Vedele ( în sanskrită वेद )

Vedele ( în sanskrită वेद ) sunt o culegere de texte originare din Vechea Indie. Sunt cele mai vechi scripturi ale hinduismului. În prezent, textele vedice sunt venerate de hinduși din întreaga lume. Versurile lor sunt recitate în cadrul rugăciunilor și slujbelor religioase. În timpurile moderne, studiile vedice sunt cruciale în ceea ce privește înțelegerealingvisticii indo-europene, precum și a istoriei Indiei antice.Conform interpretărilor hinduse stricte, Vedele sunt apauruṣeya („creații non-umane”) șiau fost revelate în mod direct, motiv pentru care sunt numite „śruti” („ceea ce se aude”). Hinduismul, cunoscut și ca Sanatana Dharma („Legea eternă”), se referă la credința înînțelepciunea atemporală cuprinsă în aceste texte.Filozofii și secte apărute în subcontinentul indian au adoptat poziții variate privindVedele. Școlile de filozofie indiană care citează Vedele ca autoritatea lor scriptorală suntdenumite „ortodoxe” (āstika). Alte două filozofii indiene, budismul și jainismul, nu au acceptat autoritatea Vedelor șis-au transformat în religii distincte. În filozofia indiană ele sunt numite școli „heterodoxe” (nāstika).

Datare. Este posibil ca Vedele să fie cele mai vechi scripturi care au supraviețuit și caresunt încă folosite. Majoritatea indologilor consideră că o tradiție orală a existat cu mult înainte ca uneleînvățături să fie notate, în secolul al doilea î.e.n.. Textele vedice au fost compuse și apoi transmise oral, în sanscrită, cu multe secoleînainte de a fi trecute în scris. Manuscrisele cele mai vechi care au supraviețuit datează din secolul XI î.e.n.. Radhakrishnan & Moore (1957, pp. xvii-xviii) rezumă vechea viziune academică atuncicând afirmă : Perioadă vedică e caracterizată de obscuritate, dar ar putea fi plasatăaproximativ între 2500 și 600 î.Hr.. Când e folosit de acești autori, termenul „Perioadă vedică” include lunga perioadă deevenimente culturale pre-literare, care au dat naștere treptat textului scris. Flood (1996, p. 37) face referință la „cronologia mai sobră”, între 1500 și 1200 î.e.n.,propusă de Max Müller pentru primele porțiuni ale textului. Michael Witzel consideră că textele vedice originale au fost compuse în mod oral întrec.1500 și c. 500-400 î.e.n..Cu toate acestea, datarea Vedelor s-a văzut îngreunată, timp de mai bine de un secol, deelemente controversate precum Teoria invaziei ariene, teoria Afară din India șiistoricitatea Mahabharatei, între altele.

Etimologie. Cuvântul veda înseamnă „înțelepciune” sau „cunoaștere”. În termeni mai generali înseamnă „Cunoaștere sacră, învățătură sfântă, scripturilehindușilor”. Monier-Williams o definește mai exact ca „Un număr de opere apreciate, care constituiebaza primei perioade a religiei hinduse”. Este derivat de la „vid-”, „a ști” în sanscrită. Ar putea fi însă derivat din cuvântul proto-indo-european "*weid-", care înseamnă „avedea” sau „a cunoaște”.

Categorii de texte vediceTextele vedice sunt grupate în mod tradițional în patru categorii : Samhite, Brahmane,Aranyake, și Upanișade.Samhita (în sanscrită „saṃhitā”, „colecție”) este o colecție de imnuri, mantre șiincantări. Exită patru Samhite „vedice” : Rig-Veda, Sama-Veda, Yajur-Veda, și Atharva-Veda,majoritatea fiind valabile în mai multe recenzii (śākhā). În unele contexte, termenul „Veda” se referă la aceste samhite.Brahmanele sunt texte în proză în care se discută, într-un stil tehnic, ritualurile solemnede sacrificare, comentând asupra semnificației lor și asupra unor subiecte relaționate. Fiecare Brahmana este asociată cu o Samhita sau cu una din recenziile sale. Brahmanelepot forma un corp de text separat sau pot fi parțial integrate în textul Samhitelor. Pot include de asemenea Aranyakale și Upanișade.Aranyakale, sau „textele de sălbăticiune”, sunt partea de concluzii ale Brahmanelor, careinclud discuții și interpretări ale ritualurilor periculoase și alte materiale adiționale.Upanișadele sunt opere filozofice în formă dialogată. Discută problemele naturii filozofiei și destinului sufletului, și conțin unele interpretărimistice și spirituale ale Vedelor. Pentru mult timp au fost considerate scopul și esența Vedelor, și de aceea sunt cunoscuteca Vedānta („sfârșitul Vedelor”). Luate împreună, reprezintă baza școlii Vedanta.Acest grup de texte este numit „shruti” (sanscrită : śruti; „ceea ce e auzit”). Din timpuri postvedice s-a considerat a fi înțelepciune revelată, spre deosebire de altetexte, cunoscute, în mod colectiv, drept „smriti” (sanscrită smṛti; ceea ce e amintit), texteconsiderate de origine umană. Acest sistem de categorizare este opera lui Max Müller, și, deși e supus unor dezbateri,se folosește în generl. După cum explică Axel Michaels: Aceste clasificări adesea nu sunt susținute din motive formale sau lingvistice: Nu existăo singură colecție, scrisă într-o singură perioadă de timp, ci mai multe, transmise dediferite școli vedice; Upanișadele... uneori nu se pot distinge de Aranyake...;

Brahmanele conțin și straturi mai vechi de limbaj, atribuit Samhitelor; există mai multedialecte și tradiții locale proeminente ale școlilor vedice. Cu toate acestea, este recomandată păstrarea categorizării lui Max Müller, deoarece sebazează pe tradiția indiană, respectă succesiunea istorică și pune accent pe actualeleediții, traduceri și monografii ale literaturii vedice.Michael Witzel afirmă despre sutrele rituale, considerate „smriti”, dar care aparținVedelor târzii în limbaj și conținut, că ar face parte din textele vedice.Lucrări precum Brahmanele, Aranyakele și Upanișadele interpretează de multe orirituaurile și politeismul Samhitelor de o manieră filozofică și metaforică, cu scopul de aexplora concepte abstracte precum Absolutul (Brahma) și sufletul sinelui (Atman);Upanișadele târzii discută și despre Lordul (Zeu) Ishvara.În limbaj comun termenul „Vede” se poate referi la :- Cele patru Vede, însemnând : Rig-Veda, Sama-Veda, Yajur-Veda, și Samhitele Atharva-Veda- Toate categoriile scripturilor vedice menționate mai sus.

Cele patru Vede. Credința tradițională, afirmată în Vishnu Purana (sec.IV e.n.) este căactuala aranjare a celor patru Vede îi aparține înțeleptului mitic Vedavyasa.Rig-VedaSamhita Rig-Veda este cel mai vechi dintre textele indiene care au supraviețuit. Este ocolecție de 1028 imnuri vedice în sanscrită, cu 10.600 versuri în total, organizate în zececărți (sanscrită : „mandale”). Imnurile sunt dedicate zeităților Rigvedice.Cărțile au fost scrise de către înțelepți și poeți aparținând unor grupuri sacerdotalediferite, de-a lungul unei perioade de 500 de ani, pe care Avari o consideră de la 1400î.e.n. până la 900 î.e.n., dacă nu mai devreme. Conform lui Max Müller, bazându-se pe dovezi interne (filologice și lingvistice),Rigveda a fost compusă aproximativ între 1700 și 1100 î.e.n. (perioada vedică timpurie),în regiunea Punjab (Sapta Sindhu) a subcontinentului indian. Michael Witzel considerăcă Rig Veda a fost compusă aproximativ între 1450-1350 î.e.n..Există similitudini lingvistice și culturale importante între Rigveda și Avesta iraniană,derivând din timpurile proto-indo-iraniene, deseori asociată culturii Andronovo; cele maitimpurii care de luptă trase de cai s-au găsit în situri Andronovo, într-o arie culturală dinapropierea munților Ural, datând din c.2000 î.e.n..Yajur-VedaYajur-Veda („Veda formulelor sacrificiale”) este formată din mantre în proză arhaice șidin unele versuri împrumutate din Rig Veda. Scopul ei era unul practic, în sensul că fiecare mantră are legătură cu o acțiune în cadrulunui ritual de sacrificiu, dar, spre deosebire de Sama Veda, se referea la toate ritualurilede sacrifiiu, nu doar la ofrandele Soma.

Există două revizuiri ale acestei Vede, cunoscute ca Yajur-Veda „albă” și cea „neagră”.Originea și semnificația acestor denumiri nu sunt clare. Yajur-Veda „albă” conține doarversurile și incantațiile necesare sacrificiului, în timp ce explicațiile se află în altăBrahmana. Este foarte diferită de Yajur-Veda „neagră”, care conține și explicații, de multe oriimediat după veruri. Au supraviețuit patru revizuiri majore ale Yajur-Vedei negre, toate cu același aranjament,dar diferențiându-se în aspecte precum discuția individuală a ritualurilor, fonologie șiaccent.Sama-VedaSama-Veda (în sanscrită sāmaveda) este „Veda scandărilor” sau „Cunoașterea prinmelodii”. Numele acestei Vede provine din cuvântul sanscrit „sāman”, care înseamnă un imnmetric sau o odă. Consistă din 1459 de stanțe, luate în întregime (mai puțin 78) din Rig-Veda. Unele din versurile din Rig-Veda sunt repetate mai mult decât o dată. Incluzândrepetițiile, există în total 1875 de versuri în recenzia Sama-Vedei publicată de Griffith. În timpurile noastre ne-au rămas două revizuiri, Kauthuma/Ranayaniya și Jaiminiya.Scopul ei era liturgic și practic, de a servi drept o carte de cântece pentru preoții careluau parte la liturgie. Un preot care intonează imnuri din Sama-Veda în timpul unui ritual este numit „udgātṛ”,cuvânt derivat din rădăcina sanscrită ud-gai („a cânta”, sau „a scanda”). Un cuvânt similar în română ar putea fi „cantor”. Stilurile de scandare sunt relevante pentru scopul liturgic al versurilor. Imnurile trebuiausă fie scandate în concordanță cu melodii fixe; de unde și denumirea colecției.Atharva-VedaArtharva-Veda este cunoașterea atharvanelor și Angirasei. Artharva-Veda sau Atharvangirasa este textul aparținând poeților „Atharvan șiAngirasa”. Apte definește un atharvan ca pe un preot care venera focul și Soma. Etimologia cuvântului „Atharvan” este neclară, dar conform lui Mayrhofer are legăturăcu Avesta athravan (āθrauuan); el neagă orice legătură cu preoții focului. „Atharvan” a fost un termen antic desemnând un anumit Rishi chiar și în Rigveda.(literatura veche îi considera preoți care venerau focul).Saṃhitā Atharva-Veda conține 760 de imnuri, iar aproximativ a șasea partea dintre elesunt în comun cu Rig-Veda. Majoritatea versurilor sunt metrice, dar unele secțiuni sunt în proză.Materialul a fost reunit în jurul anului 900 î.e.n., deși o parte din el ar putea data dintimpul scrierii Rig Veda, iar unele părți din Atharva-Veda sunt mai vechi decât Rig-Veda.

S-au păstrat două recenzii ale Atharvana-Veda, Paippalāda și Śaunaka. Conform lui Apte, exitau nouă școli („shakhas”). Versiunea Paippalada este mai lungă; afost publicată doar parțial și rămâne netradusă.Spre deosebire de celelalte trei Vede, Atharvana-Veda are mai puțină legătură cusacrificiile. Prima ei parte consistă în primul rând din vrăji și incantații, privind protecția în fațademonilor și a dezastrelor, vrăji pentru vindecarea bolilor, și pentru o viață lungă.A doua parte conține imnuri speculative și filozofice. R. C. Zaehner a afirmat:„Ultima dintre cele patru Vede, Atharva-Veda, este, precum am văzut, compusă în mareparte din texte și incantații, dar pe alocuri se pot găsi imnuri cosmologice careanticipează Upanișadele, imnuri către Skambha, „Susținătorul”, care este consideratprimul principiu, atât cauză eficientă, cât și materială a Universului, către Prāna, „SuflulVieții”, către Vāc, „Cuvântul”, și așa mai departe.”Celebra mantră „Om” (ॐ) apărut pentru prima oară în Atharva-Veda, și a fostidentificată mai târziu cu realitatea absolută (brahman), în Taittitrīya Upanishad.În a treia sa secțiune, Atharvaveda conține mantre utilizate în ritualuri nupțiale șimortuare, precum și privind monarhia, rivalele feminine și Vratya (în stilul de proză alBrahmanei).Gavin Flood comentează relativa târzie recunoaștere a Atharva-Vedei în felul următor :„La început existau doar trei preoți corespunzători primelor trei Samhite, deoareceBrahmanul ca supraveghetor al ritualurilor nu apare în Rig Veda, ci este incorporat doarmai târziu, arătându-se astfel recunoașterea Atharva Vedei, care fusese într-un anumit feldistinctă de celelalte Samhite și identificată cu stările sociale joase, ca având un statutegal cu cel al celorlalte texte.”