarea se poate face după natura materiei care acoperă corpul, după felul de

hrănire, după stabilitate, după importanţă etc.

După natura materiei cu care este acoperit corpul se disting:

- vânatul cu păr, care este încadrat în clasa mamiferelor;

- vânatul cu pene, care face parte din clasa păsărilor.

După felul de hrănire, mamiferele şi păsările se pot grupa în două categorii:

- vânat nerăpitor, care consumă hrană vegetală sau aproape numai hrană vegetală;

- vânat răpitor, care consumă hrană animală sau aproape numai animală.

După stabilitate, adică după obiceiul pe care îl are vânatul de a se menţine sau nu pe acelaşi

loc de trai în tot timpul anului, se disting:

- vânatul sedentar, care stă tot timpul anului în aceeaşi regiune (cocoşul de munte,

potârnichea);

- vânatul iernatic, care nu pleacă peste iarnă în ţări cu climă mai caldă, dar se

depărtează de locul de cuibărit, în căutare de hrană sau pentru a evita asprimea iernii (cioara

cenuşie);

- vânatul migrator (oaspeţi de vară şi de iarnă), care pleacă la distanţe mari de locul de

cuibărit;

- vânatul de pasaj, care se găseşte doar în perioada de trecere prin ţara noastră.

După importanţă, adică după mărimea corpului, vânatul se clasifică în:

- vânat mare, care prezintă o importanţă deosebită pentru vânător prin mărimea lui; el

se mai poate împărţi în două categorii, şi anume: cu păr (cerbul, căpriorul, mistreţul) sau cu

pene (cocoşul de munte, dropia);

- vânat mic, care poate fi cu păr (iepurele) sau cu pene (potârnichea).

1.4. Noţiuni de ecologie animală

În cele ce urmează vom da unele noţiuni introductive necesare înţelegerii vieţii

speciilor studiate, urmând ca în detaliu ecologia speciilor să fie studiată la cursul de ecologie.

Parte a ecologiei generale, ecologia animală este strâns legată de zoologie. Definită

ca “ştiinţă a interacţiunilor în sistemele supraindividuale” (B. Stugren), ecologia generală se

orientează în două direcţii: autecologică, care cuprinde specializările ecologiei referitoare la

indivizii unor specii şi sinecologică, când se reprezintă ansamblul de populaţii ca sistem în

care un rol însemnat îl joacă interacţiunile şi relaţiile.

În acest sens s-a afirmat tot mai mult concepţia sintetică în ecologie, care se ocupă de

sistemele alcătuite de plante şi animale. Materia vie este organizată în trei mari categorii de

sisteme: celula, organismul şi biocenoza, care sunt caracterizate în principal prin integralitate,

heterogenitate, echilibru dinamic şi autoreglare. Vânatul şi peştii constituie o parte a

zoocenozei. Aceasta şi fitocenoza sunt componentele biocenozei. Un rol important în

existenţa vânatului îl joacă fenomenele caracteristice diferitelor nivele de organizare a

materiei vii, cum ar fi cel individual, populaţional şi biocenotic care sunt reprezentate prin

indivizi, populaţii (specii, şi când acestea sunt cuprinse într-o singură populaţie) şi biocenoze.

Ca sisteme deschise, sistemele biologice, aşa cum este cunoscut, se caracterizează

printr-un schimb neîntrerupt de substanţă şi energie cu mediul în care se găsesc situate. Faptul

că sistemele au diferite grade de complexitate, ca şi existenţa în compunerea lor a unor

subsisteme, implică ierarhizarea lor.

1.4.1. Influenţa factorilor ecologici

Studierea modului de viaţă al vânatului implică şi cunoaşterea influenţelor pe care le

suferă acesta din partea temperaturii, umidităţii, a unor specii animale, a vegetaţiei etc.

Factorii ecologici pot influenţa sau determina eliminarea unei specii, creând condiţii alteia,

influenţând astfel întinderea arealului. Pot influenţa densitatea populaţiilor animale,

intervenind în existenţa vânatului într-o măsură mai mare sau mai mică, dar niciodată

neglijabilă. Trăind în cele mai variate condiţii, vânatul este supus unor influenţe variate.

Asupra unor specii va avea o influenţă mai mare relieful, asupra altora temperatura etc. În

cazul aceleiaşi specii – cerbul – exemplarele din zona cu climă mai rece şi cu fitocenoze

relativ puţin modificate de acţiuni umane din Carpaţii noştri ating greutăţi evident mai mari

decât cele din zone mai calde şi cultivate cu arborete.

Celor mai multe animale li se potriveşte îndeosebi un anumit biotop. Astfel, în

general, căpriorul preferă un teritoriu cu alternanţe de pădure şi terenuri cultivate sau pajişti,

iar ursul trăieşte în masivele păduroase întinse în care găseşte hrană şi linişte. Cu cât condiţiile

de viaţă dintr-un anumit biotop sunt mai favorabile, cu atât ele vor permite existenţa comună a

unui număr mai mare de specii. Dimpotrivă, atunci când aceste condiţii sunt puţin variate,

numărul speciilor scade.

Într-un anumit spaţiu de viaţă pot trăi un număr limitat de indivizi. Există o

limită superioară a efectivului peste care nu se poate trece, chiar prin hrănire artificială,

deoarece la un efectiv mărit peste capacitatea de suport a staţiunii, se înregistrează

scăderi în greutatea corpului şi în numărul de pui. Acest lucru este de mare importanţă în

determinarea densităţii vânatului.

Vânatul este un component al zoocenozei şi, ca atare, trebuie analizat prin prisma

legăturilor, pe care aceasta le are cu celelalte elemente ale comunităţii de viaţă ca şi prin

relaţiile statornicite în cadrul ei.

Dintre raporturile cu celelalte elemente ale biogeocenozei, amintim raporturile

zoocenozei cu fitocenoza, raportul cu factorii ecologici şi, în special, influenţa factorului

antropeic.

Între zoocenoză şi fitocenoză există o serie de interacţiuni a căror cunoaştere permite

o atitudine corectă în privinţa gospodăririi, stabilirii densităţii optime, a alegerii speciilor

introduse în teren, pe de o parte, şi stabilirea unui echilibru între vânat şi culturi sau pădure,

Acţiunile şi influenţele factorilor mediului nefavorabil unei înmulţiri nelimitate şi obiectivele gospodăririi (după A. M. Comşia)

pe de altă parte. Este cunoscut în acest sens că acolo unde densitatea vânatului este prea mare

se produc pagube însemnate culturilor sau pădurii. Această problemă prezintă în momentul de

faţă interes pentru specialişti. În privinţa raporturilor vânat – pădure se utilizează termenul de

echilibru silvocinegetic. Din preistorie până astăzi, rolul omului în comunitatea de viaţă s-a

schimbat, impunându-se din ce în ce mai mult ca factor hotărâtor în existenţa ei. La început,

omul era un simplu prădător printre ceilalţi, iar influenţa asupra vegetaţiei putea fi considerată

practic nulă. Între om, carnivore şi erbivore s-a stabilit un echilibru natural, iar prin

intermediul erbivorelor, care sunt consumatoare primare, s-a stabilit şi un echilibru cu

vegetaţia, în care un rol preponderent îl avea pădurea virgină. Astăzi, omul este cel care

hotărăşte şi determină raporturile între pădurea cultivată şi un grup de animale sălbatice, al

cărui echilibru intern este de asemenea influenţat de el, prin eliminarea carnivorelor, vânarea

selectivă etc. Stă în puterea omului să stabilească nivelul acestor relaţii, aşa cum le consideră

mai bune, cu condiţia de a satisface un anumit număr de exigenţe ale animalelor. Se apreciază

că în stabilirea acestui echilibru trebuie să se ţină cont, în primul rând, de posibilităţile

productive ale pădurii. În pădurile de producţie, pagubele produse de vânat pot influenţa

beneficiile aduse de acestea, deci existenţa vânatului presupune măsuri cum ar fi: protecţia

plantulelor cu ajutorul substanţelor repulsive, îngrădirea puieţilor, distribuirea de hrană

vânatului etc. Costul acestor acţiuni, ca şi beneficiile provenite din exploatarea vânatului,

indică ponderea pe care acesta trebuie să o aibă din punct de vedere economic. Dar aici un rol

de aceeaşi importanţă trebuie să-l aibă şi considerentele de ordin biologic sau cinegetic.

În pădurile de productivitate mai slabă este indicată o cultură mai intensă a vânatului

deoarece, beneficiile ce ar rezulta în acest fel ar compensa măcar în parte pierderile datorate

producţiei mai mici de masă lemnoasă. Distrugerile provocate de vânat vor avea o mai mică

importanţă în cazul unor astfel de arborete. Este evident că va fi necesară intervenţia activă a

silvicultorilor pentru asigurarea unei protecţii minime a arboretului, pe lângă care

administrarea de hrană şi culturile pentru vânat vor avea un rol important.

Viaţa vânatului este deci influenţată de factori abiotici, biotici şi antropeici. Un rol

deosebit de important îl au factorii trofici. Raporturile dintre vânat şi factorii amintiţi joacă un

rol important în prolificitate, atingerea pubertăţii, dinamica populaţiei etc., fapt pentru care cei

ce studiază viaţa vânatului trebuie să cunoască atât acţiunea pe care o exercită aceşti factori,

cât şi efectul pe care îl produc.

1.4.2. Factorii abiotici şi vânatul

Existenţa vânatului este influenţată de numeroşi factori abiotici, dintre care amintim

relieful, solul, atmosfera, lumina, temperatura, umiditatea, vântul, apa, unele substanţe

minerale etc. Este evident că acţiunea lor este cumulată într-o rezultantă ce reprezintă

influenţa generală a mediului. Totuşi, sunt destule situaţii în care unul din factori, prin

acţiunea sa, realizează un efect hotărâtor asupra unei specii sau a mai multor specii de vânat.

Relieful şi microclimatul local. Marea varietate de forme de relief din ţara noastră,

strâns legate de microclimatul local, de asociaţiile vegetale şi condiţiile de sol formează

mediul de trai ce însumează o gamă largă de biotopuri, care constituie sediul vieţii pentru

fiecare comunitate. Suprafaţa teritoriului pe care se întâlnesc condiţiile necesare existenţei

unei anumite specii poartă denumirea de areal. În cadrul arealului, specia poate ocupa unul

sau mai multe biotopuri.

Biotopul alpin caracterizat prin temperaturi medii anuale sub 20C, climat aspru,

vânturi puternice, lipsa vegetaţiei arborescente etc., care constituie mediul de trai specific al

caprei negre (marmotă, potârnichea de stâncă).

Biotopul subalpin cuprinde zona situată între 1 700 – 1 900 m altitudine în sud-vestul

ţării şi 1 400 – 1 600 m în nord-estul ei, constituind staţiunea de iarnă a caprei negre şi cea de

vară a cocoşului de mesteacăn.

Biotopul montan corespunde subzonei pădurilor de conifere cu puţini arbuşti,

Răspândirea pe verticală a speciilor de vânatBiotopuri:

a – alpin; b – subalpin; c – montan; d – submontan; e – deal; f – câmpie; d – lunci şi deltă

marmota

capra neagră

râslup

urs

mistreţ

a b c d e f g

BIOTOPURI

potârnicheiepure

(după A.M. Comşia, cu modificări)

precipitaţii anuale de peste 900 mm şi soluri acide, întrunind condiţii de trai pentru cerbul

carpatin, râs, jder, cocoş de munte etc.

Biotopul submontan corespunde subzonei fagului, cu precipitaţii anuale între 600 -

1000 mm, temperaturi medii anuale de 7-100C, soluri brune tipice sau brun-gălbui, de la slab

podzolite la podzoluri de distrucţie, cu o vegetaţie erbacee şi lemnoasă mai bogată; el asigură

condiţii pentru viezure, ieruncă, urs, mistreţ şi căprior.

Biotopul de deal corespunde subzonei stejarului, cu precipitaţii anuale de 9 - 110C,

soluri brun-roşcate şi o vegetaţie foarte bogată, atât lemnoasă cât şi erbacee. Condiţiile

prielnice întrunite aici oferă condiţii optime pentru căprior, porumbel de scorbură, pisică

sălbatică şi pentru mistreţ.

Biotopul câmpului include zona stepei, după Enculescu, cu precipitaţii medii anuale

sub 550 mm, cu veri toride şi ierni aspre, vânturi puternice şi o vegetaţie mai xerofită, şi

constituie mediu de trai specific pentru iepure, prepeliţă, dropie etc.

Biotopul bălţii include stufărişurile şi pădurile din jurul bălţilor, constituind mediu

specific pentru raţe, gâşte, lişiţe etc.

Biotopul luncilor şi deltei cuprinde terenurile din imediata apropiere a apelor

curgătoare, cu o vegetaţie bogată, dezvoltată sub influenţa umidităţii ridicate. Caracteristice

pentru acest biotop sunt vidra şi noriţa.

Trebuie să remarcăm că unele animale şi păsări ca: ursul, mistreţul, lupul, vulpea,

cioara, coţofana populează mai multe biotopuri, datorită posibilităţilor largi de mişcare şi

adaptare cu care sunt înzestrate.

Solul şi substanţele minerale. Influenţele exercitate de sol asupra vânatului sunt, în

general, indirecte, totuşi sunt destule cazuri când solul are un rol principal. Astfel, structura,

textura, permeabilitatea, influenţează stabilirea animalelor de vizuină. Tetraonidele şi

Anatidele sunt legate de zona unde se găsesc pietrişul mărunt, necesar digestiei. De

troficitatea solului este strâns legată şi distribuţia vânatului, deoarece, acolo unde solul

permite dezvoltarea unei vegetaţii bogate, şi vânatul va avea o densitate mai mare, având

asigurată o hrană îmbelşugată şi diversificată.

Solul este o verigă intermediară în ciclul biogeochimic între corpurile vii şi corpurile

inerte. În el se acumulează materia organică moartă care, supusă proceselor de descompunere,

va da substanţele minerale ce vor reintra în biosferă prin procesul de asimilare al plantelor,

asigurând astfel reciclarea substanţei în ecosistem.

Temperatura. Activitatea metabolică normală se desfăşoară în general între 0 şi

500C. Rezistenţa unui animal la temperaturi extreme este strâns legată de temperatura

obişnuită a biotopului pe care îl ocupă acesta.

Conform legii sumei temperaturilor zilnice, o specie, pentru a se dezvolta normal şi a

se reproduce, trebuie să aibă întrunită o anumită sumă de zile-grade. Acolo unde temperatura

creşte cu 100C, bineînţeles între anumite limite, se produce o creştere aproximativ de două ori

a activităţii chimice şi fiziologice. Conform cu legea Van’t Hoff, o dată cu scăderea

temperaturii creşte durata vieţii organismelor faţă de a celor asemănătoare care trăiesc în

regiuni mai calde. Toate acestea au implicaţii în înmulţire, în dinamica populaţiei, în

densitate, în componenţa claselor de vârstă.

Fiecare specie poate suporta o anumită temperatură minimă sub care existenţa ei nu

mai poate avea loc conform legii minimului a lui Liebig, care precizează că eliminarea poate

avea loc chiar dacă ceilalţi factori se menţin în limite normale.

Speciile care suportă în general o mică variaţie a temperaturii sunt denumite specii

stenoterme, pe când cele ce suportă variaţii termice mari sunt denumite euriterme. Din prima

categorie putem aminti prepeliţa, iar dintre euriterme la noi întâlnim lupul, vulpea etc.

Scăderea temperaturii are o acţiune directă asupra vânatului prin aceea că sporeşte

degajarea de căldură. Pentru aceasta, la unele specii se produc adaptări, cum ar fi îndesirea

blănii sau a penajului, iar exemplarele altor specii se grupează pentru a se proteja reciproc

Ciclul edafic – circulaţia materiei în sol (după Woodbury)

prin căldura degajată de corpul lor, cum ar fi cazul potârnichilor. O adaptare fiziologică mai

complexă este hibernarea sau somnul de iarnă pe care îl întâlnim la viezure sau la urs. În fine,

scăderea temperaturii determină migraţia unor specii în perioada critică.

Temperaturile ridicate influenţează şi ele asupra vânatului, determinând un consum

mai mare de apă, migraţii spre zone mai răcoroase, mai adăpostite, precum şi năpârlirea. O

influenţă indirectă exercită temperatura prin animalele sau vegetaţia care constituie hrana

vânatului.

Temperatura joacă un rol important în desfăşurarea proceselor vitale. Astfel, durata

dezvoltării este în funcţie de temperatură (vezi evoluţia salmonizilor), iar numărul de generaţii

la iepuri depinde de lungimea perioadei cu temperaturi medii peste 100C. Temperatura

influenţează cantitatea de hrană consumată, fecunditatea, mărimea pontei, manifestările

sonore etc. Animalele s-au adaptat în decursul timpului la temperaturile extreme, prin

mărimea şi desimea părului, micşorarea suprafeţei de pierdere a căldurii, variaţia

metabolismului etc.

Rolul şi importanţa temperaturii ne apar pregnant din studiile făcute proceselor de

creştere şi reproducere a animalelor. Astfel, temperaturile scăzute reduc viteza de creştere,

întârzie apariţia pubertăţii şi scad prolificitatea. Spre exemplu, Erington (1963) a constatat,

într-un studiu întreprins timp de 21 de ani asupra bizamului (Ondatra zibethica), schimbări în

aceste privinţe de la an la an datorită tocmai diferenţelor de temperatură.

Temperaturile scăzute, corelate, în special, cu creşterea umidităţii pot provoca

primăvara pierderi însemnate între puii multor specii de vânat (iepure, mistreţ etc.).

Umiditatea. Ploile prelungite, ca şi seceta îndelungată, influenţează mortalitatea

vânatului. Furtunile, poleiul, zăpada mare, inundaţiile sunt de asemenea nefavorabile unor

specii, producând pierderi. Pentru păsări, umiditatea are un rol important, deoarece reuşita

pontelor este legată de un anumit procentaj al ei în atmosferă. Indirect, umiditatea, respectiv

precipitaţiile, influenţează prin zonarea şi distribuţia vegetaţiei.

Distribuţia inegală a umidităţii este o consecinţă a modului general de circulaţie a

aerului. Cantitatea de precipitaţii ce cade într-o anumită regiune poate influenţa existenţa şi chiar

eliminarea neselectivă a unei populaţii. Astfel, stratul prea gros de zăpadă favorizează

prinderea lopătarului de către răpitoare şi deci, în cazul unui număr mai mare de răpitoare,

distrugerea întregii populaţii. Acelaşi fenomen poate duce la distrugerea unui procent

însemnat din tineretul şi chiar din adulţii de mistreţ, căprior sau cerb.

În funcţie de nevoile lor de apă animalele trăiesc în diferite medii, începând cu cele

care trăiesc tot timpul în apă până la cele care se pot lipsi complet de apă mult timp. Din acest

punct de vedere avem:

- specii acvatice (raţele, vidra)

- specii mezofile (căpriorul, ursul)

- specii xerofile (iepurele, prepeliţa)

iar în funcţie de gradul de adaptabilitate la oscilaţii mari ale umidităţii avem

specii stenohygrice (vidra) şi eurihygrice (vulpea).

Existenţa apei pentru unele specii este indispensabilă. Nu se poate vorbi de bizam,

vidră, nurcă, raţe sau gâşte decât în biotopurile unde există apă curgătoare sau stătătoare. Sunt

şi destule specii, cum ar fi de exemplu iepurele, care pot trăi şi departe de apă, deoarece îşi iau

apa din vegetalele pe care le consumă. Pentru căprior, cerb, lopătar etc., apa pentru adăpat

este necesară zilnic, lipsa ei determinând migrarea sau pieirea animalelor din această

categorie. În principal, animalele îşi pot procura apa necesară prin: adăpare, folosirea apei

conţinute de alimentele consumate şi folosirea apei care pătrunde prin piele. Inundaţiile pot

distruge efectivele vânatului, fapt care impune amenajări corespunzătoare în regiunile unde

ele se reproduc periodic.

Apa ca factor ecologic prezintă o importanţă vitală pentru peşti şi celelalte

vieţuitoare acvatice. Pentru acestea sunt uneori hotărâtoare proprietăţile fizico-chimice ale

apei: temperatura, limpezimea, conţinutul în minerale, pH-ul, gradul de oxigenare etc. Fiecare

vieţuitoare acvatică are un grad de adaptare corespunzător anumitor valori ale acestor factori

fizico-chimici, ceea ce limitează arealul ei de răspândire.

Lumina influenţează prin fenomenele de fotoperiodism. Astfel, în zilele scurte, unele

păsări nu au timp să acumuleze hrana necesară, ceea ce determină migrarea lor. Variaţiile

ritmice ale intensităţii luminoase determină modificări ale metabolismului, comportamentului,

activităţii fiziologice, declanşând activitatea sexuală, năpârlirea, iar prin glandele hormonale

influenţează glandele sexuale şi creşterea părului.

În acest fel, atât ritmul circadian, cât şi cel anual al vânatului se modifică în raport cu

acest factor. Atingerea pubertăţii este influenţată de regimul de lumină. Astfel, Sadleir (1969)

prezintă numeroase situaţii la rozătoare, oi şi cai, din care rezultă că la o intensitate luminoasă

mai mare şi la un timp de expunere de 16 ore s-a obţinut o accelerare a declanşării funcţiilor

sexuale ca şi o creştere a procentului de femele gestante.

Lumina are o influenţă directă şi asupra sezonului de reproducere. După unii

cercetători, lungimea perioadei zilnice de lumină inhibă sau stimulează procesele de

reproducere. Din experienţele efectuate se pare că nu toate speciile sunt în egală măsură

sensibile la aceasta. Iepurii (Lepus europaeus), indiferent de partea globului în care au fost

studiaţi, au început reproducerea foarte repede după cea mai scurtă zi a anului (Flux; 1965).

La rozătoarele mai mici s-a găsit de către Baker şi Ranson o corelaţie remarcabilă între

numărul de ore de lumină solară şi reproducere. Experimentările efectuate cu regimuri diferite

de lumină au confirmat în mare măsură aceste observaţii.

Latitudinea joacă şi ea un rol important în reproducere. În acest sens este bine

cunoscut faptul că sezoanele de reproducere ale păsărilor variază foarte mult funcţie de

latitudine. Astfel, cu cât ne deplasăm de la Ecuator spre nord sau spre sud, cu atât se întârzie

mai mult depunerea pontelor. Observaţiile făcute asupra oilor domestice au arătat că o

diferenţă de circa 30 latitudine a determinat o întârziere medie de 11 zile în pornirea

reproducerii (Averill; 1965). Iepurele european, în sudul Rusiei, dă naştere la patru generaţii

de pui în cursul unui an, pe când în jurul Moscovei numai la două.

Vântul constituie un mijloc de depistare a prăzii sau a pericolului pe care animalele

îl sesizează cu ajutorul mirosului, şi de aceea este un auxiliar de mare importanţă în lupta

pentru existenţă. Vânturile de intensităţi mai mari, însoţite de ploaie sau zăpadă, determină

deplasări ale vânatului, influenţează zborul păsărilor şi determină retragerea în vizuini a

speciilor care le utilizează. În general, se poate constata că părţile bătute de vânt sunt mai slab

populate cu vânat decât cele adăpostite.

În evaluarea importanţei şi rolului pe care îl joacă factorii abiotici, trebuie să ţinem

cont de faptul că acţiunea lor este complexă, directă sau, mai des, indirectă şi, în special, că

este împletită în mod indisolubil cu aceea a factorilor biologici, în esenţă cu relaţiile dintre

specii.

1.4.3. Factorii biotici şi vânatul

Între specii şi în cadrul speciilor sunt statornicite numeroase relaţii care stăpânesc şi

determină existenţa vânatului. Cele mai importante în acest sens sunt relaţiile inter şi

intraspecifice ca şi cele trofice la care ne vom referi în continuare.

Relaţiile intraspecifice. Între indivizii aceleiaşi specii se stabilesc relaţii de

coexistenţă şi de condiţionare reciprocă; acestea joacă un rol important în dezvoltarea şi

conservarea fiecărui individ. Astfel, viteza de creştere, vitalitatea, teritorialismul etc. sunt

componente ale mecanismelor intraspecifice cum ar fi menţinerea la un efectiv şi un nivel

fiziologic optim, al căror complex este orientat în direcţia asigurării supravieţuirii speciei.

Relaţiile intraspecifice privesc specia în ansamblu şi ele sunt folositoare chiar în

cazul când o parte din indivizi sunt sacrificaţi. În acest sens, un exemplu semnificativ îl

constituie iepurele, care se menţine datorită prolificităţii sale mari (coeficientul său de

siguranţă), în ciuda faptului că suferă pierderi mari în indivizi de toate vârstele.

În clasificarea relaţiilor intraspecifice se disting relaţii între indivizi izolaţi şi relaţii

intre grupurile naturale de indivizi (cârduri, rase, populaţii locale etc.)

După Zavadski (1963), relaţiile intraspecifice se pot subîmpărţi în relaţii

intraspecifice fundamentale şi relaţii intraspecifice derivate. În prima categorie sunt incluse

toate relaţiile care asigură în mod direct reproducerea speciei şi menţinerea la un nivel

oarecare a diferitelor categorii de vârste ale populaţiei respective. Toate relaţiile care nu sunt

legate de reproducerea speciei intră în categoria celor derivate (relaţii care iau naştere ca

urmare a creşterii densităţii populaţiei, relaţii ce iau naştere pe baza unor reflexe de apărare şi

de dobândire a hranei).

Trebuie să se reţină faptul că, datorită mobilităţii relaţiilor intraspecifice, se poate

trece uşor de la cele derivate la cele fundamentale şi invers.

Relaţiile intraspecifice pot avea şi un caracter antagonic în multe cazuri. Astfel, între

indivizii unui cârd, exemplarele cu o talie şi o forţă mai mare reuşesc să-şi asigure o cantitate

mai mare de hrană, asigurând în continuare o bază a diferenţierii. Sunt împrejurări când sensul

relaţiilor poate fi schimbat, cum este cazul la unele femele ale mamiferelor, care îşi mănâncă

puii în perioada unor excitaţii sau din lipsă de hrană, când în mod firesc ar trebui să le asigure

protecţia.

Densitatea şi distribuţia indivizilor unei specii poate influenţa mai mult sau mai

puţin, într-un sens sau altul, natura relaţiilor din cadrul speciei respective. Astfel, o densitate

prea mare pe unitatea de suprafaţă are drept efect suprapopularea cu toate consecinţele ei.

Distribuţia în grupe, respectiv agregarea, este socotită ca un fenomen avansat de cooperare.

O importanţă deosebită se acordă regimurilor de încrucişare între indivizi şi grupuri

de indivizi de sexe diferite.

Împerecherea repetată a animalelor care provin din aceiaşi părinţi are, în unele

cazuri, consecinţe nefavorabile asupra descendenţilor. Fenomenul poartă denumirea de

consangvinizare şi se manifestă prin scăderea greutăţii, deformarea trofeelor etc.

Între părinţi şi descendenţi se disting relaţii care asigură dezvoltarea acestora din

urmă. Astfel, se remarcă părinţi care îşi îngrijesc cu multă dragoste puii (urs, cerb, căprior,

mistreţ), alţii care se ocupă mai puţin de pui (iepure) şi unii care acordă foarte puţină grijă

creşterii progeniturii.

Prolificitatea, adică numărul de pui ce rezultă la o naştere, joacă un rol important în

problema efectivelor, care sunt dependente şi de frecvenţa gestaţiilor ca şi de perioada în care

tineretul ajunge la maturitate sexuală.

Tot între aceste relaţii se includ instinctele de construire a cuiburilor (păsări),

vizuinilor (vulpe, bursuc), incubaţia, gestaţia, hrănirea puilor, supravegherea şi antrenarea

tineretului (lup, vulpe) etc.

Între relaţiile fundamentale se mai includ şi relaţiile dintre indivizi sau grupuri de

indivizi, care asigură supravieţuirea şi care conservă numărul indivizilor ce alcătuiesc

populaţia. Aici amintim agregaţiile mistreţilor, grupările sezoniere ale căprioarelor, haitele de

lupi, stolurile de raţe sau gâşte, stolurile de potârnichi etc. create pentru o mai bună dobândire

a hranei, în vederea apărării împotriva duşmanilor, pentru efectuarea migraţiilor, pentru

crearea condiţiilor termice necesare etc.

În procesul perfecţionării relaţiilor intraspecifice fundamentale s-au produs o serie de

adaptări care poartă denumirea de congruenţe. Între aceste adaptări amintim apariţia glandelor

odorifere ce înlesnesc căutarea indivizilor de sex opus (cerb, căprior), dezvoltarea coarnelor şi

a altor organe destinate luptei între masculi etc.

Dezvoltarea congruenţelor determină o dependenţă din ce în ce mai mare a

individului faţă de colonie, turmă, populaţie.

Dintre relaţiile intraspecifice derivate, amintim relaţiile care iau naştere între indivizi,

ca rezultat al creşterii densităţii populaţiei şi datorită instinctelor de autoconservare. Aici se

pot menţiona teritorialismul, lupta pentru hrană, canibalismul şi altele.

În general, trebuie să reţinem că aceste relaţii intraspecifice au un caracter complex şi

reprezintă un întreg sistem, relativ armonios, de reglări şi corelaţii între indivizi şi grupuri de

indivizi. În interiorul fiecărei specii intervin neîncetat contradicţii care constituie, de altfel,

motorul evoluţiei, şi, totodată, una din cauzele fundamentale ale selecţiei intraspecifice. Sub

influenţa selecţiei naturale unele contradicţii intraspecifice dispar şi altele noi le iau locul.

Relaţii interspecifice. Între speciile componente ale biocenozei există numeroase

legături care influenţează asupra fiecărei specii într-o măsură mai mare sau mai mică, direct

Lanţuri trofice (după Ch. Eiton)

proporţional cu efectul pe care îl au interacţiunile asupra lor. Dintre aceste relaţii, pe prim

plan se situează relaţiile trofice, bazate pe structura trofică a comunităţii de viaţă. După B.

Stugren, elementele acestei structuri sunt: lanţul trofic, reţeaua trofică, industria-cheie şi nişa

ecologică.

Lanţul trofic este un şir de organizare în care un organism este consumat de altul

ş.a.m.d. Un exemplu de astfel de lanţ poate fi dat în felul următor: plantă verde – căprior

(fitofag) – lup (zoofag). Obişnuit, în astfel de lanţuri talia animalelor creşte, iar numărul de

indivizi scade pe măsura îndepărtării de producătorii primari.

Reţeaua trofică este un complex de conexiuni trofice şi lanţuri trofice, în cadrul

căruia se produc schimburi de substanţă şi energie de la un lanţ trofic la altul. Fenomenul se

realizează practic de animalele omnivore, care se comportă ca fitofage, zoofage sau saprofage.

Industria cheie este

constituită din grupa de

animale cu cea mai mare

greutate şi cel mai mare

număr de indivizi dintre

consumatorii primari.

Speciile ce îndeplinesc

această funcţie transformă

hrana vegetală în hrană

animală (ex. rozătoarele).

Nişa ecologică este

un concept relativ recent,

introdus de C. H. Elton, şi se

referă la poziţia speciei în

reţeaua trofică, funcţia sa

în sistemul ecologic, locul

ocupat în habitat. Fiecare

nivel trofic include mai

multe nişe ecologice.

Odum E. P. asemăna nişa cu un fel de “profesiune” a organismelor iar habitatul cu adresa lor.

La animale se distinge o nişă de habitat, adică locul ocupat în spaţiul comunităţii de viaţă şi

nişa trofică, ce reprezintă modul de viaţă, locul unde animalul îşi găseşte şi dobândeşte hrana.

Nişa ecologică este un component al habitatului sau biotopului cum i se mai spune. De multe

ori, nişa de habitat şi cea trofică se suprapun.

Reţea trofică1- muscă; 2 – iepure; 3 – gândacul molidului; 4 – cinteză; 5 – forfecuţă; 6 – veveriţă; 7 – şoarece de pădure; 8 – căprioară; 9- cerb;; 10 vulpe; 11 – salamandră; 12 – carabid; 13

– buhai de baltă; 14 – şopârlă comună; 15 – şarpe de alun; 16 –sturz gulerat; 17 – ciocănitoare neagră; 18 – viperă;; 19 – lup; 20 – râs;

21- pisică sălbatică; 22 – urs (după B. Stugren)

Aceste noţiuni ne permit să înţelegem mai bine aspectele cantitative şi calitative ale

raporturilor dintre consumatori şi hrană, între lanţurile trofice, ce însumează un însemnat

număr de componenţi. Hrana apare cu atât mai importantă în viaţa vânatului, cu cât de ea sunt

legate o serie de caracteristici şi fenomene biologice cum ar fi: raportul între greutatea femelei

şi mărimea pontei, raza mobilităţii zilnice şi sezoniere a speciei, capacitatea de hrănire a

progeniturii, migraţiile, hibernarea etc. Fluctuaţiile sezoniere, anuale şi ciclice ale populaţiilor

sunt determinate de raporturile consumator-hrană.

Competiţia pentru hrană constă în defavorizarea unei secii prin consumarea

resurselor sale alimentare de către altă specie. Ea se produce între specii care ocupă nişe

apropiate, situate pe acelaşi nivel trofic. Fenomenul acesta se desfăşoară în natură şi uneori

culminează prin eliminarea uneia din specii. Deseori, în competiţia pentru aceeaşi hrană sunt

antrenate mai multe specii. În acest caz, intensitatea competiţiei creşte proporţional cu

numărul indivizilor din speciile zoofage.

Relaţiile jertfă-răpitor (pradă-prădător sau pradă-răpitor) constau în consumarea unei

specii de către cealaltă. Volterra şi D’Ancona susţin că interacţiunea răpitor-jertfă este

dominată de trei legi:

1. Legea ciclului periodic, conform căreia numărul jertfelor este redus prin

acţiunea răpitoarelor, al căror număr creşte până la un punct, după care scade din lipsă de

pradă. Acest număr mic de răpitoare permite o creştere a efectivului de jertfe, ceea ce

determină o creştere imediată şi a numărului de răpitoare până la o nouă culme, după care

urmează din nou o etapă de depresiune. Aceste repetări ne demonstrează ciclicitatea

procesului;

2. Legea conservării mediilor, conform căreia menţinerea echilibrului între

răpitor şi jertfă se realizează datorită constantei raportului între mortalitate şi natalitate;

3. Legea perturbării mediilor prin distrugere, conform căreia, în cazul când un

factor extern sistemului distruge echilibrul existent între jertfe şi răpitori, ultimii sunt mai

afectaţi deoarece, pe lângă distrugerea lor directă, au de suferit şi indirect din cauza

distrugerii jertfelor.

În raportul jertfă-răpitor pot interveni şi epizootiile, mai ales în situaţia unor efective

mari de jertfe. În acest caz nu numai că răpitorii sunt cauza scăderii efectivelor, dar suportă şi

consecinţele ei. Trebuie de asemenea să remarcăm că acest raport nu reprezintă relaţii doar

între două specii şi că, în general, unui răpitor îi corespund mai multe jertfe-specii, ceea ce

permite apariţia electivităţii hranei. Jertfele, în lupta lor cu răpitorii, pot utiliza ca mijloace de

apărare hrana, spaţiul şi adăpostul. Aceştia constituie factorii de rezistenţă în lupta pe care

jertfele o duc împotriva prădătorilor. O căprioară bine hrănită, cu reflexele ascuţite, sesizează

mult mai uşor primejdia şi se salvează în faţa duşmanilor, decât o căprioară slăbită de foame.

Desigur, inaniţia poate surveni iarna, când hrana se împuţinează şi deci capacitatea de suport a

staţiunii scade. În aceste condiţii apare necesitatea măririi capacităţii staţiunii în ceea ce

priveşte adăpostul şi hrana. Raporturile dintre pradă şi prădător sunt influenţate de densitatea

acestora pe unitatea de suprafaţă. Aproape în toate situaţiile teritoriul răpitorului este mai

mare decât al jertfelor. În această situaţie densitatea joacă un rol important.

Astfel, într-un teren unde se găsesc un iepure la 10 ha şi un şoarece la 20-30 m 2 este

evident că o vulpe sau un dihor va prefera şoarecii, deoarece îi va prinde mult mai uşor.

Rozătoarele de la noi, în fazele de vârf ale creşterii densităţii pe care le prezintă

aproximativ din 4 în 4 ani, constituie prada alternativă pentru numeroase răpitoare, fapt ce

scade presiunea acestora asupra vânatului plantivor. În iernile cu un strat gros de zăpadă,

valoarea amortizoare a rozătoarelor mărunte, care se adăpostesc în găuri, scade simţitor.

A.M. Comşia arată că intensitatea prădării este determinată de:

- depăşirea capacităţii de suport a staţiunii de către populaţia-pradă;

- aglomerări pe spaţii relativ mici;

- subalimentare;

- boli;

- poziţia geografică a staţiunii în cuprinsul arealului de răspândire a speciei;

- lipsa de experienţă a individului în apărare;

- specializarea individuală a prădătorului;

- absenţa hranei alternative;

- infiltrarea prădătoarelor;

- deranjarea-speciei pradă prin activitatea omului;

- specia prădătoare.

Variaţia intensităţii prădării este influenţată direct şi indirect de acţiunea factorilor

enumeraţi. În toate situaţiile, se poate constata o dependenţă a densităţii prădătorului de

densitatea prăzii sale, conform legii ciclului periodic.

Activitatea răpitoarelor este influenţă direct şi de condiţiile meteorologice. Astfel,

ceaţa, ploaia, vântul sau viscolul le împiedică în mare măsură activitatea.

Atunci când răpitoarele se ucid între ele avem de a face cu supraprădarea.

Canibalismul, întâlnit de exemplu la lupi, este forma cea mai elementară a supraprădării.

Prădarea între specii diferite de răpitoare nu este ceva rar. Astfel, o vulpe poate fi victima unui

lup, pisica sălbatică poate ajunge prada râsului, iar şoimul prada bufniţei. În general însă, de

această supraprădare sunt afectaţi, în primul rând, puii răpitoarelor. În aprecierea rolului

răpitoarelor trebuie să avem în vedere şi acţiunea sanitară pe care acestea o efectuează prin

eliminarea animalelor bolnave şi slabe, ceea ce înlătură, pe deplin justificat, teoria distrugerii

răpitoarelor.

Categorii de consumatori. Fiecare animal este un consumator de hrană, si

diferenţierile din acest punct de vedere se pot face categorisind animalele în funcţie de natura

hranei pe care o consumă. Astfel, distingem consumatori primari, secundari sau terţiari

exprimaţi sugestiv în piramidele eltoniene.

Consumatorii primari sau fitofagele sunt organisme care consumă hrană vegetală

cum ar fi cervidele, iepurii, capra neagră etc., care pun în circulaţie hrana produsă de plante şi

îndeplinesc funcţia de transformare a ei în hrană animală. Între consumatorii primari există

competiţie pentru hrană, dar şi relaţii de asociere.

Consumatorii secundari sunt acele organisme care se hrănesc cu consumatorii

primari. În această categorie se includ virusurile ce parazitează insectele, păsările şi

mamiferele, bacteriile producătoare de epizootii ale animalelor fitofage, ciupercile parazite ale

peştilor, animalele zoofage cum ar fi: păsările ihtiofage, reptilele, păsările răpitoare,

mamiferele carnivore cum ar fi vulpea etc. Rolul consumatorilor secundari este acela de a

împiedica pierderea prematură a energiei şi distrugerea substanţei organice. Eliminarea

artificială a consumatorilor secundari influenţează negativ, contrar aşteptărilor, existenţa

consumatorilor primari, deoarece se dă câmp liber de acţiune microorganismelor patogene ale

fitofagelor. Consumatorii terţiari sunt denumiţi şi carnivori de vârf, care nu mai sunt

consumaţi de alte animale. Dintre speciile de interes cinegetic de la noi, ursul este exemplul

Piramida eltoniană teoretică a faunei dintr-o pajişte(după B. Stugren)

cel mai potrivit. Funcţia fundamentală a acestei categorii de consumatori este aceea de a

utiliza ultimele resurse energetice ale substanţei vii, după ce aceasta a suferit o serie de

transformări în procesul consumării de către celelalte categorii.

Este evident că toţi consumatorii, în afară de cei primari, sunt carnivori. Sunt

numeroase cazuri când distincţia între aceste categorii nu este tranşată, deoarece numeroşi

consumatori se hrănesc atât cu vegetale cât şi cu animale, cum este cazul ursului şi

mistreţului.

Interacţiunea biochimică. Ca şi la plante, unde este larg răspândită, acţiunea prin

substanţe chimice este cunoscută şi la animale (dihor). Astfel de substanţe sunt denumite

telergoni şi ele pot avea influenţă favorabilă sau nefavorabilă asupra indivizilor din aceeaşi

sau din alte specii de animale. Adăugăm aici şi substanţele cu ajutorul cărora plantele se apără

de animalele fitofage, cum ar fi de exemplu atropina pe care o conţine Atropa belladona.

În cadrul relaţiilor interspecifice se includ şi raporturile care există şi condiţionează

reproducerea unor specii într-un anumit mediu, cum ar fi depunerea pontelor de către lişiţă şi

corcodel în desişuri de stuf sau papură. Dacă acestea lipsesc, păsările părăsesc balta

respectivă. Este de reţinut, în cadrul relaţiilor de întrajutorare, că unele specii de mamifere sau

păsări învaţă semnificaţia sunetelor scoase de altele. Astfel, apropierea omului sau a

răpitoarelor este semnalată de gaiţe, în pădurile de deal-munte, sau nagâţi, în baltă, care scot

ţipete semnificative. Cercetările recente au demonstrat că semnalele animalelor pot fi sonice,

ultra-sonice, electromagnetice, optice şi chiar unele mişcări pot constitui semnale de alarmă.

Se pare că însăşi constituirea coloniilor mixte de păsări este legată de o mai bună protecţie a

lor.

Piramida inversă teoretică de biotop (după B. Stugren)

Vegetaţia. Vânatul este legat de vegetaţie în mod direct prin adăpostul şi mai ales

prin hrana pe care aceasta o oferă. Suport trofic al consumatorilor primari, ea influenţează

indirect şi celelalte categorii de consumatori.

Ca adăpost, ea poate juca un rol important în funcţie de structura sa, de modul de

gospodărire şi de compoziţie.

Ca sursă de hrană, vegetaţia forestieră are o valoare ce poate fi maximă în primii ani,

mai ales în cazul regenerărilor naturale şi, obişnuit, scade mult în fazele de nuieliş-prăjiniş,

pentru ca apoi să crească treptat până la exploatare. În principal, hrana naturală ce o oferă

arboretele este constituită din plante erbacee, arbuşti, ca şi din exemplare tinere ale speciilor

arborescente.

În aprecierea valorii nutritive pentru vânat trebuie avute în vedere: conţinutul în

substanţe minerale al fiecărei specii vegetale, nevoile în astfel de substanţe ale fiecărei specii

de vânat, frecvenţa speciilor vegetale căutate de vânat, accesibilitatea acestora şi adaptarea

vânatului în vederea asimilării prin digestie a substanţelor de care are nevoie.

Cercetările efectuate în ţara noastră ca şi în străinătate au scos în evidenţă faptul că

sub aspectul conţinutului în substanţe necesare nutriţiei există atât deosebiri între specii, cât şi

în cadrul speciei, în funcţie de partea analizată şi de anotimp. Este evident că părţile mai

nutritive sunt frunzele şi fructele, dar iarna creşte importanţa lujerilor iar către sfârşitul ei, a

mugurilor. Aprecierea valorii nutritive a unui anumit tip de pădure este legată de compoziţia

speciilor, existenţa şi ponderea stratului erbaceu şi arbustiv. Acestea sunt elementele ce

determină biomasa accesibilă şi utilă vânatului plantivor. Raportul biomasă vegetală -

biomasă consumatori primari fiind de aproximativ 20 la 1, determinarea biomasei vegetale

poate furniza elementele necesare, stabilind pe baze ecologice efectivul de vânat.

Cercetările întreprinse în ţara noastră în unele arborete din zona de munte au stabilit

valoarea nutritivă a unor arbuşti ca: socul, zmeura, sângerul, alunul, măceşul, murul, al unor

specii moi ca salcia căprească, plopul tremurător ca şi al unor plante erbacee. Unele exemple

sunt redate în tabelul de mai jos.

Frunzarele executate din speciile preferate de vânat cu un conţinut ridicat în

substanţe nutritive, cu grad ridicat de digestibilitate, vor fi o hrană valoroasă şi economică.

În realizarea unei capacităţi nutritive ridicate pentru vânat a pădurii, de mare

importanţă este modul de gospodărire a pădurii şi intervenţiile cu caracter cultural. Astfel,

dacă crângul este mai favorabil unor specii ca fazanul şi iepurele, codrul va fi regimul adecvat

existenţei cerbului, ursului sau râsului.

Executarea degajărilor şi a curăţirilor trebuie să aibă în vedere şi nevoile de hrană ale

vânatului. Degajarea de speciile copleşitoare trebuie să se facă prin frângerea (nu tăierea)

vârfului acestora astfel încât ele să rămână pentru hrana vânatului. Curăţirile şi răriturile

trebuie să înlăture treptat speciile moi, în 10-15 ani, pe măsură ce ele stânjenesc evident

dezvoltarea speciilor de bază. Având în vedere rolul lor de tampon, speciile moi vor fi

menţinute în compoziţie cât mai mult către vârsta de 30-40 ani.

Executarea extragerilor va trebui să se facă pe cât posibil în lunile ianuarie-martie,

eşalonat pe tot intervalul, astfel încât exemplarele tăiate să fie utile pentru hrănirea vânatului

care le consumă cu plăcere lujerii.

Luând în considerare influenţa diferitelor tratamente aplicat arboretelor se poate

aprecia că ele ajung să joace un rol hotărâtor în viaţa vânatului. Astfel, tăierile rase,

îndepărtând brusc vechiul arboret, distrug pentru un timp condiţiile de adăpost, creând în

schimb pentru următorii ani, prin vegetaţia luxuriantă instalată o dată cu puieţii plantaţi, cele

mai favorabile terenuri de hrană în tăieturile respective.

Tratamentele cu tăieri repetate tulbură mai mult, în perioada de exploatare -

regenerare, liniştea vânatului, dar prelungesc perioada favorabilă hrănirii acestuia, deoarece

permit instalarea şi menţinerea unei vegetaţii adecvate şi accesibile.

În schimb tratamentul codrului grădinărit poate să fie cel mai favorabil vânatului

mare, deoarece structura neuniformă şi mereu aceeaşi a pădurii realizate oferă permanent şi

concomitent atât hrana necesară cât şi adăpostul adecvat.

Nevoia de a asigura un raport normal între pădure şi vânat a generat preocupări

susţinute sintetizate prin expresia de “echilibru silvocinegetic”.

Cercetarea şi stabilirea echilibrului silvocinegetic trebuie să aibă în vedere în primul

rând rolul principal al pădurii care poate fi: producţia de masă lemnoasă, protecţia, rolul

social, cinegetic etc. În toate situaţiile se poate acţiona pentru mărirea troficităţii prin

modificarea convenabilă a consistenţei şi compoziţiei, prin aplicarea operaţiilor culturale etc.

Aceasta va determina o reducere a pagubelor provocate de vânat şi va creşte potenţialul

cinegetic.

Plantaţiile, în general, constituite din puţine specii, şi ca urmare sărace din punct de

vedere nutritiv, sunt obiectul concentrării cervidelor, care produc pagube importante. Pentru

evitarea lor se impune includerea în formulele de împădurire a arbuştilor şi menţinerea

speciilor moi în limite tolerabile, astfel ca acestea să joace un rol de tampon care să diminueze

efectele negative. Deoarece raportul între vânat şi vegetaţie se stabileşte la un teritoriu întins,

concentrările sezoniere generează o deteriorare a echilibrului cu efecte păgubitoare în

plantaţii, ce pot fi atenuate, pe lângă măsurile culturale indicate mai sus, atât prin protejarea

mecanică şi chimică a puieţilor, cât şi prin dispersarea suprafeţelor în curs de regenerare.

1.4.4. Factorii antropici şi vânatul

În aprecierea influenţei mediului trebuie luată în considerare şi acţiunea omului, care

poate fi directă sau indirectă, având un rol mai mult sau mai puţin important, dar constituind o

grupă de factori artificiali ce joacă uneori un rol mai mult sau mai puţin important decât

factorii biotici şi abiotici. Acest fapt impune o prudenţă deosebită în acţiunile antropogene

legate de biosferă.

Prin domesticirea animalelor oamenii au produs o depresiune numerică în populaţiile

naturale, acţionând ca factori ai fluctuaţiei. Alteori, prin măsuri de creştere a potenţialului

nutritiv şi măsuri de ocrotire, au crescut densitatea unor populaţii naturale prin atenuarea

rezistenţei mediului, acţionând ca factor dependent de densitate. În acelaşi timp, ca factori ai

reglării, au urmărit ca această densitate să nu depăşească limita superioară de supravieţuire.

Practicând vânătoarea intensivă, fără să ţină cont de ce va rămâne generaţiilor

următoare, omul s-a comportat ca factor independent de densitate. Dispariţia bourului (Bos

primigenius) şi a zimbrului (Bison bonasus) din Carpaţi sunt doar două exemple din miile

care se pot da.

Una din acţiunile cele mai importante ale omului a fost domesticirea animalelor, fapt

ce a afectat populaţiile înrudite. Defrişările practicate au restrâns habitatul multor specii,

creând în schimb condiţii mai favorabile altora.

Agricultura exercită o uriaşă influenţă directă şi indirectă asupra populaţiilor de

animale sălbatice, deoarece aduce după sine modificări radicale ecosistemelor în care se

practică într-o măsură mai mare decât alte tipuri de activitate umană. Dispariţia stepei

înţelenite a dus la reducerea extremă a populaţiilor de dropie şi spurcaci. Apariţia plantelor

cultivate valoroase din punct de vedere trofic asigură prolificitatea şi robusteţea faunei

sălbatice plantivore. Monoculturile practicate pe mari întinderi de agricultura modernă au

creat avantaje unui număr relativ mic de specii, a căror nişă ecologică a căpătat o largă

extindere. În acelaşi timp, aceasta a limitat existenţa concurenţilor acestei specii şi, ca urmare,

efectivele speciilor avantajate au putut atinge densităţi care să ducă la situaţii de

suprapopulare dăunătoare. Chimizarea şi mecanizarea agriculturii au produs însă efecte

catastrofale pentru unele specii ca potârnichea, iepurele comun etc. Arderea primăvara a

miriştilor este nefavorabilă pentru majoritatea animalelor, ducând uneori, în cazul celor de

talie mică, la pieirea lor în masă sau cel puţin a puilor care nu au posibilităţi de salvare.

Utilizarea pe scară întinsă a ierbicidelor şi pesticidelor are influenţe negative şi asupra faunei

acvatice care este extrem de sensibilă la modificările chimice produse.

Prin acţiunile de exploatare a faunei, omul modifică densitatea şi componenţa

populaţiilor animale. Eliminarea exemplarelor bătrâne, recoltele selective pentru trofee duc la

schimbarea claselor de vârstă şi la modificări calitative. Acţiunile de colonizare şi

aclimatizările pretind pe de o parte eliminarea carnivorelor, iar pe de altă parte creează noi

raporturi între speciile animale şi restul ecosistemului.

Dezvoltarea reţelei de drumuri şi a mijloacelor de transport a dus la modificări prin

efectele marginale. Drumurile din păduri şi chiar cele de câmp oferă pentru granivore şi

galinacee hrană şi pietricele. Şoselele asfaltate şi căile ferate sunt însă şi locul a numeroase

accidente cărora le cad victimă pe continentul nostru milioane de iepuri, căpriori, cerbi,

mistreţi etc.

Emanaţiile industriei, de multe ori otrăvitoare, electrocutarea pe liniile electrice,

poluarea cu produse din ţiţei, extinderea centrelor populate, duc la modificări importante în

structura şi comportamentul faunei sălbatice. Prin marile lucrări hidrotehnice, omul oferă

condiţii mai bune unor păsări acvatice, însă, prin drenaje, schimbă biotopul şi elimină altele.

Omul, conştient de pericolele pe care le constituie pentru vânat şi faună, în general,

activitatea sa, a luat măsura de a crea întinse rezervaţii şi parcuri în care a realizat condiţii de

dezvoltare şi ocrotire a faunei, astfel încât să îndepărteze posibilităţile de dispariţie a unor

specii.

1.4.5. Vânatul – componentă a ecosistemului

Pentru a asigura o valorificare cinegetică deplină şi în concordanţă cu capacitatea de

suport a staţiunii este necesar să asigurăm o fundamentare corespunzătoare acţiunilor de

cultură a vânatului. Pentru aceasta este necesar să se cunoască raporturile dintre mediu şi

vânat, între vegetaţie şi vânat etc., astfel încât în toate împrejurările să avem în vedere că

vânatul este dependent de o multitudine de factori şi relaţii. Am văzut că atât factorii biotici

cât şi cei abiotici joacă un rol hotărâtor în existenţa indivizilor sau a populaţiilor, aceasta

demonstrând necesitatea de a analiza vânatul în contextul acestora.

Sistemele biologice din care fac parte şi diferitele specii de vânat sunt caracterizate

prin însuşiri generale cum ar fi integralitatea, echilibrul dinamic, eterogenitatea internă,

autoreglarea etc. Acestor sisteme le corespund nivele de integrare şi de organizare a materiei

vii. Se apreciază că materia vie este organizată în trei mari categorii de sisteme ierarhizate în

felul următor: celula, organismul pluricelular şi biocenoza.

1.4.6. Ecosistemul

Ecosistemul este unitatea funcţională a biosferei cu un tip determinat al interacţiunii

componentelor anorganice (biotopul) şi organice (biocenoza), având în acelaşi timp o

configuraţie energetică proprie.

În funcţie de spaţiul pe care îl ocupă, ecosistemele pot fi tridimensionale (lacul),

bidimensionale (pădurea) şi unidimensionale (lizierele). Acestea din urmă având caracteristici

favorabile vânatului facilitează concentrarea acestuia ca urmare a efectului marginal.

Ecosistemele sunt alcătuite din straturi, fiecare format din una sau mai multe sinuzii. Unele

specii de vânat se pot întâlni obişnuit în unul din straturi. Astfel, iepurii se vor întâlni în

stratul constituit din covorul ierbos sau arbuşti, pe când vulpea şi bursucul se vor întâlni şi în

orizontul mineral al solului, unde îşi sapă vizuinile.

Dintre tipurile de ecosisteme, pentru vânat ne interesează cele terestre şi cele

antropogene, iar pentru peşti, cele fluviale.

Biocenoza la rândul ei se împarte în fitocenoză (comunitatea plantelor) şi zoocenoză

(comunitatea animalelor). Indivizii care alcătuiesc zoocenoza sunt diferenţiaţi şi integraţi într-

un nivel de organizare al materiei vii – specia. Aceasta se defineşte ca unitate funcţională

alcătuită din indivizi de origine comună care realizează pe fragmentul de scoarţă ocupat numit

areal o anumită activitate, îndeplinind în acelaşi timp şi o anumită funcţie în ecosistem.

Speciei îi este caracteristică o anumită capacitate de a ocupa habitate şi nişe noi, de a evolua,

de a rezista factorilor de mediu, care poartă denumirea de potenţial bioecologic. În acelaşi

timp, posibilitatea speciei de a se adapta la variaţiile factorilor de mediu se defineşte ca

valenţa ecologică a speciei. Astfel, vulpea are o valenţă ecologică mai ridicată decât dropia,

iar lupul, mai ridicată decât cea a ursului. În funcţie de aceasta distingem specii euribionte (cu

rezistenţă mare) şi specii stenobionte (cu rezistenţă mică faţă de factorii de mediu).

În funcţie de adaptarea speciei la habitate diferite sau la un singur habitat vom avea

specii euritope şi stenotope. Din prima categorie avem ca exemplu vulpea iar din a doua vidra

sau nurca.

Între speciile ce constituie o biocenoză se statornicesc relaţii biotice cunoscute sub

denumirea de coacţii. Dintre acestea amintim: neutralismul (raporturile dintre urs şi vulpe),

competiţia (raporturile dintre lopătar şi căprior), cooperarea (simbioza) şi antagonismul

(biosistemul jertfă-răpitor).

1.5. Populaţia

Populaţia este un element concret al biocenozei, alcătuit din indivizi aparţinând

aceleiaşi specii, purtători ai unei funcţii specifice în ecosistem (B. Stugren). Populaţia nu

poate fi însă confundată cu specia. Aceasta este definită de K.M. Zavadschi ca una din

formele fundamentale de existenţă a vieţii cu nivel supraindividual deosebit, de organizare a

materiei vii. Ca sistem biologic supraindividual, specia are o anumită organizare, deci o

anumită structură şi în acelaşi timp are anumite funcţii în biocenoza din care face parte.

Indivizii aceleiaşi specii pot face parte din mai multe biocenoze, iar indivizii ce trăiesc în

aceiaşi biocenoză formează o populaţie. Deci, populaţia poate fi definită ca formă de existenţă

a speciei posedând toate condiţiile necesare existenţei şi dezvoltării de sine stătătoare timp

nelimitat şi, totodată, capabilă de a reacţiona adaptiv faţă de modificările mediului extern

(S.S. Svarţ; 1969).

Populaţia este un sistem biologic în care se realizează capacitatea de control a

parametrilor biostatistici care o caracterizează. În principal, aceştia sunt: efectivul, densitatea,

natalitatea, ponderea claselor de vârstă (structura) şi funcţiile în cadrul biocenozei. Indivizii

care constituie populaţia sunt caracterizaţi de oarecare heterogenitate, proprietate care permite

selecţia naturală şi ca atare evoluţia, şi, în ultimă instanţă, transformarea populaţiei. Unităţile

infrapopulaţionale având o omogenitate ridicată atât genotipic cât şi fenotipic, au posibilităţi

limitate de funcţionare, fapt care împiedică existenţa lor independentă perioade îndelungate.

În acest sens trebuie să avem în vedere că simpla sumă a unităţilor infrapopulaţionale nu poate

defini populaţia, deoarece acesteia îi aparţin însuşiri proprii numai ei. Deci aici apare o

trăsătură a sistemelor deschise – integralitatea. Sistemul privit ca un tot prezintă însuşiri

structurale şi funcţionale noi, pe care nu le au părţile componente luate fiecare separat.

Una dintre cele mai edificatoare exemplificări ale integralităţii speciei (populaţiei) o

reprezintă, aşa cum arată N. Botnariuc (1976), congruenţele. S.A. Severţov, care a introdus

termenul, deosebeşte cinci tipuri de congruenţe:

- Congruenţe între pui (embrioni) şi organismele parentale. Astfel, puii

cangurilor născuţi insuficient dezvoltaţi, ajungând în marsupiul mamei se prind de mamelă.

Marginile gurii puiului concresc în jurul mamelei iar aceasta, printr-un muşchi special, este

capabilă să elimine laptele.

- Congruenţe între indivizi de sexe diferite. Adaptări legate de regăsirea sexelor,

cum ar fi glandele mirositoare, sunetele, coloraţia etc. Se pot enumera aici morfologia

organelor copulatoare şi comportamentele specifice de împerechere.

- Congruente între indivizii de acelaşi sex. Aici se pot exemplifica adaptările

masculilor utilizate în perioadele de împerechere când se concurează, cum sunt coarnele la

paricapitate, care există doar câteva luni pe an, servind mai mult la luptele între masculi, care

obişnuit nu se termină cu uciderea adversarului. Structura normală a coarnelor evită moartea

adversarului, pe când deformările le pot transforma în arme ucigătoare (ţapii solitari). Colţii

mistreţilor, arme ucigătoare, au efecte mai slabe la luptele între masculi, deoarece în perioada

de împerechere coama se îndeseşte, ferindu-I de răniri grave.

- Congruenţe legate de viaţa de turmă, stol, cârd, cum ar fi oglinda şi unele

glande odorante la cervide.

- Congruenţe legate de polimorfismul insectelor coloniale. La viespi, albine,

furnici există trăsături morfologice, fiziologice, de comportament, caracteristice unor grupe de

indivizi care au anumite funcţii prin care contribuie la desfăşurarea normală a vieţii întregii

populaţii (N. Botnariuc, 1976).

1.5.1 Formarea de noi populaţii

Formarea unei noi populaţii este un proces prin care specia cucereşte noi teritorii şi

se adaptează la noi condiţii.

Pentru ca să se formeze o nouă populaţie nu este suficientă doar capacitatea

organismelor de a ajunge pe un nou teritoriu. Aceşti indivizi trebuie să aibă capacitatea de a

găsi şi biotopul potrivit care să le asigure condiţii de existenţă şi de înmulţire. Având o mai

bună mobilitate, animalele îşi pot căuta activ condiţiile potrivite. Noua staţiune oferă un

complex de factori biotici şi abiotici diferit de cel din staţiunea de origine. Aceasta înseamnă

o influenţă diferită la care trebuie să reziste grupul de indivizi fondatori, deci viabilitatea lor

aici va depinde în mare măsură şi de constituţia lor genetică. Această agregare iniţială de

indivizi va constitui treptat, în timp, noua populaţie, prin transformarea, sub acţiunea selecţiei

naturale, într-un sistem organizat şi autoreglat, cu o structură proprie şi anumite relaţii

intrapopulaţionale. Pornind de la un grup de indivizi, desigur puţin deosebiţi de populaţia de

origine, însă supuşi unei selecţii al cărei sens diferă, noua populaţie va dobândi trăsături

structurale şi funcţionale noi, caracteristice ei, deosebite de ale populaţiei iniţiale (N.

Botnariuc, 1976). Consangvinizarea, inevitabilă în asemenea situaţii, nu are efecte asupra

viabilităţii grupului. Sunt numeroase fapte care pledează în favoarea ideii că ea nu este

neapărat dăunătoare. Colonizările efectuate în Australia, Noua Zeelandă, făcute cu câţiva

indivizi, au fost prospere (iepure, fazan, cerb etc.).

Aceste exemple arată că numărul de obicei mic al fondatorilor unei populaţii nu

reprezintă o piedică din punct de vedere genetic, dar el este important în determinarea

viitoarei structuri genetice a populaţiei şi a tuturor trăsăturilor ei particulare (N. Botnariuc,

1976).

1.5.2 Structura populaţiei

Populaţia se caracterizează prin anumite trăsături structurale. Organismele aparţinând

unei populaţii nu sunt identice între ele. Astfel, se pot distinge diferite categorii de indivizi,

după sex, după vârstă sau dimensiuni.

Sex ratio. Structura pe sexe este unul din factorii importanţi ai evoluţiei populaţiilor.

Raportul între sexe în cadrul fiecărei populaţii are o mare importanţă practică, deoarece în

general un raport în favoarea femelelor constituie una din premisele creşterii populaţiilor, iar

un raport în favoarea masculilor duce la intensificarea selecţiei naturale. Din observaţiile şi

cercetările cunoscute, se poate spune că acest raport rareori este egal cu unu dar de multe ori

tinde către această situaţie. În general, la vertebrate se înregistrează o oarecare predominanţă a

masculilor, la naştere (Anatidae, Oryctolagus cuniculus etc), dar sunt citate şi situaţii inverse

(Sciurnus vulgaris).

Structura claselor de vârstă. Din punct de vedere al vârstei, putem distinge în fiecare

populaţie cel puţin trei clase de vârstă: juvenili, adulţi şi bătrâni. Raporturile cantitative între

clasele de vârstă reflectă vitalitatea populaţiei, capacitatea ei de dezvoltare. În acelaşi timp,

această structură indică şi unele măsuri în gospodărirea populaţiilor. Atunci când ponderea

este de partea juvenililor, populaţia este în creştere numerică, iar când precumpănesc bătrânii

populaţia este în declin.

În cadrul fiecăreia din aceste categorii se pot distinge grupări mai mărunte care,

trăind în condiţii diferite, se deosebesc din punct de vedere morfologic (proporţiile corpului,

colorit etc.), din punct de vedere al vitezei de creştere, de dezvoltare, al nutriţiei, al

prolificităţii etc. Diversitatea organismelor într-o populaţie apare şi mai mare dacă ne referim

la aspectul ei genetic. Se impune astfel ideea că populaţiile naturale nu sunt niciodată

monomorfe ci polimorfe. Prin polimorfism se poate înţelege: diversitatea fenotipică

(morfologică sau de altă natură şi stadială), genotipică (diferenţieri genetice). Tot aici pot fi

cuprinse diversele unităţi din interiorul speciei (rase geografice etc.). Pentru deosebirile

fenotipice s-a adaptat termenul de polifenism, iar cel de polimorfism a rămas pentru

deosebirile determinate genetic. Deşi de naturi diferite, ambele noţiuni exprimă diversitatea

populaţională şi totodată integralitatea populaţiilor. Diferenţierile care se dezvoltă în interiorul

unei populaţii determină apariţia şi dezvoltarea unor anumite relaţii intraspecifice

(intrapopulaţionale) care duc la o mai strânsă interdependenţă, deci la sudarea populaţiei. Se

ajunge astfel la o mai bună utilizare a resurselor mediului, la slăbirea concurenţei

intraspecifice, o creştere a plasticităţii populaţiei care, doar prin schimbarea proporţiilor dintre

diferite categorii de indivizi, fără schimbarea genotipului, face faţă unor schimbări ale

mediului. Pentru populaţie apare avantajoasă existenţa mai multor categorii de indivizi

diferenţiaţi genetic, pentru că în felul acesta ei pot rezista mai bine factorilor nefavorabili.

Astfel, influenţa temperaturii nu va fi aceeaşi pentru toţi indivizii (N. Botnariuc, 1976).

1.5.3. Mărimea populaţiei

După N. Botnariuc, numărul indivizilor unei populaţii reprezintă una dintre cele mai

importante trăsături structurale ale ei şi totodată una din cele mai complexe adaptări. Prin

numărul unei populaţii se înţelege un nivel numeric şi nu o cifră absolută. Acest nivel se

modifică de la o generaţie la alta, această dinamică reflectând starea de prosperitate sau de

decădere a populaţiei.

Numărul unei populaţii este rezultanta raportului între natalitate şi mortalitate.

Fiecare din aceşti doi factori este consecinţa a numeroşi factori interni proprii populaţiei

precum şi a interacţiunii populaţiei cu factorii externi. În aceste procese sunt implicaţi

deci numeroşi factori dintre care câţiva interni populaţiei:

- poziţia filogenetică; speciile inferioare au mijloace de apărare slabe, mortalitatea şi

prolificitatea ating un nivel ridicat (vezi iepure). La speciile superioare situaţia este inversă

(urs, acvilă).

- longevitatea – la speciile inferioare este scurtă. Aceasta influenţează şi structura pe vârste;

- structura pe sexe;

precum şi factori externi populaţiei:

- participarea la “metabolismul” biocenozei;

- solicitarea resurselor ecosistemului;

- rezistenţa la concurenţa altor specii;

- rezistenţa faţă de duşmani şi factorii abiotici nefavorabili.

Pentru existenţa normală a populaţiei numărul trebuie să-şi păstreze nivelul apropiat

de cel constituit în procesul evoluţiei. Păstrarea nivelului numeric al populaţiei în jurul unei

anumite valori se datorează mecanismelor de autoreglare determinat de factorii interni.

Limitele extreme ale numărului sunt controlate de obicei de factori externi. Prin autoreglare se

controlează numărul raportat la unitatea de spaţiu. Dintre mecanismele de autoreglare a

densităţii amintim:

- reglarea chimică: la unele broaşte, mormolocii care cresc mai repede secretă o substanţă

de natură proteică cu efecte toxice pentru mormolocii mai mici;

- reglarea activă prin migrare sau apărarea teritoriului de hrănire în coloniile de păsări;

- canibalismul: consumarea ouălelor sau puilor proprii (vezi salmonide);

- succesiunea la hrănire: la Falconidae clocitul începe după depunerea primului ou, ceea

ce dă la eclozare un decalaj între pui, cel mai avantajat fiind puiul cel mai mare;

- reglaje complexe: în condiţii nefavorabile prolificitatea unor anumite specii scade.

Un mecanism complex de reglare a densităţii este “stressul” determinat de

temperatură, nervozitate, factori chimici. Astfel, o densitate prea mare produce o iritare a

indivizilor – scăderea prolificităţii, scăderea longevităţii, creşterea mortalităţii etc. Un element

de deosebită importanţă practică este densitatea. Prin această noţiune se înţelege numărul de

indvizi dintr-o unitate spaţială.

Densitatea optimă este cea care asigură o valorificare optimă a resurselor

mediului.

1.5.4 Natalitatea şi mortalitatea

Natalitatea maximă (absolută) este exprimată de numărul de indivizi care pot fi

produşi de populaţie în condiţii optime de existenţă. În natură natalitatea maximă nu se atinge

din cauza factorilor limitativi: fluctuaţiile în cantitatea hranei, duşmanii naturali, clima etc. În

mod obişnuit există o natalitate ecologică (indivizi produşi în condiţii concrete).

Durata de vârstă a indivizilor reflectă capacitatea lor de supravieţuire şi se exprimă

prin longevitate. Longevitatea fiziologică este longevitatea medie a indivizilor populaţiei în

condiţii optime de existenţă dar, de obicei, se atinge doar longevitatea ecologică, din cauza

factorilor limitativi.

1.5.5. Dinamica populaţiei

În cadrul populaţiilor se pot remarca schimbări în ce priveşte efectivul, densitatea,

clasele de vârstă etc. Toţi iepurii dintr-o anume zonă formează o populaţie, iar efectivul lor,

densitatea, natalitatea, mortalitatea, ponderarea claselor de vârstă, pe scurt parametrii

biostatisticii la un moment dat, caracterizează statica acestei populaţii. Schimbările care

afectează parametrii biostatistici caracterizează dinamica populaţiei.

Cunoaşterea legilor ce guvernează schimbarea numărului în cadrul populaţiilor este

de importanţă primordială, deoarece nu ne este indiferent dacă numărul exemplarelor dintr-o

specie sau alta scade sau creşte. Pentru denumirea modificărilor numerice ale populaţiilor se

utilizează doi termeni: fluctuaţie, când numărul indivizilor creşte sau scade, peste sau sub

limitele superioare şi inferioare de supravieţuire; oscilaţie, când modificările înregistrate se

abat uşor de la densitatea medie.

Factorii care determină dinamica populaţiei sunt, după R. Chapman şi S.A. Severţov,

potenţialul biotic şi rezistenţa mediului.

Prin potenţialul biotic se înţeleg posibilităţile populaţiei de a produce urmaşi, de a

creşte numeric şi, în ultimă instanţă, de a supravieţui. Potenţialul biotic este caracterizat prin

următoarele constante: de reproducere, de supravieţuire şi de protecţie.

Constanta de reproducere este proprietatea populaţiei de a produce un anumit număr

de urmaşi. Ea este determinată de prolificitatea, periodicitatea fătării şi fertilitate.

Constanta de supravieţuire reflectă posibilităţile populaţiei de a menţine în viaţă un

număr mare de indivizi. Ea este influenţată de mijloacele de apărare şi grija faţă de pui a

părinţilor.

Constanta de protecţie însumează mijloacele şi posibilităţile populaţiei de a se feri de

forţele potrivnice ale mediului prin adaptare, imunitate etc. Valoarea aceste constante creşte

proporţional cu rezistenţa animalelor la boli şi intemperii.

Cu cât constanta de reproducere este mai mare, cu atât scade cea de supravieţuire şi

invers, lucru ce poate fi exemplificat prin situaţia vulpilor, care produc urmaşi relativ puţini,

dintre care supravieţuiesc un număr mare, iar situaţia inversă o întâlnim la iepuri.

Rezistenţa mediului este suma factorilor mediului care se opun supravieţuirii şi

creşterii unei populaţii.

Din confruntarea potenţialului biotic cu rezistenţa mediului rezultă efectivul

populaţiei care se exprimă prin formula:

Efectivul populaţiei = Potenţialul biotic / Rezistenţa mediului

E = P/R

Rezistenţa mediului trebuie înţeleasă ca un factor variabil de la o specie la alta,

deoarece în aceleaşi condiţii de mediu, rezistenţa întâmpinată de o specie va fi diferită de cea

întâmpinată de alta.

Populaţia poate înregistra trei forme de variaţie: anuală, ciclică şi neregulată.

Variaţiile anuale se desfăşoară în cadrul sezoanelor şi au un caracter ritmic. Variaţiile

neregulate sunt o consecinţă a unor catastrofe naturale, iar cele ciclice sunt în mare măsură o

consecinţă a fluctuaţiilor climei. Cercetările au stabilit existenţa a trei cicluri biologice pentru

cultura vânatului: de 4, 6 şi 10 ani. Totuşi, încă nu există suficiente date pentru a da un

caracter general acestor cicluri, cu atât mai mult cu cât cercetările din Europa au marcat

diferenţe în lungimea acestor cicluri în raport cu cercetările americane.

Desfăşurarea ciclurilor, aş după cum arată observaţiile efectuate, decurge în felul

următor. În anii în care există hrană abundentă, indivizii se fortifică, devin mai rezistenţi la

maladii, fecunditatea creşte iar mortalitatea scade, fapt care determină o ascendenţă a

populaţiei până în momentul în care este depăşită capacitatea de suport a staţiunii şi punctul

de saturaţie al speciei. Descreşterea numărului de indivizi, respectiv prăbuşirea, se datorează

maladiilor, scăderii bruşte a capacităţii de suport, ca urmare a schimbării condiţiilor ecologice.

Aceste cicluri sunt mai accentuate proporţional cu creşterea latitudinii şi se pare că

sunt legate de valorile mijlocii ale ciclurilor solare, cu mici diferenţe. Se susţine că originea,

acţiunea şi efectul ciclurilor biologice sunt fenomene complicate, atât datorită factorilor

tereştri locali, a împletirii lor cu ciclurile solare de diferite lungimi, cât şi datorită altor

influenţe cosmice (A.M. Comşia).

Cunoaşterea ciclurilor are o mare importanţă practică, deoarece prin unele măsuri se

pot atenua efectele lor. Astfel, nu este indicat ca plantaţiile silvice să fie planificate în ani de

vârf. De asemenea, nu sunt indicate colonizări sau completări de efectiv în perioada de declin

a ciclului biologic. După părerea celor mai mulţi specialişti, aceste cicluri ale animalelor

sălbatice nu pot fi evitate; cel mult, se poate realiza, prin măsurile luate, o mai rapidă refacere

a stocului de animale sau păsări. Cultura speciilor ce prezintă variaţii ciclice ale efectivelor va

ţine cont ca în perioada ascendentă a curbei populaţiei să intensifice extracţiile, iar în perioada

descendentă să reducă recoltele, să îmbunătăţească condiţiile de hrană şi adăpost şi să

micşoreze presiunea răpitoarelor.

Populaţia fiind un sistem biologic, pentru a-şi menţine numărul indivizilor în jurul

unei cifre optime şi pentru a evita efectele negative ale fluctuaţiilor, se foloseşte de sisteme de

autocontrol ai parametrilor săi. Fenomenul poartă denumirea de autoreglare şi se desfăşoară

pe principiul conexiunii inverse. Concret, autoreglarea cuprinde toate adaptările cu ajutorul

cărora sunt evitate, în mod normal, fenomenele de infrapopulare şi suprapopulare. Astfel,

mărimea pontei, viteza de creştere a puilor, teritorialismul, cantitatea de hrană disponibilă,

acţiunea duşmanilor şi a altor factori nefavorabili sunt în principal factorii care concură la

realizarea fenomenului de autoreglare.

Factorii care influenţează fluctuaţiile şi concură la reglarea efectivelor pot fi împărţiţi

în funcţie de comportamentul lor faţă de densitatea populaţiei, în factori independenţi şi

factori dependenţi de densitate.

Din prima categorie amintim factorii climatici care determină în principal

fluctuaţiile.

Din categoria factorilor dependenţi de densitate fac parte competiţia inter- şi

intraspecifică, raportul jertfă-răpitor, alimentaţia, migraţia şi bolile. Aceştia acţionează ca

factori ai reglării.

1.6. Individul

Am văzut că populaţia este o unitate funcţională a ecosistemului, un element concret

al biocenozei care ocupă un loc determinat în mecanismul energetic al ecosistemului.

Cantitatea de protoplasmă care îndeplineşte o funcţie determinată în ecosistem este repartizată

în indivizi. Toate funcţiile vitale ale populaţiei sunt realizate de indivizi. Prin aceştia se

realizează metabolismul populaţiei şi biocenozei, schimbul de substanţă şi energie a materiei

vii cu mediul. Din acest motiv indivizii sunt (după Ch. Elton) unităţi funcţionale elementare

ale biosferei. Indiferent de gradul său de organizare, individul se caracterizează prin două

funcţii biologice esenţiale: autoconservarea şi autoreproducerea.

1.6.1. Sfera în care îşi desfăşoară activitatea

În ecosistem spaţiul pe care individul îşi exercită activităţile sale vitale variază în

funcţie de specie, sex, interval de timp etc.

Spaţiul vital este spaţiul de care are nevoie fiecare individ pentru desfăşurarea

proceselor de nutriţie, reproducere, conservare etc. Mărimea sa variază de la o specie la alta.

La animalele care au o rază mare de activitate acest spaţiu este imens, cuprinzând numeroase

ecosisteme.

Gospodăria este spaţiul efectiv utilizat pentru hrană şi adăpost.

Teritoriul este spaţiul apărat de individ faţă de alţi indivizi din aceeaşi specie. Acesta

este la multe animale marcat. În acest sens teritorialismul apare ca o formă de limitare a

numărului într-o populaţie.

1.6.2. Mediul de viaţă al individului

Habitatul şi biocenoza reprezintă mediul individului în care el trebuie să-şi asigure

supravieţuirea. Presiunea mediului este puternică mai ales prin modificările pe care individul

trebuie să le suporte (climă, hrană, alte organisme şi locul de viaţă). Interacţiunea acestor

factori determină şansele de supravieţuire. Aici intră în joc competiţia, adaptarea, constituţia

fizică, imunitatea, sexul, vârsta, experienţa individului. O căprioară care se deplasează mult

pentru a-şi găsi hrana poate avea neşansa să întâlnească un duşman dar dacă este robustă şi are

experienţă va avea mai multe şanse să scape. Apoi, femelele gravide vor fi mai expuse decât

masculii.

Premisa fundamentală a supravieţuirii individului este realizarea funcţiilor sale

ecologice, care permit rezistenţa individuală faţă de presiunea puternică a mediului: căutarea

şi descoperirea hranei, acumularea de substanţe şi energie, apărarea faţă de duşmani,

mecanisme de protecţie faţă de acţiunea limitată a factorilor fizici etc.

Vânatul de talie mare sau mică, trăind solitar sau în grupuri, manifestă preferinţe

pentru un anumit mediu de viaţă. Este evident că, în comparaţie cu plantele, posibilităţile sale

de adaptare sunt mai numeroase.

În ţara noastră, condiţiile staţionale sunt foarte variate, oferind o mare diversitate în

ce priveşte satisfacerea nevoilor de hrană şi adăpost, fapt care a determinat împărţirea

teritoriului ţării în următoarele zone:

- zona de baltă şi lacuri

- zona de câmpie

- zona de munte

- zona alpină

Acestor zone le corespund biotopuri înţelese ca sedii ale vieţii vânatului.Unele specii

de vânat au o răspândire limitată la o anumită zonă, altele sunt răspândite în toate zonele.

Astfel, spre deosebire de vulpe, care se găseşte pretutindeni, gâştele sălbatice trăiesc numai în

zonele bălţilor, iar dropia numai în zona de câmpie.

În desfăşurarea funcţiilor sale biologice, fiecare individ este favorizat sau limitat de

anumite particularităţi. Astfel, vârsta minimă de reproducere favorizează iepurele, care devine

apt din punct de vedere sexual la 6 luni, faţă de urs care ajunge la acest moment doar după 48

de luni. Aici îşi mai spun cuvântul numărul de pui la o naştere, lungimea perioadei de gestaţie,

rândurile de pui fătaţi într-un an ca şi posibilităţile părinţilor de a apăra puii de intemperii şi

duşmani.

De aceeaşi importanţă este şi vârsta maximă de reproducţie, înţeleasă ca vârsta până

la care mamiferele sau păsările sunt capabile să se reproducă. În general, se poate pune

întrebarea dacă în prezenţa atâtor prădătoare şi factori negativi pot ajunge la această vârstă.

Animalele sălbatice ajunse la această vârstă maximă de reproducţie devin sterile, ca o

consecinţă a declinului fiziologic general (slăbirea reflexelor, a simţurilor, scăderea greutăţii

etc.). semnele exterioare ale acestui declin sunt legate de talia, comportarea animalului,

precum şi de ţinuta sa (cap, gât, abdomen şi chiar culoarea părului).

1.7. Noţiuni de etologie

Timp îndelungat, comportamentul animalelor a constituit obiectul preocupărilor

empirice ale vânătorilor şi ale crescătorilor de animale. Relativ recent, în ultimele decenii, s-a

acceptat ideea că acest comportament trebuie sistematic studiat, deoarece prezintă un interes

practic deosebit în activitatea de creştere a animalelor. Aşa s-a ajuns ca etologia – care este

ştiinţa comportamentului în condiţii normale de viaţă – să fie introdusă în programa unor

instituţii de învăţământ superior.

Etologia vânatului, parte a etologiei animalelor, are ca obiect de studiu, după cum

reflectă şi denumirea, vânatul.

Un bun manager al vânatului nu poate fi acela care cunoaşte bine doar ecologia

speciilor de vânat; rezultate practice în domeniul vânătorii va avea numai cel care va reuşi să

înţeleagă, în plus, şi comportamentul vânatului. Acela care va şti permanent, indiferent de

anotimp şi vreme, unde, când şi mai ales cum să caute vânatul, pentru a-1 ajuta sau pentru a-1

putea întâlni şi dobândi.

Cunoştinţele necesare în materie de comportament al vânatului se pot dobândi însă şi

prin studiu sistematic, chiar dacă literatura în domeniu nu este încă suficient de bogată şi de

variată.

Comportamentul speciilor de vânat, ca de altfel şi al altor specii de animale, poate fi

abordat complex, sub o multitudine de aspecte, dar poate fi prezentat şi sistematic, ţinând

seamă de raportul înnăscut - dobândit în comportamentul individual şi colectiv (social), ori

după scopul şi forma de manifestare ale acestuia.

După raportul înnăscut - dobândit în comportamentul individual şi colectiv

deosebim:

1. Comportamentul înnăscut, determinat de o anumită zestre ereditară. Este, prin

urmare, instinctiv şi, practic, asemănător pentru toţi indivizii unei specii. La fel vor reacţiona

puii de fazani la chemarea făzăniţei, la fel vor fi alertaţi iezii de capră neagră la şuieratul care

anunţa un iminent pericol, identic vor rămâne nemişcate potârnichile la vederea uliului care

prospectează terenul, identic se vor retrage mistreţii în desişuri şi-şi vor pregăti culcuşurile de

vreme rea cu o zi înainte ca aceasta sa se schimbe ş.a.m.d.

În general, căutarea hranei şi prospectarea teritoriului la vârste mici, regăsirea

sexelor, instinctul matern, apărarea progeniturii şi altele asemenea sunt comportamente

înnăscute, sunt dominante in cazul animalelor sălbatice şi, implicit, al vânatului.

2. Comportamentul dobândit se datorează procesului de învăţare. Prin acomodare,

când animalul trebuie să dobândească obişnuinţa anumitor situaţii, prin însuşirea unor

obiceiuri noi, învăţate ca urmare a unor abateri comportamentale ce s-au dovedit favorabile

individului şi prin imitarea părinţilor sau a altor indivizi aparţinând speciei, dar şi altor

specii, comportamentul se îmbogăţeşte o data cu vârsta. Astfel, indivizii în cauza reacţionează

mai bine decât instinctual la anumite situaţii din natura.

Un exemplu concret de acomodare este cel al căpriorului care habitează in

apropierea unor păşuni cu vite. Un astfel de căprior, deşi nu suportă apropierea vânătorului

până la distanţa unui foc sigur, va putea fi înşelat prin apropierea cu un animal domestic,

folosit drept paravan. Alte exemple de acomodare sunt ale indivizilor aparţinând diverselor

specii care s-au acomodat, treptat, cu alte condiţii decât cele considerate specifice. Urşii care

intră în localităţi şi se hrănesc la tomberoane, mistreţii care îşi caută adăposturi în desişurile

de lângă drumuri şi de lângă calea ferata, lupii care trec din pădure spre locurile de hrănire din

câmp folosind străzi lăturalnice din localităţi etc. sunt exemple în acest sens.

Imitarea părinţilor, a membrilor grupului sau a altor animale, chiar din

cadrul altor specii, s-a dovedit a fi şi ea utilă indivizilor în multe situaţii, motiv pentru care

comportamentul înnăscut s-a modificat adecvat.

Exemplele sunt, de asemenea, numeroase. Prin imitare, căprioarele au generalizat

foarte repede obiceiul de a smulge pungile de plastic, din vârful puieţilor, cu gura, iar

membrii ciurdelor de mistreţi au învăţat să scuture pomii fructiferi tineri prin zgâlţâire cu

gura.

Important de reţinut este că în cazul comportamentului dobândit, la acelaşi stimul

exterior reacţia individului va fi alta, mai adecvata de regula decât reacţia instinctivă

moştenita ereditar.

Comportamentul individual este propriu individului. Fiecare individ are un anumit

mod de a reacţiona când se găseşte singur, în diverse activităţi vitale, cum sunt: căutarea şi

consumarea hranei, prospectarea terenului, toaleta, odihna, marcarea teritoriului etc. Astfel,

unii indivizi îşi caută activ hrana, pe când alţii o pândesc. Unii o consumă pe loc, alţii o duc

în locuri retrase; unii vagabondează după ce se satură, alţii preferă să rămână în repaus; unii

marchează teritoriul, alţii nu; unii migrează, alţii sunt sedentari sau eratici ş.a.m.d.

Important de reţinut este faptul ca acest comportament individual răspunde

nevoii de vieţuire a individului.

Comportamentul colectiv (social) este propriu grupărilor de animale (cupluri,

cârduri, ciopoare, ciurde, stoluri, colonii). Între indivizii acestor grupări se stabilesc relaţii de

comunicare vizuală, sonoră şi/sau chimică pentru a realiza coeziunea grupului şi legătură

necesară în scopul transmiterii celui mai favorabil mod de reacţie la diverse situaţii externe,

dar şi la diverşi stimuli interni.

Acest comportament colectiv (social) răspunde mai bine nevoii de supravieţuire a

individului în activităţile sale vitale, precizate la comportamentul individual, dar şi

activităţilor de reproducţie şi de creştere a progeniturii.

După scopul şi forma de manifestare a comportamentului vânatului se poate

deosebi:

Comportamentul circadian, care se refera la comportamentul unui individ sau al

unei grupări de indivizi în decursul a 24 de ore. Acesta poate fi preponderent diurn, nocturn,

auroral sau crepuscular în funcţie de specie, dar şi în funcţie de condiţiile de hrană, de adăpost

şi de linişte asigurate de mediul înconjurător.

Indiferent de perioada din zi în care individul sau gruparea de indivizi îşi desfăşoară

activitatea, comportamentul circadian include totalitatea activităţilor înregistrate pe parcursul

a 24 de ore pentru satisfacerea nevoilor vitale majore, care sunt: hrănirea, odihna (somnul),

îngrijirea corpului si reproducerea.

Atunci când aceste nevoi vitale majore sunt satisfăcute, lista activităţilor diurne

desfăşurate se completează cu activităţi secundare, cum sunt: joaca, prospectarea terenului şi

altele asemenea.

Comportamentul sezonier poate să difere mult de cel circadian, deoarece nevoile

vitale amintite pot determina deplasări sezoniere sau migraţii la mare distanţa, în căutarea

locurilor mai adecvate vieţuirii, ori supravieţuirii. După comportamentul specific deosebim:

vânat sedentar, vânat migrator şi vânat eratic, ultimul făcând doar deplasări spre sud în

condiţii de iarnă grea şi invers primăvara. Trebuie remarcat însă că există specii de vânat ale

căror indivizi se pot comporta evident, atât ca specii sedentare, cât şi ca specii eratice sau

migratoare.

Comportamentul alimentar (nutriţional sau trofic) este diferit de la o specie la

alta, în funcţie de adaptările morfo-fiziologice la un anumit tip de hrană. Din acest punct de

vedere deosebim vânat plantivor, vânat carnivor şi vânat omnivor.

Indiferent de categoria din care face parte, vânatul desfăşoară o serie de activităţi

pentru hrănire, dintre care pot fi enumerate: căutarea şi descoperirea hranei (cu ajutorul

mirosului, văzului şi auzului), ingerarea acesteia într-un mod caracteristic, eventual strângerea

şi depozitarea de provizii ş.a.m.d.

Se pare că hrănirea, în condiţii de hrană abundentă, nu serveşte, în cazul unor specii

de vânat, doar pentru saturaţie, ci şi pentru satisfacerea nevoilor de mişcare.

Comportamentul de igienă, de confort şi de odihnă este, de asemenea, specific.

Fără excepţie, speciile de vânat îşi rezervă timp pentru igienă şi pentru confort (pentru lins

părul sau ciugulit penele; scăldat în praf, în apă sau în mocirlă; frecat de arbori; scărpinat;

deparazitat etc.). Dacă aceste activităţi pot fi omise în condiţii de mediu dificil, odihna este

obligatorie, iar pentru aceasta foarte multe specii de vânat îşi amenajează aparte locul ales.

Fără a detalia mai mult acest tip de comportament, trebuie remarcat faptul că există

deosebiri majore între comportamentele diverselor specii de interes vânătoresc, de la cele care

îşi amenajează vizuini, bârloguri, culcuşuri şi cuiburi, până la cele care se odihnesc direct în

natură, pe sol ori pe ramuri.

Şi din punct de vedere al modului în care se odihnesc şi al profunzimii somnului

comportamentul este diferit. Astfel, sunt cazuri de specii de vânat care dormitează câteva luni

pe an în perioada critică de iarna (ursul, viezurele) şi cazurile cunoscute în care vânatul se

odihneşte ,,iepureşte".

Comportamentul teritorial este determinat de necesitatea unui minim de spaţiu

vital, în care individul sau gruparea de indivizi să găsească toate condiţiile necesare vieţuirii.

Acest spaţiu sau parte din acesta, denumit teritoriu, este marcat pe limite şi apărat de regulă,

uneori prin lupte dure, împotriva eventualilor intruşi.

Marcajele cele mai des utilizate de speciile de vânat sunt de natură olfactivă, vizuală

şi sonoră. Primele sunt lăsate, de regulă, prin urinare şi defecare, fiind cel mai frecvent

utilizate de către mamiferele prădătoare. Pot fi lăsate mărci olfactive şi prin frecare de arbori

în cazul altor mamifere (mistreţ, cerb etc.). Marcajele vizuale sunt lăsate prin frecatul

coarnelor (cerb, căprior şi capra neagră), lovirea arborilor cu colţii (mistreţi), defecare în

gropi sau ridicături (viezure, castor, vulpe, lup, râs etc.). Multe dintre păsări, dar şi dintre

mamifere, îşi marchează teritoriul prin sunete caracteristice. Mugetul cerbului, tocatul şi

tocilatul cocoşului de munte, fluieratul ieruncii si altele asemenea au rol de avertizare asupra

faptului că teritoriul este deja ocupat.

În teritoriul ocupat, indivizii sau grupurile de indivizi se comportă stăpâni, intruşii

fiind, de obicei, alungaţi prin intimidare sau luptă (dacă nu dovedesc a fi mult mai puternici).

Fenomenul este observat cu atât mai intens cu cât are loc mai aproape de centrul teritoriului

şi slăbeşte în intensitate spre zona periferică a acestuia.

În general, se poate afirma că teritoriile sunt cu atât mai restrânse cu cât şi condiţiile

de viaţă sunt mai bune. Din contră, lipsa de hrană sau de adăpost sporesc concurenţa şi

agresivitatea, ca de altfel oricare altă înrăutăţire a condiţiilor de viaţă. În cazul unei înrăutăţiri

accentuate a condiţiilor de hrănire, de linişte sau adăpost, vânatul poate părăsi teritoriul. Aşa

se întâmplă în cazul speciilor migratoare şi eratice, dar şi în cazul multor specii sedentare

care fac deplasări frecvente, pe distanţe mai scurte, în căutarea condiţiilor necesare

supravieţuirii. Distanţele până la care se deplasează vânatul în timpul unei zile, pe parcursul

unui sezon sau într-un an, poartă denumirea de rază de activitate (diurnă sezonieră sau

anuală, după caz), diferită şi caracteristică fiecărei specii în parte.

Comportamentul de ameninţare şi de luptă serveşte în primul rând pentru

rezolvarea contradicţiilor intraspecifice. Vânatul se apară însă şi împotriva indivizilor

aparţinând altor specii, atacând, în situaţii de excepţie, chiar omul.

În marea majoritate a cazurilor, luptele încep printr-un comportament impunere şi

de ameninţare, destinat înfricoşării adversarului şi evitării bătăii. Zbârlirea coamei, rânjirea

colţilor, mârâitul, mugetul, urletul şi alte semnale sonore de ameninţare fac parte

din ,,arsenalul" acestui comportament menit să-i acorde posibilitatea celui mai slab dintre

combatanţi să se retragă. Acesta din urmă, adoptând un gest de supunere, linişteşte

adversarul mai puternic şi îi inhibă agresivitatea. Uneori retragerea poate fi furişată sau poate

fi doar o ocolire precaută a adversarului, fără adoptarea comportamentului caracteristic de

supunere.

Dacă adversarii nu cedează, ca şi în cazul în care indivizii sau grupările de indivizi

sunt încolţite în locuri de unde nu se mai pot retrage, lupta este inevitabilă. Între indivizii

aparţinând aceleiaşi specii aceste lupte au rareori deznodământ fatal, deoarece în decursul

evoluţiei speciei au apărut adaptări morfologice menite să-i ferească de o asemenea finalitate.

Nu însă şi în cazul luptelor interspecifice, când deznodământul este, în multe situaţii, fatal

pentru cel slab.

Agresivitatea, inclusiv faţa de om, se manifestă şi în cazul vânatului rănit sau încolţit,

care nu mai are posibilitatea de retragere. Părerea conform căreia doar ursul şi mistreţul, aflaţi

în astfel de situaţii, atacă omul este greşită. Cerbul poate fi uneori la fel de periculos, ca de

altfel şi lupul. Chiar şi fricosul iepure se apără când nu mai are scăpare.

Comportamentul ierarhic reglementează, de regulă, relaţiile interindividuale în

cadrul grupărilor de animale, dar şi între indivizi separaţi şi între grupări de indivizi care

coabitează.

În cadrul grupărilor intraspecifice, ierarhizarea şi conducerea grupului poate fi strictă,

cum este cazul haitei de lupi şi al ciurdei de mistreţi, sau facultativă, cum este cazul stolului

de gâşte sălbatice.

În cazul ierarhiei stricte, există un conducător (femela sau mascul), urmat şi ascultat

de indivizii inferiori ,,în grad” acestuia, ierarhizaţi la rândul lor pe diverse niveluri. De

exemplu, ciurda de mistreţi este condusă de scroafa cea mai în vârstă, denumita sugestiv

scroafă conducătoare. Urmează scroafa sau scroafele de vârstă imediat inferioară (pe nivelul

2), scroafele mai tinere (pe nivelul 3) si purceii, a căror ierarhie se stabileşte, prin luptă,

imediat după ce împlinesc vârsta de circa 4 luni. În realitate, lupta pentru ierarhie începe mai

devreme, cam de pe la 4 săptămâni, când fiecare purcel îşi cucereşte mamela proprie.

Interesant de reţinut este că vierii sunt expulzaţi din ciurdă la vârsta de aproximativ un an.

Ierarhizarea descrisă suferă modificări în perioada de rut, când vierul venit la ciurdă preia

rangul cel mai înalt. O situaţie aparte se înregistrează în caz de rănire sau de îmbolnăvire a

scroafei conducătoare, când scroafa imediat următoare în grad îi ia temporar locul, pâna la

însănătoşirea celei dintâi, sau tot restul vieţii, în cazul rămânerii acesteia cu grave sechele.

Dominaţia şi ierarhia se manifestă şi în afara grupurilor, între grupurile de animale

sau între indivizi din cadrul aceloraşi specii, dar şi între indivizi sau grupări aparţinând altor

specii.

De exemplu, la locurile de hrănire, ursul domină în general mistreţul, cioporul de

ciute se impune în faţa ciurdei de mistreţi, mistreţii autohtoni se impun în faţa celor venetici

ş.a.m.d.

Comportamentul de reproducere (reproductiv sau sexual) are în primul rând

rolul de a apropia cele doua sexe, apoi de curtare şi de copulaţie specifică. Acest

comportament se manifestă periodic la animale, stimulat fiind de anumiţi factori externi,

între care intensitatea luminii joaca rolul cel mai important. Într-o mică măsură, decalarea

perioadei de împerechere poate fi influenţată atât de temperatură, cât şi de evoluţia presiunii

atmosferice.

Aceşti factori externi, prin intermediul secreţiilor hormonale pe care le stimulează

sau le inhibă, determină declanşarea perioadei de împerechere într-un anumit interval al

anului, corelat strict cu durata gestaţiei, astfel încât puii să fie crescuţi atunci când condiţiile

de hrănire devin suficiente sau abundente.

Apropierea sexelor se realizează prin diverse semnale, diferite de la o specie de

vânat la alta, cum sunt:

• semnalele optice (vizuale), transmise printr-o coloraţie caracteristica a corpului,

mai evidentă in cazul păsărilor (coloraţia vie a fazanilor, colorarea sprâncenii la cocoşul de

munte, creşterea penelor la bătăuş etc.);

• semnalele acustice, transmise prin cântec la păsări (fazani, cocoşi de munte,

ierunca, potârniche etc.), prin mugete (la cerb), prin urlete (la lup), prin mieunat (la pisica

sălbatică) ş.a.m.d.;

• semnalele olfactive, transmise prin anumite mărci olfactive (feromonale),

caracteristice la mamifere.

Pentru înlăturarea agresiunii intraspecifice în comportamentul sexual au fost

perfecţionate, în decursul evoluţiei, anumite comportamente denumite rituale de curtare.

Mişcările de curtare sunt înnăscute şi tipice pentru fiecare specie. Numai după sincronizarea

acestora poate avea loc copulaţia şi reproducţia speciei, ceea ce conduce la diminuarea

posibilităţii de reproducere între exemplare aparţinând unor specii diferite.

Comportamentul de îngrijire a progeniturii (parental) se referă, în principal, la

relaţia mamă-pui. Rolul acestui comportament este de a oferi şanse cât mai mari de

supravieţuire pentru pui şi, prin aceasta, de perpetuare a speciei. Procesele de îngrijire şi

ocrotire parentală sunt însă foarte diferite, de la speciile nidicole, la care puii necesită o

îngrijire atentă şi îndelungată, până la cele nidifuge, la care puii se ridica si pleacă în mediul

înconjurător imediat după naştere.

De regulă, atât în cazul mamiferelor, cât şi în cazul păsărilor, speciile prădătoare

sunt nidicole, iar cele plantivore nidifuge. Excepţie fac speciile plantivore care nasc puii in

vizuina (iepurii de vizuina), cele care cuibăresc în locuri ferite (porumbelul sălbatic, sturzul

etc.), şi altele asemenea.

Comportamentul de curăţire (defecare sau micţiune) este, de asemenea, tipic

fiecărei specii. Defecarea şi urinarea au, pe lângă rolul fiziologic al eliminării produşilor de

excreţie, şi funcţia de semnalizare intraspecifică şi de marcare a teritoriului.

Comportamentul de joc este un comportament caracteristic mamiferelor şi păsărilor

tinere, în care, de multe ori, sunt antrenate şi exemplarele adulte. Indiferent de faptul că jocul

este solitar sau în grup, acesta constituie un mod activ de antrenare în executarea diferitelor

mişcări utile, ulterior, în viaţă.

Comportamentul explorativ (de investigare sau de curiozitate) a fost determinat, în

timp, de necesitatea prospectării mediului înconjurător.

Atunci când acest comportament nu constituie o necesitate impusă de insuficienţa

hranei, a adăpostului sau a liniştii, el se desfăşoară doar în virtutea curiozităţii, obişnuinţei şi

a necesitaţii de mişcare.

Indiferent de tiparul comportamental şi de forma acestuia de manifestare, trebuie

înţeles că succesiunea de acte (tipare) comportamentale adoptate de animale sunt rezultatul

perceperii unor stimuli ai mediului extern, cu ajutorul organelor senzoriale şi reacţiei care

derivă din predispoziţiile interne ale organismului. Stimulii externi sunt factorii de mediu

biotic şi abiotic, cu care organismul stabileşte şi menţine relaţii permanente prin intermediul

organelor de simţ. De obicei, o anumită combinaţie de stimuli externi (motivaţie externă)

determină acelaşi răspuns comportamental. Dar nu întotdeauna, deoarece contează, aşa cum

s-a precizat, şi predispoziţia organismului (motivaţia internă).

Răspunsurile comportamentale astfel determinate pot fi de apetit, când tind spre o

situaţie favorabilă organismului, sau de aversiune, când se caută evitarea uneia defavorabile.

În ambele cazuri, rezultatul este adaptarea organismului la mediu, cu semnificaţia biologică a

supravieţuirii individului şi a speciei.

BIOLOGIA SPECIILOR DE INTERES VÂNĂTORESC

Din încrengătura vertebratelor, două clase fac obiectul atenţiei noastre, deoarece ele

cuprind speciile care prezintă interes din punct de vedere vânătoresc, şi anume: clasa

Mammalia şi clasa Aves (mamiferele şi păsările).

CLASA MAMMALIA

Această grupare de animale, caracterizată prin existenţa mamelelor care produc lapte,

a fost denumită de C. Liné Mammiferes.

Mamiferele grupează vertebratele superior organizate. Ele au corpul acoperit cu

păr şi nasc pui vii. Morfologia externă este foarte variată, începând cu forma şi culoarea

părului, dimensiunile corpului şi până la forma şi dimensiunile capului, membrelor şi

cozii. Morfologia internă cuprinde scheletul, musculatura, sistemul nervos, aparatul

digestiv, organele de simţ, glandele, aparatul excretor şi aparatul reproducător.

Clasa cuprinde circa 3.200 de specii grupate, după conformaţia mandibulei şi forma

pe care o au dinţii, în patru subclase: Eotheria, Prototheria, Allotheria şi Theria. Dintre ele ne

vom opri doar la subclasa Theria, care se împarte la rândul său în trei infraclase: Pantotheria,

Metatheria şi Eutheria.

Pantotherienele cuprind mamifere primitive ce au trăit mai ales în jurasicul superior.

Din ele au evoluat metaterienele cât şi euterienele, ultimele cuprinzând speciile care ne

interesează, mamiferele de interes vânătoresc.

Infraclasa Euteriene cuprinde patru supraordine: carnivore, protungulate, ungulate şi

rozătoare, fiecare cuprinzând mai multe ordine. Tratarea lor se va face ţinând cont de

importanţa pe care o au în economia vânatului.

Supraordinul Ungulate (Ungulata)

Denumirea de ungulate sau copitate este legată de faptul că falangele terminale sunt

îmbrăcate în copite. Majoritatea speciilor cuprinse în acest grup au un regim alimentar

ierbivor.

ORDINUL ARTIODACTYLA

Speciile cuprinse în acest ordin au 2 sau 4 degete, uneori, două dintre ele fiind reduse

sub forma unor pinteni. Unele specii au coarne dezvoltate pe oasele frontale, altele au caninii

foarte dezvoltaţi, ca suidele. Dintre familiile acestui ordin interesează Fam. Cervide, Fam.

Bovide şi Fam. Suide.

FAMILIA CERVIDAE

Cuprinde rumegătoare zvelte, cu coarne ramificate. Dentiţia lor cuprinde şi caninii,

reduşi pe maxilarul superior şi transformaţi în incisivi pe cel inferior. Cervidele sunt larg

răspândite, începând din nordul Africii, în America şi în Eurasia. Speciile cele mai importante

sub aspect vânătoresc sunt: Cervus elaphus (cerbul), Capreolus capreolus (căpriorul) şi Dama

dama (cerbul lopătar). Mai recent s-a semnalat în câteva rânduri prezenţa în nordul ţării a

elanului (Alces alces). Dintre speciile introduse prin colonizare în unele ţări europene amintim

Cervus nippon (cerbul Sika), Odocoileus virginianus (cerbul de Virginia) etc.

Cerbul Cervus elaphus L.

Descriere. Este un animal de talie mare ce

prezintă un evident dimorfism sexual. Masculul denumit

şi cerb sau taur are o lungime de 220 - 250 cm, o

înălţime la greabăn de 140 - 155 cm şi o greutate vie ce

poate oscila între 240 - 300 kg şi chiar mai mult. Femela

(cerboaică, ciută) are dimensiuni mai mici şi o greutate

între 80 - 150 kg. Viţei sunt denumiţi puii până la 10 luni

Cerbul carpatin

şi au la naştere 7 - 12 kg. Greutatea corporală variază în funcţie de vârstă, anotimp, condiţii de

hrană şi diferitele faze biologice din ciclul anual al vieţii. Astfel, cerbii pierd mult din greutate

în perioada de împerechere (septembrie-octombrie).

Este un animal zvelt, vara de o culoare roşcată în partea superioară a corpului şi

gălbui pe abdomen. În regiunea cozii se găseşte o pată de culoare deschisă, care se vede de la

distanţă, ce poartă denumirea de oglindă. Iarna, părul este mai închis, mai cenuşiu. Este de

remarcat că există o evidentă variabilitate a culorii părului. Năpârlirea are loc primăvara şi

toamna cu anumite decalaje între indivizi în

funcţie de vârstă. Viţeii, în primele luni, au pe

corp pete deschise pe un fond închis asemănător

frunzişului uscat (litierei) servind ca mijloc de

apărare contra duşmanilor (homocromie) până la

vârsta de aproximativ 3 luni.

Masculii poartă coarne pe nişte

proeminenţe ale craniului numite cilindri

frontali. Cam la vârsta de un an încep să crească

primele coarne, fără rozete şi fără ramificaţii, în

formă de suliţe, care sunt lepădate în luna mai a anului următor. Al doilea rând de coarne are

3 - 4 şi chiar mai multe ramificaţii în funcţie de vigoare şi ereditate. Masculii care în anul al

doilea au tot suliţe sau au doar două ramuri (furcari), sunt consideraţi slabi şi fără perspective

mari. Căderea coarnelor se produce la 2 ½ ani, din februarie până la începutul lunii aprilie,

funcţie de vârstă. Procesul de creştere a coarnelor durează 120 - 130 zile. Când ele s-au

dezvoltat complet, pielea care le-a acoperit se usucă şi cade în fâşii. Taurul în această perioadă

îşi freacă coarnele de arbori pentru a îndepărta mai repede pielea uscată. La început mai

deschise, coarnele se colorează mai închis prin frecarea de arbori, tufe, frunze şi buruieni.

După numărul razelor (ramurilor) de pe coarne putem avea cerb de 8 par, când pe fiecare corn

are 4 raze, de 16 par când are câte 8

raze pe fiecare corn ş.a.m.d. Când

numărul razelor nu este acelaşi pe

ambele coarne avem trofee impare.

Cornul cel mai bogat în ramificaţii se

înmulţeşte cu 2 şi se adaugă precizarea

“impar” indiferent de numărul de raze

de pe celălalt corn.

Obişnuit, un corn de cerb are o

Cerbi tineri cu al doilea rând de coarne

Cerb cu trofeul în creştere

rază a ochiului, una de gheaţă şi una mijlocie, iar restul razelor, grupate în vârf, formează

coroana. Uneori, între raza mijlocie şi coroană mai apare şi raza lupului. La unele exemplare

se întâlnesc anomalii sau deformaţii ale coarnelor, cauzate de lovirea lor în timpul creşterii,

leziuni ale testicolelor sau din cauza rănirii picioarelor. Alteori, astfel de coarne sunt semnul

degenerării sau al vârstei înaintate.

Dentiţia cerbului este formată din 34 de dinţi după formula:

1

0

3

1

1

3

3

3

3C P M = 34 (32).

Se observă că incisivii lipsesc pe maxilarul superior, fiind înlocuiţi de o bordură

elastică. Cerbul taie în parte cu incisivii de pe maxilarul inferior şi restul este rupt şi strivit de

bordură, fapt caracteristic, ce poate fi bine observat pe lujerii consumaţi mai ales iarna.

Caninul din maxilarul superior lipseşte la femelă, iar la mascul este redus şi este considerat

trofeu. De aceea femelele au doar 32 dinţi. Caninul de pe maxilarul inferior are forma

incisivilor şi este lipit de aceştia. Premolarii constituie dentiţia de lapte şi sunt înlocuiţi la

vârsta de 2 ½ ani. Molarii se dezvoltă treptat de la vârsta de 6 luni la 26 luni.

Aprecierea vârstei este o problemă importantă în gospodărirea efectivelor de cerb.

Acesta, după unii autori, atinge o longevitate de circa 20 de ani. Pentru a cunoaşte ponderea

claselor de vârstă este nevoie să apreciem vârsta animalelor vii. În acest scop, ne putem servi

de două criterii, recomandate de V. Cotta şi M. Bodea: forma corpului şi comportarea

animalului.

- cerbul de 3 - 4 ani are un corp zvelt, ţine capul sus, are un gât subţire şi este

îndrăzneţ şi nu prea prudent;

- cerbul de 7 - 9 ani are un corp mai masiv, ţine capul ceva mai jos, cu gâtul gros,

acoperit cu păr relativ mai mult şi mai lung. Este prudent şi destul de atent;

- cerbul de 12 - 14 ani are un corp masiv, linia spatelui coboară de la greabăn spre

crupă, ţine capul mai aplecat, are un gât gros, acoperit cu păr lung. Este foarte prevăzător şi

prudent. Are mişcări domoale, boncăneşte scurt şi rar.

Observarea urmei este de asemenea utilă, deoarece forma rotundă la vârf, datorită

tocirii, este un indiciu de vârstă mai înaintată.

Pentru exemplarele împuşcate, vârsta se poate stabili după dentiţie. Astfel, până la

vârsta de 2 ani şi 6 luni, când se termină schimbarea dentiţiei de lapte, vârsta se poate aprecia

cu destulă exactitate cu ajutorul tabelului recomandat de V. Cotta şi M. Bodea.

După apariţia dentiţiei complete, vârsta se poate aprecia după gradul de uzură al premolarilor

şi molarilor. Incisivii se tocesc şi ei, iar unghiul pe care-l fac aceştia cu maxilarul inferior

creşte cu vârsta de la 2 ½ ani de circa 42o, la 14 - 16 ani de circa 65o. Mai este cunoscută

metoda Harke care dă vârsta după lungimea şi grosimea cilindrilor frontali, fiind bazată pe

faptul că aceştia se scurtează şi se îngroaşă o dată cu anii.

Criterii de apreciere a vârstei cerbului după stadiul de dezvoltare a dentiţiei,

până la vârsta de doi ani şi jumătate*

(după V.Cotta şi M.Bodea)

Luna

Anul

Vârsta cerbului în luni

Stadiul de dezvoltare al dentiţiei

IncisiviPremolari şi molari

din maxilarul inferior

ANUL I AL VIEŢIIIunie 1

1 2 3 41 2 3 4

1 2 31 2 3

Iulie 2August 3Septembrie 4Octombrie 5Noiembrie 6

1 2 3 41 2 3 4

1 2 3 IV1 2 3 IV

Decembrie 7Ianuarie 8Februarie 9Martie 10Aprilie 11Mai 12ANUL II AL VIEŢIIIunie 13 1 2 3 4

1 2 3 41 2 3 IV1 2 3 IVIulie 14

August 151 2 3 41 2 3 4

1 2 3 IV V1 2 3 IV V

Septembrie 16 I II 3 4

I II 3 4

1 2 3 IV V1 2 3 IV V

Octombrie 17Noiembrie 18Decembrie 19 I II III 4

I II III 4

1 2 3 IV V1 2 3 IV V

Ianuarie 20Februarie 21Martie 22 I II III IV

I II III IV

1 2 3 IV V1 2 3 IV V

Aprilie 23Mai 24ANUL III AL VIEŢIIIunie 25 I II III IV

I II III IV

1 2 3 IV V VI1 2 3 IV V VI

Iulie 26August 27Septembrie 28

I II III IV

I II III IV

I II III IV V VI

I II III IV V VI

Octombrie 29NoiembrieDecembrie 30

* Cifrele 1, 2, 3 şi I, II şi III din coroana de premolari şi molari înseamnă premolari, iar IV, V şi VI – molari. Cifrele arabe înseamnă dinţi de lapte, iar cele romane dinţi definitivi. Fracţia desparte partea dreaptă şi stângă a maxilarului inferior.

a b cUrme de cerb carpatin:

a,b – urme tipar; c – urmă pârtie

Alături de raporturile normale între clasele de vârstă, un rol important îl joacă

raportul dintre sexe. Majoritatea autorilor sunt de părere că raportul normal este de 1:1, cel

mult 1:1,5, modificarea lui aducând fie lupte multe între tauri, migrarea lor atunci când

numărul taurilor este prea mare, fie o sporire a efectivului, însoţită de o degradare a calităţii,

atunci când numărul prea mare de ciute ar permite participarea la împerechere şi a masculilor

slabi.

Glasul. Sunetele scoase de cerbi diferă funcţie de sex şi vârstă. Astfel, masculul în

timpul împerecherii scoate sunete care oscilează de la mugetul scurt şi gros al cerbului bătrân

la glasul subţire şi prelung al celui tânăr. Ciutele scot un sforăit când sunt speriate, când îşi

cheamă viţelul sau uneori în timpul împerecherii. Viţeii scot şi ei sunete prin care-şi manifestă

bucuria.

Simţuri. Cerbului îi sunt caracteristice simţuri foarte fine şi în special mirosul, auzul

şi văzul de care se slujeşte în apărarea de duşmani.

Urme. Atunci când nu avem posibilitatea să vedem cerbii, putem să utilizăm pentru

informarea noastră urmele şi excrementele lăsate în teren.

Este preferabil să

dispunem de o urmă pârtie, pentru

că o urmă tipar poate să ne

servească mai puţine informaţii.

Masculul lasă în mod obişnuit o

urmă mai mare decât a ciutei;

lungimea pasului la masculul

mijlociu ajunge la 70 cm, spre

deosebire de ciută şi taurul mic de

circa 57 cm (Frevert, W.). Distanţa

dintre şirul de urme lăsate de picioarele din stânga şi cele din dreapta, oscilează de la 14 - 17

cm la masculul matur, 8 cm la viţelul de sex masculin, 6 cm la o ciută gestantă şi ajunge o

linie aproape dreaptă la ciutele de 1 - 2 ani. În citirea urmelor se va

mai ţine cont că lăţimea urmei poate da indicii asupra vârstei;

urma picioarelor din faţă este mai mare decât a celor din spate,

pintenii se imprimă doar în fugă sau pe zăpadă şi totdeauna în

urma copitelor şi nu lateral, ca la mistreţ.

Excrementele sunt şi ele un indiciu de determinare a

speciei şi a sexului. Ele sunt lunguieţe-cilindrice la mascul, într-o

Excremente de cerb carpatin

parte terminate într-un vârf de con, iar în cealaltă cu o scobitură, având totodată un diametru

mai mare ca la femele, la care ambele capete sunt alungite. Sunt şi perioade când

excrementele fiind moi, aceste forme nu se mai pot recunoaşte.

Biotop. În cunoaşterea particularităţilor

cerbului, un rol important îl joacă ecologia acestei

specii şi în special condiţiile de mediu favorabil.

Biotopul corespunzător preferinţelor sale îl constituie

pădurile de mare întindere, bogate în specii, străbătute

de ape şi întrerupte de poieni. Îi sunt necesare arborete

producătoare de fructe, arborete tinere şi arborete

mijlocii pentru adăpost. Condiţiile meteorologice îl

afectează mai puţin, cu excepţia stratului gros de

zăpadă.

Răspândire şi efective. Larga răspândire a cerbului european a dus la unele

diferenţieri, permiţând constituirea unor subspecii:

Cervus w. bippelaphus (Europa Centrală), Cervus e.

elaphus (Suedia meridională), Cervus e. atlanticus

(Norvegia şi până în nordul îndepărtat), Cervus e.

scoticus (Anglia), Cervus e. hispanicus (Spania), Cervus

e. corsicanus (Corsica). Cerbul nostru ar face parte din

prima subspecie. După alţi autori el ar fi încadrat în

subspecia Cervus e. montanus.

Răspândirea cerbului în ţara noastră este legată de preferinţele sale faţă de condiţiile

ecologice şi de repartiţia pădurilor. El este întâlnit astăzi în întreg lanţul Carpaţilor şi sporadic

chiar la coline şi şes. Densitatea lui oscilează între diferite staţiuni, judeţele Suceava,

Harghita şi Mureş fiind deţinătoarele celor mai mari efective. Ultima evaluare ne-a arătat că

se dispune de circa 32 824 de exemplare, efectivul optim fiind calculat la 34 071 exemplare.

Categoriile de densitate stabilite sunt: categ. I, între 20 şi 25 cerbi la 1.000 ha pădure, categ.

II 15 - 19 cerbi, categ. III 10 - 14 cerbi şi categ. IV 5 - 9 cerbi. Analiza efectivelor ne arată că

avem terenuri cu efectivul optim depăşit şi terenuri pe care ne aflăm cu mult sub efectivul

normal, ori tocmai normalizarea efectivelor în astfel de terenuri cere un timp mai îndelungat.

Efectivul cerbilor este afectat în principal de duşmani, boli, braconaj şi de condiţiile

de hrană.

Dintre duşmani, lupul se situează pe primul loc, cauzând cele mai mari pagube iarna,

când stratul de zăpadă este gros şi prinde o scoarţă la suprafaţă. În această situaţie, cerbul se

Arealul european alcerbului carpatin

Arealul naţional al cerbului carpatin

afundă în zăpadă, iar lupul nu. Râsul şi ursul sunt mult mai puţin păgubitori. Viţeii sunt de

multe ori victimele câinilor ciobăneşti. Stratul gros de zăpadă, gerul şi lipsa de hrană fac şi ele

pagube în rândul exemplarelor incomplet dezvoltate şi slabe. Dintre boli amintim

hipodermoza, antraxul şi gălbeaza.

Hrana cerbilor este exclusiv vegetală şi constă din plante erbacee, frunze şi lujeri.

Toamna, se adaugă fructele arborilor de pădure, cum ar fi ghinda şi jirul, iar vara ciupercile şi

alte fructe. Iarna este perioada cea mai dificilă, când stratul de zăpadă împiedică cerbii să

ajungă la sol, unde se mai găsesc fructe, frunze verzi de mur etc. Condiţiile de hrană se

înrăutăţesc mult în arboretele pure, în special în răşinoase de vârste mijlocii, unde densitatea

mare a arboretelor nu permite instalarea păturii erbacee şi a subarboretului. În lipsa hranei

obişnuite cerbii rod lujerii şi coaja arborilor, cauzând uneori pagube însemnate. Acestea pot fi

diminuate prin executarea de ogoare de hrană pentru vânat şi prin servirea de hrană

complementară.

Hrănirea are loc din amurg până dimineaţa, când cerbul se întoarce în locul de

culcuş, unde se odihneşte şi rumegă. În locurile liniştite mănâncă şi în timpul zilei.

Reproducerea este strâns legată de maturitatea sexuală. Ciutele devin apte pentru

reproducere la 16 - 17 luni, iar unele numai la 28 luni. Masculii la (4)5 – 6 ani. Perioada de

împerechere este între 10 septembrie şi 10 octombrie, având unele decalări din cauza

temperaturii. Vremea rece grăbeşte iar cea călduroasă întârzie împerecherea. Ea are loc în

parchete exploatate, poieni, rarişti şi chiar în pădurea bătrână rară. Între tauri au loc lupte

pentru stăpânirea grupului de ciute (2 - 7 exemplare).

În timpul împerecherii masculul are un

miros specific penetrant şi persistent în locurile pe

unde a trecut. Ciutele au un miros mai puţin

sesizabil. Durata sarcinii este de 34 de săptămâni,

după care ciuta fată de obicei 1 viţel şi mai rar 2,

care îşi pot urma mama la scurt timp după fătare.

După boncănit se produce o grupare în

cârd a taurilor de vârstă mijlocie şi înaintată, şi

separat a ciutelor, viţeilor şi a taurilor tineri,

acestea din urmă fiind conduse de o ciută bătrână.

Taurii foarte puternici şi bătrâni trăiesc izolaţi. Cârdurile se menţin din octombrie până în

aprilie, când ciutele gestante se retrag singure în locuri izolate şi liniştite. Sporul anual se

poate ridica la 40% din numărul ciutelor adulte.

Recoltare şi valorificare. Recoltarea cerbilor se poate face cu arma prin pândă, în

Boncănitul: cerb cu ciute

locurile frecventate, sau prin apropiere (dibuit). Prima metodă se combină de multe ori cu

chemarea cerbului cu ajutorul unor scoici, chemători speciale sau chiar a unei simple sticle de

lampă cu care se imită boncănitul cerbului. Perioada de vânătoare este între 1 septembrie – 15

decembrie. Recoltarea ciutelor se face numai în cadrul acţiunii de selecţie, de personal

calificat şi conştiincios, care va urmări extragerea pieselor sterpe, bolnave, rănite şi bătrâne.

Viţeii slabi, ca şi masculii fără viitor sunt şi ei obiectul acestei acţiuni. Recoltarea acestora se

face între 1 septembrie şi 28 februarie. În toate cazurile, împuşcarea se face pe bază de

autorizaţie eliberată de gestionarul fondului, cu armă ghintuită, calibrul 8 - 9.

Trofeul reprezintă principala valoare a cerbului, fiind constituit din coarne şi craniu

cu maxilarul superior, care vor fi montate după prelucrare pe o tăblie de lemn, pe dosul căreia

vor fi montate şi maxilarele inferioare. Valoarea trofeelor se calculează după formulele

consiliului internaţional de vânătoare (C.I.C.). Trofee medaliabile sunt cele care depăşesc 170

puncte C.I.C. ( 170 - 189.9 medalie de bronz; 190 - 209.9 medalie de argint şi peste 210

puncte medalie de aur). Tot trofee se consideră caninii reduşi din maxilarul superior, ca şi

trofeul Hubertus.

Blana ca şi carnea sunt cotate ca valoroase, fiind căutate atât pe piaţa internă cât şi

pe cea externă.

Măsuri de ocrotire şi mărire a efectivelor. Pentru ocrotirea speciei este nevoie ca

recoltarea să se facă în raport de efective şi clase de vârste, pentru ca să se evite extragerea

doar a unor exemplare alese pe criterii subiective. Trebuie asigurată hrana, liniştea şi

adăpostul de care au nevoie cerbii. În staţiunile în care numărul indivizilor se situează sub

nivelul prevăzut de criteriile bonitate se va urmări creşterea efectivelor, iar acolo unde lipseşte

sunt indicate acţiuni de populare sau repopulare.

O simplă acţiune o constituie extinderea actualului areal al cerbului în pădurile de

câmpie care a dat rezultate promiţătoare.

Lopătarul Dama dama L.

Descriere. Lopătarul este mai mic decât

cerbul şi mai mare decât căpriorul; prezintă un

evident dimorfism sexual. Masculul este denumit

lopătar sau cerb lopătar, are 130 - 160 cm lungime,

85 - 110 cm înălţime la greabăn şi greutatea de la

45 la 120 kg (70 kg media). Femela (lopătăriţa sau

ciuta de lopătar) are dimensiuni mai mici şi o

greutate medie de 29 - 37 kg (maximum 65

kg).Viţeii la 8 - 9 luni au 12 - 20 kg. Toate

greutăţile se referă la vânatul eviscerat. Ca şi la

cerb, greutatea corporală variază în funcţie de vârstă, anotimp etc.

Este un animal bine conformat, zvelt, vara de culoare brună deschisă cu pete albe pe

spate şi pe laturile corpului şi alb pe abdomen şi partea interioară a picioarelor. Petele apar la

pui şi se menţin toată viaţa, cu excepţia unor exemplare care devin complet negre sau albe.

Năpârlirea are loc primăvara şi toamna, părul de iarnă fiind în general mai închis la culoare şi

mai des.

Masculii poartă coarne formate pe cilindrii frontali. Ele încep să se formeze la vârsta

de 7 - 8 luni (ianuarie-februarie) şi sunt de forma unor suliţe ce ajung complet la dezvoltare în

luna august. Căderea lor se produce în aprilie - mai şi în locul lor cresc coarne cu ramura

ochiului, ramura mijlocie şi un început de lopată. Cele mai bune trofee de lopătar se obţin la

vârsta de 9 - 10 ani. Forma coarnelor este ereditară.

Dentiţia cerbului lopătar este formată din 32 de dinţi, după formula:

I CI

P M0

3

0 3

3

3

332

Se remarcă şi în acest caz lipsa caninilor din maxilarul superior.

Aprecierea vârstei la piesele observate în teren se face după corp şi coarne (Cotta şi

Bodea, 1969).

- lopătarul de 3 ½ ani are un corp zvelt, glas subţire, gât subţire, cap lunguieţ ţinut

în sus;

- lopătarul de 4 - 5 ani are un corp mai plin, un gât mai gros şi ţine capul ceva mai

jos;

- lopătarul de 9 ani are un corp plin, păr închis şi coarne mai mari.

La exemplarele împuşcate, aprecierea se face după dentiţie. Ca şi la cerb, până la 2 ½

ani prezenţa dentiţiei de lapte facilitează stabilirea vârstei. După această vârstă gradul de

Lopătarul

uzură al dentiţiei este criteriul de apreciere. Longevitatea 20 - 25 ani.

Raportul între sexe recomandat de cei mai mulţi autori este 1:1.

Urmele lăsate de lopătar

sunt mult mai mici decât cele lăsate

de cerb. Ele sunt mai alungite iar

lungimea pasului este de 45 - 47 cm.

În fugă lasă impresia că sare cu toate

picioarele deodată.

Glasul. Sunetele scoase de

lopătari în timpul boncănitului sunt

mai slabe ca intensitate şi seamănă cu

un mormăit sau un sforăit slab.

Speriat, scoate un strigăt de spaimă.

Simţuri. Lopătarul este

dotat cu simţuri agere, care îngreunează mult vânarea exemplarelor crescute în libertate.

Spre deosebire de cerb, excrementele lopătarului sunt mai mici şi nu se pot utiliza

pentru determinarea sexelor, fiind la fel.

Biotop. Pretenţiile ecologice ale acestei specii sunt diferite de ale cerbului. Astfel,

biotopul optim îl constituie pădurile mici (500 – 1 000 ha) de foioase, cu poieni şi terenuri

agricole, din regiunile de coline şi şes.

Răspândire şi efective. Răspândirea

lopătarului la noi este legată de colonizările făcute

în secolul nostru. Astăzi, el este prezent în peste 20

de judeţe din ţara noastră, însumând circa 5 863 de

exemplare, în parte în parcurile de la Şarlota,

Valea Lungă, Haţeg etc.

Categoriile de densitate stabilite în funcţie

de bonitate sunt: categoria I 41 - 50 cerbi lopătari

la 1 000 ha pădure, categoria II 31 - 40 lopătari, categoria III 21 - 30 lopătari şi categoria IV 2

- 20 lopătari. Efectivele de lopătari sunt mai puţin afectate de pierderi în viţei sau din cauza

bolilor şi intemperiilor, el fiind mai rezistent decât celelalte cervide. În schimb, lupul şi râsul,

ca şi câinii hoinari şi braconajul produc pagube însemnate.

Hrana lopătarului constă în frunze şi lujeri ai arborilor şi arbuştilor, ierburi şi în

special graminee, ghindă, jir, mere şi pere pădureţe etc. Prezenţa ogoarelor de hrană se

impune vara pentru evitarea pagubelor în culturile agricole, iar hrana complementară în

Arealul europen al lopătarului

a b cUrme de lopătar:

a,b – urme tipar; c – urme pârtie

timpul iernii, pentru a se evita daunele aduse arboretelor prin roaderea lujerilor şi a scoarţei.

Se remarcă faptul că în general pagubele sunt mai mici decât cele produse de cerb.

Reproducerea. Maturitatea sexuală este atinsă de femele la 1 an şi 5 luni, iar la

masculi la 2 - 3 ani. Perioada de împerechere între 15 octombrie şi 15 noiembrie. Între tauri

au loc lupte. Masculul emană un miros specific, ca şi cerbul. Durata sarcinii este de 7 ½ luni

(33 săptămâni) după care ciuta de lopătar fată cel mai des un viţel, rar doi, care îşi urmează

mama aproape imediat, până toamna târziu. Sporul anual ajunge la 50 - 60% din efectivul

ciutelor mature. După boncănit se observă şi la această specie grupări în cârduri, unele

formate din tauri, altele din ciute şi viţei. Datorită faptului că se mişcă mult în căutarea

hranei, creează o stare de nelinişte în teren, ceea ce deranjează celelalte specii de vânat.

Recoltarea taurilor de lopătar se poate face la pândă, cu şanse mai mici ca la cerb,

din cauza firii neastâmpărate a acestui animal care nu-şi păstrează trecătorile. Apropiatul se

poate practica doar în perioada de împerechere. Se poate recolta şi la goană şi se poate

încerca, acolo unde condiţiile o permit, vânarea lui din căruţă (metodă aplicată în Ungaria şi

Iugoslavia). Perioada de vânătoare: 1 septembrie – 15 decembrie pentru masculi şi 1

septembrie – 15 februarie pentru femele.

Valorificarea se face prin trofee şi carne. Trofeele pot fi montate, după pregătirea

lor, pe o tăblie de lemn, ca şi cele de cerb. Pentru premiere, ele trebuie să întrunească 165 –

174,9 puncte C.I.C., pentru medalia de bronz, 175 - 179.9 pentru cea de argint şi peste 180

pentru cea de aur.

Măsuri de ocrotire şi mărire a efectivelor. Pentru ocrotirea speciei este necesar să

se asigure o combatere susţinută a dăunătorilor (lup, râs, câini hoinari etc.) şi o pază severă a

terenurilor populate cu lopătar. Mărirea efectivelor se poate realiza prin popularea terenurilor

apte pentru lopătar.

Căpriorul Capreolus capreolus L.

Descriere. Animal de talie mijlocie, larg

răspândit în ţara noastră, căpriorul este o specie de

larg interes economic. Masculii poartă denumirea

de ţapi roşii, femelele sunt numite căprioare şi

puii, până la 10 luni, iezi. Căpriorul are 95 - 135

cm lungime, o înălţime la greabăn de 65 - 75 cm şi

o greutate care la ţapii evisceraţi oscilează între 20

- 25 kg, la femele între 18 - 22 kg, iar la iezi, care

la fătare au 1,2-1,6 kg, creşte după 4 – 6 săptămâni

la 3,3 - 4 kg şi ajunge la 8 - 9 luni la 9 - 12 kg.

Partea eviscerată se consideră ca reprezintă 25 din greutatea totală. Greutatea corporală creşte

cu altitudinea, oscilează în funcţie de vârstă, anotimp, sex, hrană şi densitatea efectivului.

Ţapul ajunge la dezvoltare completă la 3 - 4 ani, iar căprioara la 2 - 3 ani. In timpul verii,

căpriorul are o blană roşie-brună, iar iarna, cenuşie închis. Năpârlirea are loc în mai-iunie şi în

septembrie. Obişnuit, întâi năpârlesc căpriorii tineri şi femelele sterpe şi câteva săptămâni mai

târziu cei mai în vârsta şi femelele cu iezi. La fătat, iedul prezintă fenomenul de homocromie,

având o culoare brună şi pete albe dispuse în rânduri.

Masculii poartă coarne, pe proeminenţe ale craniului, ce se formează începând din

august-septembrie la iezii normali, iar primele coarne se curăţă în decembrie. Acestea nu au

rozetă, sunt foarte mici, 1 - 2 cm (4 - 5 în captivitate) şi vor fi lepădate în februarie. Cel de-al

doilea rând de coarne pot fi suliţe de 8 - 15 cm sau chiar cu câte două ramificaţii (furcari).

Acestea au rozete, sunt curăţate de piele, obişnuit, în luna mai şi sunt lepădate de căprior în

noiembrie. După desprinderea pielii, coarnele sunt albe-gălbui, apoi treptat se colorează prin

frecarea de arbuşti şi ierburi, ajungând până la brun închis. Căderea coarnelor este uşurată

prin formarea unui şănţuleţ pe cilindrul frontal, lângă rozetă. Procesul căderii şi apoi al

dezvoltării coarnelor se produce în perioada încetării activităţii testiculare. Cele mai bune

coarne se vor produce la vârsta de 5-8 ani. Mărimea şi forma trofeelor de ţap roşu este legată

de însuşiri ereditare, condiţii staţionale şi hrană. Aprecierea valorii trofeului se face în funcţie

de greutate, deschiderea coarnelor, perlaj etc., cărora li se atribuie un anumit număr de puncte,

funcţie de formula C.I.C. În mod obişnuit, coarnele au câte 3 ramuri pe fiecare prăjină. Cauze

interne sau externe pot determina modificări ale coarnelor, care sunt considerate defecţiuni.

Astfel, modificarea secreţiilor hormonale ale glandelor sexuale, unele boli, vătămări ale

Căpriorul

ţesutului osos frontal etc. pot duce la anomalii cum ar fi coarnele cu perucă sau prezenţa mai

multor cilindri frontali, respectiv a mai multor prăjini. Faţă de aceste anomalii, care se

păstrează o perioadă mai îndelungată sau chiar până la sfârşitul vieţii, se pot întâlni şi unele

modificări trecătoare, cauzate de lovirea coarnelor în timpul creşterii, lipsuri în alimentaţie

etc.

Dentiţia căpriorului este formată din 32 de dinţi, după formula:

I C P0

3

0 1

1

3

332 34

Ca şi la cerb, incisivii lipsesc pe maxilarul superior, iar caninul de pe maxilarul

inferior are formă de incisiv. Caninul de pe maxilarul superior este foarte rar întâlnit.

Înlocuirea dentiţiei de lapte se face la vârsta de 1 an şi 3 luni. Proeminenţele de pe molarii

dentiţiei, apărute la 1 an şi 3 luni, suferă o tocire în timp, care serveşte la aprecierea vârstei

căpriorilor recoltaţi. În acest sens, se utilizează două tabele recomandate de V. Cotta şi M.

Bodea: unul pentru aprecierea vârstei până la 1 an şi 3 luni, şi altul peste această vârstă.

Primul, bazat pe diferitele stadii de dezvoltare a dentiţiei, iar cel de-al doilea pe unghiul

format de incisivi cu maxilarul inferior şi gradul de uzură a dinţilor.

Pentru aprecierea vârstei căpriorilor vii se urmăreşte comportarea animalului şi

forma corpului. Astfel, căpriorul mai tânăr are un corp zvelt, gâtul subţire, ţine capul în sus,

năpârleşte mai devreme, este mai îndrăzneţ, iese seara mai devreme din pădure, se retrage

dimineaţa mai târziu, spre deosebire de cel bătrân care are un corp mai plin, gâtul mai gros şi

o prudenţă tot mai mare o dată cu vârsta atinsă. Ţapii foarte bătrâni slăbesc, capul este

acoperit cel puţin în parte de peri albi, gâtul se subţiază şi au obrajii uscaţi. Pentru acţiunile de

selecţie este necesar să se ştie că femelele bătrâne se caracterizează prin burta lăsată în jos,

şoldurile ieşite, gât subţire şi lung, elemente care relevă un corp slab. Longevitatea 15 ani.

Urmele de căprior sunt

mai mici ca la cerbul lopătar.

Pintenii nu se imprimă la mersul

obişnuit decât în cazul unui strat

mai gros de zăpadă. Este de

reţinut că urma din faţă este mai

mare decât cea din spate şi că

urma-pârtie a ţapului (16 cm

lăţime) se poate deosebi de cea a

căprioarei prin lăţimea ei mai

mare (10 cm lăţime) între cele

două şiruri lăsate de picioarele din stânga şi de cele din dreapta.

a b cUrme de căprior

a,b – urme tipar; c – urme pârtie

Aprecierea vârstei căpriorului până la 1 an şi 3 luni, după stadiul de dezvoltare

a incisivilor, premolarilor şi molarilor

(după V.Cotta şi M.Badea)

TABELUL

LUNA

Vârsta

căpriorului

(luni)

Stadiul de dezvoltare al dentiţiei

Incisivi Premolari şi molari

ANUL I DE VIAŢĂ

Mai -1 2 3 4

1 2 3 4

1 2 3

1 2 3Iunie 1

Iulie 2

August 3 1 2 3 4

1 2 3 4

1 2 3 (IV începe să apară)

1 2 3 (IV începe să apară)Septembrie 4

Octombrie 51 2 3 4

1 2 3 4

1 2 3 IV (V începe să apară)

1 2 3 IV (V începe să apară)

Noiembrie 6 1 2 3 4

1 2 3 4

1 2 3 IV V

1 2 3 IV VDecembrie 7

Ianuarie 8I II 3 4

I II 3 4

1 2 3 IV V (VI începe să apară)

1 2 3 IV V (VI începe să apară)Februarie 9

Martie 10

Aprilie 11

ANUL I DE VIAŢĂ

MAI 12I II III IV

I II III IV

1 2 3 IV V VI

1 2 3 IV V VI

Iunie 13I II III IV

I II III IV

I II III IV V VI

I II III IV V VIIulie 14

August 15

Notă: Cifrele arabe înseamnă dinţi de lapte, iar cele romane dinţi durabili. Fracţia înseamnă

partea dreaptă şi stângă a maxilarului inferior. Cifrele 1, 2, 3 şi I, II şi III din coroana de

premolari şi molari înseamnă premolari, iar IV, V şi VI înseamnă molari.

Criterii pentru aprecierea vârstei căpriorului de la 1 an şi 3 luni

până la 9 ani şi mai mult, după uzura incisivilor

(după V.Cotta şi M.Bodea)TABELUL

VÂRSTA

(ani)

Unghiul incisivilor

Criterii după incisivi

Uzura coroaneiLungimea gâtului dintelui mijlociu

în raport cu coroana

1 1/2 Circa 53 Nu există uzură; eventual, o slabă uzură la perechea mijlocie

Mai scurtă decât a coroanei

2 – 2 1/2 Circa 55 Slabă uzură la perechea din mijloc; la celelalte, de obicei nu se vede

Ceva mai mică decât a coroanei, sau egală cu aceasta

3 Circa 58Uzură clară la perechea din mijloc; slabă la a doua şi, de regulă, nici o uzură la a III-a şi a IV-a

Aproximativ egală cu a coroanei

4 Circa 60 Uzură mai pronunţată la perechea din mijloc, dar şi la a II-a şi a III-a

Egală cu a coroanei

5 – 6 Circa 65 Uzura se vede pe cele 4 perechi de incisivi

Mai mare ca a coroanei

7 – 9 Circa 68Uzura foarte pronunţată la toate perechile; uneori au rămas numai cioturi

De două ori cât a coroanei

9

ŞI MAI

MULT

Circa 70 Tocită aproape complet; unii dinţi pot lipsi

Coroana aproape a dispărut

Despre excremente amintim că ele, în raport de hrana consumată, sunt de culoare

brună închis până spre negru, au o lungime de 14 mm şi un diametru de circa 8 mm.

O atenţie mare trebuie acordată, şi în cazul căpriorului, raportului dintre sexe, care

trebuie să fie de 1:1, el având consecinţe similare cu cele de la cerb.

Glasul. Sunetele scoase de ţapi sau femele speriate, cunoscute sub denumirea de

"brăhnet" sunt asemănătoare cu un lătrat. Femelele şi iezii mai scot sunete mai slabe de

chemare sau de contact. Sunetele sunt mai frecvente în perioadele când animalele trăiesc

izolat.

Simţuri. Dintre simţuri, căpriorul dispune de un miros fin şi un auz bun. Cu văzul

sesizează mai mult mişcările.

Glande. Un rol important conferă unii specialişti glandelor de care dispune căpriorul.

Ţapul dispune de o glandă situată între cilindrii frontali, care serveşte prin secreţia sa odorantă

la delimitarea sectorului său de trai. Ambelor sexe le sunt caracteristice glandele de la

genunchii şi copitele picioarelor din spate, servind pentru recunoaştere.

Biotop. Biotopul preferat al căpriorului este reprezentat de regiunile de şes şi deal, cu

alternanţe între terenurile agricole, fâneţe şi trupuri

mici de pădure constituite din foioase sau

amestecuri de foioase cu răşinoase. Atât pentru

adăpost cât şi pentru hrană îi sunt necesare

arboretele mai tinere sau cele cu un bogat

subarboret.

În unele părţi, cum ar fi şi în vestul ţării

noastre, sunt căprioare care trăiesc tot timpul

anului în câmp, aceasta arătând marea

adaptabilitate a speciei, care îi permite o largă

răspândire.

Răspândire şi efective. Cu câteva excepţii,

căpriorul se întâlneşte în întreaga Europă. În răsărit,

arealul său se întretaie cu arealul căpriorului siberian

(Capreolus c. pygargus).

În ţara noastră, căpriorul este prezent cu o

densitate variabilă în aproape toate terenurile ce-i

sunt favorabile. Actuala răspândire a sa este şi o

consecinţă a acţiunilor de populare şi repopulare, întreprinse pe scară largă, care au avut în

Arealul european al căpriorului

Arealul naţional al căpriorului

general o bună reuşită. Raza de activitate a căpriorului este relativ mică şi se înscrie în

majoritatea cazurilor într-o limită de 5 km.

Efectivele înregistrate la evaluarea din 2001 se ridicau la 142 525 exemplare. Categoriile

de densitate stabilite la noi la 1 000 ha pădure sunt: categoria I-a de bonitate – 90 - 110 exemplare,

categoria a II-a 70 - 89 exemplare, categoria a III-a 51 - 69 exemplare şi categoria a IV-a 5 - 50

exemplare. Recolta anuală a oscilat în ultimii zece ani între 8 000 - 21 000 exemplare.

Analiza efectivelor evidenţiază suprapopularea unor fonduri de vânătoare unde s-ar

impune reducerea numărului de căprioare. Creşterea efectivelor este afectată de răpitoare,

boli, braconaj şi de iernile grele. Dacă în regiunile mai înalte, lupul şi râsul cauzează cele mai

mari pierderi în efective, în regiunile de câmpie şi coline pe primul loc trec vulpea, pisicile

sălbatice şi câinii hoinari. Mistreţul mănâncă iezii în primele două săptămâni, când aceştia se

ascund şi nu încearcă să fugă. Dintre boli se pot întâlni gălbeaza, strongiloza, cisticeroza şi

hypodermoza.

Hrana căpriorului este exclusiv vegetală, şi este constituită funcţie de anotimp şi de

vegetaţia existentă. Iarna consumă lujeri, muguri, rugi de mure etc., primăvara şi toamna

mănâncă grâu şi orz verde până ce înfrunzesc speciile forestiere. Consumă jir, ghindă,

castane, mere şi pere pădureţe. În teren, are nevoie de sare precum şi de apă. Hrănirea are loc

în amurg şi noaptea, iar în terenurile liniştite şi în timpul zilei.

Căpriorul poate cauza pagube însemnate în plantaţiile forestiere şi în livezile de pomi

fructiferi. În culturile agricole, pagubele sunt mai mici şi mai greu observabile deoarece

căpriorul mănâncă pe alese. În perioadele mai grele de iarnă este nevoie sa se asigure o

hrănire complementară pentru a evita pierderile prea mari.

Reproducerea are loc

după atingerea maturităţii sexuale,

în al doilea an al vieţii (1 an şi 2

luni). Perioada de împerechere,

cunoscută sub denumirea de alergat

sau gonită, ţine din mijlocul lunii

iulie până în mijlocul lunii august.

Din cauza eforturilor depuse prin

căutarea continuă a femelelor,

alergarea lor şi luptele cu adversarii, ţapii slăbesc. După fecundare, ovulul rămâne timp de

patru luni în stare de latenţă până în luna decembrie, când începe de fapt dezvoltarea propriu-

zisă care durează 22 săptămâni. Femelele rămase nefecundate în timpul verii se împerechează

în noiembrie - decembrie, iar dezvoltarea embrionului începe imediat. Fătatul începe în aprilie

Alergatul

şi durează până la începutul lunii iulie. Căprioara se retrage în desişuri şi locuri liniştite unde

dă naştere la 1 - 3 iezi, cel mai des 2. Aceştia, la 3 - 4 ore, se ridică în picioare şi încep să

sugă. Până la două săptămâni nu reuşesc sa se salveze de duşmani prin fugă şi se culcă pe

pământ, încercând să scape datorită culorii specifice pe care o au. După două săptămâni

reuşesc să-şi urmeze mama şi încep să mănânce iarbă. Alăptarea durează până în noiembrie-

decembrie, dar ei rămân cu mama lor până în aprilie.

Efectivul de iezi suferă cele mai multe pierderi în primele două săptămâni şi

pierderile continuă, astfel că sporul oscilează, după studiile INCEF în funcţie de bonitatea

terenurilor, între 21% (cat. III) şi 69% (cat. I).

Grupările în cârduri sunt cunoscute la căprior începând din lunile septembrie -

octombrie până în aprilie, când ele se destramă, fiecare exemplar ducând o viaţă solitară, cu

excepţia femelelor care circulă împreună cu iezii.

Recoltare şi valorificare. Recoltarea căpriorului se poate face la pândă, prin

apropiere (dibuit), prin ademenirea cu chemătoare în timpul împerecherii, imitând glasul

femelei, din căruţă sau la goană. Împuşcarea se face cu armă cu glonţ (calibru 6.5x57, 7x57,

7x64).

Perioada legală de vânătoare pentru ţapi este 15 iunie -15 septembrie (1 iunie-31

iulie se împuşcă ţapii de selecţie). Selecţia căprioarelor se face între 1 septembrie şi 28

februarie.

Împuşcarea se face pe baza unei autorizaţii ce se eliberează nominal, în limitele

planului de recoltă. De la ţapul împuşcat, vânătorul primeşte doar trofeul, carnea

valorificându-se separat. Evaluarea trofeelor se face în conformitate cu prevederile C.I.C.

Trofee medaliabile sunt cele care întrunesc minimum 105 puncte, astfel: bronz 105-114,99,

argint 115-129,99, aur peste 130 puncte. Trofeul (coarnele cu craniul şi maxilarul superior) se

montează pe o placă de lemn, pe dosul căreia vor fi montate şi cele două părţi ale maxilarului

inferior.

Măsuri pentru ocrotire şi mărirea efectivelor. Pe lângă asigurarea hranei în timpul

iernii, se va urmări crearea de condiţii de linişte în perioada fătatului. Se vor combate câinii

hoinari ca şi alte mamifere care ar putea crea pagube în rândul iezilor sau adulţilor. În scopul

creşterii efectivelor, pe lângă limitarea sau oprirea recoltărilor, se va urmări realizarea unui

raport între sexe de 1:1.5 sau 1:2.

Elanul Alces alces L.

Descriere. Este cel mai mare cervid din

Europa care trăieşte în libertate. Masculul are o

lungime de 200 - 290 cm, o înălţime la greabăn de

180 - 210 cm şi cântăreşte 320 - 450 kg. Are o

coadă de circa 10 cm. Femela are o înălţime de

150 -170 cm şi o greutate de 275 - 375 kg. Corpul

elanului este scurt în raport cu înălţimea. Copitele

sunt înguste, adânc despicate şi unite printr-o piele

elastică. Capul mare, cu un bot alungit şi ridicat,

relativ lat, este aşezat pe un gât gros. Ochii mici,

nările mari, o coamă bogată pe gât şi piept sunt

caracteristice pentru elan. Culoarea trunchiului

este brun-închis cu extremităţile alb-cenuşii. Viţelul brun-roşcat fără, pete albe.

Coarnele sunt în formă de lopeţi late şi înalte, pe ele existând mai multe

proeminenţe. În luna septembrie a primului an calendaristic, tineretului mascul îi cresc

cilindrii frontali. Din aceştia abia în luna mai încep să crească primele coarne (suliţar, furcar

sau şesar) care se curăţă în septembrie, fiind purtate până în luna martie a celui de-al treilea

an calendaristic. La al treilea rând de coarne încep să se formeze lopeţile. Dantura este

formată din 32 de dinţi.

Vara trăiesc solitari, iarna se grupează în cârduri. Nu poate sări obstacole. Se

deplasează obişnuit la pas sau în trap. Pe gheaţă alunecă uşor, iar zăpada cu scoarţă îi este

nefavorabilă.

Longevitatea: 20 - 25 ani.

Simţul cel mai dezvoltat este mirosul; auzul

şi văzul, mai puţin. Excrementele caracteristice. Este

un bun înotător.

Glasul aminteşte de sunetele scoase de

lopătar, dar cu tonuri mai adânci.

Răspândire. Cele mai propice pentru

existenţa sa sunt pădurile întinse cu lacuri, turbării şi

mlaştini. Trăieşte începând din tundra nordică, îi

convin arboretele formate din sălcii, plopi, mesteceni,

frasin. Este răspândit în nordul Europei şi în Polonia.

Elanul

Arealul european al elanului

La noi este apariţie ocazională.

FAMILIA BOVIDAE

Cuprinde rumegătoare cu coarne necăzătoare, prezente obişnuit la ambele sexe.

Coarnele sunt nişte excrescenţe ale oaselor frontale şi sunt acoperite cu o teacă cornoasă.

Spre deosebire de cervide, degetele 2 şi 5 sunt reduse. Formula dentară este:

I C P M0

3

0

3

3

3

3

3

Numărul mare de specii a determinat gruparea în 14 subfamilii. Speciile de interes

vânătoresc pentru ţara noastră sunt: Rupicapra rupicapra L. (Capra neagră), Ovis aries

musimon (Pallas 1811) muflonul şi Bison bonasus Linné 1758 (zimbrul). În trecutul

îndepărtat, la noi a trăit şi Capra hircus ibex Lima (capra de stâncă), care ar putea fi

reintrodusă, din efectivele existente în Europa Centrală, în staţiuni potrivite din Carpaţii

Meridionali. De asemenea, amintim Saiga tatarica L. (Saigana).

Capra neagră Rupicapra rupicapra L.

Descriere. Este un animal sprinten,

cu corpul îndesat, cu lungimea de 110 - 130

cm şi înălţimea la greabăn de 70 - 80 cm.

Coada scurtă de 3 - 4 cm, cu greutatea medie

la femele de 30 - 35 kg iar masculii de 40 -

45 (60) kg. Greutatea este în funcţie de sex,

vârstă şi anotimp.

În timpul împerecherii, ţapii pierd

din greutate 2 - 3 kg. Dispune de picioare

viguroase, terminate cu copite puternice cu

mare aderenţă, datorită marginilor întărite ale unghiei şi perniţelor moi.

Capra neagră

Urmele lăsate sunt mici şi alungite, iar

pintenii se imprimă doar în fugă. Este un excelent

căţărător şi poate face salturi până la 4 (7) m.

Culoarea blănii în timpul verii este cenuşiu-gălbuie,

iar iarna brun închis; capul este alb-gălbui, brăzdat

de două dungi cenuşii închise ce pleacă de la urechi

peste ochi, spre vârful botului. Este de remarcat

coama de culoare închisă, care este dispusă în

lungul spinării până la coadă. În partea posterioară

se remarcă o pată albă, cunoscută sub denumirea de

oglindă. Iezii sunt, în general, mai închişi la

culoare. Năpârlitul are loc primăvara, în mai-iunie

şi toamna, în septembrie-octombrie.

La ambele sexe apar coarne care nu se

schimbă şi au o creştere continuă până la sfârşitul

vieţii. Dezvoltarea lor începe la 60 de zile, prin

formarea unui cep osos, iar la 90 de zile începe să crească, deasupra capului, cornul. În cursul

unui an, în creşterea coarnelor se disting două perioade: una de creştere activă, din aprilie în

octombrie şi o perioadă de încetinire, datorită lipsei de hrană, în noiembrie-martie. În acest

interval, pe corn se formează o dungă ce desparte creşterea din doi ani consecutivi şi serveşte

la aprecierea vârstei. Coarnele ţapilor sunt mai groase şi sunt recurbate la 180o, pe când ale

femelelor sunt mai subţiri şi recurbate la 100 - 140o. Se remarcă elasticitatea coarnelor,

datorită golurilor şi substanţei moi ce se află între capul osos şi corn. Masculii îşi freacă

coarnele de arborii răşinoşi, fapt care înlesneşte depunerea la baza coarnelor a unui strat de

răşină. Anomaliile ce apar din diferite cauze la forma coarnelor rămân permanente. Dentiţia

este formată din 32 de dinţi. Iezilor le apar primii dinţi la 3 săptămâni. Înlocuirea dentiţiei de

lapte cu cea definitivă se termină la 3 ani şi 6 luni.

Deosebirea între sexe se face după forma coarnelor şi după corp, ţapii având un corp

mai plin şi o coamă mai mare. Vârsta se determină în funcţie de coarne şi dentiţie. După

mărimea coarnelor se poate aprecia la exemplarele în libertate dacă sunt tinere (iezi şi tineret

până la 2 ani) sau adulte. Pentru exemplarele împuşcate se poate utiliza, pentru evaluarea

vârstei, dentiţia şi inelele anuale de pe coarne. Deoarece creşterile înregistrate de coarne

oscilează de la an la an, este necesar să se reţină că, în primul an coarnele cresc 4 - 5 cm, în

anul al doilea 8-9 cm, în al treilea an 4 - 5 cm, în al patrulea an 2 - 3 cm, în al cincelea an 0,5

cm, iar din al şaselea an inelele ating abia 2 - 3 mm. Longevitatea speciei: 15 - 20 ani.

a bUrme de capră neagră

a – urme tipar; b – urme pârtie

Proporţia între sexe: 2:3.

Glasul. Ambele sexe scot un şuierat când sesizează un pericol. Piesele încolţite de

duşmani scot un behăit asemănător caprelor. Iezii behăie ca şi cei domestici.

Simţuri. Caprele negre au un miros fin şi un auz ascuţit; cu văzul disting doar

mişcarea. În dosul coarnelor se găsesc glande care degajă un miros caracteristic, neplăcut, în

timpul împerecherii. Excrementele seamăna cu cele ale caprei domestice.

Biotopul în care poate trăi este atât zona alpină cât şi subzona molidului. Acesta din

urmă se pare că a fost la origine staţiunea preferată, pe care a părăsit-o din cauza activităţii

omului. Capra neagră revine aici iarna, când are

asigurată liniştea.

Răspândire. Răspândirea ei este

insulară, fapt care a determinat individualizarea a

11 subspecii, dintre care enumerăm patru, care se

întâlnesc din Europa Centrală până în Munţii

Caucaz:

- Rupicapra rupicapra

carpathica Couturier 1938, răspândită la

noi;

- Rupicapra rupicapra balcanica Balkay 1925, răspândită în Grecia,

Albania şi Sudul Iugoslaviei;

- Rupicapra rupicapra rupicapra

Linné 1758, în Alpi;

- Rupicapra rupicapra caucasica

Lydekker 1910, în lanţul Munţilor Caucaz.

La noi se întâlneşte în Retezat, Parâng,

Făgăraş, Bucegi, Piatra Craiului, Căpăţânei şi Ţarcu.

Ultima evaluare ne arată că se dispune de un

stoc de circa 7 616 piese, cu ceva mai mult decât

efectivul optim, calculat la 7206 de exemplare. Densităţile recomandate sunt: pe terenurile de

categoria I de bonitate de 55 - 70 exemplare la 1 000 ha, categoria II de 40 - 50 exemplare,

categoria III 25 - 39 exemplare şi categoria IV de la 5 la 24. Efectivele acestei specii sunt

afectate de lup, râs, câini ciobăneşti, acvile, de unele boli cum ar fi râia, gălbeaza şi febra

aftoasă, de intemperii şi de accidente.

Hrana caprei negre este exclusiv vegetală şi se compune din flora alpină (graminee

şi alte ierburi), lujeri, muguri şi licheni. Are nevoie de sare şi, într-o mai mică măsură, de apă

Arealul european al caprei negre

Arealul naţional al caprei negre

pentru adăpat. Se hrăneşte ziua şi nu se remarcă pagube în urma ei.

Reproducerea. La procesul de reproducere iau parte animalele ce au atins vârsta de

1 ½ -2 ½ ani. Împerecherea are loc între 15 octombrie şi 15 noiembrie, cu unele decalări, în

funcţie de mersul vremii şi altitudine. Gestaţia durează 180 - 190 zile; femelele fată în mai -

iunie câte un ied, rar doi. Aceştia îşi urmează mama şi încep să sugă aproape imediat. De la 2

luni încep să consume şi vegetale. Alăptatul încetează toamna, dar iezii rămân cu mamele lor

până în luna mai. În caz de pericol, iezii fug după mame. Realipirea de cârd are loc la circa 2 -

3 luni după fătat.

Sporul anual al caprei negre se apreciază la 10% din efectivul înregistrat în luna

martie.

Caprele negre trăiesc mai mult în cârduri, care sunt formate din femele cu iezi,

femele fără iezi şi ţapi de 1 an. Masculii de 2 - 3 ani constituie cârduri separate. Ţapii

bătrâni stau câte 2 - 3 la un loc sau chiar izolaţi. Cârdurile de ţapi se desfac pentru

perioada de împerechere.

Recoltarea se face prin metoda apropiatului, cu maxime precauţii, numai cu vântul

în faţă sau lateral. Împuşcarea se face cu armă cu glonţ (cal. 6.5x57, 7x64), prevăzută cu

lunetă, în perioada 15 septembrie - 15 decembrie, în baza unei autorizaţii speciale. Trofeul

constituit din coarne, împreună cu craniul (inclusiv maxilarul superior) se montează pe o

placă de lemn. Valoarea lui se calculează după normele C.I.C., care prevăd pentru medalie

de bronz 103-108.9 puncte, pentru argint 109 - 114.9 puncte şi pentru aur peste 115 puncte.

Ocrotire. Se simte tot mai mult nevoia constituirii unor zone mai largi în arealul lor,

în care, pe lângă interzicerea păşunatului, să fie luate măsuri pentru asigurarea hranei în

timpul iernii, măsuri de repopulare ca şi o mai susţinută pază împotriva răpitoarelor, câinilor

ciobăneşti şi braconierilor.

Muflonul Ovis aries musimon (Pallas 1811).

Descriere. Este o specie de

oaie sălbatică, originară din Corsica şi

Sardinia, care a fost supusă la

numeroase încrucişări cu oaia.

Masculul este numit berbec de muflon,

femela, oaie de muflon şi puiul - miel.

Adulţii au o lungime până la 130 cm, o

înălţime la greabăn de 65 - 75 cm şi o

greutate până la 50 kg. Blana de lână,

vara roşcată, se închide iarna, spre

brun-roşcat, evidenţiind mai bine petele deschise de pe laturile corpului. Masculul se

recunoaşte după părul lung pe care-l poartă în jurul gâtului, formând un fel de barbă. Coarnele

seamăna cu ale berbecilor domestici, ele dezvoltându-se în special în primii 5 ani de viaţă.

Femelele poarta rar coarne, mici, până la 10 cm. Dentiţia este formată din 32 de dinţi, ca şi la

capra neagră. Vârsta se apreciază după inelele anuale de pe coarne. Proporţia între sexe este

de 1:1, iar longevitatea 15 - 20 de ani. Berbecii scot un şuierat în caz de pericol; femelele şi

mieii scot sunete de comunicare ca şi oile domestice. Muflonul are simţuri agere.

Biotop. Staţiunea preferată o constituie pădurile întinse din regiunea de dealuri

stâncoase. Nu rezistă în regiuni în care zăpada se depune în straturi groase, deoarece are

picioare scurte.

Răspândirea. Astăzi el este răspândit prin

aclimatizări şi colonizări în Austria, fosta

Cehoslovacie, Germania, Italia, Ungaria, Iugoslavia,

Belgia, Franţa etc. La noi în prezent se găseşte în

Dobrogea, în Munţii Măcin. Efectivele sunt afectate de

câini hoinari, lupi şi râşi, de gălbează şi de intemperii

(în cazul mieilor).

Reproducerea începe la vârsta de 1 ½ ani,

când ambele sexe ating maturitatea sexuală.

Împerecherea are loc din august până în septembrie, iar sarcina durează 22 de săptămâni, când

femela fată un miel şi, mai rar, doi. Sporul anual se ridică la 50% din numărul femelelor.

Muflonul trăieşte în cârduri.

Mufloni

Arealul european al muflonului

Avem în prezent aproximativ 100 exemplare. Densităţile recomandate sunt pe

terenurile din categoria I-a de bonitate (81 - 100 exemplare la 1 000 ha de pădure şi

teren agricol), categoria a II-a (61 - 80 exemplare), categoria a III-a (51 - 60 exemplare)

şi categoria a IV-a (41 - 50 exemplare).

Hrana preferată o constituie plantele de pădure. Are nevoie de sare şi apă pentru

adăpat.

Recoltarea. Cu armă cu glonţ între 15 septembrie şi 31 decembrie, cu autorizaţie

specială.

Trofeul îl constituie coarnele. Pentru medalia de aur ele trebuie să întrunească

cel puţin 210 puncte C.I.C., pentru cea de argint 205.1, iar pentru cea de bronz 200.1

puncte.

Zimbrul Bison bonasus (Linné 1758)

Descriere. Corp masiv, lung de 2.80 -

2.90 m şi înălţimea la greabăn de 1.60 - 1.80 m.

Greutatea oscilează între 460 şi 750 kg, fără a fi

excepţii şi exemplare de mascul de 800 - 900 kg.

Vacile obişnuit nu depăşesc 600 kg. Culoarea

generală brun-închisă. Părul lung acoperă partea

de jos a maxilarului inferior, partea anterioară a

gâtului şi pieptul.

Trăieşte în grupări de 20 - 30 de indivizi,

îi plac băile de nisip şi soare. Taurii bătrâni trăiesc

izolaţi. Ambele sexe poartă coarne.

Glasul este un muget profund şi surd.

Biotop. Iubeşte pădurile dese, umbroase şi

umede, cu subarboret des, ape curgătoare, mici

poieni înierbate.

Răspândirea naturală: Europa - Siberia

occidentală. În prezent localizat în Polonia, C.S.I.,

Germania, Anglia.

Hrana se compune din lujeri şi scoarţa

Zimbrul

Arealul european al zimbrului

plopilor, sălciilor, frasinilor etc., licheni, muşchi, ciuperci, iarbă (au preferinţă pentru

Hieroclöe australis care conţine cumarină).

Reproducerea are loc în august timp de circa trei săptămâni. La animalele în

captivitate se pot produce modificări în apariţia căldurilor la vaci. Luptele între masculi sunt

rare, dar în captivitate ele sunt frecvente. Fătatul are loc în mai-iunie, după o gestaţie de 39 de

săptămâni.

Alăptarea durează 6 - 8 luni. Obişnuit femela fată un viţel la 1 - 3 ani. Masculii ating

maturitatea sexuală la 19 luni, iar femelele la 24 - 25 luni.

Zimbrul a dispărut din fauna ţării noastre la sfârşitul secolului al 18-lea, începutul

secolului al 19-lea. A fost reintrodus în anul 1958 în parcul de la Haţeg, iar în 1968 se găseau

în ţară 11 zimbri. În prezent numărul lor oscilează în jur de 30 exemplare.

FAMILIA SUIDAE

Cuprinde mamifere nerumegătoare cu stomacul simplu, omnivore sau erbivore, al căror bot trunchiat se termină cu un rât, în cuprinsul căruia se deschid nările. Au corpul acoperit cu păr aspru, picioarele tetradactile, dar calcă doar pe degetele mediane. Au caninii transformaţi în defense (arme de apărare), cu creştere continuă. Speciile acestei familii sunt larg răspândite pe toate continentele, cu excepţia Australiei. La noi trăieşte specia Sus scrofa L. (mistreţul).

Mistreţul Sus scrofa L.

Descriere. Animal viguros, prezent din Delta şi Lunca Dunării până în zona montană. Răspândirea sa este legată de adăpostul, liniştea şi hrana oferite de staţiune, care, de altfel, determină o oarecare variabilitate în conformaţia corpului şi culoarea blănii. Masculul, cunoscut sub denumirea de vier, are circa 200 cm lungime şi înălţimea la greabăn până la 100 cm. Femela, denumită scroafă are o lungime mai mică. Puii, numiţi purcei, au pe corp, până la vârsta de 4 - 5 luni, dungi longitudinale deschise, care constituie o posibilitate de camuflare în caz de pericol (homocromie). Greutatea oscilează în funcţie de hrană, vârstă şi sex. Purceii la 6 luni ating 20 kg, la un an circa 40 - 45 kg iar adulţii ating frecvent greutăţi de până la 200 - 250 kg şi chiar mai mult.

Corpul alungit, este acoperit cu un păr aspru, care pe spate formează o coamă. Culoarea, în general, brun-închis sau negricioasă, cu vârful perilor gălbui, mai rar albicios.

Mistreţul

Masculii se recunosc după colţi, care cresc mult mai lungi decât la femele, începând să se diferenţieze de la vârsta de doi ani.

Dentiţia mistreţului este formată din 44 de dinţi, după formula:

Iniţial, purcelul are 8 dinţi şi dentiţia se completează în 3 - 4 luni la 28. Apoi, până la 2 ½ ani se desfăşoară procesul de înlocuire a dentiţiei de lapte cu dentiţia definitivă. Cunoscând fazele de dezvoltare a dentiţiei se poate aprecia şi vârsta animalelor. După vârsta de 1 ½ ani se pot utiliza pentru aprecierea vârstei vierilor, forma şi lungimea colţilor. Pentru aceasta este necesar să se cunoască faptul că ritmul lor de creştere, care în primul an este cel mai ridicat, începe să descrească la vârsta de 2 ani, când înregistrează circa 5 cm şi ajung la 10 ani să crească doar 2.5 cm. În acelaşi timp se produce şi o tocire constantă de circa 2.5 cm anual, de unde rezultă că la 10 ani creşterea este egală cu tocirea. Pe colţii maxilarului inferior se observă o porţiune tocită, care este supusă unui proces continuu de şlefuire de către colţii maxilarului superior. În Germania s-au stabilit coeficienţi de formă ai colţilor, cu ajutorul cărora se determină cu aproximaţie vârsta la vieri. (Met. E. Brandt).

Incisivii, secţionaţi transversal, prezintă inele anuale după al căror număr se poate stabili vârsta ambelor sexe.

Urmele mistreţului seamănă cu cele lăsate de cerb, dar este suficient să reţinem că pintenii se imprimă totdeauna şi puţin lateral. Dacă adăugăm la aceasta lungimea pasului, mai

mică decât la cerb, avem siguranţa identificării speciei. În zăpada mare, mistreţul lasă o pârtie lată, caracteristică.

Excrementele sale seamănă mult cu ale porcului domestic, de care se deosebesc prin resturile din hrana consumată, nedigerate integral.

Sunetele obişnuite scoase de mistreţ seamăna cu cele scoase de porcul domestic; iritat sau speriat el pufăie caracteristic. Este dotat cu miros şi auz fin şi cu o vedere relativ mai bună.

Biotop. Existenţa sa este legată strâns de pădure, iar prezenţa sa pe plaur sau în stuful din Deltă, ca de altfel şi în alte zone cu vegetaţie ierboasă abundentă, trebuie considerată o adaptare care se abate de la această regulă. Condiţii optime găseşte în făgete şi stejerete, unde are hrană şi adăpost. Pădurile de răşinoase, deşi îi oferă un adăpost mai bun, sunt mult mai sărace în hrană. Deoarece are nevoie de linişte, preferă pădurile mai întinse cu adăposturi, hrană şi locuri de scăldat.

a b cUrme de mistreţ

a,b – urme tipar; c – urmă pârtie

Dintre factorii staţionali care îi limitează înmulţirea, amintim stratul gros de zăpadă.

Răspândirea mistreţului este legată de repartiţia pădurilor şi de condiţiile de hrană. Densităţile maxime le atinge în zona colinară, unde putem găsi chiar mai mult de 2 exemplare pe 100 ha.

Evaluarea din 2001 ne arată că se dispune de circa 39 187 exemplare. Pe terenurile din clasa I-a de bonitate se apreciază că optimum se cifrează la 21 - 25 exemplare la 1 000 ha, clasa a II-a, 16 - 20 exemplare, clasa a III-a, 11 - 15 exemplare şi clasa a IV-a, 5 - 10 exemplare. Pentru evitarea pagubelor aduse în special culturilor agricole, se recomandă ca densitatea să nu depăşească 5 - 10 exemplare la 1 000 ha.

Efectivul mistreţului este influenţat în bună măsură de duşmani, boli şi condiţiile de hrană. Duşmanii cei mai de temut sunt urşii, lupii şi râşii, iar dintre boli, pesta porcină este singura care produce prăbuşiri grave ale efectivelor.

Hrana mistreţului, care este omnivor, este constituită din rădăcini, fructe de pădure (ghindă, jir, mere şi pere pădureţe etc.) animale mici (rozătoare, pui de iepuri şi căprior), larve, omizi, insecte adulte, cadavre, precum şi plante agricole. Mistreţul, prin căutarea hranei în pădure şi prin consumarea ei, nu produce pagube, ba mai mult, râmatul constituie o uşoară pregătire a terenului pentru însămânţare. Consumarea insectelor dăunătoare pădurii situează mistreţul între factorii de combatere biologică a acestora. Din păcate, în regiunile în care pădurea este situată în imediata apropiere a culturilor agricole, mistreţii pot cauza prejudicii însemnate acestor culturi. În astfel de situaţii trebuie reduse efectivele până la limita admisibilă.

Hrănirea se face noaptea, iar în căutarea hranei animalele ies seara din adăposturile de peste zi, revenind în zori în ele, după ce au parcurs distanţe destul de mari, depăşind uneori 30 km. Terenurile unde nu dispune de hrană sunt părăsite în favoarea celor în care găseşte, mai ales, ghindă şi jir. Pentru menţinerea în teren, ca şi pentru evitarea pagubelor, se impune crearea ogoarelor de hrană (napi, cartofi, ovăz), iar în perioadele critice hrănirea complementară (cartofi, napi, porumb etc.).

Reproducerea. Mistreţul face parte dintre animalele destul de prolifice; ajunge la maturitate sexuală în al doilea an şi se împerechează în octombrie-decembrie. Circa 20% dintre femelele din primul an de viaţă se împerechează şi ele în anii bogaţi în hrană. Între masculi au loc lupte aprige pentru stăpânirea ciurdelor de femele. Durata sarcinii este de 17 săptămâni, după care, în martie-aprilie, scroafa fată într-un culcuş căptuşit cu muşchi 4 - 9 (12) purcei, în funcţie de vârstă şi condiţiile de hrană. O parte din scroafe, în anii în care dispun de o hrană abundentă, pot să ducă o a doua

Arealul european al mistreţului

Arealul naţional al mistreţului

Scroafă cu purcei (sus) şi purcel de mistreţ (jos)

sarcină de înlocuire şi să fete un număr mai mic de purcei, în mijlocul verii (iulie-august). Deşi numărul de purcei este destul de mare, din cauza pierderilor, care ajung în primele 7 luni (după Cotta V. şi Bodea M.) la 55%, supravieţuiesc în medie până la un an doar doi purcei la o femelă.

Cu excepţia vierilor bătrâni, care trăiesc izolaţi, mistreţii vieţuiesc în cârduri (ciurde). Scroafele gestante se izolează înainte de fătat şi trăiesc separat cu purceii doar în primele săptămâni de viaţă, după care revin la ciurdă. Se întâlnesc însă şi scroafe însoţite doar de purcei până spre toamnă. Raportul normal între sexe este de 1:1, iar pentru limitarea înmulţirii se recomandă ca el să crească în favoarea masculilor.

Recoltarea mistreţilor se face între 1 august - 15 februarie cu autorizaţie eliberată de gestionarul fondului de vânătoare. Se admite cu autorizaţii recoltarea la pândă în culturile agricole. Metodele de vânătoare sunt goana, pânda şi, mai rar, vânătoarea la dibuit. Goana se organizează fie cu gonaci, fie cu câini. Se pot aşeza una-trei linii de vânători în faţa goanei şi câţiva vânători la trecătorile din spatele gonacilor. Pentru reuşita vânătorii, terenul trebuie cercetat în dimineaţa zilei în care se organizează ieşirea. Când nu este zăpadă, urmele sunt mai greu de observat şi rezultatul vânătorii rămâne îndoielnic. La stabilirea direcţiei goanei, se va ţine seamă de vânt, aşa încât acesta să bată de la vânat către vânători.

Pânda se poate face la culturile agricole, la alte locuri de hrănire (arbori cu fructe, locuri unde le punem hrana sau ogoare de hrană), la scăldători şi la locurile de trecere.

Vânătoarea la dibuit pe urmă se practică pe zăpadă proaspătă, încercând împuşcarea mistreţilor în culcuş. Se recomandă ca această metodă să se utilizeze atunci când ninsoarea a încetat în timpul nopţii.

Mistreţii împuşcaţi vor fi evisceraţi imediat şi atârnaţi undeva pentru răcire şi scurgerea sângelui, în scopul evitării alterării.

Trofeul mistreţului îl constituie colţii care se extrag din ambele maxilare şi se montează pe o placă de lemn. Blana şi în special părul lung din coamă sunt considerate, de asemenea, trofee. Blana se poate prepara sub formă de covor sau se utilizează doar părul din coamă pentru podoabe la pălării. Colţii se evaluează după criteriile C.I.C. Pentru a obţine medalia de bronz ei trebuie să întrunească cel puţin 110 puncte, pentru medalie de argint, 115 puncte, iar pentru cea de aur, peste 120 puncte.

Importanţa economică a mistreţului rezidă din faptul că recoltele anuale îl situează pe locul al doilea între speciile de interes vânătoresc în ce priveşte cantitatea de carne. Pieile se pretează destul de bine la tăbăcit şi pot avea multiple utilizări.

Supraordinul rozătoare - Rodentia Glires

Cuprinde animale mici şi mijlocii, plantigrade sau semiplantigrade, a căror dentiţie

este specializată pentru roadere. Prin despicătura buzei superioare se observă incisivii, care au

o creştere continuă. Supraordinul cuprinde mai multe ordine din care ne interesează Ord.

Lagomorfe şi Ord. Rozătoare.

Ordinul Lagomorfe (Lagomorpha)

Ordinul mai poartă denumirea sinonimă de Duplicidentate de la faptul că au două

perechi de incisivi în falca superioară. Cuprinde animale rozătoare de talie mijlocie, cu

membre pentadactile, formula dentară fiind:

iar incisivii având creştere continuă. Singura familie care interesează este familia

Leporidae.

Familia Leporidae

Cuprinde iepuri care au urechi lungi în formă de cornet, cu picioarele posterioare

mult mai dezvoltate decât cele anterioare. Dintre speciile acestei familii amintim: Lepus

europaeus, care se găseşte şi la noi, Lepus timidus (iepurele polar) şi Oryctolagus cuniculus

(iepurele de vizuină).

IEPURELE COMUN LEPUS EUROPAEUS PALLAS

Descriere. Mamifer de talie mică, cu o

lungime de 55 cm şi cu o greutate medie de 3.8

- 4.0 kg şi maximă de 6.5 kg. Masculii

(iepuroii) nu se deosebesc în teren de femele

(iepuroaice), puii (vătui) au la fătare 130 g şi se

dezvoltă relativ repede, atingând la o lună 1 kg,

iar la 6 luni 3.5 kg. Blana iepurelui prezintă o

variaţie destul de mare sub raportul culorii.

Astfel, se pot vedea iepuri cenuşii deschis,

roşcaţi sau cenuşii închis spre negru. Firele de păr sunt cenuşii la bază, alb-gălbui la mijloc şi

negre spre vârf. Năpârleşte primăvara, are o dentiţie clasică de rozător, formată din 28 de dinţi

Iepurele comun

care realizează masticaţia printr-o mişcare transversală. Urechile lungi au la vârf o dungă lată,

neagră.

Vârsta se poate determina, la iepurii împuşcaţi, după proeminenţa osoasă de pe

arcada ochilor, mărimea corporală, organul sexual şi după proeminenţa de pe picioarele de

dinainte. Pe arcada ochiului se găseşte un fel de spin, care în tinereţe este elastic şi se întăreşte

cu vârsta. După Cotta V. şi Bodea M., cea mai practică este metoda Stroh, prin care se poate

deosebi iepurele de 10 luni de cei mai bătrâni, după proeminenţa care se găseşte pe picioarele

din faţă, pe radius, cam la 1 - 1.3 cm. Aceasta se simte bine la iepurii tineri şi dispare la

iepurii de 9-10 luni. În laborator se mai poate utiliza metoda cântăririi cristalinului ochilor,

care se îngreunează cu vârsta.

Longevitatea: 8 - 10 (12) ani; clasele de vârstă tinere sunt predominante deoarece

foarte puţine exemplare ajung la vârste mai înaintate. Raportul normal de sexe este 1:1.

Sunetele scoase se limitează la un mormăit al masculului care urmăreşte femela în

timpul împerecherii şi la vaietul caracteristic al iepurelui rănit sau prins.

Simţuri. Iepurii sunt dotaţi cu auz

şi miros dezvoltat văzul ajutându-i să

observe numai mişcările.

Urmele lăsate de iepure sunt

caracteristice: picioarele din faţă lasă două

urme mai mici, una în urma celeilalte, iar

cele din spate două urme alungite, situate

lateral de o parte şi de alta şi dispuse

întotdeauna, în mers, în faţa primelor două.

Excrementele sunt globulos turtite.

Biotop. Deşi larg răspândit,

iepurele manifestă preferinţă pentru terenurile ocupate de culturi agricole şi, în proporţii mici

(10-15%), de trupuri mici de pădure. Evită terenurile

mocirloase şi umede. Terenurile cele mai propice

dezvoltării sale sunt situate la altitudini de până la 400

m. Densitatea oscilează între diferite staţiuni.

Categoriile de densitate în funcţie de bonitatea

terenurilor sunt: categoria I 201 - 380 exemplare la 1

000 ha; categoria a II-a 151 - 200 exemplare;

categoria a III-a 101 - 150 exemplare şi categoria a

IV-a 20-100 exemplare.

a b

Urme de iepurea - faţă; b - spate

Arealul european aliepurelui comun

Efectivul acestei specii este influenţat de factorii meteorologici, duşmani, boli, braconaj, de condiţiile de hrană şi de agricultură. Dintre factorii meteorologici, cel mai însemnat rol îl joacă precipitaţiile, care în timpul lunilor mai-august produc victime, în special în rândul puilor, iar în timpul iernii, când se formează un strat gros de zăpadă, în rândul adulţilor. Specia este afectată şi de instalarea unor boli parazitare şi microbiene, dintre care coccidioza joacă rolul cel mai important. Pagube îi cauzează şi alte boli, cum ar fi tuberculoza, staphylomycoza şi bruceloza. Dintre bolile parazitare se menţionează mai ales gălbeaza şi paraziţii pulmonari şi intestinali. Iepurele este distrus de numeroşii săi duşmani, între care, în primul rând, se situează: câinii şi pisicile hoinare, ciorile cenuşii, coţofenele, vulpea, hermelina, dihorul, uliul porumbar şi bufniţa. În unele terenuri, mistreţul, râsul şi jderul consumă puii, şi ultimii doi, chiar adulţii.

Modernizarea agriculturii şi în special unele lucrări de mecanizare şi chimizare fac

pagube apreciabile, care sunt indirect amplificate prin monoculturile practicate pe suprafeţe

întinse şi distrugerea adăposturilor naturale.

Se apreciază că un factor cu mare pondere în diminuarea efectivelor este braconajul

practicat în multe regiuni ale ţării şi care duce la recoltarea a sute de mii de exemplare anual.

Evaluarea din 2001 arată un efectiv de circa 1 108 020 de exemplare.

Hrana diferă în funcţie de sezon. Astfel, vara consumă buruieni şi ierburi şi în

special lucernă şi trifoi. Din toamnă până în primăvară consumă fructe, muguri, lăstari şi

roade coaja puieţilor şi arborilor. Când terenul este dezgolit de stratul de zăpadă, preferinţele

sale se îndreaptă spre culturile agricole de toamnă ce au răsărit. Este mai puţin sensibil la lipsa

apei, deoarece şi-o asigură din vegetalele consumate. Iarna, când stratul de zăpadă este prea

gros şi intervin şi cruste de zăpadă care împiedică accesul la hrană, se impune hrănirea

complementară pentru evitarea pierderilor. Iepurele se hrăneşte mai mult noaptea. Ziua stă în

culcuşul pe care îl face într-o adâncitură în sol.

Reproducerea este legată, în primul rând, de maturitatea sexuală care, în cazul

iepurelui, se produce la 7 - 8 luni. Obişnuit, împerecherea durează din ianuarie până în august,

înregistrând un maxim în aprilie - mai. În această perioadă se înregistrează lupte între masculi

şi pot fi văzute femele urmărite în plină zi de mai mulţi masculi. Sarcina durează 42 - 43 de

zile, după care iepuroaica fată într-un cuib, sumar amenajat, 1 - 5 pui. Iepuroaica fată de 2 - 5

ori şi, cel mai frecvent, de 4 ori pe sezon. Puii sunt alăptaţi până la 3 săptămâni, însă ei duc

practic o viaţă independentă din primele zile de viaţă. Iepurii nu sunt animale sociabile, trăind

izolat şi grupându-se doar pentru împerechere. Ei sunt fideli locului de trai şi nu se depărtează

prea mult de acest loc. Când sunt alungaţi încearcă, după 500 - 1 500 m, să se întoarcă la locul

din care au plecat. Se apreciază că 80% rămân pe o rază de 3 km în jurul locului de trai.

Recoltarea se poate face prin mai multe metode: goana la pădure sau câmp,

vânătoarea în cerc, în potcoavă şi vânătoarea în fâşii. Cel mai frecvent se utilizează la noi

goana la pădure sau cea în câmp. Vânătoarea în cerc este neindicată deoarece secătuieşte

fondul de vânat, motiv pentru care este interzisă. Pentru asigurarea succesului vânătorii este

nevoie să se cunoască unde se concentrează iepurii în diferite anotimpuri şi situaţii. Astfel,

primăvara şi vara iepurii vor fi găsiţi în terenurile agricole. Iarna, stratul gros de zăpadă îi

concentrează la pădure. Căderea frunzelor, vântul puternic, zgomotul picăturilor ce cad de pe

frunze după ploaie îi determină să părăsească pădurea. Dintre arături le preferă pe cele vechi

şi adânci. Sezonul de vânătoare: 1 noiembrie - 31 ianuarie.

Valorificarea iepurilor se poate face prin piese vii, care sunt bine plătite la export şi

prin piese împuşcate. Prin efectivul său, iepurele se situează pe primul loc în ce priveşte

valoarea economică şi ca obiect de practicare a vânătoarei. Aceste argumente îndreptăţesc

grija sporită care va trebui acordată pentru diminuarea influenţei factorilor negativi în

existenţa speciei.

Măsuri de ocrotire. Scăderea efectivelor reflectă o înrăutăţire a condiţiilor de

existenţă a speciei. Pentru a se evita pierderea din formă a speciei se impun măsuri de

asigurare a adăpostului în perioadele nefavorabile, mai ales în zona de câmpie, sub formă de

tufărişuri, pâlcuri de pădure sau perdele forestiere. În perioadele critice se impune

administrarea de hrană. Trebuie atent supravegheată presiunea unor duşmani şi diminuată

acţiunea lor, inclusiv luarea unor măsuri susţinute împotriva braconierilor. Administrarea

insecto-fungicidelor va trebui să se limiteze la doze şi substanţe ce nu-i sunt letale. Se impune

de asemenea folosirea sistemelor de avertizare la agregatele agricole.

Lapinul, iepurele de vizuină Oryctolagus cuniculus L.

Descriere. Micul mamifer are o lungime de

38 - 53.5 cm şi neeviscerat, o greutate de 1.3 - 2.2

kg. Deosebirea între sexe nu se poate face la

animalele în libertate. Puii sunt mai mici decât cei

de iepure comun, ajungând la 40 g. Spre deosebire

de iepurele comun, lapinul are radisul mai gros

decât cubitusul şi, în general, picioarele dinainte mai

dezvoltate, apte pentru săpat; are urechi relativ mai

scurte şi la vârf cu o îngustă dungă închisă şi are

blana mai cenuşie. Dentiţia cuprinde 28 de dinţi. Longevitatea: în jur de 6 ani. Sunt cunoscute

ca sunete scoase de lapin fluieratul subţire ascuţit în caz de pericol etc. şi mormăitul

masculului când urmăreşte femela în călduri. Urmele, proporţional mai mici, sunt la fel ca la

Lapinul

iepurele comun.

Răspândire. Originar din Spania, a fost

răspândit treptat în Europa vestică şi centrală. La noi a

fost adus din Franţa între anii 1905 - 1907, pe moşia

Sturza, în apropiere de Iaşi, de unde s-a răspândit pe o

rază de circa 25 km. În trecut, alte încercări nu au dat

rezultate, se pare că din cauza condiţiilor mai puţin

favorabile dezvoltării sale. În prezent, nuclee mai mult

sau mai puţin importante sunt instalate în mai multe

judeţe (Prahova, Braşov, Alba ş.a.). Nucleul de lângă

Iaşi a dispărut ca urmare a apariţiei mixomatozei.

Biotop. Trăind în galerii, preferă soluri uşoare în care să poată săpa mai uşor. Are

nevoie de terenuri uscate şi calde, acoperite de mărăcinişuri şi buruieni înalte, la altitudini sub

500 m. Evită arboretele şi terenurile agricole, nu suportă temperaturile scăzute, stratul gros de

zăpadă, solurile compacte, apa freatică la suprafaţă sau altitudinile mari. În Australia, unde a

găsit condiţii optime, a devenit o calamitate pentru agricultură. La noi în ţară nu dispunem de

date privind densitatea sa şi nici efectivele. În orice caz, acestea sunt influenţate la noi, în

primul rând, de condiţiile climatice, apoi de duşmani şi mai puţin de boli, cu excepţia

mixomatozei, care distruge efectivele fără posibilitatea ocrotirii lor. Duşmanii cei mai

periculoşi sunt dihorul şi nevăstuica, deoarece îl urmăresc şi în galerii, apoi uliul porumbar şi

păsărar, bufniţa, huhurezul de pădure şi vulpea.

Etologie. Trăieşte în colonii. Perechile se constituie pe perioada împerecherii. Raza

de activitate se limitează la câteva sute de metri în jurul vizuinii. Are activitate mai mult

nocturnă, ziua stând în vizuină. Pe timp frumos pot fi găsite exemplare ce rămân afară şi în

timpul zilei.

Dintre boli amintim mixomatoza, care produce adevărate calamităţi periodice în unele ţări din apusul Europei, apoi coccidioza, paraziţii intestinali şi tuberculoza.

Hrana este vegetală şi este de menţionat că s-a dovedit maleabil în adaptarea la

diferite condiţii de hrană. Se hrăneşte seara şi noaptea, rar ziua, obişnuit în apropierea

vizuinii.

Reproducerea. Nu există nici un alt vânat mai prolific ca lapinul, astfel încât,

înmulţindu-se excesiv, poate deveni dăunător. Iepuroaica fată într-un an 25 - 30 pui, dintre

care primii pot, la rândul lor, să se reproducă, deoarece maturitatea sexuală se atinge la 5 - 8

luni iar sarcina durează 30 de zile. Împerecherea începe în februarie şi durează până în

septembrie. La un fătat se nasc 4 - 8 (12) pui pe care îi adăposteşte într-un cuib săpat în

Arealul european al lapinului

pământ la circa 1m şi a cărui intrare o astupă. Cu toate acestea puii pot deveni prada uşoară a

câinilor şi pisicilor hoinare, a vulpilor sau a bursucilor. Puii sunt fără păr şi orbi 10 zile, fiind

alăptaţi 3 - 4 săptămâni, după care devin independenţi. Se maturizează la 5 - 7 luni.

Recoltarea se poate face la picior, la pândă şi la goană, între 1 noiembrie şi 15

februarie. În apusul Europei, la vânătoare se folosesc dihori, care scot iepurii din vizuină.

Fiind considerat dăunător, vânarea lui este admisă tot timpul anului. Carnea lapinului este mai

deschisă decât cea a iepurelui comun. Este posibil ca în viitor să se mai realizeze şi în alte

locuri din ţară nuclee a căror dezvoltare nu va fi permisă decât în limita în care nu se vor

produce pagube. Prinderea lapinilor în acest scop se face cu plase sau cu capcane.

Ordinul Rozătoare ss. Rodentia

Ordinul poartă şi denumirea de Simplicidentate, nume care se datorează faptului că

pe maxilarul superior are o singură pereche de incisivi. Animalele din acest ordin au o talie

variată, picioare scurte plantigrade, în general pentadactile, şi gât scurt. Mişcarea mandibulei

în timpul masticaţiei se face dinapoi-înainte şi invers. Testicolele se găsesc în abdomen de

unde coboară în scrot doar în timpul împerecherii. Femelele au uter dublu sau bipartit şi

numeroase mamele. Sunt animale prolifice, în general cu regim alimentar vegetarian, rar

polifage.

Rozătoarele sunt răspândite pe tot pământul şi sunt foarte numeroase. Pentru

vânătoare prezintă interes doar Familia Sciuridae, Familia Castoridae şi Familia Nuridae.

Familia Sciuridae

Cuprinde rozătoarele cu coadă, de cele mai multe ori stufoasă, care sunt larg

răspândite pe aproape întregul glob. Dintre ele interesează genul Sciurus (veveriţele) şi genul

Marmota.

Veveriţa Sciurus vulgaris L.

Descriere. Rozător de talie mică, are o

lungime de 33.5 - 52 cm, din care coada are 14 - 24

cm şi greutate între 230 - 480 g. La animalele în

libertate nu este posibilă stabilirea sexului. Blana pe

spate este brună, roşcată sau negricioasă, iar pe

abdomen alb-gălbuie. Năpârlirea are loc primăvara şi

toamna, iar blana de iarnă este ceva mai închisă.

Urechile au la vârf smocuri de păr. Formula dentară:

,

deci, o dantură cu 22 de dinţi.

Singura ocazie când se precizează că veveriţa dă glas este când se sperie şi constă

dintr-un ţipăt ascuţit şi oarecum sacadat. Veveriţa este un animal sprinten, atent, sensibil şi

fricos. Urmele lăsate sunt caracteristice, în sensul că picioarele din faţă au câte 4 degete, lasă

urme mai mici şi mai apropiate între ele decât cele din spate care au 5 degete, sunt mai mari şi

Veveriţa

mai depărtate între ele. Ea poate face salturi de la 0.30 la 5 m

lungime. Degetele au gheare cu ajutorul cărora se caţără

uşor. Este un animal de pădure care este prezent în mai toate

pădurile bătrâne de foioase şi, în special, în cele de răşinoase,

acomodându-se uşor la traiul din parcuri şi grădini.

Duşmanii principali ai veveriţei sunt jderul şi

pisica sălbatică, mai rar păsările răpitoare.

Hrana este formată din seminţe, fructe de pădure,

insecte, larve şi chiar ouă de păsări. Uneori, de nevoie, iarna,

consumă muguri sau scoarţa arborilor. Pentru iarnă îşi face

rezerve de hrană, iar când aceasta îi lipseşte, face mici

deplasări. Se hrăneşte ziua. Se adăposteşte în cuiburi, fiecare

pereche având mai multe cuiburi pe care le utilizează periodic. Cel de iarnă este în mod

obişnuit mai mare şi în el se strâng şi rezervele de hrană.

Reproducerea. Împerecherea are loc din

ianuarie până în iulie. Femela duce sarcina 38 de zile şi

fată de 2 - 3 ori pe an câte 3 - 7 pui. Aceştia sunt orbi în

prima lună, sunt alăptaţi 5 - 6 săptămâni şi devin

independenţi la 7 - 8 săptămâni. Maturitatea sexuală o

ating la un an.

Recoltarea este legală între 15 septembrie şi

31 martie.

Marmota Marmota marmota L.

Descriere. Rozător de talie mijlocie, are o

lungime de 64 - 74 cm, din care coada are 13 - 16

cm, şi greutatea cu viscere 5 - 6 (8) kg. Picioarele

scurte se termină cu gheare puternice de circa 2 cm,

care o ajută la săpat. Blana pe cap şi pe spate este

cenuşie închis, părţile laterale brune, iar abdomenul

galben-roşcat. Pe bot are o pată albă, iar vârful cozii

este negricios. Năpârleşte toamna şi primăvara. Iarna hibernează. Trăieşte în galerii. Formula

dentară este ca la veveriţă. Are 22 de dinţi. Scoate un sunet asemănător cu un ţipăt de pasăre,

Marmota

a

b

Urme de veveriţăa - faţă; b - spate

Arealul european al veveriţei

iar în perioada împerecherii îşi modulează glasul ca un mieunat. Are un văz foarte bun, aude

bine şi are un miros destul de bun.

Răspândire. A dispărut din fauna noastră, din

secolul trecut, şi a fost reintrodusă acum câţiva ani în

Munţii Arpăşel, Rodna şi Retezat, cu rezultate pozitive,

ajungând la circa 400 de exemplare. Staţiunile preferate

sunt situate la peste 1500 m altitudine, respectiv în

subzona subalpină. Aici, în porţiuni stâncoase pe

expoziţii sudice îşi amenajează galeriile. În Europa se

găseşte în Munţii Tatra şi în Alpi. Duşmanii ei în aceste

locuri sunt acvila de munte, vulpea şi corbul.

Hrana este vegetală şi o consumă în apropierea vizuinii. Nu cauzează pagube.

Reproducere. Împerecherea are loc în aprilie - mai. Sarcina durează 34 - 35 zile,

după care femela fată 2 - 4 pui, de circa 30 g fiecare. Maturitatea sexuală o ating la 2 ani.

Trăiesc în colonii.

Recoltarea se face de la 15 septembrie la 15 octombrie, cu autorizaţie specială

eliberată de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, iar metoda utilizată este

pânda la vizuină. Marmota are o blană frumoasă şi apreciată. Trofeul îl constituie dinţii, din

care se confecţionează diferite podoabe.

FAMILIA CASTORIDAE

Este o familie mică, ai cărei reprezentanţi sunt răspândiţi în nordul zonei temperate:

America de Nord, nordul Europei, nordul Asiei, şi care au un impact ecologic considerabil.

Sunt mamifere semiacvatice, cu membrane protectoare pentru ochi şi cu muşchi

specializaţi pentru închiderea urechilor.

Pentru noi prezintă interes castorul european (Castor fiber).

Castorul Castor fiber L.

Arealul european al marmotei

Descriere. Este unul din cele mai

mari rozătoare, cu o lungime a corpului de la

82 cm până la 125 (130) cm, din care coada

poate ajunge la o lungime de 38 cm şi o

lăţime de 12 cm. Greutatea sa poate ajunge

până la 30 kg. Culoarea blănii este de la gri-

brun la brun negricios, deschisă pe abdomen.

Coada este turtită, picioarele scurte, terminate

în 5 degete care la picioarele posterioare sunt

unite printr-o pieliţă. Dimorfismul sexual puţin pronunţat. Formula dentară:

= 20.

Hrana este constituită aproape numai din vegetale.

Reproducere. Maturitatea sexuală o atinge obişnuit la vârsta de 3 ani.

Împerecherea are loc în februarie iar fătarea, după 103 - 108 zile, în iunie.

Răspândirea. Castorul a avut o largă

răspândire pe tot continentul european. În prezent

este localizat mai ales în nordul Europei, sub

forma unor insule. Din ţara noastră a dispărut

încă din secolul trecut. Din anul 1998, I.C.A.S. a

făcut colonizări în judeţul Braşov.

Recoltarea este interzisă.

Familia Muridae

Cuprinde mici mamifere ce se hrănesc cu vegetale, trăiesc în vizuini, unele pe malul

apelor. Multe sunt păgubitoare agriculturii. Dintre ele amintim hârciogul (hamsterul),

şobolanul de apă (Arvicola terestris) şi bizamul (Ondatra ziberthica), relativ recent

aclimatizat.

Castorul

Arealul european al castorului

Bizamul Ondatra zibethica L.

Descriere. Este un rozător de talie mică,

cu o lungime de 48 - 58 cm, din care coada are 20 -

25 cm. Greutatea oscilează între 0.7 şi 1.4 kg. Are

corpul acoperit cu o blană brună cafenie, cu

excepţia abdomenului care este cenuşiu.

Picioarele dinainte au 4 degete iar cele dinapoi, 5

degete prevăzute cu gheare şi adaptate pentru

înot. Formula dentară

ne arată că bizamul are 16 dinţi.

Glasul este un fluierat.

Este un animal care îşi sapă galerii în malul apelor,

fapt pentru care este dăunător lucrărilor hidrotehnice. În

Deltă îşi construieşte movile în care îşi are cuibul.

Creşterea efectivelor este limitată de unii factori

nefavorabili, cum ar fi temperaturile scăzute, verile secetoase

sau desecările.

Hrana este constituită din plante acvatice şi, în mai

mică măsură, din gasteropode sau peşti. Se hrăneşte noaptea,

dar când are pui iese şi ziua după hrană.

Reproducerea. Împerecherea are loc din aprilie până în septembrie. În cursul unui

an fată de 2 - 4 ori câte 4 - 12 pui. Sarcina durează 25 - 30 zile. Puii sunt orbi în primele 11

zile şi sunt alăptaţi 18 zile. Toamna, când efectivele au crescut, o parte din bizami migrează în

căutarea de noi locuri de trai. Uneori fenomenul se observă şi primăvara. Longevitatea speciei

este de 3-5 ani. Maturitatea sexuală o atinge la 3-5 luni.

Răspândirea. Bizamul este originar din

America de Nord, de unde a fost adus în anul 1905 în

Cehoslovacia, iar de aici s-a răspândit în toate ţările

din jur. La noi a apărut în anii 1940-1941 din Ungaria,

iar din 1954, din fosta U.R.S.S. şi s-a răspândit în

lungul Dunării, în Deltă, în lungul Prutului etc. La

Gherla a fost introdus pe cale artificială. Efectivul

evaluat în 1997 era de 40.000 de exemplare.

Bizamul

a

b

Urme de bizama - faţă; b - spate

Arealul european al bizamului

Recoltarea se face între 1 octombrie şi 15 aprilie cu arma, pentru blană. Deoarece la

noi nu a ajuns să producă pagube prea mari, se recomandă recoltarea sa pe măsura creşterii

efectivelor, astfel încât prezenţa şi activitatea lui să nu devină periculoasă pentru lucrările de

îndiguiri.

Supraordinul Carnivore (Carnivora)

Cuprinde mamifere euteriene cu o alimentaţie predominant carnivoră. Au canini

dezvoltaţi. Mandibula are o mişcare verticală şi posibilitatea de a se deschide foarte mult.

Carnivorele sunt larg răspândite pe întreaga suprafaţă a pământului. Pentru ţara noastră, din

punct de vedere vânătoresc, interesează doar ordinul Fisipede.

Ordinul Fisipede (Fissipeda)

Carnivorele cuprinse în acest ordin au membrele terminate în 4 sau 5 degete şi au

corpul acoperit cu o blană deasă. Dentiţia cuprinde canini dezvoltaţi şi măsele carnasiere

(ultimul premolar superior şi primul molar inferior). Se remarcă dezvoltarea puternică a

crestei dorsale a craniului. Au un sistem nervos bine dezvoltat şi o musculatură foarte

puternică. Din acest ordin care cuprinde şapte familii ne vom opri doar la patru familii:

Canidae, Ursidae, Mustelidae şi Felidae.

FAMILIA CANIDAE GRAY

Familie răspândită pe tot globul, cuprinde animale cu botul şi membrele lungi, corpul

suplu. Formula dentară este:

totalizând 42 de dinţi. Cele mai importante specii ale acestei familii ce se găsesc în ţara

noastră sunt: Canis lupus, Canis aureus, Vulpes vulpes şi Nyctereutes procyonoides.

Lupul Canis lupus L.

Descriere. Mamifer carnivor de talie

mijlocie, uşor de recunoscut după asemănarea sa

cu câinele; lupul are partea anterioară a corpului

mai puternică, coada totdeauna atârnată, ochii

dispuşi mai lateral şi urechi mici, ascuţite şi

Lupul

purtate în sus. Masculul poartă denumirea de lup, femela de lupoaică, iar puii sunt numiţi pui

de lup. Adulţii au o lungime de 160 -188 cm, din care coada 40 - 48 cm, înălţimea la greabăn

de 75 - 90 cm şi greutatea 25 - 50 kg, excepţional mai mult. Femelele au dimensiuni şi

greutăţi mai mici decât masculii. Corpul este acoperit cu o blană deasă. Năpârleşte în martie -

aprilie. Culoarea blănii oscilează în funcţie de staţiune şi anotimp. În regiunea de deal - munte

are vara o culoare galben-roşcat-cenuşie cu nuanţe închise, iar iarna cenuşiu-negricioasă. În

regiunea de câmpie se întâlnesc lupi cu o culoare mai deschisă. Din punct de vedere al culorii

şi după greutate există o evidentă variabilitate a speciei. Culoarea puilor este brună închis spre

negru. Deosebirea între sexe se face destul de greu în teren. Dentiţia este formată din 42 de

dinţi şi se remarcă dezvoltarea caninilor.

Vârsta se poate aprecia după înspicarea blănii pe bot la exemplarele bătrâne şi după

gradul de tocire al dentiţiei. Longevitatea: 15 - 16 ani.

Glasul lupului este un urlet, mai gros la masculi, mai subţire la femele şi la tineretul

de 1 - 2 ani. Puii scot un schelălăit sau

un scâncet până la vârsta de 3 - 4 luni.

Când semnalează pericole iminente

lupul latră scurt, ca un câine.

Simţuri. Lupul are un văz,

miros şi un auz foarte bune.

Urma sa se deosebeşte de cea

lăsată de câine prin faptul că este mai

alungită. Urmele degetelor din faţă sunt

situate la vârful următoarelor două.

Urma pârtie la lup urmează o linie

dreaptă, pe când la câine este în zig-zag.

În zăpadă mare, când sunt mai mulţi

lupi, formează o singură pârtie, deoarece calcă unul în urma celuilalt şi nu părăsesc această

urmă decât în faţa unor obstacole.

Excrementele seamănă cu cele de câine şi se deosebesc de acestea prin părul ce îl

conţin, provenit de la animalele consumate.

Răspândirea. În Europa el poate fi găsit în

Polonia, Peninsula Balcanică, Scandinavia, fosta

U.R.S.S., Italia şi Spania. La noi este răspândit în

regiunile de dealuri înalte şi munte, cu densităţi

diferite, în funcţie de existenţa pădurilor.

Biotop. Se poate aprecia că biotopul său este

larg şi este situat între golul alpin şi câmpie, cu unele

Urme tipar de lup

Arealul european al lupului

deplasări sezoniere. De altfel, lupul este specia care se deplasează cel mai mult (40 - 50 km pe

noapte), cu excepţia perioadei în care îşi creşte puii.

Efective. Dezvoltarea efectivelor este afectată de boli şi în special de acţiunile

omului, din cauza pagubelor pe care le produce atât animalelor domestice cât şi vânatului. În

2001 efectivul de lupi a fost de circa 4 027 exemplare, tinzându-se la o scădere a sa, fără însă

a ne gândi la exterminare. Dintre bolile sale cele mai importante sunt râia şi turbarea.

Hrana. Nevoia de hrană animală îl determină să-şi situeze zona de activitate pe

lângă aşezările omeneşti şi stâni. Se hrăneşte cu oi, porci, cornute mari, cai, măgari şi câini,

iar dintre speciile de interes vânătoresc cu mistreţi, cerbi, lopătari, căprioare, capre negre şi

chiar mamifere mai mici. La nevoie consumă şi insecte, şoareci, fructe şi cereale. Exemplarele

solitare, prin doborârea pieselor bătrâne, bolnave, accidentate sau a tineretului mai puţin dotat,

fac selecţie naturală. Atunci când vânează în haită pot ucide şi exemplare viguroase de viitor.

Mănâncă deodată chiar 10 - 12 kg de carne, dar apoi pot rezista nemâncaţi chiar o săptămână.

După ce mănâncă, haita se culcă, fără a se îndepărta prea mult şi, dacă a rămas ceva din

cadavru, se întorc spre a consuma restul. Se hrănesc de seara până dimineaţa, excepţional şi

ziua, în timpul împerecherii.

Reproducerea are loc din decembrie în februarie. Între masculi se dau lupte care pot

ajunge până la sfâşierea masculului învins de către restul haitei. Pentru o femelă, perioada

aptă de împerechere este doar de 5 - 10 zile. În perioada premergătoare împerecherii se

formează şi perechile, alegerea fiind făcută de lupoaică. Perechile se menţin până la

terminarea creşterii puilor. Durata gestaţiei este de 62 - 63 de zile, după care lupoaica fată

într-un culcuş amenajat la suprafaţă sau în vizuină, în locuri neumblate şi în apropierea unei

ape, 4-6 (12)pui. Distanţa între două familii este de 6 - 12 km. Puii, în primele 9 - 16 zile, sunt

orbi şi surzi; lupoaica îi hrăneşte la început, (până la vârsta de 6 săptămâni) numai cu lapte,

perioadă în care ea rămâne cu ei şi este hrănită de mascul, apoi ambii părinţi le aduc carne

semidigerată pe care o regurgitează la culcuş. Puii flămânzi scâncesc şi astfel pot fi

descoperiţi. La câteva luni părinţii le aduc animale vii pe care aceştia le devorează. Puii ajung

la maturitate sexuală la 22 - 23 luni. După perioada creşterii puilor, toamna, se reconstituie

haitele, care sunt formate din 7 - 16 exemplare.

Recoltarea este interzisă. Se poate vâna cu aprobarea autorităţii publice centrale

(Ministerul Mediului), în condiţiile stabilite de aceasta, la goană sau la pândă la hoit.

Împuşcarea lupilor la hoit se face dintr-un bordei special amenajat la circa 30 m de nadă.

Trofeul îl constituie craniul şi blana. Evaluarea valorii lor se face după criteriile

C.I.C. Punctajul necesar pentru acordarea de medalii la craniile de lup este: bronz 38-39,49

puncte, argint 39,5-40,99 şi aur 41 şi peste.

Vulpea Vulpes vulpes L.

Descriere. Mamifer carnivor, de talie

medie, se recunoaşte după corpul său alungit,

coadă lungă şi stufoasă şi urechile mici şi

ascuţite. Masculul se numeşte vulpoi, femela

vulpe iar puii căţei sau pui de vulpe. Adulţii au

o lungime totală de 110 - 130 cm, din care

coada are 30-50 cm. Înălţimea la greabăn este

35 - 40 cm, iar greutatea de 7 - 8 (10) kg.

Femelele, în raport cu masculii sunt ceva mai

mici, iar puii au la fătare 80-150 g. Lasă un miros specific penetrant, uşor sesizabil. Înoată

bine. Corpul este acoperit cu o blană deasă, formată din păr şi puf iarna sau un păr mai scurt

vara. Năpârlesc primăvara iar noul păr creşte încet, ajungând la deplină dezvoltare în

decembrie. Culoarea blănii variază de la roşcat la cenuşiu negricios. La noi se cunosc vulpea

roşie, vulpea cărbunăreasă şi vulpea cu cruce, care are pe spate două dungi închise, dispuse

perpendicular una pe alta. Se remarcă faptul că pe spate culoarea este uniformă la toate

vulpile; pe părţile laterale apar fire de păr cu vârful alb; vârful urechilor şi al picioarelor este

negru. Coada, cu păr lung, are de regulă vârful alb. Specia are în Europa cinci subspecii sau

rase geografice din care amintim Vulpes v. crucigera Bechstein care se întâlneşte din Europa

Centrală până în Urali şi care are o mare variabilitate, atât în ceea ce priveşte mărimea cât şi

culoarea.

Deosebirea între sexe la exemplarele din teren nu se poate face.

Dentiţia cuprinde 24 de dinţi şi remarcăm caninii lungi.

Formula dentară este :

Vârsta se apreciază mai greu după dimensiuni, blană şi dentiţie. Trăieşte 10 - 12 (16

ani).

Glasul vulpii este un lătrat scurt pe care îl scot adulţii în timpul împerecherii sau puii

rămaşi singuri. Uneori, rănită sau încolţită de câine, scoate un ţipăt. În vizuină, încolţită de

câini sau în luptele între masculi, scoate un mormăit. Pentru a atrage eventualii duşmani de la

pui, ori în perioada împerecherii se aud şi lătrături prelungite.

Vulpea

Simţuri. Este dotată cu simţuri ascuţite,

având mirosul, auzul şi văzul excelente.

Urmele sale se deosebesc tranşant de cele de

pisică prin faptul că sunt alungite şi au imprimate

ghearele, iar de cele de câine tot prin forma alungită şi

prin aceea că urmele unghiilor din faţă sunt situate

mai apropiat. Urma-pârtie a vulpii este aproape o linie

dreaptă.

Excrementele, variabile ca dimensiuni şi

formă, în funcţie de hrana consumată, conţin în mod

obişnuit păr şi resturi de pene de la animalele

devorate. Vulpoiul le depune obişnuit pe ridicături.

Răspândirea. Răspândită în întreaga

Europă, vulpea vădeşte şi la noi o mare plasticitate

ecologică, adaptându-se condiţiilor celor mai variate,

începând cu Delta şi terminând cu limita altitudinală a

pădurilor. Se întâlneşte frecvent chiar şi în golul de munte. Densitatea maximă o atinge în

regiunea de deal şi câmpie unde găseşte uşor

şoareci, hrana ei preferată. Alege terenurile cu soluri

argilo-nisipoase, care îi permit să sape vizuini pe

poziţiile însorite. Vizuina are de regulă mai multe

intrări (4 - 5), iar în interior galerii şi spaţii mai

largi, numite cotloane, în care stă vulpea, unde îşi

creşte puii şi unde are loc şi împerecherea. Obiceiul

de a-şi face vizuină şi alte cauze fac ca vulpea să se

comporte ca un animal fidel locului de trai. După

Diezel (1962) 44% din vulpile marcate au fost

împuşcate sub 5 km de locul de marcare şi numai 24% peste distanţa de 20 km.

Creşterea efectivelor este limitată de acţiunile omului, de lup, râs, unele păsări

răpitoare şi boli. Dintre acestea din urmă amintim râia şi în special turbarea. Efectivele de

primăvară au oscilat în ultimii ani între 30000 şi 35000 exemplare, iar datorită sporului

natural ridicat (ce poate duce la dublarea efectivelor de primăvară) devine posibilă recoltarea

anuală a până la 40000 de piese. Fluctuaţii ale efectivelor se datorează şi condiţiilor de hrană.

Aceasta constă atât din animale cât şi din vegetale. Mănâncă, în primul rând, şoareci, apoi

melci, şopârle, larve, râme, broaşte şi, mai rar, peşti. De asemenea, consumă pui de iepure,

Arealul european al vulpii

a

b c

Urme de vulpea,b – urme tipar; c – urmă pârtie

iepuri, iezi de căprior, cocoşi de munte în timpul rotitului, fazani, purcei de mistreţ, găini de

casă, apoi vegetale ca: struguri, mere, zmeură, afine, pere şi prune. Se hrăneşte seara şi

noaptea, iar în terenurile liniştite şi în timpul zilei.

Reproducerea. Împerecherea are loc în ianuarie-februarie (martie), funcţie de

vreme. Între masculi au loc lupte. Sarcina durează 52

- 53 de zile, după care femela fată 4 - 5 (10) pui de

culoare brun-negricioasă, orbi până la 12 - 14 zile. Ei

sunt alăptaţi până la 3 - 4 săptămâni, după care, până

la 3 - 4 luni, primesc şi carne (după unii la început

digerată, ca şi la lup). Când puii au mai crescut,

femela le aduce şi pradă vie, cu care puii fac un

adevărat exerciţiu. În caz de pericol, femela îşi mută

puii, transportându-i în gură. Maturitatea sexuală o

ating la 10 luni şi sunt complet dezvoltaţi la doi ani. Vulpea este un animal solitar, astfel încât

din toamnă puii duc o viaţă individuală. Familia se constituie doar în timpul împerecherii şi al

creşterii puilor.

Recoltarea. Între 15 septembrie şi 31 martie, dar se pot recolta cu aprobarea

Ministerului Mediului şi în afara perioadei legale, în locurile unde pot prejudicia efectivele de

vânat mic. Cotta V. şi Bodea M. (1969) subliniază că vulpea ocupă locul al doilea, după

iepure, în ce priveşte numărul de piese recoltate. Împuşcarea ei se poate face la goană, la

pândă, cu chemătoare, imitând glasul şoarecelui sau al iepurelui rănit şi la vizuină. La goanele

pentru vulpi se cere multă disciplină, având în vedere marea ei sensibilitate. Trebuie

cunoscute trecătorile unde este indicat să se execute standuri pentru camuflarea vânătorilor;

lungimea goanelor: 600 - 1000 m. Nu se utilizează câini, iar gonacii bat numai tufele.

Pânda la hoit se face din bordei, dar la locul respectiv se va pune nadă cu 2 - 3 luni

înainte. Pentru pânda la vizuină sau la trecători se pot amenaja observatoare, în care vânătorul

să se instaleze cu o oră înainte de înserat sau de ivirea zorilor.

Vânarea vulpii la vizuină se face de 1 - 2 vânători, însoţiţi de 1 – 2 câini (foxterieri,

jagdterieri sau baseţi). După ce vânătorii şi-au ocupat locurile bine camuflaţi aproape de

intrările vizuinii, se dă drumul la câini în vizuină. Dacă vulpea iese, atunci ea va putea fi

împuşcată, iar dacă rămâne în vizuină, urmează ca aceasta sa fie săpată iar vulpea scoasă cu

un cleşte. Săpatul se face după lătratul câinelui.

Efectivele în 1997 se ridicau la cca. 30 000 exemplare.

Trofeul îl constituie craniul, care se evaluează la expoziţii şi se medaliază astfel:

bronz 23,0-23,49 puncte, argint 23,50-23,99 şi aur peste 24 puncte. Blana, prelucrată, poate

avea diverse întrebuinţări. Ea nu este prezentată la concursuri şi pentru ea nu există criterii de

Căţei de vulpe

evaluare.

Şacalul Canis aureus L.

Descriere. Animal foarte

asemănător cu lupul, mai mic ca acesta, dar

mai mare decât vulpea are botul ascuţit ca

şi urechile pe care le poartă în sus. Coada

stufoasă este scurtă şi terminată brusc, de

parcă ar fi tăiată. Adulţii au o lungime de

105 - 130 cm, din care coada 30 - 34 cm.

Înălţimea la greabăn 50 cm şi greutatea 10

- 15 (20) kg. Blana cu păr asemănător

lupului dar mai galben-surie, cu nuanţe roşcate. Are dentiţia caracteristică întregii familii.

Glasul. Seara când haita se strânge şi noaptea, scoate urlete lungi, pe multiple

tonalităţi, care constituie o modalitate de comunicare între membrii acesteia.

Răspândire. Originar din India şi Ceylon, el

a ajuns în Balcani, apoi în sudul Dunării, de unde,

unele exemplare au ajuns în sudul ţării noastre. A fost

însă semnalată prezenţa lui şi în vestul şi chiar nordul

ţării, unde a pătruns din Iugoslavia.

Hrana sa constă din şoareci, cadavre, iepuri,

iezi de căprior, păsări domestice, unele fructe şi

porumb. Se hrăneşte noaptea şi vânează în haite. Este

considerat foarte periculos pentru iezii de căprior,

viţeii de cerb şi chiar pentru purceii de mistreţ

Reproducerea. Împerecherea are loc în februarie - martie şi femela, după 60 - 63 de

zile, fată 3 - 8 (12) pui, orbi în primele 12 - 15 zile, care ajung independenţi la 3 - 4 luni, iar la

maturitate sexuală la un an.

Recoltarea. Se poate recolta între 15 septembrie şi 31 martie. Trofeul îl constituie

blana.

Şacalul

Arealul european al şacalului

Câinele enot Nyctereutes procyonoides Gray

Descriere. Este un animal de mărimea unui

câine mijlociu, lăţos şi aparent greoi, are picioare

scurte, urechi mici, coadă lungă şi păroasă.

Lungimea totală este de 70 - 104 cm, din care coada

15 - 24 cm; greutatea oscilează primăvara între 5.5 şi

8 kg iar toamna depăşeşte 9 kg. Blana deasă, cu păr

lung şi moale, are o culoare generală galben-cenuşie

spre cafenie închis, cu unele dungi şi pete mai

închise, pe abdomen galben-cafenie. Capul şi

urechile sunt mici, botul ascuţit, iar sub obraji are

favoriţi. Dentiţia este ca la celelalte carnivore prezentate (42 de dinţi). Longevitatea 10 - 12

ani. Este purtător al microbului turbării.

Răspândirea. Originar din Extremul Orient,

a ajuns la noi din partea europeană a fostei U.R.S.S.,

unde a fost aclimatizat. Astăzi efectivul a ajuns acolo

la câteva mii de exemplare.

Biotop. Trăieşte în vizuini, în pădurile din

apropierea apelor curgătoare sau în stufărişuri.

Hrana sa se compune din broaşte, şoareci,

bizami, insecte, raţe domestice, apoi alge, stuf şi

papură; distruge cuiburile cu pui sau ouă de pe sol. Se hrăneşte seara şi noaptea, mai rar ziua.

Este la rândul său prada câinilor hoinari sau a lupului.

Reproducerea. Împerecherea are loc în februarie-martie. După 60 - 63 de zile

femela fată 5 - 8 (15) pui, care devin independenţi la 3 - 4 luni şi ating maturitatea sexuală la

10 luni.

Recoltarea. Se poate vâna în intervalul 15 septembrie - 31 martie. Vânarea lui se

face la pândă, cu câinele la vizuină şi la goană. Blana, în unele ţări, este considerată valoroasă.

Recolta la noi se apreciază la 500 de exemplare/an.

FAMILIA URSIDAE GRAY

Câinele enot

Arealul european al câinelui enot

Familia cuprinde animale mari, cu aspect greoi, plantigrade. Formula dentară cu 27 - 40 dinţi, dintre care se remarcă caninii dezvoltaţi ca şi molarii, iar premolarii reduşi. Animale omnivore, cu auzul şi mirosul bine dezvoltate, răspândite în emisfera nordică. La noi se găseşte o singură specie, ursul.

Ursul Ursus arctos L.

Descriere. Animal de talie mare, cu corp masiv, gâtul scurt, cu cap mare, fruntea bombată, botul scurt, trunchiat, ochi mici, oblici, picioare puternice, terminate cu gheare lungi. Lungimea masculului 190 - 250 cm, înălţimea la greabăn 100 - 135 cm, iar greutatea 200 - 440 (600) kg. Femelele, ceva mai zvelte, au lungimi de 150 - 200 cm, înălţimea la greabăn 90 - 120 cm, iar greutatea 100 - 300 kg. Puii, la fătat, au 400 - 500 g, la un an ating 25 - 30 kg, iar la doi ani circa 100 kg.

Blana cu peri lungi, moi, are o culoare variabilă, de la brun-cenuşiu, brun închis până la negru. Unele exemplare au pete albe pe gât. Culoarea, ca şi unele aparente modificări în forma şi mărimea corpului şi a craniului au determinat pe unii să susţină că la noi există două forme ale acestei specii: Ursus arctos alpinus Trouessart 1910 şi Ursus arctos formicarius Trouessart. Primul, mai mult carnivor, întâlnit la peste 1.000 m altitudine, al doilea, sub această altitudine şi cu un regim mai mult vegetarian. În teren nu se pot stabili sexele. Dentiţia ursului cuprinde 42 de dinţi dispuşi pe maxilare după formula:

Vârsta este greu de stabilit cu exactitate, deoarece nu se cunosc criterii sigure. După dimensiuni şi dentiţie se pot distinge puii de urşii tineri şi urşii de vârstă mijlocie de cei adulţi. Longevitatea speciei: (20) 30 - 35 (40) de ani.

Glasul. În diferite împrejurări, ursul poate scoate unele sunete. Astfel, surprins, scoate un pufăit sau când este deranjat la mâncare mormăie, iar când este lovit de glonţ scoate un urlet puternic.

Simţuri. Este dotat cu miros şi auz fin, iar văzul îi este ceva mai slab.

Ursul

Urmele picioarelor sunt caracteristice şi nu pot fi confundate cu ale altui animal. Sunt alungite, semănând cu urma omului desculţ, însă având în urmă imprimate ghearele.

Calcă cu piciorul din spate în urma piciorului dinainte.

Excrementele variază în funcţie de hrană şi vârstă, conţinând resturi nedigerate cum ar fi seminţele zmeurei sau coaja jirului.

Răspândire. Arealul său în prezent cuprinde zone păduroase relativ întinse, în Europa şi Asia. La noi se apreciază că ar avea condiţii de linişte şi hrană pe aproximativ 2.8 milioane de ha. Se întâlneşte în întregul lanţ al Carpaţilor, cu densităţi diferite.

Efectivul actual (2001) la noi este de circa 5 744 de urşi, ceea ce înseamnă aproximativ 1.7 urşi la 1 000 ha de pădure, în medie. Cotta V. şi Bodea M. se pronunţă pentru o densitate medie de o piesă la 1 000 – 1 500 ha de pădure. Efectivul optim, recalculat în 1997, se ridică la 4 300 exemplare. Densitatea la 1 000 ha pădure pe categorii de bonitate este de 3 - 8 ex. la cat. I, 2 - 3 ex. la cat. a II-a, 1 - 2 ex. la cat. a III-a şi 1 ex. la cat. a IV-a.

Biotop. Ursul se întâlneşte în păduri întinse, neumblate, cu stâncării sau doborâturi de vânt. Temporar, mai ales toamna, face deplasări în zonele cu fructificaţie bogată. În general însă este fidel locului de trai şi îşi păstrează trecătorile dacă nu este deranjat. Iarna, 2 - 3 luni, se retrage în bârlog, unde se află într-o stare de somn şi se hrăneşte din rezerva de grăsime.

Hrana sa este, de regulă, predominant vegetală. Primăvara paşte iarbă, vara mănâncă ciuperci, rădăcini, zmeură, afine, mure ca şi ovăz şi porumb, toamna ghindă, jir, fructe de sorb, mere, pere pădureţe şi fructe din livezi. Hrana animală constă din râme, insecte, furnici, cadavre, iar unele exemplare oi, vaci, cai şi porci de la stâni. Produce pagube în stupării. Ursul atacă mistreţii ca şi

a b cUrme de urs

a,b – urme tipar; c – urmă pârtie

Arealul european al ursului

Arealul naţional al ursului

cervidele. De obicei se hrăneşte noaptea şi numai rar poate fi văzut ziua sau în zori.

Reproducerea. Împerecherea are loc din aprilie până în iunie, sarcina durează 7 - 8 luni, după care ursoaica fată în bârlog, în ianuarie-februarie 1 - 3 (4) pui, cel mai frecvent 2, care sunt orbi în prima lună. Ei sunt crescuţi de ursoaică până la 2 ani, interval în care ea nu se mai împerechează. Numărul mic de pui, faptul că ursoaica fată, în cel mai bun caz, o dată la 2 ani determină o creştere foarte lentă a efectivelor.

Pagubele produse în special sectorului zootehnic pot fi destul de mari. Unele pagube se înregistrează la livezi, iar în pădure cojeşte arborii şi rupe trunchiuri subţiri. Pentru limitarea lor se impune menţinerea efectivului în limite tolerabile.

Recoltarea este interzisă , dar cu aprobare specială se poate împuşca între 15 martie - 15 mai şi 1 septembrie - 31 decembrie. Este interzisă împuşcarea ursoaicelor cu pui. Vânarea se face pe bază de autorizaţie specială eliberată de M.A.P.P.M., prin mai multe metode. Împuşcarea se face cu glonţ la goană sau la pândă. Terenurile în care se fac goane la urs se amenajează în locurile de trecere cu standuri înalte de 2 m, pentru a evita atacul urşilor răniţi. Primăvara este mai potrivită pânda din observator, construit la circa 30 - 40 m de punctul de hrănire(nădire). Când ursul a atacat o vită pe care a consumat-o doar în parte se poate organiza pânda dintr-un observator improvizat în apropiere, deoarece ursul revine la cadavru după ce i s-a făcut foame. Urşii răniţi vor fi urmăriţi doar ziua cu câini, pentru a evita un atac prin surprindere.

Valorificare. Trofeul îl constituie craniul şi blana care se evaluează după criteriile C.I.C. Pentru conservarea blănii se recomandă multă atenţie pentru a evita degradarea ei prin jupuire sau prelucrare necorespunzătoare.

Măsuri pentru ocrotire. Ursul, constituind una din speciile cele mai importante pentru valoarea sa faunistică, trebuie urmărit cu multă grijă pentru a evita diminuarea efectivelor ce ar duce aproape sigur la dispariţia sa.

Familia Felidae Gray

Cuprinde carnivore de talie

mijlocie şi mare, cu picioare lungi

terminate cu gheare retractile. Au

un sistem muscular bine dezvoltat, se bucură de auz şi văz foarte bun. La noi se găsesc

doar două specii: Felis silvestris şi Felis lynx.

Râsul Felis lynx, Lynx lynx

Descriere. Mamifer de talie mijlocie, bine proporţionat,

zvelt, cu mişcări feline şi cu picioarele dinapoi puternice,

adaptate pentru salturi. Masculii au lungimi de 104 - 174

cm, din care coada poate atinge 12 - 24 cm, iar femelele sunt

Râsul

Ursoaică cu pui

în medie cu circa 20 cm mai scurte. Înălţimea la greabăn este 45 - 86 cm şi greutatea de 11 -

48 kg. Blana sa, cu excepţia abdomenului care este alb-gălbui, este galben-roşcată, cu pete

ruginii închis până la negre, mai mult sau mai puţin evidenţiate. Urechile sunt terminate cu

smocuri de peri lungi şi negri, părul mai lung de pe maxilarul inferior atârnă în formă de

favoriţi, iar coada are vârful negru. Dentiţia este formată din 28 de dinţi dispuşi după formula:

.

Vârsta poate fi doar aproximată după greutate şi uzura dentiţiei. Longevitatea: circa 18

ani.

Glasul. Sunetele scoase sunt asemănătoare cu cele scoase de pisică, iar când este atacat şi

încolţit scoate un pufăit.

Simţurile sale sunt ascuţite, cu excepţia mirosului care este slab.

Urma sa, asemănătoare cu a pisicii, se deosebeşte de aceasta prin faptul că este mai mare.

Caracteristic pentru râs este imprimarea în spatele urmei-tipar a unei perniţe mici ce se află

mai sus de călcâi. Urma-pârtie este în zig-zag.

Răspândire. În Europa râsul se întâlneşte în

Scandinavia, fosta U.R.S.S., Polonia, Cehia, Slovacia şi

aproape în întreaga Peninsulă Balcanică. La noi el

atinge cea mai mare densitate din întregul său areal.

Partea de nord a arealului său este ocupată de specia

Lynx lynx, iar cea sudică de Lynx pardina (Temmink

1824). La noi se găseşte, după I. Vasiliu şi P. Decei,

doar Lynx lynx.

Biotop. Râsul este prezent în pădurile întinse,

liniştite, la altitudini relativ ridicate. După Cotta V. şi

Bodea M., suprafaţa propice existenţei lui se ridică la 3 mil. ha. Deşi în genere fidel locului de

trai, face deplasări mari în căutarea hranei. Dezvoltarea efectivelor este afectată de om şi de

lipsa hranei. În 2001, efectivul acestei specii se ridica la circa 2 049 exemplare, cu o

densitate de 1 individ la 3 000 - 4 000 ha.

Hrana. Prin hrana pe care o consumă se situează printre speciile păgubitoare vânatului.

a bUrme de râs

a - urmă tipar; b - urmă pârtie

Arealul european al râsului

Se hrăneşte cu cervide, mistreţi, diferite păsări, iepuri, şoareci şi atacă pisica sălbatică. Din

piesele doborâte nu consumă decât pe alese şi de obicei nu se atinge de cadavre. Vânează

solitar sau câte 2 - 3. Atacă victima fie sărind de pe o cracă mai groasă, unde a stat la pândă,

fie furişându-se până în preajma ei şi printr-un salt de 5 - 6 m să-i cadă în spate unde începe

prin a-i sfâşia ceafa. Prin modul de a-şi alege prada, râsul face pagube nu numai în rândul

pieselor slabe sau bolnave ci şi între piesele valoroase sau de viitor. Hrănirea are loc din

amurg până în zori, rar ziua.

Reproducerea. Împerecherea are loc în martie-aprilie, după care femela poartă sarcina 70

de zile şi dă naştere la 3 - 4 pui orbi în primele 16 - 17 zile, care rămân cu ea până la vârsta

de un an. Maturitatea sexuală o atinge la 21 - 33 luni. Femela îşi alege locul de fătat în

porţiuni neumblate şi inaccesibile, unde îşi face un cuib. Familia se constituie doar în perioada

reproducerii.

Recoltarea se poate face cu arma, între 15 septembrie - 31 martie cu autorizaţie eliberată

de Departamentul Pădurilor (din M.A.P.P.M.). Pentru recoltarea cu arma este nevoie de un

câine care, lăsat pe urma proaspătă, să-l silească să se urce într-un arbore unde poate fi ajuns

şi împuşcat. Uneori poate fi împuşcat la goanele de mistreţi şi la vânătoarea de cocoşi.

Valorificare. Trofeul îl constituie craniul şi blana care se evaluează după punctajul C.I.C.

Măsuri de ocrotire. Ca element de primă importanţă faunistică, râsul trebuie conservat

cu atenţie pentru a se evita dispariţia sa; totodată efectivul său trebuie păstrat la nivelul de o

piesă la 5 000 ha, pentru ca pagubele pe care le face să fie tolerabile.

Pisica sălbatică Felis silvestris Schreber

Descriere. Animal de talie mică,

ceva mai mare decât pisica domestică, de

care se deosebeşte prin nuanţa gălbuie a

blănii, coada stufoasă, cu acelaşi diametru

până la vârf, iar pe corp nu are pete ci dungi.

Adulţii pot ajunge la 70 - 110 (120) cm

lungime, din care coada 25 - 40 cm,

înălţimea la greabăn 35 - 40 cm şi greutatea

5 - 8 (10) kg. Blana gălbui cenuşie este

brăzdată de dungi negre ca şi coada pe care

se pot număra 4 - 6 inele, dintre care numai

jumătate complete. Vârful cozii este de asemenea

negru. Se remarcă un fel de favoriţi pe obraji. Se

Pisica sălbatică

a bUrme de pisică sălbatică

a - urmă tipar; b - urmă pârtie

caţără uşor. Deosebirea între sexe se poate face doar la piesele doborâte. Dentiţia cuprinde 30

de dinţi şi, spre deosebire de râs, pe maxilarul superior are 3 premolari în loc de 2 după

formula:

Aprecierea vârstei este dificilă, iar longevitatea 12 - 15 ani.

Glasul. Sunetele scoase sunt foarte apropiate de cele cunoscute la pisica domestică.

Simţurile ascuţite, ceva mai slab văzul.

Urmele seamănă cu cele ale pisicii domestice, de care se deosebesc prin faptul că

sunt mai mari, mai lunguieţe, iar baza degetelor de dinainte se situează deasupra liniei ce trece

prin vârful degetelor dinapoi.

Răspândire. Este o specie destul de

răspândită în pădurile ţării noastre şi, în special, în

cele de dealuri. Se stabileşte în păduri întinse şi

liniştite, unde îşi face culcuşul în vizuini, scorburi

sau sub arbori dezrădăcinaţi. Este relativ fidelă

locului de trai, iar efectivele sale sunt limitate de

râs şi om.

Efective. Pe cele 4,5 mil. ha apte

existenţei sale, s-au numărat în 2001 circa 9 871

piese, deci o densitate de o piesă la 456 ha.

Hrana pisicii constă în principal din şoareci şi păsări, dar nu-i scapă nici iepurii, iezii

de căprior şi chiar, mai rar, căprioarele. Se mişcă din amurg până în zori şi rar ziua.

Reproducere. Împerecherea are loc în februarie-martie, pisica duce sarcina 9 ½

săptămâni, după care fată (1) 2 - 4 (5) pui, cu ochii lipiţii 10-12 zile, pe care îi alăptează până

la o lună. După 3 săptămâni, ei sunt capabili să-şi urmeze mama, ajungând ca la 5 - 6

săptămâni să pândească prada, dar independenţi nu ajung decât la 3 luni. Se maturizează, din

punct de vedere sexual, la circa 10 luni. Familiile se menţin doar în perioada de reproducere,

în rest duc o viaţă individuală.

Recoltarea este interzisă.

Valorificare. Trofeul îl constituie craniul, dar şi blana este acceptată la expoziţii.

Evaluarea valorii lor se face după criteriile C.I.C.

Măsuri de ocrotire. În principiu, toată lumea este de acord că pisica sălbatică

trebuie menţinută în fauna noastră, dar se mai poartă discuţii asupra densităţii, în raport de

pagubele cauzate. Este evident că acolo unde se pot stabili precis pagube este indicată

Arealul european al pisicii sălbatice

controlarea atentă a efectivului ei şi menţinerea la o limită rezonabilă.

Familia Mustelidae

Cuprinde carnivore mici, răspândite pe cea mai mare parte a globului, care au

corpul alungit, agere şi mlădioase, picioare scurte şi coada relativ lungă. Emană mirosuri

caracteristice ce provin de la secreţiile glandelor odorante cu care sunt dotate. Corpul le

este acoperit cu blănuri fine, foarte căutate. Majoritatea speciilor produc pagube în

rândul animalelor de interes vânătoresc.

La noi se pot întâlni: Mustela putorius (dihorul), Mustela erminae (hermelina),

Mustela lutreola (nurca), Vormella peregusna (dihorul pătat), Meles meles (bursucul), Lutra

lutra (vidra), Martes martes (jderul), Martes foina (jderul de piatră) şi alte specii.

Viezurele sau bursucul Meles meles L.

Descriere. Animal de talie mică

spre mijlocie, cu un corp plin, picioare

scurte, apte pentru săpat, terminate cu câte

5 degete, gâtul şi botul lungi, ochii şi

urechile mici. Lungimea corpului 75 - 94

cm, din care coada 15 - 25 cm. Înălţimea la

greabăn 28 - 30 cm, iar greutatea 10 - 16

(25) kg. Blana este formată din peri aspri şi

lucitori ce au culoarea galbenă la bază,

neagră la mijloc şi albă la vârf. Culoarea generală a blănii este cenuşie, capul alb, brăzdat

lateral de două dungi negre, pieptul, abdomenul şi picioarele negre. În teren nu se disting

sexele. Formula dentară:

.

Vârsta se poate aprecia după mărimea corpului şi uzura danturii. Longevitatea: în jur de 15 ani.

Glasul. Sunetele scoase sunt destul de variate, mârâieli, un fel de pufăit şi ţipete

ascuţite, ultimele le scoate în special în timpul împerecherii.

Urma sa caracteristică nu poate fi confundată, având în prelungirea tălpii cele 5

degete cu ghearele bine imprimate. Spre deosebire de lup şi vulpe, care au călcâiul îngust,

viezurele îl are lat, aproape cât talpa.

Bursucul

Simţuri. Are auzul şi mirosul fin iar

văzul mai slab.

Răspândire. Este un animal răspândit

în aproape întreaga Europă. La noi este larg

răspândit, prezenţa sa fiind legată de pădure sau

de locuri adăpostite (tufişuri), situate în

apropiere de culturile agricole, pe terenuri în

care îşi poate săpa vizuina. Este fidel locului de

trai, este foarte curat şi sociabil, în aceeaşi

vizuină putând coexista mai multe perechi.

Efectivul său este afectat doar de om.

Hrana sa este mixtă, el fiind un animal

omnivor. Consumă insecte, larve, râme, melci,

ouă şi pui de păsări, pui de iepure precum şi

ciuperci, rădăcini, fructe de pădure, porumb,

struguri, cartofi etc. Se hrăneşte din amurg până

în zori. Iarna dormitează, hrănindu-se din

rezerva de grăsime.

Reproducere. Împerecherea are loc în

intervalul aprilie-august, perioada de gestaţie

durează 7 - 8 luni, deoarece embrionul rămâne un timp în stare latentă. Femela fată în

ianuarie-aprilie 3 - 5 pui golaşi şi orbi în prima lună, care, după o dezvoltare de 6 luni, devin

independenţi, ajungând maturi din punct de vedere sexual la 18 luni.

Recoltarea se face între 15 august şi 15 aprilie, prin pândă la vizuină sau lângă trecătorile pe care le păstrează. Se poate vâna cu câinele la vizuină, şi prin săparea acesteia bursucul este scos cu un cleşte special. Poate fi prins şi cu capcanele. Efectivele sale la nivelul anului 1997 erau evaluate la 17 000 exemplare.

Valorificare. Trofeul îl constituie craniul. Părul poate fi utilizat ca podoabă dar este foarte bun şi pentru pensule, iar grăsimea se utilizează pentru săpun. Acolo unde produce pagube, în terenurile cu vânat mic, va fi împuţinat.

Jderul de copac Martes martes L.

Arealul european al bursucului

a b c dUrme de bursuc

a,b – urme tipar; c,d – urme pârtie

Descriere. Animal mic, cu un corp

alungit, mlădios, cap mic, urechi mari şi

rotunde, picioare scurte, cu talpa acoperită de

păr, coada lungă; emană un miros de mosc ce

provine din glandele anale. Lungimea: de 80 -

90 cm, din care coada 22 - 28 cm; înălţimea la

greabăn: 14 - 16 cm. Greutatea 1.2 - 1.4 (1.8)

kg, femelele în general mai mici. Blana brun-

gălbuie, pe piept cu o pată galbenă, coada brună

închis, iar abdomenul mai deschis. Sexele nu se

pot distinge la piesele din teren. Dentiţia este formată din 38 de

dinţi, după formula:

Molarul de pe maxilarul superior este de formă

circulară. Vârsta se aproximează după dentiţie, iar longevitatea

este de 8 - 10 (16) ani.

Glasul. Scoate sunete în timpul împerecherii.

Simţuri. Este dotat cu văz, auz şi miros fin.

Urma sa relativ mică, ovală, poartă imprimate degetele cu ghearele la vârful lor şi

părul de pe tălpi.

Răspândire. Este o specie răspândită în Europa şi Asia. La noi este prezent în

subzona fagului şi în subzona amestecurilor de răşinoase cu fag, mai rar în celelalte subzone

ce cuprind arborete. Omul, acvila de munte, bufniţa, râsul şi vulpea sau râia diminuează

efectivele.

Hrana constă din veveriţe, şoareci, iezi de

căprior, viţei de cerb, mai rar căprioare, păsări, fructe

de pădure, insecte. Se hrăneşte din amurg până în

zori, mai rar ziua.

Reproducerea. Împerecherea are loc în

iulie - august, durata sarcinii 9 luni, femela fată în

martie-mai 2 - 5 pui, care devin independenţi la 3 - 4

luni şi maturi din punct de vedere sexual la 27 luni.

Jderii nu duc viaţă de familie, masculii necontribuind

la creşterea puilor. Efectivul ambelor specii se aprecia la 10400 exemplare în 1979 iar în

Jderul de copac

a b

Urme de jder de copaca - faţă; b - spate

Arealul european al jderului de copac

prezent (1997) la 3300 exemplare.

Recoltarea se face între 15 septembrie şi 31 martie. Împuşcarea se face după

urmărirea pe zăpadă proaspătă. Poate fi prins mai uşor cu capcane.

Valorificare. Blana sa este valoroasă şi mult căutată.

Măsuri de ocrotire. Se impune respectarea cifrelor de recoltă cu stricteţe pentru a

evita scăderea efectivelor prin vânarea exagerată cu scop de valorificare.

Jderul de piatră (beica) Martes foina Erxl.

Este o specie asemănătoare cu Martes

martes, de care se deosebeşte prin:

- Dimensiuni mai mici, dar

greutate mai mare (până la 2.5 kg).

- Culoarea blănii mai

deschisă-cenuşie pe piept, cu o pată albă

care se prelungeşte pe picioarele din faţă.

- Urmele sunt mai clare

deoarece pe talpă nu are păr.

- Molarul din maxilarul superior

este crestat.

- Locul de trai al jderului de piatră

este în general mai apropiat de aşezările

omeneşti, prin cariere de piatră părăsite,

stâncării, şuri şi grajduri.

În cadrul arealului ocupat de cele două specii,

beica coboară mai la sud.

Hrana sa constă mai mult din pui de iepuri,

şoareci, şobolani, păsări de casă, fructe şi chiar cadavre.

Vânarea se poate face la pândă lângă culcuş

sau cu capcane. Blana este mai preţuită decât a jderului

de copac.

Se impune ocrotirea speciei prin limitarea

împuşcărilor.

Vidra Lutra lutra L.

Jderul de piatră (beica)

a

b

Urme de jder de piatrăa - faţă; b - spate

Arealul european al jderului de piatră

Descriere. Vidra are o talie mai mică

decât vulpea, corpul îi este alungit, mlădios,

capul lung, picioare scurte, terminate cu 5 degete

care au între ele o pieliţă ce facilitează înotul.

Coada este lată. Lungimea totală oscilează între

95 - 138 (165) cm, din care coada 35 - 60 cm.

Înălţimea la greabăn de 30 cm. Greutatea 6 - 15

kg. Este de menţionat că femelele sunt mai mici

decât masculii. Blana sa este de culoare castanie

cu nuanţă închisă pe spate si mai deschisă pe

abdomen şi se păstrează de aproape aceeaşi

calitate tot timpul anului. Nu prezintă dimorfism

sexual. Dentiţia este formată din 36 de dinţi dispuşi

după formula:

Pentru vârstă nu există criterii de evaluare.

Se apreciază că longevitatea oscilează între 15 - 18

ani.

Glasul. Sunetele scoase de adulţi seamănă cu

un mârâit sau cu un fluierat, puii au un glas

asemănător cu behăitul iezilor domestici.

Simţuri. Vidra dispune de simţuri ascuţite.

Urma. Prezenţa ei în teren se poate

recunoaşte după urme care sunt caracteristice, în

sensul că lasă imprimate atât ghearele cât şi pieliţa ce

uneşte degetele.

Excrementele conţin oase sau solzi de peşte,

resturi din carcasa racilor sau coji de ouă. Le depune

pe porţiunile mai deschise de teren sau pe pietre albe.

Răspândire. Vidra este răspândită în

aproape toată Europa şi Asia.

Biotop. Prezenţa ei este legată de apele curgătoare sau stătătoare de la şes până la

munte, care au malurile împădurite sau acoperite de stuf. Trăieşte în galerii, sub adâncituri ale

Vidra

1

2

a bUrme de vidră

a – urmă tipar (1- faţă; 2 – spate);b – urmă pârtie

Arealul european al vidrei

malului sau sub rădăcinile sălciilor bătrâne. Nu este fidelă locului de trai; în căutarea hranei

preferate - peştele - poate face deplasări lungi, dintr-un bazin hidrografic sărăcit, în altul mai

bogat. Efectivul actual este apreciat la 1 600 de piese, iar creşterea lui nu este afectată decât

de om sau de răpitoarele mari, care pot surprinde vidrele pe uscat. De asemenea, prin poluarea

apelor este silită să se deplaseze în alte bazine.

Hrana constă din peşti, raci, broaşte, raţe, lişiţe, bizami şi ouă. Vânează din amurg

până în zori, uneori chiar în grup, în apă, unde rezistă fără să respire 6 - 7 minute.

Reproducerea. Împerecherea are loc tot timpul anului, cu o perioadă de vârf în

februarie, gestaţia durând 60 - 63 de zile. După unii, ar exista şi situaţii când ea s-ar prelungi

la 8 - 10 luni (gestaţie prelungită). Femela fată o dată pe an, într-un cuib, 2 - 4 pui, la început

orbi, care devin independenţi la 6 - 9 luni şi maturi din punct de vedere sexual la 18 - 30 luni.

Recoltarea este interzisă. Excepţional, autoritatea publică centrală (Departamentul

Pădurilor din M.A.P.P.M.) poate aproba recoltarea între 1 octombrie şi 31 martie.

Valorificare. Blana sa este mult apreciată şi are o valoare ridicată.

Nurca, Noriţa Lutreola lutreola L.

Descriere. Nurca mai este cunoscută şi

sub denumirile sinonime de noriţă, dihor de apă,

vidră mică sau de Putorius lutreola şi Mustela

lutreola. Ea este asemănătoare cu vidra, dar are

talie mai mică decât aceasta. Are un corp alungit,

picioare scurte, cap relativ mic, cu botul lat,

urechi mici şi rotunjite la vârf. Membrana ce-i

uneşte degetele de la picioare este păroasă. Blana

de culoare brună, coada ceva mai închisă, pe gât

cu o pată mică alb-gălbuie şi cu buzele albe. În regiunea anală are o glandă ce emană un

puternic miros de usturoi. Lungimea totală: între 48 - 54 cm, din care coada reprezintă 13 - 14

cm; greutatea: 500 - 800 g, uneori ceva mai mare. Femelele sunt mai mici decât masculii, în

rest nu se pot deosebi în teren. Dentiţia numără 34 de dinţi; spre deosebire de vidră, are pe

maxilarul superior doar 3 premolari, faţă de 4 cât are aceasta. Formula dentară:

Nu se cunosc criterii de evaluare a vârstei. Longevitatea: 8 - 10 ani.

Nurca

Glasul. Adulţii scot un fluierat subţire.

Răspândire. Nurca este prezentă în Europa în câteva ţări. La noi, răspândită în

lungul apelor până în regiunea de munte, dar concentrată în special în Delta Dunării. Îşi

amenajează culcuşul în vizuini săpate în malul apelor, cu o ieşire sub apă şi alta pe uscat, dar

poate fi găsită şi sub rădăcini de arbori. Efectivul ei la noi în ţară nu este cunoscut exact (după

Cotta V. şi Bodea M., circa 1500 exemplare).

Hrana. Se Hrăneşte cu peşti, broaşte, rozătoare, pui de iepuri, raci şi păsări. Vânează

mai ales din amurg până în zori, pândindu-şi prada; pe uscat o urmăreşte după miros.

Reproducerea. Împerecherea are loc în aprilie - mai, sarcina durează 63 zile, după

care femela fată 3 - 7 pui, orbi în prima lună, care devin independenţi la vârsta de 3 luni şi

ating maturitatea sexuală la 9 luni.

Recoltarea. Este interzisă. Excepţional, autoritatea publică centrală (Departamentul

pădurilor din M.A.P.P.M.) poate aproba recoltarea.

Valorificare. Blana ei este valoroasă şi mult căutată. În străinătate, cererea mare de

blăniţe a determinat înfiinţarea de crescătorii speciale, unde se creşte nurca americană Mustela

vison (Lutreola lutreola vison).

Cultura. La noi a început în ultimii ani creşterea artificială a nurcii americane.

Crescătorii se găsesc la Gilău, Prejmer etc. Aici nurcile sunt crescute în cuşti individuale şi

hrănite cu deşeuri de abator, după anumite reţete. Sacrificarea lor se face la 7 - 9 luni, când

blana devine aptă pentru prelucrare şi valorificare. Din aceste crescătorii au scăpat

exemplare care pot fi recoltate între 15 septembrie şi 31 martie.

Dihorul Putorius putorius L.

Descriere. Specie destul de comună la

noi, are un corp alungit, ceva mai plin ca alte

mustelide, suplu, cu un gât gros, un cap ascuţit

şi urechi mici, picioare scurte. Lungimea totală

45 - 65 cm, din care coada 13 - 20 cm;

greutatea 0.5 - 1.2 kg. Blana, la suprafaţă

brună-închis, are lângă piele puful gălbui.

Nuanţa generală se deschide pe părţile laterale

şi în parte pe abdomen. Remarcăm că vârful

botului, vârful urechilor şi o dungă în dosul ochilor sunt gălbui deschise. Dentiţia este ca la

Dihorul

nurcă. Longevitatea: 8 - 10 ani.

Simţuri. Are mirosul dezvoltat.

Glasul. În caz de pericol sau în timpul

împerecherii scoate ţipete sau pufăie. În caz de mare

pericol elimină din glanda anală o secreţie foarte urât

mirositoare.

Răspândire. Dihorul, cu excepţia Peninsulei

Balcanice, a nordului Scandinaviei şi a Angliei, este răspândit în întreaga Europă. La noi este

răspândit, cu densităţi diferite, în întreaga ţară.

Biotop. Preferă locuri puţin frecventate, dar

evită pădurile întinse. Poate fi găsit în margini de păduri,

fâneţe, mlaştini sau în apropierea localităţilor. Îşi face

adăpostul în grămezi de crăci, stive de lemne, crăpături,

grămezi de pietre, hambare, poduri etc. Uneori utilizează

vizuinile altor specii, în care coabitează chiar şi două

familii.

Hrana. Se hrăneşte cu şoareci, şobolani, pui de

iepure, păsări ce cuibăresc pe sol, ouă, păsări de curte, peşti, broaşte, fructe, miere, viermi,

insecte. Are obiceiul să-şi facă depozite de hrană. Vânează pe uscat sau în apă, în special pe

înserat sau noaptea. Este cunoscut ca un animal sângeros, care omoară mai mult decât are

nevoie, lucru remarcat când atacă coteţele de iepuri sau găini de casă, omorând mai multe

piese.

Reproducerea are loc din martie până în iulie, sarcina durează 40 - 43 de zile, după care femela fată (3)4 - 7(10) pui, orbi în prima lună; aceştia devin independenţi la 3 luni şi maturi din punct de vedere sexual la aproximativ 9 luni. Efectivele sunt evaluate la 10 000-13 000 exemplare şi sunt afectate de om şi, rar, de unele răpitoare mai mari.

Recoltarea. Este permisă între 15 septembrie şi 31 martie, fiind mai uşoară iarna, când se văd urmele pe zăpadă. Se poate împuşca la culcuş, de unde poate fi scos cu zgomote metalice sau cu un câine hărţuitor. Poate fi prins şi cu capcane.

Valorificarea. Blana este frumoasă şi căutată, însă de valoare mai mică decât la nurcă, jder sau vidră.

La noi se pot întâlni mai rar încă două specii de dihor: dihorul de stepă (Putorius eversmani Less sinonim cu Mustela putorius rotschildt) şi dihorul pestriţ (Vormela peregusna euxina Pocock). Primul se deosebeşte prin culoarea sa mult mai deschisă, de unde îi vine şi denumirea de dihor galben; el mai poate fi întâlnit în stepă. Cel de-al doilea este uşor de recunoscut după blana sa castanie închis, cu pete gălbui ce contrastează cu restul corpului; se poate întâlni în câmpie, în tufărişuri sau păduri situate pe soluri uscate. Ambele specii sunt elemente endemice rar întâlnite în Dobrogea şi, deşi legea permite recoltarea lor, ar trebui instituită ocrotirea lor totală.

Arealul european al dihorului

a bUrme de dihor

a - faţă; b - spate

Hermelina Mustela erminea L.

Descriere. Hermelina, cunoscută şi sub

denumirea de nevăstuică mare, este un animal mic, foarte

agil şi cu un corp subţire. Lungimea sa totală este de 30 -

42 cm, din care coada are 8 - 12 cm. Greutatea oscilează

între 125 - 300 g. Femelele sunt totdeauna ceva mai mici.

Blana în timpul verii este brună, cu excepţia gâtului şi

abdomenului, care sunt albe gălbui. Iarna are o frumoasă

blană albă, cu excepţia vârfului cozii, care rămâne

permanent negru. Dentiţia este ca la nurcă. Longevitatea:

circa 10 ani.

Simţurile îi sunt ascuţite.

Sunetele scoase sunt nişte ţipete în caz de pericol.

Urme. Prezenţa sa ne este semnalată iarna de

urme care sunt asemănătoare cu cele de jder, însă evident

mai mici. Seamănă mult cu cele de nevăstuică, de care se deosebesc prin distanţa dintre urme.

Astfel, la hermelină distanţa dintre urmele alăturate este de 4.5 - 5 cm, pe când la nevăstuică

este doar de 2-3 cm. Lungimea săriturii hermelinei este de 40 - 50 (70) cm, iar a nevăstuicii la

15 - 20 (30) cm.

Excrementele conţin păr de la animalele

consumate. Dispune de o glandă anală ce secretă o

substanţă urât mirositoare.

Răspândire. Este întâlnită în Europa, cu

excepţia Peninsulei Balcanice, limita sudică a arealului

său fiind aproximativ Dunărea. La noi se întâlneşte din

Deltă până la limita altitudinală a vegetaţiei.

Biotop. Preferă tufărişurile, pădurile poienite,

situate în terenuri relativ umede. Culcuşurile le amenajează sub grămezi de crăci, scorburi,

buturugi sau în vizuini. Mai rar se instalează în hambare şi magazii din apropierea locuinţelor

omeneşti. Principalul duşman este omul.

Hrana. Se hrăneşte cu şoareci, păsări, broaşte, ouă, peşti, iezi de căprior, pui de

iepuri şi chiar căprioare adulte. Atacă cu îndrăzneală animale mult mai mari. Vânează mai

Hermelina (blană de iarnă)

Arealul european al hermelinei

ales ziua, în grup sau individual.

Reproducerea. Împerecherea are loc în februarie-martie. După unii ar exista o a

doua perioadă de împerechere în iunie - iulie. În primul caz gestaţia durează 8 săptămâni, în

cel de-al doilea 8 - 9 luni (gestaţie prelungită). Fătatul are loc în ambele cazuri în mai-iunie,

fiecare femelă având 4 - 7 pui, orbi în primele 5 - 6 săptămâni. Puii devin independenţi la 3 -

4 luni şi maturi din punct de vedere sexual la 18 - 24 luni.

Recoltarea. Se recoltează între 15 septembrie şi 31 martie, dar în special iarna,

ademenind-o cu glas de şoarece. Poate fi prinsă cu capcane de fier sau lemn.

Valorificarea. Blana de iarnă este foarte valoroasă.

Nevăstuica Mustela nivalis L.

Descriere. Acest mic animal, agil, cu

corpul subţire, se aseamănă mult cu hermelina, de

care se deosebeşte prin faptul că, în medie, este mai

mică decât aceasta, are vârful cozii colorat la fel cu

restul corpului. Vara, când ambele specii au blana

de aceeaşi culoare, se remarcă că dunga ce desparte

porţiunea mai închisă de pe părţile laterale ale

corpului de părţile inferioare alb-gălbui este

dreaptă la hermelină şi ondulată la nevăstuică.

Iarna, nevăstuica are o blană gălbuie, cu pete albicioase, fapt care o distinge net de hermelină.

Are o lungime totală de 19-29 cm, din care coada are 4 - 6.5 cm. Masculii au 60 - 130 g iar

femelele 45 - 60 g. Dentiţia este ca la hermelină. Longevitatea: 7 - 8 ani.

Simţuri. Are simţuri dezvoltate.

Glasul. Sunetele scoase sunt un şuierat ascuţit sau în caz de pericol un ţipăt.

Răspândire. Este răspândită în toată Europa cu excepţia Irlandei şi a sudului

Spaniei. La noi este răspândită în toate regiunile.

Biotop. Pretinde terenuri uscate, nisipoase,

în cadrul cărora îşi stabileşte adăpostul în tufişuri,

margini de pădure, grădini dar şi în localităţi

(grajduri, şuri, coteţe, sub coceni, şure de paie,

grămezi de lemne etc.).

Hrana ei este constituită din şoareci, păsări,

Nevăstuica

Arealul european al nevăstuicii

ouă, iepuri, păsări de casă, etc. Vânează mai mult ziua, în familie sau individual. Efectivul ei

este afectat de vulpi şi păsările răpitoare de zi sau noapte şi în special de om.

Reproducerea. Împerecherea se pare că are loc tot timpul anului; perioada de

gestaţie este de 5 (8 - 9) săptămâni. După unii, ar fi şi cazuri de gestaţie prelungită. Fată 4 - 8

(12) pui, orbi în primele 5 - 6 săptămâni, care devin independenţi la 3 - 4 luni şi maturi din

punct de vedere sexual la aproximativ 10 luni.

Recoltarea: între 15 septembrie şi 31 martie. Efectivele sunt estimate la 26 000

exemplare (1997).

Valorificarea. Blana are o valoare mult mai mică decât a hermelinei.

Ordinul Gruiformes

Este o grupare destul de eterogenă de păsări, de talie şi aspect diferit, cu ciocul,

gâtul şi picioarele mai mult sau mai puţin alungite. Mediul lor de viaţă este variabil, funcţie

de specie. Cele mai multe se deplasează în mod obişnuit pe sol; cu excepţia cocorilor, sunt

zburătoare mai slabe; unele înoată. După hrana consumată sunt omnivore. Puii, în general,

sunt nidifugi. Ordinul cuprinde 11 familii, dintre care amintim Familiile Gruidae, Otitidae şi

Rallidae.

FAMILIA GRUIDAE BRISSON

Cuprinde păsări mari, cu ciocul, gâtul şi picioarele lungi, aripi lungi şi late, care

depăşesc în lungime coada, care este rotunjită. Cuibul şi-l fac pe pământ, clocind în colonii

mari. La noi se pot întâlni două specii, oaspeţi de vară sau în pasaj: Grus grus şi Anthropoides

virgo.

Cocorul Grus grus L.

Descriere. Pasăre mare, cu lungimea de 119 -

139 cm, din care coada ocupă 22 - 23 cm. Are o

anvergură de 2 - 2.5 m, tarsul 25 - 26 (28) cm şi

greutatea de 5 - 6 kg.

Penajul, în general, este cenuşiu întunecat,

Cocorul Arealul european al

cocorului

fruntea, sprâncenele şi rectricele negre, creştetul capului, la exemplarele mai bătrâne,

nude şi de culoare roşie, la cele tinere, sure. De la ochi pornesc lateral pe gât dungi

deschise. O parte din remigele secundare alungite, late şi arcuite, atârnă în semicerc

peste coadă. Femelele sunt ceva mai mici decât masculii. Ciocul este roşiatic la bază,

cenuşiu spre vârf. Picioarele negre cu 4 degete, cel posterior situat mai sus, pe tars.

Glasul puternic, un fel de gru… gru…

Răspândire. Cuibăreşte în fosta U.R.S.S., Finlanda, Suedia şi Norvegia şi iernează

în Spania şi Africa de Nord. La noi se află mai mult în trecere, în special pe litoralul Mării

Negre şi mult mai puţin în vestul ţării. Apare în aprilie şi în

septembrie-octombrie. Puţine perechi cuibăresc la noi. Este o

specie monogamă. Femelele depun câte două ouă în cuiburi

amplasate pe sol.

În timpul migraţiei deplasarea se face atât ziua cât şi

noaptea, în stoluri mari, la înălţime mare, în formă de V, cu

viteză de circa 50 km/h.

Hrana constă din diferite vegetale, seminţe, broaşte,

melci etc.; prin consumarea porumbului poate produce unele pagube.

Recoltarea este interzisă.

Cocorul mic Anthropoides virgo L.

Este ceva mai mic şi mai rar la noi decât cocorul.

Are lungimea de 80 - 87 cm, din care coada 16 - 18 cm.

Are culoarea penajului în general cenuşie. Se remarcă pe

cap un moţ, iar partea anterioară a gâtului, guşa şi pieptul

negre-albăstrui. Nu mai are remige secundare arcuite

peste coadă, ci ele se prelungesc în linie dreaptă.

Este răspândit în sudul Europei, centrul Asiei,

centrul Africii. La noi se întâlneşte foarte rar, doar în

pasaj.

Familia Otidae Gray

Dropia Otis tarda L.

Arealul naţional al cocorului

Cocorul mic

Descriere. Este cea mai mare pasăre terestră de la noi.

Masculul are lungimea de 108 - 118 cm, din care coada 30 - 37

cm şi greutatea 14 - 15 (18) kg. Femela are o lungime de 85 - 95

cm, coada de 20 - 21 cm şi o greutate de 5 - 7 kg. Penajul

masculului este alb cenuşiu pe cap şi gât, spatele şi o parte din

aripi sunt galben-ruginii, cu dungi negre transversale, pieptul şi

abdomenul, albe cenuşii, iar rectricele externe sunt albe. De o

parte şi de alta a ciocului său, drept şi negru, are mustăţi (pene fără steag) a căror lungime

creşte cu vârsta şi pot ajunge la 18 - 19 cm. Femela are penajul ceva mai închis şi nu are

mustăţi. Năpârleşte în cursul verii. Păsările sunt dotate cu un văz foarte bun. Urmele sale ne

prezintă trei degete lungi de 3 - 5.5 cm, cel mijlociu fiind şi cel mai lung. Picioarele sunt

cenuşii negricioase.

Răspândire. Dropia este răspândită în sud-estul

Europei, în Asia centrală şi în nord-estul Africii. La noi a fost

sedentară în Dobrogea, Câmpia Dunării, Banat şi Crişana. Fiind o

pasăre tipică de stepă, evită pădurea, tufişurile şi chiar

denivelările de teren. Trăieşte în cârduri care iarna fac unele

deplasări în căutarea hranei.

Hrană. Se hrăneşte ziua, cu insecte, şoareci, larve, iar

când acestea lipsesc, în special iarna şi primăvara, consumă

diverse vegetale: bulbi, semănături verzi, de preferinţă mazăre,

fasole, orz sau rapiţă.

Reproducere. Împerecherea are loc în aprilie-mai. În

funcţie de proporţia sexelor, putem remarca monogamia sau

poligamia. În timpul rotitului, cocoşii îşi umflă penajul în mod

asemănător curcanilor şi, datorită rectricelor albe, se pot remarca

de la distanţă mare. Femelele depun obişnuit 2(3) ouă într-un cuib

pe pământ, pe care le clocesc 28 de zile, începând de la sfârşitul

lunii mai. Puii pot părăsi cuibul numai după 2-3 zile şi pot ajunge

la maturitate doar după 1-2 ani, femelele şi 4-5 ani, masculii.

Cocoşii nu iau parte la clocit şi la creşterea puilor.

Efective: 6 exemplare.

Recoltarea este interzisă.

Ocrotirea. Pentru refacerea efectivelor se impune

Dropia

Arealul european al dropiei

Arealul naţional al dropiei

Cocoş de dropie în timpul rotitului

importul unor exemplare mature şi creşterea în captivitate în vederea recolonizării.

Dropia mică, spârcaciul Otis tetrax L.

Descriere. Are o talie evident mai mică decât dropia.

Masculul are o lungime de 45 - 49 cm, din care coada are 10 -

14 cm şi greutatea de 0.7 - 0.9 kg. Femelele sunt numai cu

puţin mai mici. Penajul este diferit, în funcţie de sex. Cocoşii

au creştetul capului brun ruginiu, brăzdat de dungi negre, gâtul

negru, pe el remarcându-se dungi albe care coboară de la

urechi, formând un inel pe gât. Pe piept se remarcă un inel alb

mai lat; şi pe spate culoarea este brună închis, cu dungi

transversale subţiri negre, iar abdomenul şi o parte din tectrice

şi rectrice, albe. Pe acestea din urmă ies în evidenţă două dungi întunecate, transversale şi

terminale. Femelele au capul, gâtul şi pieptul gălbui, spatele şi laturile corpului brune ruginii,

iar abdomenul albicios. Atât pe gât cât şi pe piept şi spate se remarcă dungi subţiri

transversale, negre. Ciocul, cenuşiu cafeniu, cu puncte negre; picioarele, gălbui.

Răspândire. Este răspândită în regiunea Mării

Mediterane, spre centrul Europei, până în sudul Ucrainei. La noi

este în trecere şi foarte rar, oaspete de vară, manifestând

preferinţe pentru terenurile deschise de stepă. Poate fi observată

primăvara şi toamna în Dobrogea şi Bărăgan, în cârduri destul de

mari. Se subliniază că la noi se întâlneşte subspecia Otis tetrax

orientalis Hart.

Hrană. Consumă atât hrană animală cât şi vegetală.

Reproducere. Se împerechează în aprilie, iar femelele

depun 2 - 3 ouă verzi măslinii cu pete şterse, în cuiburi situate pe

sol.

Recoltare. Vânarea acestei specii este interzisă din cauza efectivelor scăzute,

consecinţă a modificărilor importante ale mediului său de viaţă.

Spârcaciul

Arealul european al spârcaciului

În ultimii ani nu a mai fost semnalată.

Familia Rallidae Vieillot

Cuprinde 132 specii de păsări, de talie mică şi mijlocie, răspândite pe întreg globul

pământesc, fiind întâlnite prin lunci şi bălţi, câmpii umede, mlaştini. Ele sunt alergătoare,

zburătoare sau înotătoare. Hrana lor este atât animală cât şi vegetală. Au penajul bogat, în

culori închise. La noi sunt cunoscute 7 specii, dintre care amintim: Fulica atra (lişiţa), Crex

crex (cristel) şi Gallinula chloropus L. (găinuşa de baltă), toate având o caracteristică comună,

aceea că îşi iau greu zborul, preferând să înoate sau să alerge pe jos.

Lişiţa Fulica atra L.

Descriere. Pasăre mijlocie cu lungimea de 37 - 43

cm, din care coada 5.6 - 6.2 (7) cm şi greutatea 0.6 - 1 kg.

Penajul de pe cap şi gât este negru, spatele negru-cenuşiu, iar

abdomenul, negru-albăstrui. Pe frunte are o pată albă.

Femelele sunt ceva mai mici decât masculii, iar exemplarele

tinere au guşa şi pieptul albe-brune. Picioarele cenuşii-verzui

şi ciocul ascuţit, cu vârful albăstrui. Glasul este un ţipăt

ascuţit.

Răspândire. Lişiţa este răspândită în regiunea

palearctică, în India şi Australia. La noi este oaspete de vară sau

în pasaj, fiind apreciată ca cea mai frecventă pasăre de apă

întâlnită în Deltă şi în toate bălţile din ţara noastră.

Hrana. Se hrăneşte cu plante acvatice, insecte, larve,

melci etc.

Lişiţa

Arealul european al lişiţei

Reproducerea. Împerecherea are loc în martie - aprilie. Femela depune 7 - 9(12) ouă

gălbui cu pete mici negre cafenii, într-un cuib construit pe plaur, suspendat pe stuf şi mai rar,

în sălcii. Puii sunt nidifugi.

Duşmanii lişiţei sunt răpitoarele cu pene, ciorile cenuşii

şi unele mamifere acvatice. Omul poate provoca distrugeri mari

prin adunarea ouălor; de asemenea, inundaţiile îi pot cauza

pierderea pontei.

Recoltarea este permisă între 15 august şi 15 martie,

prin apropiere sau la goană. Tirul este destul de uşor şi se trage cu

alice de 3 mm.

Găinuşa de baltă, corla Gallinula chloropus L.

Descriere. Pasăre mai mică decât

precedenta, atingând 31 - 34 cm, din care coada

are 7.8 - 8.4 cm şi greutatea 250 - 300 g.

Penajul este brun-măsliniu, cu excepţia

târtiţei şi a mijlocului abdomenului, care sunt albe.

Tot albe sunt penele subcaudale şi o parte din

penele situate pe laturile corpului. Pe frunte are o

placă roşie. Ciocul este roşu, cu vârful galben şi picioarele verzi-gălbui.

Răspândire. Este o pasăre răspândită pe aproape întregul

glob. La noi este oaspete de vară din aprilie până în toamnă şi îşi

duce traiul retras în desişurile stufului. Se hrăneşte cu insecte,

moluşte, larve, seminţe şi diverse alte vegetale.

Reproducere. Pasăre monogamă, depune obişnuit două

rânduri de ouă în cuiburi construite de ea sau în cele părăsite. Ponta

este formată din 7 - 12 ouă, albe cu pete mici, roşii-cafenii închis.

Puii sunt nidifugi.

Obişnuit, nu formează obiect de vânătoare. Se îmblânzeşte

uşor. În viitor este posibil ca atenţia vânătorilor să se îndrepte şi

asupra ei, în lipsa altor specii.

Se recoltează între 15 august şi 15 martie.

Arealul naţional al lişiţei

Găinuşa de baltă

Arealul european al găinuşei de baltă

Arealul naţional al găinuşei de baltă

Ordinul Charadriiformes (Limicolae)

Ordin destul de bogat, ce grupează 9 familii, din care la noi se întâlnesc specii

din 6 familii. Sunt specii terestre, semiacvatice sau acvatice, întâlnite pe lângă ape

marine sau dulci. Din acest ordin interesează, din punctul nostru de vedere, o singură

familie: Familia Charadriidae.

Familia Scolopacidae

Cuprinde cea mai mare parte din speciile ordinului. Păsările au dimensiuni variabile.

Se hrănesc cu viermi, moluşte, insecte. Sunt răspândite pe întregul pământ, sunt migratoare,

au sexele asemănătoare, trăiesc în grupuri mai mari sau mai mici. În fauna noastră există 39

specii, din care ne interesează doar sitarul şi cele trei becaţine. Se mai pot aminti nagâţul,

culicul, cioc-întors, cătăliga şi fluierarii.

Sitarul Scolopax rusticola L.

Descriere. Este o pasăre de 33 - 38 cm

lungime, cu coada de 7.5 – 10.3 cm şi greutatea de 250 -

300 g. penajul, variat colorat, prezintă pe cap o

alternanţă de 3 dungi late, transversale, negre şi 3 gălbui

ruginii. Spatele este brun-ruginiu cu pete negre şi dungi

cenuşii. Pieptul şi abdomenul sunt albe-gălbui, cu dungi

subţiri, transversale, brune. Vârsta se poate stabili

cercetând prima remige care, la tineri are marginea

dinţată, iar la adulţi, întreagă. Culoarea părţii înguste

este albă la adulţi şi pătată la tineri până la un an. Sitarul are un zbor greoi şi, în caz de

pericol, se lipeşte de sol. Năpârleşte treptat din iulie până toamna. Ciocul lung de 6.6 - 8.2 cm

este cenuşiu şi are o conformaţie deosebită, în sensul că maxilarul superior depăşeşte şi

acoperă vârful celui inferior. Această prelungire se poate mişca independent în sus, facilitând

prinderea hranei în sol. Glasul masculului (quor, quor, quor…psit, psit) sau al femelei (hast,

hast) pot fi auzite seara şi, mai rar, dimineaţa, în lunile martie-aprilie. Sitarul, pe lângă văz şi

auz, are dezvoltat şi simţul pipăitului, care este şi mai dezvoltat la vârful ciocului.

Sitarul

Răspândire. Este o pasăre răspândită în nordul Europei şi Asiei. La noi este în pasaj şi, mai rar, oaspete de vară; în unele cazuri rămâne şi peste iarnă la noi. Se întâlneşte în pădurile umede sau pe islazuri împădurite.

Răspândirea sa este determinată de umiditatea solului.

Hrană. Se hrăneşte seara şi dimineaţa cu râme, larve şi insecte pe care le prinde în găurile pe care le face cu ciocul în pământul moale sau de sub litieră.

Reproducere. Împerecherea are loc în martie - aprilie; femela depune 4 ouă brune deschis cu pete roşcate.

Recoltarea are loc între 1 septembrie - 30 aprilie, recolta anuală fiind evaluată la 4.500 - 5.000 piese. Se împuşcă la pândă, la sărite sau la goană. Pânda se face seara, în timpul primăverii, când păsările se ridică în zbor după apusul soarelui. Zborul de seară durează 15 - 25 minute. Vânătorul îşi alege locul la marginea pădurii sau a poienii. Are nevoie de îmbrăcăminte adecvată, un câine de aport sau o lanternă pentru a găsi vânatul căzut. Vânătoarea la sărite se practică în pădurile mai rare, cu un prepelicar sau 2 gonaci. Goana este mai puţin recomandabilă din cauză că sunt împuşcate mai multe femele. Se trage cu alice de 2 ½ mm. Trofeul este o pană mică, situată pe fiecare aripă, înainte de prima remige, denumită pana pictorului.

Becaţina Gallinago gallinago L.

Descriere. Se mai cunoaşte sub denumirea de becaţină comună, are o lungime de 23 - 31.2 cm, din care coada 5.8-7.5 cm şi ciocul 6.4 - 7.4 cm. Penajul pe spate, brun-negricios. Are pe creştetul capului o dungă longitudinală gălbuie, mărginită de două dungi de culoare mai închisă. Are abdomenul şi o parte din penele cozii albe. Coada, cu marginea albăstrie, este formată din 14 pene. Ciocul este negru la vârf, picioarele brune-cenuşii.

Glasul, un ţipăt răguşit.

Răspândire. Este răspândită în Europa şi nordul Asiei. La noi, o specie de pasaj, comună în luncile umede şi fâneţe. Unele exemplare rămân la noi şi iarna.

Recoltare. Se recoltează între 1 septembrie - 30 aprilie, la picior cu câine prepelicar, folosind alice de 1 ½ - 2 mm. Zborul în zig-zag îngreunează tirul.

Arealul european al sitarului

Arealul naţional al sitarului

Becaţina

Arealul naţional al becaţinei

Becaţina mare Gallinago media Loth.

Descriere. Este cunoscută şi sub denumirea de dublă (Capella media). Are o lungime de 26 - 29 cm, coada 3.4 - 4.6 şi ciocul de 6 - 6.6 cm. Penajul pe spate este negricios cu 4 dungi galbene ruginii. Creştetul capului este colorat asemănător cu cel al becaţei comune. Pieptul, gălbui-roşcat, abdomenul alb; coada este formată din 16 rectrice de culoare roşie-ruginie, cu benzi întunecate la margine, cu o dungă albă şi cu rectricele din margine, câte trei de o parte şi de alta a cozii, albe. Ciocul, brun-negricios cu baza albă, picioarele roşii- surii.

Nu dă glas când se ridică în zbor.

Răspândire. În nordul Europei şi NV Siberiei, iernează în Africa, Asia Mică, Peninsula Balcanică şi Italia. La noi, specie de pasaj, întâlnită pe pajiştile mlăştinoase şi în Deltă.

Zborul este drept şi are o viteză nu prea mare.

Vânătoarea interzisă.

Becaţina mică Lymnocryptes minimus Brünn

Descriere. Se întâlneşte şi sub denumirea de becaţină surdă. Are o lungime de 21.1 - 22.4 cm, coada de 4.4 - 5.8 cm şi ciocul de 3.7 - 4.4 cm. Penajul de pe spate este brun-roşcat cu pete negre, cu trei dungi longitudinale roşcate, alternând cu patru dungi gălbui. Pe creştet are o dungă lată brună negricioasă, încadrată de două dungi înguste gălbui. Deasupra ochiului are o sprânceană brună. Pieptul ruginiu-cenuşiu, abdomenul alb şi coada formată din 12 rectrice negre cu benzi ruginii. Ciocul negricios cu baza albicioasă, iar picioarele roz-albicioase.

Nu dă glas în zbor.

Răspândire şi biotop. În nordul Eurasiei; la noi apare în

Becaţina mică

Arealul european al becaţinei mici

Becaţina mare

trecere primăvara şi toamna. Se recomandă ca pentru becaţine să se creeze în locurile frecventate locuri de atracţie prin bogăţia hranei. Ele se aleg pe marginea bălţilor, unde se întoarce pământul cu hârleţul pentru a-i asigura afânarea şi se stropeşte cu sânge de vită sau must de bălegar, pentru a favoriza instalarea viermilor. În felul acesta se creează o abundenţă mare de hrană într-un teren afânat, uşor penetrabil cu ciocul.

Recoltare. Se recoltează între 1 septembrie şi 30 aprilie. Se vânează ca şi celelalte becaţine. Tirul este uşurat de faptul că zboară cu viteză mică.

Nagâţul Vanellus vanellus L.

Descriere. Pasăre de talie mijlocie (32 cm), cu spatele şi aripile negre-verzui, creştetul şi guşa negre. Obrajii şi pântecele albe. Capul negru-verzui, cu un smoc de pene lungi şi înguste (10 - 11 cm). Tectricele supracodale roşii-ruginii.

Frecvent în biotopul bălţilor ca oaspete de vară (martie-octombrie). Izolat iernează şi la noi.

Se recoltează între 15 august şi 15 martie.

Ordinul Columbiformes

Este constituit din păsări arboricole terestre, cu o talie mijlocie sau mică, cu corpul

îndesat. Au un zbor iute. Sunt păsări monogame. Din cele două familii cunoscute la noi ne

vom referi doar la Familia Columbidae.

FAMILIA COLUMBIDAE GRAY

Păsări de talie mijlocie, bune zburătoare, cu aripi lungi şi ascuţite. Trăiesc în perechi,

îşi depun ouăle, câte două, în cuiburi. Puii cer o îngrijire relativ lungă în cuib. La început

aceştia sunt hrăniţi cu un lichid lăptos secretat de guşa părinţilor. Se cunosc 289 de specii,

răspândite pe toate continentele, dintre care la noi trăiesc 4 specii.

Porumbelul gulerat Columba palumbus L.

Descriere. Este o pasăre de talie mijlocie, cu

lungimea totală de 42.2 - 45 cm, din care coada are 15.3 -

17.5 cm, greutatea de circa 500 g. Penajul pe cap şi gât este

Nagâţul

Porumbelul guleratArealul european al porumbelului gulerat

albastru închis, pe fiecare parte a gâtului cu câte o pată albă. Spatele este cenuşiu albăstrui,

abdomenul cenuşiu, coada cenuşie-negricioasă, spre vârf cu o dungă cenuşiu-albăstruie.

Ciocul are baza roşie şi vârful galben. Glasul caracteristic.

Răspândire. Are o răspândire destul de largă, cuprinzând în arealul său întreaga

Europă şi Asia vestică. Iernează în sudul Europei şi nordul Africii. La noi este oaspete de

vară sau în pasaj, fiind întâlnit în pădurile de deal şi munte.

Hrana lui constă din omizi, insecte, melci, apoi seminţe de fructe, muguri şi părţi

din frunze sau flori.

Reproducere. Este o specie monogamă; cuibăreşte în arbori; depune obişnuit două ponte (aprilie şi iunie), fiecare de câte două ouă albe, strălucitoare, pe care le cloceşte 17 - 19 zile. Puii rămân în cuib 2 - 3 săptămâni, după care, înainte de a zbura, au nevoie de o săptămână de acomodare. La clocit şi la creşterea puilor iau parte ambii părinţi.

Efectivele sale nu sunt cunoscute; în orice caz, ele nu sunt prea mari, la aceasta

contribuind în principal duşmanii săi, care sunt răpitoarele cu pene, jderul şi pisica sălbatică,

ciorile şi coţofenele. Trăieşte în stoluri mai mari sau mai mici. Doarme în zbor.

Recoltare. Se vânează între 1 august şi 31 martie. Se cunosc mai multe metode.

Astfel, primăvara poate fi vânat prin metoda apropierii sau cu chemătoarea. Vara pot fi vânaţi

la pândă la locurile de hrănire, la adăposturi, sărării sau locurile de dormit. În toate cazurile

vânătorul trebuie să se camufleze bine sau să se apropie cu mare atenţie, având în vedere că

porumbeii au simţuri ascuţite. Se trage cu alice de 3 mm. Anual se recoltează prin împuşcare

circa 12 000 de porumbei, dintre care o bună parte sunt guleraţi.

Porumbelul de scorbură Columba oenas L.

Descriere. Pasăre de 32 - 35 cm lungime, cu coada

de 11.5 - 14 cm şi greutatea de 250 - 35 g. Penajul său are

pe cap şi pe gât o culoare albastră, pe spate cenuşiu-albastru

întunecat, cu o pată verzuie pe gât; pieptul şi abdomenul,

albastre şters. Pe tectrice se remarcă două dungi închise şi

întrerupte. Ciocul gălbui, cu baza roşie.

Răspândire. Aria de răspândire este asemănătoare

cu a porumbelului gulerat. La noi, oaspete de vară, uneori

sedentar; cuibăreşte în scorburi. Este frecvent întâlnit.

Înmulţirea, hrana, obiceiurile şi recoltarea sunt asemănătoare cu cele indicate la

porumbelul gulerat.

Porumbelul de scorbură

Turturica Streptopelia turtur L.

Descriere. Este o pasăre de 29.6 - 31.5 cm lungime,

cu coada de 11.5 - 14.6 cm şi greutatea de circa 160 g. Are

creştetul şi ceafa albastre-cenuşii, pe gât cu dungi albe şi negre

(care lipsesc la exemplarele tinere), spatele brun-ruginiu cu

pete negre, pieptul roşcat, abdomenul albăstrui-cenuşiu, iar

coada neagră, cu o dungă albă. În zbor coada se desface în

formă de evantai. Glasul caracteristic: tur, tur…, oarecum

răguşit.

Răspândire: în Europa, nordul Africii şi vestul Asiei; la noi

este oaspete de vară din aprilie până în septembrie. Se întâlneşte în

pâlcuri de pădure şi în livezi.

Hrana sa constă din seminţe şi insecte. Este monogamă;

ambii soţi iau parte la clocirea pontelor de câte 2 ouă albe

strălucitoare pe care le depune în mai şi iulie. Cuibul îl construieşte în

tufe sau arbori. Incubaţia ouălor durează 14 zile. Puii pot zbura după

circa 25 de zile.

Efectivele turturelei sunt afectate de răpitoare şi om care recoltează anual 28 000-30

000 piese.

Recoltare. Vânătoarea este permisă între 1 august şi 31 martie şi se practică la

pândă seara şi dimineaţa, la locurile de trecere spre apă sau hrană. Zborul este rapid şi se

folosesc cartuşe cu alice de 2 mm.

Guguştiucul Streptopelia decaocto Friv.

Descriere. Este o pasăre de mărimea aproximativă a

turturicii, cu penajul în general violaceu, cu gâtul şi pieptul roz

deschis şi cu o pată neagră în formă de semilună pe gât. Glasul

este gu… gu… gu…

Răspândire. Originară din Asia, s-a răspândit în

sud-estul Europei. La noi a apărut relativ recent, azi practic

Turturica

Arealul european al turturicii

Guguştiucul

fiind răspândit în toată ţara, în special în jurul localităţilor. Este sedentară.

Hrana este atât vegetală cât şi animală.

Reproducere. Cuibăreşte în arbori, clădiri sau chiar la sol. Depune 3-4 ponte a câte 2 ouă.

Recoltarea: între 1 august şi 31 martie.

Ordinul Strigiformes

Cuprinde răpitoarele de noapte, care se caracterizează prin cap mare, cu orbitele

mari, ochii îndreptaţi înainte, înconjuraţi de pene fine dispuse radiar. Au ciocul foarte puternic

şi încovoiat. Au aripi late şi lungi, picioare cu gheare puternice, degetul extern poate fi

îndreptat şi înapoi. Sunt dotate cu auz şi văz ager. Hrana constă din pradă vie. Strigidele mai

mari din acest ordin atacă păsările şi iepurii, iar cele mai mici se hrănesc cu rozătoare. Îşi

înghit prada întreagă, eliminând părţile nedigerabile pe gură sub forma unor cocoloaşe

(ingluvii).

Cuibăresc în scorburi, crăpături, stâncării sau clădiri. Depun 2 - 10 ouă albe şi rotund

eliptice. Puii, orbi la început şi acoperiţi de un puf albicios, sunt nidicoli, având nevoie de

îngrijire lungă înainte de a părăsi cuibul.

Ordinul este reprezentat printr-o singură familie, prezentă şi la noi: Familia

Strigidae Gray, care cuprinde circa 200 specii răspândite pe întregul glob pământesc. La noi

trăiesc 11 specii, dintre care amintim:

- Buha Bubo bubo, pasăre de 62 - 82 cm, sedentară, rară la noi;

- Ciuful de pădure Asio otus, mai mic, de 33 - 37 cm lungime, sedentar,

uneori şi oaspete de iarnă, frecvent la noi;

- Ciuful de baltă Asio flammeus, de 33 - 37 cm, oaspete de iarnă, întâlnit în

regiuni fără păduri mlăştinoase;

- Ciuşul Otus scops;

- Cucuveaua Athene noctua;

- Ciuvica Glaucidium passerinum;

- Huhurezul mare Strix uralensis, de 57 - 67 cm lungime, oaspete de iarnă;

- Huhurezul de pădure Strix aluco, cu o lungime de 40 - 43 cm, este sedentar

şi mai frecvent întâlnit în pădurile de câmpie.

Toate speciile acestei familii sunt ocrotite de lege, împuşcarea lor fiind interzisă pe

două considerente: efectivele relativ mici şi faptul că, prin hrana consumată, sunt mai mult

folositoare decât dăunătoare.

Buha Ciuful de pădure

Ciuşul Ciuful de baltă

Ciuvica Cucuveaua

Huhurezul micHuhurezul mare

Ordinul Passeriformes

Cuprinde un mare număr de specii, circa 5.500 repartizate în 60 de familii, răspândite

pe tot globul. La noi sunt cunoscute 22 de familii, din care pentru vânătoare prezintă interes

câteva specii din Familia Corvidae şi Familia Turdidae.

Familia Sturnidae

Cuprinde păsări de talie mică, răspândite în majoritatea regiunilor globului. Se

hrănesc atât cu insecte, viermi etc., cât şi cu seminţe, fructe ş.a.

Graurul comun Sturnus vulgaris L. 1758

Oaspete de vară, comun; cuibăreşte în aproape toată

ţara, în scorburi, crăpături de stânci, taluzuri. Ponta formată

din 5-7 ouă o clocesc timp de 11 - 12 zile atât femela, cât şi

masculul. În iunie graurii depun a doua pontă. Puii devin

independenţi după circa 30 de zile.

Se recoltează între 1 august - 31 martie.

Graurul dobrogean Sturnus vulgaris balcanicus L. 1758

Regiunea auriculară purpurie; tectricele supracodale sunt verzi până la vânăt; penele

guşii, verzi. Cloceşte în Oltenia, Muntenia şi mai ales în Transilvania şi Banat. Depune două

ponte anual, în aprilie-iunie. Ponta este de 5 - 7 ouă pe care le clocesc timp de 10 - 12 zile.

Se recoltează între 1 august şi 31 martie.

Graurul comun

FAMILIA CORVIDAE GRAY

Cuprinde păsările cele mai mari şi mai puternice din Ordinul Passeriformes. Au talii

mijlocii sau mari, cioc puternic, relativ lung, ascuţit şi drept, înconjurat la bază cu pene scurte

şi tari. Picioarele sunt puternice, penajul de culoare cenuşie la negru. Glasul constă din ţipete

neplăcute. La noi sunt cunoscute 9 specii, dintre care cel puţin 4 produc pagube vânatului,

fapt pentru care sunt combătute.

Corbul Corvux corax L.

Descriere. Pasăre mare, de 63 - 72 cm lungime, cu

coada de 23.5 - 27 cm, ciocul de 7 - 8.5 cm şi greutatea de 1

- 1.5 kg. Penajul este negru cu luciu metalic. În zbor, coada

are vârful alungit şi obtuz, spre deosebire de celelalte ciori, la

care este rotunjit.

Glasul este un croncănit caracteristic.

Răspândire. La noi este răspândit în toată ţara, mai

frecvent în regiunea subcarpatică. Este sedentar.

Hrana, mai mult animală, este constituită din

hoituri, pui de păsări, viermi, insecte, şoareci, pui de iepure şi

uneori chiar iepuri adulţi. Deşi produce pagube vânatului,

efectivele sale mici determină tolerarea sa, fiind ocrotit de lege

şi declarat monument al naturii.

Corbul

Arealul european al corbului

Cioara cenuşie, cioara grivă Corvus corone cornix L.

Se mai numeşte şi cioara grivă ardelenească, pe considerentul că este răspândită în

Transilvania, Bucovina şi Banat, spre deosebire de o altă subspecie Corvus corone sardonius

(cioara grivă sudică), care este răspândită în Muntenia şi Dobrogea.

Are o lungime de 43 - 50.5 cm, coada de 18.5 - 21.2 cm şi ciocul de 4.7 - 5.4 cm. Are

capul, gâtul, aripile şi coada negre, restul corpului cenuşiu. Subspecia sardonius are un corp

ceva mai mic şi are acelaşi colorit, însă cu nuanţe mai deschise.

Ambele subspecii sunt sedentare, eventual eratice iarna. Efectivele sunt destul de

mari. Hrana constă din insecte, şoareci, melci, ouă, pui de păsări sau iepuri, potârnichi,

prepeliţe sau diverse vegetale (seminţe, porumb crud etc.).

Datorită pagubelor mari pe care le produce, trebuie combătută până la limite

tolerabile, în tot timpul anului.

Cioara grivă sudică Corvus corone sardonius

Specie sedentară. Se întâlneşte frecvent în sudul şi estul ţării. Cuibăreşte frecvent la

câmpie şi dealuri sau mai rar în zona montană. Se poate recolta tot timpul anului.

Cioara grivă vestică Corvus corone corone

Specie sedentară întâlnită pe alocuri în Banat şi

Transilvania de sud. Se poate recolta tot timpul anului.

Cioara de semănătură Corvus frugilegus L.

Are o lungime de 42 - 52 cm, coada de 16 - 21

cm, ciocul de 5.1 - 5.5 cm. Ciocul, picioarele şi ghearele

Cioara grivă vestică (detaliu )

Cioara de semănătură (detaliu)

sunt negre. Penajul este negru, cu o pată albă la baza ciocului.

Este sedentară şi eratică, foarte frecventă pe câmpie, în stoluri numeroase.

Cuibăreşte în colonii. Hrana sa constă din viermi, insecte, ouă, pui de păsărele, precum şi

vegetale. Prin natura hranei produce pagube vânatului şi agriculturii, prin consumarea

porumbului.

Trebuie recoltată, urmărind scăderea efectivelor, în tot timpul anului.

Stăncuţa Corvus monedula L.

Are dimensiuni evident mai mici decât cioara de

semănătură. Are culoarea penelor pe cap, spate şi coadă

neagră; pe spate se remarcă o pată cenuşie. La exemplarele

mai bătrâne se poate forma un guler semilunar alb.

Abdomenul este cenuşiu-albicios. Ciocul şi picioarele,

negre.

Este omnivoră prin hrana consumată, producând

pagube pentru care este considerată dăunătoare şi este

combătută atunci când efectivele ei sunt prea mari.

Se recoltează între 1 august şi 31 martie.

La noi s-au identificat două subspecii:

- Corvus monedula spermologus Vicill – stăncuţa apuseană, oaspete de iarnă sau

sedentară.

- Corvus monedula soemmeringii Fisch – stăncuţa, care are pata de pe ceafă

albicioasă şi alungită pe gât; este sedentară.

Coţofana, ţarca Pica pica L.

Este o pasăre de dimensiuni mai mici decât stăncuţa,

remarcându-se prin coada sa lungă de 21 - 28 cm. Are penajul negru,

cu excepţia abdomenului, a părţii posterioare a spatelui şi, parţial, a

aripilor, care sunt albe.

Stăncuţa

Coţofana

Are o largă răspândire în regiunile de câmpie, unde există o alternanţă de păduri şi

câmpuri deschise, precum şi în zăvoaie. Este sedentară; vara trăieşte izolat, iar iarna în stoluri.

Este omnivoră, consumând fructe şi seminţe, ouă şi pui de păsări, între care amintim

potârnichi, fazani, porumbei, prepeliţe etc., ca şi pui de iepure. Prin pagubele cauzate se

situează printre cele mai dăunătoare dintre corvide, fapt pentru care trebuie recoltată tot

timpul anului.

Gaiţa Garrulus glandarius L.

Este o pasăre aproximativ de mărimea stăncuţei, cu

penajul cenuşiu-roşcat. Pe aripi are dungi transversale negre,

albastre şi albe. Coada are baza cenuşie-albă, spre vârf neagră

cu dungi albăstrui. De o parte şi de alta a ciocului are dungi

negre, care lasă impresia că are mustăţi. Ciocul negru,

picioarele sur-roşcate. Glasul este foarte diferit, după unii

având posibilitatea să imite ţipătul unor răpitoare sau a altor

vieţuitoare.

La noi este sedentară, cu deplasări eratice. Hrana ei

constă din ghindă şi jir, insecte, ouă şi pui de păsări, precum şi

din diverse seminţe. Efectivele actuale sunt apreciate ca fiind

prea mari şi trebuie scăzute, prin recoltare în tot timpul anului.

Familia Turdidae Gray

Cuprinde peste 300 specii de talie mică şi mijlocie, dintre care la noi sunt cunoscute

200 specii. Câteva dintre ele prezintă interes pentru vânători:

sturzul de iarnă, sturzul de vâsc şi mierla.

Sturzul de iarnă, cocoşarul Turdus pilaris L.

Este o pasăre relativ mică, cu capul, ceafa şi târtiţa

Gaiţa

Sturzul de iarnă

cenuşii, spatele este brun-castaniu, coada este neagră, abdomenul albicios, ciocul galben, iar

picioarele, brune.

La noi apare în noiembrie şi pleacă în martie. Se observă în stoluri, în livezi, vii şi

păduri.

Se poate împuşca în intervalul 1 august - 31 martie.

Sturzul de vâsc Turdus viscivorus L.

Are 27 - 29 cm lungime, coada de 10.5 - 12.3 cm,

fiind cel mai mare dintre sturzi. Penajul ruginiu-gălbui până

la alb-gălbui cu pete brune pe gât şi piept, aripile brune, coada

sură-cafenie, ciocul cafeniu, la bază gălbui, picioarele roşii.

La noi este sedentar şi eratic. Vara se întâlneşte în

regiunea dealurilor, iar iarna apare la şes. Este omnivor,

depune două ponte pe an. Perioada de recoltare: între 1 august

şi 31 martie.

Sturzul cântător Turdus philomelos

Oaspete de vară. Apare frecvent în martie, în păduri,

de la câmpie până la munte, unde cuibăreşte. Sporadic

iernează în Delta Dunării. Se poate recolta între 1 august şi 31

martie.

Sturzul de vii Turdus iliacus

Mai mult specie de pasaj primăvara şi toamna (din

octombrie până în iunie). Se poate recolta între 1 august şi 31

martie.

Sturzul de câmp

Sturzul cântător

Sturzul de vii

FAM ALAUDIDAE

Cuprinde păsări de talie mică, cu penaj în general brun. Cuibăresc pe sol şi se

hrănesc cu insecte, viermi, seminţe etc. Sunt răspândite atât în zonele temperate, cât şi în cele

calde.

Ciocârlanul Galerida cristata L. 1758

Pasăre sedentară de 16.5 - 17.5 cm, cu un moţ de pene pe

cap. Cloceşte în locuri aride, pietroase. Depune 3-5 ouă pe care le

cloceşte două săptămâni.

Poate fi recoltată între 1 august şi 31 martie.

PĂSĂRI DIN FAUNA SĂLBATICĂ

la care vânarea este interzisă

Barza albă Ciconia ciconia

Barza neagră Ciconia nigra

Becaţina mare Gallinago media

Călifarul alb Tadoma tadoma

Călifarul roşu Tadoma feruginea

Cocorul mare Grus grus

Cocorul mic Anthropoldes virgo

Cocoşul de mesteacăn Lyrurus tetrix

Corcodelul Podiceps sp.

Cresteţul Porzana sp.

Cârstelul de baltă Rallus aquaticus

Cârstelul de câmp Crex crex

Ciocârlanul

Cufundarul Gavia artica

Cufundarul guşă roşie Gavia stellata

Cufundarul mare Gavia immer

Culicul Numenia sp.

Dropia Otis tarda

Egreta mare Egreta alba

Egreta mică Egreta garzeta

Ferestraşul mic Mergus albellus

Fluierarul Tringa sp.

Gârliţa mică Anser erythropus

Gâsca cu gât roşu Branta ruficollis

Heretele Circus sp.

Lebăda de iarnă Cygnus cygnus

Lebăda mică Cygnus bewickii

Lebăda de vară Cygnus olor

Lopătarul Platalea leucorodia

Pelicanul Pelecanus sp.

Raţa cu cap alb Oxyura leucocephala

Spârcaciul Otis tetrax

Stârcul de cireadă Bubuleus ibis

Stârcul galben Ardea ralloides

Stârcul de noapte Nycticorax nycticorax

Stârcul pitic Ixobrychus minutus

Stârcul roşu Ardea purpurea

Şoimul Fallco sp.

Uliul Accipiter sp.

ADĂPOSTUL VÂNATULUI

Existenţa vânatului este determinată, în mare măsură, de natura vegetaţiei, care îi

asigură adăpostul natural şi hrana. Puţine animale îşi găsesc adăpost în sol, prin săparea unor

vizuini; marea lor majoritate utilizează în acest scop vegetaţia. Necesitatea adăpostului apare

evidentă din momentul în care analizăm raporturile vânatului cu mediul biotic sau abiotic, mai

precis cum reacţionează la influenţele negative pe care le înregistrează acesta (variaţii de

temperatură, precipitaţii, precum şi din cauza duşmanilor naturali). Adăpostul este factorul

care atenuează, într-o oarecare măsură, influenţele nefavorabile. fapt pentru care este necesar

să i se acorde o mare atenţie, mai ales astăzi, când, prin agricultura şi silvicultura intensive ce

se practică, adăpostul natural se restrânge tot mai mult în favoarea suprafeţelor agricole.

Vânatul are nevoie de adăpost vara, dar în special iarna. El caută adăpost atât

împotriva arşiţei, cât şi împotriva ploilor, viscolelor; adăpostul de care dispune îi este de mare

folos şi în apărarea de duşmani. Astfel, dacă vara culturile agricole oferă, de exemplu, pentru

iepuri, adăpost împotriva intemperiilor şi duşmanilor, iarna lipsa lor determină o deplasare a

acestora către pădure, în cazul când există în apropiere.

Adăpostul este diferit în cazul fiecărei specii. Astfel, prepeliţele şi potârnichile se pot

adăposti vara în culturile agricole, unde îşi amplasează şi cuiburile. Dar marea majoritate a

speciilor de vânat îşi găsesc adăpostul în pădure. întinsele stufărişuri ale Deltei Dunării

adăpostesc, de asemenea, o uriaşă lume a păsărilor. în general, fiecare specie îşi caută

adăpostul în funcţie de modul ei de viaţă, anotimp, respectiv de temperaturi, precipitaţii,

precum şi în funcţie de posibilităţile duşmanilor de a le urmări.

Câmpia, în condiţiile actuale, oferă cele mai puţine posibilităţi de adăpostire, mai

ales în timpul iernii. Pădurile din această regiune au fost restrânse treptat sau au dispărut

complet de pe suprafeţe întinse. Tufele, mărăcinii, vegetaţia erbacee au dispărut, locul lor

lumdu-1 culturile agricole, astfel că, după strângerea recoltelor, câmpul rămâne complet

descoperit. Pentru a se asigura însă adăpostul necesar, este nevoie să se realizeze plantaţii de

aliniament de-a lungul drumurilor, canalelor şi în lungul apelor. Trebuie ocrotite

mărăcinişurile care acoperă porţiunile necultivabile, iar acolo unde există astfel de suprafeţe

neacoperite cu culturi, este nevoie să se asigure imediat plantarea lor şi realizarea aşa-

HRANA VÂNATULUI

Hrana, atât sub aspectul său calitativ, cât şi din punct de vedere cantitativ, are un rol

deosebit de important în viaţa vânatului. Acesta dispune în mod natural de hrană suficientă

numai când este păstrat echilibrul între posibilităţile de hrănire ale staţiunii şi efectivul de

vânat. Sunt însă destule situaţii când animalele sunt lipsite de hrana necesară, caz în care fie

că produc pagube, fie că migrează sau pier. Se ajunge la pagube când numărul animalelor

creşte prea mult, sau când resursele vegetale scad. In aceste situaţii. se produc pagube la

plantaţiile tinere prin decojire şi păşunarea puieţilor, sau prin distrugerea culturilor agricole.

Pentru vânat, cele mai mari greutăţi în procurarea hranei apar iarna; de aceea, aceasta este, în

primul rând, perioada de maximă grijă pentru hrănirea lui.

Spre a preveni pagubele, nu este însă suficient să se acorde atenţie asigurării hranei

în perioadele deficitare, ci se impune o preocupare permanentă în această direcţie. Pentru a

realiza condiţii bune de hrană vânatului, se poate acţiona, în primul rând, prin îmbunătăţirea

condiţiilor naturale. In acest sens, îmbogăţirea compoziţiei arboretului şi a subarboretului cu

speciile producătoare de fructe preferate de vânat, ca si ameliorarea păşunilor naturale, joacă

un rol important. De multe ori aceste măsuri nu sunt însă suficiente şi este nevoie să se

apeleze la culturi speciale de plante pentru vânat. Frecvent, se cultivă pe unele suprafeţe

lucernă, trifoi alb şi roşu, sparcetă, cartof, nap porcesc, sfeclă de nutreţ, sorg, varză furajeră şi

altele. Se recomandă ca la 250 ha pădure să existe 1 - 2 ha păşuni şi culturi de acest fel,

dispersate în interiorul suprafeţei respective. De asemenea, se poate oferi vânatului hrană

adunată si depozitată în silozuri, magazii şi hrănitori (fân, frunzare, ghindă, cartofi, jir, castane

etc.). în ultimii ani s-a pus la punct producerea de hrană concentrată pentru fazani şi pui de

fazani, ca şi pentru cervide, mistreţi si urşi. În principiu, aceasta are în compoziţie substanţe

nutritive si vitamine, eventual stimulatori de creştere, care constituie aşa-numitul „premix".

Forma de prezentare obişnuită este de granule de diferite dimensiuni. Uneori, cum este cazul

la hrana pentru urs, i se dă si un gust atrăgător, de zmeură de exemplu, pentru a fi mai uşor

consumată.

Este de reţinut că hrana consumată de speciile de vânat trebuie să le asigure

PREVENIREA PAGUBELOR PRODUSE DE VÂNAT

Hrănirea complementară a vânatului nu constituie totdeauna o garanţie că

acesta nu va produce pagube în plantaţiile forestiere sau în culturile agricole. Pagubele

cresc foarte mult atunci când efectivele sunt ridicate şi, mai ales, când se produc con-

centrări sezoniere. Mijloacele utilizate pentru prevenirea pa-gubelor pot fi diferenţiate

în două grupe: mecanice şi chimice.

Mijloace mecanice

Mijlocul cel mai sigur este gardul, care este însă extrem de costisitor şi

practicabil doar în anumite situaţii (fig.). Încercările făcute în străinătate cu garduri

electrice oferă doar o protecţie temporară, deoarece animalele învaţă repede să treacă

pe deasupra sau dedesubtul sârmei încărcată cu electricitate. Arborii şi pomii pot fi

protejaţi cu ajutorul unor manşoane de sârmă sau din ramuri, care să asigure protecţia

împotriva decojirii. Pentru protejarea lujerilor terminali se pot utiliza câlţi, fâşii sau

pungi de hârtie sau nylon, diverse dispozitive metalice sau din mase plastice. Este

neindicată utilizarea sârmei ghimpate, deoarece provoacă răni. La răşinoase, se poate

asigura protecţia tulpinii prin fixarea ramurilor cât mai strâns în jurul trunchiului.

Mijloace chimice

În ultimul timp, au fost utilizate cu rezultate promiţătoare combinaţii de

substanţe chimice cunoscute sub denumirea de substanţe repelente (sau respingătoare).

Lujerii sunt stropiţi sau vopsiţi cu aceste substanţe, care nu influenţează dezvoltarea lor

şi care îi protejează prin mirosul şi gustul lor dezagreabil pentru animale. în producţie

se foloseşte astăzi curent un produs emulsionat, de culoare albă, denumit „Cervacol”. El

se aplică prin ungere pe lujerii terminali ai puieţilor. Consumul este de 2 - 5 kg pentru 1

000 puieţi şi se prezintă în butoaie de 25 kg. Produsul este nevătămător pentru oameni si

animale.

SELECŢIA VÂNATULUI

Selecţia este considerată ca o lege a naturii, caracteristică sistemelor de nivelul

populaţiilor (sau speciilor). Fondatorul teoriei selecţiei, Ch. Darwin arată că ,,ea

cercetează critic, zilnic şi ceas de ceas, în întreaga lume, cele mai uşoare variaţii,

respingându-le pe cele dăunătoare, păstrându-le şi acumulându-le pe toate cele

folositoare; ea lucrează în tăcere şi pe nesimţite, oricând şi oriunde i se oferă prilejul, la

perfecţionarea fiecărui organism în legătură cu condiţiile sale organice şi neorganice de

viaţă". În esenţă, concepţia darwinistă consideră că individul reprezintă, în primul

rând, obiectul selecţiei şi, deci, purtătorul evoluţiei. De asemenea, rezultă că rolul

selecţiei este, în principal, acela de eliminare a indivizilor mai puţin adaptaţi şi, deci,

asigură supravieţuirea şi perpetuarea celor mai apţi. Darwin înţelege selecţia artificială

ca o acţiune umană care poate fi aplicată creator atât familiei (grupului), cât si

individului, putându-se astfel atinge scopul dorit. Selecţia are un rol deosebit de

important în formarea si adaptarea speciilor prin eliminarea variaţiilor dăunătoare şi

prin acumularea şi accentuarea celor utile speciei. Mulţi biologi consideră astăzi că

recunoaşterea faptului că populaţia şi nu individul este purtătoarea evoluţiei, respectiv

faptul că obiectul selecţiei este populaţia, reprezintă cea mai importantă trăsătură

caracteristică a selecţiei. Selecţia naturală reprezintă o necesitate obiectivă a evoluţiei;

acţiunea ei, în condiţii naturale, netulburată de intervenţia omului, ocupă un loc de

frunte, având rol hotărâtor în progresul biologic (supravieţuirea şi adaptarea

organismelor celor mai apte).

În situaţia în care unii factori care acţionează natural în slujba selecţiei nu

corespund intereselor omului, rolul selecţiei naturale trebuie să fie completat de o

selecţie artificială, în care contribuţia omului este hotărâtoare.

SELECŢIA NATURALĂ

Este determinată de factori interni populaţiei luată în considerare şi de factori

externi constând din influenţa factorilor abiotici şi biologici asupra animalelor. Între

factorii interni, un rol mai important îl joacă: natura speciei, mărimea si organizarea

populaţiei, modul de înmulţire si relaţiile intraspecifice. Dintre factorii externi, amintim:

clima, solul, consumatorii secundari şi terţiari, hrana, liniştea (ambianţa) etc.

Pentru a înţelege mai bine modul în care acţionează aceşti factori asupra

mersului selecţiei, ne vom opri la câteva exemplificări. În supravieţuirea unei specii un

rol important îl joacă longevitatea, talia, metabolismul şi posibilităţile de apărare şi

adaptare ale organismelor. Selecţia acţionează pe linia păstrării exemplarelor celor mai

bine adaptate şi eliminarea celor mai slabe. Astfel, într-o populaţie de căprioare,

exemplarele de talie mai mică şi care au avut condiţii de hrănire mai slabe, care au o

rezistenţă mai scăzută, vor fi, în primul rând, victimele bolilor şi consumatorilor

secundari, ca lupul şi râsul. În condiţiile unui strat mai gros de zăpadă vor scăpa de

urmărirea lupilor exemplarele care vor avea o rezistenţă mai mare la fugă şi simţurile

mai dezvoltate. Deci, din această populaţie vor supravieţui exemplarele cele mai apte

sub toate aspectele şi vor da naştere, în general, unei progenituri viguroase care, la

rândul ei, va fi supusă aceloraşi examene ale selecţiei.

Numărul indivizilor reprezintă o latură importantă în existenţa populaţiilor. Se

pare că numărul unei populaţii reprezintă una din cele mai însemnate trăsături

adaptative ale ei, cu consecinţe deosebite pe plan evolutiv. Astfel, cerbul carpatin, cu o

arie de răspândire destul de în-tinsă, înregistrează numai în ţara noastră variaţii destul

de mari ce dau naştere la deosebiri care, cu timpul ar putea duce la o evoluţie către două

forme distincte. Numărul ridicat al unei populaţii este şi o garanţie de supravieţuire a

unei specii, cum ar fi, de exemplu, iepurele. Ca una clin formele selecţiei, amintim şi

luptele ce au loc între masculi, asigurându-se astfel, în condiţii normale, fecundarea

femelelor de către masculii cei mai viguroşi.

În selecţia naturală a consumatorilor primari, un rol important îl au

consumatorii secundari şi terţiari, dar o selecţie adevărată execută numai o parte din

ele. Astfel, râsul, care sare în spatele victimei sale, nu alege exemplarele mai slabe şi

doar cel mult pune la încercare simţurile animalului atacat. Altfel stau lucrurile eu

lupul, care îşi doboară victima după o urmărire în care exemplarele vigu-roase reuşesc

să scape, iar cele mai slabe, bolnave îşi epuizează mai repede forţele decât urmăritorul.

În existenţa vânatului s-au făcut simţite, în ultimul timp, influenţele exercitate

de om care, pe de o parte, prin hrana administrată, prin asigurarea liniştii în teren şi

prin dimensionarea efectivelor de consumatori secundari a înlăturat, parţial sau total,

contribuţia acestor factori, în selecţia naturală rămânând să-si mai manifeste influenţa

mai ales factorii climatici. Dar omul, prin vânarea celor mai viguroase exemplare, a

masculilor mai mult ca a femelelor, contribuie la menţinerea în efectiv a exemplarelor

slabe şi la realizarea unui raport necorespunzător între sexe, care au drept rezultat

supravieţuirea unor exemplare slabe, tarate, cu greutate mai mică etc., fapt care a avut

drept consecinţă apariţia exemplarelor cu trofee slabe şi fără perspectivă.

SELECŢIA ARTIFICIALĂ

Pentru înlăturarea neajunsurilor cauzate de diminuarea sau anihilarea acţiunii

unor factori ai selecţiei naturale, în scopul realizării unor obiective dorite, omul

desfăşoară şi în rândul speciilor de vânat o intensă acţiune de selecţie artificială, de

înlăturare a caracterelor care nu corespund scopului propus şi de consolidare a

însuşirilor valoroase.

Selecţia artificială a speciilor de vânat se desfăşoară de relativ puţină vreme şi

nu întotdeauna încercările au dat rezultate bune. Astfel, în Germania, „selecţia cu

arma” se practică de circa 50 de ani; dacă la cerbi s-au obţinut, în scurt timp, rezultate

surprinzătoare, la căprioare nu s-a observat o îmbunătăţire, din cauză că au intervenit

si alţi factori neprevăzuţi.

În zootehnie, după scopul şi caracterul urmărit, selecţia poate fi direcţională

(progresivă sau regresivă), stabilizatoare şi distructivă. Pentru principalele specii de

vânat (cerb, lopătar, căprior, capră neagră etc.), în majoritatea cazurilor se practică o

selecţie stabilizatoare, de-oarece prin „selecţia cu arma" se extrag exemplarele cele mai

slabe, iar prin „vânătoare” cele mai viguroase, Dacă în crescătoriile de animale (pentru

populări sau vânătoare) sau în ţarcuri se pot aplica diferitele metode din zootehnie

pentru vânatul în libertate, selecţia se bazează pe criterii accesibile selecţionatorului, în

principal cele exterioare şi, de aceea, în practică, aplicarea riguroasă a selecţiei este

dificilă.

Selecţia cu arma

Astăzi, prin această metodă se urmăreşte realizarea mai multor obiective. În

primul rând, se va extrage vânatul (de ambele sexe) pipernicit, bolnav, degenerat, pe

scurt de „proastă calitate”, menţinând, în acelaşi timp, o proporţie normală între sexe.

La noi în ţară se recomandă ca în selecţia prin împuşcare să se respecte următoarele:

masculii necorespunzători vor fi împuşcaţi înaintea perioadei de împerechere, pentru a

nu mai transmite caracterele inferioare urmaşilor; masculii ajunşi la limita maximă de

dezvoltare vor fi recoltaţi la sfârşitul perioadei de împerechere; femelele vor putea fi

recoltate înainte, în timpul sau chiar după perioada de împerechere. Eliminarea unor

exemplare cu arma este o operaţie permanentă, dar cu o pondere deosebită în sezonul

rece, când sunt întrunite mai multe condiţii pentru obţinerea de rezultate optime. Ea se

aplică tuturor speciilor, dar o atenţie deosebită se acordă cervidelor, la care, prin

caracterele exterioare, se pot stabili relativ uşor exemplarele de extras. Procedeul se

extinde la ambele sexe şi la toate vârstele.

Se pot distinge, în aplicarea selecţiei, două etape mai importante:

Selecţia grosieră, în cadrul căreia sunt extrase animalele cu anomalii evidente.

Selecţia fină, în cadrul căreia sunt urmărite exemplarele cu defecţiuni mai mici

şi mai puţin evidente, cum ar fi cele privind perlajul, culoarea şi forma trofeelor etc.

Pentru a se evita extrageri prea masive, împuşcarea exemplarelor cu defecţiuni se va

face treptat, având în vedere următoarele urgenţe: în primul rând se împuşcă, indiferent

de sex sau vârstă, exemplarele care sunt bolnave, accidentate si debile; în al doilea rând,

exemplarele bătrâne, cu anomalii corporale sau de comportament; în al treilea rând,

exemplarele cu trofee necorespunzătoare şi fără perspective de ameliorare şi femelele

sterpe.

Selecţionarea judicioasă cu arma presupune o perfectă cunoaştere a terenului şi

a efectivelor, observarea repetată a exemplarelor, cunoaşterea raportului între sexe şi a

claselor de vârstă. Este bine de ştiut că unele femele de cervide nu fată în toţi anii, deci

numai observarea aceloraşi exemplare doi ani consecutivi dau siguranţa că femelele sunt

sterpe. De asemenea, trebuie să se aibă în vedere că unele femele îşi pot pierde iezii sau

viţeii din cauza lupilor şi râşilor, a braconierilor sau a altor cauze.

Obiectivele selecţiei

Trebuie bine cunoscute şi corect aplicate. Ele au, în general, scopul de a păstra

sau obţine exemplare sănătoase, cu trofee de valoare. Modul în care se stabilesc

animalele ce vor fi extrase şi efectuarea selecţiei propriu-zise prezintă particularităţi în

funcţie de specie, sex şi vârstă. Pentru aceasta, trebuie cunoscută bine biologia fiecărei

specii şi trebuie apreciată cât mai corect valoarea trofeelor, în raport de vârstă. în

acelaşi scop, trebuie avut în vedere faptul că oasele scheletului sunt un element dinamic.

Formarea şi metabolismul oaselor sunt procese complexe, reglate neurohormonal.

Reacţiile de producere şi depunere a masei osoase sunt dirijate de hormoni (sexuali,

suprarenali), prin mijlocirea unor enzime specifice şi cu participarea unor vitamine (D,

E). Amploarea şi mecanismul de desfăşurare a acestor procese sunt dependente de

vârstă si starea fiziologică a organismului, care influenţează secreţiile hormonale.

Reglarea neurohormonală a proceselor trofice se manifestă diferenţiat la nivelul

diferitelor oase. După A. B. Bubenik, procesele se pot manifesta uneori numai la nivelul

anumitor oase (de exemplu, a celor fracturate). Este cunoscut faptul că dezvoltarea

coarnelor depinde de zestrea ereditară, ca şi de condiţiile de hrănire. Mai mulţi autori

sunt de părere că centrul nervos care controlează trofismul coarnelor are o „memorie”

precisă, care asigură formarea trofeului într-o anumită formă specifică. Se pare că

această „memorie” este, în acelaşi timp, destul de sensibilă, deoarece traumatismele

produc o dezechilibrare a ei, ce se poate menţine 3 - 5 ani, manifestându-se prin

deformaţii ale coarnelor. Atât la exemplarele prea tinere, cât şi la cele mai bătrâne,

centrii nervoşi au o activitate mai redusă, deoarece organismul lor are de făcut faţă unor

solicitări şi la nivelul altor organe. Aceeaşi acţiune, mai restrânsă, se înregistrează si la

exemplarele bolnave. Lovirea coarnelor, ca şi stressul în timpul dezvoltării pot

împiedica creşterea lor normală. Apreciem că dintre factorii care joacă un rol deosebit

în formarea trofeelor sunt lumina şi acţiunea vitaminei D.

SELECTAREA VÂNATULUI ÎN VEDEREA

CREŞTERII VALORII TROFEELOR

Acţiunea exercitată de om prin recoltare, selecţie, hrănire etc. tinde să

determine o permanentă creştere a trofeelor. Scopul şi sensul în-grijirii vânatului

trebuie să fie şi păstrarea unor animale cu forme bune de trofee la care, în acelaşi timp,

să se menţină un raport corespunzător între alte însuşiri corporale şi mărimea trofeului.

în acest sens, este necesar să se realizeze: selecţia după vârstă, după sex şi constituţia fi-

zică; selecţia în funcţie de „agerime şi experienţă", pe care, în general, o fac răpitoarele;

selecţia după forma şi mărimea coarnelor, cu condiţia să se ţină, în primul rând, cont de

valoarea lor biologică şi numai în al doilea rând de cea estetică etc.

Selecţia artificială nu va avea în vedere variabilitatea speciilor, care va trebui

menţionată ca o formă de supravieţuire a acestora. Astfel, vor fi reţinute femelele care

fată mai devreme sau mai târziu. Năpârlitul întârziat trebuie să fie de cele mai multe ori

un semnal al faptului că animalele au avut carente în hrănire ş.a.m.d.

Pentru ridicarea calităţii vânatului, respectiv a trofeelor, mai ales la cerb,

lopătar, căprior, capră neagră etc. este necesar să se aplice aceste principii, ţinând

seama de particularităţile fiecărei specii. în acest scop, se fac următoarele recomandări:

La cerb. Selecţia va avea în vedere, în primul rând, „viţeii” mici şi debili în

primul an de existenţă, apoi „suliţarii" care au coarne subţiri, sub 20 cm lungime,

necurăţate în timpul toamnei sau iarna (suliţarii cu coarnele curăţate înainte de

septembrie şi cu rozete sunt în vârstă de 2 ani şi jumătate şi, deci, vor fi extraşi, deoarece

ar trebui să aibă cel puţin trei raze pe fiecare prăjină). Se vor extrage cerbii de 2 - 3 ani

ce intră în categoria „furcari" (suliţa şi raza ochiului). Dintre cerbii de 3,5 ani se vor

extrage cei care au mai puţin de 4 raze pe prăjină sau prezintă ramuri inegale. Se vor

extrage, dintre cerbii de 10 - 12 ani, cei care nu au raze în vârful prăjinilor sau au

prăjinile scurte, neregulate sau diforme; vor fi împuşcaţi, în cadrul selecţiei; „cerbii în

regres”, cu trofee anormale, asimetrice, cu deschidere prea mare sau prea mică (fig.).

Selecţia ciutelor va avea în vedere, pe lângă vârstă şi constituţie fizică, situaţia

progeniturilor. în acest sens, se vor împuşca exemplarele bol-nave, debile, nenăpârlite,

cu „viţei” slabi, sterpe.

La cerbul lopătar. Se vor extrage viţeii mici şi debili, suliţarii cu coarne scurte, de

15 cm, inegale, masculii de 2,5 ani care nu au nici raze şi nici început de lopată. Se vor

extrage toate exemplarele bolnave, rănite, cu „prăjini" inegale, diforme, cu „lopeţi"

puternic spintecate. Vor fi menţinute exemplarele cu corpul bine conformat, coarnele

masive şi cu prăjini groase, cu raze numeroase şi cu lopeţi lungi şi late. Dintre ciutele de

lopătar, se vor extrage cele slabe, cu corpul mic, cu viţei slabi, strpe, ca şi cele bătrâne.

La căprior. Deoarece în unele fonduri densităţile optime sunt depăşite, selecţia cu

arma se impune ca deosebit de necesară în elimina-rea exemplarelor slabe. Şi în cazul

căpriorului, mărimea corpului, corelată cu conformaţia coarnelor, constituie baza

selecţiei. Iezii slabi, bolnavi, răniţi vor fi selecţionaţi în primul rând. Femelele cu corpul

mic, slab dezvoltate, sterpe sau au iezi slabi, vor constitui obiectul recoltărilor selective.

Dintre masculi, se vor extrage „ţăpuşarii” (1,5 ani), care au coarnele mai scurte decât

urechile, sau inegale. După vârsta de 2 ani se vor împuşca exemplarele care nu au trofee

cu şase raze, cele care au raze scurte, cu trofee rău conformate, cu prăjini subţiri, cu

deschideri anormale etc.

La capra neagră. Este indicată eliminarea exemplarelor slab dezvoltate, mici,

rănite, bolnave şi cu coarnele rupte. Iezii slabi se vor elimina în noiembrie - decembrie.

Se va avea în vedere şi întârzierea în procesul de năpârlire. La exemplarele mature se va

avea în vedere şi mărimea corpului, grosimea cornului, ca şi eventualele malformaţii.

La muflon. „Mieii” se selecţionează după mărime, cei debili şl cei cu corniţele

nedezvoltate. Dintre adulţi, vor fi eliminate exemplarele anormal colorate, bolnave, cu

trofeele anormale, coarnele rupte şi cu comportament anormal.

La mistreţi. Se vor împuşca purceii mici, taraţi, exemplarele slabe ce rămân în

urma cârdului, cele care sunt anormal colorate. La exemplarele mature, se va urmări

extragerea celor bolnave, cu colţii rupţi şi „bastarzii" (hibrizii) rezultaţi din

împerecherea cu porcul domestic.

Selecţia cu arma se face de către personal calificat şi de vânătorii rare au

dovedit că posedă cunoştinţele necesare, în limitele cotei de recoltă stabilită. Cei ce

efectuează extragerile vor examina cu atenţie exemplarele vizate în perioadele când sunt

grupate, pentru a face comparaţii. împuşcarea se face cu arma cu glonţ: la cerb, cu arme

de calibrul 7 x 64; 8 şi 9; la lopătar, cu arme de calibrul 6,5 x 57; 7 şi 8; la capra neagră

şi muflon - 5,6 x 61; 6,7 şi 8; la căprior, 5,6 x 38; 7 până la 8 x 57; la mistreţ, cu arme de

calibrele 7, 8 şi 9.

CREŞTEREA VÂNATULUI

Problema creşterii vânatului se află în atenţie mai mult în ultima vreme şi, la

actualizarea ei, au contribuit o serie de factori, dintre care amintim: intensificarea

acţiunii factorilor nefavorabili înmulţirii vânatului; creşterea numărului de vânători;

creşterea rentabilităţii oferite de vânat etc.

Factorii nefavorabili existenţei şi înmulţirii vânatului au fost deja analizaţi. Ei

au determinat, aşa cum s-a arătat, scăderi sensibile în efectivele diverselor specii de

vânat, duc nd aproape la dispariţia lor în unele regiuni ale ţării.

Creşterea efectivelor de vânat este impusă de solicitările mari din partea

vânătorilor din ţara noastră. La numărul mare de vânători trebuie adăugat şi faptul că,

în prezent, mijloacele de „recoltare” sunt mult mai bine puse la punct decât cele utilizate

în trecut, ceea ce înlesneşte extragerea unui număr mai mare de piese.

În momentul de faţă, vânatul deţine o pondere în continuă creştere în

alimentarea populaţiei şi în producţia de blănuri. În mod special, interesează faptul că

vânatul viu este foarte solicitat pe piaţa externă, la preţuri avantajoase pentru economia

noastră. în mare măsură, popularea unor terenuri cu anumite specii de vânat pretinde o

creştere intensivă a vânatului. în principiu, este bine ca refacerea efectivelor într-un

teren să se facă din nucleul existent, dar aceasta cere, în primul rând. timp destul de

lung şi, de multe ori, rentabilizarea reclamă efective mari, în timp cât mai scurt. Este

evident că, atunci când se vorbeşte de creşterea vânatului, nu se pot lua în considerare

toate speciile, deoarece unele nu se pretează la creştere artificială. În prezent, ţara

noastră se situează printre ţările cu multiple preocupări în ce priveşte creşterea

vânatului, în concordanţă cu „Strategia naţională de conservare şi dezvoltare a fondului

cinegetic”.

CRESCATORII PENTRU VÂNAT

Prezentarea crescătoriilor pentru vânat, în detaliu, cu întregul lor proces de

funcţionare, nu este posibilă în cadrul limitat al volumului prezent, astfel încât se va

proceda doar la o expunere mai generală, urmând ca cei interesaţi să aprofundeze

problema prin studierea altor lucrări de strictă specialitate.

CRESCĂTORII PENTRU FAZANI

Fazanul este o pasăre care se pretează foarte bine la creşterea în captivitate.

Interesul pentru creşterea lui este determinat de valoarea sa economică, fiind o specie

mult solicitată atât în ţară, cât şi în străinătate.

Construcţiile proprii unei crescătorii de fazani cuprind: camera de incubare a

ouălor de fazan; camera de eclozare; depozitul de ouă; laboratorul pentru mirajul

ouălor; analize etc.; o hală pentru bateriile de creştere a puilor; depozite de alimente;

locuinţe pentru personal; boxe de ouat; încăperi şi voliere de creştere a puilor; voliere de

stocaj; remize pentru atelaje şi maşini.

Dimensionarea acestor construcţii se face în funcţie de capacitatea de producţie.

Se ţine cont că, într-o boxă de ouat, se introduc 4 - 6 făzăniţe şi un cocoş. Boxa este

alcătuită dintr-o volieră de 6 x 4 m, din care 2 x 4 m sunt acoperiţi şi feresc păsările de

ploaie. In rest, voliera este constituită din plasă de sârmă montată pe un schelet de

stâlpi. Intrarea în boxe se face dintr-un coridor. Reproducătorii se introduc în aceste

boxe, în luna februarie. Ei vor fi selecţionaţi dintre puii eclozaţi până la 1 iunie, perfect

sănătoşi, bine conformaţi, cu penajul complet şi viu colorat. Se recomandă pentru

reproducţie fazani din varietăţile Phasianus colchicus var. mongolicus şi P.c. var

tenebrosus. Parcarea lor în timpul premergător compartimentării se face în voliere de

iernat, cu o densitate de 1 ex. la 5 m2 volieră. În perioada 1 ianuarie - 30 iunie,

reproducătorii vor primi o raţie zilnică de 100 g hrană, oonstituită din 65 g hrană

granulată (F.200 sau R2), 20 g grăunţe întregi sau sparte şi 15 g ovăz încolţit.

O făzăniţă produce, în medie, minimum 40 de ouă pe an. Ouatul începe în a 2-a

jumătate a lunii aprilie şi durează până la sfârşitul lunii iunie. Ouăle se ridică de două

ori pe zi, notându-se data recoltării şi numărul boxei. Marcarea ouălor se face până la

primul miraj, când se verifică fecunditatea. Ouăle se adună în coşuri sau găleţi de

plastic. Cele murdare se spală la jet uşor de apă călduţă si se usucă fără să fie şterse.

Ouăle se dezinfectează, imediat după culegere, într-un dulap de dezinfectare în care sunt

păstrate timp de 2 ore. Pentru un m3 se va folosi un amestec de 40 ml formol, 40 ml apă

şi 20 g permanganat de potasiu. Apoi ouăle se introduc în camera de păstrat, pe stative,

cu vârful în jos (fig. ). Ouăle se mişcă zilnic prin înclinare la 45°. Termenul maxim de

păstrare este de 7 zile. Temperatura camerei trebuie să fie de 11 - 13° C, iar umiditatea

în jur de 70%. La introducerea în incubator, ouăle vor fi dezinfectate din nou şi 24 ore

înainte nu vor mai fi mişcate.

Incubarea se realizează în incubatoare de volum „La Nationalle", cu capacităţi

de 8800, 4400 si 2934 ouă sau „Victoria", cu capacităţi de 5 540, 4 620 şi 2 662 ouă (fig.).

Incubarea durează 21 zile, timp în care temperatura se menţine la 37,8° C, iar

umiditatea la 48 - 52%. Întoarcerea ouălor se face din 4 în 4 ore. După 11 zile se face

mirajul cu ovoscopul si se elimină ouăle limpezi. Al doilea miraj se face în ziua a 21-a,

când ouăle se trec în eclozor. Aici ouăle stau 4 zile până la ,,ciocnirea" lor. După uscare,

puii vor fi scoşi din eclozor şi se vor introduce în halele de creştere (fig.). Fiecare

compartiment, de 4 x 4 m, dispune de o eleveuză (,,cloşcă artificială" electrică), ce va

asigura o temperatură optimă (fig.). În încăpere, temperatura trebuie menţinută în jur

de 25°C, iar sub eleveuze, 37 - 38°C. Într-o boxă pot fi adăpostiţi 350 pui de o zi. La

vârsta de 6 - 7 zile, dacă vremea este frumoasă, se pot deschide trapele pentru ca puii să

poată ieşi în curţi, care trebuie să fie suficient de mari spre a asigura 4,5 m2 de fiecare

pui.

Creşterea în hale are loc până la vârsta de 40 - 50 zile. Hrănirea se face cu

hrană granulată, de tip corespunzător vârstei: pentru puii de 2 - 30 zile - F 100 sau C2 -

18 g/zi/cap; pentru puii de 31 - 70 zile - F 110 sau C 13-40 g/zi/cap; pentru puii de 71 - 125

zile - F 120 sau C130 - 65 g/zi/cap.

În etapa de la 31 - 70 zile se mai dau zilnic câte 10 g/zi/cap seminţe de mei,

cânepă, sorg şi verdeaţă, iar pentru puii de peste 71 zile 15 g/zi/ cap şi verdeaţă la

discreţie.

Peste 125 zile. puii se selecţionează în pui pentru valorificare, ce primesc zilnic

câte 30 g F 120 (C 130) si 50 g seminţe şi pui viitori reproducători, ce primesc câte 40 g

hrană granulată şi seminţe, la care se adaugă verdeaţă.

La vârsta de 50 zile puii sunt trecuţi în voliere de stocaj, unde trebuie să aibă

asiguraţi 5 m2/cap. Volierele se execută dintr-un schelet de lemn sau beton, pe care se

montează plasă de sârmă galvanizată, cu ochiuri de 4 x 4 sau 5 x 5 cm. Plasa se îngroapă

20 cm în pământ, pentru a împiedica accesul pe sub plasă al răpitoarelor. Terenul în

voliere va fi cultivat cu porumb, sorg, iar pe margine cu gazon.

Productivitatea unei fazanerii trebuie să se încadreze în parametrii minimali

(conform instrucţiunilor autorităţii publice centrale) pentru 100 făzăniţe, redaţi în

tabelul …

Calculul producţiei realizate la 100 făzăniţe

Obiectiv Calcul Rezultat

Producţia de ouă 100 făzăniţe x 37 ouă 3 700

Ouă necorespunzătoare 10% 370

Ouă bune de incubat - 3 330

Pui de o zi 65 % din ouăle bune deincubat

2 145

Pierderi până la 120 zile 18 % din puii de o zi 386

Pierderi în stocaj până lalivrare

2% 24

Producţia realizată - 1 706 fazani

CRESCĂTOII PENTRU NURCI

Interesul pentru blana nurcilor a determinat dezvoltarea, în unele ţări, a unor

crescătorii destinate producerii de blănuri. In comerţul mondial de blănuri, nurca se

situează pe primul loc. In mai puţine cazuri nurcile au fost destinate lansării în teren şi,

daică ele s-au instalat în unele locuri, aceasta se datorează, de multe ori, exemplarelor

evadate din crescătorii. Relativ recent, s-au înfiinţat şi la noi câteva crescătorii.

Construcţiile necesare sunt, în primul rând, hale deschise, acoperite cu

azbociment, sub care se amplasează câte 2 şiruri de cuşti din plasă de sârmă (fig.).

Lungimea acestor hale, precum şi numărul lor, este în funcţie de capacitatea proiectată.

Cuştile, de construcţie specială, au dimensiuni de circa 40 x 40 x 80 cm, ceva mai puţin

de o treime din ele fiind ocupată de adăpostul din lemn. Este necesar un grup tehnic, în

care să se găsească un depozit frigorific pentru păstrarea hranei necesare nurcilor, hală

de pregătire a hranei, sală pentru sacrificare şi prelevarea blăniţelor, sală de

condiţionare a blăniţelor, laborator, birouri si alte anexe, ca şi surse de energie electrică

şi de alimentare cu apă. Furajarea nurcilor este determinată de caracterul lor carnivor.

Raţia unui adult este de 0,3 kg pe zi, din care 0,210 kg carne. Astfel, o nurcă consumă

anual 70 kg carne. Aceasta este constituită din subproduse de aba-tor, peşte oceanic,

capete şi picioare de păsări, făină de oase, făină de carne, făină de peşte etc. Nutreţurile

vegetale consumate de nurcă sunt: făină de cereale, făină de lucernă, turte de soia,

drojdie de bere, drojdie furajeră etc. In compoziţia tainurilor zilnice mai intră substanţe

minerale, vitamine (A, D, E) şi medicamente. Nurcile sunt mari consumatoare de apă.

Împerecherea are loc în martie, în funcţie de durata zilei - lumină. În

crescătorii, se repartizează un mascul la 3,5 femele. Viaţa sexuală a unui mascul este de

3 - 5 ani, iar a femelei de 4 - 5 ani. Durata gestaţiei este, în medie, de 50 zile (38 - 78).

Nurca fată 1 - 16 pui, dar practic poate alăpta doar 6 - 7 şi, ca urmare, puii

supranumerari se repartizează altor femele („doici"). Puii se înţarcă la 6—7 săptămâni,

separarea făcându-se pe sexe, câte 2 indivizi într-o cuşcă. în luna septembrie, tineretul

este selecţionat în reproducători şi în exemplare pentru blăniţe. Prolificitatea medie pe

femelă este de 3 - 4,6 pui; din totalul femelelor montate, rămân sterile între 3 - 4,2%.

Procesul de recoltare a blăniţelor începe în decembrie. Sacrificarea se face prin injectare

cu eter, sulfat de magneziu în soluţie, gazare sau cloroformizare. Blăniţele obţinute se

trag pe un calapod şi se curăţă de grăsime, apoi acestea se usucă un timp de 8 - 10 zile,

după care se scot de pe şanuri, se scutură şi se lustruiesc într-un cilindru în care se pune

rumeguş de foioase (fig.). Principalele varietăţi din crescătoriile noastre sunt:

„Standard”, „Safiry”, „Silverblue”, „Topaz”, „Hedlund” şi „Pastel Royal”.

CRESCĂTORII PENTRU POTÂRNICHI

Creşterea potârnichilor este mai dificilă decât a fazanilor, comportând mai

multă atenţie şi grijă. Procesul de creştere a potârnichei este marcat de caracterul

monogam al speciei: astfel, se porneşte de la cuplu, şi nu de la harem ca în cazul

fazanului. Parchetul de pontă (cuştile cu curte) are dimensiuni de 2,0 x 1,0 m, cu

înălţimea de 0,3 - 0,4 m. Este constituit din plasă de sârmă şi este aşezat pe nişte picioare

de 0,4 - 0,5 m. La unul din capete se amplasează un adăpost din lemn de 0,45 x 1,00 m,

cu acoperişul înclinat. Pentru prevenirea efectelor negative ale unor temperaturi scăzute

şi, mai ales, a curenţilor reci, cuştile sunt prevăzute cu panouri suplimentare din cadre

de lemn pe care se întind folii de polietilenă (fig.).

Ca reproducători, se utilizează femele eclozionate în anul precedent, între 10

iunie si 20 iulie şi crescute pe sol până la vârsta de 3 luni şi jumătate. Masculii sunt

selecţionaţi ciintre cei crescuţi pe sol până la vârsta de 3 luni şi jumătate, sau capturaţi

din natură cu cel puţin o lună înainte de formarea cuplului. Reproducătorii sunt ţinuţi

pe sexe, din octombrie - noiembrie, în parchete de iernat. Hrana lor va fi constituită din

80% grâu şi 20% hrană granulată, până în ianuarie, când proporţia va fi 50% grâu şi

50% hrană granulată. Raţia pe zi si exemplar este de 30 g. Ea va cuprinde, suplimentar,

şi puţin nisip de râu. Cuplurile se constituie între 20 februarie şi 10 martie. Mai întâi se

instalează în parchetul de pontă femelele, apoi, în jur de 5 martie, ,,cocoşii”. Dintre

aceştia, este posibil ca o parte să fie refuzaţi de găini. Ei vor putea fi reutilizaţi doar

după 15 zile.

Ouatul începe la sfârşitul lui aprilie şi se termină spre sfârşitul lunii iulie. După

Waziers, de la fiecare pasăre se obţin, în medie, 35- 40 ouă, uneori chiar peste 50.

Păstrarea ouălor se recomandă să nu depăşească 8 zile. Ouăle se conservă la 12 - 15°C şi

70% umiditate relativă. După selectare, se introduc într-un container etanş şi se

dezinfectează, lăsând să se evapore, timp de 2 ore, 10 g permanganat de potasiu şi 20

cm3 formol/m3 de aer. Zilnic, ouăle se întorc o dată. Cu câteva ore înainte de

introducerea în incubator, ouăle se aduc la 25°C. Incubarea se poate realiza cu găini de

casă sau cu incubatoare. Când se folosesc găini, se ţine cont că acestea pot cloci 20 - 40

ouă, în funcţie de mărimea lor. Randamentul la incubare este de 80% din ouăle

fecundate. Fertilitatea poate fi afectată, deoarece primele 2- 3 ouă nu sunt fecundate, ca

şi 50% din cele ouate în ultima lună. Incubatoarele, care sunt de acelaşi tip ca cele

utilizate în fazanerii, se reglează obişnuit la o temperatură de 38,4°C şi la o umiditate de

50 - 60%, care se măreşte în ultimele zile, înainte de eclozare. În timpul incubaţiei, cu

excepţia ultimelor zile, ouăle sunt întoarse de 2 ori pe zi; unele tipuri de incubatoare

permit executarea acestei operaţii cu ajutorul unui sistem auxiliar. Incubarea durează

24 de zile, însă din ziua a 21-a ouăle sunt trecute în eclozor, unde are loc eclozionarea şi

unde puii rămân o singură zi, după care sunt trecuţi în ţarcurile de creştere a puilor,

echipate cu surse de încălzire.

Hrana poate fi obţinută de la o fabrică specializată sau poate fi preparată la

crescătorie, după reţete diferite si diferenţiate după vârstă. In principal, în compoziţia

hranei intră ouă de găină fierte, verdeţuri, larve din făină, ouă de furnici, fulgi de ovăz,

carne tocată etc. Administrarea hranei se face de 5 ori pe zi până la vârsta de 7 zile, de 4

ori pe zi între ziua a 8-a şi a 13-a, după care se reduce la 3 tainuri. Concomitent, se

asigură apă şi pietriş mărunt, care ajută la procesul de digestie.

Puii cresc în primele 10 zile în parchete speciale prevăzute cu adăposturi

încălzite, în loturi de 50 - 500 exemplare. După aceea, puii pot avea acces într-o curte.

După şase săptămâni, ei vor fi trecuţi în voliere de creştere, cultivate sau înierbate (fig.).

CRESCĂTORII PENTRU NUTRII

Pentru amplasarea unei crescătorii," este necesar să se găsească un teren cu apa

freatică la adâncime, cu sursă de apă curată şi cu un climat mai moderat, deoarece

nutriile nu suportă curenţii de aer şi nici vânturile reci. Terenul crescătoriei va fi

împrejmuit cu un gard din plasă de sârmă. Pentru asigurarea procesului de creştere

sunt necesare două sectoare: unul de reproducţie şi altul pentru producţia de blăniţe. în

acest scop, crescătoria trebuie să aibă un anumit flux tehnologic şi să dispună de hale de

creştere şi reproducţie, bucătărie furajeră, magazii, rezervor de apă, clădiri anexe etc.

(fig.). în hala de reproduc-ţie se folosesc baterii pe două niveluri, în care sunt prevăzute

cuiburi pentru fătare. Aceleaşi baterii se folosesc şi în halele pentru creşterea tineretului

(fig.). Există şi alte sisteme de creştere a nutriilor, dintre care cel semiintensiv, în

padocuri, este cel mai cunoscut.

În general, cuştile au dimensiuni de 100 x 70 x 40 cm. Acoperişul se plasează

înclinat. Intrarea în cuşcă va avea 30x20 cm şi va comunica în voliere. Fiecare cuşcă va

fi împărţită în două printr-un perete transversal, în care se practică o trecere de 20 x 30

cm. Volierele, executate din plasă de sârmă, au dimensiuni de 200 x 100 x 50 cm. Ele au

rolul să asigure plimbarea animalelor şi accesul lor în bazin. între două voliere vecine se

lasă un spaţiu de 15 - 20 cm lăţime. Bazinele, executate din beton, se amplasează la un

capăt al volierelor, fiind alimentate cu apă printr-un jgheab, iar evacuarea acesteia se

face prin canale (fig.). Padocurile sunt ca nişte hale cu dimensiunile de 10 x 30 m, în

interiorul cărora se amplasează bazine de 5 x 4 m. Un asemenea padoc poate adăposti

150 - 200 exemplare de tineret. Unii crescători preferă padocuri mai mici, care să

adăpostească doar 25 - 30 exemplare. Astfel de padocuri vor avea dimensiuni de 4 - 5 m,

iar în interiorul lor se vor amplasa o cuşcă de 3x1 m şi un bazin de 4x1 m. în afară de

creşterea tineretului, o parte din padocuri se utilizează pentru împerechere.

Nutriile sunt hrănite cu lucernă, trifoi, bob, mazăre, porumb, secară, borceag,

rogoz, stuf, trestie, buruieni, frunze de sfeclă, iarbă cosită înainte de înflorire, lujeri de

salcie, de ulm, tei, plop, zmeur, sfeclă de zahăr, morcov furajer, ştevie, deşeuri de fructe,

borhot, cartofi, tărâţe, resturi de la treier, făină de peşte, de carne şi oase, lapte

smântânit, fân etc. La raţiile care se administrează de două ori pe zi se adaugă sare de

bucătărie, cretă furajeră, vitaminele A, B şi C. Hrănirea nutrii-lor se face diferenţiat, în

funcţie de vârstă, anotimp şi sex. Structura raţiilor se poate observa în tabelul 24, iar

tipurile de raţii, recomandate după experienţa specialiştilor din ţara noastră, în tabelul

25.

Crescătoriile se construiesc pentru un anumit efectiv. Structura efectivului de

nutrii, pe vârste, va fi următoarea: 40—50 % animale până la un an, 30 - 330/„ animale

între unul si doi ani, 20 - 25% animale între doi şi trei ani şi un număr mic peste trei ani.

In privinţa sexelor, este indicat ca la 10—11 femele să existe un mascul, acest raport

ajungând, în anumite condiţii, chiar la 1:1.

Pentru evidenţă, animalele se marchează pe membranele labelor posterioare. în

ţara noastră există crescătorii intensive, dar şi numeroşi crescători care utilizează

diverse metode, descrise în lucrările de strictă specialitate.

CREŞTEREA IEPURILOR DE CÂMP

Mult timp s-a considerat că nu este posibilă creşterea iepurilor sălbatici în

crescătorii, ca urmare a rezultatelor nesatisfăcătoare din numeroase experimentări.

Încercările efectuate în ultimii ani la crescătoria I.C.A.S. Timişoara au dus la rezultate

promiţătoare. În principiu, se disting două metode de creştere: în semilibertate şi în

parchete de creştere (cuşti).

Creşterea în semilibertate. Metoda pare, la prima vedere, uşoară si naturală, dar

ea este compromisă ca metodă, din cauza extremei sensibilităţi a iepurilor la bolile

parazitare. în parte, efectele acestei sensibilităţi pot fi evitate prin mărirea suprafeţei.

Împrejmuirea acestor terenuri se face cu plasă de sârmă înaltă de 2 m, clin care 0,3 m

de la vârf sunt înclinaţi spre interior, iar 0,2 m de la bază vor fi îngropaţi în sol. In

exteriorul gardului este indicată plantarea unei perdele de arbuşti. Încercările efectuate

în timp au demonstrat că această metodă nu poate fi utilizată decât complementar

alteia. Rezultate mai importante a dat creşterea în semilibertate într-un set de 8—10

ţarcuri, fiecare lat de 14 m şi lung de 75 m. Accesul în ţarcuri se realizează printr-un

cori-dor lat de 4 m, din care se deschid uşile spre fiecare ţarc, de o parte si alta fiind câte

4 - 5. în fiecare, iepurii vor fi ţinuţi maximum 4 luni, după care vor fi mutaţi, ţarcul

rămânând liber 6 - 12 luni, măsură ce evită proliferarea coccidiozei şi strongilozei, cele

mai periculoase boli în acest caz (fig.).

Parchetele de creştere. Cuştile trebuie amplasate într-un teren însorit. Ele vor fi

plasate cu faţa spre Est sau Sud - Est. Solul trebuie să fie bine drenat. nisipos, ,iar

terenul în pantă uşoară, spre a asigura scurgerea rapidă a apei. Pentru protejarea

împotriva vântului se recomandă plasarea, pe direcţia sa, a unei perdele de protecţie. Se

impun măsuri de protecţie împotriva răpitoarelor, în primul rând printr-o împrejmuire

din plasă de sârmă îngropată 0,20 m în sol şi \ ,90 m deasupra solului. Din terenul

crescătoriei, o parte se cultivă pentru a asigura hrana reproducătorilor şi a

descendenţilor acestora. Se apreciază că 2 000 m2 cultivaţi intensiv pot asigura hrana a

50 reproducători şi a puilor acestora pe timpul unui an. Se cultivă morcovi, secară, trifoi

şi lucernă.

Cuştile de reproducere şi creştere sunt de numeroase tipuri. În principiu, ele se

montează pe plasă de sârmă, care se află la 0,5 m deasupra solului. Organizarea

interioară poate să difere de la un tip la altul, însă, în principiu, ele sunt constituite din

încăperi de alimentare, locuri de refugiu, încăperi de prindere şi culoare (fig.). Unele au

locuri de adăpostire a puilor. La vârsta de 2 luni, aceştia, câte 2, sunt trecuţi în cuşti de

creştere până la 8 - 12 luni. Aceste cuşti sunt alcătuite din 2 încăperi: una pentru

alimentare şi refugiul. Capacitatea de reproducţie este atinsă la vârsta de opt luni.

Gestaţia 'durează în jur de 41 zile. Uneori, se poate apela la sistemul de însămânţări

artificiale.

Alimentaţia este constituită din cereale, trifoi, lucernă, sfeclă de zahăr, morcovi,

varză, topinambur, fructe, ca şi hrană granulată. Aceasta din urmă conţine, pe lângă

proteine, vitaminele A, D, E, B, PP, K. Un adult are nevoie, zilnic, de 100 - 150 g hrană

granulată, tărâţe de grâu 25 g, fân 150 g şi 150 - 200 g verdeaţă sau cartofi. Puii primesc

raţii de 50 - 200 g pe zi, în primele 30 de zile.

Procesul de creştere include şi măsuri de igienă, dezinfecţie, distrugerea

animalelor purtătoare de paraziţi (insecte, şoareci), ca şi măsuri de combatere a

bolilor şi dăunătorilor.

CREŞTEREA MISTREŢILOR

Ca urmare a dezechilibrului ce a intervenit în natură, dar mai ales în condiţiile

mediului mult artificializat creat de om, s-a impus şi pentru mistreţi creşterea în

captivitate. Practica creşterii a conturat, în principal, două metode: în captivitate şi în

semilibertate. În cazul că se dispune de teren suficient, se poate recurge la metoda

creşterii în liber controlată.

Creşterea în captivitate

Utilizează lin sistem de ţarcuri constituite din: maternităţi, ţarcuri pentru

reproducători şi ţarcuri pentru purcei (fig.). Pentru fiecare maternitate, care cuprinde 8

- 10 compartimente pentru scroafe şi un spaţiu comun, se asigură două ţarcuri pentru

reproducători de 20 x 50 m (1 000 m2) şi 6 - 8 ţarcuri pentru purcei de 5 x 50 m (250 m2).

În aceste ţarcuri se instalează adăposturi de 3 x 5 m, jgheaburi pentru administrarea

hranei şi scăldători. La acestea se adaugă magaziile de materiale şi alimente, o

infirmerie şi spaţii administrative şi tehnice. Crescătoria este împrejmuită cu un gard

din plasă de sârmă groasă de 3 - 3,5 mm, înaltă de 150 cm, prinsă în fundaţie de beton

20 cm. Fundaţia este îngropată 30 cm în sol. Plasa se montează pe stâlpi de beton de

10x12 cm. Ţarcurile sunt împrejmuite cu plasă de sârmă înaltă de 1,90 m, din care 40

cm sunt îngropaţi în sol.

Creşterea în semilibertate. Se realizează pe o suprafaţă de 20 ha, împărţită în

patru ţarcuri egale. Acestea se utilizează un an din doi. Animalele se grupează pe sexe,

fiecare ţarc având o capacitate medie de 150 exemplare. Alături de aceste ţarcuri se

plasează maternitatea şi ţarcurile pentru purcei. Solul pe care sunt amplasate ţarcurile

trebuie să fie bine drenat, în parte acoperit de arbori producători de fructe (stejar, fag,

castan etc.) şi de subarboret. în fiecare ţarc se dispun mai multe jgheaburi pentru

administrarea hranei, se amenajează scăldători si adăposturi. Se va avea în vedere şi

construirea unui ţarc de carantină, compartimentat în boxe de 10 x 10 m.

La reproducere se va avea în vedere că vârsta potrivită pentru prima

împerechere este de 12 - 14 luni la scroafe, ca şi la vieri. Mistreţii ating cea mai bună

perioadă de producţie la 5 - 6 ani şi pot fi utilizaţi până la 8 - 10 ani, Gestaţia durează

112 - 118 zile. Reproducătorii se hrănesc de 2 ori pe zi: dimineaţa 2/3 din porţia zilnică

şi seara 1/3. Aceasta este constituită din 2 kg furaje concentrate, porumb şi 3,5 kg

suculente, rădăcinoase si furaj însilozat. Purceii, în timpul alăptării, vor primi, în raport

de vârstă, 50 - 450 g lapte smântânit, 25 - 150 g orz sau ovăz prăjit, 25—200 g uruieli şi

lucernă la discreţie. După înţărcare se administrează o raţie zilnică de 2,750 kg,

constituită din porumb, orz, ovăz, tărâţe de grâu, lucernă, napi, sfeclă furajeră, cartofi,

morcovi, ghindă, jir, castane, cretă furajeră şi sare. De la vârsta de 6 luni, raţia va creşte

la 4 kg.

Pe lângă măsurile elementare de igienă şi dezinfecţie (soluţie de formol 1 %), se

vor imuniza toate animalele contra pestei porcine. Vor fi administrate, preventiv,

vermifuge. în crescătorii, mai pot crea probleme pasteureloza, febra aftoasă,

tuberculoza, parazitozele, rahitismul, anemia, enterita, canibalismul etc.

Evidenţa animalelor trebuie ţinută cu rigurozitate, pentru evitarea

cosangvinizării şi aplicarea unui riguros program de ameliorare.

La noi, s-au creat rezervaţii împrejmuite pentru mistreţi la Bolo-vani

(Dâmboviţa) şi Miceşti (Argeş).

CREŞTEREA PUILOR DE URS

Spre deosebire de alte specii, nu este vorba de înmulţirea în condiţii artificiale ci

de creşterea în condiţii de captivitate a puilor» de urs până la vârsta de circa 16 luni.

Prinşi la vârsta de 3 - 5 luni, au fost aduşi într-un ţarc amplasat la Râuşor (Argeş).

Acesta, în suprafaţă de 2 000 m2, de formă dreptunghiulară, a fost împrejmuit cu un

gard din scândură groasă de fag, înalt de 3 m şi îngropat 0,5 m în sol. în partea sa

superioară, împrejmuirea a fost placată cu foi de tablă galvanizată pe o lăţime de 1,0 m,

pentru a evita încercările de evadare. Pe una clin laturile ţarcului este amenajată o

încăpere compartimentată în boxe de administrare a hranei. în ţarcul compartimentat

în două, s-au păstrat arbori cu diametre mari şi s-a canalizat apa unui pârâu în vederea

amenajării de scăldători. În fiecare ţarc s-au amenajat bârloguri şi s-au plasat

„balansoare” şi „leagăne”,

Exemplarele, sub un control riguros veterinar, sunt hrănite, corespunzător

vârstei, cu lapte de vacă, zahăr, griş, mălai, cartofi, marmeladă, nutreţ combinat

granulat etc., zilnic, în cantităţile cuprinse în tabelul . Zilnic, se vor administra iarbă,

frunze, iar după vârsta de 5 - 6 luni, lujeri în cantităţi la discreţie. În situaţia

exemplarelor ce urmează să fie eliberate în teren, treptat, hrana va cuprinde iarbă,

lăstari, rizomi, bulbi, fructe de pădure etc., astfel încât, după lansare animalul să se

poată descurca cu hrana găsită în teren.

Raţii pentru puii de urs

(după A. Neacşu şi colab.)

Felul hraneiU.M

.

Vârsta în zile

15-

30

31-

90

91-

120

121-

150

151-

180

181-

210

211-

240

241-

365

Lapte de vacă litri 1,2 1,2 1,3 1,4 1,4 1,0 - -

Zahăr kg 0,15 0,1 0,1 0,1 - - - -

Griş kg 0,15 0,5 - - - - - -

Mălai kg 0,2 0,2 0,35 - - - - -

Cartofi kg 0,2 0,2 0,15 - - - -

Marmeladă kg 0,1 0,1 0,1 0,15 0,15 0,15

Nutreţ

combinat

granulat

kg 0,15 0,2 0,2 0,25 0,30 0,30

Suculente,

fructe

kg 0,40 1,6 1,6 2,0 3,4 3,6

Arpacaş – orez kg 0,1 0,1 0,1 - -

Mămăligă kg 0,3 0,3 0,3 0,65 0,80

Pâine neagră kg 0,2 0,2 0,4 0,8 1,0

Raţia zilnică

individuală

1,7 2,2 2,6 3,6 3,9 4,2 5,3 5,8

Numărul de tainuri în

care se administrează

5 4 3 2 2 2 2 2

CRESCĂTORII PENTRU RAŢE

Obiectul creşterii îl constituie raţele semisălbatice din specia Anas

platyrhynchos. Reproducătorii sunt ţinuţi în voliere de stocaj acoperite, unde se produce

împerecherea şi începe ouatul. Zilnic, de două ori, se adună ouăle, se depozitează şi după

cel târziu 8 zile se trec în incubator şi în ultimele 3 zile în eclozor. Puii se trec în boxe cu

eleveuze, care comunică cu curţi neacoperite. în primele 15 zile puii sunt ţinuţi doar în

boxe, iar în următoarele 15, ziua sunt ţinuţi în curţi şi noaptea în boxe. La vârsta de o

lună puii se trec în voliere de stocaj, unde vor fi învăţaţi să zboare. Din volieră, ei vor fi

dirijaţi pe un drum împrejmuit spre 2 turnuri. Primul permite şi obligă puii să sară de

la 0,5 — 1,0 m. In continuare, puii parcurg drumul spre cel de-al doilea turn cu patru

nivele, care permite lansarea pe un luciu de apă de la o înălţime de 1 — 5 m. Pe malul

lacului sau bălţii se pot amplasa voliere neacoperite, pentru pui. în voliere se vor lua

măsuri de profilaxie contra coccidiozei, pasteurelozei, teniozei şi, mai rar, a

salmonelozei. La Centrala Deltei Dunării şi la Scroviştea - Ciolpani s-au înfiinţat

crescătorii care au dat rezultate bune.

CREŞTEREA COCOŞULUI DE MUNTE

Calităţile acestei specii o fac apreciată pentru vânătoare, dar asupra efectivelor

ei acţionează numeroşi factori negativi. De aici, s-a ajuns la ideea creşterii în captivitate

a păsărilor şi lansarea lor în teren în momentul când acţiunea factorilor nefavorabili

scade în intensitate. Primele încercări s-au efectuat în Rusia. Păsările prinse cu plase la

locurile de „rotit” au fost transportate în coşuri, bine aerisite şi depuse în voliere

spaţioase. Aripile au fost fixate cu ajutorul unor vestuţe, pentru ca păsările să se zbată

cât mai puţin. în luna februarie s-a procedat la constituirea unor grupe de un cocoş şi 2

- 3 găini. După împerechere, în voliere s-au aranjat cuiburi artificiale, în jurul cărora s-

au reprodus condiţiile din teren. în cuiburi au fost depuse 2 - 3 ouă de găină domestică,

atunci când găina cocoşului de munte era timpul să depună ponta, în vederea stimulării

ouatului. Incubarea durează circa 27 de zile. Creşterea puilor ridică probleme deosebite,

în condiţii normale dezvoltarea lor este rapidă; la 80 de zile „cocoşii” ating 4 kg, iar

„găinile” 1,5 kg.

Creşterea în captivitate a dropiei sau a cocoşilor de munte nu se practică încă la

noi în ţară, dar se preconizează începerea ei într-un viitor nu prea îndepărtat.

În ţara noastră există şi câteva crescătorii de vulpi polare şi argintii, aparţinând

altor sectoare. În prezent, este în atenţie creşterea vulpilor roşii. Ar putea fi luată în

considerare şi creşterea jderilor, realizată deja la scară mică de crescători individuali.

REZERVAŢII CINEGETICE

Acestea sunt teritorii întinse, care au ca scop îmbogăţirea efectivelor de vânat şi în

care vânătoarea este complet interzisă. Ele sunt amenajate corespunzător şi sunt întreţinute de

un personal calificat. Terenurile destinate să devină rezervaţii trebuie să fie alese cu grijă,

astfel încât teritoriul să fie variat, să asigure hrana necesară, adăpostul şi liniştea necesară

animalelor. În acest sens, este recomandabil ca delimitarea rezervaţiei să fie foarte bine

gândită şi, în cazul că este posibil, să corespundă unor limite naturale; de asemenea, este bine

ca să nu fie străbătută de prea multe drumuri publice. Pentru menţinerea şi atragerea

vânatului, vor trebui executate în teritoriul respectiv culturi şi ogoare de hrană. Creşterea

densităţii vânatului pe teritoriul rezervaţiei, pe lângă faptul că este o garanţie în menţinerea

ridicată a efectivelor, constituie o permanentă sursă de difuzare naturală a vânatului în

teritoriile vecine. Existenţa lor îşi poate exercita efectul şi în teritorii îndepărtate, unde

exemplare crescute în rezervaţii pot fi eliberate periodic sau atunci când nevoile o cer.

Utilitatea rezervaţiilor este impusă de faptul că permite creşterea unor specii a căror

dezvoltare în captivitate nu este posibilă, sau ridică probleme deosebite şi este mai rentabil şi

mai uşor să se procedeze în acest fel. Acest lucru a fost şi este luat în considerare de cei care

se ocupă de ocrotirea naturii, respectiv de conservarea şi ocrotirea faunei. In multe ţări de pe

toate continentele au luat fiinţă întinse rezervaţii faunistice, care au un rol însemnat sub

aspectul ocrotirii, înmulţirii sau turistic.

La noi, sunt cunoscute o serie de rezervaţii naturale, dintre care amintim pe cele din

Delta Dunării sau cea din Munţii Retezat, constituite în conformitate cu Legea 9/1970 şi aflate

sub îndrumarea Academiei Române. În concordanţă cu Legea 103 republicată în mai 2002,

art. 20, se constituie rezervaţii de genofond în limita a 4-5% din fondul cinegetic naţional.

PARCURI DE VÂNĂTOARE

Sunt teritorii împrejmuite destinate creşterii vânatului, cu scopul de a facilita

vânătoarea, pentru menţinerea unor specii sau pentru popularea cu specii noi. Spre deosebire

de rezervaţii, care păstrează caracteristicile naturale, parcurile capătă un pronunţat caracter

artificial, prin amenajările aduse. Împrejmuirea limitează libertatea de mişcare şi, implicit,

restrânge posibilităţile de hrănire, care nu sunt suficient compensate de hrana suplimentară.

Repercusiunile unei astfel de stări de lucruri se reflectă în apariţia cosangvinizării, scăderea în

greutate, trofee slabe, rezistenţă scăzută la boli şi intemperii. Printre dezavantaje, se înscriu

atât cheltuielile de înfiinţare care sunt destul de ridicate, cât şi cele de întreţinere.

Avantajul parcurilor constă în faptul că se poate mai uşor dirija creşterea vânatului şi

că ele pot oferi permanent vânat pentru recoltare sau pentru colonizări. La noi, sunt cunoscute

parcurile Şarlota (1 197 ha), Valea Lungă (699 ha) şi Haţeg (623 ha). S-au creat parcuri

pentru creşterea cerbilor, zimbrilor, muflonilor şi mistreţilor în judeţele Argeş, Braşov,

Covasna, Dâmboviţa, Gorj, Vâlcea etc., dintre care o parte au fost desfiinţate, iar altele s-au

înfiinţat şi sunt în curs de consolidare. Tendinţa actuală este de dezvoltare a creşterii vânatului

mare în ţarcuri, în vederea valorificării comerciale.

MANAGEMENTUL FONDURILOR DE VÂNĂTOARE

Într-o formă sau alta, ideile privind managementul vânatului se regăsesc de mult timp

în scrierile legate de vânat. Este adevărat că, în trecut, ocrotirea propriu-zisă a animalelor

sălbatice se întâlneşte sporadic, iar părerile despre aceasta erau ambigue. Grija pentru fauna

sălbatică apare relativ recent şi este exprimată prin măsurile manageriale luate la nivel

internaţional şi apoi naţional, mai ales în ultimele decenii.

Prin managementul cinegetic se înţelege ansamblul de idei şi măsuri menite să

ocrotească şi să conserve fauna sălbatică în general şi cea de interes cinegetic în special. Este

o concepţie sistematică cu privire la administrarea resurselor cinegetice şi financiare. Desigur

că managementul cinegetic păstrează o serie de trăsături generale ale ştiinţei manageriale, dar

include şi numeroase particularităţi impuse de o activitate ce se desfăşoară în complexele

ecosisteme în care este inclus şi vânatul ca parte indisolubilă a acestora.

În acest context, un rol central revine factorilor de mediu de care depinde în primul

rând evoluţia sau involuţia faunei sălbatice. În al doilea rând, un rol important revine

factorului antropogen, care, în multe cazuri, are o pondere mai mare decât factorii de mediu.

În acelaşi timp, creşterea gradului de pregătire a salariaţilor care lucrează în domeniu

impune managerului un mod de comportare prin care să influenţeze angajarea conştientă la

efortul de realizare a obiectivelor a salariaţilor, în rândul cărora să consolideze spiritul de

corp.

Aceasta presupune, în primul rând, definirea cu rigoare a obiectivelor activităţii şi

aducerea lor la cunoştinţa tuturor celor chemaţi să le realizeze. La aceasta trebuie să se adauge

un sistem de promovare competitiv, exclusiv după competenţa profesională, care să stimuleze

creativitatea personală şi de grup.

Managerul trebuie să aibă apoi în vedere resursele, care, în cazul de faţă sunt

reprezentate în principal de vânat.

Activitatea de management este în general ciclică. În cazul gospodăririi vânatului,

ciclul este impus de perioada de perioada de contractare, care la noi este de 10 ani. Deci,

gestionarul trebuie să îşi formuleze obiectivele şi să eşaloneze aplicarea măsurilor care să

ducă la soluţionarea lor în acest interval de timp.

Managementul cinegetic are o evoluţie proprie, a cărei succesiune este, în linii

generale, următoarea:

a. Restricţionarea în diverse forme a recoltării faunei sălbatice.

b. Reglementarea raporturilor între categoriile de consumatori în favoarea

consumatorilor primari.

c. Legarea gospodăririi vânatului de anumite teritorii care au primit în cele mai

multe cazuri denumirea de fonduri de vânătoare.

d. Implementarea unor restricţii totale de recoltare în zone de refugiu, rezervaţii etc.

e. Inventarierea periodică (cel puţin anuală) a efectivelor fiecărei specii de vânat, în

vederea stabilirii unui plan de recoltă.

f. Înmulţirea vânatului în crescătorii speciale în vederea colonizărilor, repopulărilor

sau recoltării vânatului.

g. Corectarea unor deficienţe ale mediului privind hrana şi adăpostul necesare

vânatului.

h. Instituirea unor măsuri manageriale pe termen scurt şi mediu ca şi executarea în

teren a unui sistem se amenajări din ce în ce mai complex.

De la un loc la altul, adaptarea sau chiar aplicarea acestor obiective a înregistrat

modificări şi nuanţe care, în ansamblu, se constituie într-o adevărată şi interesantă istorie a

concepţiilor privind gospodărirea vânatului.

În Europa sau în întreaga lume, de altfel şi la noi, fiecare din preocupările

manageriale amintite mai sus şi-au făcut apariţia în lucrări şi preocupări în mod treptat.

Primele lucrări de specialitate de la noi nici măcar nu aminteau, de exemplu, de

evaluarea efectivelor de vânat sau de crescătorii de vânat.

În ultimele decenii s-au conturat tot mai clar factori care influenţează existenţa faunei

sălbatice, ajungându-se astăzi la patru grupe de factori: ecologici, geografici, biotici şi

antropogeni. O altă sistematizare a factorilor îi împarte în: abiotici, biotici şi antropogeni.

Acţiunea fiecărui factor are o anume semnificaţie pentru fiecare specie de vânat, lucru

evident, dar destul de dificil de exprimat. Cunoaşterea influenţei acestor factori are importanţă

atât în stabilirea bonităţii, cât şi în măsurile concrete de amenajare a fondurilor de vânătoare.

Primele acţiuni manageriale de la noi în domeniul vânătorii s-au referit la dreptul de

vânătoare. Pe măsură ce animalele sălbatice s-au împuţinat au început să apară şî

restricţionările, care vizau anumite specii, în timp şi spaţiu.

Reglementarea raporturilor între consumatori s-a făcut din cele mai vechi timpuri

prin vânarea şi otrăvirea lupilor şi a celorlalte carnivore, la început inconştient şi doar mai

târziu, şi anume în ultimele decenii devenind o acţiune conştientă.

Crearea unităţilor de gospodărire cinegetică este relativ recentă, fiind urmată de

instituirea unor zone de refugiu, rezervaţii etc. având drept scop ocrotirea faunei sălbatice.

Acţiunile manageriale s-au dezvoltat apoi prin evaluarea efectivelor, calcularea cifrelor de

recoltă, apariţia crescătoriilor de vânat, de la simple ţarcuri la unităţi specializate, moderne, cu

producţii importante. Dacă la început hrănirea vânatului se făcea mai mult pentru atragerea

lui, ea a devenit o practică ce s-a perfecţionat relativ repede, prin realizarea şi utilizarea unor

sortimente de hrană specială, cum ar fi hrana granulată. În fondurile de vânătoare au început

să apară lucrări simple sau mai complexe, care au menirea să favorizeze hrănirea, observarea,

paza şi recoltarea vânatului. Aspectele legate de hrănire şi instalaţii în multe părţi ale Europei

au fost însumate într-o parte distinctă: amenajarea fondurilor de vânătoare, în alte părţi

aceste preocupări însemnând componente ale managementului general.

Generalităţi privind amenajarea fondurilor de vânătoare

Amenajarea teritoriilor sau apelor în care trăieşte, se îngrijeşte şi se recoltează

vânatul sau peştele se impune ca necesară în contextul în care habitatele sunt supuse unor

continue schimbări, care afectează atât capacitatea trofică, cât şi adăpostul necesar vânatului.

În condiţiile în care unitatea de gospodărire cinegetică este fondul de vânătoare, trebuie avute

în vedere pentru amenajarea lui speciile, efectivele lor, condiţiile locale etc.

Existenta fişei fondului, care să includă situaţia la un moment dat în fiecare fond, dar

şi posibilitatea consemnării dinamicii efectivelor, recoltelor ş.a.m.d. este benefică dar este

evident că pentru nivelul actual al preocupărilor, pe lângă fişă sau în locul ei se impune ca

necesar un studiu de specialitate suficient de cuprinzător.

Amenajarea şi gospodărirea complexă a unui fond de vânătoare presupune fixarea în

primul rând a obiectivelor pe care trebuie să le aibă în vedere gestionarul. Prin administrarea

faunei cinegetice se pot realiza obiective de interes social, economic şi de protecţie. Aici

trebuie evaluate nevoile de hrană, linişte şi adăpost ale fiecărei specii şi stabilit în ce măsură

sunt ele satisfăcute de condiţiile locale. Ca urmare, un element de referinţă trebuie să fie

capacitatea de suport a teritoriului şi evoluţia troficităţii, ca şi a numărului de vânători.

Proiectul, respectiv studiul de specialitate va trebui să conceapă măsurile necesare aducerii

terenului la o stare de normalitate în raport cu obiectivele fixate, ca şi cu interesele şi evoluţia

agriculturii, silviculturii, zootehniei, turismului şi industriei.

Amenajări, ogoare, instalaţii şi construcţii vânătoreşti

Terenurile se dotează şi se amenajează în funcţie de condiţiile naturale şi de speciile

ce vieţuiesc sau urmează să fie introduse în cuprinsul lor. Executarea lucrărilor se face după

un plan care va stabili modul de executare şi urgenţa lor. Densitatea amenajărilor, instalaţiilor

sau construcţiilor, ca şi suprafaţa ogoarelor sunt în funcţie de efectivele normale ale speciilor,

iar în unele cazuri de particularităţile terenului sau de concentrarea vânatului. In stabilirea

urgenţei, se va acorda prioritate lucrărilor destinate ocrotirii vânatului. Amplasarea diverselor

lucrări este una din problemele cele mai importante, deoarece numai în anumite condiţii

lucrarea respectivă îşi va atinge scopul, şi anume, numai atunci când se va ţine cont de toţi

factorii ce asigură utilitatea si funcţionalitatea lucrării respective. Astfel, locurile de observare

sau de pândă a vânatului trebuie amenajate acolo unde s-a stabilit o trecătoare sau unde apare

vânatul.

Amenajarea terenurilor de vânătoare cuprinde o largă gamă de lucrări, de la cele mai

simple la unele destul de complexe. Ele pot fi grupate după scopul sau natura lor. După scop,

se pot distinge lucrări: pentru ocrotire, pentru recoltare şi cu caracter mixt. După natura lor,

distingem: amenajări, ogoare, plantaţii, instalaţii şi construcţii.

Amenajări vânătoreşti

În această categorie se includ lucrările care aduc unele modificări condiţiilor naturale

existente în teren, cu scopul de a crea condiţii favorabile existenţei vânatului sau pentru a

facilita observarea şi recoltarea acestuia.

Potecile de vânătoare sunt specifice terenurilor acoperite cu păduri şi au ca scop

uşurarea deplasării în teren, facilitarea observării si recoltării vânatului. în funcţie de scop şi

posibilităţi, lăţimea potecilor va fi de 40-150 cm: cele de acces vor fi late de 120-150 cm, cele

de vânătoare de 80-100 cm, iar cele de legătură de 40-50 cm. Amplasarea lor se face în raport

cu situaţiile concrete din teren. O raţională reţea de poteci uşurează gospodărirea şi controlul

terenului, fapt pentru care trasarea potecilor ocupă un loc important în amenajarea terenurilor

de vânătoare. Se recomandă ca panta potecilor să nu depăşească 20 %. Ele nu trebuie să fie

cunoscute de către locuitori, pentru a nu fi circulate şi, în felul acesta, să se neliniştească

vânatul. Pe parcursul lor se execută puncte de observare sau pentru pândă, amenajate la sol,

lângă potecă saula o distanţă oarecare. Traseul potecilor va trebui să faciliteze legătură cu

instalaţiile din teren (hrănitori, sărării, observatoare), care vor fi situate la 100 - 200 m de

poteca de vânătoare, fiind legate de aceasta prin poteci de acces.

Liniile de vânătoare sunt deschideri în arboret de lungimi variabile, în funcţie de

situaţia terenului, cu o lăţime de 13-15 m, cu excepţia celor destinate recoltării fazanului, care

trebuie să aibă 25-30 m lăţime. De multe ori, liniile de vânătoare se amplasează pe liniile

parcelare. Unde nu sunt deschise linii parcelare, linia de vânătoare se poate amplasa în lungul

drumurilor forestiere, pe marginea unor poieni, sau se practică îndepărtarea subarboretului şi a

crăcilor pe 2—3 m înălţime şi pe o lăţime de 12—20 m. In toate cazurile, liniile de vânătoare

vor ţine seama de direcţia obişnuită în care se deplasează vânatul când este deranjat. în funcţie

de posibilităţi şi destinaţie, în lungul liniei de vânătoare se amenajează, la distanţe de 40-50

m, standuri (locuri de pândă), care să servească vânătorului pentru camuflare si, în unele

cazuri, pentru siguranţă. Astfel, pentru vânătoarea de mistreţi este suficientă o împletitură de

nuiele dispusă în semicerc. Unde există posibilităţi, se execută standuri înalte de 1,5-2 m.

Pentru vânarea urşilor la goană, înălţimea acestor standuri va fi de 2-3 m.

Scăldători pentru mistreţi si cerbi. Acolo unde locurile mocirloase, necesare pentru

scăldatul în noroi al mistreţului sau cerbului, lipsesc sau sunt inegal distribuite, se impune

amenajarea lor. Se vor alege locuri neacoperite de vegetaţie înaltă, plane, cu solul pe cât

posibil impermeabil, situate în apropierea izvoarelor sau pâraielor. Aici se vor săpa adâncituri

elipsoidale, cu diametrul mare de 2-2,5 m, diametrul mic de 1,20-1,50 m şi adâncimea de 30-

40 cm. Apa va fi dirijată în aceste adâncituri prin bararea pârâului.

Adăpători. Pe terenurile în care reţeaua hidrografică nu satisface nevoia de apă a

vânatului, apare necesară amenajarea unei reţele de adăpători. în primul rând, se impune

valorificarea tuturor surselor de apă de la suprafaţa solului şi a fântânilor existente. Acolo

unde acestea nu există, se va urmări executarea unor fântâni la distanţe de 3— 5 km una de

alta. în jurul lor, în locuri convenabile, se va amplasa o reţea de adăpători. Acestea vor putea

fi gropi de 25-30 cm adâncime, cu pereţii din argilă, lemn sau ciment. Se pot utiliza şi unele

modele de adăpători (jgheaburi) ce se folosesc în zootehnie. Important este ca apa să fie

schimbată cel puţin o dată pe săptămână şi să se asigure dezinfectarea si curăţenia ei, pentru a

evita eventualele contaminări.

Adăpători se pot realiza în concavităţi ale terenului, impermeabilizate, alimentate

periodic cu cisterne, având o capacitate de înmagazinare de 3 000-10 000 l.

Movile de salvare. Sunt cunoscute pagubele pe care inundaţiile din luncile râurilor le

cauzează efectivelor de vânat. Pentru a asigura şanse sporite de supravieţuire, se construiesc

pe locurile mai ridicate movile de salvare, a căror înălţime să depăşească cu 80—100 cm

nivelul celor mai înalte revărsări (fig. 7.1). Suprafaţa movilei, de 20—30 m2, va fi <netezită şi

va adăposti hrană pentru iepuri, căpriori etc. Executarea şi amplasarea movilelor este

justificată acolo unde nu există diguri care să asigure protecţia terenurilor expuse.

Alte amenajări: băi de nisip pentru fazani; „şorecării", zone cu solul afânat pentru

sitari şi becaţine; adăposturi pentru, mistreţi etc.

Instalaţii vânătoreşti

Atât pentru îngrijirea, cât si pentru recoltarea vânatului, în fondurile de vânătoare se

execută o gamă largă de instalaţii, dintre care vom prezenta pe scurt pe cele mai importante.

Hrănitori. Cuprind un mare număr de modele Astfel, sunt utilizate hrănitori pentru

iepuri, care au o formă piramidală şi sunt acoperite pe 1/3 de la vârf. Pentru cervide, sunt mai

cunoscute hrănitori tip ciupercă şi tip iesle. Aproape toţi autorii se pronunţă pentru hrănitori

mai mici şi dispuse mai des, decât hrănitori mari, care duc la centrarea prea multor exemplare.

Pentru fazani, se utilizează hrănitori formate dintr-un acoperiş de 3/2,5 m, amplasat cu o

latură mai mare pe sol şi cu cealaltă pe 2 picioare, de 80-120 cm. Pe terenurile cu potârnichi

se foloseşte acelaşi tip de hrănitori, dar ceva mai mici, de 2 x 3 m. Se pot construi hrănitori cu

acoperişuri în 2 ape sau de forma unor lădiţe, care au o deschidere îngustă la bază prin care

grăunţele se scurg treptat, asigurând atât conservarea hranei, cât şi distribuirea ei treptată.

Depozite de hrană. în perioadele critice, este necesară înmagazinarea anumitor cantităţi de

furaje. Pentru aceasta, se construiesc adăposturi de forma unor şoproane, unde se depozitează

şi fânul. Se practică depozitarea furajelor în gropi de pământ argilos şi compact, sau în

silozuri din beton. În toate situaţiile se :au în .vedere următoarele: nutreţul însilozat să fie

izolat de aer, iar prin fermentare să rezulte o hrană bună pentru vânat; să se asigure scurgerea

lichidului provenit din fermentare; să se însilozeze plante corespunzătoare; să se administreze

sare în masa verde, în procent de 1-2%; nutreţurile însilozate să fie utilizate doar în zilele când

nu se înregistrează temperaturi prea joase, aceasta depinzând şi de cantitatea de sare din

amestec.

Dimensiunile gropii sau silozului nu trebuie să fie prea mari, pentru ;ca nutreţul să fie

consumat într-un sezon, şi astfel să se evite posibila degradare. Eventual, se poate proceda la

compartimentarea prin pereţi de ciment sau pământ bătut, deschiderea fiecărui compartiment

făcându-se separat. Adâncimea gropii, sau silozului este necesar să fie de 1,2 - 2 m,

pentru un acces mai uşor la furajul conservat. Ghinda, castanele, ca şi alte fructe de

pădure se condiţionează şi se păstrează în depozite speciale, aerisite şi uscate.

Amplasarea în teren a depozitelor de hrană trebuie astfel făcută încât să se asigure de

la ele un acces uşor către hrănitori şi punctele de hrănire. Numărul lor este legat de efectivele

şi speciile de vânat din teren.

Sărării. Sarea poate fi oferită vânatului fie sub formă de blocuri, fie sfărâmată şi

amestecată cu argilă, iar în unele cazuri amestecată cu substanţe dehelmintizante („Fenosar").

În practică se utilizează un mare număr de modele de sărării, dintre care cele mai des întâlnite

sunt: sărăria în cioată; în scobitura unui trunchi doborât; pe un stâlp cojit, la 1,5 m înălţime;

într-un cadru de lemn pe sol, folosind o cutie de lemn etc. Vânatul consumă sarea prin

lingerea directă a blocului sau prin lingerea sării de pe trunchiul pe care s-a depus în urma

antrenării ei de către ploi. Obişnuit, sărăriile se amplasează lângă hrănitori, la 15-20 m, uneori

sarea fiind pusă chiar în hrănitori.

Observatoare. Acestea sunt amenajări destinate observării şi recoltării vânatului. Ele

sunt utilizate la cervide, urs sau mistreţ şi pot fi de mai multe tipuri, pe care le grupăm în

următoarele categorii: descoperite; acoperite; permanente; portative; improvizate, speciale.

Executarea şi utilizarea lor se face în funcţie de posibilităţile existente, de nevoile

legate de recoltarea şi valorificarea vânatului. Ampla-sarea lor se face ţinând cont, în

principal, de următoarele criterii: locurile de trecere pentru vânatul pe care-1 urmărim;

mişcarea curenţilor de aer; modul în care cade lumina lunii sau a soarelui; direcţia probabilă

din care vine vânatul; posibilităţile de camuflare; asigurarea accesului din-spre cărarea de

vânătoare, fără a deranja vânatul; asigurarea unei viabilităţi corespunzătoare etc.

Pentru pânda de noapte şi pe timp mai friguros, sunt utilizate observatoarele

acoperite şi complet închise. La exterior, din motive de camuflaj, ele vor fi vopsite în verde

sau vor fi cu lemnul necojit, iar la interior căptuşite cu muşchi sau chiar tencuite. Ele pot fi

prevăzute, pe lângă banchete pe care stau vânătorul şi însoţitorul, cu un pat si sobă. Ferestrele,

ca si uşa, vor fi astfel executate încât să fie manevrate fără zgomot. Dimensiunile cabinei

observatorului pot fi în jur de 2 x 2 m. în practică, se utilizează observatoare acoperite şi

parţial închise, care măresc câmpul de vedere al vânătorului, dar nu-1 feresc pe acesta de frig .

Observatoarele descoperite au pereţii laterali de 1,2 m înălţime. În cazul că sunt mai

înalţi, în ei se practică deschideri pentru a permite observarea şi tragerea. în situaţiile în care

J,

nu există timp pentru executarea unui observator, sau în cazul în care executarea lui ar deranja

prea mult vânatul, precum şi în punctele unde el nu poate fi menţinut, se pot folosi

observatoare improvizate, observatoare mobile sau scări portabile. Atât observatoarele

mobile, cât şi scările portabile se pot executa din materiale uşoare, cum ar fi duraluminiul,

care se montează repede din piese gata pregătite.

Standurile sunt amenajări destinate, aproape exclusiv, vânătorilor colective. Ele pot

fi amenajate la sol la o înălţime de 1,5-3 m şi se am-plasează pe liniile de vânătoare, având ca

scop camuflarea si ocrotirea vânătorului. Standurile amenajate la sol constau dintr-o

îngrăditură semicirculară, cu sau fără banchete în interior. Aceste îngrădituri, în unele situaţii,

sunt mobile şi, în acest caz, pot fi mutate, în funcţie de nevoie, de pe o linie sau alta, mai ales

în terenurile deschise de câmpie, unde rămân doar cu rolul de camuflaj.

Pentru vânătorile de mistreţ, dar mai ales de urs, se execută stan-duri înalte,

asemănătoare observatoarelor descoperite, ce pot adăposti 2 vânători, Pentru mistreţi, ele pot

fi mai joase, dar pentru vânătoarea de urşi înălţimea trebuie să fie destul de mare, pentru a feri

vânătorul de un eventual atac al ursului rănit.

Fântâni şi adăpători artificiale. În terenurile lipsite de o reţea hidrografică,

menţinerea vânatului este condiţionată de construirea unor fântâni care să asigure apa

necesară. In acest sens, mulţi specialişti recomandă forarea de fântâni şi folosirea forţei

eoliene pentru extragerea apei care se scurge prin canale de fontă sau ciment, îngropate în sol,

către 4-6 adăpători dispuse radial în jurul fântânii respective, la o distanţă convenabilă, de

150-200 m şi chiar mai mult, dacă există posibilităţi.

Construcţii vânătoreşti

În această categorie se înscriu bordeiele, colibele, cabanele şi casele de vânătoare.

Bordeie de pândă. Acestea sunt construcţii executate din pământ, formate dintr-o

singură încăpere, capabilă să adăpostească 2-3 persoane, în unele cazuri chiar cu un pat.

Accesul la bordei este asigurat de o potecă. Intrarea în bordei se amenajează astfel încât

vânatul să nu observe accesul. Intr-unul din pereţii bordeiului se practică o deschidere care să

permită observarea terenului şi prin care să se poată trage. Deoarece aceste bordeie se

utilizează iarna pentru pândă, „la momeală", ele sunt prevăzute cu o sobă, care are un horn

camuflat ce scoate fumul la o distanţă oarecare. Dealtfel, pentru siguranţă mai mare, focul se

stinge cu circa o oră înainte de începerea pândei.

Colibe de vânătoare. Sunt destinate adăpostirii personalului de teren şi vânătorilor.

Se amplasează în puncte mai greu accesibile şi la distanţe mari faţă de căile de comunicaţie.

Terenul ales va trebui să fie însorit, ferit de avalanşe sau viituri şi să aibă în apropiere o sursă

de apă potabilă. Coliba este formată dintr-o încăpere cu acoperiş simplu, cu o vatră pentru foc

şi un pat comun. Pereţii se fac din bârne, iar crăpăturile se astupă cu muşchi sau cu o tencuială

simplă. Lângă unul din pereţi se poate amenaja, dacă este necesar, un şopron pentru cai.

Cabanele de vânătoare sunt clădiri cu 2-3 încăperi, dintre care una serveşte de

bucătărie, iar celelalte sunt amenajate pentru dormit. Ele sunt dotate cu paturi individuale,

mese, scaune şi sobe. Amplasarea lor trebuie să aibă în vedere ca, ,pe lângă sursa de apă şi

expoziţia însorită, să se afle în apropierea locurilor de boncănit, rotit etc. Obişnuit, ele se

execută din lemn şi se tencuiesc în interior.

Casele de vânătoare sunt construcţiile cele mai mari, destinate adăpostirii vânătorilor

şi personalului de teren. Ele sunt compuse din mai multe dormitoare, bucătărie, sufragerie şi

dependinţe. Se amplasează lângă o cale de comunicaţie, pentru a uşura accesul vânătorilor.

Terenul ales trebuie să permită executarea construcţiei, să fie ferit de calamităţi naturale, să

ofere sursa de apă şi să asigure o perspectivă plăcută. Dotarea unei astfel de construcţii este în

funcţie de exigenţele urmărite şi de mijloacele puse la dispoziţie.

Ogoare, păşuni şi plantaţii pentru hrănirea vânatului

O dată cu dezvoltarea intensivă a fondului agricol, posibilităţile de hrănire ale

vânatului s-au restrâns şi s-au înmulţit daunele, precum şi volumul pagubelor cauzate de vânat

culturilor agricole. Dorinţa de a asigura hrană vânatului, ca şi evitarea pagubelor, a impus

crearea unor culturi speciale fie pentru utilizarea în timpul sezonului de vegetaţie, fie pentru

producerea de furaje destinate hrănirii vânatului în perioada de iarnă.

Crearea de condiţii favorabile de hrănire pentru vânat impune ca, înainte de a realiza

ogoare, să se asigure rezervarea unor păşuni şi fâneţe pentru vânat. Se recomandă ca, în

păduri, să existe poieni de 1-2 ha, distribuite cât mai uniform si cu o densitate de una la 200-

250 ha. Acestea vor fi întreţinute prin administrarea de îngrăşăminte şi reînsămânţări

periodice cu ierburi valoroase. O preocupare permanentă trebuie să o constituie valorificarea,

pentru asigurarea hranei vânatului, a taluzurilor marginilor de drumuri şi a altor terenuri

neutilizate, prin plantarea lor cu arbuşti, esenţe moi sau chiar arbori fructiferi (meri, peri,

castan porcesc etc.). în lungul pâraielor şi râurilor se pot planta benzi late de sălcii, plopi si

arbuşti. în terenurile agricole, atenţia trebuie să se concentreze pe suprafeţele necultivate, care

vor trebui plantate cu arbori şi arbuşti pentru asigurarea hranei şi adăpostului necesar pentru

vânat.

Ogoarele pentru vânat se pot executa pe liniile parcelare, în poienile mai mari sau

chiar pe terenurile agricole. Suprafaţa lor .poate fi variabilă, iar densitatea în funcţie de

întinde-rea fondului de vânătoare şi de posibilităţile de hrană naturală oferită vânatului. Se

recomandă ca, în fiecare fond, să existe un ogor central, de 5-10 hectare, care să fie utilizat

pentru producerea furajelor ce vor fi distribuite prin hrănitori (sau locuri de hrănire) şi un

număr convenabil de ogoare mai mici, cu suprafeţe de 2-3 ha, distribuite pe tot fondul şi, în

special, în locurile de concentrare a vânatului. Ele, ca şi fâneţele pentru vânat, vor fi

împrejmuite şi vor fi deschise pentru consum doar în perioada în care este cazul.

Plantaţii de ros. Sunt plantaţii de arbori şi arbuşti cu o capacitate trofică ridicată, a

căror înălţime se menţine la maximum 2 m.

Păşuni de iarnă. Sunt plantaţii de arbuşti pe terenuri degradate. Arbuştii trebuie să

aibă următoarele calităţi: înrădăcinare profundă, capacitate trofică ridicată şi să fie căutaţi de

vânat. Înălţimea lor nu trebuie să depăşească 2m. Sunt utilizaţi iarna pentru păşunatul cu

animale domestice, vara, mai precis când terenul este moale, orice acces al vitelor sau chiar al

oamenilor fiind interzis.

Amenajarea fondurilor de vânătoare în funcţie de specie sau zona geografică

Amenajarea terenurilor se poate face în funcţie de specia principală sau în funcţie de

zona geografică în care este situat fondul: câmpie deal sau munte.

Amenajarea fondurilor de vânătoare în zona de câmpie. În aceste fonduri, cu puţine

excepţii, se găseşte vânat mic: iepuri, potârnichi, prepeliţe, vulpi, iar acolo unde sunt trupuri

de pădure fazani, căpriori, mistreţi etc. Într-un număr mic de fonduri, prin colonizări s-a

introdus cerbul şi muflonul, iar prin imigrări a apărut câinele enot şi şacalul. Conform

prevederilor Legii 103 – Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului, aceste unităţi nu

pot avea o suprafaţă mai mică de 5 000 ha. Lucrările cu caracter cinegetic necesare sunt:

plantaţiile pentru vânat, ogoarele pentru hrana vânatului, insulele forestiere (unde lipsesc

arboretele naturale), instalaţiile de hrănire, potecile, scăldătorile, adăpătorile, sărăriile,

movilele de salvare (în zonele inundabile), liniile de vânătoare, standurile, observatoarele,

depozitele de hrană, bordeiele de pândă etc.

Amenajarea fondurilor de vânătoare în zona de deal. Aceste fonduri adăpostesc atât

vânat mic, cât şi vânat mare: iepuri, fazani, vulpi, căpriori, lopătari, cerbi, mistreţi, urşi,

ierunci etc. Aceste unităţi trebuie să aibă o suprafaţă minimă de 7 000 ha. Lucrările cinegetice

necesare sunt: hrănitorile, sărăriile, adăpătorile, potecile de vânătoare, liniile de vânătoare,

plantaţiile pentru vânat (plantaţii de ros), ogoarele pentru hrana vânatului, standurile,

observatoarele, depozitele de hrană, bordeiele de pândă, şorecăriile, cabanele de vânătoare

etc.

Amenajarea fondurilor de vânătoare în zona montană. Ele adăpostesc preponderent

vânat mare: cerbi, mistreţi, urşi, lupi, râşi, capre negre, dar şi ierunci, cocoşi de munte,

marmote (prin colonizări) etc. Aceste unităţi trebuie să aibă o suprafaţă de minim 10 000 ha,

pe care se vor executa o serie de lucrări cinegetice precum: plantaţiile de ros, ogoarele de

hrană, hrănitorile, sărăriile, potecile de vânătoare, liniile de vânătoare, standurile,

observatoarele, depozitele de hrană, bordeiele de pândă, colibele de vânătoare, cabanele şi

casele de vânătoare etc.

Amenajarea fondurilor de vânătoare în funcţie de specia principală

Cheile de diagnoză ecologică desemnează de regulă 1-2 specii pentru care se

întrunesc condiţii foarte bune, care în felul acesta au şanse să dezvolte efective valoroase, mai

ales sub aspectul valorii trofeelor. În aceste situaţii, gestionarul fondului de vânătoare îşi poate

propune să ducă o politică de promovare a acestor specii. Astfel în primul rând va asigura o

hrănire naturală şi complementară prioritară, va diminua efectivele speciilor concurente, va

mări efectivele speciilor promovate, o dată cu o mai atentă îngrijire a efectivelor, mergând

până la fiecare individ în parte. Aceasta presupune şi aducerea unor exemplare valoroase din

speciile vizate şi introducerea lor în fondul de vânătoare. Acest gen de activităţi presupune

activitatea cu capcane-ţarc sau capcane adecvate, apoi ţarcuri de lansare, ţarcuri de acomodare

ş.a.m.d.

STUDIUL VÂNATULUI

Are rolul de a preciza speciile şi efectivele înregistrate pe ultimii zece ani, în vederea

cunoaşterii dinamicii si a tendinţelor înregistrate de ea. Aici se vor consemna datele necesare

stabilirii bonităţii, care vor fundamenta şi nivelul efectiv«lor Optime sau potenţiale. Pentru

cunoaşterea dinamicii de creştere a efectivelor, se vor stabili, în primul rând, zonele şi locurile

de reproducere, cele de concentrare sezonieră, ca şi locurile de trecere, unde se vor face

observaţii sistematice ce vor servi atât la evaluarea efectivelor, cât şi la recoltare. Se va acorda

atenţie factorilor nefavorabili vânatului şi, mai ales, acţiunii bolilor şi răpitoarelor. Se va

stabili mortalitatea, precum si cauzele ei pentru fiecare specie. Atât pe baza observaţiilor, cât

şi ca urmarea studierii trofeelor recoltate, se vor putea face aprecieri asupra calităţii vânatului,

cât şi asupra posibilităţilor de recoltare. Va trebui să se analizeze în detaliu raporturile

vânatului cu pădurea, cu omul, ca şi raporturile trofice şi interspecifice, pe baza cărora să se

tragă concluziile corespunzătoare intereselor de promovare a unei specii sau a alteia. Se vor

preciza pagubele produse de vânat. Dintre preocupări, nu trebuie să lipsească stabilirea

suprafeţei productive, ca şi condiţiile ecologice si influenţa lor asupra existenţei pentru fiecare

specie.

CLASIFICAREA FONDURILOR DE VÂNĂTOARE PE CLASE DE

BONITATE

Gospodărirea raţională a fondurilor de vânătoare impune, ca o condiţie prealabilă,

cunoaşterea cât mai precisă a posibilităţilor pe care le oferă terenul de a asigura existenţa

speciilor de interes vânătoresc. Posibilităţile unui fond de vânătoare de a asigura hrana,

adăpostul şi condiţiile optime de înmulţire pentru un anumit număr de specii de interes

vânătoresc poartă denumirea de capacitate cinegetică. Fiecare specie, în raport cu această

capacitate, poate fi reprezentată în fondul respectiv, în condiţiile cele mai bune, printr-un

anumit număr de indivizi. Deoarece acest număr de indivizi valorifică cel mai bine

capacitatea cinegetică a terenului, beneficiind în acelaşi timp de o dezvoltare normală, el a

primit denumirea de număr optim. Reducerea periodică a numărului indivizilor dintr-o

populaţie, care alternează cu creşteri ale acestei populaţii, poartă denumirea de pulsare şi

reprezintă un fenomen natural normal. Dacă numărul indivizilor creşte vreme îndelungată,

înseamnă că specia (populaţia) trece printr-o perioadă de înflorire, iar dacă scade an de an,

există pericolul atingerii limitei inferioare de supravieţuire, ceea ce pune în pericol existenţa

speciei.

Prin densitate se înţelege numărul de indivizi dintr-o unitate spaţială. Ea poate fi

minimă, optimă sau maximă. Este optimă, când numărul de indivizi corespunde pe deplin

unităţii spaţiale luată în considerare, înregistrându-se cea mai mare eficienţă a populaţiei în

utilizarea resurselor mediului, în lupta pentru existenţă şi supravieţuire. Limitele extreme ale

densităţii sunt şi limitele de supravieţuire. Astfel, în cazul când densitatea minimă nu este

asigurată, specia respectivă dispare din terenul luat în considerare. Atunci când densitatea

maximă este depăşită, capacitatea de hrănire a staţiunii nu asigură dezvoltarea normală a

animalelor, care sunt mai expuse bolilor şi răpitoarelor, ducând astfel la rapida dispariţie a

populaţiei.

Densitatea indivizilor unei specii înregistrează oscilaţii în timp, uneori cu

repercusiuni asupra stabilităţii speciei. Este de menţionat că doar o anumită saturaţie a

teritoriului, corespunzătoare unei densităţi optime, asigură stabilitatea optimă a numărului

indivizilor. Terenurile de vânătoare înregistrează diferenţe în ce priveşte densitatea optimă,

respectiv efectivul optim, în funcţie de capacitatea lor cinegetică. S-ar putea spune că, datorită

numărului mare de factori care influenţează această capacitate, nu există două terenuri absolut

identice în privinţa posibilităţilor de care dispun, decât în foarte rare cazuri. Această

variabilitate, ca şi raportul staţiune-specie, creează o largă gamă de situaţii.

Termenul care exprimă condiţiile asigurate într-un fond de vânătoare pentru o specie

oarecare poartă denumirea de bonitate. Convenţional, s-au stabilit mai multe clase de bonitate

pentru principalele specii de interes vânătoresc şi s-a încercat exprimarea bonităţii printr-un

punctaj. în acelaşi fond, pentru fiecare specie, se poate stabili şi exprima bonitatea. Se va avea

în vedere că pentru fiecare teren există un vânat principal, adică pot exista mai multe specii

principale pentru care sunt întrunite cele mai bune condiţii de existenţă, şi este firesc ca

aceasta să fie marcată şi printr-o bonitate ridicată.

La noi, cercetările întreprinse au permis stabilirea unor criterii pentru determinarea

bonităţii la principalele specii de vânat. Terminologia, oficial adoptată, utilizează în

aprecierea bonităţii unii termeni cu o de-finire precisă, astfel: efectivul de vânat, care exprimă

numărul total de exemplare aparţinând tuturor speciilor ce habitează pe un anumit teritoriu;

densitate de vânat, care exprimă numărul de exemplare aparţinând tuturor speciilor ce

habitează pe unitatea de suprafaţă (100 ha, 1 000 ha etc.); efectiv optim, care exprimă

numărul de exemplare aparţinând unei specii ce habitează pe un anumit teritoriu, valorificând

complet condiţiile biostaţionale şi fără să producă prejudicii importante celorlalte elemente ale

biocenozei; densitate optimă, care exprimă numărul de exemplare aparţinând unei specii ce

habitează pe o unitate de suprafaţă (1 000 ha), fără să producă prejudicii importante celorlalte

elemente ale biocenozei şi, în acelaşi timp, valorificând cât mai complet condiţiile oferite de

staţiune; efectiv potenţial, care exprimă numărul de exemplare dintr-o specie ce pot habita pe

un anumit teritoriu (fond de vânătoare, ocol etc.), unde s-au creat condiţii speciale de

existenţă, prin administrarea de hrană, diminuarea numărului de carnivore etc. Efectivul

potenţial depăşeşte efectivul optim de 2 - 3 ori (urs, cerb, căprior, mistreţ etc.) şi chiar de 5 - 6

ori (fazan şi potârniche); densitate potenţială, care exprimă numărul de exemplare dintr-o

specie ce habitează pe unitatea de suprafaţă (1 000 ha), unde s-a intervenit cu măsuri speciale.

Calculul efectivelor se face pentru suprafaţa productivă a terenurilor, ea rezultând din

suprafaţa totală, minus suprafaţa neproductivă, constituită din aşezări, drumuri, ape etc.

Trebuie precizat că suprafaţa productivă diferă de la o specie la alta. Astfel, pentru iepure ea

este constituită din suprafaţa agricolă şi suprafaţa păduroasă, pe când la fazan, căprior,

lopătar, cerb, muflon, mistreţ şi urs ea este constituită din pădure. Pentru capra neagră,

suprafaţa productivă este constituită din golul alpin, plus 10% din pădurea limitrofă. Pentru

cazurile în care întâlnim căpriori în teren agricol, se va lua în considerare ca teren productiv

suma suprafeţelor agricole şi păduroase, socotind pentru categoria I -10 exemplare, pentru a

II-a - 8, pentru a III-a - 6, iar pentru a IV-a - 4 căpriori la 1 000 ha.

Bonitatea terenului poate fi influenţată de mai multe grupe de factori

(geomorfologici, edafici, climatici, biotici, antropici şi amenajările din teren), şi ca urmare s-a

fixat un punctaj care să reflecte măsura în care fiecare factor influenţează pozitiv sau negativ

bonitatea în ansamblu. Pornind de la aceste criterii, s-au elaborat chei de determinare a

bonităţii fondurilor pe 4 categorii, pentru fiecare specie. La toate speciile, în funcţie de

particularităţile pe care le prezintă, aceşti factori sunt clasificaţi în trei grupe: factorii abiotici,

factorii biotici şi factorii legaţi de activitatea omului.

Factorii abiotici. Consideraţi ca importanţi pentru existenţa vânatului sunt:

altitudinea, forma de relief, expoziţia, temperatura aerului, grosimea şi persistenţa stratului de

zăpadă, regimul precipitaţiilor şi reţeaua hidrografică. Ponderea fiecărui factor este mai mare

sau mai mică, în funcţie de sensibilitatea speciei faţă de el.

Factorii biotici. În această grupă, ponderea o deţine vegetaţia. rolul pădurii este

evidenţiat prin: influenţa mărimii trupurilor de pădure, regim, tratament, clase de vârstă,

compoziţie, consistenţă, subarboret si amplasarea parchetelor.

Vegetaţia agricolă este importantă prin speciile cultivate, diversitatea lor şi prin

întinderea culturilor.

Vegetaţia păşunilor are o influenţă prin suprafeţele ocupate şi compoziţia ei

floristică.

În grupa factorilor biotici un rol deloc neglijabil îl joacă asociaţiile animale ca şi

şeptelul domestic.

Factorii legaţi de activitatea omului se divid în factori antropogeni pozitivi şi

factori antropogeni negativi.

Factorii antropogeni pozitivi însumează activităţile umane care ajută existenţa

vânatului: ogoarele pentru hrana vânatului, hrana complementară, îmbunătăţirea condiţiilor de

hrănire naturală, paza vânatului, ocrotirea puilor, selecţia artificială, diminuarea presiunii

exercitate de duşmanii speciei, combaterea epizootiilor etc.

Factorii antropogeni negativi însumează toate ameninţările împotriva vânatului:

braconajul, mecanizarea şi chimizarea, activităţi industriale, dezvoltarea turismului

neorganizat, dezvoltarea reţelelor de drumuri şi căi ferate etc.

Pentru exemplificare, dăm în tabelele … şi … cheia pentru determinarea bonităţii

terenurilor de cerb carpatin. Punctajul general se determină însumând valorile stabilite pe

fiecare grupă de factori. Se adună valorile pentru grupele A, B, C şi D.

Efective optime de cerb în funcţie de clasele de bonitate şi punctaj

Tabelul

Clasa de bonitate Punctaj Efectiv optim la 1 000 ha

I

1 000 20

950 19

900 18

850 17

801 16

II

800 la 750 15

700 14

650 13

600 12

551 11

III

550 la 500 10

450 9

400 8

350 7

301 6

IV

300 la 250 5

200 4

150 3

100 2

50 1

Pentru orientare, se prezintă în tabelul … efectivele şi punctajele pentru principalele specii de

vânat.

Tabelul 43 AFV

Gospodărirea fondurilor de vânătoare trebuie să aibă drept obiectiv principal

realizarea şi menţinerea unor efective optime de vânat în raport cu condiţiile existente. Pentru

aceasta este important ca, în permanenţă, să se cunoască situaţia efectivelor reale şi să se

urmărească concordanţa dintre efectivul real şi efectivul optim.

POPULĂRI ŞL REPOPULĂRI CU VÂNAT

Acţiunile de introducere sau reintroducere a speciilor de vânat în terenurile din care

lipsesc sunt cunoscute, în practica vânătorească, sub denumirile de populări sau repopulări.

Este vorba de acţiuni ale omului, cunoscute şi sub denumirea de colonizări sau recolonizări.

Răspândirea unei specii poate avea loc şi în mod natural; astfel, se poate observa o deplasare

a căpriorului, mistreţului sau a altor specii din zona unde se înregistrează densităţi mai

ridicate, în zone cu o densitate scăzută, bineînţeles cu condiţia ca în noul teren să găsească

condiţii favorabile. Exemple elocvente sunt câinele enot, şacalul si bizamul, care au pătruns

pe teri-toriul ţării noastre de relativ puţină vreme, fără intervenţia omului (uneori, chiar

împotriva voinţei sale) şi s-au răspândit pe suprafeţe mai mari sau mai mici. Calea artificială

de populare cu specii din teritorii ,fără diferenţe staţionale sau climatice esenţiale, ca şi

repopularea cu specii dispărute din fauna ţării noastre presupune, totuşi, în cele mai multe

cazuri, o acţiune de aclimatizare, respectiv de reaclimatizare a speciilor luate în considerare.

Aclimatizarea se impune, ca obligatorie, pentru speciile noi aduse în ţara noastră, ce provin

din staţiuni cu caracteristici diferite. O reuşită în această direcţie o constituie în ultimii ani

recolonizarea castorului pe râurile Olt, Mureş şi în Insula mare a Brăilei, prin eforturile ICAS.

În momentul de faţă, acţiunile de populare şi repopulare vizează: cerbul, lopătarul,

căpriorul, capra neagră, ursul, fazanul, potârnichea, iepurele de vizuină, iepurele, muflonul,

zimbrul, marmota, capra ibex şi, probabil, vor include şi cerbul pătat, iepurele alb, cocoşul de

mesteacăn etc.

Acţiunea de populare sau repopulare presupune câteva etape principale: studierea

terenului cu particularităţile sale; stabilirea speciilor potrivite populării sau repopulării;

executarea unor lucrări pregătitoare, ca şi luarea unor măsuri prealabile; procurarea

animalelor; transportarea animalelor în teren şi lansarea lor în ţarcuri sau direct în libertate;

asigurarea condiţiilor necesare de linişte, hrană şi adăpost; îngrijirea şi paza vânatului.

În principal, prin populări sau repopulări se urmăreşte refacerea mai rapidă a

efectivelor unei specii; introducerea în teren a unei specii ce a existat şi a dispărut sau nu a

existat; consolidarea bazei ereditare a unui grup de animale care, prin natura împrejurărilor,

fiind izolate, se încrucişează doar între ele; îmbogăţirea faunei cinegetice şi utili-zarea cât mai

completă a posibilităţilor pe care le oferă staţiunea.

În acţiunile de populare sau repopulare este necesar ca studiul prea-labil al staţiunii

să stabilească, pe cât posibil de precis, factorii care favorizează sau limitează existenţa unei

specii sau a alteia, astfel încât să se aleagă specia cea mai aptă pentru condiţiile asigurate.

Lucrările şi măsurile care se execută diferă, în bună parte, de la o specie la alta, fapt care

impune o serie de precizări prezentate în continuare.

Pentru hrănirea animalelor în condiţii de ţarc se vor avea în veere şî aspecte tratate la

„Hrana vânatului”.

Popularea cu cerb carpatin

Alegerea terenului trebuie să aibă în vedere, în primul rând, exigenţele speciei faţă de

vegetaţie, fiind de preferat arborete întinse, alternând cu poieni sau culturi agricole. Este, de

asemenea, necesară existenţa unei reţele hidrografice, suficient de densă, care să asigure

adăparea zilnică a animalelor.

Pregătirea terenului în vederea lansării presupune reducerea numărului carnivorelor,

cultivarea unor terenuri de hrană, amenajarea de hrănitori, sărării, locuri de adăpat, depozite

de hrană şi, în unele situaţii, a unui ţarc de acomodare, împrejmuit cu un gard înalt de 2,5 m,

având în interior adăposturi, hrănitori şi sursă de apă. în alte situaţii, când pentru colonizare se

folosesc „viţei”, va fi necesară existenţa unui ţarc pentru creşterea acestora. Dimensionarea

ţarcului va avea în vedere mărimea lotului şi recomandarea ca pentru fiecare exemplar să se

asigure 0,5 - 10 hectare teren. Lotul destinat populării trebuie să asigure o densitate minimă de

1 exemplar la 1 000 ha, iar proporţia sexelor trebuie să fie de 1:2 sau 1:3.

Capturarea animalelor se face din terenuri cu condiţii staţionale mai puţin favorabile

decât terenul ce urmează să fie populat. Prinderea se poate face eu capcane, cu echipament de

narcotizare sau, în cazul „viţeilor”, cu mâna. Capcana-ţarc cu care se prind exemplarele adulte

(fig.) constă dintr-o incintă de 0,5-1 ha, cu 3 porţi, având într-o parte un coridor de 7-10 m

lungime, la capătul căruia se amplasează lăzile destinate transportului. Îngrăditura este

căptuşită cu coceni sau cu un alt material, care să evite rănirea animalelor prinse. Prinderea cu

echipamentul de narcotizare „Cap-Chur” (fig.) presupune existenţa în dotare a unei arme

speciale, cu seringi dimensionate corespunzător cu cantitatea de narcotic necesară animalelor

capturate. La noi, în ultimii ani, s-au utilizat soluţii de „Vetalar", „Succinyl-Choline", „Cap-

Chur-Sol" şi „Rompun". Dozarea lor se face în funcţie de specie şi greutatea vie a animalului.

Cele mai bune rezultate s-au obţinut cu Rompun. S-au făcut încercări şi cu ajutorul unor

cartuşe de calibrul 5,6, în care s-au introdus substanţe paralizante, în principal bazate pe

nicotină. Deoarece însă este greu de corelat doza în raport de greutatea fiecărui individ, s-au

produs unele accidente. In cazurile în care anima-lele capturate prezintă spasme, se poate

folosi ca antidot cortizon, metil-sulfat sau prostignină, iar în cazurile de sufocare,

hidrocortizon şi amfetamină. Acţiunea de capturare se face, de regulă, în intervalul noiembrie-

martie. „Viţeii” de cerb se cresc până la vârsta de un an în ţarcuri speciale, după care se

eliberează în terenurile alese şi pregătite anticipat.

Transportul animalelor adulte se face în lăzi speciale căptuşite cu coceni, iar al

„viţeilor" în coşuri împletite din nuiele. Masculilor prinşi le sunt tăiate coarnele, înaintea

introducerii în lăzi. Animalelor prinse în capcane le pot fi administrate tranchilizante, pentru

atenuarea stărilor de stres.

Hrănirea se face în funcţie de vârsta animalelor. „Viţeilor", la început, li se

administrează cu biberonul lapte de vacă, într-o primă etapă amestecat cu apă în proporţie de

20-30 %. De la vârsta de 30 de zile începe şi administrarea furajelor verzi (lucernă, trifoi,

lujeri de plopi, salcie, paltin etc.). Servirea concentratelor se face în raport cu vârsta, fără ca

ele să ajungă să constituie hrana exclusivă. în constituirea raţiilor se pot avea în vedere

unităţile de hrănire stabilite după cum urmează:

Specia Necesar kg hrană/zi Nr. unităţi de hrănire

un iepure 0,4 1

un cerb 10 25

un urs 10 5

un căprior 2 5

un mistreţ 4,8 14

o capră neagră 2,4 6

De asemenea, se va avea în vedere că 1 kg trifoi echivalează cu 5 kg de fân, iar 1 kg

de fân cu 3 kg frunzare.

Controlul sanitar-veterinar. O preocupare atentă în timpul creşterii în ţarc trebuie

acordată stării sanitare a animalelor. în mod preventiv, se va urmări asigurarea curăţeniei şi se

vor urma cu stricteţe recomandările medicului veterinar.

Eliberarea în teren a viţeilor se face la vârsta de un an. Adulţii vor fi eliberaţi

imediat după transport, fie după staţionarea într-un „ţarc de acomodare”. Hrănirea după

lansare se va face în concordanţă cu normativele în vigoare. în ţara noastră s-au efectuat

populări şi repopulări în judeţele Argeş, Ilfov, Dâmboviţa, Dolj, Iaşi etc.

Popularea cu lopătari

Se va întreprinde o asemenea acţiune numai în terenuri corespunzătoare exigenţelor

acestei specii. In general, se procedează ca în cazul cerbilor. Respectând un raport al sexelor

de 1:2, se constituie pentru lansare loturi de 6-18 piese, în funcţie de mărimea terenurilor.

Populări de lopătari s-au efectuat în mai multe judeţe ale ţării, fapt ce a lărgit considerabil aria

de răspândire a speciei.

Popularea cu căpriori

Este o acţiune destul de comună la noi. Exemplarele adulte se prind cu capcane-ţarc

sau alte tipuri de capcane (evident, mai mici decât cele utilizate pentru cerbi), având o incintă

de 0,25 - 0,30 ha si un coridor de circa 5 m. Capturarea se poate face şi cu arma tip Cap-Chur

sau cu cartuşe tranchilizante de calibrul 5,6. Transportul se face tot în lăzi. Iezii se prind la

vârsta de 5-10 zile, se cresc până la 3-4 luni în ţarcuri, în care se asigură o suprafaţă de cel

puţin 50 m2 pentru un exemplar. Îngrăditura trebuie să aibă 2,5 m înălţime, să intre în pământ

circa 20-30 cm şi să fie dispusă astfel încât să nu prezinte colţuri. îngrijirea iezilor este mai

dificilă si destul de costisitoare. Hrana, în primele 30 de zile, constă din lapte diluat cu apă,

încât procentul de grăsime să nu depăşească 3% în primele 10 zile şi să crească treptat până la

4 % în următoarele 10 zile. La o lună se adaugă furaje uscate sau veştejite şi sare, iar la 5 - 6

săptămâni li se dă şi hrană concentrată. La 3 - 4 luni iezii sunt transportaţi în ţarcuri mai mari,

situate în terenul în care se face eliberarea, şi sunt ţinuţi în ele până primăvara, când sunt

liberaţi.

Popularea cu capre negre

Se efectuează cu animale adulte sau cu iezi, Adulţii sunt prinşi cu plase înalte de 2 m,

compuse din trei reţele: una cu ochiuri de 10 x 10 cm şi două laterale, cu ochiuri de 50 x 50

cm. Plasele sunt amplasate în trecători pe trei şiruri succesive, distanţate unul de celălalt la 8-

10 m. Animalele prinse sunt introduse în coşuri. pentru transport, după ce, în prealabil, le-a

fost administrat un calmant. Iezii prinşi în primele zile după naştere sunt ţinuţi în ţarcuri de

creştere până la vârsta de 3-4 luni, după care sunt transportaţi în ţarcuri ampla-sate în zonele

de eliberare. Hrănirea se face în raport de vârstă si în conformitate cu normativele în vigoare.

Acţiuni de repopulare şi populare cu capre negre s-au întreprins în Munţii Apuseni, Rodnei,

Ceahlău, Buzăului, Cheile Bicazului etc.

Popularea cu mufloni

În alegerea terenului se vor avea în vedere factorii limitativi ai speciei şi, în primul

rând, grosimea stratului de zăpadă, ca şi răpitoarele. Fiind o specie mai sudică, se adaptează

mai uşor în zone de câmpie si deluroase cu păduri de foioase de tipul şleaurilor şi cu o reţea

hidrografică destul de densă. Lotul de populare, de cele mai multe ori, a fost adus din

Dobrogea sau din străinătate (Cehia). în ultimii ani s-au făcut populări în judeţele Ilfov,

Buzău, Argeş şi Vâlcea. în unele cazuri, s-a procedat la aclimatizarea în ţarcuri (Braşov).

Îngrijirea acestei specii cere preocupări atente în ceea ce priveşte starea sanitară, combaterea

răpitoarelor, asigurarea liniştii şi hrănirii corespunzătoare. Raţiile zilnice ,,în liber" se ridică la

1,8 kg, iar în ţarcuri la 5 - 6,5 kg, fiind constituite din nutreţuri combinate, concentrate, furaje

uscate şi suculente, iar în sezonul de vegetaţie într-o proporţie de 5/6 masă verde. Din păcate

aproape toate nucleele au dispărut, acţiunile trebuind reluate.

Popularea cu mistreţi

Se realizează, de regulă, cu animale mature capturate cu ajutorul unei capcane ţarc.

Aceasta este de formă circulară, cu diametrul de 15 m şi a fost concepută de către I.C.A.S.

Bucureşti, cu o poartă şi trei locuri de prindere, la care sunt montate capcane lăzi de transport,

cu dimensiuni de 1,5x0,6x1,0 m. împrejmuirea propriu-zisă se execută din stâlpi de lemn cu

diametrul de 10 cm, lungi de 3,0 m, din care 0,5 m se fixează în sol. Pentru prindere, în jurul

capcanei-ţarc se vor pune ştiuleţi de porumb, cartofi, sfeclă, napi, mere, jir, ghindă etc. După

obişnuirea animalelor, se deblochează sistemul de declanşare a porţii, se montează în poziţie

de prindere lăzile de transport şi se distribuie hrană doar în jurul sistemului de declanşare.

Animalele prinse se transportă în capcane-ladă până la destinaţie, unde lansarea se poate face

direct în teren sau în ţarcuri de acomodare. Astfel de populări s-au efectuat în judeţele

Dâmboviţa şi Argeş.

Hrănirea exemplarelor în ţarc va avea ca obiectiv realizarea unor trofee de calitate

sau obţinerea unei mase de animale pentru tir. În acest scop, raţiile zilnice de hrană vor

cuprinde 1,5 kg nutreţ combinat granulat, 1,5 kg seminţe şi fructe de pădure si 5 kg furaj

suculent. Acesta din urmă, în zilele cu temperatură sub zero grade, va fi înlocuit cu nutreţuri

concentrate şi seminţe în următoarea echivalenţă: 1 kg fân = 5,2 kg suculente = 2,8 kg masă

verde = 0,470 kg concentrate, iar un kg suculente = 0,07 kg concentrate.

Popularea cu urşi.

Se poate realiza cu animale tinere crescute în captivitate sau cu animale capturate din

libertate. Prinderea acestora din urmă se poate face cu o capcană specială executată din fier

cornier şi fier beton în două tronsoane, fiecare având caracteristicile unei capcane ladă cu uşi

căzătoare. Ambele tronsoane, montate unul în prelungirea celuilalt, cu uşile deschise, în

interior cu momeala (mere, carne etc.) pusă pe trapa de declanşare asigură prinderea.

Transportul se face numai cu unul din tronsoane, celălalt putând rămâne pe loc. Deplasarea se

face cu maşina sau cu elicopterul până la locul de lansare (fig.). Astfel de populări s-au

efectuat în special în judeţul Argeş. Pe timpul menţinerii în captivitate, fiecare exemplar va

avea asigurată o raţie zilnică de 2 kg carne fiartă, 3 kg pâine neagră, 7 kg nutreţ combinat

granulat şi 12 kg suculente, rădăcinoase, morcovi etc.

Popularea cu iepuri

Este o acţiune de proporţii mai mari sau mai mici, în funcţie de suprafaţa terenului

destinat populării. Procurarea exemplarelor necesare populării se face din terenurile cu o

densitate ridicată (cel puţin 30 exemplare la 100 ha). Prinderea se face cu plasa fixă sau

mobilă; cele fixe sunt executate din 2 - 3 reţele. Se pot întâlni mai multe variante, în funcţie

de amplasarea reţelelor cu ochiuri mai mici faţă de cele cu ochiuri mari. Astfel, sunt plase cu

2 reţele: una cu ochiuri mici, de 5x5 cm, alta cu ochiuri mari, de 20x20 cm; plasele cu 3 reţele

pot avea în mijloc o reţea cu ochiuri mari, de 20x20 cm, încadrată de reţele cu ochiuri mici,

sau pot avea o reţea cu ochiuri mici, încadrată de 2 reţele cu ochiuri mari. Plasele sunt

montate pe circa 30 panouri de 15 - 20 m lungime fiecare, înalte de 1,5 - 2 m. Panourile se

dispun în unghiuri de 30 - 45° între ele, pe o lungime de 500-600 m. Către ele se dirijează 4

goane, lungi de 800 - 1 000 m, cu 80 - 100 bătăiaşi (gonaci). Iepurii speriaţi sar în plase, trec

prin ochiurile mari, dar împing prin ele şi plasa cu ochiuri mici, care este lejeră şi intră într-un

fel de pungă din care sunt scoşi de operatori, sortaţi şi introduşi direct în lăzile de transport cu

3 compartimente, pentru 2 femele si un mascul. Prinderea iepurilor se face de picioarele din

spate.

Transportul se face cât mai rapid şi, indiferent de mijloc, între lăzi se pune carton

asfaltat, pentru a evita scurgerea urinei. Lăzile de transport au dimensiuni de 80x50x30 cm, cu

acoperişul culisant. Dacă transportul nu durează mult, nu este necesară hrana. Lansarea în

teren este indicată dimineaţa devreme. Acoperişurile sunt legate cu o sfoară lungă de care se

trage încet dintr-un loc ascuns, de unde operatorii nu pot fi văzuţi de animale. După ce acestea

părăsesc lăzile, se aşteaptă 15 - 30 minute şi se părăseşte locul în linişte; se recomandă ca

lăzile să fie lăsate pe loc, până a doua zi.

Perioada optimă pentru lansare este indicată imediat după închiderea sezonului de

vânătoare. Atunci când este cazul, pentru hrănirea pe timpul transportului se vor folosi, de

preferinţă, morcovi. După lan-sare, se va asigura o raţie zilnică de 0,07 kg pentru fiecare

exemplar, constituită din fân, lucernă, frunzare, gulii furajere etc. Populări cu iepuri s-au

efectuat în judeţele Arad, Bihor, Braşov, Constanţa, Timiş etc.

Popularea cu lapini.

Se realizează cu exemplare tinere sau adulţi prinşi cu plase sau capcane montate la

ieşirea din vizuini, în care se introduce un dihor legat. Exemplarele capturate se transportă în

coşuri sau lăzi bine asigurate, deoarece unele animale le rod şi îşi fac locuri de ieşire. Pe

timpul transportului, vor fi hrănite cu morcovi. La locul de lansare se pregătesc vizuini

artificiale, care vor fi înconjurate cu un gard clin plasă de sârmă ce le va permite mişcarea

într-o perioadă de 60 - 100 zile. In aceste ţarcuri se va asigura administrarea zilnică de masă

verde, fân, lucernă, varză furajeră, ramuri, gulii etc., astfel încât să se asigure o raţie

individuală zilnică de 0,4 kg. După acomodare, ţarcul poate fi ridicat; iepurii îşi vor face

oricum locuri de ieşire pe sub împrejmuire în scurt timp.

Populări cu lapin s-au efectuat în judeţele Covasna, Prahova, Braşov, Vâlcea, Dolj

etc.

Popularea cu fazani.

Condiţiile staţionale joacă un rol însemnat în legarea exemplarelor de teren. Lucrările

pregătitoare care să asigure liniştea, hrana şi, în special, combatere carnivorelor, se impun în

primă urgenţă. Este necesară, de asemenea, asigurarea hranei, prin cultivarea de ogoare,

amplasarea de hrănitori si adăpători.

Fazanii se procură din crescătorii sau sunt prinşi cu ajutorul mai multor tipuri de

capcane, dintre care menţionăm cursele de prindere în masă, care pot fi cu uşi basculante sau

cu declanşare manuală.

Cursa cu uşi basculante (fig.) constă dintr-un cadru dreptunghiular de 1x2,5 m, înalt

de 30 - 50 cm, ai cărui pereţi sunt formaţi din stinghii de lemn dispuse la 5 - 7 cm. În pereţi

sunt practicate uşi care se deschid prin împingere din exterior şi nu permit ieşirea în interiorul

ei se pune hrană şi un fazan.

Cursa cu declanşare manuală constă dintr-un cadru de lemn pe care se montează lejer

o plasă de sfoară. Amplasarea acestui cadru se face sub o hrănitoare, sprijinind o latură pe sol,

la mijlocul laturi opuse se amplasează un popic de 50 - 60 cm de care este legată o sfoară de

20 - 30 cm, pe care o manevrează un operator ascuns. Sub plasă se pune hrană, iar în

momentul în care au pătruns mai mulţi fazani se declanşează cursa, care prinde sub plasă

păsările. Transportul exemplare-lor prinse se face în coşuri de nuiele. Popularea se poate face

primă-vara (februarie - martie), cu exemplare adulte şi la sfârşitul verii (august - septembrie),

cu pui de 100 de zile. Lansarea în teren se face seara. Proporţia optimă a sexelor la lansare

este de 1:3 sau 1:4.

Popularea cu potârnichi.

Ca şi în cazul fazanilor, se impune ca o măsură prealabilă reducerea numărului

carnivorelor. Prinderea potârnichilor din terenurile cu densitate mare se face cu ajutorul unor

capcane, dintre care amintim: capcana cu uşi basculante, care se deschide spre interior, şi

vârşa. Aceasta este formată din 2 gărduleţe, de 3-4 m lungime şi 30-40 cm înălţime, dispuse

într-un unghi de 35-45° unul faţă de celălalt. în vârful unghiului se amplasează un culoar cu

secţiunea de 60x60 cm, lung de 5-10 m, confecţionat din plasă de sfoară. Păsările, dirijate

încet spre această capcană, intră între braţele ei şi apoi în culoar, de unde sunt prinse (fig. ).

Pentru prinderea unui număr mai mare de potârnichi se folosesc plase de 5-10 m înălţime,

amplasate pe stâlpi. Lungimea plaselor este de 500 - 1 000 m, iar partea lor inferioară este

situată la 50 cm de sol si îndoită în formă de pungă. Către plasa instalată se pot face 2 bătăi.

Timpul potrivit este seara, dimineaţa sau pe ceaţă, pentru ca păsările să nu vadă decât în

ultima clipă plasa de care se izbesc şi cad în pungă, din care sunt prinse repede, triate în

perechi şi intro-duse în cutii sau coşuri acoperite cu o pânză.

Este indicat ca transportul lor la locul de lansare să fie făcut cât mai rapid. Pe durata

ţinerii în captivitate păsările vor primi foi de varză sau salată, bine stropite cu apă. La locul de

lansare, păsările sunt intro-duse în nişte voliere cu locuri de adăpost, hrănitori şi adăpători,

unde sunt ţinute 48 de ore pentru adaptare. în lipsa acestor voliere, păsările vor fi lăsate în

coşurile sau cutiile în care au fost transportate, cel puţin 12 ore, pentru a se odihni şi hrăni.

Eliberarea în teren se face în apropierea unui lan, la marginea unor tufărişuri. Uşile,

legate cu o sfoară lungă, sunt deschise cu precauţie de operatorii ascunşi. Perioada de lansare

este de la sfârşitul lunii decembrie până la sfârşitul lunii martie, spre seară, îşi centrul.

terenului ce urmează a fi populat.

Popularea cu cocoşi de munte.

Este o acţiune dificilă, realizată de câţiva ani în ţara noastră în judeţele Bihor, Alba şi

Cluj. Exemplarele au fost prinse la locurile de „rotit" cu capcane în forma, de ladă executate

din nuiele de alun, sub care s-au pus ca momeală fructe de Vaccinium vitis-idaea, conservate.

Păsările prinse au fost transportate imediat la locurile de destinaţie, dar mi au putut fi evitate

mortalităţi datorate şocului (stressului).

În ultimul timp, organele de specialitate au întreprins acţiuni de populare cu marmotă

în zona alpină şi subalpină a munţilor Arpăşel, Rodna şi Retezat. Aici s-au pregătit vizuini

artificiale grupate, deoarece marmotele trăiesc în colonii. în aproape toate cazurile, acestea şi-

au să-pat vizuini noi la o distanţă oarecare.

O altă specie a cărei reaclimatizare se încearcă în prezent este capra ibex, care a fost

lansată în masivul Ciucaş şi într-un ţarc din Ocolul Măneciu.

O acţiune reuşită de colonizare a avut ca obiect castorul (Castor fiber) lansat pe

râurile Olt şi Mureş şi Insula mare a Brăilei.

Pentru toate acţiunile de populare sau repopulare este indicat să se folosească

exemplare provenite din regiuni cu condiţii mai slabe, sau cel puţin egale cu cele ce le stau la

dispoziţie în noul teren.

Pentru studierea modului de adaptare este necesară crotălierea (sau inelarea). Seriile

înscrise pe inele sau crotalii vor fi trecute într-un registru de evidenţâ, care va cuprinde,

iniţial, datele privind provenienţa lor; mai târziu, va fi completat cu toate datele ce vor mai fi

obţinute până la recoltare.

RECOLTAREA Şl VALORIFICAREA VÂNATULUI

Planificarea recoltării vânatului

Totalitatea factorilor care influenţează viaţa vânatului, în sens pozitiv sau negativ,

determină existenţa unui anumit efectiv de animale din fiecare specie aflată în teren. Pentru

recoltarea raţională a vânatu-lui este necesar să se cunoască efectivul real existent în teren şi,

în funcţie de raportul dintre efectivul real şi cel optim, să se stabilească efectivul „de recoltă”.

în acest scop, apare necesară o evaluare anuală a vânatului, pe baza căreia să se facă

planificarea corespunzătoare.

Evaluarea efectivelor vânatului

Prin „evaluarea efectivelor de vânat" se înţelege stabilirea număru-lui de exemplare

dintr-o specie de vânat de pe un anumit teritoriu. Menţionăm că limitarea doar la stabilirea

unei anumite cifre nu este satisfăcătoare; pe cât posibil, este necesară şi stabilirea cu exactitate

a raportului între sexe, a ponderii categoriilor de vârstă (adulţi, tineret şi pui), calitatea

vânatului respectiv; unde este cazul, calitatea trofeelor şi starea sanitară. Sunt cunoscute

numeroase metode de evaluare utilizate în funcţie de tipul de peisaj, specie, densitatea

populaţiei, mobilitatea speciei, întinderea teritoriului, calificarea personalului etc.

La noi, pentru toate speciile de vânat sedentare se execută o evaluare de bază şi

evaluări de verificare, cum ar fi: la cerb în septembrie, la capra neagră în octombrie -

noiembrie, la dropie în mai şi la cocoşul de munte în aprilie - mai. în luna martie se face o

evaluare pentru toate speciile, care apoi se completează cu datele culese anterior. Luna martie

a fost aleasă pentru evaluarea de bază, deoarece ea se află la sfârşitul iernii - sezonul cel mai

dificil pentru vânat, iar vânătoarea s-a închis pentru marea majoritate a vânatului sedentar şi,

cu puţine excepţii, puii nu au apărut, deci există posibilitatea de stabilire a efectivului de

reproducţie. In afara evaluării de bază, se recomandă executarea unei evaluări de verificare la

unele specii care înregistrează fluctuaţii mari de efectiv, ca la iepuri, fazani şi potârnichi,

pentru care evaluarea se face după încheierea perioadei de creştere a puilor, respectiv înaintea

deschiderii noului sezon de vânătoare.

Evaluarea efectivelor s-a făcut până nu demult numai pentru vina-tul sedentar. In

prezent, atât pentru nevoile de protecţie, cât şi de gospodărire, se impune si evaluarea

efectivelor vânatului migrator, fie în perioada nidificării, fie în locurile de iernat. Pentru ca

evaluarea să se facă în bune condiţii, cei care iau parte la această acţiune trebuie să fie buni

cunoscători ai vânatului şi ai terenului. Pe cât posibil, este indicat ca operaţia să se desfăşoare

concomitent pe un teritoriu cât mai întins, chiar pe mai multe fonduri de vânătoare învecinate,

pentru a se evita eventualele erori ce pot surveni din mişcarea vânatului. Trebuie cunoscute

concentrările sezoniere ale vânatului legate de nevoile de hrană, adăpost sau cele legate de

împerechere, care pot modifica uneori mult valorile reale. Se recomandă ca evaluarea pe

acelaşi fond de vânătoare să se facă după aceeaşi metodică mai mulţi ani consecutivi, pentru a

se dispune de cifre comparabile care să ilustreze mai precis fluctuaţiile de efectiv. De mare

utilitate în verificarea rezultatelor găsite la evaluări sunt observaţiile pe care le înregistrează

personalul de teren în tot cursul anului. în condiţii obişnuite, la evaluarea din toamnă se

înregistrează valori mai ridicate, deoarece se cuprinde şi progenitura din anul respectiv.

Indicii de spor natural calculaţi la efectivul de reproducţie, daţi orientativ pentru câteva specii

de vânat, sunt prezentaţi în tabelul . Metodele cel mai frecvent utilizate la noi pentru stabilirea

efectivelor reale sunt: metoda înregistrării pieselor; metoda citirii urmelor pe zăpadă şi

metoda suprafeţelor de probă.

Metoda înregistrării pieselor. Aceasta constă din înregistrarea tuturor exemplarelor

observate în diferite puncte, în tot timpul anului, cu ocazia patrulărilor, aprovizionării şi

controlului instalaţiilor etc. Se pot utiliza cu bune rezultate observaţiile înregistrate în

perioada împerecherii, sau iarna la hrănitori. Înregistrările la exemplarele ce prezintă

dimorfism sexual se face pe sexe si, pe cât posibil, pe categorii de vârstă. adulţi, tineret şi,

eventual, pui. Observaţiile repetate în acelaşi punct pot duce la înregistrarea repetată a unui

exemplar, fapt pentru care, la data încheierii situaţiei, numărul total de animale observate într-

un punct va fi împărţit la numărul observaţiilor efectuate acolo. Cifra obţinută re-prezintă

numărul probabil de exemplare din zona respectivă. Totalizând aceste cifre obţinute în toate

punctele dintr-un fond, se află efectivul total pe fond. Pentru stabilirea proporţiei pe sexe se

totalizează, din carnet, neţinând cont de locul observaţiei, masculii, femelele şi tineretul sub

un an. Se raportează apoi la cifra totală a celor trei categorii şi se află procentul pe sexe, cu

ajutorul căruia se poate stabili apoi numărul probabil de exemplare, pe sexe, din totalul

obţinut, prin însumarea efectivelor din punctele de observaţie. Precizia calculelor depinde de

buna alegere a punctelor de observaţie, de numărul punctelor si de frecvenţa observaţiilor. De

aceea, la aplicarea acestei metode se cer foarte multe puncte de observaţie, pentru ca situaţia

obţinută să fie cât mai apropiată de realitate.

Metoda descrisă este indicată la cervide, dar poate fi utilizată si la capra neagră sau

urs.

Metoda citirii urmelor pe zăpadă. Este o metodă mai dificilă şi mai pretenţioasă. Se

aplică imediat după căderea unui nou strat de zăpadă. Suprafaţa fondului se împarte în

parcele, o parcelă putând fi parcursă de un om într-o zi. Numărul observatorilor va fi egal cu

numărul parcelelor stabilite. Fiecare observator va avea de parcurs un anumit traseu în jurul

parcelei ce-i revine, pe care va înregistra urmele intrate şi ieşite. Diferenţa între aceste două

categorii de urme dă numărul de exemplare rămase în interiorul parcelei. Prin însumarea

rezultatelor de pe toate parcelele se obţine numărul exemplarelor aflate pe fond. Observatorii

trebuie să fie buni cunoscători de urme, mai ales că această operaţie se execută pentru toate

speciile din fond, în acelaşi timp. Pentru speciile la care pe aceeaşi urmă calcă mai mulţi

indivizi (lupi, mistreţi, râşi), se va merge pe aceasta până la un obstacol care le taie calea,

unde de obicei indivizii se despart. Pentru o mai mare precizie, operaţia de citire a urmelor se

repetă de mai multe ori.

Metoda este aplicabilă la toate speciile de vânat, dar cele mai bune rezultate se obţin

la acele specii care nu circulă mult. Rezultate bune se pot obţine prin combinarea acestei

metode cu metoda înregistrării pieselor.

Metoda suprafeţelor de probă. Această metodă are două variante de aplicare, în

funcţie de terenul în care se lucrează: pădurea, sau alternanţa de culturi agricole, păşuni şi

pădure.

În cazul că se lucrează în pădure, suprafeţele de probă alese trebuie să reprezinte,

proporţional, categoriile de arborete din teritoriul luat în-considerare, în funcţie de

compoziţie, vârstă şi consistenţă. Metoda este aplicabilă în pădurile de câmpie, având grijă ca

întinderea suprafeţelor de probă să reprezinte 10 - 20% din suprafaţa totală a pădurii.

Suprafeţele de probă, de 50 - 100 ha, se stabilesc de formă dreptunghiulară şi se

înconjoară pe trei laturi cu observatori aşezaţi la distanţe care să asigure vizibilitatea perfectă

pe porţiunile dintre ei. Pe una din laturile mici se pun gonacii, care vor parcurge pieţele

stârnind vânatul. Atât observatorii, cât şi gonacii, numără piesele ieşite prin stânga sau dreapta

lor, după cum se stabileşte anterior. La sfârşitul goanei se face totalul exemplarelor observate

în „suprafeţele de probă". Pentru aflarea efectivelor dintr-un teritoriu acoperit de pădure, se

foloseşte formula:

,

în care: E reprezintă efectivul; S - suprafaţa arboretului, în hectare; - suma

suprafeţelor de probă, în hectare; - numărul de piese înregistrate în suprafeţele de probă.

În cazul că fondul pe care se lucrează este format din terenuri ara-bile, păşuni si

pădure, se va alege un număr de suprafeţe de probă, care să reprezinte 5 - 10% din întreaga

suprafaţă a fondului. Prin amplasarea lor, se va asigura reprezentarea proporţională a fiecărei

categorii de teren. Pentru a se stabili densitatea reală, respectiv densitatea de efectiv, este

necesar să se raporteze efectivul existent la 100 ha. în acest scop, se utilizează formula:

în care: De reprezintă densitatea reală (densitatea de efectiv); E - efectivul total

înregistrat pe fond; S - suprafaţa totală a fondului, în hectare; 100 = suprafaţa, în ha, la care se

raportează densitatea. Densitatea reală permite stabilirea situaţiei efectivului în raport cu

densitatea optimă.

Se recomandă ca fiecare din metodele de evaluare să se folosească în concordanţă cu

situaţia terenului. Uneori, este bine să se utilizeze, pentru o precizie mai mare, mai multe

metode, care să fie aplicate de mai multe ori într-un an. Prin alegerea metodei, trebuie

urmărită reali-zarea unei inventarieri care să ofere date cât mai apropiate de realitate.

A. Comşia consideră că eroarea maximă admisibilă este de cel mult 20%, erorile mai

mari compromiţând serios planificarea gospodăriei vânatului. în general, se va avea în vedere

ca vânatul dintr-o suprafaţă să nu ajungă, datorită goanei, în alta unde va fi numărat din nou.

Delimitarea suprafeţelor de probă se face înainte de inventariere.

La evaluarea fazanilor se va avea în vedere că aceştia se pot con-centra în anumite

porţiuni de teren. La evaluarea acestei specii se stabileşte şi raportul între sexe.

Datele obţinute din aplicarea diferitelor metode de inventariere vor îi corectate şi

corelate, după care se trec în fişe de evaluare tip. Acţiunea de evaluare este condusă de

comisii la nivelul ocoalelor şi inspectoratelor.

Metode şi perioade de evaluare a speciilor de vânat

Nr.

crt.

Specia

Metode* Perioada de evaluare

1 2 3Luna

III

IV

VVI

VII

VIII

IX

XXI

XII

1 Cerb X X X X X2 Cerb lopătar X X X X3 Căprior X X X X X4 Capră neagră X X X X5 Urs X X X X X6 Mistreţ X X X X7 Lup X X X X8 Râs X X X X9

VulpeEvaluare pe bază de număr de vizuini

X

10 Bursuc X11 Pisică sălbatică X12 Iepure X X X13 Fazan X X X14 Dropie X X15 Cocoş de munte X X X16

Potârniche XII X

X X X

17 Ieruncă X X X X18 Jder, vidră, nurcă şi

câine enotX X X X

19Dihor, hermelină şi nevăstuică

Evaluare după piesele obţinute prin combatere1-Metoda înregistrării pieselor

2- Metoda citirii urmelor pe zăpadă3- Metoda suprafeţelor de probă

Se va avea în vedere că, în prezent, pentru fiecare fond sunt stabilite efectivele

optime sau, după caz, potenţiale, astfel încât cifrele rezultate din evaluare se raportează la

acestea.

Orientativ, prezentăm în tabelul metodele şi perioadele de evaluare recomandate

pentru diferite specii de vânat. Obişnuit, evaluările se fac concomitent pentru mai multe

specii.

Se ridică probleme destul de serioase şi pentru evaluarea raţelor, gâştelor sau a altor

păsări ce formează colonii. La noi, în zona litoralului, s-au folosit fotografii luate din avion.

Probabil că utilizarea helicopteru-lui, combinată cu alte mijloace, va permite o evaluare mai

precisă.

Un colectiv al Laboratorului de Cinegetică al ICAS Bucureşti a experimentat

aplicarea unei noi metode de evaluare a efectivelor de cervide după frecvenţa lăsăturilor,

metodă ce are şansa de a fi extinsă la scara întregii ţări. Nu mai puţin interesantă este metoda

de evaluare a efectivelor de castor după numărul de movile identificate.

Planul de recoltare a vânatului

Pentru a se putea stabili cifrele de recoltă ale vânatului, este necesar, pentru unele

specii. să se procedeze la o evaluare de verificare în preajma deschiderii vânătorii. Datele

obţinute trebuie examinate atent sub aspectul raportului între sexe şi al raportului între clasele

de vârstă, cei doi factori determinanţi ai mărimii populaţiei, ai vitalităţii şi ai productivităţii

acesteia.

Din studiile efectuate rezultă că populaţiile au o structură piramidală (fig. 8.1).

Astfel, o populaţie normal dezvoltată are la bază o treaptă care cuprinde puii, fiind urmată pe

treapta următoare de exemplarele de im an şi aşa mai departe, până în vârful piramidei, unde

se găsesc exemplarele cele mai bătrâne şi cele mai puţine. Este evident că numărul treptelor

este determinat de longevitatea speciei.

Reprezentând grafic rezultatul evaluării pentru fiecare specie, se poate compara

situaţia reală cu situaţia normală si dirija atât prin selecţie, cât şi prin „recoltă”, pentru

menţinerea unui efectiv normal (optim). Sunt cunoscute importanţa raportului normal între

sexe, ca şi vârsta peste care vânatul intră în declin. Aceste date, corelate cu piramida reală a

vârstelor, permit stabilirea, pe specii, a exemplarelor de recoltă şi de selecţie.

Gospodărirea vânatului pe baza piramidei vârstelor este dificilă si inaplicabilă pentru

speciile la care nu se pot stabili sexul şi vârsta. în cazul acestora, planificarea se rezumă la

stabilirea unui procent de recoltă sau a unui număr de exemplare în raport cu mărimea

populaţiei.

În practică, cifra de recoltă (R) se calculează cu formula:

R = E + S – E0,

în care: E este efectivul pe întregul fond, S sporul mediu, iar E0 efectivul optim.

Sporul mediu (S) pe întregul fond se calculează cu formula:

în care: Sc este sporul mediu în zona de câmpie, Sa - sporul mediu în zona de deal, iar

Sm - sporul mediu în zona de munte, şi se iau din tabelul nr. 30; Pc, Pd, Pm, reprezintă efectivul

evaluat, în procente. În cazul că fondul cuprinde numai una din zone, se va utiliza doar parţial

formula.

La speciile pentru care cifra de recoltă se stabileşte în număr de exemplare indiferent

de sexe, se va proceda în felul următor pentru un fond care se întinde în zona de câmpie şi în

zona de deal. Vom exemplifica doar cazul unei specii – iepurele, pentru restul procedându-se

similar: Ec = 800; Ed = 200, deci E = l 000 (Ee şi Ed fiind efectivele în zona

de câmpie şi de deal).

Sporul mediu:

exemplare

De aici rezultă că R (recolta) va fi :1 000 + 190 - 1 100 = 90 exemplare.

În cazul cervidelor, recolta se va calcula pe sexe, utilizând aceeaşi formulă. în cazul

căpriorului, pe acelaşi fond, vom avea: Ec = 100 masculi şi 120 femele, iar Ed = 40 masculi şi

60 femele. În total rezultă 140 masculi, din care 71,4% în zona de câmpie şi 28,6% în zona de

deal:

; exemplare;

R = 140+36-160 (efective optime) = 16 exemplare ţapi.

La fel se procedează şi pentru femele. Recoltele, în cazul speciilor de cervide, vor

avea în vedere ca efectivul optim, pe specii, să fie păstrat, chiar în dauna raportului de sexe ce

va fi realizat pe parcurs.

Transformarea numărului de exemplare pentru împuşcare în tone carne va avea în

vedere că, în medie, un cerb carpatin are 60 kg, un cerb lopătar = 40 kg, un căprior = 12 kg, o

capră neagră = 25 kg, un mistreţ = 40 kg, un iepure = 3,5 kg, un fazan = 1 kg şi un urs = 100

kg.

La întocmirea „planului de împuşcare”, un rol important revine, aşa cum s-a arătat,

proporţiei între sexe. La unele specii, unde femelele sunt mai expuse, mai ales la speciile

poligame, se planifică doar recoltarea cocoşilor, cum este cazul la dropie, cocoş de munte,

ieruncă sau fazan. In cadrul selecţiei se recoltează şi femele la fazan, căprior, cerb etc. în

tabelul 32 se redă situaţia proporţiei normale a sexelor la câteva specii. Prin modificarea

raportului între sexe, se poate acţiona simţitor asupra calităţii şi efectivului vânatului. Astfel,

pentru obţinerea unei progenituri de calitate, este de dorit ,ca nu-mărul de masculi necesar

pentru fecundare să fie depăşit, creându-se concurenţă şi îndepărtând masculii slabi de la

împerechere. Pentru o creştere rapida a populaţiei, se impune păstrarea unui efectiv mai

ridicat de femele, dar în limitele proporţiei normale.

La întocmirea planului de recoltare, un principiu esenţial este ca recolta să nu

micşoreze stocul normal de reproducţie.

Când se poate întocmi un grafic cu structura efectivului, întocmirea planului de

împuşcare trebuie să se bazeze şi pe aceasta. Întocmirea graficului este similară la cervide,

capră neagră şi mistreţ, diferenţa constând din vârsta limită de recoltare. Prin ea se înţelege

vârsta la care specia respectivă a ajuns, în dezvoltare, la punctul de la care începe declinul.

Este vârsta la care animalele ating maximum de greutate, de vigoare si au cele mai valoroase

trofee (tab. 33). Pentru a putea utiliza acest procedeu, este necesar să se cunoască, pe cât

posibil, mai precis: numărul exemplarelor, proporţia între sexe, categoriile de vârstă, calitatea

trofeelor si sporul anual. Pornind de la „capacitatea de suport a terenului (bonitate), se ajunge

la efectivul optim. în funcţie de acesta, se întocmeşte graficul structurii optime a efectivului

după metoda Hofrnan, îmbunătăţită de V. Cotta. Utilizând apoi datele reale din teren, se

întocmeşte graficul structurii reale. între cele două grafice se face o comparaţie, cu scopul de a

conduce evoluţia efectivului către structura optimă. Stabilirea efectivului de extras se face în

funcţie de recomandările generale prezentate în acest capitol.

Repartizarea exemplarelor pe clase de vârstă se face în funcţie de situaţia concretă. în

situaţia normală, numărul exemplarelor recoltate scade proporţional cu vârsta. Astfel,

ponderea exemplarelor ce se recoltează revine claselor care cuprind exemplarele până la un an

şi de un an. O evaluare efectuată a arătat, de exemplu, că la 1 000 ha s-au găsit 90 de

exemplare adulţi, cu un raport de sexe 1:2, deci 30 ţapi, 60 femele şi 47 iezi. Graficul

repartizării pe clase de vârstă se prezintă în figura . Considerând că vârsta limită este de 7 ani,

în condiţiile terenului respectiv este indicat să se recolteze piesele peste 7 ani. În rest,

recoltarea va urmări modificarea raportului între sexe şi realizarea unei structuri cât mai

apropiată de cea normală.

Recoltarea vânatului

Modalităţile prin care vânătorul poate recolta vânatul sunt întâlnite .sub denumirea

de metode de vânătoare.

Metodele de vânătoare practicate se pot împărţi în două categorii, în raport cu

numărul participanţilor: metode individuale şi metode colective. Ele se mai pot clasifica în

metode în care vânătorul stă pe loc şi în metode în care vânătorul se deplasează, sau în metode

cu utilizarea câinelui, şoimului etc., respectiv fără utilizarea acestora.

Metodele individuale. Sunt cele utilizate de un singur vânător şi sunt destul de

numeroase. Dintre ele, amintim: pânda; vânătoarea „cu chemătoare”; „dibuitul”;

vânătoarea „la sărite”; vânătoarea cu câinele, şoimul sau bufniţa. Practicarea acestor metode

este interesantă, atractivă, pretinde cunoştinţe despre biologia, inclusiv ecologia şi etiologia

vânatului, este uşor de organizat şi puţin costisitoare.

Vânătoarea la pândă se practică: la trecători, la vizuină sau la locurile de hrană,

pentru unele specii de vânat. Locul de pândă trebuie să fie bine ales, încât să asigure

camuflarea, vântul să fie favorabil şi vânătorul să fie situat la o distanţă convenabilă de locul

în care-şi va face, probabil, apariţia vânatul. în locurile alese, se pot executa observatoare,

bordeie sau adăposturi improvizate. Timpul cel mai nimerit pentru pândă este în zori sau în

amurg şi, mai rar, noaptea. Pentru ca vânătorul să aibă şanse mai mari, este necesar să ajungă

la locul de pândă cu 1 - 2 ore înainte de timpul de apariţie a vânatului, să aibă grijă ca vânatul

să nu treacă peste urma sa şi să nu facă zgomot. Vânătoarea la pândă este indicată la cervide,

urs, mistreţ, vulpe, lup, raţe, gâşte, sitari, porumbei etc. Tot aici amintim şi vânarea păsărilor

dăunătoare cu ajutorul unei bufniţe (vii sau împăiate). La 20 - 25 m de un adăpost, care

camuflează pe vânător, se montează un par cu o stinghie transversală pe care se aşează

bufniţa. Păsările atrase de prezenţa ei pot fi uşor împuşcate.

Vânătoarea „la dibuit” constă în deplasarea vânătorului fără zgomot şi cu mare

atenţie, pentru a nu fi observat de vânat prin locurile frecventate de acesta. Trebuie, în primul

rând, cunoscute aceste locuri şi obiceiurile vânatului, iar vânătorul, pe lângă o bună condiţie

fizică, trebuie să aibă un echipament adecvat şi să dispună de poteci de vânătoare pe care să se

deplaseze în sens contrar vântului. Acest mod de a vâna cere o oarecare experienţă, vedere şi

auz bune. Vânătorul trebuie să cerceteze atent terenul în jurul său şi să surprindă vânatul

înainte ca acesta să se alarmeze şi să părăsească terenul. Pe cât de interesant şi etic este acest

mod de a vâna, pe atât este de obositor, fapt care determină mulţi vânători să-1 combine cu

pânda. Cunoaşterea perfectă a terenului permite o deplasare normală în porţiunile unde,

obişnuit, nu stă vânatul, iar deplasarea, cu precauţiunile respective, se face doar în zonele de

concentrare sau adăpost ale acestuia. „Dibuitul” se practică în zori sau în amurg şi, mai rar, în

timpul zilei, la cerb, căprior, lopătar, mistreţ şi capră neagră.

Vânătoarea „la sărite” se deosebeşte de „dibuit” prin faptul că vânătorul apropie şi

stârneşte vânatul, după care epolează rapid arma şi trage. Metoda este aplicabilă, la acele

specii care suportă apropierea până la distanţa eficace a armei cu care se vânează. Metoda se

poate practica la iepuri, prepeliţe, sitari, potârnichi şi fazani. Faptul că, prin practicarea acestei

metode vânatul este neliniştit şi deranjat, atitudinea faţă de ea a diferit. Astăzi se practică doar

la prepeliţe, dar şi aici cu anumite limite. Vânătoarea „la sărite” se poate practica şi cu

ajutorul unui câine de vânătoare „pontator” (sau „scotocitor”). Un câine poate stârni vânatul

pentru mai mulţi vânători care vin în urma lui. Prezenţa câinelui permite găsirea exemplarelor

rănite, care altfel se pierd.

Vânătoarea „cu chemătoarea” este una din metodele cele mai interesante şi se

bazează pe cunoaşterea si imitarea glasului animalelor, ca şi pe reacţia animalului care aude

sunetele. Ea se utilizează la cerb, căprior, lup, vulpe, raţe, ierunci etc. Pentru utilizarea ei,

trebuie cunoscute bine obiceiurile animalelor. Astfel, în cazul vinarii raţelor, pentru o mai

bună reuşită, pe apă, în faţă vânătorului, se aşează manechine de raţe din lemn sau cauciuc,

cunoscute şi sub denumirea de „atrape”.

Vânătoarea la vizuină se practică ceva mai rar. Se aplică la bursuci, vulpi sau lapini.

De cele mai multe ori se utilizează şi câini speciali: baseţi sau foxterrieri. Dacă vânatul nu

părăseşte vizuina după intrarea câinilor, se poate proceda ia săparea ei, după ce dinele a reuşit

să împingă vânatul într-o vizuină finală. Pentru situaţiile când vizuina nu poate fi săpată, la

intrările în vizuină se pot monta capcane, în cazul bursucilor şi vulpilor. LA acestea din urmă

se pot utiliza şi plase cu oare se vor acoperi ieşirile. Lapinii pot fi scoşi din vizuină cu ajutorul

dihorilor dresaţi.

Metodele colective. Sunt acelea la care participă mai mulţi vânători. Ele comportă o

activitate organizatorică şi o anumită disciplină. Dintre cele mai cunoscute metode colective,

amintim: goana la câmp, goana în pădure şi vânătoarea în cerc.

Goana la câmp se practică la iepure şi fazan. Vânătorii sunt înşiraţi, pe cât posibil, în

linie dreaptă, folosind marginea unui drum sau a unui canal de irigaţie, ca şi utilizarea oricărei

posibilităţi oferite de teren pentru camuflarea vânătorilor. Distanţa dintre doi vânători poate fi

de 40 - 50 metri. Gonacii vor fi aşezaţi tot în linie, la distanţe mai mici

unul de altul. Este indicat ca goana să nu fie prea lungă (400—700 m), pentru ca vânatul să nu

scape pe părţile laterale.

Goana în pădure se practică la iepuri, fazani, sitari, mistreţi, urşi, vulpi şi lupi.

Vânătorii sunt aranjaţi de-a lungul unui drum, a unei iinii; parcelare sau a altui traseu

convenabil, la distanţe de 40-50 m. De la caz la caz, în funcţie de configuraţia terenului şi

obiceiul vânatului, se pot aşeza vânători şi pe flancuri. Gonacii, aşezaţi în linie la distanţe de

60-80 m, vor începe bătaia la iepuri, sitari şi fazani de la 300-700 m, iar la mistreţi, urşi, vulpi

şi lupi de la circa 1-2 km.

Vânătoarea în cerc. Spre deosebire de cele două metode colective prezentate mai

sus, la care vânătorii stau pe loc, aici aceştia parcurg terenul împreună cu gonacii intercalaţi

între ei. Denumirea metodei vine de la dispunerea în cerc a participanţilor, deplasarea

făcându-se de pe limita cercului către centrul lui. Metoda se aplică la iepuri, în prezent fiind

mai puţin practicată, pe considerentul că duce la micşorarea efectivelor de vânat (ca şi

vânătoarea în formaţie de potcoavă sau vânătoarea în fâşii, care au fost interzise). Practicarea

vânătorii este reglementată de Legea 103/1996, care precizează atât modul de gospodărire a

vânatului, cât şi răspunderile şi sancţiunile.

Organizarea vânătorii

Organizarea ieşirilor colective la vânătoare presupune trei grupe de preocupări:

pregătiri şi măsuri ce se iau în zilele ce preced ieşirea; măsuri legate de buna desfăşurare a

vânătorii propriu-zise; preocupări legate de valorificarea vânatului.

În prima grupă intră: convocarea sau invitarea vânătorilor, angajarea gonacilor;

recunoaşterea terenului; stabilirea goanelor; pregătirea numerelor de ordine; stabilirea orei şi

locului de adunare atât pentru vânători, cât şi pentru gonaci; stabilirea şi angajarea mijloacelor

de transport; stabilirea persoanei care poartă răspunderea organizării, ca şi a conducătorului

gonacilor.

În ziua vânătorii, după ce participanţii sunt adunaţi, organizatorul ieşirii primeşte

ultimele informaţii de la personalul de teren despre mişcarea vânatului şi aduce modificările

corespunzătoare desfăşurării acţiunii: se face tragerea la sorţi a ordinii vânătorilor; sunt

expuse regulile de vânătoare, ca şi anunţarea speciilor în care se poate trage; se precizează

semnalul de începere şi încetare a goanelor, locurile de adunare după fiecare goană; se face

instruirea gonacilor; se stabileşte modul în care se transportă vânatul căzut. După încheierea

ultimei goane, organizatorul se ocupă de întocmirea tabloului vânatului căzut (fig.). După

inventarierea lui, se desfăşoară, de asemenea, obiceiurile cinegetice ce se practică şi se fac

fotografii. Se iau măsuri de condiţionare a vânatului căzut, se stabilesc modalităţile

de valorificare a cărnii în raport cu calitatea, se jupoaie blănurile răpitoarelor, se iau măsuri pentru conservarea trofeelor, se stabilesc măsuri de

expediere a vânatului

Condiţionarea vânatului împuşcat

Vânatul recoltat în cadrul planului se condiţionează, astfel încât să corespundă caietelor de sarcini în vigoare.

Iepurii. Cei de cel puţin 3 kg, cu blana întreagă, fără pete de sânge sau miros de alterare, cu gazele din abdomen şi urina evacuate, cu găuri

produse de împuşcături pe o suprafaţă sub 8 cm2 vor intra în categoria 1. Cei cu greutatea de cel puţin 2 kg şi cu găuri produse de împuşcături pe o

suprafaţă sub 10 cm2 intră în categoria a II-a. Livrarea se face „în blană”, neevisceraţi, cu capul învelit în hârtie pergaminată sau pungă de polistiren.

Mistreţii. Vor fi evisceraţi, secţionaţi la subsuoara picioarelor, pentru răcire la interior, vor fi şterşi de sânge cu cârpe albe, uscate, tăietura se

va practica dintre picioarele din spate până la gât, masculii vor fi castraţi; ,,piesele” vor fi răcite toamna 6-8 ore şi iarna 2-4 ore. De la masculi se vor

preleva trofeele, prin secţionarea craniului. Pentru calitatea I, piesele vor avea între 10-180 kg, pielea intactă, admiţându-se rosături pe 25% din

suprafaţa ei, muşchiuleţii întregi sau parţial degradaţi prin împuşcare, pulpele din spate întregi, găurile produse de împuşcături vor fi pe cel mult 25

cm2, carnea va avea culoare şi miros normale. Pentru calitatea a II-a, piesele vor avea minimum 10 kg, 1-2 muşchiuleţi lipsă, pielea întreagă, rosături

până la 50% din suprafaţă, găuri produse de împuşcături pe o suprafaţă de 25 cm2 şi părţi din corp lipsă, restul condiţiilor rămânând neschimbate.

Cerbii. Vor fi evisceraţi, şterşi cu cârpe uscate în. interior, masculii castraţi; pentru răcire, se vor practica tăieturi la subsuoara picioarelor. Se

vor pune la frigider cu capul tăiat de la prima articulaţie cervicală şi picioarele de la genunchi, Tăietura se va face până la gât, prin dislocarea sternului,

pentru o mai bună aerisire. Răcirea se va face 6-8 ore toamna şi 2-4 ore iarna. Pentru calitatea I, greutatea minimă este de 20 kg., rosături se admit pe

25% din suprafaţa corpului, muşchiuleţii întregi sau parţial degradaţi prin împuşcare şi cu găuri produse de împuşcături pe maximum 40 cm 2. Pentru

calitatea a II-a, se admite lipsa a 1-2 muşchiuleţi, jupuituri pe 50% din suprafaţa corpului, găuri produse de împuşcături cu o suprafaţă mai mare de 40

cm2 şi cu părţi lipsă din corp.

Căpriorii. Se predau „în piele”, evisceraţi, masculii castraţi şi fără cap, curăţaţi pe partea exterioară a corpului de sânge şi pământ, carnea cu

miros şi culoare normală, în interior şterşi cu cârpe uscate, răciţi 4-6 ore toamna si 2-4 ore iarna. Pentru calitatea I se admit exemplare peste 10 kg, cu

rosături pe maximum 25% din suprafaţa corpului, cu muşchiuleţi întregi sau parţial degradaţi prin împuşcare, pulpele din spate întregi şi cu suprafaţa

maximă a găurilor produse de împuşcături de 16 cm2. Pentru calitatea a II-a se admite lipsa a 1-2 muşchiuleţi, rosături pe 50% din suprafaţa corpului şi

suprafaţa găurilor produse de împuşcături, peste 16 cm2.

Urşii. Se jupoaie de blană, se eviscerează, masculii se castrează, în interior se vor curăţa cu cârpe uscate, se răcesc toamna 6-8 ore şi iarna : 2-

4 ore. Carnea va avea culoarea şi mirosul specifice. Ambalarea se face în saci de pânză curată. Se cere ca vânatul să nu prezinte găuri produse de

împuşcături pe o suprafaţă mai mare de 40 cm2.

Fazanii. Se predau neevisceraţi, cu penajul complet şi ciocul întreg, nealteraţi şi fără miros de degradare, să nu aibă găuri produse prin

împuşcare mai mari de 4 cm2. Pentru calitatea I, găinile vor avea minimum 0,8 kg, iar cocoşii 1,0 kg. Pentru calitatea a II-a, se admit piese sub aceste

limite.

Potârnichile. Se predau neeviscerate, cu penajul şi ciocul întregi, nealterate, cu o greutate minimă de 0,3 kg şi cu suprafaţa găurilor produse

de împuşcături sub 4 cm2.

Vânatul împuşcat se livrează unor unităţi dotate cu depozite frigorifice, care efectuează şi analizele de laborator cerute de convenţiile şi

acordurile sanitar-veterinare.

CÂINII DE VÂNĂTOARE

Pentru descoperirea, recoltarea şi urmărirea vânatului, de multă vreme vânătorii folosesc câinii, un auxiliar preţios. Aşa cum s-a arătat,

numeroase metode de vânătoare implică participarea câinilor, care facilitează mult vânătoarea, astfel încât sunt foarte numeroşi aceia care susţin că fără

câine nu se poate concepe o vânătoare adevărată.

Interesul pentru câinii de vânătoare, manifestat de-a lungul secolelor, s-a concretizat printr-o multitudine de rase şi varietăţi obţinute prin

selecţie şi hibridare repetată. S-a ajuns, astfel, la o „specializare” a câinilor, întâlnindu-se azi câini cu multiple întrebuinţări, cum ar fi bracul, dar şi

câini cu utilizări restrânse, cum ar fi limierul. Dintre rasele cunoscute, multe au dispărut, altele sunt în curs de dispariţie, în funcţie de interesul pentru

câinii respectivi, fie că prin consangvinizare şi-au pierdut calităţile, fie că nu mai erau necesari scopului pentru care au fost selecţionaţi. în ultimele

decenii, s-a restrâns foarte mult numărul ogarilor, copoilor, baseto-copoilor etc., deoarece s-a apreciat că ei au devenit un pericol pentru anumite

categorii de vânat şi a fost interzisă utilizarea lor la vânătoare.

Preocupările legate de câini în general, şi de câinii de vânătoare în special, au determinat apariţia Chinologiei, ca şi a numeroase crescătorii

specializate, care se îngrijesc de conservarea calităţilor şi de formarea unor deprinderi prin dresaj. La a-ceste crescătorii se asigură evidenţa arborelui

genealogic, câinii sunt vânduţi în funcţie de pedigreu, iar recunoaşterea lor se face pe baza unui standard. care este un determinator foarte meticulos al

raselor după caractere exterioare, şi care permite găsirea celor mai buni câini de vânătoare. Pedigreul este un extras din registrul de evidenţă al

crescătoriei şi echivalează cu un „certificat de naştere”, care conţine numele câinilor, data naşterii, numărul de înmatriculare în registrul arborelui

genealogic, numele părinţilor, bunicilor şi al străbunicilor, „amprenta nazală” a câinelui şi confirmarea oficială a autenticităţii datelor înscrise. Se

menţionează, de asemenea, numele proprietarilor succesivi, ca şi alte amănunte, în funcţie de ţară sau crescătorie, toate cu scopul de a se evita

eventuale fraude. Câinii de vânătoare cel mai des întâlniţi la noi sunt prezentaţi în tabelul … şi în figurile de la ….. la …..

Alegerea câinilor de vânătoare.

Deoarece, în general, un vânător nu poate deţine toate rasele de câini, este necesar să-şi aleagă câinele (sau câinii) în raport cu vânatul preferat

şi cu terenurile pe care vânează. In această situaţie, majoritatea vor prefera câini cu aptitudini multilaterale. În gospodăriile vânătoreşti mari, este

nevoie să se găsească câini specializaţi, inclusiv limieri, care se întâlnesc ceva mai rar la vânători. Este indicat ca personalul de teren să aibă câini

însoţitori, la munte baseţi sau foxterrieri, iar la câmpie prepelicari universali.

Procurarea câinilor se face de la crescătorii sau de la persoane ce pot certifica provenienţa lor. Pentru alegerea lor este indicat să se consulte

lucrări de specialitate, sau specialişti în verificarea calităţii animalului. Căţeii pot fi cumpăraţi la înţărcare sau, mai bine, la vârsta de 8— 10 săptămâni.

Creşterea lor este destul de dificilă, fapt pentru care se preferă procurarea lor la vârsta începerii dresajului. Câinii adulţi se recomandă să fie încercaţi pe

teren. Se pot achiziţiona câini de la concursuri de expoziţii.

Creşterea şi întreţinerea câinilor. Adăpostul.

Pentru adăpostirea câinilor se construiesc cuşti individuale sau colective din cărămidă, piatră sau lemn. Ele trebuie amplasate într-o incintă în

care câinii să se poată mişca, să aibă spaţiu verde şi umbră, în cuşcă este necesar să se amenajeze o platformă de lemn peste care se aşterne un strat de

paie ce se înlocuieşte periodic (8 zile), în cuşcă şi în curte trebuie să se asigure curăţenia şi dezinfectarea periodică.

Hrănirea câinilor se face diferenţiat, în funcţie de vârsta. Astfel, până la vârsta de 5 luni trebuie să se asigure trei mese pe zi care să conţină

alimente variate şi carne (inimă, plămîni, ficat de vită, intestine, deşeuri de măcelărie etc., la care se adaugă vitamine sub formă de soluţie), între şase

luni şi un an se asigură două mese pe zi, iar după un an o singură masă. în timpul antrenamentelor şi al sezonului de vânătoare, cantitatea de hrană

trebuie să crească proporţional cu efortul.

Îngrijirea câinilor. Pentru curăţenie, este indicat ca cel puţin o dată pe săptămână şi după fiecare ieşire în teren câinii să fie periaţi. Pentru

combaterea eventualilor paraziţi, se pot utiliza insecticidele. Se recomandă ca, la intervale de 3-4 săptămâni, să li se facă o baie caldă (35-40°C), după

care să fie uscaţi.

Câinii pot suferi din cauza unor paraziţi, pot căpăta răni de la vânătoare, pot fi muşcaţi de şerpi sau pot suferi de unele boli cauzate de viruşi

sau bacili. Este indicat ca în toate cazurile să se apeleze la medicul veterinar. Pentru urgenţe, este bine ca la vânătoare să se ia o trusă cu seruri contra

muşcăturilor de şarpe, dezinfectante şi pansamente.

Dresarea câinilor de vânătoare. ,,Formarea” câinilor, pentru a servi cât mai bine scopului căruia îi sunt destinaţi, se realizează prin dresaj.

Este evident că dresajul nu poate înlocui instinctul înnăscut al câinilor, ci prin el se realizează o valorificare mai bună a .acestuia. Dresarea se poate

face de vânători sau de specialişti dresori. In orice caz, cel care utilizează câini de vânătoare trebuie să cunoască regulile şi modalităţile de dresaj,

pentru a menţine deprinderile câinilor. Formarea câinilor parcurge trei etape:

Etapa „educaţiei”, care se face între 2-5 luni, cu scopul ca animalul să-şi cunoască numele, să se obişnuiască cu împuşcăturile, să fie disci-

plinat şi să păstreze curăţenia.

Etapa dresajului de casă, între 5-7 (12) luni, prin care se urmăreşte obişnuirea câinelui cu unele comenzi, şi să le execute: să se culce sau să

se ridice, să „aporteze”, să vină la chemarea stăpânului, să ţină în gură anumite obiecte şi să le lase la comandă etc.

Etapa dresajului pe teren se face de la 7 la 24 luni, urmărind obişnuirea câinilor cu cercetarea terenului, cu „pontarea" vânatului şi cu aportul

exemplarelor împuşcate.

Dresarea câinilor cere, pe lângă cunoştinţe, interes, perseverenţă, răbdare şi blândeţe. Este indicat ca organele de resort din sector să mili teze

pentru utilizarea în practică a câinilor de rasă şi eliminarea totală de la vânătoare a câinilor necorespunzători.

Clasificarea şi descrierea câinilor de vânătoareTabelul …

Categoria Denumirea Descriere Utilizare

0 1 2 3

Pontatori 1. Pointerul

Talie mijlocie (50-64 cm); botul pătrat, proeminent şiuşor ridicat, nări deschise, buze fine; părul scurt, moale şi mătăsos; blana, cel mai des, albă cu pete negre, dar posibile şi alte culori

Specializat în căutarea vânatului mic, pe care î1 „pontează”, parcurgând terenul din faţa vânătorului

2. Seterii

Talie mijlocie; păr lung, mătăsos, în smocuri mai lungipe coadă, urechi şi pe partea posterioară a pulpelor. Suntcunoscute trei rase care se deosebesc uşor după culoare:- seterul alb-englezesc, cu blana albă, cu pete şi pigmentaţii negre-castanii sau galbene-portocalii;- seterul roşu-irlandez, cu blana roşie, cu reflexe gălbui,fără pete;- seterul gordon-scoţian, cu blana neagră şi pete brune-gălbui sub bărbie, pe bot, piept, părţile inferioare ale picioarelor şi vârful cozii

Specializaţi în căutarea vânatului mic pe care î1 pontează în faţa vânătorului

3. Bracii germani

Talie mijlocie (60-65 cm); la noi este cunoscut bracul german cu părul scurt, cu blana castanie, cu sau fără pete şi pigmentaţii albe; bracul german cu părul şir moş are blana mai deasă, cu fire mai lungi şi aspre şi coloraţie asemănătoare. Bracul german cu păr lung cel mai frecvent de culoare castanie, uneori cu pete mici albe. Bracul german cu păr ţepos are părul mai scurt decât cel cu păr sârmos, ceea ce îi dă aspectul de „zbârlit”

Pontează bine, aportează foarte bine, merge bine pe urma de sânge, atacă răpitoarele

4. Vijla maghiară

Talie mijlocie (53-60 cm); capul alungit, uscăţiv, frunteauşor bombată, botul drept; părul scurt, galben-roşcat,cu nuanţe mai închise sau mai deschise; foarte rezistentla căldură, dar sensibil la frig şi ploi

Este pasionat In căutarea vânatului şi bun aportor la vânat mic; dă rezultate şi pe urma de sânge

5. Grifonul

Talie Intre 50-60 cm; capul mare, ochi mari, expresivi;părul destul de lung, buclat, potrivit de aspru, puful moaleşi foarte des; culoarea blănii, gri-oţel cu pete brune, poatefi însă şi de alte culori; constituţia robustă, temperamentulvioi şi viteza potrivită; este rezistent la oboseală

Cheta strânsă, aret mai slab, bun aportor, agresiv faţă de răpitoare, are predilecţie pentru luciu de apă

Tabelul (continuare)

0 1 2 3

6. Pudel-pointerul

Talia Intre 54-65 cm; cap potrivit de mare, bot drept, lat, nări foarte largi, cafenii, ochi uşor bulbucaţi, spinarea dreaptă şi scurtă; păr destul de lung, aspru, sârmos, des, de culoarea frunzei veştede, până la castaniu; temperament vioi, mobilitate, rezistenţă la oboseală

Bun aportor, bun scotocitor, curajos, agresivfaţă de răpitoare, caută şi pe urma de sânge; estesocotit ca prepelicar universal, cu randamentmaxim

Scotocitori

7. Spaniel-Springerul

Talia de 50 cm; capul mare, botul drept, uşor teşit, ochii de culoare castanie, uneori aproape negri; părul semilung, semiaspru, des, foarte uşor ondulat; culoarea roşie-închisă ori neagră, fond alb sau roşu-castaniu, cu pete castanii, galbene, negre sau albe

Spanielii sunt destul de vioi, mobili, rezistenţila căldură, oboseală şi la intemperii; au „nas”bun, chetă strânsă, dau glas pe urmă, sunt agresivifaţă de răpitoare; toate acestea li situează Intreclinii cu utilizare multilaterală

8. Spaniel-cokerulTalia de 37-40 cm; capul destul de mare, ochii uşor bulbucaţi; părul semilung, uşor mătăsos, des, puţin ondulatculoarea frecvent neagră

Hărţuitori

9. Foxterrierul

Talia de 38-39 cm; capul uscăţiv, alungit, botul drept,ochii mici şi vioi; o varietate are părul neted, scurt, aspruşi alta părul semilung şi sârmos; culoarea de bază este albăcu pete potrivit de mari, castanii-gălbui ori negre

Câinii robuşti, rezistenţi, vioi, foarte agresiviatât la suprafaţă, cit şi In vizuină

10. Tekelii

Talia de 25-30 cm ; capul alungit, uscăţiv, botul drept, lung, ochii foarte expresivi, urechi mari şi lungi, picioare scurte; după păr, se disting: tekelul cu păr scurt, semiaspru, des şi lucios; tekelul cu păr lung; tekelul cu păr sârmos; culoarea frecvent castanie sau gălbuie-roşcată

Temperament vioi, viteză redusă, rezistent la intemperii şi oboseală, „nas” foarte bun; foarte agresiv şi curajos faţă de răpitoare; dă glas pe urma vânatului şi se duce pe urma de sânge; este un bun hărţuitor de suprafaţă şi in vizuină

11. Airedale-terrierul

Talia de 55-62 cm; cap potrivit de mare, alungit şi uscăţiv, botul drept, lung şi foarte uşor ascuţit, ochii mici, vioi, expresivi; părul semilung, neondulat, des şi sârmos; culoarea caracteristică, castanie-gălbuie, iar pe trunchi cu o pată mare neagră sau cenuşie

Temperament foarte vioi; mobilitate mare; rezistent la oboseală şi intemperii; agresiv faţă de vânatul răpitor; este un câine potrivit pentru vânătoarea la mistreţi in zona de munte

12. Jagdterrierul

Talia de 35-40 cm; exterior asemănător foxterrierului; cap potrivit de marc şi alungit, ochi mici, vioi şi expresivi, botul drept, nasul cu nări dezvoltate de culoare neagră; părul semilung, aspru şi des; culoarea de bază neagră, cu pete galbene sau ruginii

Este robust, cu temperamentul vioi; mobilitate şi viteză mare, rezistenţă la oboseală şi intemperii, „nas” bun; câine curajos şi agresiv, pasionat în hărţuirea răpitoarelor, şi mai ales a mistreţului; acţionează bine pe urma de sânge

Tabelul (continuare)

0 1 2 3

Linierii

13. Limierul hanovrean

Talia de 48-55 cm; cap potrivit de mare, uşor alungit, botul drept, uşor convex, nasul cu nări foarte largi; părul scurt, des, aspru şi mat; culoarea generală este de la roşie-brună până la cenuşie-brună, pe cap cu nuanţe mai închise

Limierii sunt utilizaţi pentru

14. Limierul bavarez

Talia de 45-50 cm, cap de mărime mijlocie, bot drept, potrivit de lung, nasul cu nări foarte largi; părul scurt, des, mat şi aspru; culoarea generală, ca a limierului hanovrean

Aportorii

15. Labrador retriever

Talia de 56-57 cm, culoare neagră, aurie, galbenă; părul scurt, urechile atârnă pe lângă cap; miros excepţional

Utilizat pentru

16. Golden retriever

Talia de 56-61 cm; părul auriu, drept sau ondulat; miros finUtilizat pentru

Copoii

17. Copoiul ardelenes

Se întâlneşte în două varietăţi: mijlociu 45-50 cm şi mare 55-60 cm; păr negru cu galben şi roşcat pe bot şi picioare; se remarcă o sa neagră pe spate

Goneşte vânatu

18. Beagle

Talia de 33-40 cm, păr scurt, neted, pe un fond general alb, cu pete gri-albăstrui, maro-roşcate sau negre

Un bun gonito

19. Basetocopoiul

Talia de 35-42 cm; greutate 15-18 kg; părul scurt, fondul negru sau maro închis, cu pete ruginii deasupra ochilor, pe bot şi pe abdo

Goneşte vânatu

BALISTICA ARMELOR DE VÂNĂTOARE

Sunt cunoscute astăzi un număr foarte mare de arme destinate vânătorii. Ele se pot

clasifica după natura forajului, în: arme cu ţevi netede („lise”) şi arme cu ţevi ghintuite; după

modul de fixare a ţevilor: basculante sau fixe; după numărul de ţevi; după construcţia

cocoaşelor; după dispunerea ţevilor; după calibre etc. Pentru a putea aprecia şi utiliza o armă,

este necesară cunoaşterea caracteristicilor şi calităţilor ei. In acest sens, trebuie cunoscută

construcţia armelor, respectiv părţile componente şi rolul lor. Aici subliniem necesitatea ca,

pe cât posibil, patul armei să îndeplinească condiţiile de lungime, înclinare şi deviere laterală

potrivite trăgătorului (fig. …). Pentru aprecierea valorii ţevilor, trebuie cunoscute mărcile

utilizate, pentru confirmarea rezistenţei la presiune. Ele sunt aplicate, obişnuit, sub camera

cartuşului sau pe basculă. Armele, fie cu ţevi ghintuite, fie lise, se verifică în poligon. La cele

cu ţevi ghintuite se verifică precizia prin tragerea a câte 5 focuri la distanţe de 100, 200 şi 300

m, în poziţia culcat-rezemat şi se ia în considerare grupajul focurilor. La armele cu ţevi lise se

verifică procentajul, grupajul, regularitatea şi puterea de pătrundere.

Pentru a le putea utiliza în bune condiţiuni, este necesară cunoaşterea balisticii

armelor. În acest sens, se distinge balistica interioară, care analizează fenomenale ce au loc în

interiorul ţevilor şi balistica exterioară, care se ocupă de drumul parcurs de proiectil de la

3

ieşirea din ţeava şi până la ţinta.

Balistica interioară. După declanşarea mecanismului de dare a focului se produce,

aproape instantaneu, aprinderea capsei şi a pulberii, fapt care are drept rezultat o explozie a

cărei putere împinge glonţul sau alicele din ţeava. In raport cu pulberea utilizată, se folosesc

capse diferite; astfel, ţinând cont de faptul că pulberea cu fum, se aprinde mai uşor, este

suficientă o capsă mai slabă, în comparaţie cu pulberea „vie” ce se aprinde mai greu. Un rol

de seamă joacă aici durata de ardere a pulberii. Astfel, dacă pulberea arde progresiv, şi

presiunea dezvoltată va creşte treptat, iar dacă arderea este bruscă, şi presiunea va atinge

valoarea maximă aproape instantaneu. Atât arderea, cât şi presiunea declanşată depind de

compoziţia chimică a pulberii, de densitatea pulberii, de umiditate, ca şi forma şi mărimea

grăunţilor de pulbere; mai pot influenţa temperatura pulberii şi cea a aerului. Presiunea

dezvoltată mai este influenţată de natura forajului, ca şi de ghinturi, de forma tubului, de

forma proiectilului, de greutatea proiectilului etc. Multitudinea factorilor care joacă o

influenţă în balistica interioară complică foarte mult exprimarea matematică a fenomenelor ce

au loc. Datorită lor se resimte la declanşarea focului un şoc, cunoscut sub denumirea de recul.

Tot aceloraşi cauze li se datorează vibraţiile, care joacă un rol destul de însemnat în precizia

tirului.

Balistica exterioară. Din momentul în care proiectilul sau alicele au părăsit ţeava

armei şi până ajung la ţintă, ele parcurg un drum care este denumit traiectorie. Dacă

proiectilele nu ar avea de suportat influenţa gravitaţiei pământului şi de învins rezistenţa

aerului, traiectoria lor ar fi o linie dreaptă. În realitate însă, influenţa acestor factori determină

forma curbilinie a traiectoriei (fig. …). Ea mai depinde de forma şi greutatea proiectilelor, ca

şi de viteza înregistrată la ieşirea din ţeava (viteza iniţială). Cei care utilizează arme de

vânătoare trebuie să cunoască elementele ce caracterizează balistica exterioară şi modul în

care se ocheşte.

Ochirea se face pe linia de ochire, care este linia ce pleacă de la ochiul trăgătorului

şi trece prin mijlocul crestăturii înălţătorului, prin vârful catarii şi atinge punctul ochit. Este

bine să se cunoască că prelungirea axului ţevii poartă denumirea de linie de tragere. Unghiul

care se înregistrează între linia de tragere şi linia de ochire se numeşte unghiul de ochire.

Punctul ochit poate fi identic cu punctul lovit, în cazul că glonţul 1-a atins. În acest caz,

punctul ochit s-a găsit la întretăierea traiectoriei cu linia de ochire.

Bătaia armei este distanţa dintre capătul ţevii şi punctul de cădere a proiectilului,

înţelegând, în acest sens, bătaia absolută. Pentru vânătoare interesează bătaia optimă, înţeleasă

ca distanţa până la care proiectilul omoară vânatul. Amintim aici şi faptul că chiar peste

4

această distanţă proiectilele sunt periculoase, deci nu trebuie să se înţeleagă că distanţa la care

arma îşi are bătaia optimă s-ar confunda şi cu limita la care ea este periculoasă.

Forma traiectoriei parcurse de glonţ depinde, pe lângă elementele amintite mai sus,

şi de distanţa de la care se trage. Ea se caracterizează prin mărimea „săgeţii”. Aceasta

porneşte din creştetul traiectoriei, înţeles ca punctul cel mai înalt atins de glonte şi cade

perpendicular pe orizontală. Mărimea săgeţii este determinată de „razanţă”, înţelegând prin

aceasta calitatea traiectoriei de a fi cât mai apropiată de linia de ochire. Astfel, unei razanţe

mari îi corespunde o săgeată mică. Aici, un rol hotărâtor îl joacă viteza proiectilului, care, cu

cât este mai mare, cu atât şi razanţa va fi mai mare.

Viteza proiectilului este maximă la ieşirea din ţeava şi se denumeşte viteza iniţială.

Ea scade pe măsură ce parcurge traiectoria, fiind cunoscută sub denumirea de viteză rămasă

(tab. …).

Viteza rămasă in cazul unei ţevi „choke” cu viteza iniţială 375 m pe secundă

(după P. Fonteneau)

Tabelul….

Distanţa parcursăde alice

de la ieşireadin ţeava (m)

Diametrul alicelor (în mm)

2,0 2,25 2,50 2,75 3,0 3,50 4,0 4,25

15 268 277 286 290 295 304 310 32020 236 247 256 264 270 281 289 302

25 211 223 233 242 250 262 271 287

30 191 204 215 225 234 249 259 27435 172 186 197 207 216 231 243 26140 156 169 181 192 201 217 230 24950 125 140 153 164 174 191 205 22760 102 116 129 141 151 168 183 208

70 82 96 108 120 131 150 166 191

80 65 79 91 103 113 133 150 174

Viteza alicelor la ieşirea din ţeava este diferită. Astfel, cele de pe marginea

cartuşului au o viteză mai mică din cauza frecării lor pe ţeava, pe când cele din centru pleacă

cu o viteză mai mare (fig. …). Viteza alicelor este afectată şi de deformaţiile pe care le suferă.

Rezultatul acestei situaţii este că alicele ajung succesiv şi nu simultan la ţintă, fapt ce

complică ochirea. Viteza relativ mică a alicelor impune aplicarea unor corecţii de ochire

pentru a lovi vânatul. Doborârea lui depinde, în primul rând, de energia cinetică şi se

calculează cu formula:

5

în care: E este energia cinetică, în kgm; q = greutatea proiectilului, în kg ; v = viteza rămasă a

proiectilului în punctul în care atinge vânatul; g = acceleraţia gravitaţiei (9,81 m/s).

Cu cât energia cinetică este mai mare, cu atât glonţul va avea o capacitate mai mare

de a ucide vânatul. Pentru a se valorifica însă această forţă, este nevoie ca glonţul să lovească

părţi din corp unde să-şi consume cea mai mare parte a energiei distrugând oase şi ţesuturi, în

regiuni vitale ale animalului. În cazul utilizării cartuşelor cu alice, este nevoie ca vânatul să fie

lovit de cel puţin 5 alice, de mărime corespunzătoare speciei, pentru a se realiza doborârea

animalului. Dacă pentru carabine distanţa maximă eficace este între 200 şi 300 (400) m,

pentru armele cu alice ea oscilează între 24-40 m, în raport de mărimea alicelor, de foraj şi

calibru.

Pentru a se împuşca vânatul în condiţii bune, este necesar ca, pe lângă cunoaşterea

proprietăţilor balistice, să fie cunoscute şi respectate distanţele maxime până la care sunt

eficace armele, ca şi respectivele corecţii de ochire (fig. … şi …). în prealabil, sunt necesare

exerciţii de poligon la ţinte fixe şi mişcătoare, ca şi o bună cunoaştere a armamentului şi

muniţiei de vânătoare (tab. …).

Simboluri utilizate la cartuşele cu alice

Tabelul

Ţara

Diametrul alicelor (în mm)

5 4,75 4,5 4,25 43,7

5

3,5

0

3,2

53

2,7

5

2,5

0

2,2

52

1,7

5

Franţa 4/0 3/0 2/0 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Anglia AA ABB

BBB B 1 2 3 4 5 6 8 9 10

SUABB

BBB B - 1 2 3 4 5 6 7 - 9

Rusia 1 2 3 4 5 6 7 8 9

Germania 4/0 00 0 - 1 2 3 4 5 6 7 8 9

Belgia 5/0 4/0 8 2/0 1 2 3 4 5 6 9 9 10

Italia 5/0 3/0 2/0 0 1 2 3 - 4 5 - 8 9

6

SALMONICULTURA

În economia piscicolă, salmonicultura joacă un rol important, mai ales în contextul

reabilitării şi dezvoltării generale a pisciculturii în ţara noastră. Prin „salmonicultură”

înţelegem domeniul pisciculturii care se ocupă cu studierea, cunoaşterea şi creşterea peştilor

din familia Salmonidae. Termenul derivă de la numele ştiinţific al acestei familii, ai cărei

reprezentanţi populează cu preponderenţă apele naturale mai reci din regiunile montane, până

la cele de câmpie.

Pescuitul este cunoscut ca îndeletnicire umană din cele mai vechi timpuri. În paralel

cu îmblânzirea animalelor terestre, oamenii s-au preocupat şi au încercat creşterea peştilor în

condiţii controlate. Practica aceasta era cunoscută la egipteni, chinezi, iar în timpuri mai

apropiate, la romani. În evul mediu, piscicultura se dezvoltă şi în părţile Europei Centrale,

fapt care a determinat preocupări tot mai susţinute legate de această îndeletnicire. Ca urmare,

în secolul XIX s-a pus la punct tehnica alimentării artificiale în bazinele piscicole, ceea ce a

dat un deosebit avânt cipriniculturii, ca şi stabilirea metodei de reproducere artificială a

Salmonidelor. Atât în Europa, cât mai ales în America ide Nord, acestea au dat un caracter

industrial pisciculturii. In ultimele decenii, un avânt deosebit în acest domeniu se înregistrează

şi în unele ţări din zona centrală a Africii, în America Latină, Orientul Apropiat, Australia, ca

şi în ţările cu o îndelungată tradiţie din Asia.

În ţara noastră, prima păstrăvărie s-a înfiinţat pe Valea Putnei în anul 1890, fiind

urmată de păstrăvăriile Barnar, Tarcău, Gudea şi Finiş. Ulterior, s-au amenajat numeroase

păstrăvării, multe din ele fiind însă de capacitate mică, necorespunzător amenajate şi cu

producţie piscicolă destul de scăzută pe 1 ha luciu de apă. Măsurile luate, mai ales în ultimul

timp, au modificat mult: această situaţie. În prezent, există în sectorul silvic, la asociaţii sau în

sectorul privat foarte multe păstrăvării, din care unele noi, modern amenajate, a căror

producţie anuală pe l ha luciu de apă a crescut de peste 3 ori.

În conformitate cu obiectivele şi sarcinile stabilite, în următorii ani pescuitul şi

piscicultura în apele de munte vor înregistra o puternică dezvoltare. Astfel, pe lângă

construirea de noi păstrăvării şi modernizarea celor existente, se vor lua măsuri pentru

producerea la nivelul necesităţilor a furajelor granulate, care au un randament mult mai bun.

7

Aceasta va permite în scurt timp dublarea producţiei de salmonide. În acelaşi timp, pentru

creşterea productivităţii apelor naturale, va spori considerabil numărul puieţilor lansaţi anual.

Aceasta va permite, începând cu anul 2003-2005, pescuitul industrial în apele de munte, aşa

cum prevăd măsurile stabilite.

Organele silvice de specialitate au fost preocupate în ultimul deceniu de o cât mai

bună valorificare a lacurilor de baraj. Gospodărirea judicioasă a acestor suprafeţe de apă va

permite o substanţială creştere a producţiei globale de salmonide în ţara noastră, începând cu

anul 2004-2005, o însemnată cantitate de peşte se va creşte în viviere amplasate în lacurile de

acumulare. Toate acestea au impus, pe de o parte, lărgirea şi intensificarea cercetărilor în acest

domeniu, iar pe de altă parte, pregătirea de cadre competente pentru îndrumarea şi conducerea

noilor unităţi.

Gospodărirea fondului piscicol, ca şi valorificarea peştelui, inclusiv al celui din apele

de munte, este reglementată de Legea 192 din 19 aprilie 2001. Protecţia fondului piscicol ca şi

a apelor fac obiectul şi a altor legi, precum şi a convenţiilor internaţionale din domeniu, la

care România este parte.

ECOSISTEMELE DIN APELE DE MUNTE

Apele curgătoare din ţara noastră, în raport de altitudinea la care se găsesc, dar mai

ales în funcţie de caracteristicile fizico-chimice şi biologice, se împart, după P. Bănărescu, în

următoarele zone: zona păstrăvului; zona lipanului şi moioagei; zona scobarului; zona mrenei;

zona crapului; zona cleanului; zona bibanului (fig. ).; Salmonidele trăiesc în primele trei zone.

Din reţeaua hidrografică a ţării noastre, circa 15% sunt ape propice pentru viaţa

salmonidelor, cuprinzând izvoare, pâraie şi râuri, în general mici, distribuite din zona alpină,

de la altitudini în jur de l 500 m, până la circa 500 m. Lacurile alpine, ca şi cele de baraj

montane, sunt pe deplin apte pentru viaţa salmonidelor.

Elementele care definesc calităţile unei ape sunt: caracterele fizico-chimice, flora şi

fauna acvatică.

Caracterele fizico-chimice ale apei

Pentru peşti, aceste proprietăţi ale apelor joacă un rol hotărâtor, deoarece le

influenţează direct sau indirect mişcarea, hrănirea şi apărarea. Principalele caractere care

joacă un rol important în acest sens sunt: temperatura; compoziţia chimică; lumina; cantitatea

8

de oxigen; densitatea; presiunea; salinitatea etc. Pentru salmonide, de primă importanţă sunt:

debitul apei; limpezimea; temperatura; oxigenul din apă şi reacţia apei (pH-ul).

Debitul apei. Este un factor important în asigurarea condiţiilor de viaţă ale peştilor.

Pentru el este necesar ca debitul să fie cât mai constant sau să oscileze între limite strânse.

Variaţia debitului depinde, în condiţii naturale, de vegetaţie ce acoperă bazinul de acumulare a

apei respective, de precipitaţii şi relief. În condiţiile în care bazinele de recepţie sunt

împădurite, scurgerea precipitaţiilor are loc mult mai încet şi, totodată, creşte cantitatea de apă

infiltrată, care alimentează, ulterior, prin izvoare, apele curgătoare, menţinând relativ constant

debitul (D) lor. Acesta se calculează după formula:

D = S x V,

în care: S reprezintă suprafaţa secţiunii cursului de apă, iar V = viteza apei, în m/s.

Secţiunea se calculează înmulţind adâncimea medie cu lăţimea apei. Viteza se măsoară cu un

flotor şi un cronometru, stabilind timpul necesar flotorului să parcurgă o distanţă dinainte

stabilită şi marcată. Este ştiut că viteza apei la suprafaţă este mai mare, iar la fundul albiei este

mai mică. Pentru a obţine viteza medie, se înmulţeşte viteza înregistrată cu un coeficient

convenţional de reducere, egal cu 0,85.

Limpezimea. Este un factor deosebit de important, deoarece salmonidele pretind o

apă limpede şi curată. Acest factor depinde de natura albiei, a solului şi de ,gradul de

acoperire a acestuia cu vegetaţie. Apele tulburi influenţează negativ viaţa peştilor, numai dacă

fenomenul este de durată. Asemenea ape pot duce la asfixierea icrelor şi la moartea puieţilor.

Pentru a se evita acest lucru, staţiunile de crescut păstrăvi dispun de bazine de decantare şi de

filtre utilizate, în special, pentru apa ce alimentează incubatoarele. Apele ce curg prin albii

formate din roci dure, greu erodabile (granit, şisturi cristaline şi calcare), cu malurile şi

bazinul de alimentare acoperite de vegetaţie lemnoasă, vor prezenta un grad de limpezime mai

ridicat decât apele ce-şi au albiile în flişuri sau gresii, iar vegetaţia lemnoasă lipseşte sau

acoperă într-un procent redus suprafaţa bazinului respectiv.

Temperatura apei. Joacă un rol important în viaţa peştilor, deoarece ea determină

temperatura corpului lor. La majoritatea peştilor, temperatura corpului diferă doar cu 0,5-2°C

faţă de temperatura mediului acvatic. Apele de munte în care trăiesc salmonidele sunt, în

general, mai reci vara şi mai calde iarna, în comparaţie cu apele de şes. Spre deosebire de

variaţiile mari de temperatură de aproximativ 25°C din apele de şes, cele de munte au variaţii

medii de 10-16°C. De aceste variaţii ale temperaturii depinde intensitatea metabolismului;

astfel, hrănirea încetează la păstrăvul indigen sub 2°C şi peste 20°C, pe când păstrăvul

curcubeu consumă şi la 0°C. Temperaturile optime de hrănire şi pentru o digestibilitate

ridicată, după P. Decei, sunt de 14-16° C la păstrăvul indigen, 15-19°C la păstrăvul curcubeu

9

si 12-14°C la păstrăvul fântânel. Scăderea temperaturii la 6-8°C determină începutul

migraţiilor m amonte şi reproducerea. Procesul de incubaţie este influenţat de temperaturile

scăzute; sub 1°C înregistrându-se multe pierderi. De asemenea, variaţiile bruşte, mai mari de

3-4°C, duc la moartea icrelor.

Pentru menţinerea unei temperaturi cât mai constante a apei în păstrăvării, se

utilizează două surse de alimentare a incubatoarelor: un izvor şi un pârâu care, combinate,

asigură o temperatură mai constantă, pentru evitarea unor variaţii bruşte ale temperaturii, la

deversarea puieţilor sau a salmonizilor maturi se procedează la egalizarea treptată a

temperaturii din vasul de transport cu apa pârâului sau râului în care se face lansarea. În acest

sens, este cunoscut faptul că salmonizii maturi suportă o variaţie bruscă a temperaturii de

maximum 7-8°C, iar puieţii de 3-4°G. Variaţiile mai mari duc la îmbolnăvirea şi moartea

puieţilor sau a adulţilor. De temperatura apei depinde şi cantitatea de oxigen dizolvat în ea,

acesta fiind foarte important pentru viaţa salmonizilor.

După rezistenţa scăzută la amplitudinile mari ale temperaturii apei, salmonizii sunt

grupaţi în categoria peştilor stenotermi. încălzirea apelor de munte, datorită defrişărilor, duce

la părăsirea porţiunilor respective de către salmonizi şi înlocuirea acestora cu alte specii.

Astfel, „peştii albi” (Leuciscus cephalus, Phoxinus phoxinus, Tinca tinca, Lota lota etc.) s-au

înmulţit pe Valea Firizei, Valea Iadului, .pe Arieş, pe Bistriţa etc. şi au înlocuit, într-o măsură

mai mare sau mai mică, salmonizii.

Temperatura apei poate determina chiar modificări morfologice. Astfel, la unele

salmonide variaţiile de temperatură au dus la schimbarea numărului de vertebre. Gerul are şi

el, în unele cazuri, influenţe negative, cum ar fi îngheţarea apelor în perioada de reproducere

şi prinderea în masa gheţii a icrelor şi chiar a peştilor.

Păstrăvăriile trebuie amplasate acolo unde temperatura apei nu scade sub 5°C, pentru

păstrăvul curcubeu şi fântânel, iar vara nu depăşeşte 18°C, în cazul păstrăvului indigen şi

22°C în cel al .păstrăvului curcubeu. Cele mai bune condiţii le asigură apele ce au o

temperatură cât mai constantă, între 12 şi 18°C, atât iarna cât şi vara.

Acest rol important al temperaturii impune măsurarea ei în apele ce urmează a fi

populate sau repopulate, dar, mai ales, în acele ape care vor servi pentru alimentarea

păstrăvăriilor. In acest din urmă caz, temperaturile se iau o perioadă de un an, la ore fixe, în

fiecare zi.

Oxigenul dizolvat în apă. Metabolismul peştilor este condiţionat de prezenţa unei

anumite cantităţi de oxigen dizolvat în apă. Salmonizii pot trăi în ape ce au un conţinut de

oxigen de 7-8 cm3/l (circa 9-10 mg/1). Cu puţine excepţii, apele de munte din ţara noastră

îndeplinesc aceasta condiţie. Variaţiile de temperatură determină şi o variaţie a conţinutului în

10

oxigen dizolvat. Astfel, la 0° C, apele de munte conţin 10 cm3/l, iar la 20°C circa 6 cm3/l. În

variaţia acestor cantităţi de oxigen intervine, într-o oarecare măsură, şi presiunea atmosferică.

Oxigenarea apei depinde şi de numărul de obstacole pe care le întâlneşte apa; prin cădere, ea

se amestecă cu o parte din oxigenul din aer. Acest lucru impune, pentru îmbunătăţirea

condiţiilor de existenţă a peştilor, executarea unor obstacole artificiale, în raport de exigenţele

lor faţă de oxigen, salmonizii se diferenţiază, pornind de la cei mai exigenţi spre cei mai puţin

exigenţi, astfel: păstrăvul indigen, păstrăvul fântânel, păstrăvul curcubeu, lipanul şi lostriţa.

Este de remarcat că însăşi distribuţia lor pe cursul unei ape indică, între anumite limite,

cantitatea de oxigen dizolvat. Acest factor are un rol limitativ în ce priveşte mărimea arealului

pe care-1 ocupă salmonidele, deoarece, cu cât creşte temperatura apei, cu atât scade conţinutul

de oxigen, şi aceasta în condiţiile în care peştii îşi măresc consumul de oxigen pe măsură ce

temperatura creşte. O cantitate prea mică de, oxigen, sub 1,5-2 cm3/l, provoacă asfixia

salmonidelor, iar o cantitate prea mare, embolia gazoasă.

Pentru stabilirea conţinutului în oxigen al unei ape, se utilizează frecvent metoda

Hofer. Aceasta constă în recoltarea într-o sticlă cotată de tip Winkler a probei de apă şi

tratarea ei cu soluţii de l% MnCl2 şi l% IK + NaOH. Sticla se închide etanş, având grijă să nu

rămână în interior nici o bulă de aer, iar apoi se agită. Culoarea brună, de nuanţă mai închisă

sau mai deschisă a precipitatului ce se depune, comparată cu o scară colorimetrică, indică

valoarea oxigenului dizolvat. Pentru obţinerea unor rezultate mai precise, se poate recurge la

titrare.

Alte gaze. Celelalte gaze ce se pot întâlni în apărea de exemplu CO2 sau hidrogenul

sulfurat, sunt extrem de dăunătoare salmonidelor. Păstrăvul, introdus într-o apă ce conţine

l:100 000 hidrogen sulfurat, moare în 15 minute.

Reacţia chimică a apei (sau pH-ul). Constituie un indicator important de evaluare a.

capacităţii apei de a asigura condiţii normale vieţii salmonidelor. Apele favorabile pentru

viaţa acestora trebuie să aibă un pH între 6,0 şi 8,0, preferabil între 7,0 şi 7,5. Apele prea

acide provoacă, obişnuit, decalcifierea oaselor; de asemenea, apele ce au un pH mai mare de 8

sunt improprii vieţii salmonidelor. În mod natural, pH-ul depinde de natura rocilor peste care

curge apa respectivă, a vegetaţiei şi a solului din jur. În ultimul timp, în compoziţia apelor

intră o serie de substanţe care sunt deversate de diverse industrii şi al căror număr este destul

de mare; efectul lor este extrem de nociv, ducând la distrugerea efectivului piscicol atât prin

modificarea pH-ului dar, mai ales, prin acţiunea lor toxică şi fixarea oxigenului, producând

astfel diminuarea lui. Poluarea apelor de munte constituie un mare pericol, şi pentru om,

deoarece afectează principalele surse de apă potabilă. Legislaţia în vigoare reglementează

riguros utilizarea apei în scopuri industriale.

11

Reacţia apei sa stabileşte cu ajutorul pehametrului de tip Hellige şi soluţie

indicatoare sau cu hârtie reactivă, care se compară cu o scară colorimetrică.

Printre celelalte componente ale apei, amintim bioxidul de carbon, care nu trebuie să

depăşească 2 mg/1, iar azotaţii, sulfaţii şi nitraţii trebuie să lipsească.

FLORA Şl FAUNA APELOR DE MUNTE

Apele de munte sunt caracterizate prin prezenţa unei anumite flore şi faune, care

constituie sursa de hrană a peştilor ce le populează. Pe seama organismelor animale sau

vegetale care sunt ingerate se realizează creşterea, dezvoltarea şi înmulţirea. După natura

hranei consumate, peştii pot fi fitofagi, carnivori sau omnivori. Fiecare specie de peşte

consumă o anumită hrană, fiind adaptată la găsirea, consumarea şi digerarea ei. Hrana se

modifică la aceeaşi specie în raport cu vârsta şi, uneori, chiar în funcţie de sex. Modificări

importante în componenţa ei se înregistrează în tot cursul anului, în raport cu modificările ce

apar în flora si fauna apei respective. După natura hranei, peştii au adaptări morfologice care

îi' deosebesc relativ uşor pe fitofagi de carnivori.

Flora şi fauna apelor de munte constituie baza trofică a peştilor ce populează adeste

ape. După măsura în care o specie consumă mai mult sau mai puţin unele 'elemente ale faunei

şi florei acvatice, distingem: hrană principală, adică aceea cu care peştele se hrăneşte obişnuit,

hrană secundară, care este consumată permanent, dar în cantităţi relativ mici; hrană

întâmplătoare, care este consumată mai rar. În lipsa hranei principale, peştele este obligat să

consume, preponderent, sau chiar exclusiv, din speciile ce constituie pentru el hrana

secundară sau întâmplătoare. În acest caz, după Nicolski, ea se denumeşte „hrană forţată”.

Flora. Vegetaţia apelor de munte este mai săracă în specii decât cea a altor ape.

Principalele grupuri de vegetale ce se întâlnesc în apele de munte sunt: algele, muşchii şi

fanerogamele. Ele nu constituie hrana salmonizilor, în schimb favorizează dezvoltarea unor

organisme animale care intră în hrana acestora şi, prin schimburile de gaze ce le întreţin,

măresc procentul de oxigen. Din grupa algelor, cele mai des întâlnite sunt speciile din

ordinele: Rhodophyta, Cyanophyta, Diatomea etc. Din Bryophyta (muşchi): Fontinalis

antipyretica, Brium albicans sau Limnobiumpalustris sunt destul de des întâlnite.

Fanerogamele sunt reprezentate de: Nasturtium officinale (măcrişul de baltă), Veronica

12

beccabunga, specii de Carex, de Ranunculus etc. (fig. ).

Fauna. Este constituită din numeroase organisme vii, care, în marea lor majoritate,

servesc drept hrană salmonidelor. Speciile întâlnite sub pietre, în nisipul din fundul albiei sau

pe plante sunt destul de numeroase şi variate, având ca trăsătură comună adaptarea, într-o

formă sau alta, la condiţiile apelor de munte: curent rapid, ape limpezi, reci şi bine oxigenate.

Se disting, în funcţie de mărimea lor, două grupuri: microfauna şi macrofauna.

Microfauna cuprinde vieţuitoarele zooplanctonului, care împreună cu fitoplanctonul

constituie planctonul, acesta fiind o asociaţie de fiinţe mici, inferioare, ce trăiesc împreună,

constituind în special hrana puietului de peste. Principalii constituenţi ai microfaunei din apele

de munte sunt crustaceele mici: cladocerele de 0,3-5 mm sunt reprezentate de Bosmina

longispina şi Daphnia longispira, iar capopodele sunt reprezentate mai ales de Cyclops

strenuus (fig. ).

Macrofauna este constituită din viermi, moluşte, crustacei, insecte etc. Spre

exemplificare, amintim, dintre viermi, specii de Oligochaeta, care au o talie variabilă, iar

dintre moluşte micul melc Ancylus, care nu depăşeşte 4-5 mm. Dintre crustacei, cea mai

răspândită specie este Gammarus pulex (fig.). Se poate aprecia că speciile din clasa Insecta au

cea mai mare importanţă în hrana salmonidelor, în raport cu celelalte grupe de vieţuitoare.

Multe din insecte, în stadiul larvar, trăiesc în apă, şi astfel intră în categoria de hrană

endogenă; ulterior, sub formă de adulţi, intră în hrana exogenă. Ordinele Trichoptera,

Plecoptera, Ephemeroptera, Coleoptera. Hemiptera şi Diptera sunt mai importante din acest

punct de vedere. Trichopterele, în stadiul de larvă, îşi construiesc căsuţe din nisip (fig. ).

Aceste larve poartă denumirea de „carabeţi”. Cele mai răspândite trichoptere din apele de

munte sunt din genurile Drusus şi Rhyncophyla. Dintre plecoptere, cele mai importante pentru

hrana salmonidelor sunt cele din genurile Perla şi Perlodes (fig.). Dipterele sunt reprezentate

prin mai multe specii din familiile Simuliidae şi Leptididae.

Importanţa fiecărei specii este variabilă, în funcţie de loc, anotimp şi de peştii ce le

consumă.

FACTORI Şl RELAŢII CE INFLUENŢEAZĂ SALMONIDELE

13

Studiul biologic al apelor de munte comportă analizarea raporturilor dintre

vieţuitoare şi mediul anorganic care le influenţează existenţa, precum şi relaţiile dintre

populaţiile de vieţuitoare, cu accentul asupra populaţiilor de peşti.

Amenajarea şi valorificarea apelor de munte este o sarcină destul de dificilă şi

complexă, în care intervin un mare număr de factori şi influenţe de care trebuie să se ţină

seama. De aceea, cunoaşterea lor este o condiţie absolut necesară pentru realizarea acestui

obiectiv, la nivelul exigenţelor actuale. Valorificarea ştiinţifică a apelor de munte ar permite o

producţie anuală de 20—100 kg/ha, ceea ce reprezintă un aport economic şi alimentar demn

de luat în consideraţie.

Este cunoscut faptul că diversele asociaţii de plante şi animale (biocenoze) din apele

de munte, împreună cu mediul abiotic în care trăiesc, constituie ecosisteme. Acestea

realizează un permanent schimb de energie, constituind un ciclu, pornind de la prelucrarea

energiei luminoase şi utilizarea ei de către producătorii reprezentaţi de planctonul vegetal,

plante verzi şi unele bacterii, care prin fenomenul de fotosinteză produc biomasă vegetală. Pe

seama acesteia trăiesc consumatorii, care pot fi primari (zooplancton, peşti fitofagi etc.),

secundari şi terţiari, constituiţi din peştii carnivori (păstrăv, lipan, lostriţă etc.). In final, intră

în acţiune organismele descompunătoare, care readuc în circuitul materiei substanţele

minerale componente, provenite din degradarea resturilor organice animale sau vegetale.

Asociaţiile de plante şi animale, între care se stabilesc relaţii de interdependenţă,

constituie un lanţ trofic, iar fiecare etapă a acestuia constituie un nivel trofic. Fiecare peşte îşi

are locul său, unde-1 găsim ocupând o anumită nişă ecologică, în care consumă, se odihneşte,

se reproduce, se mişcă şi moare. In acest context, transformările energetice din ecosistem

înregistrează un bilanţ periodic, care este reflectat de productivitatea sa. Se distinge o

producţie brută, care este reprezentată de cantitatea de biomasă produsă într-un an de un nivel

trofic sau de unul din constituenţii săi. Producţia netă este egală cu producţia brută, minus

energia consumată prin respiraţie. Producţia totală a ecosistemului este compusă din producţia

primara, constituită din plantele acvatice şi fitoplancton, producţia secundară, constituită din

consumatorii primari (peştii fitofagi) şi producţia terţiară, reprezentată de consumatorii

secundari (peştii carnivori), între producători şi categoriile de consumatori există raporturi

cantitative, ca şi în cazul ecosistemelor terestre.'

Productivitatea ecosistemelor acvatice este influenţată, în primul rând, de calităţile

apei, ca mediu de viaţă al organismelor cu respiraţie acvatică, în acest sens, nu rol însemnat îl

joacă proprietăţile fizice ale apei, cum sunt: capacitatea calorică, densitatea, transparenţa,

proprietăţile chimice, ca şi caracteristicile dinamice ale apei (ape stătătoare, ape curgătoare).

14

Toate acestea determină o distribuţie a organismelor acvatice în funcţie de exigenţele lor.

ROLUL FACTORILOR CLIMATICI ÎN EXISTENŢA PEŞTILOR

De mare însemnătate pentru peşti sunt factorii climatici (radiaţiile calorice,

temperaturile extreme, lumina, radiaţiile ultraviolete etc.).

Temperatura. Radiaţiile calorice determină stratificarea termică a lacurilor. Fiecărei

specii de peşti îi corespunde o temperatură minimă efectivă şi o temperatură maximă efectivă,

între care poate trăi normal. Modificarea temperaturii în afara acestor limite, dar la valori

tolerabile, determină adaptări (hibernare), migraţii, redistribuirea speciilor, modificarea

activităţilor vitale etc.

Lumina. Unul din efectele luminii asupra peştilor este colorarea tegumentelor.

Pigmentarea organismelor acvatice este determinată de cantitatea de lumină la care sunt

expuse. Atracţia faţă de lumină a peştilor este utilizată de pescari sau de braconieri, care

pescuiesc „la far” sau ,,la opaiţ”. În existenţa peştilor sunt cunoscute ritmurile biologice.

Astfel, în viaţa organismelor acvatice există ritm diurn, ritm sezonier, ritm lunar şi ritm

solunar. Ritmul sezonier este bine evidenţiat de deplasarea păstrăvilor la locurile de

reproducere. Lumina influenţează în special în zonele în care se fac resimţite mareele,

utilizate de unii peşti pentru a-şi depune icrele. Pe baza unor constatări făcute că, în

perioadele cu lună plină şi lună nouă, animalele terestre şi acvatice se mişcă mai mult pentru

căutarea hranei, s-au elaborat tabele solunare, care evidenţiază perioadele favorabile de

activitate a peştilor, ce pot fi utilizate cu succes de pescarii de apă dulce. Radiaţiile

ultraviolete care ajung la sol doar în parte, fiind filtrate de atmosferă, pe lângă rolul lor

bactericid, joacă un rol important în formarea vitaminei D.

Curenţii apei. Printre factorii anorganici, un rol însemnat îl joacă şi curentul apei.

Prezenţa sau lipsa curenţilor determină efecte chimice (saturaţia de oxigen) şi mecanice

(schimbarea apei în profunzime sau în lungul apei). Curentul determină modificări

morfologice şi de comportament ale animalelor acvatice.

Turbiditatea. De mare importanţă este şi turbiditatea sau gradul de încărcare cu

materiale în suspensie care reduc luminozitatea, scad temperatura apei, produc colmatări şi

influenţează existenţa peştilor din apele de munte, prin afectarea respiraţiei, împiedicarea

reproducţiei şi scăderea posibilităţilor de hrănire. O oarecare turbiditate poate fi uneori

favorabilă. Astfel, exemplarele tinere pot să se ferească mai bine de duşmani, dar în anumite

limite de turbiditate.

15

ROLUL FACTORILOR ALIMENTARI

Cantitatea şi calitatea hranei disponibile într-un anumit habitat influenţează atât

producţia, cât şi numărul speciilor care vor trăi în acel mediu. Valoarea nutritivă a hranei este

diferită, servind în mod diferenţiat în creştere, reproducere sau în menţinerea vitalităţii. De

aici, necesitatea de a cunoaşte stocul de hrană existent în apa respectivă, dar, în acelaşi timp,

de a stabili valoarea nutritivă a fiecărui element din care se compune. Studierea factorilor

alimentari începe cu producţia primară şi continuă cu studiul transformării biomasei primare

în producţie secundară şi apoi terţiară.

Productivitatea piscicolă este influenţată de cantitatea de plancton, a cărui abundenţă

este influenţată de lumină, temperatura apei şi de pH-ul ei. Bentosul (totalitatea

nevertebratelor de pe fundul apei) constituie, de asemenea, o sursă principală de hrană, a cărei

abundenţă poate înregistra schimbări în funcţie de anotimp, adâncimea apei, viteza curentului

etc. Producţia primară, adică dezvoltarea vegetaţiei acvatice, este posibilă în raport de

conţinutul apei în azot, fosfor, potasiu şi calciu. Prin intermediul energiei solare, aceste

elemente sunt combinate în corpul plantelor cu hidrogenul din apă, cu carbonul şi oxigenul

din bioxidul de carbon dizolvat în apă, dând naştere primei verigi din lanţul alimentar. În acest

proces de biosinteză un rol îl joacă şi elemente ca manganul, borul, zincul, fierul, magneziul,

clorul, sodiul, potasiul, cuprul si sulful, care sunt necesare în cantităţi foarte mici. În apă se

mai pot găsi dizolvate gaze şi o serie de substanţe care joacă un rol important în alimentaţie,

ca factori limitativi sau favorizanţi. Astfel, printre cei mai importanţi se situează oxigenul, a

cărui lipsă poate duce chiar la moartea peştilor (iarna sub gheaţă). Un rol însemnat îl joacă

bioxidul de carbon care, în anumite proporţii, poate stimula asimilaţia clorofiliană dar, în

acelaşi timp, poate afecta existenţa peştilor de apă rece, ca şi hidrogenul sulfurat sau azotul.

Procentul de săruri de calciu şi magneziu este, de asemenea, de mare însemnătate. Se cunoaşte

că o producţie maximă piscicolă corespunde, de obicei, şi unei anumite concentraţii a

calciului în apă (10-25 miligrame/litru).

RELAŢII INTER- ŞI INTRASPECIFICE

Localizarea spaţială a speciilor acvatice, ca şi în cazul celor terestre, este determinată

de condiţiile staţionale, adică de măsura în care acestea satisfac exigenţele speciei respective.

16

Fiecare individ, cuplu sau grupare de peşti ocupă din spaţiul acvatic un anumit areal (teritoriu)

pe care îl apără atât împotriva duşmanilor, cât şi a altor exemplare din propria specie. Acest

teritoriu constituie habitatul, în care sunt întrunite condiţiile de înmulţire, de hrană şi de

adăpost. Intr-un râu de munte, care constituie habitatul păstrăvilor, zona principală de hrănire

o formează curentul apei. Acesta însă va trebui să asigure existenţa nevertebratelor, care

obişnuit constituie hrana păstrăvului.

Peştii au nevoie de adăpost, unde să fie feriţi de duşmani, de eventualii factori

nefavorabili si unde să se odihnească între intervalele de hrănire. Dacă în lacuri, de cele mai

multe ori, acest adăpost îl constituie vegetaţia acvatică, în apele curgătoare el este asigurat de

cavităţi în maluri, stânci, goluri dintre bolovani, rădăcinile arborilor de pe mal etc.

Zona de reproducere, la mulţi peşti din apele de munte, nu corespunde cu cea pentru

hrănire şi adăpostire. Astfel, păstrăvul îşi are locul de „boişte" în ape mici, liniştite, cu fundul

nisipos, situate în amonte de locul obişnuit de trai. Acest obicei ridică problema posibilităţii

circulaţiei păstrăvului între diferitele zone şi eliminarea eventualelor piedici pe traseu, ca şi

plasarea „scărilor pentru peşte” la barajele artificiale.

O importanţă deosebită o constituie dimensiunile pe care trebuie să le aibă habitatul.

În apele de munte, puţin adânci, Shetter şi Hazzard au stabilit o corelaţie între densitatea

populaţiei de păstrăvi şi adâncimea apei, independent de cantitatea de hrană şi natura albiei.

De aici, necesitatea de a corela numărul exemplarelor de păstrăvi cu condiţiile oferite de

habitat.

În habitat se găsesc multe organisme animale între care se statornicesc anumite

raporturi al căror principal factor îl constituie nutriţia. Aceste relaţii se întâlnesc atât între

speciile de nevertebrate, plantele acvatice şi speciile de peşti, cât si între indivizii aceleiaşi

specii de peşti.

Între două specii de vieţuitoare pot exista interacţiuni de mai multe tipuri: neutralism,

competiţie, prădare, parazitism, comensalism, simbioză etc. Competiţia pentru hrană apare

însă şi între exemplarele aceleiaşi specii de peşti. Relaţia pradă-prădător este cea mai

caracteristică pentru relaţiile interspecifice. Păstrăvul este un prădător pentru boiştean sau

beldiţă, dar exemplarele sale tinere sunt prada şobolanului de apă, mierlei de apă, a pescarului

verde, iar exemplarele adulte sunt consumate de vidră, nurcă, şarpele de apă etc. Oricum,

păstrăvul fiind un bun înotător, este mai puţin expus decât alţi peşti. In general, scăderea

numărului de prădători ai păstrăvului poate duce la creşterea producţiei lui, dar eliminarea lor

totală este de natură să o afecteze, deoarece aceasta ar permite supravieţuirea şi a unor

exemplare bolnave, slăbite etc. Păstrăvul fiind un peşte răpitor, modul său de viaţă este mult

influenţat de acest lucru. Astfel, exemplarele mai mari trăiesc izolat şi nu suportă prezenţa

17

altor păstrăvi în zona pe care o ocupă. De altfel, de la vârsta de 3-4 ani, îşi consumă proprii

pui. Gruparea salmonidelor se produce doar în perioadele de împerechere, când pot fi văzute

grupuri în apele mici dinspre izvoare. La puiet se remarcă grupări mai mari sau mai mici, care

asigură o protecţie mai bună, dar şi o concurenţă mai mare pentru hrană. Icrele nefecundate ce

ajung în cuib (îngropate în nisip) odată cu cele fecundate nu mor, ci se dezvoltă

partenogenetic, până ce din icrele fecundate, prin embriogeneză, apar „alevinii”. Pericolul ca

produşii de descompunere rezultaţi din icrele nefecundate să influenţeze asupra icrelor

fecundate este foarte redus.

Raporturi interesante şi, totodată, importante se stabilesc între salmonide şi bacterii,

virusuri, plante şi alte animale. Unele le servesc drept hrană, altele produc îmbolnăvirea sau

parazitarea lor.

18

ZONELE PISCICOLE DIN APELE DE MUNTE

Zona păstrăvului. Cuprinde pâraiele de munte, de la izvor şi până ce panta scade şi

capătă, prin concentrarea mai multor afluenţi, caracterul unui râu. Apa este rece, limpede, cu

un curs rapid şi învolburat din cauza pantei şi stâncilor. Cantitatea de oxigen dizolvat în apă

oscilează între 7—9 cm3/l. Obişnuit, temperatura nu trece în timpul verii de 17° C, iar iarna

nu coboară sub 1° C, ceea ce indică o amplitudine relativ mică; pH-ul apei are valori în jur de

7. Fauna şi flora sunt relativ slab reprezentate, prezenţa lor fiind afectată de cursul rapid

(gradul de torenţialitate), temperatura scăzută a apei, natura albiei etc. Sunt întâlnite aici,

dintre vegetale, alge si muşchi, iar dintre elementele faunei se remarcă prezenţa speciilor din

ordinele Plecoptera, Trichoptera, Efemeroptera, Diptera şi, în special, a crustaceului

Gammarus pulex. Hrana exogenă a peştilor este formată din insectele ce trăiesc pe vegetaţia

de pe maluri. După condiţiile de hrană, apele din această zonă au o capacitate biogenică

mijlocie. Ele sunt propice existenţei păstrăvului (Salmo trutta-fario), alături de care se mai

întâlnesc Cottus gobio (zlăvoaca), Phoxinus phoxinus (boişteanul) şi Noemacheilus

barbatulus (grindelul).

Zona păstrăvului este cuprinsă, obişnuit, între (200) 700 şi 2 000 m altitudine şi

însumează o lungime a reţelei hidrografice de circa 10%.

Echilibrul biologic al unora din apele cuprinse în această zonă a fost zdruncinat din

cauza unor acţiuni cum ar fi, de exemplu, despădurirea malurilor, fapt care a defavorizat

păstrăvul, creând, totodată, condiţii de dezvoltare altor specii. Astfel se explică invadarea unor

porţiuni ale zonei păstrăvului de către Barbus meridionalis petenyi (moioaga) şi de către

ciclostomul Eudontomyzon danfordi (chişcarul).

Zona lipanului. Urmează după zona păstrăvului şi cuprinde apele râurilor de munte,

care continuă să fie limpezi şi reci. Se remarcă faptul că apa se tulbură mai des şi se

limpezeşte mai greu; de asemenea, temperaturile înregistrează variaţii ceva mai mari în timpul

anului (circa 20° C). Oxigenul dizolvat scade la 6-7 cm3/l, iar pH-ul înregistrează valori între

7-8. Vegetaţia, pe lângă alge şi muşchi, mai cuprinde o serie de fanerogame al căror număr şi

varietate cresc în raport de stabilitatea albiei. Fauna este mai bogată, atât calitativ cât şi

cantitativ. Apele acestei zone pot fi caracterizate ca având o capacitate biogenică de la

mijlocie la ridicată, în aceste condiţii, pe lângă păstrăv, predomină lipanul (Thymallus

19

thymallus). Peştii „însoţitori” sunt constituiţi din Hucho hucho (lostriţa) care, în unele porţiuni

favorabile existenţei sale, devine preponderentă, Leuciscus cephalus (cleanul), Phoxinus

phoxinus (boişteanul), Chondrostoma nasus (scobarul), Lota lota (mihalţul), Noemacheilus

barbatulus (grindelul), Cottus gobio (zglăvoaca). Şi în această zonă, unele modificări ale

condiţiilor de mediu, ca şi pescuitul neraţional, au creat condiţii de extindere a mrenei vinete.

Zona scobarului. Cuprinde cursul inferior al râurilor de munte, cu adâncimi mai

mari, cu un grad de limpezime mult scăzut, fiind ape mai mult tulburi; panta lină reduce mult

din viteza apei, fapt care favorizează depunerea nisipului şi chiar a mâlului. Cantitatea de

oxigen dizolvat oscilează între 5-6 cm3/l. Temperatura apei ajunge vara la 23-25°C; creşte

sensibil amplitudinea oscilaţiilor termice anuale. Variaţiile de debit sunt importante,

caracterul lor fiind mult influenţat de gradul de împădurire al bazinelor de recepţie. Vegetaţia

acvatică este mai bogată, iar fanerogamele se înmulţesc şi ca număr şi ca specii. Fauna

cuprinde, de asemenea, mai multe specii; în special se înmulţesc insectele ce zboară la

suprafaţa apei.

Condiţiile din această zonă determină clasificarea acestor ape în categoria celor cu

capacitate biogenică ridicată. Specia dominantă este scobarul (Chondrostoma nasus), fapt ce

determină şi denumirea zonei. Frecvent, se întâlneşte mreana vînătă (moioaga) - (Barbus

meridionalis petenyi), apoi Leuciscus cephalus (cleanul), Alburnoirles bipunctatus (beldiţa),

Gobio gobio (porcuşorul), Lota lota (mihalţul) şi, în unele cazuri, păstrăvul curcubeu, lipanul

şi lostriţa.

CAPACITATEA BIOGENICĂ A APELOR DE MUNTE

Prin „capacitate biogenică” se înţelege totalitatea condiţiilor care asigură existenţa şi

perpetuarea florei şi faunei acvatice, inclusiv a populaţiilor de peşti. Capacitatea biogenică

înseamnă, pentru acestea din urmă, în primul rând „capacitatea de nutriţie” a unei ape.

Aceasta înregistrează unele variaţii de la un sezon la altul, pe o porţiune dată a unei ape. Ea

suferă sensibile modificări şi în lungul unei ape. Hrana poate fi vegetală sau animală. Cea

animală poate fi endogenă (autohtonă) sau exogenă (alohtonă). Hrana endogenă, la rândul ei,

poate fi bentonică sau pelagică. Pentru cunoaşterea valorii nutritive, se impune determinarea

florei şi faunei, aceasta realizându-se prin recoltarea din fiecare zonă a unor probe din apa

respectivă, conţinând elementele de faună şi vegetaţie; se procedează la determinarea lor şi

stabilirea volumului, respectiv a greutăţii, cu care este reprezentată specia în proba luată în

20

considerare. Astfel, numărul de exemplare şi speciile întâlnite oferă cel mai preţios indiciu în

stabilirea capacităţii de nutriţie. Până în prezent, nu s-au făcut suficiente studii care să permită

o cartare a apelor în raport de valoarea lor nutritivă şi nici nu s-au stabilit criterii matematice

de clasificare, fapt care se impune ca o necesitate în scopul asigurării unei exploatări

judicioase a fiecărei ape. Alături de capacitatea de nutriţie se stabilesc si proprietăţile fizico-

chimice ale apei.

Corelarea datelor astfel obţinute oferă posibilitatea evaluării ştiinţifice a speciilor ce

pot trăi în apa analizată şi, totodată, care este efectivul de peşti pe care-1 poate întreţine apa

respectivă, permiţând şi stabilirea numărului optim de alevini ce urmează să fie lansaţi pentru

popularea ei. în momentul de faţă, deoarece nu s-a ajuns la exprimarea într-o formă precisă a

valorii capacităţii biogenice, în practică, atât pentru caracterizarea apei, cât şi pentru lansare,

se folosesc metode mai puţin precise. Este cunoscută clasificarea apelor de munte după

metoda Léger, într-o scară cu 10 trepte, astfel:

Ape sărace. Au fundul albiei stâncos sau pietros. Datorită curentului puternic

vegetaţia se instalează greu, deci condiţiile de hrănire sunt mai slabe, fapt ce are ca o

consecinţă directă numărul de specii şi de exemplare din peştii „însoţitori", iar păstrăvul

atinge dimensiuni reduse. Capacitatea biogenică pe scara lui Léger este cuprinsă între I şi III.

Aici se clasifică, obişnuit, apele situate cel mai sus altitudinal.

Ape mijlocii. Au fundul albiei stabilizat şi viteza apei mai mică, fapt ce permite

instalarea unui număr mai mare de muşchi şi alge. Este posibil, astfel, existenţa a numeroase

larve şi crustacee. Se creează condiţii pentru prezenţa zglăvoacei şi a boişteanului, implicit

condiţii mai bune pentru păstrăv. Capacitatea biogenică pe scara lui Léger este între IV şi VI.

Ape bogate. Albia, acoperită cu pietriş, nisip şi mâl, permite instalarea unei vegetaţii

bogate, ca si prezenţa unei numeroase faune nutritive formată din efemere, tricoptere,

plecoptere etc. Peştii însoţitori, ca boişteanul, grindelul, porcuşorul, zglăvoaca sunt mult mai

numeroşi. Se creează astfel cele mai bune condiţii de existenţă pentru o populaţie piscicolă

mai bogată în specii. Pe scara lui Léger, valoarea biogenică este cuprinsă între VII şi IX;

treapta X se întâlneşte în cazuri mai rare şi pe porţiuni mai restrânse.

O altă modalitate - metoda Fulton - pentru stabilirea capacităţii biogenice se bazează

pe formula:

în care: K este coeficientul lui Fulton; W = greutatea peştelui, în g; L = lungimea, în cm, a

peştelui. Pentru aplicarea ei se capturează 2-3 păstrăvi pe fiecare tronson al apei studiate, pe

care se efectuează măsurătorile cerute de formulă. Rezultatele obţinute se confruntă cu datele

din tabelul.

21

Valori utilizate pentru exprimarea capacităţii biogenice a apei

Tabelul

Valoarea coeficientului K Troficitatea apei: Corespondent pe scara Léger

0,7

0,8

0,9

1,0

ape sărace

ape mijlocii

ape bogate

ape foarte bogate

1, 2, 3

4, 5, 6

7, 8, 9

10

22

PEŞTII DIN APELE DE MUNTE

NOŢIUNI DE MORFOLOGIE, ANATOMIE Şl REPRODUCERE

Caractere morfologice. Peştii, fiind adaptaţi mediului de viaţă acvatic, au un corp

alungit, compus din cap, trunchi şi coadă.

Capul este delimitat de fanta branhială, acoperită de opercul. De la această fantă,

până în dreptul orificiului anal, se delimitează trunchiul, iar de la acest orificiu, spre partea

posterioară, se găseşte coada. Pe corp se remarcă înotătoarele şi linia laterală. La peşti se

întâlnesc: orificiul bucal, orificiul anal, orificiul genital şi deschiderea branhială situată în

urma operculelor, care sunt dispuse de o parte şi de alta a corpului. Obişnuit, pe cap, se găsesc

doi ochi dispuşi lateral.

Înotătoarele sunt în număr variabil, în funcţie de specie, şi se clasifică în înotătoare

neperechi şi înotătoare perechi. Cele perechi sunt pectoralele şi ventralele, corespunzând

membrelor de la celelalte vertebrate. Cele neperechi sunt dorsala, anala şi caudala. Remarcăm

că la unele specii se întâlneşte, între dorsală şi caudala, o înotătoare mai mică, denumită

„adipoasă”. Această situaţie este caracteristică familiei Salmonidae (fig.). Atât dorsala, cât şi

anala pot fi formate din mai multe secţiuni de înotătoare. Înotătoarele sunt constituite din

formaţiuni de susţinere, denumite radii, care pot fi simple sau ramificate, rigide sau flexibile şi

dintr-un tegument. Numărul radiilor, în special din dorsală şi anală, constituie un criteriu de

clasificare, deoarece se păstrează constant în cadrul taxonomiei peştilor.

Caracterele studiate la peşti sunt de două feluri: plastice (acelea care se referă la

măsurători) şi meristice (acelea care se referă la numărători). În practică, se utilizează

următoarele măsurători: L = lungimea mare (de la vârful botului la vârful cozii); l = lungimea

mică (de la vârful botului la baza cozii); H = înălţimea în dreptul dorsalei; h = înălţimea cea

mai mică; ls = lăţimea spatelui; G = greutatea.

Solzii. Majoritatea peştilor au corpul acoperit cu solzi. Numărul lor, însumat pe linia

laterală, poate da indicii pentru determinarea speciei. Solzii pot servi şi la determinarea

vârstei. Pe suprafaţa lor se disting inele concentrice al căror număr indică vârsta. Practic,

solzii (5-7) se recoltează de la peşti vii sau conservaţi în sare, se spală 5-10 minute cu o

23

soluţie slabă de amoniac şi apoi cu lupa se numără inelele. Lăţimea lor poate fi influenţată de

condiţiile de existenţă în care trăieşte peştele. Astfel, în structura lor se disting inele mai

înguste (de iarnă) şi inele mai late (de vară).

Linia laterală este un organ caracteristic peştilor. Se găseşte pe părţile laterale ale

corpului şi este dispusă longitudinal. Constă dintr-un canal umplut cu o masă gelatinoasă,

cuprins în dermă. In el se găsesc celule senzoriale cu ajutorul cărora peştele percepe direcţia

curentului, trepidaţiile, precum şi diversele obstacole.

Caractere anatomice. Din punct de vedere anatomic, trebuie subliniat că peştii

dispun de un sistem muscular bine dezvoltat, care acţionează înotătoarele, participând

împreună cu oasele la locomoţie; scheletul peştilor poate fi cartilaginos sau osos. Din

organizarea internă mai fac parte: sistemul nervos, organele de simţ (tactil, olfactiv, gustativ,

sistemul liniei laterale şi ochii), aparatul digestiv (cavitatea buco-faringiană, esofag, stomac,

intestin mijlociu şi intestin terminal, iar ca anexe, ficat şi pancreas), aparatul respirator, format

din bronhii, aparatul circulator, glandele endocrine, aparatul excretor şi aparatul genital (fig.).

Vezica aeriană este o formaţiune umplută cu gaze, care serveşte la menţinerea

echilibrului, precum şi la mişcările pe verticală ale peştelui în apă. Aceasta se realizează

printr-un mecanism de umplere sau eliminare a gazelor, prin care se produce o schimbare a

greutăţii specifice a peştelui.

Reproducerea. Procesul, la peşti, se realizează cu ajutorul glandelor sexuale, care

poartă şi denumirea de gonade.

Ovarul. În mod obişnuit, ovarul se dispune pe toata munaerea cavităţii interne a

corpului, căpătând o dezvoltare maximă în perioada de reproducere; ovulele sunt eliminate la

exterior prin intermediul oviductului. La salmonide, acesta nu este pe deplin conturat, fapt

care înlesneşte „mulgerea” icrelor, deoarece ovulele se elimină direct din cavitatea generală

prin orificiul genital.

Testiculele salmonidelor nu au spermiducte; ele se deschid în partea posterioară a

cavităţii interne, între rect şi uretră. Produsele sexuale ale peştilor sunt spermatozoizii (lapţii)

şi ovulele (icrele). Spermatozoizii au, obişnuit, un cap rotunjit şi flagelul lung, cu dimensiuni

între 2-80 n. Este caracteristic faptul că, introduşi în apă, ei mor foarte repede (la păstrăvi, în

23 secunde), iar în afara apei supravieţuiesc de la câteva ore până la 2-3 zile.

Icrele au dimensiuni între l-6 mm, iar numărul de „boabe” de icre (ponta) variază

foarte mult de la o specie la alta, iar în cadrul aceleiaşi specii în raport de talie, de vârstă şi de

dimensiunea boabelor. In funcţie de numărul icrelor se stabileşte prolificitatea absolută,

înţeleasă ca numărul total de icre depus de o femelă ;şi prolificitatea relativă, care reprezintă

24

numărul de boabe de icre raportat la greutatea corpului, exprimată în kilograme.

Cei mai mulţi peşti se adună, în vederea reproducerii, în locuri caracteristice fiecărei

specii, numite locuri de reproducere. Pentru majoritatea peştilor, epoca de reproducere este

bine determinată în timp şi ea depinde de temperatură. In cele mai multe cazuri, fecundaţia

este externă: femela depune icrele pe un substrat sau într-un. .„cuib”, iar masculul împrăştie

lichidul spermatic (lapţii) peste icre, după care, în unele cazuri, ca la păstrăv, acestea sunt

acoperite cu nisip. Procesul este cunoscut în mod curent sub denumirea de „bătaie” (sau

„boişte”). Peştii iau parte la ea în grupuri mai mari sau în perechi. In acest timp, pot avea loc

lupte între masculi, unii îmbrăcând aşa-numita „haină de nuntă”. Salmonidele adăpostesc

icrele fecundate, dar nu se îngrijesc de puiet. După depunere, icrele trec printr-o perioadă de

incubaţie, care este caracterizată, pentru fiecare specie, de un anumit număr de grade-zile.

Dezvoltarea din icre a peştelui adult trece prin mai multe stadii: stadiul embrionar, până la

ecloziune; stadiul larvar, până la apariţia solzilor (stadiul de „alevin”); stadiul de puiet, până

ajunge la maturitatea sexuală.

Ovulele peştilor sunt înconjurate de o membrană vitelină sau înveliş primar şi de o

membrană secundară. Dimensiunile şi numărul ouălor, în raport cu greutatea femelelor, diferă

de la o specie la alta. Ovulele pot avea diferite prelungiri ce servesc Ta fixarea lor de plante

sau obiecte. Se remarcă la ovule un pol animal, unde se formează embrionul si un pol

vegetativ, unde se găseşte vitelusul. Dezvoltarea embrionului se face în etape: în primele

stadii se formează sistemul nervos, tubul digestiv, ochii şi inima; anusul se constituie de

timpuriu şi se deschide în urma sacului vitelin; gura apare după ecloziune.

După Diessner s.a., se disting trei faze în dezvoltarea icrelor până la ecloziune: a) de

la fecundare, la apariţia coloanei vertebrale (aproximativ 100 grade-zile); b) de la formarea

coloanei vertebrale, la apariţia ochilor (necesită circa 120-140 grade-zile); c) de la apariţia

ochilor, până la ecloziune.

Eclozionarea puietului se produce cu ajutorul unui ferment secretat de embrion, care

subţiază „coaja” icrei. Alevinul. (larva) iese obişnuit din icră cu coada înainte. El prezintă, un

timp, o pungă vitelină din care se hrăneşte. La început, alevinul face foarte puţine mişcări;

după resorbţia pungii viteline în proporţie de 2/3, el începe să înoate.

25

BIOLOGIA Şl CLASIFICAREA PEŞTILOR DIN APELE DE MUNTE

Sub raportul rolului şi importanţei economice pe care o au, peştii din aceste ape se

împart în două grupe: a) peşti principali, care formează şi obiect de crescătorie; b) peşti

însoţitori, care au o importanţă mai mică din punct de vedere economic. In prima grupă, se

situează peştii din fam. Salmonidae şi fam. Thymallidae, iar în a doua grupă, peşti ca

boişteanul, grindelul, mreana vânătă etc.

Cheie de determinare pentru salmonide

Tabelul

1aGura mică, deschiderea nu ajunge în dreptul ochilor, dinţi mici, căzători sau absenţi

2

1bGura mare, deschiderea ei ajunge până în dreptul ochilor, se remarcă numeroşi dinţi ascuţiţi

3

2a Înotătoarea dorsală mare Lipanul

2bÎnotătoarea dorsală normală, maxilarul inferior evident mai lung decât cel superior

Coregonul mare

2cÎnotătoarea dorsală normală, gura terminată într-un bot mic sau maxilarul superior mai lung decât cel inferior

Coregonul mic

3aO bandă purpurie mai mult sau mai puţin evidentă în lungul liniei laterale, coada acoperite de numeroase pete întunecate

Păstrăvul curcubeu

3b Aceste caractere sunt absente 4

4aMarginea anterioară a înotătoarelor pectorale, ventrale şi anale albe strălucitoare; gura mică, solzii mici, în lungul liniei laterale în număr de 160-240

5

4bMarginea anterioară a înotătoarelor pectorale, ventrale şi anale nu sunt albe, solzii pot fi mici

6

5aÎnotătoarele anale şi ventrale portocalii cu o dublă bandă neagră şi albă pe marginea lor anterioară

Păstrăv fântânel

6aSolzi mijlocii (120-130 în lungul liniei laterale), 11-19 dispuşi între linia laterală şi înotătoarea adipoasă

7

6bSolzi foarte mici (180-220 în lungul liniei laterale), corp cilindric

Lostriţă

7aCorpul colorat destul de variat, pe spate brun-verzui, este presărat cu pete roşii şi negre care apar şi pe înotătoare

Păstrăv indigen

7b

Corp argintiu cu spatele gri-verzui, deasupra liniei laterale pete negre rotunde, rectangulare sau în formă de x; rar până la 6-8 ani pot apărea pete portocalii, roşii sau ruginii în lungul liniei laterale

Păstrăv de lac

26

Familia Salmonidae (Regan, 1914). Peştii din această familie au corpul alungit,

acoperit cu solzi mici si deşi. Au două înotătoare dorsale, cea posterioară numită adipoasă;

ventralele sunt plasate în zona abdomenului., Capul nu este acoperit de solzi şi gura nu

prezintă mustăţi. Linia laterală este evidentă. Oviductele sunt rudimentare sau lipsesc.

Reproducerea are loc în apele dulci. Familia cuprinde nouă genuri, dar la noi trăiesc numai

patru, două autohtone: Salmo şi Hucho şi două introduse: Salvelinus şi Coregonus,

Genul Salmo (Linne, 1758). Corpul este alungit, gura largă, pe laturile corpului cu

puncte roşii sau negre. Icrele sunt mari. Speciile acestui gen sunt răspândite în Europa, Asia

Mică, Caucaz, America de Nord etc. La noi se găsesc două specii: Salmo trutta şi Salmo

gairdneri.

Salmo trutta L., 1758. Este o specie larg răspândită. în mod obişnuit, are pe flancurile

corpului pete roşii. Sunt cunoscute numeroase rase geografice, care constituie subspecii. La

noi sunt cunoscute: Salmo trutta fario; Salmo trutta lacustris; Salrno trutta-labrax, cea mai

răspândită fiind prima subspecie. Este de menţionat faptul că mulţi autori apreciază că fiecare

lac, fiecare râu şi chiar porţiune a unui râu are varietatea sa locală de păstrăv, care se

deosebeşte mai mult sau mai puţin prin forma şi coloraţia sa.

SALMO TRUTTA-FARIO L. 1758

(SALMO FARIO Linnaeus; TRUTTA FARIO Siebold)

(păstrăvul indigen)

Caractere morfologice. Are corpul relativ scurt, îndesat. Pe linia laterală se pot

număra 115-132 solzi. Lungimea corpului este în funcţie de vârstă şi hrană, înălţimea maximă

reprezintă 19,5-24% din lungimea corpului (fără aripioara caudală). Are botul scurt şi obtuz.

Capul reprezintă 20,6-23,6% din lungimea corpului (fig.). Greutatea după primul an oscilează

între 5-20 g, în funcţie de hrănire, şi ajunge, după 5-6 ani, până la 4-5 kg.

Coloraţia variază destul de mult în raport de vârstă, maturitate sexuală, temperatură,

natura apei etc. în apele umbrite, păstrăvul are o culoare mai închisă decât în apele luminate.

Adulţii au, obişnuit, spinarea brună-verzuie, flancurile mai gălbui, cu pete negre şi roşii,

acestea din urmă fiind grupate mai mult în jurul liniei laterale. Dintre înotătoare, care au

culoarea cenuşie, doar dorsala este punctată cu pete negre, ceva mai mici.

Dimorfismul sexual se evidenţiază prin capul mai ascuţit al masculilor, care au botul,

27

mandibula şi înotătoarele pectorale mai lungi decât femelele. În general, la păstrăvul indigen

se remarcă o variabilitate a caracterelor morfologice, a ritmului de creştere şi a coloritului, în

acest sens, se poate da ca exemplu păstrăvul negru din râul Beretău-Barcău (Crişana), care nu

are pete roşii.

Răspândire. Este o specie răspândită natural în cea mai mare parte a Europei (fig.),

ca şi în Asia Mică. A fost introdusă cu rezultate foarte bune în America de Nord, Africa si

Noua Zeelandă. La noi, este întâlnită în pâraiele de munte şi în lacurile montane, fiind

principalul „locuitor” al zonei care-i poartă numele.

Ecologie. Trăieşte exclusiv în apele de munte, cu un conţinut de 6-7 cm3 oxigen/l şi

cu o amplitudine redusă a temperaturilor. Exemplarele adulte preferă apele mai adânci, pe

când puieţii până la un an preferă apele mai puţin adânci şi mai liniştite. Este un foarte bun

înotător, fiind în stare să sară peste obstacole înalte până la l m. Este exclusiv carnivor. Se

hrăneşte cu insecte, melci, crustacee inferioare, mai rar cu batracieni, iar după 2-3 ani devine

ihtiofag, consumând peşti ca Phoxinus, Cottus, Noemacheilus şi chiar puiet din propria specie.

Reproducere. Maturitatea sexuală este atinsă în anul (2) 3-4, mai târziu la femele

decât la masculi. Epoca de reproducere începe în octombrie şi durează până în decembrie.

Păstrăvii, având o coloraţie mai vie (aşa-numita „haină de nuntă”), se deplasează spre izvoare.

Femelele au abdomenul mărit de icrele pe care le conţin. In locuri cu apă mică şi cu fundul

albiei nisipos, femela, cu ajutorul înotătoarelor, sapă un şănţuleţ în care depune icrele, peste

care masculii depun lapţii, după care cuibul este acoperit cu nisip. Depunerea icrelor se face în

mai multe reprize, după care adulţii coboară pe cursul apei. Icrele sunt galbene-portocalii, cu

diametrul de 4,5-5 mm; obişnuit, o femelă depune 2 000-2 500 (4 000) „boabe” la un kg din

greutatea corpului ei. Perioada de incubaţie durează, după P. Decei, de la 110 până la 205 zile,

în funcţie de temperatura apei. Din totalul icrelor depuse în mediul natural, doar l-3% ajung

până în stadiul de puiet. Alevinii au un ritm de creştere ce variază în funcţie de temperatura

apei şi, în special, de hrană (fig.). La un an, greutatea oscilează între 5-20 g, la doi ajung la

90-130 g, iar la trei ani între 200-300 g. Longevitatea maximă atinge 10-12 ani.

Pescuitul. Este permis între l mai si 14 septembrie, numai cu undiţa şi folosind

momeli artificiale. Dimensiunea legală admisă la pescuit este de minimum 20 cm, iar numărul

exemplarelor ce pot fi recoltate într-o zi de pescuit este limitat (10 bucăţi). Pescuitul se

practică de pe mal.

Creştere. Păstrăvul indigen se pretează la creştere şi exploatare intensivă, în staţiuni

special amenajate. Deoarece are un ritm de creştere mai scăzut, pentru consum se practică,

obişnuit, creşterea „păstrăvului curcubeu”.

28

SALMO TRUTTA LACUSTRIS L, 1758

(păstrăvul de lac)

Caractere morfologice. Are o formă, în general, identică cu a păstrăvului întâlnit în

pâraiele de munte. Se deosebeşte însă de acesta prin talie, ajungând la 10—12 kg, excepţional

mai mult. Este argintiu, iar pe spate verzui sau cenuşiu-albăstrui. Pe jumătatea superioară a

corpului şi pe înotătoarea dorsală se remarcă pete negre, rotunde sau neregulate, variabile ca

mărime. La exemplarele tinere se pot observa, în zona liniei laterale, şi pete roşii, care dispar

cu timpul.

Răspândire. Păstrăvul de lac este întâlnit în lacurile din nordul Europei, din Caucaz

şi Alpi. La noi a fost introdus în Lacul Roşu de la Gheorgheni şi în lacurile de acumulare de la

Bicaz, Vidraru, Vidra, Leşu, ca şi în lacurile Gâlcescu, Bucura si Bâlea.

Ecologie. Trăind în lacuri, se reproduce în pâraiele ce se varsă în ele. Perioada de

reproducere durează din septembrie până în decembrie. Maturitatea sexuală apare la 6-7 ani.

Icrele măsoară 5,25-6,00 mm. Longevitatea durează 20 ani. Până la vârsta de 3 ani, atinge

circa 27,00 cm, iar la 8-9 ani atinge 80-90 cm în lungime şi o greutate de 5,7-7,9 kg. Hrana sa

constă, la început, din larve, insecte etc., iar la vârsta de 4-5 ani devine aproape exclusiv

răpitor.

Pescuit. Recoltarea se face în aceleaşi condiţii ca la păstrăvul de râu. Are o

importanţă din ce în ce mai mare, pe măsura extinderii sale în toate lacurile de baraj şi în

lacurile alpine.

SALMO GAIRDNERI Richandson, 1836

(păstrăvul curcubeu)

Caractere morfologice. Specie originară din America de Nord, se deosebeşte de

Salmo trutta prin lipsa petelor roşii de pe flancuri şi frecvenţa mai mare a petelor întunecate şi

rotunde. Dintre numeroasele rase cunoscute în zona de origine, în Europa s-au introdus două:

irideus şi shasta, prima având 120-130 solzi, iar a doua 135-145 solzi pe linia laterală.

Exemplarele din ţara noastră au caracteristici ce se apropie mai mult de irideus, fapt pentru

care-1 vom prezenta doar pe acesta.

Salmo gairdneri-irideus (Gibbons, 1855) (păstrăv curcubeu, păstrăv american).

29

Are corpul ceva mai lat decât păstrăvul de râu. Atinge, obişnuit, 25-30 cm lungime şi 0,8-1,6

kg, ajungând excepţional la 50-90 cm şi 16 kg greutate. Cele mai mari exemplare pescuite în

Lacul Bicaz au cântărit în jur de 6 kg. Are spatele cenuşiu-albăstrui sau verzui întunecat, cu

flancurile argintii şi abdomenul albicios. Se remarcă numeroase pete negre pe corp, pe

aripioara dorsală şi caudală, lipsa petelor roşii şi existenţa unei dungi multicolore în lungul

liniei laterale, care luceşte în culorile curcubeului, de unde provine si denumirea (fig.). Ritmul

de creştere este mult mai rapid decât al păstrăvului indigen (fig.). Atinge în anul al doilea, în

funcţie de abundenţa hranei, 200-300 g şi 22-28 cm lungime.

Răspândire. Este răspândit în America de Nord. În Europa, a fost introdus în anul

1880. La noi a fost introdus în multe ape curgătoare şi în păstrăvării.

Ecologie. Păstrăvul curcubeu este mai puţin pretenţios la gradul de oxigenare a apei

şi suportă uşor variaţii mai mari ale temperaturii. Preferă temperaturi ale apei de 17-20° C.

Atinge maturitatea sexuală la vârsta de 2-3 ani.

Reproducere. Aceasta are loc în martie-aprilie, când femela depune, la l kg greutate

corporală, între l 500 şi 4 000 icre, cu diametrul de 4-5 mm. Incubaţia durează 330-400 zile-

grade.

Este mai rezistent la boli. Se hrăneşte cu insecte, moluşte, viermi, crustacei etc. Este

nepretenţios faţă de hrană.

Pescuit. Între l iunie-31 decembrie este permis cu undiţa, folosind momeli artificiale.

Dimensiunea minimă admisă la pescuit este de 20 cm. Se pescuieşte relativ mai uşor, din

cauză că este foarte lacom. Pescuitul se practică de pe mal, iar numărul exemplarelor este

limitat la 10 (5 din lacurile de acumulare).

Creştere. Se pretează la creştere intensivă, fapt pentru, care este înmulţit în

păstrăvăriile destinate producerii păstrăvului de consum (Tismana, Vaşcău, Gudea, Cîmpul

Cetăţii etc.). Nu se menţine în apele de munte atât din cauza temperaturii scăzute a apei, cât şi

pentru că este migrator, fapt pentru care este neindicat pentru repopularea apelor a căror

temperatură nu depăşeşte 16—17° C. Pe acest considerent, se recomandă introducerea rasei S.

g. shasta, care este stabilă. Se pretează şi la creşterea în iazuri sau lacuri.

Genul Salvelinus (Richardson, 1836). Speciile cuprinse în acest gen diferă de cele

din genul Salmo prin corpul moderat alungit, capul comprimat lateral, gura de la mijlocie la

mare şi solzii mai mărunţi. Genul este răspândit în nordul Americii, Europei şi Asiei, precum

şi în Alpi. La noi este introdusă o singură specie: Salvelinus fontinalis.

30

SALVELINUS FONTINALIS Mitcell, 1815

(păstrăvul fântânel, păstrăv de izvor)

Caractere morfologice. Corpul este verde-închis-măsliniu, pe spate marmorat, cu

dungi întunecate, alternând cu dungi deschise şerpuite, pe laturi auriu-portocaliu şi cu

abdomenul albicios. Numeroasele puncte roşii carmin sau galbene sunt înconjurate de o

bordură albastră, înotătoarele dorsală şi caudală au dungi închise, pectoralele, ventralele şi

anala sunt roşiatice; la marginea anterioară au două dungi, una roşie şi alta cenuşie

negricioasă. In perioada de împerechere, culorile devin mult mai vii. Corpul are obişnuit o

lungime în jur de 20 (30) cm, iar înălţimea maximă reprezintă 19-27,8% din lungime. Capul

ocupă 21,6-26% din lungime. Linia laterală cuprinde 200-250 solzi (fig.).

Răspândire. La noi a fost introdus în mai multe ape de munte, dintre care amintim:

Negruţa, Dumitreasa şi Irişoara, toţi afluenţi ai Someşului Mic. Prima încercare s-a făcut (în

1906) pe Valea Tarcăului şi Valea Putnei. În 1962 a fost introdus în Valea Dejani - Făgăraş,

iar în anii următori pe Valea Iadului, Râul Sadului, Neagra Brostenilor, Valea Gurghiului,

Valea Drăganului, Brodina şi Lacul Şteviei (Retezat).

Ecologie. Fântânelul manifestă preferinţă pentru apele reci (12-15°), bine oxigenate,

fapt pentru care staţiunea convenabilă o constituie cursul superior al pâraielor de munte. Este

sensibil la variaţiile de temperatură şi la poluare. Este mai vioi şi mai îndrăzneţ decât

păstrăvul. Se hrăneşte cu râme, larve, viermi, melci etc. pe care-i caută neîncetat.

Reproducere. Are loc odată cu a păstrăvului indigen, cu care se încrucişează şi dă

hibrizi sterili. Este mai sensibil la bolile infecţioase, fapt pentru care creşterea sa intensivă

este mai dificilă. Alevinii au un ritm de creştere mai rapid decât la păstrăvul indigen. Astfel,

după Pojoga, aceştia ajung la vârsta de un an la 12-18 cm lungime şi 20-125 g. Excepţional se

pot găsi, la vârste peste 4 ani, exemplare de 35 cm lungime şi cu greutate de peste 0,5 kg.

Pescuit. Nu este reglementat separat, ci se încadrează în aceeaşi perioadă cu a

păstrăvului de râu şi în aceleaşi condiţii.

Creştere. Este mai puţin apt pentru creştere intensivă. Are o importanţă economică

redusă, iar carnea sa este mai puţin gustoasă decât a păstrăvului de râu. Materialul necesar

popularilor se produce în păstrăvăriile Valea Putnei, Dejani-Făgăraş, Gudea-Mureş şi Bîlea-

Sibiu.

31

Genul Hucho (Günther, 1866) cuprinde specii de talie mare, cu capul comprimat

lateral, corpul acoperit cu pete întunecate până la negre, în formă de „X”. La noi se găseşte o

singură specie Hucho hucho (L.).

HUCHO HUCHO L, 1758

(Lostriţa)

Caractere morfologice. Este cel mai mare reprezentant al familiei. Are un corp

alungit şi gros, lung de 1,2-1,5 m şi atinge 10-20 kg. Obişnuit are 2-5 kg, capul reprezintă

22,7-27,9% din lungimea corpului şi se termină cu o gură largă, înălţimea corpului reprezintă

15-20% din lungime (fig.). Coloraţia pe spate este cenuşie-ruginie, iar flancurile şi abdomenul

albe-argintii. Jumătatea superioară a corpului, inclusiv dorsala şi caudala, sunt acoperite de

pete negre. Dimorfismul sexual este puţin pronunţat: botul masculilor este mai ascuţit, iar

coloraţia mai închisă, în special pe abdomen, înotătoarele sunt cenuşii sau roşcate şi, cu

excepţia dorsalei şi caudalei, sunt lipsite de pete.

Răspândire. Este o specie endemică în bazinul Dunării. La noi, este întâlnită în

câteva râuri: Tisa, Viseu, Bistriţa, Dorna, Cerna, Borşa etc. (fig.).

Ecologie. Trăieşte în apele nurilor sau fluviilor, manifestând preferinţe pentru

locurile cu curent puternic, vârtejuri, repezişuri şi zone de stâncării calcaroase.

Reproducere. Are loc primăvara, în lunile aprilie-mai, când lostriţa se deplasează în

locurile de „boişte", situate în amonte de staţiunea obişnuită de zona lipanului, reuşind să

treacă peste obstacole de l-1,5 m înălţime. În pietrişul sau nisipul de pe fundul albiei, femela

sapă o adâncitură de aproximativ 30 cm, în care depune icrele ce vor fi fecundate de unul sau

mai mulţi masculi. O femelă produce, la un kilogram din greutatea corpului, 1600-3200 icre.

Cele mai bune icre se obţin de la femelele de 4-6 kg. Icrele, de culoare galbenă-portocalie, au

diametre între 4,8-6 mm. Ecloziunea se produce după trecerea a circa 270 grade-zile. Larvele,

până la resorbţia pungii viteline, stau nemişcate, după care devin foarte active. Ele rămân la

locurile de ecloziune circa un an. În primul an, lostriţele ajung la 15-25 cm, .peste 30 cm după

doi ani, 40-'50 cm si în jur de un kilogram la trei ani, iar după vârsta de 6 ani ajung la 70-85

cm si 4-6 kg. Maturitatea sexuală se atinge la 5 ani.

Hrana. Este diferenţiată în funcţie de vârsta si anotimp. Ea constă, în stadiile de

tinereţe, din plancton şi insecte, apoi aproape exclusiv din peşti (Chondrostoma, Barbus

meridionalis, Leuciscus cephalus, Alburnoides, Phoxinus, Gobio), broaşte, şoareci de apă si

32

chiar păsări, înmulţirea şi existenţa lostriţei sunt afectate de duşmani naturali, paraziţi, bacterii

sau ciuperci ca Saprolegnia, ca şi de braconaj sau de poluarea apelor.

Pescuit. Este permis între l iunie şi 31 decembrie, pe bază de autorizaţie specială, cu

undiţa, dimensiunea minimă admisă la lostriţa fiind de 65 cm. În râurile populate cu această

specie, pescuitul cu momeli artificiale este interzis.

Creştere. Deşi au fost formulate numeroase rezerve referitoare la înmulţirea

artificială a lostriţei, încercările mai recente din ţara noastră, la păstrăvăriile Făina şi Valea

Putnei, au dat rezultate promiţătoare. Astăzi, lostriţa se mai creşte în păstrăvăriile Poiana

Mărului, Oieşti, Gilău şi Ceahlău.

Fam. Thymallidae (Gil, 1894). Deşi mulţi sistematicieni încadrează această familie

ca un gen al fam. Salmonidae, acceptăm clasificarea dată în „Fauna R.S. România”, vol. III.

Familia cuprinde un singur gen.

Genul Thymallus (Cuver, 1829). Cuprinde 5 specii dulcicole, vicariante, dintre care

la noi se găseşte doar una - Thymallus thymallus.

THYMALLUS THYMALLUS L., 1758

(lipanul)

Caractere morfologice. Corpul este alungit, cu înălţimea maximă reprezentând

19,5-25,5% din lungime, capul mic, terminat cu o gură mică; înotătoarea dorsală este mult

mai mare decât la alte salmonide, cu marginea rotunjită în partea anterioară (fig.). Linia

laterală este aproape dreaptă (cu 75-85 solzi). Pe spate şi cap are o culoare cenuşie-brun-

verzuie, laturile corpului sunt argintii cu reflexe vineţii sau gălbui, cu luciu metalic, iar

abdomenul alb-argintiu. Pe spate este mai întunecat, iar pe laturi are pete negre, înotătoarele

perechi sunt roşcate sau gălbui, iar cele neperechi violacee. Dorsala este colorată în albastru şi

roşu, cu pete roşii-cărămizii şi negre. Masculii sunt mai mari ca femelele. Obişnuit, atinge 20-

35 cm, rar 50 cm şi greutăţi până la 2,00 kg.

Răspândire. Lipanul este cunoscut aproape în întreaga Europă. La noi ocupă partea

inferioară a apelor de munte, constituind „zona lipanului”, care însă nu este prea bine

delimitată (fig.).

33

Ecologie. Preferă ape mai adânci, liniştite, cu fundul pietros.

Reproducerea are loc în martie-aprilie. Icrele, cu diametrul de 2,5-3,5 (4) mm, au o

culoare gălbuie-portocalie. Femelele depun în pietriş 6 000-13 000 icre pentru fiecare kg

greutate corporală. După 21-26 zile de la fecundaţie, respectiv după 200-230 grade-zile, are

loc ecloziunea. Creşte relativ repede, ajungând în primul an la 10-14 cm, în al doilea an la 16-

24 cm, în al treilea an la 30 cm şi 200-400 g. Atinge maturitatea sexuală la 3 ani. Hrana este

constituită din larve, crustacee, viermi, moluşte şi, ocazional, icre sau puiet de peşti.

Pescuit. Este permis cu undiţa, folosind muşte artificiale, între l iunie şi 31

decembrie. Dimensiunea legală admisă la pescuit este de minimum 25 cm, iar numărul este

limitat la maximum 10 bucăţi pe zi.

Creştere. Deşi până nu de mult s-a susţinut că nu este posibilă înmulţirea artificială,

în ultimii ani ea s-a realizat în unele păstrăvării (Lăpuşna, Cândeşti si Ceahlău), cu rezultate

satisfăcătoare, fapt deosebit de important pentru repopularea apelor noastre.

Grupa „peştilor însoţitori” sau a peştilor secundari cuprinde destul de multe specii,

aparţinând în majoritate familiei Cyprinidae, la care se adaugă reprezentanţi ai familiilor

Cobitidae şi Cottidae (tab. şi fig. de la … la …)

34

FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ

PRODUCŢIA PISCICOLA A APELOR DE MUNTE

Existenţa efectivului piscicol şi, în primul rând, al salmonidelor, este afectată de

factorii naturali nefavorabili, de factorii artificiali (legaţi de activitatea umană), de către boli şi

dăunători.

FACTORII NATURALI

Cei mai periculoşi sunt: viiturile mari, zăpoarele de gheaţă, seceta, variaţiile bruşte

de temperatură, îngheţurile şi obstacolele naturale. Viiturile mari, ca şi zăpoarele de gheaţă în

mişcare, antrenează la vale şi distrug atât peştii, cât şi flora şi fauna nutritivă, provocând

modificarea radicală a condiţiilor de existenţă pe perioade destul de lungi. Secetele prelungite,

care duc la scăderea nivelului apelor până la secarea lor, provoacă distrugerea parţială sau

totală a faunei şi florei, restrâng foarte mult spaţiul de trai al peştilor şi, concomitent, prin

încălzirea apei, se reduce procentul de oxigen; totodată, se creează condiţii favorabile

instalării unor boli şi a braconajului. Variaţia bruscă a temperaturii apei duce la unele

perturbări funcţionale şi de comportament şi debilitarea peştilor. Puietul nu suportă modificări

bruşte care depăşesc 3°C, iar adulţii până la 7°C; procente destul de mari de pierderi se

înregistrează şi la icrele ce suferă variaţii bruşte de temperatură, îngheţurile timpurii pot

cauza, de asemenea, pagube, împiedicând depunerea icrelor şi producând fixarea adulţilor în

gheaţă. Acelaşi fenomen, de blocare în gheaţă, poate avea loc când apa îngheaţă până la

fundul albiei. Apariţia unor obstacole naturale pe cursul apei, mai mari de 1 m înălţime,

împiedică deplasarea spre izvoare a reproducătorilor şi „boiştea” are loc în condiţii

nefavorabile. Acolo unde aceste obstacole nu pot fi îndepărtate, este indicată construirea unor

„scări pentru peşti”, care să le înlesnească trecerea în perioada de boişte. Deoarece însă aceste

scări facilitează braconajul, în perioada în care funcţionează trebuie păzite.

Dintre dăunătorii naturali ai salmonizilor amintim: vidra (Lutra lutra L.), nurca

(Mustela lutreola L.), şoarecele cu bot ascuţit (Neomys fodiens Pali), şobolanul de apă

(Arvicola amphibius), lipitorile, chişcarii, şarpele de apă (Natrix tesselata), unele pasări cum

sunt raţele, pescăruşul verde (Alcedo athis ispida L.), mierla de apă (Cinclus cinclus

aquaticus) şi unii peşti.

35

FACTORII ARTIFICIALI

Dintre aceştia, trebuie avuţi în vedere: braconajul, despădurirea unor suprafeţe mai

mari de teren din bazinele de acumulare, poluarea, plutăritul liber, construirea unor obstacole

ce barează apa, pescuitul neraţional etc. Braconajul este unul din factorii care influenţează cel

mai mult efectivele. Metodele utilizate de braconieri urmăresc ca în timp cât mai scurt să

prindă cât mai mult peşte. Printre metodele utilizate, amintim: otrăvirea apei cu diverse

vegetale sau substanţe, abaterea cursului apei, folosirea de materiale explozive, a unor

instalaţii electrice improvizate, ca şi întrebuinţarea unor unelte interzise la pescuitul

salmonidelor (prostovolul, sacul, ţepoaia, priponul). Aici, se pot adăuga şi cei care braconează

cu mâna sau cu undiţa, folosind momeli nepermise. Lupta contra braconierilor se face prin

exercitarea susţinută a pazei şi a controlului, prin identificarea şi sancţionarea exemplară a

celor care nu înţeleg să respecte dispoziţiile legale.

Exploatarea simultană a unor suprafeţe mai întinse din bazinul de recepţie a unei ape,

ca şi tăierea arborilor de pe malul apelor determină modificări importante ale vitezei de

curgere la suprafaţă, măresc cantitatea materialului erodat, permit o încălzire mai mare a apei

etc., fapt care se răsfrânge negativ atât prin conţinutul mai mic de oxigen, cât şi printr-un grad

de limpezime mai mică a apei, înrăutăţind condiţiile de existenţă a salmonidelor. Cerinţa de a

se executa exploatări pe suprafeţe mai mici este în deplină concordanţă cu principiile unei

silviculturi raţionale; prin aceasta se asigură modificări mai mici ale condiţiilor de mediu şi se

permite menţinerea unor efective normale de salmonide în apele respective.

Un factor care îşi face tot mai mult simţită prezenţa şi influenţa sa dăunătoare este

poluarea, generată de deversarea apelor reziduale, de eliminarea unor substanţe chimice, de

deversarea rumeguşului etc. Sunt ape care, în prezent, sunt lipsite total de peşte, cum ar fi

Valea Bârsei, pârâul Vârghiş etc. în altele se poate întâlni un număr redus de specii. Există

unele ape poluate din străinătate în care s-au adaptat unele specii de peşti, care însă nu mai pot

fi consumaţi din cauza substanţelor otrăvitoare pe care le-au încorporat, în parte, efectul

distrugător al poluării poate fi eliminat prin trecerea apelor reziduale prin staţii de epurare. La

noi în ţară, obligativitatea epurării apelor industriale este reglementată prin lege.

Un factor ce poate determina modificări sensibile ale efectivului este pescuitul

neraţional. Se cunoaşte că fiecare apă are o anumită capacitate de hrănire a efectivului

piscicol. Nereglementarea pescuitului, în raport de posibilităţile reale ale apei, duce la

scăderea efectivului până la dispariţia completă a peştelui.

Construirea unor obstacole mai mari de l m înălţime poate afecta înmulţirea

salmonidelor, ceea ce impune şi în acest caz construirea „scărilor pentru peşte”.

36

BOLILE SALMONIDELOR

Sunt destul de numeroase şi descrise pe larg în lucrări de specialitate. În lucrarea de

faţă ne vom opri doar asupra câtorva mai frecvente (tab. ). Cu puţine excepţii, ele nu sunt

transmisibile la om. Pentru evitarea îmbolnăvirii peştilor, mâi ales în crescătorii, se impun

măsuri de igienă şi profilaxie. Intre acestea, se recomandă asigurarea unui debit suficient de

mare, o densitate în bazine în concordanţă cu acest debit, asigurarea unor măsuri de igienă

perfectă a incubatoarelor, „trocilor” şi instalaţiilor, o hrănire raţională, susţinută şi în

concordanţă cu vârsta şi specia, introducerea în carantină a icrelor, alevinilor sau peştilor

introduşi, asigurarea unei permanente selecţii a efectivului de reproducători.

Preventiv, se prevăd băi cu verde de malachit, formol etc., sau dezinfecţii cu lapte de

var ori permanganat de potasiu, în raport de situaţie. Periodic, sunt trimise la analiză probe de

apă, iar în caz de mortalităţi, peşti sau icre sunt expediate pentru diagnostic la laboratoarele de

specialitate.

37

MIJLOACE DE CREŞTERE A PRODUCŢIEI

PISCICOLE A APELOR DE MUNTE

Creşterea efectivelor de salmonide se poate realiza prin măsuri de ocrotire şi de

amenajare a apelor. Măsurile de ocrotire se referă, în primul rând, la protejarea fondurilor

piscicole, la care se asociază crearea unor zone oprite pentru pescuit, ce însumează 20—25%

din luciul de apă, amplasate în locurile optime de dezvoltare a speciilor salmonicole. În

situaţia că pescuitul se face doar pe bază de autorizaţii, aceste zone nu-şi mai găsesc

justificarea. Acolo unde condiţiile o impun, perioada de pescuit poate fi mult redusă sau se

poate interzice pescuitul.

Pentru realizarea unor condiţii cit mai favorabile de creştere şi dezvoltare, pe lingă

măsurile de practicare a exploatărilor numai pe suprafeţe mici, regenerarea rapidă a

arboretelor etc., este indicat să se dea atenţie plantării malurilor, pentru asigurarea umbririi

apei, deci evitarea încălzirii ei, cât şi pentru faptul că arborii adăpostesc o entomofaună bogată

ce poate servi ca hrană peştilor.

Un rol însemnat în îmbunătăţirea condiţiilor de existenţă îl joacă şi amenajările ce se

execută şi care vizează restabilirea unor condiţii ce au fost alterate de cauze naturale sau

artificiale. Dintre amenajările cele mai frecvent întâlnite, amintim:

Cascada podită. Constituită dintr-un buştean gros de 40-50 cm, se amplasează

perpendicular pe firul apei şi se încastrează în mal pe o lungime de 1,5-2 m, la ambele capete.

Peste el se aplică o podea lată cât albia şi lungă de 2,5-3,5 m, în raport de panta terenului.

Partea din aval se fixează de buştean, având grijă ca marginea să treacă peste acesta cu 40-50

cm, iar cea din amonte se fixează cu o prăjină transversală şi se încastrează în fundul albiei,

pentru a se evita dislocarea cascadei. Lateral, se montează buşteni pentru a se evita erodarea

malurilor, dar cel mai bine se construiesc pe margini „căsoaie”. Apa care trece peste cascade,

fiind dirijată de 2 bile numite „abătătoare”, are o cădere de circa 50 cm, se oxigenează şi sapă

o bulboană în care păstrăvul îşi găseşte adăpost şi hrană. Aceste cascade creează cele mai

bune condiţii de dezvoltare pentru peşti. Obişnuit, ele se construiesc în apele ce au fundul

albiei erodabil si maluri înalte (fig.).

38

Barajul. Se execută din blocuri de stâncă şi bolovani pe porţiuni ale albiei cu

eroziune redusă, pentru ca apa să nu le disloce. Amplasat transversal, barajul are o înălţime de

50 cm şi o lăţime de 80-100 cm, iar lungimea sa nu va depăşi 6-8 m. în aval, el va fi susţinut

de o bilă încastrată în ambele maluri. Lateral, dacă este cazul, malurile se căptuşesc cu

lespezi, pentru a se evita erodarea, în spatele barajului se formează o porţiune de apă întinsă,

adâncă şi mai liniştită, în care se vor dezvolta o faună şi o floră mai bogată, iar peştii vor găsi

mai uşor adăpost. (fig.).

Cascada simplă. Se execută dintr-un buştean cu diametrul de 35-40 cm, dispus

transversal peste curentul apei, şi se încastrează la ambele capete în mal, pe o lungime de l-2

m. În spatele lui se aşează fascine, bolovani şi pietriş, pentru ca apa să treacă peste buştean şi

să formeze o bulboană în aval. Aceste cascade sunt indicate pentru apele cu maluri joase şi

albia cu o lăţime sub 8 m. Construcţia simplă, costul scăzut ca şi posibilitatea de a fi executată

de unul sau doi oameni, o fac avantajoasă în raport cu alte amenajări (fig.).

Pintenul. Se execută în apele care au o mare variaţie a debitului şi cu albii late.

Amplasarea lui se face în punctele în care curentul apei loveşte în mal. Sunt cunoscute mai

multe tipuri de pinteni; toate însă se amplasează oblic faţă de mal şi cu unul din capete

încastrat în el, fie că pintenul este format dintr-un perete de bârne, fie că este format dintr-o

„căsoaie”, în acest fel, se evită erodarea malurilor şi, totodată, în apa liniştită din spatele lor

peştii găsesc adăpost şi hrană. Pintenii sunt indicaţi în apele în care se practică plutăritul (fig.).

Scobitura în mal. Este, aşa cum sugerează denumirea, o excavaţie în mal executată

cu scopul de a oferi, în apele cu plutărit, un adăpost pentru

peşti. Dimensiunile unei astfel de lucrări sunt de 1,5-2 m, atât în Lungime cât şi în

lăţime. Dezavantajul ei corista în faptul că se colmatează foarte repede.

Arborele ancorat. Este lucrarea cea mai uşor de realizat, recomandabilă în apele cu

adâncime mică şi maluri joase. Arborele, cu vârful înspre aval, necurăţat de crăci, se

ancorează cu sârmă de un punct de pe mal, în locuri în care apa îl erodează. Prezenţa arborelui

domoleşte curentul apei şi permite dezvoltarea unei bogate faune, iar pentru păstrăvi

constituie un bun loc de adăpost şi pândă, (fig.).

Capra. Este o construcţie mobilă, de formă piramidală, cu baza pătrată sau triunghi

echilateral, cu latura de l-1,5 m. Unul sau doi pereni ai caprei se căptuşesc cu scânduri pe o

înălţime de 70-100 cm. La jumătatea înălţimii piramidei se execută o platformă pe care se

aşează bolovani, pentru a se asigura stabilitatea construcţiei. Capra se aşează în albie cu partea

căptuşită înspre amonte, pentru ca în spatele ei să rămână loc de adăpost. Caprele se utilizează

acolo unde nu se pot executa alte lucrări cu efect mai mare (fig.).

39

Trecătorile sau „scările pentru peşti”. Sunt indicate în cazul obstacolelor naturale

sau artificiale mai înalte de l m şi care se găsesc pe cursul apei (fig.). Trecătorile sunt nişte

canale săpate în mal, cu o pantă de l:12 până la l:15. Secţiunea canalului este de 100x50 cm,

iar apa trebuie să aibă o înălţime de cel puţin 20 cm, pentru ca peştele să poată trece, în unele

situaţii, se poate utiliza un canal în care se instalează palete de retenţie a apei, de dimensiuni şi

forme variabile.

Se utilizează, de asemenea, scări cu despărţituri complete sau scafa cu contracurent.

Aceasta din urmă constă dintr-un tub în interiorul căruia se amplasează nişte pinteni aşezaţi în

unghi ascuţit faţă de fundul tubului şi care sunt încovoiaţi cu vârful înăuntru. Această

construcţie creează un contracurent ce frânează curentul principal, în clipa în care apa din

fundul scobiturii încearcă să treacă peste muchia pintenului.

Mai recent, în străinătate, la obstacolele mai înalte, se execută ascensoare electrice

automate, care transportă peştele în amonte.

Pentru împiedicarea braconajului, „scările pentru peşti”, aflate în funcţiune, trebuie

neapărat păzite; altfel, ele devin curse din care peştii pot fi foarte uşor prinşi.

*

În cazul cursurilor de apă cu un grad de torenţialitate ridicat, se va avea în vedere

coroborarea lucrărilor de ameliorare şi corectare a torenţilor cu lucrările de amenajare

piscicolă, ca şi cu lucrările de interes hidroenergetic, în astfel de situaţii, soluţiile adoptate

pentru amenajarea piscicolă vor putea avea caracter de unicat vizând, în final, menţinerea si

creşterea efectivului piscicol în noile condiţii;

Complexitatea amenajării ecosistemelor acvatice constă în faptul că, de cele mai

multe ori, această lucrare urmăreşte să redea mediului calităţi pe care acesta le-a pierdut,

adeseori, din cauze antropogene. reţeaua hidrografică a apelor de munte a suferit mai puţin

decât restul reţelei hidrografice influenţa unor factori legaţi de industrializare chimizare,

defrişări etc.; este foarte probabil ca, sub raportul productivităţii piscicole apele de munte să fi

avut de suferit şi din alte cauze, cum ar fi: poluarea, schimbarea naturii arboretelor, creşterea

numărului de pescar braconajul, utilizarea cursului de apă de câtre zootehnie şi construcţii etc.

Ca urmare, pentru o mai bună valorificare a apelor de munte vor trebui asigurate într-o mai

mare măsură lucrări de întreţinere, protecţie şi creştere a potenţialului lor biologic, în aceasta

situaţie o mai mare atente în amenajarea lacurilor şi, mai ales, a celor de retenţie. va asigura o

sensibilă creştere a producţiei piscicole.

În întreţinerea bazinelor acvatice, de mare importanţă este menţinerea şi consolidarea

malurilor. Astfel, locurile de adăpat trebuie amenajate corespunzător, sub forma unei

platforme parţial suspendate deasupra apei şi, bineînţeles, interzicerea adăpatului pe restul

40

albiei. Defrişările în lungul apelor pot cauza efecte nedorite asupra condiţiilor de existenţă a

peştilor (temperatură, hrană etc.). Nu sunt însă de dorit ape complet umbrite, deoarece aceasta

se repercutează negativ asupra varietăţii hranei animale şi asupra dezvoltării vegetaţiei

acvatice. Lucrările de corectare a albiei pot distruge locurile de adăpost, vegetaţia acvatică şi

pot produce dezechilibre între categoriile de consumatori, fapt pentru care se cere păstrarea,

pe lungimi cât mai mari, a cursului natural.

Toate intervenţiile făcute, prin diferitele lucrări amintite mai sus, influenţează, direct

şi indirect, efectivul piscicol, fapt pentru care trebuie precizat că, alături de ele, se impun de

multe ori intervenţii cu efecte directe asupra componentei piscicole. Astfel, recoltarea într-un

anumit regim a efectivului piscicol poate favoriza o specie sau alta, aşa cum o permite

pescuitul cu caracter industrial. Păstrarea unor anumite raporturi cantitative între specii duce

la realizarea unui echilibru artificial. O altă cale o constituie populările masive cu alevini sau

chiar adulţi, care schimbă raporturile cu ceilalţi componenţi ai ecosistemului, dar permit şi o

mai intensă recoltare. Utilizarea metodelor biologice prezentate, ca şi folosirea materialului

selecţionat la repopulări, stabilirea unor veritabile formule de populare a apelor, cum ar fi

păstrăv-boiştean-porcuşor, amenajarea locurilor de reproducere etc. pot influenţa, în mare

măsură, producţia piscicolă a apelor de munte.

41

CREŞTEREA ARTIFICIALA A SALMONIDELOR

Cauzele care au determinat trecerea la creşterea artificială a salmonidelor sunt

cerinţele crescânde de peşte pe piaţa internă şi externă, ca şi necesitatea tot mai imperioasă de

repopulare a apelor de munte, pentru satisfacerea solicitărilor unui număr tot mai mare de

pescari sportivi.

„Programul naţional de conservare şi dezvoltare a fondului forestier prevede, printre

altele, şi o creştere rapidă a producţiei de păstrăv pentru consum şi posibilitatea pentru

oamenii muncii de a-şi petrece timpul liber în mod plăcut, prin practicarea pescuitului sportiv.

In aceste condiţii, a fost adoptat de către Ministerul Silviculturii un intens program de

dezvoltare şi modernizare a bazei materiale printr-o serie de acţiuni de amenajare a apelor de

munte. S-au avut în vedere situaţiile mai dificile de reproducere a salmonidelor în unele

staţiuni, în care, sub acţiunea factorilor nefavorabili, condiţiile de mediu s-au deteriorat, fapt

ce a dus la scăderea sau chiar la dispariţia efectivului piscicol. Un alt motiv care a determinat

luarea unor măsuri speciale este că, în condiţii naturale de reproducere, numai l«/o din icrele

depuse de păstrăvi ajung să evolueze până în faza de adulţi. Speciile care se cresc astăzi în

staţiuni de creştere intensivă sunt: păstrăvul indigen, păstrăvul fântânel, lipanul, lostriţa,

coregonul (pentru repopulări) şi păstrăvul curcubeu (pentru consum).

Producerea materialului necesar repopulărilor, ca şi producţia de peşte pentru

consum, se realizează în staţiuni piscicole denumite păstrăvării. Acestea pot fi destinate

repopulărilor, producţiei de peşte pentru consum sau au un caracter mixt.

CONDIŢII NECESARE ÎNFIINŢĂRII

UNEI STAŢIUNI DE SALMONICULTURĂ

Înainte de înfiinţarea unei staţiuni destinate salmoniculturii (păstrăvărie), este necesar

să se stabilească dacă condiţiile staţionale satisfac exigenţele care se impun. Amplasarea se

face în staţiuni de munte, de preferinţă pe un substrat impermeabil. Sunt însă şi situaţii când

sursa de apă permite instalarea lor chiar în zona de câmpie.

Asupra surselor de apă care vor alimenta instalaţiile şi bazinele este indicat să se facă

măsurători timp de un an, prin care să se stabilească oscilaţiile pe care le înregistrează debitul

42

apei, conţinutul acesteia în oxigen dizolvat, pH-ul şi limpezimea. Debitul are un rol însemnat,

deoarece de mărimea lui depinde capacitatea păstrăvăriei respective. După P. Decei, este

recomandabil să se asigure următorul debit: 500-l 000 l/s pentru l ha luciu de apă; pentru

10000 icre: 3-5 l/minut, de la fecundare până la embrionare; 5-7 l/minut, de la embrionare

până la eclozare; pentru 10 000 puieţi: 7-15 l/minut, de la eclozare până la 30 zile; 30 l/minut,

între 31-60 zile; 60 l/minut, între 61-90 zile; 60-120 l/minut, până la un an.

Se va urmări ca, prin debitul existent, să se asigure în cinci ore o schimbare totală a

apei din bazine. Este indicat, după I. Pojoga, ca în staţiunile mai joase malurile bazinelor să

fie plantate cu arbori, care să asigure umbră în timpul verii, deci temperaturi ceva mai scăzute,

pe lângă faptul că atrag un mare număr de insecte care pot servi ca hrană naturală. Dintre

condiţiile staţionale, trebuie avut în vedere gradul de împădurire, ca şi perspectiva

exploatărilor forestiere în bazinul în care se urmăreşte amplasarea, de aceasta depinzând

constanţa debitului, limpezimea, temperatura etc. Este necesar ca terenul pe care se instalează

bazinele să aibă o pantă de l %, pentru a se asigura scurgerea apei cu o viteză care să evite

îngheţarea ei. Trebuie să se ţină seama, la amplasare, şi de condiţiile de ordin economic, în

sensul ca sursele de aprovizionare să fie cât mai apropiate, accesul să se realizeze cu uşurinţă

şi să se obţină beneficii care să amortizeze investiţiile în câţiva ani.

PĂRŢILE COMPONENTE ALE UNEI PĂSTRĂVĂRII

Pentru realizarea înmulţirii şi creşterii salmonidelor, sunt necesare o serie de

instalaţii şi amenajări specifice, al căror număr şi varietate depind de scopul şi capacitatea

staţiunii respective (fig.).

Sistemul de captare şi distribuţie a apei. Prezent în toate păstrăvăriile, este

constituit dintr-un baraj, canale de alimentare, bazine de distribuţie şi decantare, canale de

admisie şi canale de evacuare.

Barajul se construieşte, obişnuit, din piatra şi mortar; are rolul de a capta apa şi a

permite dirijarea ei prin canalele de alimentare. Dacă înălţimea sa depăşeşte l m, va fi dotat cu

„scară pentru peşti”. Barajul va fi prevăzut cu radier şi cuvetă. În cazul păstrăvăriilor mai

mici, el poate fi înlocuit de o construcţie din lemn.

Canalul de alimentare porneşte din partea superioară a barajului, având la intrare un

grătar pentru reţinerea eventualelor crăci şi un dispozitiv (şuber) pentru reglarea debitului.

Panta canalului este de 1% şi trebuie să crească progresiv pe parcurs. Dimensionarea se face

luând în considerare debitul de apă necesar, la care se adaugă o rezervă de 10%. El se execută

43

din lemn, zidărie, tuburi de azbociment, fontă sau beton armat, având la fiecare 100 m, ca şi la

schimbări de direcţie, mici bazine de control.

Bazinele de distribuţie se construiesc pentru reglarea debitului şi dirijarea apei spre

diversele părţi ale păstrăvăriei. Uneori, pot servi şi ca bazine de decantare. Se execută din

zidărie sau beton armat.

Bazinele de decantare se realizează cu scopul de a se depune impurităţile antrenate

de ape şi pentru a asigura astfel un grad ridicat de limpezime, mai ales apei destinate

incubatoarelor. Se confecţionează din aceleaşi materiale ca şi bazinele de distribuţie.

Dimensiunile obişnuite ale acestor bazine sunt de 5x10 m. Este bine să se utilizeze două

decantoare, pentru ca atunci când unul este în funcţie celălalt să poată fi curăţat. Iarna nu este

necesară utilizarea lor, deoarece apa este limpede, iar viteza mică permite îngheţarea apei.

Canalele de admisie sunt legate de canalul de alimentare prin mici bazine de

distribuţie, care asigură dirijarea apei în bazine. Ele sunt amplasate mai sus, la cel puţin 30 cm

deasupra nivelului apei din bazin, pentru ca, prin cădere, să se asigure oxigenarea apei. In

bazin, sub locul de cădere a apei, se execută platforme înclinate de beton sau lemn, pentru a

împiedica pătrunderea peştilor în canale.

Canalele de evacuare. La ieşirea din bazine sau din „casa incubatoarelor” apa este

dirijată în canale de evacuare. Panta de scurgere poate fi mai mică, dar materialele de

construcţie sunt aceleaşi ca la canalele de alimentare.

Elementul care asigură reglarea nivelului apei din bazine este aşa-numitul „călugăr”,

amplasat la ieşirea apei din bazine (fig.). Acesta se execută din dulapi de lemn sau beton

armat. „Călugărul”, în general, are două părţi: una verticală, amplasată în bazin sau în

marginea digului şi alta orizontală, care pleacă de pe fundul bazinului şi iese pe sub dig.

Partea verticală are o formă dreptunghiulară, cu secţiunea de 15x30 cm la bazinele pentru

puieţi şi 20 X 40 cm (sau 30x60 cm) la bazinele pentru reproducători sau creşterea peştelui de

consum. În interiorul lor se găsesc vanete ce permit reglarea nivelului apei din bazine. Partea

orizontală are o secţiune pătrată, de 15x15 cm la bazinele pentru puieţi si 20X20 cm (sau

30x30 cm) la bazinele pentru peştii adulţi. Partea dinspre bazin a „călugărului" este dotată cu

sită sau grătar, care permite intrarea apei în corpul său. Corpul orizontal este prevăzut cu un

şuber, care permite evacuarea apei din bazin. Circulaţia apei prin „călugăr” se face în felul

următor: apa intrată prin sită trece peste primul şir de vanete, care sunt lăsate până jos, apoi

trece pe sub cel de-al doilea şir, evacuându-se apa de la suprafaţă. Aceasta se face vara, când

apa de la suprafaţă este mai caldă şi mai săracă în oxigen. Iarna, se urmăreşte schimbarea apei

la fundul bazinului şi atunci primul rând de vanete, ridicat în sus, permite trecerea apei pe sub

el.

44

Bazinele pentru peşti. Au dimensiuni şi forme diferite, în raport cu destinaţia lor.

Bazinele pentru puieţi au o suprafaţă de 20-60 m2, cu raportul între laturi de 10/1.

Ele au fundul în pantă lină; astfel, la admisie apa are o adâncime de 0,50 m, iar la evacuare l

m. Se apreciază că pentru fiecare tonă de peşte pentru consum sunt necesare 5—6 bazine de

acest fel. Aceste bazine se execută din pământ sau beton.

Bazinele pentru reproducători au o suprafaţă de 100-200 m2 şi raportul între laturi

între 1/5-1/8. Adâncimea apei la admisie trebuie să fie de 1-1,20 m şi de 1,5-2 m la evacuare.

Necesarul de apă se calculează astfel încât la fiecare kilogram de peşte să existe l-2 m2 luciu

de apă. Se execută din pământ sau beton, cu fundul acoperit cu pietriş.

Bazinele destinate creşterii păstrăvului de consum au o suprafaţă de 200-500 m2, cu

raportul între laturi între 2/5-1/2. Adâncimea apei la admisie va fi de 0,80—1,00 m şi de 1,50

m la evacuare. Necesarul se calculează ţinând seama de productivitatea speciei care se creşte.

Se apreciază că, în ce priveşte suprafaţa luciului de apă dintr-o păstrăvărie, bazinele destinate

creşterii ocupă 60—70%. Bazinele se realizează din pământ sau beton, având fundul acoperit

cu pietriş. Preferabil, se va utiliza pământul atunci când acesta nu este permeabil, deoarece, pe

lângă faptul că permite instalarea unei faune nutritive, este mai igienic şi mai economic.

Bazinele circulare, destinate reproducătorilor de lostriţă şi păstrăv, au un diametru de

8—18 m. Atât pereţii, cât şi fundul bazinului au o anumită înclinaţie. Apa are o adâncime de

0,75—1,0 m. Alimentarea cu apă se face perimetral. Este indicat ca la coronament bazinele să

fie prevăzute cu plasă de sârmă, pentru ca peştii să nu sară din bazin.

Alte categorii de bazine. În păstrăvării se mai construiesc 2-3 bazine de carantină,

eventual 5—6 bazine pentru experimentări, cu dimensiuni de 1x3 m, ca şi l-2 bazine pentru

pescuitul sportiv.

În interiorul tuturor bazinelor se vor construi platforme de scândură de 60 (80)-100

(120) cm, plasate la 30 cm sub nivelul apei, pentru hrănire şi adăpost.

Groapa de pescuit. Constituie o anexă a bazinelor, care facilitează prinderea peştilor

cu ocazia operaţiilor de evacuare şi sortare a efectivului piscicol, în cazul bazinelor pentru

puieţi, ea poate fi suplinită de o ladă pentru pescuit. Groapa pentru pescuit este un bazin mic

de 0,5x0,75 m şi adânc de 0,25-0,50 m, situat sub nivelul fundului bazinului. Amplasarea sa

se poate face în interiorul sau în exteriorul bazinului. Lada de pescuit, de dimensiuni ceva mai

mici decât groapa de pescuit, are pereţii perforaţi şi este prevăzută cu minere.

45

INSTALAŢII DESTINATE INCUBĂRII ICRELOR

Procesul de incubare a icrelor, ca şi creşterea puieţilor (alevinilor) în primele

săptămâni de viaţă, necesită unele instalaţii specifice care, în cea mai mare parte, sunt

amplasate într-o construcţie specială (fig.). În această clădire, obiectivul principal îl constituie

camera incubatoarelor, care se construieşte la demisol, cu ferestrele aşezate imediat deasupra

solului. Pentru o capacitate de 500 000 icre, încăperea are dimensiunile de 7x6x2,5 m.

Pardoseala, ca şi planşeul, se execută din beton. În interior se amplasează filtrele de apă, cu un

sistem de alimentare şi evacuare a apei, incubatoarele cu postamentele din beton şi o sursă de

căldură. La acelaşi nivel se amenajează o încăpere mai mică ce joacă, obişnuit, şi rolul de

antreu, în care se găsesc bazinele de parcare a reproducătorilor. La nivelul superior se

construieşte locuinţa păstrăvarului, un birou laborator şi încăperi auxiliare.

Filtrele pentru apă. Pot fi de mai multe tipuri, mai frecvent utilizat fiind filtrul dublu

(fig.). Acesta este format din 3 compartimente: două dintre ele destinate filtrării, iar unul

distribuirii apei. Materialul filtrant este constituit din pietre de râu, pietriş şi nisip. Apa, care

trece succesiv prin straturile mai grosiere către cele mai fine, este dirijată prin conducte sau

„uluce” la incubatoare, în care cade de la o înălţime oarecare, pentru a se asigura oxigenarea

ei. Din incubatoare apa se scurge în uluce de evacuare, situate la 5-10 cm sub fundul

incubatoarelor.

Incubatoarele. Sunt destinate adăpostirii icrelor din momentul fecundării până la

ecloziune. Sunt cunoscute mai multe tipuri de incubatoare, dintre care, pentru clocirea icrelor

de păstrăv, se utilizează tipul „Wacek-Universal”, iar pentru coregon şi lipan tipul „Weiss"

(„Zug”).

Incubatorul „Wacek-Universal” este construit din două cutii: cea exterioară din

beton, lemn sau tablă, cu dimensiunile de 70x60x30 cm, iar cea interioară din tablă zincată

sau material plastic, de dimensiuni mai mici: 65x58x25 cm. Cutia interioară are la fiecare din

capete câte un perete interior, situat la 5 cm. În partea din care intră apa, peretele este perforat

pe circa o treime din suprafaţă, porţiunea fiind situată lateral. Peretele dinspre evacuare, ca şi

fundul cutiei, prezintă perforaţii pe toată suprafaţa. Capacul incubatorului, din lemn, are un

orificiu de 10x10 cm, acoperit cu tablă perforată. Capacitatea unui incubator este de 10 000-

12 500 icre de păstrăv pe un rând; în incubatoare, icrele pot fi puse pe 4-5 rânduri.

Incubatorul Zug (Weiss) este format dintr-un vas de sticlă de forma unei pâlnii

alungite, cu capacitatea de 6-7 litri, înalt de 50-60 cm, cu diametrul la capătul mic de 4-5 cm,

iar la marginea superioară de 15-20 cm (fig.). Apa circulă printr-un tub de cauciuc conectat la

capătul mic, de unde urcă şi se evacuează la partea de sus. Capacitatea unui astfel de

incubator este de 40 000-50 000 icre de coregon.

46

Incubatorul cu „curent lung” este format dintr-o cutie cu dimensiuni de 300X35X30

cm în care se introduc 3-4 cutii din tablă, de 30x60 cm, în care sunt practicate găuri

lenticulare, de 0,3X1,0 cm. Ele prezintă avantajul unui debit mai redus, al întreţinerii şi

dezinfectării mai uşoare, dar asigură o oxigenare inegală.

Incubatorul cu „curent vertical” este de forma unui dulap, în care fiecare, sertar

conţine 10 000 icre. Având în vedere că un asemenea dulap conţine 10-20 sertare-incubatoare

(care, la unele tipuri, poartă denumirea de tasuri), rezultă că procesul de incubare se realizează

pe o suprafaţa foarte mică şi cu un debit de 20-40 l/minut la 100 000 icre.

Puierniţa sau troaca. Este un bazin din lemn sau beton, de 200X60X25 cm (fig.).

Pentru a împiedica ieşirea puieţilor la cele 2 capete se execută pereţi din tablă perforată ce se

dispun la 10 cm în interior. Capacitatea unei „troci” este de 5 000-10 000 puieţi. Ele se aşeză

sub un şopron construit lângă casa incubatoarelor. Alimentarea cu apă se realizează printr-o

ramificaţie a canalului de alimentare.

INSTALAŢII ANEXE

În această categorie se includ instalaţiile frigorifice (sau gheţăria), destinate păstrării

gheţii şi cărnii şi bucătăria furajeră, pentru prepararea hranei peştilor. Gheaţa este necesară

pentru transportul icrelor, puieţilor sau a păstrăvului de consum, ca şi la conservarea hranei

necesare peştilor. In păstrăvărie, trebuie să mai existe, pe lingă locuinţa păstrăvarului, o

magazie pentru păstrarea hranei uscate şi o magazie pentru utilaje (hidrobion, sortatorul

pentru peşti, aeratorul, distribuitorul de hrană uscată etc.).

PRODUCEREA PUIEŢILOR DE SALMONIDE

În păstrăvăriile din ţara noastră se produc, în marea majoritate a cazurilor, puieţi de

păstrăv indigen, de păstrăv curcubeu şi, mai puţin, de lipan, lostriţă, coregon şi fântânel. In

principal, procesul de producţie trece prin câteva faze: prinderea reproducătorilor; recoltarea

şi fecundarea icrelor şi incubarea, având însă unele particularităţi, în funcţie de specie.

Recoltarea icrelor. La păstrăvul indigen, reproducătorii se obţin din păstrăvărie sau

se pescuiesc din râu, având grijă să nu se producă vătămări acestora. Vârsta cea mai indicată

pentru recoltarea icrelor de la adulţi este la 4-6 ani. Prinderea exemplarelor reproducătoare are

loc, obişnuit, după 15 septembrie. Este indicat ca reproducătorii să fie hrăniţi abundent şi cu

hrană naturală.

Recoltarea icrelor („mulgerea”) se face în funcţie de începerea epocii de „boişte” în

apa respectivă. De la primele semne ale începerii ei, reproducătorii sunt sortaţi pe sexe, în

47

bazine separate. Pentru stabilirea momentului optim, reproducătorii sunt controlaţi cel .puţin o

dată la 3-4 zile.

Când elementele seminale au ajuns la maturitate, hrănirea încetează timp de două

zile, după care peştii sunt scoşi şi introduşi în nişte bidoane. Mulgerea se recomandă să se

facă sub anestezie, care se realizează cu eter, uretan, dar cel mai frecvent cu o substanţă

specială - M 222. Se scot, succesiv, mai întâi 3-4 femele, de la care se recoltează icrele într-un

lighean şi apoi doi masculi ai căror lapţi sunt „mulşi" deasupra lor şi amestecaţi cu icrele,

utilizând, în acest scop, o pană de gâscă (fig. 12.8). Această metodă de fecundare mai poartă

denumirea de metodă uscată, datorită faptului că amestecarea elementelor seminale se face

fără apă, deoarece, în apă, spermatozoizii trăiesc mult mai puţin. Abia după ce se consideră că

prin amestecare fecundarea s-a produs, se toarnă apă cu care se spală în mai multe rânduri

icrele şi apoi se depun în incubator, după o treptată egalizare a temperaturii apei în incubator

cu cea din vasul în care au fost spălate. Recoltarea icrelor are loc în mai multe reprize, situate

la 6-8 zile una de cealaltă. Numărul icrelor ce se obţin la un kilogram greutate corporală

oscilează de la 2 500 la 3 000 bucăţi, excepţional mai mult. Procesul de incubaţie durează

140-180 de zile (necesită de la 330 la 380 grade zile), iar după P. Decei, 142-184 zile,

(respectiv 330-376 grade-zile). Pierderile admisibile în acest interval nu trebuie să depăşească

15%.

La păstrăvul curcubeu se utilizează reproducători crescuţi în păstrăvării. Recoltarea

icrelor se face în aprilie-mai, obţinându-se, în medie, 2500-3000 buc. la un kg corp. Perioada

de recoltare de la o femelă este de 5-10 zile. Incubaţia durează 45—62 zile, necesitând, în

medie, 360 grade-zile. Temperatura joacă şi aici un rol important, aşa cum rezultă din tabelul

40, redat după Leitritz (1969). Pierderile oscilează între 10-25%.

Perioada de incubaţie la păstrăvul curcubeu

Tabelul

Temperatura apei (°C) Perioada de incubaţiezile grade-zile

5 80 4007 48 336

10

13

31

24

310

312

16 19 304

La păstrăvul fântânel reproducătorii se obţin din păstrăvării. Vârsta cea mai potrivită

a acestora pentru recoltarea icrelor este de 4-5 ani. Este indicat ca ei să primească numai hrană

48

naturală. Recoltarea icrelor are loc în octombrie, obţinându-se, în medie, 2 500 bucăţi icre la

un kilogram greutate corporală. Procesul de incubaţie se termină după 350-400 grade-zile.

Reproducătorii de lipan se prind din mediul natural, în luna mai. Femelele devin

mature la vârsta de 3 ani, iar masculii la 2 ani. Se obţin, în medie, 13 000 bucăţi icre la un

kg/corp. Incubaţia durează 20-25 zile, necesitând 180-230 grade-zile. Pierderile normale în

această perioadă nu depăşesc 5%.

Lostriţa, ca şi lipanul, ridică mai multe probleme legate de înmulţirea artificială.

Reproducătorii cei mai buni sunt cei care au între 4-6 kg. Masculii devin maturi la 5 ani, iar

femelele la 6 ani. Prinderea reproducătorilor se face în aprilie. Se recoltează, în medie, 2 000

bucăţi icre la un kg/corp. Icrele obţinute de la o femelă se amestecă cu elementele seminale de

la doi masculi. Incubaţia durează între 25 şi 35 zile, eclozând după însumarea a 250-300

grade-zile.

Coregonul atinge maturitatea sexuală la 2-3 ani (C. albula), respectiv 3-4 ani (C.

lavaretus), primul depunând 10 000 icre, iar cel de-al doilea 15000 icre la l kilogram corp.

Recoltarea icrelor se face în octombrie-decembrie, incubaţia lor necesitând între 300-360

grade-zile.

Numărarea icrelor. Se face prin mai multe metode, din care amintim: Metoda

Schillinger. Într-un cilindru gradat de 20 cm3 se pun 10 cm3 apă, după care se introduc icre

până ce nivelul apei ajunge la gradaţia 20.

Se stabileşte astfel numărul de icre, care dislocă un volum de 10 cm3.

Pentru numărătoarea propriu-zisă se utilizează un vas Erlenmeyer prevăzut în partea

superioară cu un cilindru gradat de 100 cm3. Apa va umple vasul până la gradaţia O a

cilindrului, după care se vor introduce icre până ce apa va ajunge la gradaţia 100 a cilindrului.

Numărul icrelor care s-au introdus se stabileşte înmulţind cu 10 numărul obţinut la numărarea

icrelor în cilindrul de 20 cm3.

Metoda cântăririi constă în cântărirea unui lot de l 000 de icre, după care cântărirea

tuturor icrelor ne permite stabilirea numărului total.

Metoda evaluării în funcţie de suprafaţa ocupată se aplică frecvent, după ce icrele au

fost introduse în incubator. Se stabileşte suprafaţa incubatorului în cm2 şi, cu ajutorul unui

cadru de l cm2, se numără câte icre ocupă această suprafaţă, după care cifra obţinută se

înmulţeşte cu suprafaţa totală în cm2.

Metoda Brandstätt. Se utilizează o placă de cauciuc, cu 200 scobituri de mărimea

unei icre (fig.).

După numărare, icrele de păstrăv curcubeu, fântânel şi lostriţă se depun în

incubatoare Wacek, pe 1-5 rânduri. Icrele de lipan şi coregon se depun în incubatoare Zug

49

(Weiss).

Incubarea. La păstrăvul indigen, procesul parcurge mai multe faze. Astfel, în prima

fază apare coloana vertebrală a puietului, apoi ochii sub forma a două puncte negre, iar

eclozarea se produce, în condiţii normale, după 330-410 grade-zile. Îngrijirea icrelor în acest

interval cere să se asigure la 10 000 icre un debit de 0,1 l apă/secundă, o temperatură cât mai

constantă, îndepărtarea icrelor moarte, curăţirea apei de nămol şi alte impurităţi, asigurarea

oxigenării etc. Ecloziunea se produce treptat, în decursul câtorva zile. Puieţii au o lungime de

l-1,5 cm şi dispun de o pungă vitelină din care se hrănesc timp de 4-5 săptămâni. Fazele la

celelalte specii sunt similare.

CREŞTEREA SALMONIDELOR

În procesul de creştere se pot distinge două etape: creşterea puieţilor şi creşterea

adulţilor pentru consum. Un rol hotărâtor în aceste procese îl are hrana. Trebuie să avem în

vedere că hrana care se administrează trebuie să îndeplinească anumite calităţi pentru a

satisface nevoile peştelui sau alevinilor.

Creşterea puieţilor. Începe din momentul ecloziunii. Incubatoarele care conţin mai

puţin de 10 000 puieţi pot fi utilizate pentru creşterea lor până la vârsta de 4-5 săptămâni,

când punga vitelină s-a resorbit în proporţie de 2/3. Când sunt prea mulţi, alevinii se trec în

„troci”, tot pentru acelaşi interval. Cu excepţia puieţilor de lipan, care se deversează la vârsta

de 4-5 zile, cei de păstrăv indigen sau curcubeu sunt deversaţi la vârsta de 4-5 săptămâni.

Puieţii destinaţi creşterii în vederea obţinerii reproducătorilor sau a păstrăvilor de consum se

ţin în continuare în troci, unde începe să li se administreze hrană corespunzătoare, tocată

mărunt şi formată din: melci, ouă de furnici, plancton, ficat de vită, peşti proaspeţi, măruntaie,

sânge şi creier de vită, brânză de vaci, gălbenuş de ouă şi făinuri furajere, vitaminizate.

Distribuirea hranei are loc la ore fixe, de 5-10 ori pe zi, greutatea ei nedepăşind 10% din

greutatea puieţilor.

La vârsta de l-2 luni puieţii sunt trecuţi în bazine, după o prealabilă sortare pe

mărimi, care se mai repetă de l-2 ori, până în octombrie-noiembrie. La 1 m 2 luciu de apă se

pot introduce 500-l 000 puieţi. Hrănirea lor se face, în continuare, cu alimente proaspete şi

crude, în componenţa cărora intră ficat, splină, inimă, melci, viermi şi broaşte. Dacă la

celelalte specii accentul se pune pe resursele naturale de hrană, la păstrăvul curcubeu se pot

50

utiliza deşeurile de abator, carnea de cal, ca şi făina de secară sau porumb, făina de peşte sau

de carne, făina de oase şi drojdie de bere etc. (tab.). Hrana se distribuie de 5-6 ori pe zi,

greutatea ei zilnică echivalând cu 8% din greutatea puieţilor. Pentru producerea alt păstrăv

sunt necesare 8 t hrană, atunci când nu se utilizează hrană granulată.

În ultimul timp, s-a realizat şi utilizat hrană concentrată pentru puieţi, care are un

coeficient de transformare (randament) de 1-1,2 (1,5), în funcţie de reţeta utilizată.

Din momentul eclozării şi până la valorificare, salmonidele înregistrează pierderi mai

mari sau mai mici, în raport de specie şi condiţiile staţionale. În funcţie de aceste elemente, P.

Decei a clasificat în 3 grupe păstrăvăriile din ţara noastră. Redăm în tabelul … pierderile

admisibile, de la eclozare până la valorificare. În timpul sortării, inventarierii sau

manipulărilor se admit următoarele pierderi: puiet de un an - 5%; puiet de doi ani - 2%; adulţi

şi reproducători - 0,5%.

Pierderi înregistrate în diverse stadii de dezvoltare (după P. Decei)

Tabelul

Vârsta puieţilor

Specia de păstrăv

Indigen (%)Curcubeu,

fântânel (%)Lostriţă, lipan

(%)

De o vară 35-50 40-70 15-20

De un an 5-15 10-20 5-10

De 18 luni 2-4 1-2 1

De 2 ani 1-3 1-3 1

De doi ani şi jumătate: 2 1 1

De trei ani 1 1 0,5

Pierderi la reproducători

- primăvara 2 1 1

- toamna l 1 1

Creşterea reproducătorilor. Se realizează în bazine speciale. Se va avea în vedere

ca hrănirea să fie abundentă şi cu hrană naturală, pentru obţinerea unor icre de calitate

superioară.

51

Creşterea peştelui pentru consum. Are în vedere, în primul rând, păstrăvul

curcubeu. In prezent, se extinde sistemul de creştere intensivă din cauza rezultatelor slabe

obţinute prin creşterea extensivă în iazuri şi lacuri, în perspectivă, se prevede utilizarea

intensivă şi a unor lacuri de baraj, prin furajarea peştelui şi obţinerea unei producţii de circa

l000 kg la hectarul de luciu de apă.

Hrănirea păstrăvului curcubeu din bazine este una din problemele cele mai

importante în procesul de producţie. Folosindu-se particularităţile legate de creşterea sa mai

rapidă şi faptul că se hrăneşte şi în timpul iernii, el poate fi valorificat începând cu vârsta de

18 luni.

Hrana se va distribui la ore fixe, de mai multe ori pe zi, în porţii mici, până ce se

remarcă faptul că nu mai este consumată. La punctele de servire se execută platforme de

scândură la circa 30 cm sub nivelul apei, de unde resturile rămase pot fi curăţate. La l 000 kg

păstrăv se administrează zilnic 5-10 kg hrană în lunile cu îngheţ, 20 kg în lunile răcoroase şi

70-100 kg în lunile optime pentru hrănire (vezi tabelul 43). Administrarea hranei se va face şi

în funcţie de temperatura apei, ţinându-se seama de recomandările date în tabelul .

Repartizarea hranei, pe luni

Tabelul

Luna

Procent din totalul hranei administrate

în decursul unui an

În ţara noastră În Europa Centrală

Ianuarie 1% -Februarie 1% -

Martie 2% 1%Aprilie 4% 4%Mai 9% 7%

52

Iunie 15% 13%

Iulie 19% 16%August 19% 18%

Septembrie 14% 17%Octombrie 10% 14%

Noiembrie 4%. 10%

Decembrie 2% -

Mărimea raţiilor zilnice de hrană, în raport cu temperatura apei

(la păstrăvul curcubeu)

Tabelul

2% din greutatea peştilor, când apa are temperatura de 5oC

3-5% din greutatea peştilor, când apa are temperatura de 8-10 oC

5-7% din greutatea peştilor, când apa are temperatura de 10-15 oC

7-8% din greutatea peştilor, când apa are temperatura de 15-18 oC

5-7% din greutatea peştilor, când apa are temperatura de 18-20 oC

3% din greutatea peştilor, când apa are temperatura de 20-28 oC

POPULĂRI Şl REPOPULĂRI CU SALMONIDE

Datorită unor cauze naturale sau artificiale, multe ape de munte rămân fără populaţie

piscicolă care să le valorifice potenţialul biogenic. în astfel de situaţii, este necesară stabilirea,

prin observaţii şi cercetări, a cauzelor care au generat această stare de lucruri, după care, în

primă urgenţă, se vor lua măsuri de eliminare a influenţei factorilor nocivi, trecându-se la

53

executarea amenajărilor necesare restabilirii condiţiilor de mediu favorabile existenţei

salmonidelor. Odată realizate aceste condiţii, se poate trece la repopularea apelor respective,

în cazul lacurilor de baraj, după ce se constată condiţiile favorabile pe care le pot întruni,

acestea se populează cu specii adecvate. Tot în cadrul acţiunilor de populare se încadrează

măsurile de introducere, în unele ape, a unor specii noi ce nu au existat în biotopul respectiv.

Atât populările, cât şi repopulările, se pot realiza prin mai multe metode: cu reproducători, cu

puieţi sau cu icre.

REPOPULAREA CU ICRE

Este utilizată în situaţiile în care celelalte metode nu sunt aplicabile. Metoda constă

în recoltarea şi fecundarea icrelor în timpul „boiştei” şi apoi introducerea lor în grupe de 300-

500 bucăţi în pietriş, la adâncimea de 10—20 cm, în locurile de „boişte”. În Franţa, s-a

experimentat metoda Vibert, care s-a extins apoi în mai multe ţări: icrele fecundate, în număr

de l 000, se introduc în cutiuţe de plastic ce au numeroase orificii de 0,6 cm. Cutiuţele se

îngroapă în pietriş grosier, la 20-25 cm adâncime.

REPOPULAREA CU REPRODUCĂTORI

Constă din lansarea în apele curgătoare sau în lacurile de baraj a unui număr de

păstrăvi ajunşi la vârsta reproducerii. Se poate executa operaţia şi cu exemplare de l-2 ani,

introducând în paralel şi una sau două generaţii de puieţi. în acest ultim caz, se poate admite

pescuitul chiar din primul an al introducerii păstrăvului.

REPOPULAREA CU PUIEŢI

Este metoda cu cea mai largă utilizare în practică. În aplicarea ei se deosebesc unele

diferenţieri în raport de vârsta la care se produce lansarea. Astfel, sunt situaţii când puieţii se

lansează la vârsta de l-3 luni sau la 5-6 luni. Pentru o reuşită cât mai mare, este indicat să se

utilizeze puieţi de 5-6 luni, aceştia având şanse mai mari să supravieţuiască factorilor

nefavorabili, în acest scop, se recomandă ca puieţii de 4-5 săptămâni, când punga vitelină este

resorbită în proporţie de 2/3, să fie luaţi din păstrăvărie şi introduşi în locuri de deversare,

special amenajate pe cursul apei în care se va face lansarea. Aceste bazine, sumar amenajate,

poartă denumirea de topliţe. Prin construcţie, ele trebuie să asigure: protecţia puieţilor

împotriva viiturilor şi a peştilor mari, un debit corespunzător şi un sistem eficient de evacuare

a apei. Densitatea puieţilor în „topliţe” poate fi de 8-10 puieţi pe l m2 luciu de apă, acolo unde

există hrană naturală abundentă. Topliţele se construiesc în locuri cu denivelări ale terenului,

situate între coasta dealului şi albia apei, pe locul de scurgere a unui izvor,în albia unui

54

pârâiaş sau pe un braţ mort. Acolo unde distanţa între cele două maluri ale izvorului este mai

mică, se execută un dig de pământ în spatele căruia se formează un luciu de apă. Obişnuit,

digul este protejat de un perete de bârne. în partea inferioară a digului se amplasează un canal

din scânduri groase (dulapi) cu secţiunea pătrată, prevăzut cu o vanetă de închidere de 20-30

cm. Sub coronamentul barajului se amplasează un alt canal din dulapi, care serveşte la

evacuarea apei. Spre interior, acesta este prevăzut cu o sită cu orificii de 2-3 mm. Pe

coronament se amplasează al treilea canal („preaplin”), pentru evacuarea apei în cazul unui

debit ridicat. Este indicat ca în bazine să se introducă snopi de craci, pentru a asigura puieţilor

locuri de adăpost, în mod normal, la puieţii deversaţi toamna, coeficientul de supravieţuire

este de 25—30%. În cazul că în „topliţe” se administrează şi hrană, coeficientul va depăşi

50%. Lansarea (deversarea) se va face după evaluarea numărului de puieţi necesar.

Pentru aceasta, se utilizează următoarele formule:

- pentru puieţii de 5-6 luni: N = 20.B.L;

- pentru puieţii de 30-4 luni: N = 60.B.L;

- pentru puieţi de 1,5—2 luni: N = 80.B.L.,

în care: N reprezintă numărul de puieţi ce se introduc pe l km curs de apă; 20, 60 sau 80 sunt

coeficienţi ce rezultă din calcul; B = capacitatea biogenică a apei; L = lăţimea medie a apei, în

metri.

După stabilirea speciei, a numărului de icre, a puieţilor sau adulţilor necesari acţiunii

de repopulare, în conformitate cu metoda adoptată, se procedează la transportul lor. Icrele se

transportă cu ajutorul unor rame de lemn, în interiorul cărora s-a întins o pânză albă sau tifon

ude pe care se pun acestea. Un număr de 20 de rame se introduc într-o ladă de transport, în

care se plasează o lădiţă cu gheaţă, iar în spaţiile libere muşchi sau rumeguş. In timpul

transportului gheaţa se împrospătează, întrucât temperatura trebuie menţinută în limita a 5

până la 10°C şi vor fi evitate zdruncinările prea mari. Se transportă icrele în primele 24 de ore

de la fecundare sau icrele embrionate. La destinaţie, înainte de introducerea în incubatoare sau

în apa râului, se procedează, timp de 30-40 minute, la egalizarea temperaturii icrelor cu cea a

apei în care vor fi plasate.

Transportul puieţilor se realizează, în funcţie de distanţă, respectiv de timp, cu

bidoane de mină, bidoane de tip „Borne” sau cu hidrobioane (fig. ):

- bidoanele de mină sini executate din tablă zincată, au o capacitate de 10 litri şi pot

fi utilizate pe distanţe scurte;

- bidoanele de tip „Borne” au o construcţie specială ce permite oxigenarea apei cu

ajutorul unei pompe si menţinerea temperaturii prin gheaţa ce se pune în partea superioară a

vasului,Tabelul Capacitatea de transport, cu Diverse mijloace, a puieţilor şi reproducătorilor

55

Mijlocul de transport

Temperatura

apei(°C)

Timpul de transport

(ore)

Puieţi de 4-6 săptămâni (bucăţi)

Puieţi de 5-6 luni

(bucăţi)

Păstrăvi adulţi (kg)

Bidoane de tablă de

10 litri10-12 1 1 000-2 000 200-300 0,7

Bidoane de tip „Borne”

de 50 litri10-12 1 6 000-8 000 1 000-1 500 3,5

Hidrobioane de 100 litri10-12 1 30 000-50 000 8 000-12 000 30

Pungi de material plastic

de 50 litri10-12 5-10 2 000-3 000 400-600 1,5

- hidrobioanele sunt vase cu o capacitate mai mare, prevăzute cu instalaţie de

oxigenare şi orificii pentru primenirea apei. La noi, se utilizează hidrobioane de 275 l şi de

550 1.

Redăm, sub formă de tabel (tab.), capacitatea de transport cu diferite mijloace.

Tot mai frecvent utilizat este transportul puieţilor şi păstrăvilor adulţi în pungi de

material plastic, cu capacitatea de 25-50 1. Se procedează în felul următor: se iau două pungi

care se introduc una în cealaltă; între cele două pungi se pune gheaţă, iar în punga interioară

apă, cam o treime din capacitatea pungii, apoi se introduc peştii ce urmează să fie transportaţi,

se elimină aerul şi în locul lui se introduce oxigen; pungile se aşează, în vederea protejării,

într-o cutie cu talaj pentru amortizarea şocurilor din timpul transportului. Avantajul metodei

constă în faptul că permite transportul a 1,5 kg peşte într-o pungă de 50 l, la temperatura de

10-12°C, timp de 5-10 ore, cu minimum de pierderi şi efort. Pentru ca transportul să decurgă

în cele mai bune condiţii, este necesar ca hrănirea exemplarelor ce urmează să fie transportate

să fie sistată cu 24 de ore înainte de efectuare, în acelaşi timp, pentru evitarea stresului, peştii

se pot anestezia cu produsul M 222 „Sandoz” (l g/100 l apă). Sunt necesare măsuri privind

igiena vaselor, asigurarea oxigenării, păstrarea temperaturii în limitele optime, prin

schimbarea apei în timpul transportului şi egalizare termică treptată, fără ca diferenţa între

cele două ape, cea din vas şi cea din râu, să depăşească 7°C. Utilizarea apei de la robinet sau

din fântâni este exclusă. În timpul transportului se admit pierderi, la un timp maxim de

transport de şase ore, redate în tabelul.

Lansarea în pârâu se face după ce puieţii „se odihnesc” (circa 30 de minute), după

care, printr-o egalizare termică treptată a apei din vas cu cea din pârâu, vor fi pregătiţi pentru

lansare.

56

Pierderi admisibile intervenite în timpul transportului

(după P. Decei)

Tabelul

Vârsta

Specia

Păstrăv indigen şi curcubeu

(%)

Alte salmonide(%)

Icre 2 3

Puiet de un an 5 7

Păstrăv de doi ani 3 5

Păstrăv de 3 ani şi reproducători 1 1

NOŢIUNI DE PROTECŢIE A MUNCII

ÎN VÂNĂTOARE Şl SALMONICULTURĂ

Grija pentru om şi natură se reflectă şi în larga gamă de măsuri cuprinse în legi,

instrucţiuni, reglementări etc. elaborate pentru fiecare domeniu de activitate, pentru a evita şi

înlătura orice pericol ce ar putea afecta pe cei ce exercită o anumită activitate. Pentru

respectarea măsurilor, sunt stabilite răspunderi şi atribuţii a căror neglijare atrage sancţiuni.

Prezentăm, în continuare, câteva din măsurile cele mai importante care trebuie aplicate în

vânătoare şi salmonicultură.

Norme de protecţie a muncii la practicarea vânătorii

- armele se păstrează descărcate, introduse în tocuri, în încăperi asigurate, sub cheie,

în dulapuri sau lăzi metalice, separat de muniţie; care va fi şi ea păstrată sub cheie. Armele

defecte, ca şi muniţia alterata nu vor fi utilizate la vânătoare; armele se transportă descărcate

în toc şi se utilizează doar pentru recoltarea vânatului;

- la vânătorile individuale este necesar să se controleze, înainte de încărcare, dacă pe

ţevi nu se află corpuri străine, încărcarea armei de vânătoare se face cu ţevile îndreptate în jos,

iar închiderea se face prin ridicarea patului. Carabinele se încarcă cu ţevile ridicate în sus. în

57

caz de rateu, arma se ţine un minut cu ţevile în sus, după care se descarcă. Nu se va trage în

direcţia oamenilor şi în siluete de vânat neidentificate clar. La vânatul de baltă, recoltat din

barcă, vânătorul va sta cu spatele la barcagiu şi va trage numai în faţă;

- la vânătorile colective, organizatorul este obligat să facă o instruire anticipată

începerii acţiunii la care, pe lângă cele precizate la vânătoarea individuală, va insista ca

vânătorii să nu-şi părăsească standurile, să cunoască precis amplasarea vecinilor, să încarce

arma după ocuparea standului, să descarce arma la părăsirea standului, să nu urmărească

vânatul rănit, să respecte unghiuri de 45° în faţa şi în spatele liniei vânătorilor; între goane să

poarte arma în poziţie frântă, să nu tragă cu alice când gonacii s-au apropiat la 200 m şi la 500

m când se folosesc arme cu glonţ;

- gonacii folosiţi la vânătorile colective vor produce zgomot permanent, nu se vor

apropia de vânatul rănit şi vor păstra legătura între ei.

Norme privind activitatea în păstrăvării:

- pentru prevenirea reumatismului, se vor purta cizme de cauciuc, când se lucrează în

apă; în apa rece se va lucra cu mănuşi de protecţie, în sala incubatoarelor, peste pardoseala de

ciment, se aşează grătare de lemn, iar încăperea va fi încălzită;

- mecanismele utilizate la prepararea hranei vor fi dotate cu apărători;

- manipularea hranei păstrăvilor se va face cu mănuşi de protecţie, când se constată

alterarea ei;

- pentru evitarea accidentelor, aparatura electrică de tocat carne, incubatoarele etc. se

verifică periodic, iar defecţiunile se repară de către persoane autorizate.

Aceste câteva recomandări se completează, după caz, cu altele impuse de împrejurări

şi se prelucrează lunar, cu care ocazie se şi semnează în fişa de instructaj. La locurile de

muncă, normele de protecţie se afişează la locuri vizibile, iar extrase din ele vor fi scrise cu

majuscule.

58