VECTORUL EUROPEAN AL REPUBLICII MOLDOVA LA CONFLUENŢA INTERESELOR EXTERNE ALE ROMÂNIEI, UCRAINEI ŞI RUSIEI

Elena Prohniţchi

INTRODUCEREÎn Republica Moldova integrarea europeană a devenit un subiect pe cît de mediatizat, pe atît

şi de controversat. Dezbaterile generate pe acest subiect s-au axat în mare parte pe oportunitatea integrării europene a unui stat atît de mic şi de problematic din punct de vedere economic, cum este Republica Moldova. Seriozitatea cu care guvernele au abordat posibilitatea integrării europene a Moldovei a variat pe parcursul celor 8 ani de cînd a fost semnat Acordul de Parteneriat şi Cooperare cu Uniunea Europeană (1994, în vigoare din 1998). În prezent, integrarea europeană reprezintă doar un element al retoricii actualei conduceri, folosit pentru a nu tensiona şi mai mult relaţiile cu structurile europene, fiind în acelaşi timp şi un gaj pentru posibilele ajutoare financiare din ţările UE.

Cu toate acestea, opţiunea majorităţii cetăţenilor Republicii Moldova de a se integra în UE (potrivit sondajelor realizate de IPP Moldova), actualitatea subiectului integrării europene în cercurile politice de la Chişinău şi modestele acţiuni întreprinse în vederea realizării acestui deziderat ne fac să credem că Republica Moldova, după o perioadă de incertitudini, va opta pentru integrarea europeană în calitate de interes naţional primar. Odată stabilite nişte priorităţi clare privind dezvoltarea strategică a Moldovei, realizarea acestora, reieşind din calitatea de stat mic a Republicii Moldova, va fi posibilă doar ca urmare a propriilor acţiuni diplomatice încadrate într-o politică externă foarte activă şi coerentă. Şi în acest caz, în elaborarea unei strategii externe adecvate este de importanţă majoră analizarea intereselor statelor vecine sau ale celor care exercită cea mai mare influenţă asupra afacerilor interne şi, respectiv, pot extinde această influenţă şi asupra afacerilor externe. Studiul de faţă reprezintă o încercare de a efectua acest lucru. Prin examinarea intereselor Rusiei, României şi Ucrainei, trei centre de influenţă politică asupra Republicii Moldova, există posibilitatea de a identifica unele opţiuni reale şi coerente pentru politica externă moldovenească în vederea optimizării şi accelerării procesului de integrare europeană, reieşind din punctele de tangenţă ale intereselor externe identificate.

Nu ne-am fixat drept scop în acest studiu schiţarea unei strategii externe a Republicii Moldova, considerînd că această sarcină, de comun acord cu societatea civilă şi analiştii politici, ar trebui să revină ministerelor şi departamentelor specializate. Scopurile studiului nostru constau în:

1. Elucidarea evoluţiei raporturilor politice bilaterale şi a dinamicii intereselor României, Ucrainei şi Rusiei faţă de Republica Moldova după 1991.

2. Clarificarea poziţiilor statelor respective faţă de problemele şi procesul extinderii Uniunii Europene şi identificarea strategiilor, tacticilor şi instrumentelor folosite de ele pentru protejarea şi promovarea acestor poziţii.

3. Propunerea, ţinînd cont de faptul că aderarea la UE reprezintă interesul naţional major al Republicii Moldova, a unui plan general de acţiuni în raport cu Rusia, România şi Ucraina care ar permite realizarea acestui interes, prin utilizarea punctelor de tangenţă dintre interesele moldoveneşti şi cele ale statelor respective.

RUSIA ŞI VECINĂTATEA APROPIATĂ

Dezmembrarea URSS şi politica centrului faţă de republicile ex-sovietice

Către anul 1990 procesul de dezmembrare a URSS luase deja o amploare de nestăvilit. Toate republicile unionale îşi declaraseră suveranitatea şi pledau pentru o uniune reînnoită, una care ar fi acordat o mai mare autonomie statelor membre. În acelaşi timp, declaraţiile de suveranitate (inclusiv Declaraţia de Suveranitate a RSSM) recunoşteau primordialitatea constituţiilor şi legilor republicane în faţa celor unionale, inclusiv dreptul statelor suverane de a adera sau de a ieşi benevol din uniuni statale. Toate aceste prevederi urmau să constituie baza legală pentru o viitoare eventuală exercitare a dreptului la independenţa politică. Astfel, adoptarea de către Sovietul Suprem al RSSM a Avizului Comisiei pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a consecinţelor lui pentru Basarabia şi Bucovina de Nord – în care proclamarea la 2 august 1940 a RSSM era calificată drept acţiune nelegitimă, iar regimul sovietic stalinist instaurat în 1940 era învinuit de crime împotriva umanităţii – fusese interpretată de unii deputaţi moldoveni drept o intenţie indirect formulată de ieşire din URSS şi de unire cu România.

Ca răspuns la tendinţele centrifuge ale republicilor unionale, la Moscova s-au constituit mai multe grupări din elita politică, militară şi birocratică de diferite niveluri ierarhice care aveau cele mai diverse viziuni asupra viitorului politic al URSS şi asupra rolului acordat sau asumat de RSFSR în viitoarea structură. În multitudinea de tendinţe şi curente care au apărut în vîltoarea acelor schimbări politice cu un caracter de-a dreptul epocal, puteau fi identificate trei grupări care întruneau reprezentanţii elitei cu cea mai mare pondere în determinarea cursului politic urmat de Moscova faţă de republicile unionale. Într-o măsură mai mare sau mai mică, exponenţii sau adepţii acestor direcţii şi-au păstrat, pînă în prezent, influenţa asupra politicii externe a Rusiei.

Primul grup, cel al „conservatorilor” comunişti conduşi de preşedintele URSS Mihail Gorbaciov, reprezenta poziţia oficială a centrului sovietic interesat în menţinerea URSS ca stat unitar. Membrii acestui grup erau dispuşi să accepte doar nişte schimbări moderate, mai degrabă cosmetice, în relaţiile cu republicile unionale şi să delege acestora unele competenţe minore. Una dintre metodele folosite pentru realizarea acestui obiectiv consta în subminarea autorităţii elitelor naţionale prin susţinerea republicilor autonome, oferindu-le acestora a unele drepturi egale cu cele ale republicilor unionale. Astfel, conform concepţiei de reformare a URSS promovate de gruparea conservatorilor comunişti, în locul celor 15 republici unionale care, conform constituţiei unionale, aveau dreptul să iasă din componenţa URSS, noul Acord unional urma să fie semnat de către 35 de subiecţi, fără ca aceştia să obţină dreptul la secesiune. Republicile unionale în a căror componenţă nu existau republici autonome, urmau să fie menţinute sub controlul Centrului prin stimularea elementelor separatiste locale şi prin crearea autonomiilor inexistente anterior. Acest scenariu a fost aplicat cu succes în cazul RSSM. Este deja pe larg cunoscut faptul că pe parcursul anilor 1990–1991 centrul unional a susţinut material şi logistic mişcările secesioniste din RSSM şi a contribuit la formarea celor două entităţi ilegale de pe teritoriul RSSM: „Republica Găgăuză” şi „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană”. Suportul acordat de către centru enclavelor separatiste, alături de agresivitatea şi pretenţiile acestora, creşteau proporţional cu intensitatea mesajului antisovietic şi cu seriozitatea intenţiilor de ieşire din URSS formulate de către Sovietul Suprem al RSSM care în anii 1990–1991 era compus în mare parte din reprezentanţii Frontului Popular. Datorită importantei influenţe politice a conservatorilor moscoviţi, încercările autorităţilor moldoveneşti de a obţine de la centrul sovietic o atitudine care ar fi condamnat separatismul găgăuz şi cel transnistrean nu au avut mari succese. Din contra, oficialităţile de la Moscova condiţionau soluţionarea problemei separatismului local prin semnarea de către RSSM a noului Acord asupra Uniunii [1].

Al doilea grup, cel al „democraţilor” (numit şi „occidentalist”), avea în calitate de unul dintre exponenţii săi remarcabili pe Ministrul de Externe al RSFSR, Andrei Kozîrev, şi reprezenta mai degrabă interesele RSFSR, decît interesele tuturor republicilor unionale. Sub influenţa succeselor notabile de integrare a Europei Occidentale, Kozîrev pleda pentru iniţierea unui proces similar şi în cadrul fostului stat unitar sovietic, cu condiţia ca republicile constituente ale noii formaţiuni regionale să acţioneze în baza deplinei suveranităţi politice şi economice. Cu toate acestea, era

acceptată ideea de menţinere a unui centru administrativ, însă fără ca acesta să fie dotat cu mari împuterniciri şi fără drept de a interveni în relaţiile dintre republici. Rolul principal în crearea „confederaţiei” democratice urma să-i revină Rusiei. Kozîrev considera că o Rusie democratică va deveni în mod firesc un centru de gravitaţie pentru alte republici suverane, iar din noile tratate şi acorduri semnate pe parcursul anului 1990 de către RSFSR cu unele republici unionale (Ucraina, Belarus, Moldova, Kazahstan) putea să derive „o alternativă a dezintegrării”, aceste documente urmînd să stea la baza noii uniuni. În ciuda acestor declaraţii, în esenţă nu prea diferite de opţiunile proimperiale ale conservatorilor moscoviţi, majoritatea democraţilor ruşi care-l susţineau pe B. Elţin condamnau politica expansionismului rus, asigurînd în 1990 că noua Rusie nu tinde să devină centrul unui nou imperiu, ci îşi va urma propria cale a reformelor interne, a creării unei economii de piaţă şi a unei societăţi democratice. În pofida acestei retorici, anume ca rezultat al eforturilor „democraţilor” ruşi, la 8 decembrie 1991, în locul fostei URSS a apărut Comunitatea Statelor Independente care se presupunea a fi mai degrabă o comunitate politică, decît economică, capabilă să prevină dezintegrarea violentă a fostului spaţiu sovietic şi să asigure din punct de vedere politic menţinerea acestuia sub influenţa economică a Rusiei.

Din componenţa celui de-al treilea grup cu influenţă în afacerile politice din perioada de dezintegrare sovietică făceau parte reprezentanţi ai serviciilor secrete sovietice, birocraţi de partid şi funcţionari ai comandamentului militar, precum şi numeroşi conducători de întreprinderi din complexul militaro-industrial sovietic. El dispunea de suficiente resurse administrative, militare şi economice pentru a influenţa soarta de mai departe a URSS. Salvarea URSS pentru ei însemna, de fapt, salvarea Imperiului Rus, salvare care trebuia realizată cu toate mijloacele posibile, inclusiv prin intermediul forţei. Dovadă a seriozităţii acestor intenţii a fost şi organizarea puciului din 1991, care – culmea ironiei – în loc să frîneze, a accelerat procesul de dezintegrare sovietică. După destrămarea definitivă a URSS, mesajul grupului respectiv a căpătat o tentă naţionalistă foarte pronunţată, elementele acestuia urmînd a fi observate şi mai tîrziu, odată cu slăbirea influenţei „democraţilor” în politica externă a Rusiei.

Dispariţia URSS a însemnat şi dispariţia cvasitotală a promotorilor influenţi ai concepţiei conservatoare, dar nu şi a consecinţelor acesteia, a focarelor de instabilitate create de Centru, prezente şi la mai mult de 10 ani pe teritoriul fostelor republici sovietice. rmn este şi pînă în prezent unul dintre principalii factori ce subminează însăşi existenţa şi suveranitatea Republicii Moldova şi care, în mod neaşteptat la prima vedere, determină mesajul politic extern.

Următoarele două concepţii – a „democraţilor” şi a cercurilor militare – au influenţat, şi după dispariţia URSS, caracterul politicii ruse faţă de vecinătatea apropiată, în general, şi faţă de Republica Moldova, în special. În această ordine de idei este important de menţionat că evoluţiile şi caracterul relaţiilor moldo-ruse au fost în mare parte determinate de procesele politice interne şi de coloratura politică a guvernelor care s-au succedat pe parcursul ultimului deceniu în ambele state.

Astfel, anii 1990–1993 simbolizează perioada „democrată” sau „occidentală” în politica externă rusă, în care Rusia îşi propunea o apropiere de Occident şi chiar integrarea ei în structurile de securitate europene. În ceea ce priveşte statele ex-sovietice, se declara oficial că se va pune accentul pe relaţiile de parteneriat şi cooperare, în special în domeniul economic. În această linie de idei se înscria şi Tratatul de bază moldo-rus. Semnat în 1990 de către Rusia şi Republica Moldova, acest Tratat era pentru Rusia cel de-al doilea acord interstatal semnat cu o republică unională ce-şi decretase suveranitatea. Însă, spre deosebire de tratatul cu Georgia, tratatul moldo-rus cuprindea nu doar colaborarea economică şi culturală, dar şi aspectele politice, militare şi internaţionale ale relaţiilor bilaterale. Cele două state suverane – Republica Moldova şi Federaţia Rusă – recunoşteau şi se obligau să respecte reciproc suveranitatea, abţinîndu-se de la acţiuni care ar fi putut leza suveranitatea de stat a celeilalte Părţi (art.1). Statele semnatare se obligau, de asemenea, să interzică prin lege constituirea şi activitatea în teritoriile sale a organizaţiilor şi grupurilor ce aveau drept scop lichidarea suveranităţii de stat, atentau la integritatea teritorială a celeilalte Părţi Contractante sau vizau uzurparea puterii politice prin

utilizarea forţei (art.3)[2]. Prin acest tratat Republica Moldova încerca, pe de o parte, să obţină recunoaşterea suveranităţii sale de către Federaţia Rusă, iar pe de altă parte, solicita condamnarea de către Rusia a fenomenului separatismului din Republica Moldova şi suport în soluţionarea problemei enclavelor separatiste. Neratificarea în următorii nouă ani a acestui tratat de către Parlamentul Rusiei (ulterior Duma de Stat), a demonstrat discontinuitatea dintre declaraţiile oficiale şi interesele reale ale conducerii ruse. Problema Tratatului de bază ruso-moldovenesc reapărea în discuţiile dintre cele două părţi semnatare, practic, la fiecare întîlnire oficială, indiferent de gradul de loialitate a guvernelor moldoveneşti faţă de Rusia. Pînă în 1994, perioadă în care legislativul moldovenesc avea o poziţie proromânească, Duma de Stat a Rusiei condiţiona ratificarea acestui tratat prin modificarea vectorului extern al Republicii Moldova şi apropierea de Rusia, prin acordarea unor drepturi legale regimului separatist din Tiraspol şi prin legalizarea prezenţei militare ruse în Transnistria. Tratatul nu a fost ratificat nici după 1994, cînd PDAM reuşise să „împingă” Republica Moldova în CSI şi să se conformeze presiunii economice şi energetice ruse. Deşi a fost iarăşi invocată problema transnistreană, nemulţămirile liderilor ruşi ţineau mai degrabă de statutul de neutralitate al Republicii Moldova (consacrat în Constituţia din 1994), care reprezintă un garant al neaderării la structurile militaro-politice ale CSI. De asemenea, statutul de neutralitate al Republicii Moldova intra în contradicţie şi cu doctrina militară rusă, adoptată de către Consiliul de Securitate al Federaţiei Ruse la 2 noiembrie 1993, care ridica la rangul de politică de stat crearea de baze militare ruseşti pe teritoriul noilor state independente. Rusia a exercitat întotdeauna presiuni politice, economice şi diplomatice pentru a impune Moldova să renunţe la neutralitatea sa. La 10 februarie 1995, primul preşedinte al Republicii Moldova, M. Snegur, la insistenţa Rusiei a semnat un protocol adiţional la Tratatul din 22 septembrie 1990, în scopul corelării prevederilor acestui document cu realităţile zilei şi urgentării intrării lui în vigoare. Conform textului Protocolului, părţile semnatare se obligă să-şi “acorde ajutor reciproc în respingerea agresiunii împotriva uneia sau ambelor Părţi”[3]. Acest protocol constituia de fapt un acord de asistenţă militară reciprocă ce punea sub semnul întrebării statutul de neutralitate al Republicii Moldova, chiar dacă în continuare nu a mai fost ratificat. Însă, oricît de mult a încercat Chişinăul să “îndulcească pilula” neutralităţii, Kremlinul nu părea dispus să facă vreo concesie, afişînd importanţa decisivă a trupelor ruse în rezolvarea conflictului transnistrean şi insistînd asupra acordării unui statut de “căşti albastre” (pacificatori), ceea ce în final a şi obţinut[4]. “Cînd e vorbă de menţinerea păcii pe teritoriul fostei URSS – declara Elţin în toamna anului 1994 – greutatea cea mai mare cade în sarcina Federaţiei Ruse”[5].

Incoerenţa mesajului rusesc faţă de MoldovaOdată semnat, protocolul din 1995 corespundea, conform poziţiei oficiale ruse, necesităţilor de

dezvoltare a relaţiilor moldo-ruse, deoarece el conţinea un şir de prevederi referitoare la crearea şi protecţia drepturilor şi intereselor minorităţii ruse şi ale vorbitorilor de limbă rusă. Însă, după cum s-a constatat în repetate rînduri, poziţia preşedinţiei (Kremlinului) Rusiei deseori nu coincidea cu cea a Dumei. De regulă, poziţia preşedinţiei corela într-o anumită măsură cu principiile dreptului internaţional, pe cînd cea a parlamentului şi a elitelor economice scotea în evidenţă alte interese ale Rusiei. Tocmai datorită existenţei acestor decalaje, viceprim-ministrul rus V. Serov, aflat într-o vizită la Chişinău la sfîrşitul lunii septembrie 1997, a avut dificultăţi serioase în argumentarea tergiversării ratificării de către Duma rusească a Tratatului moldo-rus, nerespectării acordului cu privire la evacuarea de pe teritoriul Moldovei a stocurilor de armamente şi a trupelor ruseşti, precum şi sprijinului făţiş, acordat de către unele forţe politice şi cercuri financiare din Federaţia Rusă, impostorilor regimului separatist instaurat în stînga Nistrului[6]. O „explicaţie” extrem de simptomatică a fost dată de către ambasadorul Federaţiei Ruse în Moldova, P. Papkin: „neratificarea Tratatului are la bază şi vina Parlamentului Republicii Moldova care nu ratificase Protocolul de la Alma-Ata, şi datoriile crescînde ale Republicii Moldova pentru livrările de gaze. Noi privim cu îngrijorare apelurile unor forţe de dreapta din Moldova, care cheamă la restrîngerea

relaţiilor cu Rusia. Acest lucru contravine intereselor Moldovei însăşi, pentru care prietenia cu Rusia şi cu celelalte ţări ale CSI este garanţia independenţei şi dezvoltării Moldovei ca stat suveran şi nu ca o anexă civilă la România”[7].

Atît prima, cît şi a doua componenţă a Dumei de Stat, susţinea deschis regimul separatist de la Tiraspol prin tergiversarea procesului de ratificare a Tratatului moldo-rus şi prin respingerea principiului de integritate teritorială a Moldovei, din moment ce continua să vadă în rmn un exponent al intereselor ruseşti în Moldova. Repetatele încercări ale Tiraspolului de a-si exprima cît mai zgomotos orientarea sa panslavistă au trezit simpatia unor cercuri politice ruseşti, cu care liderii de la Tiraspol au început să-şi coordoneze acţiunile politice, sporindu-şi mizele politice de fiecare dată cînd era posibilă preluarea conducerii Rusiei de către grupurile politice şoviniste. Acest interes s-a dovedit a fi mutual, deoarece ambiţiile politice ale Tiraspolului au alimentat nostalgiile unor puternice cercuri economice şi ideologice de la Moscova şi Chişinău care şi-au orientat discursul electoral către interesele Tiraspolului. Suportul acordat de către legislativul rus separatiştilor transnistreni nu s-a limitat doar la nivelul retoricii politice. Frecventele vizite efectuate de către deputaţii ruşi în Transnistria pentru susţinerea liderilor locali, deschiderea în enclava separatistă a unor filiale a două partide politice ruseşti, „Edinstvo” şi Partidul Liberal, pot fi catalogate ca imixtiuni în treburile interne ale Republicii Moldova, din moment ce aceste acţiuni, care contravin şi legislaţiei Federaţiei Ruse, nu au fost în nici un fel sancţionate de către executivul rus şi de organele de drept ruseşti[8]. De altfel, guvernul rus nici nu încearcă să-şi justifice indiferenţa faţă de aceste „excese” ale deputaţilor ruşi. Ultimele declaraţii ale deputaţilor ruşi (care au participat în calitate de observatori internaţionali la alegerile prezidenţiale din rmn) de a tergiversa ratificarea celui de-al doilea Tratat de bază moldo-rus, semnat în noiembrie 2001, atît timp cît Chişinăul nu va recunoaşte independenţa politică a republicii separatiste nistrene, de asemenea, nu au fost în nici un fel comentate de către oficialităţile ruse.

Această inconsecvenţă a declaraţiilor conducerii de la Kremlin s-a manifestat şi prin recunoaşterea destul de tîrzie, abia la 17 decembrie 1991, a independenţei Republicii Moldova. Pentru Republica Moldova consacrarea internaţională a independenţei reprezenta la acel moment una dintre principalele obiective ale politicii sale externe. Occidentul însă avea o poziţie circumspectă faţă de noile state, aşteptînd recunoaşterea lor de către centrul sovietic, cum a fost în cazul ţărilor baltice, sau de către Rusia – succesorul legal al URSS. Dar atitudinea, atît de binevoitoare în anul 1990, a Rusiei faţă de celelalte republici sovietice s-a modificat odată cu dispariţia URSS. Conştientă de sfîrşitul URSS şi, în acelaşi timp, dornică de a atenua tendinţele centrifuge ale republicilor URSS, Rusia, împreună cu Belarus şi Ucraina, a creat la 8 decembrie 1991 Comunitatea Statelor Independente. Considerată de conducerea rusă drept un instrument de menţinere a fostelor republici sovietice relativ integrate, acest organism se presupunea că va facilita, într-un viitor previzibil, reactivarea proceselor integraţioniste în spaţiul ex-sovietic şi crearea unui sistem de securitate colectiv, obiective ce urmau să fie stimulate şi de eventuala dezvoltare economică a Rusiei. Realizarea acestor obiective putea fi valabilă doar prin aderarea tuturor foştilor subiecţi ai URSS la noul organism. Or, declaraţiile fără echivoc ale Parlamentului de la Chişinău privind retragerea totală a forţelor armate ale URSS de pe teritoriul său, precum şi cea vizînd „eliminarea tuturor obstacolelor din calea integrării cu România într-o federaţie economică”, ridicată de către preşedintele M. Snegur la nivel de prioritate a politicii externe, nu lăsau, în aparenţă, prea multe şanse participării Republicii Moldova la activităţile din cadrul CSI. Cu toate acestea, preşedintele M. Snegur, în pofida poziţiei ostile a Parlamentului de la Chişinău vizînd intrarea Republicii Moldova într-o nouă reţea ruso-centrică de aranjamente internaţionale postsovietice, a semnat, împreună cu alţi 10 preşedinţi ai noilor state ex-sovietice, Declaraţia de la Alma-Ata de la 31 decembrie 1991 privind crearea CSI. Acest pas a fost făcut şi sub presiunea constantă a Kremlinului care începuse la 8 decembrie 1991. Ca dovadă poate fi adusă şi declaraţia lui B. Elţin la sfîrşitul primei vizite (12 decembrie 1991) a preşedintelui M. Snegur la Moscova cînd încă nu era clar dacă va adera Moldova la structurile CSI: „Moldova este gata să adere la CSI şi să aducă cu sine şi România”. Abia după semnarea Declaraţiei de la Alma-Ata de către

oficialităţile de la Chişinău, Rusia a recunoscut oficial independenţa Republicii Moldova. Este cunoscut faptul că această decizie a fost influenţată şi de considerentul reintegrării teritoriale a Moldovei. Or, se ştie că M. Snegur a dorit, prin semnarea documentului de asociere a Moldovei la CSI, să grăbească soluţionarea, favorabilă pentru Moldova, a problemei separatismului transnistrean prin intermediul instituţiilor comunitare care ar putea „calma” spiritele liderilor transnistreni. Cum era şi de aşteptat, Parlamentul moldovenesc, puternic influenţat de către Frontul Popular, a refuzat ratificarea acestui acord. În general, pînă la venirea la putere a PDAM, politica externă a Republicii Moldova s-a caracterizat printr-o distanţare faţă de Federaţia Rusă şi rezerve privind participarea în structurile internaţionale postsovietice.

Capcana Comunităţii Statelor Independente şi politica „străinătăţii apropiate”Începînd cu anul 1992, arena politică rusă se caracterizează printr-o slăbire a forţelor

„democrate” în folosul opoziţiei ortodox-comuniste de stînga şi a forţelor extreme de dreapta de orientare panslavistă, susţinute de către elita militară rusească. De acum încolo, se poate vorbi deja de două centre de decizie privind politica externă faţă de statele CSI: cea a „democraţilor” şi cea a militarilor în alianţă cu opoziţia parlamentară. Elita militară rusească, spre deosebire de „democraţi”, avea o viziune clară asupra intereselor Rusiei în statele CSI. Afectaţi de paranoia de „mare putere a Rusiei”, militarii ruşi considerau drept umilitoare orientarea proatlantistă a conducerii politice ruse şi pledau pentru restabilirea controlului politic, economic şi militar al Rusiei asupra teritoriului ex-sovietic. Pentru argumentarea acestei idei erau invocate numeroase obiective militare de interes strategic pentru Rusia şi unităţi ale complexului militar-industrial rămase în afara hotarelor ruse, fără de care Rusia îşi pierdea calitatea de supraputere. În plus, intensificarea raporturilor noilor state independente cu organismele internaţionale, în special cu cele europene şi euroatlantice, era catalogată drept ocupare a zonelor „tradiţionale” de influenţă rusă şi atentat la interesele vitale ale Rusiei. Printre susţinătorii acestei idei se numărau şi aşa-numiţii „euroasiatici”, ai căror reprezentanţi erau prezenţi şi în echipa lui B. Elţin[9]. După cum susţinea S. Stankevici, unul din reprezentanţii acestei grupări, în 1992 consilier prezidenţial pe problemele politice, „Rusia are o istorie de sute de ani şi interese legitime” în aşa republici ca ţările Baltice, Moldova şi Georgia. Iar Congresul Deputaţilor Poporului a lansat în decembrie 1992 un apel fostelor republici sovietice „de a forma o confederaţie ori o altă formă de uniune”. Însuşi Kozîrev, fiind pînă în 1992 un adept fidel al orientării proeuropene a Rusiei, declara mai tîrziu că „Rusia este o mare putere euroasiatică în toate aspectele ei – european, asiatic, siberian şi estic îndepărtat”[10]. Pentru minimalizarea forţelor centrifuge în arealul CSI şi pentru consolidarea statutului său de mare putere, Rusia a hotărît să utilizeze necesităţile economice ale statelor ex-sovietice, mizînd pe sistemul sovietic de interdependenţă economică, ce mai rămînea încă viabil, în pofida independenţei declarate a noilor state. Astfel, în februarie 1992, Rusia anunţă că va înceta să mai întreţină relaţii economice sub preţurile mondiale cu acele republici care nu doresc să se asocieze la CSI. Ca rezultat, liderii mai multor state, inclusiv cei ai Republicii Moldova, au preferat să sprijine procesele de constituire a CSI.

În pofida tuturor acţiunilor de consolidare a noii structuri geopolitice, mesajul politic extern al Moscovei abunda în declaraţii contradictorii, care semnalau luptele politice interne de la Kremlin şi fragmentarea centrului de decizie politică. Spre exemplu, conducerea politică a Rusiei acceptase ideea retragerii trupelor ruse din fostele republici sovietice şi chiar îşi declarase la 27 mai 1992 intenţia de a-şi retrage trupele din Moldova. Iar în timpul escaladării conflictului din Transnistria, A. Kozîrev s-a exprimat de mai multe ori asupra introducerii forţelor ONU sau OSCE în această regiune pentru aplanarea conflictului violent. Însă către 1993 mesajul extern al Moscovei a devenit mai univoc şi mai ireconciliant. Explicaţia acestor transformări o găsim în ascensiunea forţelor naţional-comuniste, favorizată de cedările consecutive făcute de B. Elţin în timpul luptei sale cu parlamentul rusesc şi de criza de putere din 1993. Încă la începutul anului 1993, Consiliul de securitate al Rusiei, sub preşedinţia lui B. Elţin a luat în discuţie principiile de

bază ale noului concept de politică externă, precum şi ale doctrinei militare ruse. Conform noului concept, erau delimitate „trei cercuri” de priorităţi în politica externă rusă. „Primul cerc” includea totalitatea statelor suverane existente pe teritoriul fostei URSS, ceea ce experţii ruşi au început să numească „străinătatea apropiată” sau „vecinătatea apropiată”, făcînd analogie cu „Doctrina Monroe” adoptată de SUA încă în secolul al XIX-lea. Al doilea cerc îl formau statele din emisfera nordică şi cele care mărginesc hotarele fostei URSS. Celelalte state ale lumii se încadrează în cel de-al treilea cerc. Este important de menţionat că termenul de „vecinătate apropiată” era oficial utilizat de către diplomaţia rusă pentru a califica statele cu o pondere semnificativă a minorităţilor ruse în cadrul populaţiei totale. Scopul introducerii acestui termen era de a induce în eroare opinia publică occidentală asupra lansării în Rusia a politicii de restabilire a poziţiilor sale de „mare putere”. Pentru a-şi justifica ingerinţele politice în statele din acest areal, conducerea rusă punea accentul pe apărarea drepturilor minorităţii ruse care, chipurile, au fost neglijate într-o mare măsură după ce fostele republici unionale şi-au obţinut independenţa. Reprezentînd patria externă pentru cei circa 25 milioane de ruşi rămaşi în afara hotarelor Rusiei odată cu descompunerea URSS, Rusia ridicase la nivel de interes naţional grija faţă de conaţionalii săi de peste hotare. În Republica Moldova, unde minoritatea rusă constituie 13% din întreaga populaţie şi, în plus, ocupă o poziţie dominantă în sectorul economic, argumentul „grijii faţă de conaţionalii ruşi” era şi mai continuă să fie invocat de către Rusia de fiecare dată cînd cursul politic extern al Chişinăului începea să arate o altă direcţie decît cea estică. Adoptînd o poziţie de susţinere a minorităţii ruse din Moldova, Rusia obţinea o posibilitate de influenţare a politicii interne şi externe moldoveneşti. Atît alegerile parlamentare, cît şi cele prezidenţiale din ultimii ani au demonstrat ponderea „vorbitorilor de limbă rusă” în orientarea politică externă a Moldovei, aceştia pledînd pentru o apropiere de Rusia şi o implicare mai activă a Republicii Moldova în instituţiile CSI. Faptul că minorităţile au o poziţie comună în timpul alegerilor şi votează mai unit decît populaţia de bază, determină adoptarea de către politicienii din Moldova a unei poziţii proruse, doar pentru a fi aleşi. Existenţa minorităţii ruse şi a populaţiei vorbitoare de limbă rusă serveşte ca un argument greu pentru Rusia, care consideră că Republica Moldova, alături de alte state cu caracteristici demografice similare, trebuie să menţină şi să dezvolte legături cît mai apropiate în domeniul politic, economic şi cultural cu patria lingvistică a acestor minorităţi. Chiar mai mult, ţările din „vecinătatea apropiată” ar trebui să acorde limbii ruse statutul de limbă oficială, pentru a facilita „dialogul interetnic” în cadrul populaţiei acestor state şi pentru a permite „o colaborare mai strînsă” cu Rusia.

În limbajul politic rus noţiunea de „vecinătate apropiată” sugera, de asemenea, o politică externă orientată către restabilirea în spaţiul postsovietic a unei structuri integrate viabile, cu Moscova în calitate de centru decizional. Mizînd pe vulnerabilităţile Moldovei, liderii ruşi au aplicat mai multe metode, inclusiv controlul asupra resurselor energetice şi influenţa rusă asupra evenimentelor din Transnistria, pentru a atrage Republica Moldova în construcţia acestui nou spaţiu geopolitic. La mijlocul anului 1993, Moscova a luat o hotărîre prin care se anulau toate preferinţele vamale faţă de produsele moldoveneşti, ele urmînd să fie impozitate cu taxele nonpreferenţiale. Prin această hotărîre Rusia încerca să constrîngă Moldova la o participare deplină în structurile CSI prin ratificarea Declaraţiei de la Alma-Ata. Forţele proromâne din cadrul Parlamentului care încă aveau o suficientă influenţă în legislativul moldovenesc au ripostat acestor eforturi ruse şi au refuzat reorientarea politicii externe a Moldovei propusă de preşedintele M. Snegur şi de către spicherul P. Lucinschi. În august 1993, deja după instaurarea guvernului Sangheli, Parlamentul a respins participarea republicii în organismele CSI. Ca răspuns, preşedintele M. Snegur a dizolvat parlamentul, în speranţa că următorul legislativ va fi mai receptiv la doleanţele sale. Rezultatul pe care PDAM l-a obţinut la alegerile din 1994 i-a permis, în alianţă cu Partidul Socialist de orientare prorusă, să redefinească poziţia Moldovei faţă de Rusia şi CSI. Punînd accentul pe argumente de ordin economic, financiar şi energetic, parlamentul a ratificat Statutul CSI şi Acordul cu privire la crearea Uniunii Economice a CSI, reiterînd însă şi unele rezerve, cum ar fi cele privind neparticiparea Republicii Moldova în cadrul

spaţiului militar şi financiar-valutar comun.Preocuparea Rusiei pentru menţinerea unităţii geopolitice a spaţiului postsovietic poate fi

explicată: cele 25 milioane de ruşi din afara hotarelor Rusiei care, în caz de dezagregare a CSI, ar crea dificila problemă a refugiaţilor; necesitatea de a evita distrugerea relaţiilor economice şi prăbuşirea infrastructurii fostei URSS, considerată vitală pentru funcţionarea normală a economiei ruse; destrămarea CSI ar separa Rusia de Europa printr-un „cordon” de state independente, unele dintre care nu se caracterizează printr-un pronunţat sentiment de loialitate faţă de Rusia şi care pot fi uşor implicate în diferite structuri de securitate ostile Rusiei sau care nu se aliniază intereselor ruse. Chiar mai mult, expansiunea „geostrategică” americană (NATO) şi cea „geoeconomică” germană (UE) face să crească importanţa CSI, ca modalitate de creare la marginea Europei de Est a unui „cordon de securitate” afiliat Moscovei. De aceea, interesul major al Rusiei în „vecinătatea apropiată” se rezumă la menţinerea influenţei pierdute în fostele republici unionale şi la opunerea extinderii NATO şi UE spre Est. De altfel, lansarea doctrinei politice externe a Rusiei din 1995 coincidea în timp cu lansarea primului document al Consiliului NATO privind extinderea Alianţei spre Est şi deschidea o perioadă nouă, mai „activă”, a diplomaţiei ruse în CSI, inclusiv în Republica Moldova. Importanţa crescîndă a Moldovei în configuraţiile strategice ale Rusiei impunea contracararea tuturor încercărilor Chişinăului de a se apropia de UE sau de România şi/sau de a se distanţa de Rusia sau de CSI. De aceea, de acum înainte, orice oscilaţii în orientarea politică externă a Moldovei generau reacţii prompte şi dure ale conducerii oficiale şi ale elitelor ruseşti, care se concretizau în vizite ale reprezentanţilor companiei „Gazprom” pentru evaluarea datoriilor moldoveneşti la gaz, în ameninţarea cu debranşarea Moldovei de la conducta de gaz, precum şi în deschiderea la Tiraspol a unei misiuni consulare a Federaţiei Ruse[11]. În cercurile mai radicale ruse, „devierile” externe ale Moldovei erau declarate drept o provocare la adresa intereselor naţionale ale Rusiei în regiunea dată. Printre aceste „provocări” s-a numărat şi guvernul Sturza care adoptase o politică proeuropeană şi pleda pentru o reducere treptată a raporturilor economice, culturale, politice etc. cu Rusia şi CSI[12].

Problema transnistreană şi interesele RusieiParalel cu şantajul economic, care întotdeauna a dat roade în cazul Moldovei, Rusia

influenţează politica internă şi externă a Moldovei şi prin intermediul problemei transnistrene, care constituie un subiect aparte al relaţiilor moldo-ruse.

Este binecunoscut faptul că problema transnistreană se datorează în mare parte susţinerii, la început armate, apoi politice şi economice, de către Rusia, a liderilor separatişti de la Tiraspol. Deşi Guvernul Rusiei a negat oficial implicarea trupelor ruse dislocate pe teritoriul Republicii Moldova în conflictul transnistrean, în declaraţiile făcute în perioada confruntărilor armate, de către diferiţi demnitari ruşi, inclusiv de preşedintele B. Elţin, s-a recunoscut, cu diferite ocazii, implicarea trupelor ruse în luptele de pe Nistru şi livrarea de armament către separatişti. Astfel, într-un interviu din 27 mai 1992 B. Elţin declara: “...Evident, printre ofiţerii Armatei a 14-a sînt susţinători ai Transnistriei şi ei încep să treacă, uneori cu tot cu echipament, de partea poporului Transnistriei. Iată de ce M. Snegur, împreună cu alţii, consideră aceasta ca o intervenţie a Rusiei. Dar aceasta nu este o intervenţie a Rusiei, ci o apărare a poporului ce locuieşte acolo. După părerea mea, dacă poporul din Transnistria vrea să locuiască autonom, aceasta este treaba lui”[13].

Cu toate acestea, Rusia a făcut tot posibilul să deţină monopolul în dialogul de conciliere dintre Chişinău şi Tiraspol. Astfel, în urma semnării Acordului de încetare a focului din 21 iulie 1992 (numit şi Convenţia Snegur-Elţin), din procesul de negocieri sînt excluse România şi Ucraina care, în calitatea lor de state-vecine, erau cele mai cointeresate în soluţionarea conflictului transnistrean. Statutul de principal „stat-garant” al procesului de soluţionare a conflictului (problemei) transnistrean i-a permis Rusiei să dirijeze acest proces în funcţie de realizarea intereselor sale în regiunea dată. Astfel, la 17 aprilie 1992, Rusia încearcă să-şi

realizeze intenţia de a transforma fosta Armată a 14-a în forţă de pacificare în regiunile de est ale Moldovei. Deşi propunerea fusese considerată inadmisibilă de către preşedintele M. Snegur şi Consiliul de Securitate al Republicii Moldova, Duma de Stat a Rusiei, la 8 iulie 1992, a adoptat o Declaraţie care a aprobat acest statut pentru Armata a 14-a în Transnistria “pînă la crearea şi introducerea în zona de conflict, în conformitate cu înţelegerea preşedinţilor Moldovei, Ucrainei şi Rusiei, a unor forţe de pacificare interstatale ale CSI”[14].

Problema acordării trupelor ruse statutului de forţă pacificatoare a apărut şi mai tîrziu, în timpul negocierilor moldo-ruse din 1995, fiind discutată la 22 noiembrie 1995 în cadrul Comisiei Unificate de Control. Partea moldovenească a respins propunerea, evidenţiind politizarea excesivă a Armatei a 14-a şi suportul pe care ea îl acordă separatiştilor, poziţia Chişinăului fiind susţinută şi de OSCE. Totuşi, Moldova a fost nevoită să accepte transferul funcţiilor “de pacificare” de la trupele de dezangajare la Grupul Operativ al Trupelor Ruse, pomenindu-se în faţa faptului împlinit – în zilele de 17 şi 30 mai 1996 Moscova a introdus în zona de securitate două batalioane incomplete din GOTR. Federaţia Rusă a demonstrat ulterior încă o dată eficienţa acestei mişcări – de a-şi surprinde oponenţii prin acţiuni care diferă radical de declaraţiile oficiale – în Kosovo, cînd, pe 12 iunie 1999, forţele armate ruse au invadat străzile Priştinei, în timp ce forţele KFOR încă erau în Macedonia, la hotarul de sud al regiunii Kosovo.

Introducînd cele două batalioane în zona de securitate nistreană, Rusia a sperat că va putea crea un precedent reuşit de pacificare şi pentru alte regiuni fierbinţi ale fostei URSS, ceea ce i-ar fi permis să monopolizeze dreptul său exclusiv de a desfăşura asemenea gen de acţiuni pacificatoare. Odată ce Armata a 14-a s-a implicat nemijlocit în acţiunile militare, s-au intensificat discuţiile privind retragerea cît mai rapidă a trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova. Introducerea principiului de „sincronizare” în documentele elaborate de grupurile de negociatori ai conflictului, prezenţa militară rusă pe teritoriul Republicii Moldova, voinţa de a „conserva” pe un termen nelimitat staţionarea acestor trupe şi, în acest scop, smulgerea unor concesii maxime din partea Chişinăului – au fost obiectivele politice urmărite cu multă insistenţă şi tenacitate de către mediatorii ruşi[15]. Deşi politica promovată de Moldova a constat în refuzul insistent de a legaliza prezenţa forţelor armate ruseşti sub orice formă şi de a obţine retragerea necondiţionată a forţelor ruseşti, de mai multe ori declaraţiile oficialităţilor de la Chişinău erau foarte controversate şi veneau în contradicţie cu Constituţia şi documentele internaţionale vizînd problema transnistreană. Spre exemplu, prim-ministrul D. Braghiş declara într-un interviu că „dacă în urma adoptării deciziei de legalizare a trupelor ruse vom putea primi gaz natural şi alte beneficii, nu văd nici un motiv să nu facem acest pas. Fiind un stat mic, nu putem dicta comportamentul altor state în relaţiile lor cu Republica Moldova”[16]. Iar Mişcarea „Republica”, controlată de al doilea preşedinte al Moldovei, P. Lucinschi, chiar a propus guvernului să studieze posibilitatea de acordare a statutului de bază militară trupelor ruseşti din Transnistria.

Pînă la summit-ul OSCE de la Istanbul din noiembrie 1999, Rusia s-a arătat foarte indiferentă faţă de prevederile constituţionale ale Republicii Moldova, invocînd sus-numitul principiu al „sincronizării”, ceea ce, de fapt, însemna că, susţinînd pe de asupra regimul separatist prin ajutoare nerambursabile, Rusia îşi asigură staţionarea pe un termen nelimitat a trupelor în acest teritoriu[17]. Această hotărîre a Moscovei nu venea din marea afecţiune faţă de liderii transnistreni, care şi-au trimis combatanţii pentru susţinerea forţelor anti-Elţin în timpul crizei parlamentare din octombrie 1993, ci din interesele Rusiei în această regiune, redate parţial în Documentul privind politica Rusiei faţă de statele CSI din septembrie 1995[18]. La summit-ul de la Istanbul Rusia a garantat evacuarea trupelor sale, dar nu atît din respectul faţă de statutul de neutralitate al Republicii Moldova, cît pentru a-şi compensa prezenţa militară excesivă în Caucazul de Nord, precum şi pentru a nu agrava definitiv relaţiile cu Occidentul de care pe atunci depindea financiar.

Ultimele evoluţii ale relaţiilor dintre Moldova şi Rusia

Schimbarea recentă a puterii politice în Moldova a generat la Moscova aşteptări mari privind acordul noii administraţii faţă de continuarea dislocării trupelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova. Considerăm că au fost nişte aşteptări întemeiate, luînd în considerare mesajul noului preşedinte al republicii care, la întrevederea cu preşedintele Federaţiei Ruse din aprilie 2001, declara că “nu se poate insista asupra retragerii trupelor pînă la evacuarea armamentului şi muniţiei şi fără acordul tuturor părţilor implicate în această problemă”[19].

Din cele menţionate, putem deduce că problema transnistreană este una artificială, generată de Rusia în baza unor diferenţe de ordin economic, social şi cultural existente între cele două maluri ale Nistrului. Scopul acestei acţiuni a fost menţinerea Republicii Moldova, fost teritoriu de o importanţă strategică globală, în sfera de control a Rusiei. Această regiune avea un loc aparte în interesele strategice ale Moscovei. Ea era considerată pînă nu demult un cap de pod spre peninsula balcanică (îndeosebi spre Serbia). Metodele folosite erau tradiţional sovietice: susţinerea politico-militară a regimului separatist de la Tiraspol şi „vasalizarea” economică a Republicii Moldova. În plus, Federaţia Rusă „închidea ochii” la livrarea muniţiilor ruse de către separatiştii transnistreni (în Cecenia) şi producţia de contrabandă din Transnistria. Aceasta a transformat regiunea transnistreană într-un centru important al contrabandei internaţionale, precum şi într-o fabrică uriaşă de producere şi comercializare a armamentului, care „ieşea la suprafaţă” în multe conflicte armare din Europa şi Asia. Odată cu „pierderea” Serbiei şi intensificarea presiunilor internaţionale privind evacuarea trupelor din Transnistria şi acţiunile militare în Cecenia, Rusia a pierdut şi interesul în susţinerea regimului separatist. Această schimbare se manifestă prin tonul destul de rece al Moscovei în dialogurile cu liderii Tiraspolului. Înrăutăţirea relaţiilor cu Chişinăul nu este în interesul Rusiei, care la acest moment este preocupată de crearea unui „scut” politic în jurul său, Moldova fiind una dintre candidaturile cele mai loiale.

Dacă însă vom face abstracţie de înaintarea spre Est a NATO şi UE, este firească întrebarea, dacă există şi alte motive care explică efortul asiduu al Federaţiei Ruse de a menţine Republica Moldova în raza sa de influenţă. În timpul URSS, RSSM mai deţinea o importanţă militaro-strategică. Reprezentînd hotarul de sud-vest al URSS, Moldovei sovietice i se atribuia, în cadrul districtului militar Odessa, rolul de bastion principal în cazul unei agresiuni din sud-vest. În plus, teritoriul Moldovei servea în calitate de cap de pod pentru viitoarele operaţiuni ofensive pe teatrul de operaţiuni de sud-vest, în direcţia Balcani, Grecia, Turcia, cu canalul Suez şi coasta Africii de Nord în calitate de obiectiv strategic secundar. Dezintegrarea URSS şi independenţa Ucrainei au spulberat importanţa strategică a noului stat moldovenesc. Republica Moldova a încetat să mai fie „cap de pod spre Balcani”, după cum se susţine în rîndul unor cercuri politice atît locale, cît şi ruse, prizonieri ai vechilor obsesii geopolitice. Aceasta a devenit clar, îndeosebi după instaurarea unui regim democratic în Serbia, ultimul presupus aliat al Rusiei în Balcani, şi orientarea Serbiei către UE. Teritoriul mic al Moldovei nu-i permite acesteia nici să se declare „intersecţie a căilor comerciale dintre est şi vest”. Lipsa oricărui control al Chişinăului asupra hotarului său de est, precum şi prezenţa pe teritoriul Moldovei a unei regiuni, controlată de către grupările mafiote, determină căutarea altor căi comerciale, mult mai sigure, prin Ucraina sau Belarus. Republica Moldova nu deţine resurse naturale de natură strategică. Produsele alimentare pe care le exportă Moldova în Rusia nu sînt de importanţă majoră pentru piaţa alimentară rusă. Un anumit interes economic îl pot reprezenta doar unele întreprinderi din ramurile de vinificaţie şi de prelucrare a tutunului. De asemenea, putem presupune că existenţa „găurii negre” transnistrene, precum şi coruptibilitatea funcţionarilor publici, ar putea fi în interesul capitalului rusesc, care de mai multe ori are o origine dubioasă, Republica Moldova îndeplinind multe dintre caracteristicile unei zone „off-shore”. Nici atitudinea negativă (interesul pe care l-ar putea prezenta spaţiul respectiv în strategiile adversarului) faţă de Moldova nu are un suport întemeiat. Valoarea strategică redusă a Republicii Moldova este atestată de lipsa unei infrastructuri militare care ar putea fi folosită de către beligeranţi în cazul unui conflict armat între Rusia şi NATO. În plus, accesul Rusiei la

Transnistria este blocat de către Ucraina care, deşi în ultimul timp manifestă o anumită loialitate faţă de Rusia, deseori a adoptat o politică diferită de cea a Rusiei vizînd Republica Moldova. Nici prezenţa pe teritoriul Moldovei a trupelor ruse nu mai pare a fi un argument destul de convingător pentru a explica interesul rus faţă de Republica Moldova. În timpul summit-ului OSCE de la Istanbul din 1999, Rusia şi-a luat angajamentul de a-şi evacua pînă la sfîrşitul anului 2002 trupele şi armamentul de pe teritoriul Moldovei. Desigur, evenimentele de pe 11 septembrie şi stabilirea unor noi relaţii dintre Rusia şi SUA ar putea impune unele schimbări la acest capitol. SUA ar putea adopta o poziţie mai indulgentă atît faţă de războiul din Cecenia, cît şi faţă de toate obligaţiile Rusiei asumate faţă de OSCE. Iar pentru ţările NATO, Republica Moldova suscită interes doar datorită prezenţei pe teritoriul ei a unui arsenal impunător de muniţii şi armament. După cum afirmă comandantul Grupului Operativ al trupelor ruse (GOTR), dislocat în regiunea transnistreană, general-locotenentul V. Evnevici, muniţiile stocate în depozitele de la Tiraspol şi Colbasna „ar ajunge pentru o armată europeană de anvergură medie” sau „pentru un front bun de luptă”[20]. Republica Moldova ar mai putea fi folosită de către Rusia pentru controlarea României şi a Ucrainei. Însă politica României din ultimul deceniu, de aderare la structurile de securitate euroatlantice şi la cele economice, este foarte consecventă şi nu lasă loc pentru diferite speculaţii privind modificarea vectorului politic extern. Chiar şi ultimele declaraţii ale oficialităţilor române de stabilire a unor relaţii amicale cu Rusia, prin semnarea Tratatului de bază româno-rus, chiar în detrimentul revendicărilor sale tradiţionale, erau generate de interesul naţional al al României de a adera la NATO[21]. Ca urmare a apropierii dintre Rusia şi NATO, posibilele pîrghii de influenţare a României sînt deţinute de însăşi Rusia, ci nu de Republica Moldova ale cărei relaţii cu România s-au înrăutăţit considerabil după scandalul de la Strasbourg. Iar relaţiile dintre Ucraina şi Rusia se află, începînd cu 2000, într-o perioadă de destindere. La 18 ianuarie 2000, Rusia chiar a semnat un acord de colaborare militară cu Ucraina, la puţin timp după ce V. Putin, aflîndu-se în vizită la Kiev, l-a susţinut pe preşedintele ucrainean L. Kucima, acuzat în presa ucraineană de moartea unui jurnalist. Prin respectivul acord este redusă considerabil importanţa exerciţiilor NATO în această regiune, deoarece el stipulează participarea Rusiei în planificarea tuturor exerciţiilor militare de pe teritoriul Ucrainei. În plus, Rusia deţine instrumente mult mai importante de influenţare a politicii ucrainene, cum ar fi problema populaţiei vorbitoare de limbă rusă din Crimeea şi nu în ultimul rînd cea energetică.

Analizînd textul celui de-al doilea Tratat moldo-rus, am putea găsi nişte indicii asupra altei motivări decît cea geopolitică a interesului rus faţă de Moldova. În articolul 12 al respectivului tratat se stipulează că „Părţile (Republica Moldova şi Rusia) colaborează în cadrul diferitelor organizaţii economice, financiare şi de altă natură, îşi oferă o susţinere reciprocă în aderarea la organizaţii şi acorduri internaţionale”. Cunoscînd eforturile de mai mulţi ani ale Rusiei de a fi acceptată în OMC, putem prezice că Republica Moldova, care este deja un membru cu drepturi depline al acestei organizaţii internaţionale, va contribui cu certitudine la realizarea cît mai grabnică a aspiraţiilor ruseşti. În plus, această prevedere se înscrie în politica Moscovei de coordonare şi concentrare a poziţiilor adoptate de către statele CSI în cadrul instituţiilor regionale şi internaţionale.

ROMÂNIA ŞI CHESTIUNEA BASARABEANĂ

Perioada romantismului popular Privind retrospectiv la evoluţiile politice din deceniul precedent, putem afirma cu certitudine

că raporturile dintre Republica Moldova şi România întotdeauna au avut un caracter diferit de cele întreţinute cu Rusia şi Ucraina. Specificul acestor relaţii îşi are geneza în istoria comună, în unitatea etnică, lingvistică şi psihologică a acestor două state. Existenţa la momentul actual a două state româneşti separate, în loc de unul întregit, poate fi explicată, alături de lipsa unei

voinţe politice, şi prin istoria politică a secolului XX, prin conjunctura internaţională care s-a creat odată cu dezmembrarea URSS şi a lagărului socialist şi prin interesele unor mari puteri contemporane. Pactul Ribbentrop-Molotov semnat între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă şi anexarea ulterioară a teritoriului Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către soviete, au determinat divizarea naţiunii româneşti în două entităţi statale diferite. În perioada postbelică exista chiar un anumit risc de apropiere a RSSM de România socialistă, în virtutea existenţei în ambele state a unor tendinţe unioniste, din care cauză centrul sovietic a limitat la maximum posibilitatea unor relaţii, mai ales culturale, între cele două maluri ale Prutului. Transformările din URSS de la răscrucea deceniilor opt şi nouă ale secolului XX, precum şi revoluţia românească din decembrie 1989, au înlesnit restabilirea relaţiilor dintre România preconstituţională şi Moldova încă sovietică, şi chiar au condiţionat apariţia ideilor de eventuală reunificare proximă a românilor.

Contrar acestor aşteptări romantice, relaţiile dintre România postceauşistă şi noua Moldovă au fost deteriorate de tensiunile politice şi sociale interne din cele două ţări şi de evenimentele internaţionale care, în mod obiectiv sau subiectiv, pînă în prezent nu au permis semnarea unui tratat politic bilateral. Se pare, totuşi, că schimbările de atitudine din relaţiile moldo-române au depins în cea mai mare parte de factorii externi (inclusiv, de politica Rusiei), şi nu de cei interni.

Schimbările calitative în relaţiile moldo-române şi apropierea dintre aceste două state din perioada anilor 1990–1991 au fost determinate mai mult de voinţa populară, decît de cea politică. Sub influenţa mişcării de emancipare naţională, care către 1990 căpătase proporţii atotnaţionale, Partidul Comunist din Moldova s-a văzut obligat să recunoască în mod public comunitatea istorică a populaţiei RSSM şi a RSR şi chiar să iniţieze măsuri concrete privind stabilirea relaţiilor bilaterale în mai multe domenii: învăţămînt, ştiinţă, cultură, economie şi informaţie. Ca o primă iniţiativă din cadrul unui plan mai larg de acţiuni, în martie 1991 ministerele de externe al României şi al Republicii Moldova convin asupra deschiderii a două consulate generale la Iaşi şi la Chişinău. Tot în această perioadă este adoptat de către Sovietul Suprem al RSSM, Avizul Comisiei pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, care denunţa protocolul adiţional secret şi declara nelegitimă anexarea sovietică a Basarabiei şi Bucovinei de Nord. De facto, acest document putea constitui pentru Moldova – în cazul unei voinţe politice clar formulate – primul pas spre alipirea la România, din momentul în care unele cercuri politice din România au considerat că prăbuşirea comunismului în RSSM, destrămarea URSS şi proclamarea independenţei Moldovei au fost premise necesare pentru reunificare. Aceste speranţe fuseseră alimentate şi de unele hotărîri ale Parlamentului de la Chişinău, în sensul reafirmării identităţii româneşti a statului moldovenesc, printre care pot fi menţionate decretarea limbii române ca limbă de stat, reintroducerea alfabetului latin (31 august 1989) şi introducerea noului drapel de stat (27 aprilie 1990) şi a stemei de stat (3 noiembrie 1990). Paralel cu decizia Sovietului Suprem al RSSM, în iunie 1991 Parlamentul României a adoptat o declaraţie prin care Pactul Ribbentrop-Molotov a fost declarat nul şi neavenit.

De altfel, relaţiile moldo-române în perioada 1990–1991 erau în întregime influenţate de forţele naţionaliste de pe ambele maluri ale Prutului – Frontul Popular în Moldova şi Frontul Salvării Naţionale în România – care formau majoritatea în legislativele ambelor ţări. Exponenţii acestor forţe politice susţineau că este corect din punct de vedere istoric ca Moldova, cu o populaţie vorbitoare a limbii române majoritară, să revină în componenţa României, cum a fost în perioada interbelică. Iar realizarea unirii, potrivit adepţilor acestui deziderat, era condiţionată de suportul cît mai larg acordat Moldovei de către România, în eforturile primei de afirmare a suveranităţii şi de părăsire a URSS. Reieşind din acest considerent, în perioada 1990–1991 România întreprindea mai multe acţiuni care aveau drept scop realizarea unei profunde interferenţe culturale şi economice moldo-române în detrimentul raporturilor dintre centrul sovietic şi RSSM. Ca rezultat, în discursul politic al preşedinţilor M. Snegur şi I. Iliescu apar tot mai frecvent declaraţii privind viitoarea „confederaţie culturală şi economică” dintre România şi Republica Moldova. Iar în timpul campaniei pentru mandatul de preşedinte al Moldovei din

decembrie 1991 Snegur lansează renumita lozincă „O sută de întreprinderi mixte cu România!”.Proclamarea independenţei Republicii Moldova a fost aşteptată şi salutată de către România,

deoarece, după cum afirmau liderii mişcării de renaştere naţională, aceasta urma să fie doar un pas intermediar între perioada sovietică şi începutul procesului de reunificare a celor două state după modelul german. Din declaraţia guvernului român, făcută cu acest prilej, reiese clar că, şi în viziunea conducerii oficiale a României, statutul de independenţă a Moldovei era considerat doar o formă de emancipare de sub tutela Moscovei şi un pas spre reunificarea cu România: „Proclamarea unui stat românesc independent pe teritoriile anexate cu forţa, în urma înţelegerilor secrete stabilite prin Pactul Molotov-Ribbentrop, reprezintă un pas decisiv spre înlăturarea, pe cale paşnică, a consecinţelor nefaste ale acestuia, îndreptate împotriva drepturilor şi intereselor poporului român”. Evident că acest proces trebuia să fie în concordanţă cu cadrul juridic internaţional, în primul rînd, cu prevederile Actului Final de la Helsinki al CSCE, în care este precizat că „statele consideră că frontierele lor pot fi modificate, în conformitate cu dreptul internaţional, prin mijloace paşnice şi pe calea acordurilor”[22].

„Real politic-ul” relaţiilor moldo-româneDezideratul unirii celor două state româneşti, atît de frecvent invocat la Marile Adunări

Naţionale din Chişinău şi la nivelul oficial retoric, era privit mai puţin sentimental şi chiar defel populist în cercurile politice, atît de la Chişinău, cît şi de la Bucureşti. În România problema reîntregirii naţionale era privită din două puncte de vedere: unul unionist, promovat de către Frontul Salvării Naţionale şi susţinut de majoritatea reprezentanţilor Guvernului român; cel de-al doilea recomanda acceptarea independenţei Republicii Moldova şi exprima aşa-numita teorie a „celor două state româneşti”, formulată de către ministrul român de externe A. Năstase şi împărtăşită şi de preşedinţie. Raţionamentele în favoarea existenţei a două state româneşti separate erau următoarele:

– existenţa în Basarabia a unui număr considerabil de cetăţeni de altă etnie decît cea românească, putea crea noi probleme interne de ordin etnic pentru România în condiţiile unei eventuale unificări. În această ordine de idei, era invocată situaţia deosebit de gravă din regiunea transnistreană a Republicii Moldova;

– se declara că, întrucît Republica Moldova nu încorporează toate teritoriile luate de la România în 1940, era cazul ca mai întîi Chişinăul să recupereze teritoriile respective şi apoi să ridice problema unificării;

– aderarea Republicii Moldova la România putea determina conducerea de la Bucureşti să ceară şi retrocedarea Bucovinei de Nord, aceasta cu riscul de a trezi reacţii revanşarde la Budapesta în legătură cu problema Transilvaniei.

În România existau, de asemenea, şi temeri că problema unirii ar putea provoca reacţii internaţionale nedorite, într-un context încă insuficient de clar al raportului de forţe de pe continentul european. În acea perioadă se vehicula ideea că statele Europei de Est ar trebui să obţină o independenţă graduală faţă de Rusia, adică să urmeze aşa-numitul model al „finlandizării pozitive”. Deşi relevanţa acestui model a dispărut odată cu transformările produse în fosta URSS, în cazul României acesta şi-a găsit o relativă aplicare prin parafarea tratatului sovieto-român din 1991. Deşi n-a fost niciodată ratificat, acesta a fost salutat de către conducerea de la Moscova. Abia după semnarea respectivului tratat, România obţinea „acordul” tacit al Moscovei de a stabili relaţii directe cu Republica Moldova şi putea începe elaborarea unui acord economic bilateral şi a unui tratat politic moldo-român. Strategia „paşilor mărunţi” adoptată de către Bucureşti în relaţiile moldo-române a fost agreată mai tîrziu şi de către autorităţile de la Chişinău. Aceasta corela cu concepţia împărtăşită de Chişinău privind comunitatea statelor suverane (alternativa propusă de republicile unionale suverane în locul noului tratat unional promovat de centru). Republica Moldova pleda pentru o „confederaţie de state suverane” în cadrul căreia ar fi participat nu doar republici sovietice, ci şi România. În momentul în care situaţia României şi a

Republicii Moldova era incertă şi încă depindea de poziţia Moscovei, conducerile ambelor state hotărîseră că, la acel moment, era oportună existenţa a două state româneşti independente.

Intensificarea relaţiilor moldo-române a fost sesizată la Moscova şi calificată drept un risc în adresa integrităţii teritoriale a URSS. În faţa „pericolului” reîntregirii celor două ţări, Centrul a provocat destabilizarea situaţiei interne în Republica Moldova prin sprijinirea politică şi materială a mişcărilor separatiste găgăuză şi a celei din regiunea transnistreană. Deşi România fusese una dintre primele ţări care au condamnat fărîmiţarea teritorială a Moldovei şi şi-a afirmat solidaritatea cu populaţia Moldovei, cele două mişcări secesioniste au exacerbat într-o mare măsură relaţiile moldo-române. Procesul de reunificare cu România era una din cauzele primare ale schizofreniei separatiste în estul şi sudul Moldovei. României i se imputa regimul, extrem de inuman şi opresiv pentru minorităţi, din perioada interbelică. Eforturile depuse de liderii mişcărilor secesioniste pentru a bloca eforturile orientate către reunificarea celor două ţări româneşti au fost unele dintre cauzele primare care au dus la escaladarea conflictelor în formă violentă. În această situaţie încordată, orice relaţie dintre Chişinău şi Bucureşti primea în mod inevitabil o încărcătură politică şi era privită de majoritatea actorilor implicaţi din perspectiva apropierii sau îndepărtării de unificare. Reieşind din acest context, mesajul oficialităţilor de la Chişinău abunda în declaraţii ambigue, menite, pe de o parte, să calmeze minorităţile etnice, iar pe de altă parte, să menţină o anumită stabilitate în relaţiile moldo-române. Această inconsecvenţă a discursului politic moldovenesc, precum şi consimţămîntul preşedintelui M. Snegur de a semna acordul de la Alma-Ata, a cauzat începutul unei deteriorări a relaţiilor moldo-române şi a simbolizat sfîrşitul perioadei „romantice” dintre România şi Republica Moldova.

Pendularea între independenţă şi probleme de statalitate Deşi liderii Frontului Popular continuau să lanseze chemări proromâneşti, conducerea

Republicii Moldova, în postura preşedintelui M. Snegur, optase pentru afirmarea Republicii Moldova ca stat suveran şi independent. În calitate de argument major în favoarea acestei opţiuni se invocau rezultatele sondajului din 1991 (cu privire la soarta ulterioară a celor două state româneşti), conform căruia 71% din populaţie nu acceptaseră ideea reunificării. S-a modificat şi strategia raporturilor moldo-române. La baza noii concepţii a guvernului moldovenesc (condus de un nou prim-ministru, V. Muravschi) stătea ideea „Republica Moldova – punte dintre Vest şi Est”. Acest nou rol al Republicii Moldova era dedus, pe de o parte, din necesitatea României în materiile prime, piaţa şi resursele energetice ale Estului (Rusiei), iar pe de altă parte, din aspiraţiile Republicii Moldova de a se integra, şi cît mai grabnic posibil, din punct de vedere economic cu România şi cu Occidentul, inclusiv prin intermediul României. Ultima, la rîndul său, acceptase „rezervele” Chişinăului privind problema unirii şi şi-a asigurat vecinul său estic că va continua colaborarea în procesul de integrare a celor două state române, însă într-un context mai larg european. Trebuie de menţionat faptul că schimbările din mesajul politic românesc au fost precedate de demiterea prim-ministrului P. Roman, unul dintre adepţii unionismului. Preşedintele I. Iliescu, iniţiatorul acestei demiteri, considera că o politică prea naţionalistă a guvernului de la Bucureşti, în contextul agravării situaţiei din Republica Moldova, ar putea crea unele probleme pentru România care nu cîştiga nimic instigînd prin mesajul său, pe alocuri prea naţionalist, reacţii negative în enclavele separatiste din Moldova. Din contra, aceasta intensifica fărîmiţarea teritorială a Republicii Moldova şi crea la frontiera sa estică un focar de instabilitate. „Anexarea Moldovei, chiar dacă ar fi fost posibilă, n-ar fi adus cîştiguri materiale substanţiale. Moldova nu este o sursă de prosperitate economică de importanţă strategică. Chiar dacă retragerea trupelor ruseşti din regiune era fără îndoială în interesul Bucureştiului, acest obiectiv cu greu putea fi realizat prin susţinerea extremiştilor moldoveni. Preşedintele I. Iliescu încerca cu orice preţ să întreţină o relaţie bună cu Federaţia Rusă, o sarcină care, indiscutabil, era mult mai uşor de îndeplinit fără a complica conflictul din Moldova” [23].

Începutul conflictului armat din Transnistria a făcut să crească importanţa României pentru

Moldova, ca unic aliat politic extern, demonstrat şi prin vizita din acelaşi an a preşedintelui Iliescu la Chişinău. România s-a dovedit în acea perioadă a fi unicul stat care a susţinut poziţia Chişinăului privind integritatea teritorială şi inviolabilitatea hotarelor Republicii Moldova, spre deosebire de Ucraina şi Rusia care luau partea liderilor transnistreni, cerînd acordarea statutului de autonomie regiunii transnistrene. Participarea României, în cadrul Comisiei Cvadripartite, la procesul de reglementare a conflictului transnistrean, doar a consolidat poziţia Moldovei. În pofida acestui fapt, România, cu acordul Moldovei, este eliminată din comisia respectivă şi pierde astfel posibilitatea de a influenţa soluţionarea problemei transnistrene. Hotărîrea conducerii de la Chişinău a fost determinată de venirea lui A. Sangheli şi a lui P. Lucinschi la funcţia de prim-ministru şi, respectiv, de preşedinte al parlamentului moldovenesc, ambii cu viziuni proruse.

Începuturile „pragmatismului”Ascensiunea PDAM la guvernarea Moldovei nu a făcut decît să intensifice deteriorarea

relaţiilor moldo-române. Acestea au devenit mult mai „pragmatice” şi mai puţin influenţate de retorică. Către 1994 era deja clar că România şi Republica Moldova nu vor constitui un stat unitar în viitorul apropiat. Republica Moldova promova în politica sa externă un curs de apropiere cu Rusia, exprimîndu-şi acordul de a participa cît mai activ în structurile economice ale CSI. În plus, forţele politice filoruse de la Chişinău perseverau în crearea unei identităţi naţionale diferită de cea românească. Orientarea estică a Moldovei a determinat România să-şi exprime voinţa de a accede la structurile europene şi euroatlantice, însă fără a anula caracterul specific al relaţiilor moldo-române. Neutralitatea „relativă” a Moldovei, consacrată în Constituţia din 1994, era pentru România o dovadă că Republica Moldova nu se va integra în structurile militare ale CSI şi că, în pofida ponderii covîrşitoare a forţelor politice proruse, va menţine şi în continuare colaborarea cu România.

După alegerile din 1996, administraţia preşedintelui E. Constantinescu părea mai „constructivă” şi mai înţelegătoare faţă de problemele specifice ale Moldovei. O atenţie specială era acordată chestiunii dislocării armatei a 14-a ruseşti în Transnistria, problemei separatiştilor transnistreni care încă invocau „pericolul” reunificării cu România şi problema dependenţei economice şi energetice covîrşitoare a Moldovei de Moscova. În domeniul politicilor externe, P. Lucinschi, unul dintre foştii lideri ai partidului comunist moldovenesc, ales în 1996 în calitate de preşedinte al Moldovei, încerca să balanseze între CSI care era totalmente dominată de Rusia şi aspiraţiile proeuropene ale Moldovei. Aceeaşi stare de lucru se semnala şi în societatea civilă moldovenească, divizată, potrivit sondajelor de opinie, în grupuri relativ egale ale adepţilor şi oponenţilor orientării europene a ţării.

Evoluţiile ulterioare au demonstrat că Chişinăul încerca să echilibreze fiecare deschidere faţă de România printr-o consolidare a relaţiilor cu Rusia. Astfel, în iulie 1997, ministrul apărării moldovean, V. Pasat, pleca la Bucureşti pentru a semna un acord de colaborare între Moldova şi România în domeniul transportului militar şi pentru a se înţelege cu partea română în privinţa creării unui regiment comun de menţinere a păcii. Cîteva zile mai tîrziu, acelaşi ministrul V. Pasat era deja în Moscova, lăsînd impresia că această vizită a fost necesară pentru a se raporta asupra înţelegerilor de la Bucureşti. La Moscova fusese semnat deja un alt acord de colaborare militară cu Rusia. Documentul semnat stipula activităţi de pregătire a militarilor moldoveni în instituţiile respective din Rusia şi desfăşurarea în comun a aplicaţiilor militare şi a operaţiunilor de menţinere a păcii [24]. Politica duplicitară a diplomaţiei moldoveneşti se manifesta şi prin dorinţa acesteia ca, pe de o parte, să-şi intensifice relaţiile cu Occidentul şi cu România în cadrul Parteneriatului pentru Pace, iar pe de altă parte, să consolideze legăturile economice cu Rusia. Cu toate acestea, România întotdeauna a stimulat şi a salutat dorinţa Moldovei de integrare în Uniunea Europeană. Considerentele de care se conduce România în promovarea acestei politici sînt următoarele:

– Semnarea de către Republica Moldova a Acordului de Asociere cu UE presupune crearea unei zone de liber schimb între Moldova şi Uniunea Europeană. Aceasta va diversifica, din punct de vedere geografic, comerţul extern moldovenesc, inclusiv facilitînd accesul produselor moldoveneşti pe piaţa europeană. Ca rezultat, pe termen mediu, odată cu diminuarea dependenţei economice faţă de Rusia, se va produce şi diminuarea celei politice.

– Prin aderarea la UE, România şi Republica Moldova vor putea înfăptui mai lesne unirea celor două state, fără a încălca vreo prevedere a dreptului internaţional.

România a susţinut aspiraţia europeană a Moldovei nu doar la nivel declarativ, ci prin acţiuni concrete. Este cunoscut faptul că aderarea Republicii Moldova la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est s-a datorat în mare parte eforturilor României, în postura sa de preşedintă a OSCE. Deşi acceptarea Republicii Moldova la Pactul de Stabilitate a fost condiţionată de nesolicitarea de către Chişinău a Acordului de Asociere şi Stabilizare cu Uniunea Europeană, participarea la această structură poate fi considerată drept un prim pas al Republicii Moldova în direcţia integrării europene. De asemenea, România şi-a arătat disponibilitatea de a sprijini realizarea unor proiecte ale Pactului de Stabilitate, precum şi în alte iniţiative est- şi central-europene.

Problema tratatului moldo-românCît de ciudat ar putea pare, în pofida caracterului specific al relaţiilor moldo-române şi a

vecinătăţii teritoriale a României şi Republicii Moldova, pînă în prezent nu există un Tratat de bază (de bună vecinătate şi cooperare) dintre aceste două ţări. Profitînd de aspiraţia României de a adera la NATO şi de disponibilitatea acesteia de a stabiliza relaţiile cu vecinii, Republica Moldova încercase să ridice în 1997 problema Tratatului de bază moldo-român, însă fără prea mare succes. Imposibilitatea de a găsi soluţii reciproc acceptabile privind tratatul bilateral şi viitorul raporturilor dintre România şi Republica Moldova a determinat o relativă stagnare în relaţiile dintre cele două ţări.

Din punctul de vedere al părţii române, principala problemă consta în necesitatea de a introduce în tratatul politic clauza cu privire la reunificarea celor două ţări româneşti, ideal care nu era împărtăşit de guvernul de la Chişinău. Această prevedere era în mod firesc respinsă şi de capitalele europene, şi de Moscova. Tocmai de aceea a fost foarte surprinzător faptul că, la 28 aprilie 2000, miniştrii de externe ai României şi Moldovei – P. Roman şi N. Tăbăcaru – au reuşit să găsească un modus vivendi şi, în prezenţa coordonatorului special al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, Bodo Hombach, au reuşit să parafeze tratatul politic.

Deşi negocierile au durat mai mult de opt ani, respectivul tratat nu pare să soluţioneze definitiv neînţelegerile existente. Bucureştiul insista asupra unui tratat care ar fi menţionat separarea forţată a Moldovei de România ca urmare a unor catastrofe geopolitice care s -au produs în prima jumătate a secolului XX. Din această cauză, România dorea un tratat „de fraternitate”, care să vorbească despre existenţa a două ţări româneşti, care să denunţe şi să condamne pactul Ribbentrop-Molotov şi care să fie scris în limba română. Pentru Chişinău, un tratat care ar fi răspuns tuturor acestor condiţii, submina însăşi ideea de statalitate şi independenţă moldovenească. Soluţia de compromis a fost găsită la confluenţa doleanţelor ambelor state. Tratatul nu este unul de fraternitate, nu este nici unul regular, ci unul de „relaţii privilegiate”. Nu se face referinţă la „cele două state româneşti”, dar se invocă comunitatea de istorie, limbă şi cultură. Pactul Ribbentrop-Molotov nu este denunţat în mod expres, dar în mod indirect este condamnat, în tratat făcîndu-se referinţă la documentele din 1991, aprobate de către parlamentul Moldovei şi guvernul României. În sfîrşit, tratatul, deşi este scris în română, nu conţine clauza finală tradiţională care menţionează limba în care este scris un document internaţional. Partea moldovenească a insistat de-a lungul negocierilor ca în tratat să fie menţionat că acesta este scris

în „limbile oficiale” sau „de stat„ ale părţilor semnatare.În mod firesc, fiecare parte interpreta tratatul de pe poziţiile care ar fi putut exclude obiecţiile

eventualilor oponenţi. Conducerea Moldovei accentua acele trăsături ale tratatului, care nu-l deosebeau prea mult de tratatele ordinare. Cu toate acestea, partidul comuniştilor din Moldova a părăsit, cu ocazia semnării tratatului, lucrările parlamentului, protestînd în acest fel contra „românizării” Republicii Moldova. Partea română încerca însă să califice tratatul semnat drept unul de fraternitate şi continua să se refere la „două state româneşti”.

Totuşi, acest document parafat între România şi Republica Moldova avea un caracter privilegiat, dacă nu prin conţinut, cel puţin ca efect politic. Bodo Hombach, care a asistat la ceremonia de semnare a tratatului, a declarat că documentul era unul de natură să ajute ambelor ţări să urmărească obiectivele lor europene, facilitînd procesul de negociere şi integrare a României în Uniunea Europeană şi cel de asociere a Moldovei la Uniunea Europeană şi de aderare la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est.

Dintr-o altă perspectivă, caracterul privilegiat al tratatului ar putea să semnifice şi obligaţia României de a sprijini eforturile de integrare europeană ale Moldovei. De asemenea, Bucureştiul îşi asuma obligaţia pe care, apropo, o respectă în întregime, de a apăra integritatea teritorială şi suveranitatea Moldovei la toate forumurile posibile, ceea ce reprezintă o ilustrare practică a relaţiilor privilegiate dintre cele două ţări. Aluzia la conflictul transnistrean este foarte vizibilă. De remarcat că, în decursul preşedinţiei române a OSCE, România a reuşit, în pofida intervalului relativ scurt de timp cît durează aceasta, cu diferite ocazii să pună problema transnistreană la masa discuţiilor şi să contribuie la accelerarea procesului de evacuare a trupelor şi a arsenalului militar rusesc din Transnistria.

Deşi simboliza un compromis dintre interesele României şi cele ale Republicii Moldova, tratatul moldo-român nu este ratificat pînă în prezent şi, posibil, că în viitorul apropiat nici nu va fi pus în discuţie, cel puţin, în Republica Moldova. Relaţiile moldo-române au intrat în derivă după ascensiunea la Chişinău a forţelor comuniste care în esenţă sînt antiromâneşti. Declararea Rusiei în calitate de partener strategic, semnarea tratatului politic moldo-rus, pledoariile în favoarea integrării Moldovei în diferite structuri euroasitice, toate acestea s-au produs concomitent cu abordarea unui ton „mai pragmatic”, iar mai recent, chiar cu deteriorarea gravă a relaţiilor moldo-române.

În esenţă, „pragmatismul” moldovenesc de după februarie 2001 continuă să simbolizeze abordarea duplicitară a politicii externe, cu riscul de a mai rămîne încă pe un termen nedeterminat „a land in between”. Argumentul „podului moldovenesc dintre Occident şi Est” accentua însă o altă dimensiune, cea economică. La puţin timp după venirea la putere a partidului comunist, ministrul de externe de la Chişinău, N. Cernomaz, făcea o prezentare a principalelor direcţii ale politicii externe a Republicii Moldova, accentuînd interesul pentru impulsionarea colaborării economice cu ţările vecine Republicii Moldova. Referitor la România, oficialul sublinia că „noua conducere de la Chişinău caută o abordare mai pragmatică a relaţiilor cu Bucureştiul” [25]. Interesul reciproc, potrivit lui N. Cernomaz, ar avea la bază posibilităţile pentru Republica Moldova de a facilita pătrunderea produselor româneşti pe pieţele Comunităţii Statelor Independente (CSI), iar România ar putea contribui, la rîndul ei, la promovarea produselor moldoveneşti pe pieţele vesteuropene. În acest argument momentul slab este că, în virtutea existenţei regulilor de origine, devine destul de dificilă promovarea reciprocă a mărfurilor unor subiecte care fac parte din două structuri economice regionale diferite (CSI şi Uniunea Europeană).

Asumarea de către noua putere a unui mesaj al „pragmatismului” economic era necesară mai degrabă pentru a voala orientarea politică radicală a Moldovei spre Est. Astfel, deşi arăta că relaţiile cu România trebuie să rămînă privilegiate, avînd în vedere rădăcinile istorice comune, ministrul N. Cernomaz invoca aceste idei în contextul în care Moldova are ca un nou prim-obiectiv dezvoltarea de relaţii mai strînse cu Ucraina si cu „partenerul istoric” Rusia. Noua conducere comunistă încerca astfel să transmită semnalul că orientarea sa în politica externă are

la bază ideea de pragmatism şi nu este motivată ideologic. Renumitul discurs al ministrului justiţiei moldovean I. Morei, rostit la Strasbourg în legătură

cu conflictul dintre Mitropolia Basarabiei şi guvernul Moldovei, demonstra însă cu totul alte realităţi. Discursul conţine numeroase acuzaţii, calificate de autorităţile de la Bucureşti ca fiind „iresponsabile”, care culminează cu învinuirea deschisă a autorităţilor române că ar promova un expansionism al valorilor româneşti în Basarabia şi că s-ar amesteca în treburile interne ale Republicii Moldova prin intermediul unor forţe moldoveneşti proromâneşti. „Întregul conţinut al discursului, ca şi limbajul folosit de un membru marcant al guvernului de la Chişinău, reflectă reîntoarcerea într-un trecut tenebros, nostalgic şi contrar intereselor de perspectivă ale Republicii Moldova”, declara Preşedintele Comisiei de politică externă a Senatului României G. Prisăcaru, aflat într-o vizită la Chişinău la puţin timp după acest incident.

Această luare de poziţie a guvernului moldovean a afectat considerabil relaţiile dintre România şi Republica Moldova, relaţii care, la un moment dat, s-au aflat chiar în pericolul de a fi întrerupte. Acţiunile şi poziţiile antiromâneşti adoptate de către noile autorităţi de la Chişinău nu se înscriu nici pe departe în dinamica raporturilor speciale dintre cele două ţări, demonstrînd încă o dată reticenţa Chişinăului faţă de România. În plus, declaraţiile de la Strasbourg contrazic angajamentele asumate de Republica Moldova la admiterea sa ca stat membru al Consiliului Europei, atunci cînd s-a obligat sa recunoască jurisdicţia şi deciziile CEDO cu privire la respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale tuturor persoanelor aflate pe teritoriul său.

Mesajul antiromânesc şi „pragmatic” al conducerii de la Chişinău ar putea determina România să ia aceeaşi poziţie pragmatică faţă de Republica Moldova. Probabilitatea acestui pas este foarte mare, din moment ce în prezent România şi-a anunţat disponibilitatea de a suspenda toate revendicările tradiţionale, printre care şi cea privitoare la condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, în favoarea semnării Tratatului de bază româno-rus. În plus, „pragmatistul” în relaţiile moldo-române doar va facilita, în continuare, asumarea de către România a angajamentelor cerute de UE. De aceea trebuie înţeles faptul că „răcirea” relaţiilor moldo-române va afecta doar Republica Moldova, deoarece aceasta va pierde un aliat credibil în calea sa spre UE şi chiar a edificării propriei sale statalităţi [26].

INTERESELE REGIONALE ALE UCRAINEIDupă cum a demonstrat ultimul deceniu, Ucraina în calitatea sa de stat vecin a beneficiat de

cea mai mică atenţie din partea diplomaţiei moldoveneşti. Estul, în viziunea guvernelor de la Chişinău, se asocia mai degrabă cu Rusia, decît cu Ucraina. De altfel, nici ultima nu a dat dovadă de eforturi semnificative în direcţia intensificării şi consolidării relaţiilor bilaterale, cu excepţia chestiunilor legate de delimitarea hotarelor şi de cele ale problemei transnistrene.

Vorbind despre interesele Ucrainei faţă de Moldova, trebuie să pornim de la faptul că foarte mulţi analişti consideră că întreaga politică externă ucraineană este în mare parte dictată de geografia sa [27]. Tocmai în virtutea caracterului constant al factorilor geografici, politica externă a Ucrainei – chiar dacă în aparenţă este mai dificil de înţeles raţional – a avut un caracter mai puţin duplicitar decît cea moldovenească. Chiar de la obţinerea independenţei, Ucraina şi-a asumat un mesaj prooccidental, încercînd să-şi intensifice relaţiile cu ţările din Europa Centrală şi de Est şi cu SUA. Dar realitatea a obligat Ucraina să păstreze legături economice, dar şi politice, strînse cu Rusia, care a forţat Kievul să-şi tempereze discursul prooccidental. Fiind o periferie a Europei, dar în egală măsură şi o fostă periferie a Imperiului Rus, Ucraina trebuia să ţină cont de amplasarea sa geografică, pe de o parte avantajoasă, iar pe de altă parte – nefavorabilă, în încercările sale de a se erija în rolul de putere regională şi de factor de stabilitate regională. În acelaşi timp, Ucraina, avînd o altă abordare decît cea rusă a proceselor de colaborare politică şi economică în spaţiul postsovietic, reuşea adesea să torpileze eficienţa CSI. Una dintre structurile regionale, neinstituţionalizată deocamdată, apărută în arealul CSI – GUUAM – este anume o iniţiativă a unor state postsovietice de echilibrare a influenţei covîrşitoare a Rusiei în afacerile din

arealul postsovietic [28]. Aderarea Moldovei la această iniţiativă a fost dictată, pe de o parte, de dorinţa de şantaja niţel Rusia cu posibilitatea apariţiei unei alianţe economice, politice şi militare între Kiev şi Chişinău, iar pe de altă parte, de a participa, într-un viitor previzibil, la proiectul TRACECA, din care anticipa avantaje considerabile pentru securitatea sa energetică.

Dar, ţinînd cont de importanţa minoră pe care o are Moldova în intrigile ucrainene orientate spre diminuarea influenţei ruseşti, trebuie de remarcat că, dincolo de retorica diplomatică, Moldova rămîne, pentru Ucraina, după cum a fost şi în timpul URSS, unul dintre principalii concurenţi în ceea ce priveşte furnizarea mărfurilor agricole, a produselor alimentare şi a textilelor, pe piaţa rusă. Dacă în perioada sovietică Ucraina nu dispunea de prea multe instrumente pentru a-şi promova interesele, acum Ucraina independentă este cea care în orice moment poate bloca accesul mărfurilor moldoveneşti pe piaţa rusească. În pofida nenumăratelor acorduri multilaterale încheiate în cadrul CSI, Kievul a utilizat deja de mai multe ori mecanismul barierelor vamale tarifare sau nontarifare pentru limitarea accesului producătorilor moldoveni.

Începutul relaţiilor moldo-ucrainene a fost pus în 1992, odată cu semnarea tratatului de bază moldo-ucrainean, ratificat abia peste patru ani. Cauza acestei tergiversări consta, probabil, în problema delimitării frontierei dintre cele două ţări. O altă cauză putea fi problema minorităţilor ucrainene şi moldoveneşti care locuiau pe teritoriul celor două ţări. Semnarea în februarie 1996 a acordului cu privire la protejarea minorităţii ucrainene de către Moldova şi a minorităţii moldoveneşti de către Ucraina n-a contribuit substanţial la soluţionarea problemei date. În sfîrşit, chiar şi în prezent continuă disputa dintre Chişinău şi Kiev în legătură cu determinarea relaţiilor de proprietate vizavi de patrimoniul unei ţări aflat pe teritoriul celeilalte. Toate acestea au determinat un comportament aparte al Ucrainei vizavi de Moldova, comportament care poate fi generalizat ca fiind extrem de ambiguu.

Problema delimitării frontierelorProblema delimitării frontierelor dintre cele două state s-a dovedit a fi unul dintre aspectele

dificile ale relaţiilor moldo-ucrainene, după cum atestă cazul Palanca, chiar de natură să prejudicieze stabilitatea internă a Moldovei. Disensiunile provocate de chestiunea respectivă au dus la faptul că, pînă în 2000, între Kiev şi Republica Moldova nu a existat un acord de frontieră. Frontiera dintre Ucraina şi Republica Moldova nu era considerată ca fiind frontieră de stat, ci doar ca frontieră administrativă. Procesul de delimitare a frontierelor dintre Ucraina şi Republica Moldova, a demarat cu greu abia în 1995 şi viza sectoarele din sud, în special zonele Giurgiuleşti şi Basarabeasca. Propunerea Ucrainei de a transmite în subordinea Moldovei sectorul ucrainean aferent fostului raion Basarabeasca, în schimbul compensaţiilor echivalente în regiunea Palanca, a fost acceptată de către conducerea de la Chişinău şi chiar stipulată ulterior în tratatul bilateral moldo-ucrainean. Aceste prevederi, în special articolul 10 al tratatului bilateral, intrau însă în contradicţie directă cu Constituţia Republicii Moldova, prin care „teritoriul Republici Moldova este inalienabil”[29]. În calitate de concesie se putea încheia un protocol adiţional care să prevadă ca cele doua ţări să exploateze în comun această porţiune de drum.

Republica Moldova pare a fi în situaţia de a mai pierde o palmă de pămînt în favoarea Ucrainei, în zona de graniţă, la Giurgiulesti, pe baza aceluiaşi tratat bilateral, după cum declară unii lideri de la Chişinău. Este vorba de o fîşie de pămînt de 650 de metri care ar fi asigurat ieşirea la Dunăre. Potrivit unei hărţi topografice, datate din 1945, fosta Republică Moldovenească Sovietică avea 1150 m ieşire la Dunăre. Însă, în urma construcţiei unui terminal de petrol în zonă, Ucraina a pătruns pe teritoriul Republicii Moldova. Autorităţile de la Chişinău cică ar fi cerut Ucrainei harta din 1945 pentru a face dovadă delimitării graniţei dintre cele doua ţări, însă Kievul a refuzat, motivînd că această hartă nu mai există în arhivele sale. De fapt, ratificarea de către parlamentul de la Chişinău a tratatului cu Ucraina poate fi calificat ca un atentat la integritatea teritorială a Republicii Moldova, deoarece prin Constituţie se interzice înstrăinarea sub orice formă a pămîntului, inclusiv prin abandonare, cesionare sau donaţie.

Acceptarea de către Chişinău, sub influenţa Kievului, a liniei de frontieră din 1940, a fost determinată de mai mulţi factori, printre ei figurînd şi presiunile Occidentului care nu tolerează revendicările teritoriale; situaţia complicată din Transnistria, care fără sprijinul Kievului nu ar putea fi soluţionată niciodată şi, nu în ultimă instanţă, pasivitatea populaţiei româneşti din Ucraina care, din cauza performanţelor economice foarte proaste ale Republicii Moldova, nu e foarte entuziasmată de ideile revizioniste ce emană din partea unor cercuri politice de la Chişinău. Spre deosebire de parlamentul de la Chişinău, Rada Ucraineană ratificase de îndată acest acord. Situaţia creată, desigur, nu este de natură sa îmbunătăţească relaţiile dintre cele doua ţări, din august 2000 cele doua capitale începînd să-şi aducă din nou învinuiri reciproce. Parlamentul de la Chişinău a încercat, sub influenţa comuniştilor, să ratifice acordul de frontieră (prin care se ceda pe un termen nelimitat în posesia Ucrainei o porţiune de 7,7 km a şoselei Odesa-Reni) în iunie 2001, însă a generat doar acţiuni de protest în rîndul populaţiei. Ratificarea totuşi s-a produs, conducerea de la Chişinău considerînd-o un succes. Conform acesteia, acordul respectiv va crea premise pentru soluţionarea, cu ajutorul Ucrainei, a problemei transnistrene. În plus, se credea că acordul de frontieră moldo-ucrainean va determina Ucraina să accepte crearea punctelor vamale mixte la hotarul pe care îl are regiunea transnistreană cu Ucraina.

Relaţiile moldo-ucrainene şi problema transnistreanăEste imposibil să vorbim despre relaţiile moldo-ucrainene fără a aborda şi problema

transnistreană. Pînă în 1996 Kievul s-a implicat într-o manieră pasivă în procesul de soluţionare a problemei transnistrene, deşi în 1992 făcea parte, alături de Rusia, România şi Moldova, din „Comisia Cvadripartită pentru soluţionarea conflictului transnistrean”. În acea perioadă, Kievul demonstra, împreună cu Moscova, că agreează într-un fel ideea de autonomie a Transnistriei. Ulterior, mesajul ucrainean în legătură cu viitorul politic al Transnistriei a suferit o schimbare esenţială, în principal datorită disensiunilor existente între Ucraina şi Rusia în problema flotei militare de pe Marea Neagră. Susţinînd Transnistria, Ucraina ar fi riscat să creeze un precedent care putea fi uşor utilizat de către Moscova contra Ucrainei, în legătură cu populaţia rusă şi tătară care locuiesc pe peninsula Crimeea. După 1994, Kievul a încercat să se implice în calitate de mediator în conflictul transnistrean, exprimîndu-şi disponibilitatea de a trimite nişte unităţi din armata ucraineană de menţinere a păcii în zona de securitate de-al lungul Nistrului. Kievul a declarat de mai multe ori că va putea introduce unităţile de pacificare doar cu acordul Republicii Moldova sau al Consiliului de Securitate al ONU. Deşi la început Chişinăul a agreat această idee, ea nu a găsit o realizare concretă, deoarece Rusia – „arbitrul” procesului de soluţionare a conflictului – era cea care nu dorea implicarea unui nou actor capabil să diminueze influenţa Moscovei şi care, pe de asupra, ar avea acces la informaţia privind potenţialul militar al GOTR. Totuşi, ulterior Kievul, la invitaţia Tiraspolului şi Chişinăului, a revenit la masa de tratative, în Memorandumul din 1997, specificîndu-se, alături de Rusia şi OSCE, statutul Ucrainei de mediator şi garant al respectării prevederilor stabilite dintre Republica Moldova şi rmn. Se presupunea că revenirea Ucrainei era dirijată de către Moscova, care promisese Kievului alipirea regiunii transnistrene la teritoriile sale, în cazul unirii Republicii Moldova cu România. Această idee apăruse încă în 1991, cînd unele organe de presă occidentale propuneau o soluţie durabilă pentru aplanarea conflictului transnistrean, care încă nu ajunsese la faza sa violentă, prin cedarea de către Republica Moldova a Transnistriei în favoarea Ucrainei în schimbul teritoriilor din Bucovina şi Basarabia de sud. Această propunere pornea de la faptul că în zona transnistreană a Republicii Moldova apăruseră unele mişcări, mai degrabă populare decît politice şi nu prea importante în esenţă, care pledau pentru aderarea la Ucraina a mai multor localităţi populate de ucraineni din regiune. De menţionat că această opţiune a fost preluată ulterior, cu un caracter hazardat, de către liderul separatiştilor de la Tiraspol care de data aceasta se referea la întreaga regiune transnistreană, nu doar la localităţile populate compact de reprezentanţii minorităţii ucrainene [30].

Kievul, totuşi, deţine instrumente reale pentru a influenţa evenimentele din Transnistria, poate chiar într-o mai mare măsură decît Moscova. Tocmai aceasta explică comportamentul ciudat al Ucrainei în legătură cu problema transnistreană. Înţelegînd că accesul Rusiei în zona transnistreană depinde în întregime de bunăvoinţa Ucrainei, Kievul probabil că a dat de înţeles Moscovei că accesul, precum şi loialitatea Kievului faţă de poziţiile acesteia în problema transnistreană, trebuie să fie „remunerate” prin neimplicarea Moscovei în procesele din Crimeea.

După introducerea ştampilelor vamale noi şi solicitarea Chişinăului adresată ţărilor din regiune de a nu mai accepta ştampilele de tip vechi utilizate de Transnistria, a fost reiterată propunerea de instituire a posturilor vamale mixte moldo-ucrainene de-a lungul frontierei. Ambasadorul Ucrainei în Moldova declara însă la 6 septembrie 2001 că „Kievul nu va lua unilateral decizii privind dislocarea posturilor vamale mixte la frontiera cu Moldova, ci va accepta ca pe teritoriul ucrainean să se desfăşoare consultaţii trilaterale”, avînd în vedere participarea Tiraspolului. Făcînd această declaraţie favorabilă separatiştilor, ambasadorul ucrainean demonstra o dată în plus că ţara sa promovează o politică inconsecventă vizavi de conflictul transnistrean, mai ales că noul ministru de externe moldovean, Nicolae Dudău, ceva mai devreme chemase ministerele de externe din ţările CSI să se abţină de la contacte cu administraţia de la Tiraspol. Ambivalenţa poziţiilor Kievului în legătură cu posturile mixte este demonstrată şi de următorul fapt. Ministerele de resort de la Chişinău şi de la Kiev elaborează în prezent un acord de colaborare energetică între Ucraina şi Moldova. Tiraspolul a insistat în repetate rînduri ca întreprinderea transnistreană „Dnestrenergo” să fie a treia parte aderentă la acord, Ucraina însă a refuzat, argumentînd că acordul urmează să fie semnat la nivel guvernamental, Tiraspolul nefiind un stat recunoscut pe plan internaţional şi, prin urmare, nu are un guvern legitim. În cazul dat, Kievul, urmărind propriile interese financiare şi economice, exclude din joc Tiraspolul, ceea ce este favorabil Moldovei, însă în cazul punctelor vamale Ucraina sprijină poziţia Transnistriei.

Poziţia ambiguă a Ucrainei demonstrează dorinţa acesteia de a nu se certa la momentul actual cu vreunul dintre vecinii săi, chiar nici cu rmn, deşi aceasta nu este recunoscută de nimeni. În acelaşi timp, Kievul vrea sa fie în relaţii bune şi cu Moldova care într-un fel ar putea limita posibilităţile de desfacere a mărfurilor ucrainene în Europa. Deci, unica soluţie pentru ucraineni este tergiversarea amplasării posturilor vamale, invocînd diferite motive tehnice, iar apoi, încercînd să invite şi conducerea rmn la aceste tratative. În acest context se înscrie şi vizita din octombrie 2001 a lui I. Smirnov la Kiev, la invitaţia oficială a preşedintelui L. Kucima. În timpul întîlnirii dintre L. Kucima şi I. Smirnov, primul a declarat că doreşte soluţionarea problemei posturilor vamale, luîndu-se în calcul poziţia tuturor părţilor implicate. Aceasta înseamnă că amplasarea posturilor vamale mixte la frontiera moldo-ucraineană va fi „congelată” pe o perioadă de timp nedeterminată. Deşi vizita lui I. Smirnov la Kiev nu generase proteste dure la Chişinău, acest eveniment, alături de multiplele cazuri de acceptare de către autorităţile ucrainene a vechilor ştampile vamale în tranzacţiile economice cu agenţii economici din Transnistria au determinat luarea unei poziţii intransigente de către Republica Moldova faţă de Ucraina, ceea ce semnifica de fapt „răcirea” relaţiilor moldo-ucrainene. Din aceleaşi motive, preşedintele Republicii Moldova declarase că va susţine comuniştii ucraineni în apropiatele alegeri parlamentare din Ucraina în speranţa că forţele de stînga vor fi mai cooperante în problema punctelor vamale mixte şi cea a identificării soluţiilor pentru conflictul transnistrean.

Ca urmare a situaţiei create, Ucraina riscă să-şi îndepărteze aderarea la OMC, Republica Moldova fiind capabilă să tergiverseze această hotărîre. În plus, este probabil ca Republica Moldova să încerce să-şi asigure suportul Rusiei în acest conflict, din moment ce ultima este declarată „partener strategic nr. 1”. Iar Moscova, la rîndul său, are mai multe pîrghii pentru influenţarea Ucrainei.

RELAŢIILE DINTRE RUSIA ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI CONSECINŢELE

EXTINDERII UE ASUPRA RUSIEIÎn pofida aparenţelor, pe parcursul ultimului deceniu Uniunea Europeană nu a fost o

preocupare de maximă prioritate în politica externă a Rusiei. Pînă în 1999–2000, Rusia era totalmente concentrată asupra extinderii spre Est a NATO, înfruntării procesului de instaurare a hegemoniei americane şi asupra păstrării poziţiilor în „tradiţionalele” sale zone de influenţă. Uniunea Europeană prezenta interes doar din punct de vedere economic, în calitate de donator al asistenţei financiare şi ca piaţă pentru desfacerea produselor energetice. În materie de securitate importanţa Uniunii Europene era eclipsată de NATO din care fac parte marea majoritate a statelor europene, precum şi SUA, care reprezenta factorul decizional al acestei organizaţii. Din această cauză, atitudinea iniţial negativă a oficialităţilor ruse faţă de extinderea spre Est a Uniunii Europene a scăzut în intensitate, oferind locul preocupărilor legate de lărgirea NATO către statele fostului lagăr socialist [31].

În 1994 Rusia semnează cu Uniunea Europeană un Acord de Parteneriat şi Cooperare, stabilind astfel o bază juridică a viitoarelor relaţii. În document sînt fixate obiectivele principale comune şi nominalizate domeniile şi activităţile principale ale cooperării bilaterale. Pe plan politic este prevăzut dialogul bilateral în chestiunile internaţionale de interes comun şi cooperarea în domeniul respectării principiilor democraţiei şi ale drepturilor omului (Titlul II). Pe plan economic, se urmăreşte liberalizarea comerţului în baza principiului naţiunii celei mai favorizate şi eliminarea restricţiilor cantitative, armonizarea legislativă etc. în scopul identificării pînă în 1998 a posibilităţilor de creare a unei zone de comerţ liber dintre Rusia şi UE (Titlurile III, IV, V şi VI). De asemenea, există prevederi asupra cooperării ştiinţifice, prevenirii activităţilor ilegale, combaterii crimei organizate etc. Prin intermediul documentului respectiv, Uniunea Europeană a încercat să obţină posibilitatea de a influenţa politic Rusia, condiţiile politice înaintate faţă de Moscova fiind intercalate cu noi oportunităţi pentru realizarea intereselor economice ruseşti vizavi de pieţele europene (32,4 % din exportul rus în 1995 i-au revenit UE).

În linii generale, acordul semnat cu Rusia nu se deosebeşte prea mult de alte Acorduri de Parteneriat şi Colaborare semnate cu celelalte state ale CSI, nici după conţinut, nici după efectele juridice, cu excepţia faptului că, spre deosebire de alte ţări semnatare ale altor documente similare cu UE, parlamentul rus a adoptat, pe alocuri cu titlu simbolic, mai multe acte legislative prevăzute în acord[32]. În realitate, obligaţiunile de asigurare a drepturilor omului nu corelează cu evenimentele care se întîmplă în Cecenia din 1994.

Semnarea acordului cu Uniunea Europeană s-a datorat, într-o anumită măsură, şi lobby-ului politic exersat de grupul „occidentaliştilor”, pentru care ţările din Uniunea Europeană reprezintă modele demne de urmat de către Rusia în dezvoltarea sa politică şi economică. Concepţia politică a „occidentaliştilor” se reducea la ideea că „Rusia este un stat european şi trebuie să devină o parte componentă a Europei”. Speranţa era că, inspirat de această atitudine a Rusiei, Occidentul îşi va asuma rolul de finanţator al restabilirii economice a Rusiei. Ajutorul occidental ar fi permis realizarea reformelor economice ruseşti şi crearea premiselor interne pentru consolidarea principiilor şi valorilor democratice. Ca rezultat, noua Rusie democratică urma să-şi recapete atractivitatea, de această dată economică, în faţa fostelor republici unionale, ceea ce i-ar fi permis iniţierea unei integrări economice, iar ulterior, şi politice cu aceste ţări, urmînd modelul integraţionist european.

Dar consolidarea Rusiei ca un concurent economic serios, precum şi restabilirea forţei ei politice, care în viitor ar fi putut influenţa afacerile europene, desigur nu făcea parte din interesele Uniunii Europene. Şi cu toate că refuzul tacit al Occidentului de a contribui serios la renaşterea economică a Rusiei a provocat diminuarea influenţei adepţilor orientării proeuropene a Rusiei, conducerea de la Kremlin semnează acordul cu Uniunea Europeană. Intrarea tîrzie a acestuia în vigoare, ca şi în cazul Ucrainei, a fost determinată de orientarea UE spre problemele interne şi de absenţa unei strategii (politici) clare faţă de statele CSI şi, în special, faţă de Rusia. În pofida ratificării întîrziate a Acordului de Parteneriat şi Cooperare cu Rusia (1997), Uniunea Europeană

i-a acordat în baza acestuia, începînd cu 1991, asistenţă tehnică sub auspiciile programului TACIS care, către sfîrşitul anului 2001, a totalizat 2.4 miliarde euro. Din 1991, asistenţa Comunităţii Europene a constituit una din principalele programe de sprijin al procesului de tranziţie în Rusia. Deşi pînă în prezent s-a constatat un impact limitat al acestei asistenţe în cadrul politic şi legislativ, rapoartele Comisiei Europene atestă mari succese în implementarea proiectelor individuale.

Alături de aceasta, Rusia a beneficiat şi continuă să beneficieze de o serie de programe regionale şi sectoriale TACIS în domenii ca justiţia şi afacerile interne, mediul înconjurător şi securitatea nucleară. Uniunea Europeană s-a dovedit a fi, în perioada 1991–2001, cel mai mare furnizor de asistenţă economică şi tehnică pentru Rusia.

Preocupările sporadice ale Rusiei pentru Uniunea Europeană au fost determinate şi de absenţa în Rusia, pe parcursul ultimului deceniu, a unei linii politice externe clar conturate. Priorităţile externe ale Rusiei se schimbau în funcţie de interesele funcţionarilor administraţiei prezidenţiale, ale conducătorilor complexului energetic, bancar, industrial etc., ale ramurilor orientate spre export. Mesajul extern ambiguu al Rusiei era determinat şi de existenţa unei opoziţii evidente dintre puterea executivă şi legislativă, precum şi dintre centrul administrativ şi regiuni.

Caracterul imprevizibil al evoluţiilor economice şi politice din interiorul Rusiei o transformau în acel moment într-un factor destabilizator permanent al securităţii europene. Pericolul pe care îl reprezenta o Rusie “necontrolată”, a devenit deosebit de sesizabil după apariţia unui hotar comun între Rusia şi UE prin intrarea, în 1995, a Finlandei în UE. De aceea statele europene au întreprins mai multe acţiuni pentru a „ancora” Rusia în organismele europene. Un compromis din partea Europei a fost şi acceptarea, în 1996, a Rusiei în Consiliul Europei, mulţi considerînd că admiterea Rusiei la acest for european ar afecta standardele interne ale Consiliului. Acest lucru s-a şi întîmplat atunci cînd reacţia Consiliului Europei faţă de mijloacele folosite în războiul din Cecenia a fost destul de timidă. La nivelul establishment-ului politic european, decizia de atunci a fost considerată o concesie făcută Rusiei în condiţiile hotărîrii de extindere a Uniunii Europene spre Est – care înseamnă nu doar o protecţie economico-politică a membrilor ei, ci şi una militară, cu efecte strategice asupra raporturilor de forţe de pe continentul european.

Relaţiile dintre Rusia şi Uniunea Europeană au cunoscut nu o “înviorare”, cum ar fi firesc, ci, din contra, au intrat într-o fază de stagnare, ca urmare a evenimentelor din Iugoslavia. Participarea statelor europene la acţiunile NATO a fost percepută negativ de către cercurile politice ruseşti, fiind calificată drept o acţiune îndreptată contra intereselor ruse. Deşi SUA erau considerate principalul vinovat al celor întîmplate în Iugoslavia, Uniunii Europene i se imputau pasivitatea şi absenţa unei poziţii proprii, diferită de cea a SUA, ceea ce a permis utilizarea forţei şi influenţei Uniunii Europene în detrimentul intereselor Rusiei.

Pentru a restabili relaţiile cu Rusia, Uniunea Europeană a adoptat în iunie 1999 pentru prima dată “Strategia colectivă a UE” faţă de statele care nu sînt membre ale UE şi a invitat Rusia în calitate de prim partener în acest instrument al politicii europene. Obiectivele pe care le conţinea Strategia UE în raport cu Rusia erau:

consolidarea unei democraţii stabile, deschise şi pluraliste în Rusia, bazată pe supremaţia legii şi pe o economie de piaţă funcţională care să corespundă intereselor Rusiei şi Uniunii Europene.

colaborarea intensivă cu Rusia, ceea ce va contribui la susţinerea stabilităţii în Europa, a securităţii mondiale şi a capacităţii de a rezolva în comun toate problemele continentului european.

Analizînd aceste obiective, devine clar că motivul primar al acestei iniţiative europene a fost problema Rusiei, mai bine zis, prevenirea distanţării de Occident a Rusiei care, după evenimentele din Kosovo din 1999, s-a simţit vulnerabilă şi înlăturată de la pîrghiile vieţii politice internaţionale. În acest document Uniunea Europeană recunoştea de jure importanţa Rusiei pentru

securitatea europeană şi paritatea în relaţiile sale cu Rusia. În plus, Strategia venea să perfecţioneze cadrul deja format de către Acordul de Parteneriat şi Cooperare, prin conferirea unei mai mari coerenţe politicilor statelor europene faţă de Rusia. Valabilă pentru o perioadă de 4 ani, strategia oferea un cadrul politic general în următoarele domenii prioritare:

Consolidarea democraţiei, supremaţiei legii şi a instituţiilor publice în Rusia Integrarea Rusiei în spaţiul european economic şi social comun Participarea Rusiei la menţinerea stabilităţii şi securităţii în Europa şi în afara ei. Colaborarea în vederea neutralizării sfidărilor comune adresate continentului european

(inclusiv mediul, criminalitatea şi imigrarea ilegală)Dar o serie întreagă de probleme „spinoase”, cum ar fi cea a Ceceniei, a libertăţii presei etc.

împiedicau constituirea unor relaţii mai bune dintre Rusia şi statele europene. Rusia era percepută în mass-media occidentală ca un stat cu trăsături neototalitare, în care complexul militar-industrial şi structurile represive revin în forţă. Situaţia s-a modificat considerabil după evenimentele din 11 septembrie 2001, cînd preşedintele V. Putin a schimbat accentele în strategia politicii externe ruse prin abordarea separată a Uniunii Europene şi SUA. Uniunea Europeană a început să fie privită ca un actor internaţional, a cărui independenţă politică, în raport cu SUA, şi influenţă în viaţa politică internaţională este în creştere. Restabilirea dialogului cu Vestul, ilustrată şi prin frecventele vizite ale preşedintelui rus în capitalele occidentale, a fost inspirată din mai multe motive: pericolul pentru Rusia de a-şi pierde, ca urmare a extinderii NATO şi UE, sferele de influenţă; riscul de a pierde, în Uniunea Europeană, o mare piaţă de desfacere a produselor energetice ruseşti; riscul de autoizolare şi de eliminare de pe scena politică internaţională.

În plus, primirea în NATO (1999) a trei membri noi – state din fostul lagăr socialist – urmată de intenţia declarată a SUA de a părăsi Tratatul de neproliferare balistică (26 mai 1972), au obligat Rusia să caute un aliat împreună cu care ar putea diminua hegemonia americană. Uniunea Europeană, care intenţionează de mai mult timp să revigoreze componenţa militară europeană (WEU) ca substituent european al NATO, a fost considerată a fi cel mai bun partener. Cu alte cuvinte, V. Putin, spre deosebire de B. Elţin care miza pe ajutorul SUA în restabilirea economică şi politică a Rusiei, a pus accentul pe Europa, acordînd o atenţie deosebită necesităţilor economice ale ţării sale.

Reieşind din aceste considerente, actuala politică a Moscovei faţă de Uniunea Europeană urmăreşte obiectivele:

Depistarea unor puncte de tangenţă între interesele Rusiei şi cele ale statelor europene care ar veni în contradicţie cu interesele SUA. Astfel, la părerea unor analişti ruşi, va fi posibilă slăbirea din interior a alianţei occidentale şi ulterior reducerea influenţei politice şi militare a SUA în Europa. Ca urmare, actuala politica rusă faţă de Uniunea Europeană este orientată spre consolidarea elementelor “continentale” sau euroasiatice în ţările europene şi prevenirea cu orice preţ a consolidării tendinţelor euroatlantice.

Deşi există deosebiri între interesele SUA şi cele ale statelor europene, ele nu sînt de natură să distrugă alianţa dintre aceste state. Europa nu va risca să rupă relaţiile cu SUA, în prezent unica supraputere, în favoarea Rusiei care se confruntă cu probleme interne de natură economică, socială, de securitate etc.

Depistarea unor forme de cooperare cu Uniunea Europeană care ar avantaja economic şi politic Rusia şi ar permite expansiunea economică a acesteia pe piaţa europeană. Pentru moment, principalul instrument care ar putea să ofere Rusiei un asemenea avantaj îl reprezintă resursele sale energetice care, pentru Uniunea Europeană, sînt o bună alternativă a celor din Orientul Apropiat. Potrivit unor date statistice, 16 % din petrolul şi 20% din gazul consumat de Uniunea Europeană în 2000 era de provenienţă rusă [33]. Iar pe termen lung cererea la hidrocarburi în cadrul UE este în creştere. Obligaţiile contractuale ale companiei ruse „Gazprom” de furnizare anuală a gazului în Europa vor urma să crească de la 156,5 mld. m 3 de gaz în 2002, la 195,9 mld. m3 de gaz în 2010.

Eficienţa instrumentului respectiv este discutabilă. Pe de o parte, utilizarea îndelungată a acestuia va genera decalaje structurale în interiorul economiei ruse, a căror tolerare vor transforma Rusia într-un apendice de resurse al UE. Pe de altă parte, exportul rus concentrat pe unul-două produse (hidrocarburi şi materii prime) în UE, determină şi o vulnerabilitate mai mare a Rusiei în faţa consumatorului european. Conform aceloraşi date statistice, UE importă 53% din petrolul şi 62% din gazele exportate de către Rusia. Introducerea unor eventuale interdicţii la exportul de hidrocarburi din Rusia va prejudicia economia rusă de milioane de dolari. De aceea, pare lipsită de sens afirmaţia că Uniunea Europeană ar tolera ignorarea drepturilor omului, precum şi fortificarea tendinţelor autoritare şi neototalitare în viaţa politică internă rusă doar pentru realizarea intereselor sale economice şi de securitate.

Consolidarea poziţiei Rusiei în structurile europene de securitate. Fiind lipsită de instrumente reale pentru a frîna procesul de extindere a Alianţei Nord-Atlantice, Moscova doreşte să obţină cît mai repede posibilitatea de a participa la procesul de luare a deciziilor în problemele care, la părerea sa, afectează interesele Federaţiei Ruse. Reieşind din acest considerent, Rusia este de acord să accepte dezvoltarea dimensiunii militare a Uniunii Europene doar în cazul în care acest proces este totalmente separat de cel al extinderii NATO.

Factorul cel mai restrictiv pentru ambiţiile Moscovei constă în faptul că dorinţa principalelor state din Europa Occidentale de a dezvolta relaţii mai strînse cu Rusia nu reduce tradiţionala lor orientare euroatlantică. Acestea văd în prezenţa militară şi politică a SUA în Europa o piatră de temelie a securităţii şi stabilităţii sistemului european de securitate. Este cert faptul că Uniunea Europeană identifică Rusia cu un partener strategic care deţine anumite responsabilităţi în menţinerea stabilităţii în Europa. Însă angajarea Rusiei în sistemul european de securitate este dorită de către statele europene doar în măsura în care aceasta nu va permite creşterea excesivă a influenţei ruse în Europa.

Dorinţa Uniunii Europene de a stabili nişte relaţii de bună colaborare cu Rusia, în pofida poziţiei critice a Parlamentului European privind campania militară din Cecenia, este motivată atît din punct de vedere economic, cît şi din principii de securitate. În primul rînd, acceptarea a zece membri în 2004, va duce la stabilirea unui hotar comun dintre Uniunea Europeană şi Rusia. Potrivit establishment-ului politic din mai multe state europene, securitatea şi stabilitatea pe continentul european nu va fi garantată atît timp cît în proximitatea hotarului estic al Uniunii Europene domină „instabilitatea, sărăcia şi anarhia”, reprezentate de Rusia. Izolarea politică a Rusiei nu este cea mai potrivită metoda de a transforma această ţară într-un vecin stabil şi prosper al Uniunii Europene. Prin stimularea politică şi economică a transformărilor din Rusia, Uniunea Europeană va obţine în persoana acesteia un aliat şi îşi va asigura pentru viitor propria securitate. De aceea, atîta timp cît Rusia va trece printr-o perioadă economică dificilă, Europa va face tot posibilul să menţină politic Rusia în preajma ei, printr-un sistem de tratate care pot fi dezvoltate prin intermediul consultaţiilor politice regulate, prin participarea la acţiuni de menţinere a păcii etc.

În plus, bunele relaţii dintre Uniunea Europeană şi Rusia sînt o condiţie primară pentru colaborarea economică a acestora şi realizarea intereselor economice. În prezent Rusia este, datorită exportului de resurse energetice, unul dintre principalii parteneri economici ai UE. Rusia exportă anual în UE aproximativ 120 mld. m3 de gaz natural. Această cantitate nici pe departe nu satisface necesităţile UE, care se află într-o perioadă de creştere economică. Ca urmare, în ultimul timp se duc tratative de a mări livrările de gaz natural spre Europa. Cercetarea pieţei energetice europene de către o companie engleză de consulting Wefa Energy a indicat că utilizarea gazului în Europa va creşte de la 500 mld. m3 în 2000, pînă la 800 mld. m3 în 2020 [34].

Uniunea Europeană, la rîndul său, reprezintă cea mai mare piaţă de desfacere a produselor ruse. Spre exemplu, în anul 2000 cota-parte a UE în comerţul extern al Rusiei a constituit 40%, viitoarea lărgire a UE făcînd posibilă creşterea acesteia pînă la 50%. Este impunătoare şi mărimea ajutorului acordat de către UE Rusiei care reprezintă 65% din întreg ajutorul occidental acordat Rusiei.

Pentru a accentua importanţa strategică a colaborării economice dintre Rusia şi UE, la cel de-al şaptelea summit Rusia–UE din mai 2001, a fost înaintată ideea formării unei uniuni comerciale dintre Rusia şi UE. Noua structură urmează să poarte denumirea de „Eurorusia” şi să cuprindă teritoriul de la Oceanul Atlantic pînă la Ural. Comerţul în acest spaţiu economic comun se va realiza în baza unei monede unice. De asemenea, s-a estimat că pentru crearea uniunii respective sînt necesari 10–15 ani. Lansarea unei idei atît de ambiţioase cum este crearea unui spaţiu economic comun exprimă hotărîrea UE de a susţine eforturile Rusiei în îmbunătăţirea legislaţiei economice interne şi crearea unor autorităţi regulatoare independente. Aderarea mai multor parteneri economici ai Rusiei la UE o va determina şi pe aceasta în viitorul cel mai apropiat să accelereze alinierea sa la standardele şi regulile pieţei europene. În consecinţă, ea va putea să-şi mărească potenţialul de export şi să obţină beneficii considerabile din partea investitorilor străini, a căror credibilitate faţă de Rusia va spori în urma acestor transformări.

Dar realizarea efectivă a acestei iniţiative ţine de domeniul viitorului şi trebuie privită mai degrabă ca o declaraţie politică ce recunoaşte importanţa Rusiei pentru UE, decît ca o intenţie temeinică. În pofida acestui fapt, dezvoltarea economică a Rusiei şi ajustarea acesteia la standardele europene continuă să fie una dintre principalele preocupări ale Uniunii Europene. Pentru a asigura desfăşurarea acestor procese, oficialităţile de la Bruxelles au propus chiar crearea unei zone de comerţ liber între Uniunea Europeană şi Rusia, stipulată atît în APC, cît şi în Strategia UE pentru Rusia (ale cărei costuri şi benefici încă nu au fost analizate)[35]. În plus, Uniunea Europeană a consimţit să susţină şi să promoveze aderarea Rusiei la OMC.

Un subiect aparte în relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Rusia îl constituie extinderea spre Est a Uniunii Europene. La nivel declarativ, Rusia nu se opune acestui proces, apreciindu-l, din perspectiva consolidării centrului european de gravitaţie geopolitică, cu o posibilă diminuare a influenţei SUA în Europa. În acelaşi timp, Rusia doreşte ca interesele ei să fie luate în consideraţie în procesul extinderii europene. În caz contrar, reacţia negativă a Rusiei faţă de extinderea spre Est a UE nu se va lăsa mult aşteptată. Aceasta se referă la aşa-numitele „zone de influenţă” geopolitică şi geoeconomică dintre UE şi Rusia care marchează hotarul-limită de extindere a UE, cel puţin, în viitorul previzibil. Astfel, potrivit unui acord tacit, statele CSI, în special Republica Moldova, Ucraina şi Belarus, ar intra în zona de interes a Rusiei. Din această perspectivă, UE îşi construieşte relaţiile cu statele respective ţinînd cont de impactul pe care l-ar avea acestea asupra relaţiilor dintre Rusia şi Uniunea Europeană. Atitudinea rezervată a UE faţă de Ucraina, Republica Moldova şi Belarus este favorizată şi de ambiguitatea mesajului extern al acestor state, şi de absenţa unor politici proeuropene clar formulate. De aceea, aderarea în viitorul apropiat a acestor state este privită foarte sceptic atît în Est, cît şi în Vest. Cazul statelor baltice a demonstrat că o politică activă externă, susţinută de transformări structurale în domeniul economic şi legislativ, poate servi în calitate de argument forte pentru UE în stabilirea priorităţilor sale externe. Însă în situaţia existentă, cînd dependenţa economică faţă de Rusia o condiţionează pe cea politică, opţiunea europeană a statelor esteuropene va fi analizată doar împreună cu cea a Rusiei. Altfel spus, în condiţiile existente, integrarea europeană a statelor nominalizate se va produce concomitent cu cea a Rusiei. Avînd în vedere faptul că şansele Rusiei de a se integra în Uniunea Europeană sînt foarte reduse, considerăm că Ucraina, Belarus şi Republica Moldova vor continua să oscileze în arealul de influenţă al Moscovei sau chiar vor face parte dintr-un sistem economic unic dominat de către Rusia.

În pofida ideilor gaulliste ale unei pături politice europene, Uniunea Europeană nu va dispune de energia necesară pentru a asimila Rusia. Dimensiunile geografice mari ale Rusiei, precum şi decalajele enorme dintre modernizarea internă şi orientarea şi principiile politicii externe ale acesteia, în raport cu UE, fac imposibilă integrarea europeană a Rusiei. Rusia nu va accepta uşor să se conformeze politicii externe europene unice. În plus, trebuie luate în consideraţie moştenirea istorică şi culturală a Rusiei, multiconfesialitatea şi multietnicitatea, precum şi gravele încălcări ale drepturilor omului deja devenite tradiţie. În aceste condiţii adoptarea de către Rusia a acquis-ului communitaire va necesita nu doar un efort considerabil, ci

şi o revizuire a tuturor principiilor de existenţă a statului rus. Analizînd consecinţele extinderii europene asupra Rusiei, putem menţiona că acestea vor

reuni atît momente pozitive, cît şi negative. Integrarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est în UE va ameliora cu certitudine condiţiile de tranzitare a mărfurilor ruseşti către Europa Occidentală, acest tranzit frecvent fiind subiect al unor acţiuni arbitrare din partea ţărilor candidate. Totuşi, această chestiune de maximă importanţă atît pentru Rusia, cît şi pentru partenerii săi europeni, va trebui să fie reglementată cu stricteţe în conformitate cu noile condiţii. Una dintre problemele majore este non-afectarea fluxului de mărfuri între enclava Kaliningrad şi restul Rusiei.

Mai complicat este însă viitorul barierelor tarifare şi nontarifare în comerţul cu Rusia. Nu trebuie de trecut cu vederea faptul că unii dintre membrii UE recent aderaţi, introducînd restricţiile specifice ale UE, păstrează şi practicile naţionale de protejare a pieţelor interne. Una dintre consecinţele indirecte ale extinderii UE va fi accelerarea producerii şi achiziţiei de mărfuri orientate la NATO. Includerea statelor din Europa Centrală şi de Est într-un areal economic mai larg, cu certitudine, va determina eliminarea rapidă a producătorului rus de armamente. Potrivit estimărilor specialiştilor ruşi din Ministerul Dezvoltării Economice, extinderea din 2004 a UE, de asemenea, va afecta ramura metalurgică şi energetică a Rusiei. Practica Uniunii Europene permite diminuarea cotei de producţie a altor ţări pe piaţa europeană, iar extinderea UE va însemna înlăturarea Rusiei de pe pieţele noilor state candidate care, după cum am menţionat deja, reprezintă unii dintre principalii parteneri economici ai Rusiei. Drept argument al acestei afirmaţii poate servi extinderea din anii ‘90 a UE din contul Suediei, Austriei şi Finlandei care, estimativ, a prejudiciat anual Rusia cu 120 mil. ecu [36].

Rămîne, totuşi, neclar faptul dacă aderarea la UE va rezulta într-o diversificare considerabilă a comerţului Europei Centrale şi de Est către Rusia şi Europa Occidentală. Logic, diversificarea comercială ar trebui să fie nesemnificativă, deoarece legăturile comerciale dintre cele două părţi au colapsat mult mai devreme şi nivelul actual al comerţului este prea mic pentru a se mai diminua în continuare. În ceea ce priveşte oportunităţile investiţionale ale Rusiei, ele, probabil, vor fi afectate negativ de către extinderea UE, deoarece aceasta va spori considerabil capacităţile competitive ale ţărilor din Europa Centrală şi de Est pe pieţele financiare mondiale şi europene.

În mod surprinzător, nici oficialii guvernamentali, nici cercurile academice din ambele părţi ale liniei de demarcaţie care se va constitui între Rusia şi Uniunea Europeană nu manifestă un interes adecvat faţă de aspectele mai largi (şi mai puţin confortabile) ale extinderii UE.

ASPIRAŢIILE EUROPENE ALE ROMÂNIEI ŞI PROBLEMELE LEGATE DE ADERAREDemersurile României privind integrarea în structurile europene comunitare îşi au începutul

înainte de destrămarea URSS, în perioada în care comerţul său extern era încă orientat spre Est pentru stingerea datoriilor externe. Declarîndu-şi la 7 ianuarie 1990 dorinţa de a stabili raporturi diplomatice cu UE şi semnînd în martie 1991 primul program de asistenţă PHARE, România îşi trasează încă la începutul anilor ‘90 priorităţile strategice externe pentru următoarele decenii.

Acordul de asociere al României la Uniunea Europeana (Acordul European), semnat la 1 februarie 1993 şi intrat în vigoare la 1 februarie 1995, doar a conferit dezideratului de aderare la comunitatea europeană o bază juridică şi instituţională. Acordurile europene reprezentau la început nişte acorduri preferenţiale pe o durată nelimitată, în care se făcea o diferenţiere clară între statutul de asociat şi cel de membru cu drepturi depline al comunităţii europene. În plus, acestea nu conţineau nici o prevedere care ar indica o posibilă aderare a statelor semnatare. Abia la Consiliul UE de la Copenhaga (1993) a fost anunţată intenţia UE de a primi noi membri, capabili să-şi asume obligaţiile de membru al UE şi să satisfacă condiţiile economice şi politice înaintate. Aceste condiţii includ stabilitatea instituţiilor democratice, respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor etnice, o economie de piaţă funcţională şi competitivă pe piaţa UE, urmarea întocmai a intereselor politice şi economice ale Uniunii, precum şi capacitatea de a

implementa acquis-ul communautaire. În linii generale, aderarea la UE se reduce anume la adoptarea, aplicarea şi dezvoltarea acquis-ului comunitar, care reprezintă întreaga legislaţie primară şi derivată, inclusiv ansamblul politicilor şi instituţiilor necesare pentru a asigura aplicarea şi dezvoltarea corespunzătoare şi continuă a acestei legislaţii.

Comunitatea şi-a luat angajamente concrete faţă de statele asociate privind viitorul lor acces la UE, prin definirea principalelor elemente ale unei strategii de „preaderare” („Strategia de pregătire a ţărilor asociate din Europa Centrala şi de Est pentru aderarea la UE”). Acestea includeau condiţii mai bune de acces pe piaţă pentru exporturile ţărilor asociate, integrarea progresivă a ţărilor din Europa Centrală şi de Est pe piaţa internă, o reorientare a programului PHARE, un „dialog multilateral revigorat şi extins” şi o relaţie structurală cu instituţiile UE. Această schimbare a politicii UE faţă de Europa Centrală şi de Est a fost determinată în mare parte de către politica liberală a Germaniei şi Marii Britanii care au favorizat o nouă rundă de lărgire, în condiţiile în care unele state asociate (Malta şi Cipru) îndeplineau deja criteriile fundamentale politice şi parţial cele economice.

Conform deciziei Consiliului European de la Helsinki (decembrie 1999), pentru a începe negocierile era necesară îndeplinirea unui singur criteriu – a celui politic. Criteriile economice, legislative şi administrative deveneau necesare abia în momentul aderării.

România a depus cererea de aderare la UE în iunie 1995, însă a fost acceptată ca stat candidat abia la Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997, după elaborarea şi prezentarea de către Comisia Europeană a avizelor cu privire la nivelul de pregătire a României în ceea ce priveşte criteriile de aderare. Producerea acestui eveniment a fost influenţată şi de victoria la alegerile din 1996 (prezidenţiale, parlamentare) a partidei democrate, concretizată prin venirea administraţiei lui E. Constantinescu la putere. Deoarece însuşi acest fapt nu putea garanta o deschidere a Uniunii Europene faţă de România, guvernul român, în frunte cu preşedintele E. Constantinescu, a mizat pe dinamismul politicii externe atît la nivel regional, cît şi la cel internaţional. Ca rezultat, România devine în 1997 membră a CEFTA (Acordul Central European de Comerţ Liber), aderarea la acest organism fiind calificată de către guvernul român drept un prim pas spre integrarea europeană. În plus, pe parcursul aceleiaşi perioade (1996–1997), România a reuşit să neutralizeze, pe cît era de posibil, toate disensiunile cu statele vecine, semnînd cu acestea (excepţie făcînd Serbia) acorduri de cooperare, iar cu Ucraina, chiar un tratat politic bilateral, de altfel, destul de controversat. Conform respectivului tratat, hotarul dintre România şi Ucraina era declarat „inviolabil”, România renunţînd astfel la orice revendicare faţă de teritoriul anexat de către URSS în 1940 şi care aparţine în prezent Ucrainei. Refuzul guvernului român de a denunţa Pactul Ribbentrop-Molotov, precum şi lipsa vreunei clarităţi privind problema Insulei Şerpilor, a generat reacţii negative în societate [37]. Succesele aparente pe plan extern au fost considerabil diminuate de mesajul extern imprevizibil şi incoerent al României [38].

Aceste tentative pe plan extern nu au fost susţinute de nişte reforme radicale şi constante în domeniul economic, legislativ şi administrativ care, pînă la urmă, sînt cele ce determină nivelul de pregătire pentru aderarea la UE. Din această cauză s-a hotărît că UE va deschide negocierile de aderare cu România „de îndată ce aceasta va fi făcut un progres suficient în satisfacerea condiţiilor privind calitatea de membru definite de Consiliul European de la Copenhaga” [39].

Deficienţele semnalate de către Comisia Europeană în cazul României la capitolul condiţiilor politice ţineau de independenţa justiţiei, protecţia indivizilor contra serviciilor secrete, corupţia, respectarea drepturilor omului, a copiilor şi a minorităţilor etnice, cum ar fi romii, iar la cel al condiţiilor economice – climatul de afaceri neatractiv din cauza nesiguranţei legislaţiei politice şi economice, transparenţa redusă a finanţelor publice, tergiversarea în implementarea reformei în domeniul asigurărilor sociale şi al ocrotirii sănătăţii, menţinerea controlului asupra unor preţuri; incertitudinile privind asigurarea dreptului de proprietate şi repetatele schimbări în ce ceea priveşte legislaţia şi accesul la sursele de finanţare, decalajele macroeconomice şi incoerenţa

politicii economice. Însă cele mai mari rezerve manifestate de Comisia Europeană au fost faţă de acquis communautaire, pe care România era obligată să-l implementeze. Or, la acel moment existau încă multe domenii care nu fuseseră ajustate la legislaţia europeană, principalele fiind sectorul administrativ şi cel financiar.

Deşi în 1999 încă nu satisfăcea integral criteriile economice, ci doar cele politice, România totuşi a fost invitată, în urma deciziei Consiliului European de la Helsinki, să înceapă oficial negocierile de aderare împreună cu celelalte state candidate. Acest eveniment a fost calificat în România ca o restabilire a echităţii între toate statele candidate, după ce ele fuseseră încă în 1997 divizate în două grupe conform gradului de pregătire şi accederii la UE. La Helsinki s-a hotărît instituirea unui tratament egal pentru ţările candidate, diferenţierile între acestea urmînd a se produce în cadrul procesului de negociere în funcţie de meritele individuale ale fiecărui candidat.

Aşadar, potrivit acestei decizii, România, împreuna cu Bulgaria, Slovacia, Lituania, Letonia şi Malta, alături de grupul celorlalte “şase” care au început negocierile mai devreme (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Estonia şi Cipru) s-au implicat în cursa de aderare la UE în primul val.

Luînd în consideraţie situaţia economică şi socială precară a României, eşecul vădit al reformelor economice şi criza financiară din anii 1998–1999, pare inexplicabilă acceptarea României la negocierile de aderare. Explicaţia o putem găsi în decizia NATO de a oficializa accederea în primăvara anului 1999 a trei noi membri – Ungaria, Polonia şi Cehia – excluzînd România care-şi orientase în întregime politica sa externă în vederea realizării acestui obiectiv. Conştienţi de impactul neacceptării României în NATO asupra stabilităţii sale interne, dar mai ales asupra politicii sale externe, statele UE (dintre care majoritatea sînt concomitent şi membri ai NATO, excepţie făcînd Austria, Finlanda şi Suedia) au încercat să consoleze România prin Hotărîrea de la Helsinki a Consiliului European. Astfel, UE obţinea o asigurare privind continuitatea reformelor interne din România şi o verigă puternică în postura României în viitorul sistem de securitate şi cooperare din Balcani.

Cu toate acestea, poziţia UE faţă de România, destul de rezervată, nu a suferit mari schimbări în urma acestui eveniment. În raportul Comisiei Europene din anul 1999 privind progresele României în procesul de accedere la UE se menţiona că România nu deţine o economie funcţională şi are o situaţie economică alarmantă, redresarea acesteia fiind posibilă doar în urma unor eforturi excepţionale.

România înregistra în 1999 la capitolul economie şi prosperitate socială un mare decalaj, atît faţă de statele UE, cît şi faţă de statele candidate. Potrivit unui studiu, efectuat de Centrul pentru Studii Sociale şi Economice (CASE) din Varşovia, România necesită 36 de ani pentru a ajunge din urmă cele mai puţin dezvoltate ţări ale UE în privinţa PIB pe cap de locuitor[40]. Pentru a înţelege semnificaţia acestui decalaj, studiul precizează că Cehiei, pentru realizarea aceluiaşi obiectiv, îi sînt necesari doar 11 ani – la o rată anuală de creştere de 5,4%; Slovaciei – 15 ani, în condiţiile unei rate de creştere de 5,9%; Estoniei – 16 ani; Poloniei – 18 ani; iar Bulgariei – „veşnica pereche” a României în clasamentul ţărilor candidate la UE – 29 de ani, la o rată anuală de creştere de 4,9%. Se estimează că doar o creştere anuală a PIB de cel puţin 6% va permite României să diminueze acest decalaj. Pentru a urgenta soluţionarea acestei probleme, Uniunea Europeană a condiţionat începerea negocierilor de aderare cu România prin elaborarea de către guvernul român a unei strategii de dezvoltare pe termen mediu. Rezultatul s-a concretizat în „Strategia economică pe termen mediu a României”, inclusă în Programul Naţional pentru aderarea la UE. Scopul acesteia era „punerea bazelor necesare reînceperii creşterii susţinute şi sănătoase … lucru crucial pentru asigurarea eradicării sărăciei larg răspîndite şi creşterea standardelor de viaţă. Drept urmare, acest lucru va ajuta ţara să îndeplinească criteriul economic de la Copenhaga necesar aderării la UE”. Conform acestui program, dobîndirea statutului de membru al UE, într-un orizont de timp cît mai apropiat, constituie o prioritate absolută a politicii româneşti, care reiese din “identitatea de idealuri, valori şi principii, a vocaţiei sale de ţară

democrată, profund ancorată prin tradiţii, cultură şi civilizaţie, în spaţiul unic european” [41]. Pentru realizarea acestei priorităţi, România îşi înaintase următoarele obiective majore:

consolidarea sistemului politic şi a instituţiilor democratice; crearea unui climat economic şi social care să ofere maximum de beneficii cetăţenilor ei; eficientizarea structurilor şi mecanismelor economiei de piaţă; întărirea cooperării politice, economice şi culturale cu statele membre ale Uniunii

Europene şi cu ţările candidate; consolidarea statutului României pe scena europeană şi internaţională în termeni de

stabilitate şi securitate.Ultima analiză strategică privind evoluţia procesului de extindere, publicată în 2001 odată cu

rapoartele de ţară, sugera că doar zece dintre cele 12 state-candidate erau pe cale de a încheia negocierile pînă la sfîrşitul anului 2002. Decizia summit-ului de la Copenhaga (12–13 decembrie 2002) a comfirmat această presupunere. Uniunea Europeană a invitat doar 10 ţări-candidate: Cipru, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Malta, Slovenia, Slovacia şi Ungaria să adere la UE în 2004. România şi Bulgaria au primit asigurări din partea UE că vor fi admise în 2007, desigur, cu condiţia de a îndeplini criteriile de la Copenhaga. Această dată este consemnată şi în programul de activitate pentru anii 2001–2004 al Guvernului Năstase în care anul 2007 este indicat drept termenul probabil al aderării României la UE. Asigurările preşedintelui Parlamentului European Nicole Fontaine, făcute după summit-ul de la Laeken precum că “dacă România va fi pregătită, va adera la UE în 2004”, nu aveau niciun suport juridic şi reprezentau un gest de încurajare a României [42].

Deşi a fost anunţată deja data prealabilă a celei de a doua extingeri estice a UE, România urmează să depună nişte eforturi considerabile pentru a fi pregătită de aderarea din 2007.

Această situaţie a fost generată în mare parte de eşecul reformelor iniţiate în perioada 1996–2000. Actualul prim-ministru, A. Năstase, a recunoscut în una din declaraţiile sale că fosta coaliţie a costat pentru România „o buclă de opt ani, asta dacă reuşim să creştem economic”, iar „privatizarea a însemnat pentru România obţinerea unor sume nesemnificative, de două miliarde de dolari, în ultimii patru ani”[43]. În aceeaşi perioadă nivelul sărăciei a crescut de la 19% la 40 %, iar toate realizările pozitive ale guvernării anterioare, prezentate şi în Cartea albă, s-au făcut cu multe abateri de la legile în vigoare [44]. Toate aceste dezvoltări negative au erodat substanţial statutul internaţional al României şi au îndepărtat-o de Uniunea Europeană.

Handicapul acumulat faţă de alte state candidate la UE impunea noului guvern adoptarea şi implementarea unor măsuri eficiente în vederea impulsionării şi reorientării reformelor deja începute, precum şi restabilirea credibilităţii externe a României. Toate aceste acţiuni aveau drept scop accelerarea integrării României în structurile politice, economice şi strategice europene şi euroatlantice. Exercitarea preşedinţiei OSCE în 2001, după cum consideră mai multe oficialităţi europene, a fost pentru România un mijloc bun de a-şi promova interesele şi de a demonstra organismelor europene seriozitatea şi coerenţa mesajului său extern, precum şi faptul că poate duce o politică de stabilitate şi bună vecinătate, bazată pe încredere. În plus, foarte activă în 2001, diplomaţia română a reuşit să obţină pe calea raporturilor bilaterale declaraţiile mai multor state ale UE, inclusiv ale Germaniei şi Marii Britanii, de a sprijini eforturile României de integrare în Uniunea Europeană.

Ca rezultat, Bruxelles-ul a adoptat o nouă poziţie faţă de România, considerată pînă nu demult o „ţară-problemă” pentru UE. „La începutul acestui an priveam la România cu scepticism, dar acum avem toate motivele pentru a considera lucrurile cu un optimism moderat”, afirma în iulie 2001 Gunter Verheugen, comisarul european pentru extinderea Uniunii Europene [45].

Poziţia respectivă poate fi depistată şi în raportul din 2001 al Comisiei Europene asupra României în care sînt menţionate progresele considerabile ale României „în consolidarea şi adîncirea stabilităţii instituţiilor garante ale democraţiei şi ale statului de drept, ale drepturilor omului şi ale respectului pentru protecţia minorităţilor”. Aceste progrese s-au manifestat prin:

– implementarea reformei sistemului de protecţie a copilului;

– adoptarea unei noi legislaţii privind restituirea proprietăţii;– aprobarea unei legislaţii noi privind extinderea utilizării limbilor minorităţilor şi a unei

strategii naţionale pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale romilor etc. [46]. De asemenea, România a înregistrat pînă în prezent rezultate pozitive şi în ceea ce priveşte

adoptarea acquis-ului comunitar, deschizînd, pînă la sfîrşitul anului 2001, 15 capitole de negociere, dintre care 8 închise provizoriu. Aceste realizări modeste plasau România pe ultimul loc în cursa pentru aderarea din 2004. Pentru a recupera timpul pierdut, România intenţiona să deschidă toate capitolele de negociere pînă la finele anului 2002 şi să încheie cea mai mare parte a acestora în 2004. Pînă la summit-ul de la Copenhaga din decembrie 2002, România închisese doar 13 capitole din cele deschise.

Deşi reforma procedurilor juridice a continuat, corupţia la toate nivelurile vieţii publice rămîne o problema acută pentru România. Aceasta este agravată şi de absenţa unei justiţii independente. Declararea de către guvernul Năstase, în cea de-a doua jumătate a anului 2002, a începutului campaniei anticorupţie a prezentat o încercare a executivului de a demonstra dorinţa acestuia de a soluţiona problema respectivă. De asemenea, Comisia Europeană ajunge la concluzia că România încă este departe de a avea o economie de piaţă funcţională, capabilă de a face faţă pe termen mediu presiunilor competitive şi forţelor pieţei din cadrul UE. La nivelul României, în 2000, PNB a fost de 40,0 milioane ecu. Iar conform rapoartelor anuale pentru anul 2001, elaborate de către Comisia Europeană, România se află pe locul doi de la coadă, în ceea ce priveşte PNB/locuitor, cu doar 6.000 euro, comparativ cu Slovenia (16.100 euro), Ungaria (11.700 euro) sau Letonia şi Lituania (6.600 euro – fiecare). Doar Bulgaria, cu 5.400 de euro, devansează România la acest capitol [47].

Desigur, un an de reformă şi o dinamică activitate externă nu poate suplini mai mulţi ani de stagnare a României privind integrarea europeană, deşi Uniunea Europeană şi la acest capitol demonstrează un optimism moderat faţă de capacitatea României de a recupera decalajele în raport cu alte state candidate la UE. „Din punct de vedere politic nu există nici un obstacol pentru integrarea României în Uniunea Europeană, trebuie numai ca această ţară „să-şi facă temele repede”, a declarat prim-ministrul Spaniei, Jose Maria Aznar, în timpul vizitei sale în România cu ocazia preşedinţiei spaniole a Uniunii Europene din anul 2002.

România s-a angajat faţă de UE să continue reformele atît pe plan economic, cît şi politic. În materie de reforme economice este vorba despre lupta împotriva inflaţiei şi instaurarea unor noi legi privind disciplina financiară. Pe plan politic, România urmează să forţeze reforma sistemului justiţiei şi s-o continue pe cea privind schimbările instituţionale.

Uniunea Europeană încearcă să stimuleze realizarea cu succes a acestor angajamente, prin acordarea finanţărilor nerambursabile. Astfel, prin intermediul programului PHARE, România a beneficiat pe parcursul anilor 1999 – 2000 de circa 1,45 de bilioane de ecu, şi mai mult de 298, 7 milioane euro în cadrul programului PHARE din 2001. Pentru întărirea democraţiei, a statului de drept şi a drepturilor omului au fost alocate fonduri în valoare de 27 de milioane de euro, iar pentru întărirea capacităţii de a rezista presiunilor concurenţiale au fost prevăzute 5,6 milioane de euro. Cea mai mare parte a finanţării prevăzute în programul PHARE, respectiv 194,8 milioane de euro, a vizat criteriile legate de întărirea capacităţii administrative, adoptarea acquis-ului comunitar şi îmbunătăţirea coeziunii economice şi sociale.

Volumul total al asistenţei de preaderare alocat României este substanţial (cel puţin, 630 de milioane de ecu pe an – programele SAPARD, ISPA, PHARE). Această sumă reprezintă o sursă financiară importantă pentru România, egală cu aproximativ 6% din veniturile anuale ale bugetului naţional şi mai mult de 25% din suma alocată investiţiilor de către bugetul naţional. Însă marea parte a asistenţei financiare pentru Europa Centrală şi de Est (aproape 70% din totalul creditelor) vine preponderent sub forma asistenţei bilaterale a ţărilor UE, care nu implică instituţiile lor comune. Aceasta înseamnă că ţările membre au dreptul de a împărţi direct, reieşind din interesele lor, asistenţa financiară şi să beneficieze de posibilitatea oricărei influenţe care decurge din aceasta. În prezent Franţa şi Germania reprezintă principalii finanţatori ai României

în procesul de integrare europeană. Conform datelor furnizate de către Ministerul Integrării Europene, Germania este unul dintre

cei mai importanţi donatori bilaterali, valoarea totală a asistenţei nerambursabile, acordate în perioada 1990–2000, depăşind 330 milioane mărci germane [48].

Relaţiile dintre România şi Franţa au fost tradiţional privilegiate, Franţa întotdeauna sprijinind cauza României atît în Uniunea Europeană, cît şi în NATO. Pentru a conferi acestor relaţii un caracter mai important, Franţa a elaborat în 2001 un document „Susţinerea Franţei pentru candidatura României la Uniunea Europeană”, conţinînd principalele domenii în care Franţa va ajuta România în accederea sa la UE. Acestea vizau problema obligativităţii vizelor, reforma administraţiei publice, problema copiilor instituţionalizaţi. De asemenea, erau specificate domeniile în care Franţa va coopera cu România în îndeplinirea de către aceasta a aquis-ului comunitar.

Ridicarea, începînd cu ianuarie 2002, a vizelor de intrare în spaţiul UE pentru cetăţenii români a reprezentat nu doar un succes al diplomaţiei române, ci şi al celei franceze.

Desemnarea la summit-ul de la Laeken a celor zece state care vor deveni în 2004 membre ale UE au pus atît pentru România, cît şi pentru Bulgaria, problema termenului de aderare la UE. În declaraţiile sale, guvernul român numeşte anul 2007 drept cel mai probabil pentru integrarea României în UE. Această viziune optimistă nu este împărtăşită însă în cadrul Uniunii Europene. Într-un raport realizat de grupul financiar austriac Raiffeisen Zentralbank Osterreich (RZB) cu privire la evoluţia în anul 2001 a statelor candidate, se specifică: “chiar dacă este pe calea cea bună”, România ar putea deveni membru al Uniunii Europene abia în 2009 sau 2011 [49]. Potrivit aceluiaşi raport, Slovacia, care şi-a anunţat intenţia de a candida la Uniunea Europeana o dată cu România, la jumătatea anului 1995, are ca dată de aderare anul 2004, în vreme ce Bulgaria, care şi-a depus candidatura cu şase luni mai tîrziu, ar putea deveni membru al UE în intervalul 2007–2010.

La aceste prognoze descurajatoare pentru România trebuie luat în consideraţie şi scenariul după care s-a extins pînă acum Uniunea Europeană. Istoria procesului de extindere a UE demonstrează că după orice lărgire a CEE (UE) urma de o perioadă tranzitorie, în care erau eliminate (minimalizate) restricţiile cantitative şi administrative faţă de statele nou-aderate. Durata acesteia depindea în mare măsură de nivelul de pregătire a noului membru (numărul decalajelor în raport cu statele UE, nivelul de raportare la standardele europene etc.). De obicei, aceasta dura de la 5 ani în sus. Spre exemplu, după aderarea Greciei în 1977, CEE s-a hotărît la o nouă extindere abia în 1986, prin aderarea Portugaliei şi a Spaniei. Soluţionarea tuturor problemelor generate de această extindere a durat pînă în 1993, ca în 1995 alte trei state să fie admise în UE (Suedia, Austria, Finlanda). Date fiind diferenţele mari, economice şi politice, dintre cele 10 state care vor adera în 2004, precum şi diferenţele dintre acestea şi UE, chiar nici anul 2007 nu este real pentru aderarea României la UE.

Durata negocierilor de acces, de asemenea, poate fi determinată şi de factorii politici: gradul diferit de interes şi sprijin al fiecărui stat membru al UE, precum puterea acestora de finanţare. Conştient de acest factor, Ministrul de Externe a României, M. Geoană, a cerut recent (după ce au fost anunţate cele 10 ţări care vor adera în 2004) garanţii liderilor europeni ca aderarea României la UE să nu fie afectată de viitoarele negocieri bugetare din interiorul Uniunii şi de interesele noilor ţări membre ale UE [50]. Putem presupune că îngrijorarea ministrului de externe al României este generată de poziţia pe care ar putea s-o ia Ungaria în momentul în care se va hotărî aderarea României la UE. Conform procedurii de accesiune la UE, fiecare stat membru al Uniunii trebuie să ratifice tratatele de aderare ale statului candidat. Or, Ungaria, în calitatea sa de membru al UE, va deţine posibilitatea de a tergiversa accesiunea României la acest organism european. Iar precedentul unei asemenea acţiuni a Ungariei deja se prefigurează în raport cu Slovenia, vizînd integrarea acesteia în NATO. În luna februarie 2002, premierul ungar, V. Orban, a sugerat că ţara sa ar putea bloca şi admiterea Slovaciei în NATO dacă aceasta se va opune Legii statutului maghiarilor din ţările vecine. V. Orban a declarat că „Ungaria va participa la luarea deciziei de

extindere a NATO şi că Parlamentul ungar va trebui să dezbată chestiunea aderării Slovaciei la NATO şi să hotărască dacă această acţiune este propice” [51]. Aceste declaraţii ale premierului ungar vin după ce deputaţii slovaci au votat împotriva aplicării, în Slovacia, a Legii statutului. Deşi România a semnat Memorandumul de înţelegere privind legea maghiarilor, asigurîndu-şi astfel nişte relaţii amiabile cu Ungaria, nu poate fi exclusă apariţia în viitor a unor anumite disensiuni dintre aceste două state.

Poziţia Uniunii Europene referitor la acest subiect este, ca şi în alte chestiuni legate de problema extinderii, previzibilă: sînt făcute promisiuni încurajatoare, fără a se da un răspuns concret. Astfel, oficialii europeni asigură că România va fi primită în UE, evitînd însă să specifice anumite termene de aderare [52]. Uniunea Europeană se abţine de a da publicităţii o dată concretă privind aderarea României şi a Bulgariei, considerînd că este prematur de a spune cu exactitate cînd vor fi acestea primite în UE [53].

Vorbind despre un eventual termen de aderare a României la UE, trebuie luate în consideraţie şi costurile, şi consecinţele extinderii asupra întregului organism al UE care, în caz că acestea vor fi de nesuportat, vor îndepărta o nouă extindere. Deja este cert faptul că asimilarea a zece membri noi, eterogeni după nivelul de dezvoltare, va consuma substanţiale energii interne. Este posibilă chiar o slăbire economică a UE, cauzată de direcţionarea unor fonduri importante din bugetul european spre înlăturarea disproporţiilor, care se vor crea odată cu acceptarea noilor membri. Ultima reuniune a Miniştrilor de Externe ai statelor UE (februarie 2002) a scos în evidenţă lipsa unui consens în cadrul Uniunii asupra finanţării extinderii. Mai multe state europene, printre care Germania şi Spania, au considerat ireală aderarea, pînă la finele anului 2002, a celor zece candidaţi nominalizaţi în urma summit-ului de la Laeken. Această concluzie are la bază problemele cu care se confruntă majoritatea ţărilor candidate în domeniul agriculturii, ceea ce va tergiversa închiderea în anul 2002 a dosarului agricol. Iar respectarea calendarului extinderii va necesita o mai mare susţinere financiară din partea statelor UE. Germania, care deţine cea mai mare cotă-parte în bugetul comunitar, consideră că propunerile Comisiei Europene privind finanţarea extinderii sînt prea costisitoare. Joshka Ficher, Ministrul german de Externe, şi-a argumentat poziţia invocînd deficitul bugetar cu care se confruntă în prezent ţara sa. Din acest considerent, ea nu-şi poate permite să plătească atît de mult pentru agricultura comunitară (sector problematic şi în cadrul Uniunii)[54].

Cazul Spaniei, Portugaliei şi al Greciei au demonstrat că decalajele pe care le-au avut acestea în raport cu statele membre CEE, pînă la aderare, încă mai persistă. De aceea Uniunea Europeană priveşte perioadele “extinderii” şi “adîncirii” ca factori esenţiali, inerenţi evoluţiei sale. În acelaşi timp, adîncirea rapidă a actualei Uniuni Europene ar face şi mai dificilă o extindere rapidă, întrucît candidaţilor le va fi mai greu să atingă noile standarde impuse membrilor şi să facă faţă concurenţei şi răspunderilor interne ale Uniunii. Reieşind din acest considerent, unii cercetători români consideră că unica soluţie pentru România ar fi ca scenariul viitoarelor extinderi să fie abordat dintr-o perspectivă predominant politică şi nu una economică. Conform acestui scenariu, adîncirea trebuie să fie proiectată şi condusă în sensul unei “uniuni politice europene”. Iar extinderea să fie concepută, în primul rînd, ca admiterea şi integrarea imediată şi deplină a statelor candidate în structurile politice ale Uniunii, urmată, în al doilea rînd, de o integrare mediată şi graduală a noilor membri în structurile economice, pe măsură ce fiecare dintre ei îşi finalizează pregătirile în acest sens.

Adoptarea scenariului respectiv va înlesni accederea tuturor statelor doritoare de a face parte din Uniunea Europeană, printre care s-ar putea număra şi Republica Moldova. În plus, integrarea politică doar o va stimula pe cea economică.

Luînd în consideraţie disparităţile economice între membrii Uniunii şi cele dintre statele candidate şi statele UE, desfăşurarea scenariului actual al extinderii “cu mai multe viteze” – candidaţii sînt admişi la date diferite, atunci cînd îndeplinesc criteriile legislative şi economice de la Copenhaga – ar putea conduce la provincializarea economică şi, ulterior, politică a Uniunii Europene, ceea ce, în timp, poate degenera într-o fragmentare internă a Uniunii.

Reieşind din cele sus-menţionate, aderarea mai tîrzie a României la UE se va solda cu următoarele dezavantaje care se vor reflecta şi asupra Republicii Moldova în cazul în care se va decide integrarea sa europeană:

1. România va fi net dezavantajată la negocierea viitoarelor concesii în comerţul cu produse agricole. Se va exacerba concurenţa la produsele agricole dintre România şi noii membri ai UE (în special cu Ungaria), ca urmare a politicilor comunitare de subvenţionare a agriculturii acestora. În urma asimetriilor puternice care vor apărea între ţări la capitolul agrar, România va fi forţată să apeleze la unele măsuri de tip protecţionist, lucru care contravine tendinţelor de liberalizare promovate de Uniunea Europeana şi Organizaţia Mondială a Comerţului [55].

2. Uniunea Europeană (inclusiv noile state membre), în pofida apartenenţei sale la OMC, va putea exercita, prin intermediul barierelor nontarifare, un regim de protecţie contra produselor competitive româneşti (instalaţii de rafinare a petrolului, produse agricole, produse electrotehnice etc.) limitînd accesul acestora pe piaţa europeană.

3. Nefiind membru al UE, România nu va putea participa în structurile de securitate europeană şi va rămîne iarăşi exclusă din afacerile europene.

Aceste dezavantaje pot fi parţial recuperate numai dacă:1. România va continua să beneficieze de ajutoare financiare din partea Uniunii Europene

(inclusiv prin intermediul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est) pentru susţinerea procesului de integrare.

2. Aspiraţia României de a se integra cît mai rapid în UE va spori dinamismul dezvoltării economice a acesteia şi implementarea „Strategiei de dezvoltare economică a României pe termen mediu”. Din moment ce obiectivul final al strategiei este integrarea, dezvoltarea se va transforma dintr-un scop în sine într-o premisă a demersului de integrare. Iar reformele economice vor fi considerate mai degrabă o premisă pentru îndeplinirea criteriilor de aderare şi nu un mijloc de garantare a creşterii nivelului de trai şi a respectării drepturilor omului. Afirmaţia lui Tony Blair “ Nu există locuri garantate. Reforma este singurul bilet de intrare” vine să justifice această idee [56].

3. Apropierea Uniunii Europene de hotarele României va determina o creştere a ponderii comerţului cu ţările europene în totalul schimburilor comerciale ale României. În prezent aproximativ 67,8% (comparativ cu 56,5% în 1997) din comerţul pe grupe de ţări al României se efectuează cu state din Uniunea Europeană, iar peste 57,3% (56, 9 în 1997) din importurile româneşti sînt din Europa [57].

La momentul actual, una dintre posibilităţile României de a avansa în realizarea condiţiilor solicitate pentru aderarea la UE o reprezintă cooperarea regională în cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est care reprezintă un cadru de oportunităţi pentru statele sud-esteuropene de a-şi intensifica procesul de aderare la UE. Scopul Pactului, după cum au menţionat mulţi oficiali europeni, este de a crea în regiune un sistem de stabilitate şi prosperitate economică în perspectiva aderării la structurile europene şi euroatlantice [58]. Aceasta se poate realiza prin uniformizarea, din punct de vedere economic şi al infrastructurii, a viitoarelor state candidate la Uniunea Europeană. Deoarece, dintre statele incluse în Pactul de Stabilitate şi semnatare ale acestui document, doar două – România şi Bulgaria – sînt angajate în negocierile de aderare la UE, şi doar Croaţia şi Albania au semnate Acorduri de Stabilizare şi Asociere, poate fi uşor dedusă concluzia că procesul de cooperare regională urmăreşte ”egalizarea şanselor” europene ale ţărilor din zonă. Ca rezultat, SUA şi Europa, interesate de soluţionarea problemelor balcanice, vor putea să susţină mai substanţial România. Modalitatea în care România a exercitat preşedinţia OSCE a fost un prilej pentru a demonstra că România poate juca un rol de frunte în promovarea cooperării regionale sud-esteuropene, ceea ce îi va ajuta considerabil în procesul de integrare. Or, România în momentul de faţă, cu excepţia Sloveniei, care va fi acceptată în 2004 în Uniunea Europeană, reprezintă cea mai importantă forţă economică din regiune. Desfăşurarea ultimei conferinţe a donatorilor pentru Pactul de Stabilitate (27 octombrie 2002) la Bucureşti vine să confirme acest fapt. România, de asemenea, ar putea folosi argumentele sale geostrategice pentru

a-şi mări oferta de a deveni o forţă conducătoare în zonă. România poate prezenta interes ca agent capabil să susţină politica regională europeană în patru regiuni: Europa Centrală (relaţiile bilaterale, trilaterale etc. cu Polonia, Ungaria, Slovenia); Europa de Sud-Est; Europa de Est (Republica Moldova, Ucraina, Rusia); zona Mării Negre.

În plus, apartenenţa la Pactul de Stabilitate se soldează cu o asistenţă financiară considerabilă, orientată în proiecte concrete de impulsionare a economiei. Doar în 2001, Banca Europeană pentru Investiţii şi BERD au alocat 2,4 bln. de Euro pentru dezvoltarea infrastructurii regionale. Iar iniţiativele Pactului de Stabilitate vizează şi alte obiective, cum ar fi susţinerea sectorului privat, a business-ului mic şi mijlociu, îmbunătăţirea climatului investiţional etc. În aceeaşi ordine de idei se înscrie şi Memorandumul de înţelegere asupra liberalizării şi facilitării comerţului, semnat în 2001 de către statele membre ale Pactului de Stabilitate (Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Macedonia, România, Iugoslavia şi Republica Moldova). Acesta va favoriza crearea în Europa de Sud-Est a unui cadru de cooperare comercială regională – un sprijin în plus în integrarea europeană a statelor respective. Conform acestui memorandum, vor fi realizate, pe bază regională, acorduri speciale privind simplificarea procedurilor vamale, în special la punctele de frontieră, armonizarea legislaţiei, documentaţiei şi a procedurilor cu cele ale Uniunii Europene etc.

Semnificaţia acestui acord depăşeşte însă interesul strict economic. Într-un capitol se menţionează că scopul final este stimularea integrării mai rapide în structurile europene. În esenţă, Pactul de Stabilitate reprezintă un acord politic între statele acestei regiuni cu UE. Din acest punct de vedere responsabilităţile Occidentului faţă de Pact sînt mai mult sau mai puţin clare: trebuie să susţină şi să asigure finanţarea, asistenţa tehnică şi organizarea pentru ca acest proiect să-şi atingă obiectivele. Dar eforturile Occidentului constituie doar o precondiţie pentru succesul Pactului de Stabilitate (PS). O a doua condiţie constă în abilitatea statelor sud-esteuropene de a profita de aceste oportunităţi şi de a le implementa cu succes.

POLITICA DUPLICITARĂ A UCRAINEIUna dintre primele acţiuni pe plan extern ale Ucrainei, după declaraţia sa de independenţă, a

fost enunţarea poziţiei sale europene. În acest sens, adresarea Sovietului Suprem al Ucrainei din 5.12.1991 „Către parlamentele şi popoarele lumii” care punea accentul pe faptul că „Ucraina este un stat european, hotărît de a adera la Actul Final de la Helsinki, Carta de la Paris şi alte structuri ale CSCE”, era unul dintre primele documente care etala vocaţia europeană a ţării. Acesta, în acelaşi timp, reprezenta un îndemn clar adresat organismelor europene de a accepta Ucraina în rîndul acestora. Orientarea europeană era percepută ca un mijloc de afirmare a independenţei sale faţă de Rusia, care manifesta tendinţe vizibile de a-şi reface influenţa în spaţiul postsovietic, sub paravanul CSI. Deşi Ucraina reprezenta unul dintre cofondatorii CSI, conducerea acesteia accepta doar o integrare economică în cadrul organismului respectiv, care ar fi permis o reformare şi o reorientare treptată a economiei ucrainene, ancorate în sistemul sovietic al economiei centralizate. Toate propunerile Rusiei vizînd crearea unei comunităţi slave (cu Belarus) sau a unei uniuni euroasiatice, erau imediat atribuite politicii sale imperialiste[59]. Acţiunile vădit ostile ale Rusiei faţă de Ucraina, printre care refuzul de a recunoaşte hotarele Ucrainei, ridicarea problemei Crimeei, revendicările asupra controlului extrateritorial al oraşului Sevastopol, nu au făcut decît să mărească rezervele Ucrainei faţă de intenţiile Rusiei şi au conferit politicii externe ucrainene o tentă antirusească şi proeuropeană. În plus, dorinţa Ucrainei de a stabili şi, ulterior, a consolida relaţiile cu Occidentul (SUA şi CEE) era motivată şi de factorul economic, în special, de injecţiile financiare externe.

Acest pas în direcţia Europei nu a fost urmat de nişte reacţii hotărîte în Occident, care era încă derutat de dispariţia URSS şi nu avea o viziune clară asupra politicii sale proprii faţă de noile statele independente. Totodată, SUA, care influenţa considerabil politica externă europeană, se afla la acel moment în relaţii „romantice” cu Rusia.

Abia în 1994, după revenirea la conducerea Rusiei a reprezentanţilor cercurilor militare şi, respectiv, după degradarea relaţiilor ruso-americane, SUA şi Germania şi-au expus ferm poziţia întru apărarea independenţei Ucrainei şi a vocaţiei sale europene. „Apartenenţa Ucrainei la spaţiul european este un fapt cert şi nu mai poate fi contestat… Nimeni nu mai poate pune în discuţie independenţa şi integritatea teritorială a Ucrainei”, a declarat în 1996 cancelarul german Helmut Kohl. SUA, la rîndul lor, au ridicat relaţiile ucraineano-americane la nivelul unui „parteneriat strategic”, calificativ atribuit şi relaţiilor ruso-americane. Cauza acestor schimbări în mesajul extern o putem găsi în numeroasele lucrări de specialitate şi articole din străinătate, în care se demonstra importanţa geopolitică a Ucrainei şi rolul acesteia în spulberarea planurilor Rusiei de restaurare a imperiului [60]. Astfel, importanţa Ucrainei deriva atît din factorii geopolitici (dimensiunea şi poziţia centrală între Rusia şi Vestul occidental), cît şi din problemele sale interne (fragmentarea în două zone (estică şi vestică, problema Crimeei etc.) care o puteau transforma într-o sursă potenţială de instabilitate regională.

Sprijinul acordat de către Occident, precum şi frecventele asigurări ale conducerii de la Kiev privind opţiunea europeană a Ucrainei, au avut ca finalitate semnarea la Luxembourg, în 1994, a Acordului de parteneriat şi cooperare dintre UE şi Ucraina, urmată de adoptarea de către UE, în 1996, a unui Plan de acţiuni privind Ucraina. Documentele respective aveau drept scop stabilirea şi dezvoltarea unei colaborări economice, financiare, politice şi culturale dintre UE şi Ucraina şi o eventuală pregătire a celei din urmă pentru semnarea unui Acord de asociere cu UE.

Una dintre primele acţiuni de realizare a Planului de acţiuni privind Ucraina l-a constituit semnarea în acelaşi an a programului TACIS 1996–1999 pentru Ucraina şi a Protocolului Financiar al planului comun UE – G-7 de restructurare a datoriilor ucrainene din sectorul energetic. Cu toate acestea, intrarea în vigoare a Acordului de parteneriat şi cooperare se realizează abia în 1998, după ce în 1997 şi-a ţinut lucrările primul summit Ucraina–UE, la care a fost încă o dată confirmată opţiunea europeană a Ucrainei. Ratificarea destul de tîrzie a Acordului de către statele UE a demonstrat lipsa de interes a acestora faţă de Ucraina, care poate fi explicată prin mai mulţi factori, printre care transformările interne ale UE, depărtarea geografică a Ucrainei de hotarele UE şi nedorinţa acesteia de a agrava relaţiile cu Rusia. Tergiversarea ratificării s-a soldat pentru Ucraina cu intensitatea scăzută a colaborării cu UE şi încetinirea reformelor economice interne. Aceasta a determinat invalidarea de facto a uneia dintre prevederile Acordul vizînd iniţierea în 1998 a negocierilor de creare a unei zone de liber schimb cu UE [61].

Odată cu confirmarea bazei legislative a relaţiilor dintre Ucraina şi UE, conducerea ucraineană şi-a intensificat mesajul proeuropean folosind sintagma de „parteneriat strategic” cu referinţă la relaţiile dintre Ucraina şi UE. Mai mult chiar, oficialităţile ucrainene au declarat, în cadrul unei întruniri a Consiliului de Cooperare dintre Ucraina şi UE (iunie 1998), intenţia ţării lor de a deveni un membru asociat al Uniunii. Pentru a conferi substanţă acestor declaraţii, în aparenţă emfatice, în iunie 1998 Preşedintele Ucrainei adoptă printr-un decret “Strategia Ucrainei de integrare în Uniunea Europeană”.

Conform acestui document, obiectivul primordial al Ucrainei îl reprezenta “integrarea Ucrainei în spaţiul politic, economic şi juridic european” cu obţinerea finală a calităţii de membru al UE. În vederea realizării acestui obiectiv se stipula necesitatea îndeplinirii următoarelor sarcini:

coordonarea, sincronizarea şi subordonarea deciziilor Ucrainei în domeniul economiei cu cerinţele UE;

promovarea concurenţei şi reducerea treptată a practicilor protecţioniste; formularea premiselor economice fundamentale necesare integrării europene a Ucrainei; adaptarea politicii sociale a Ucrainei la standardele UE; adaptarea legislaţiei locale la legislaţia europeană; participarea la iniţiativele regionale ale UE.În pofida intenţiilor bine formulate de integrare europeană, “Strategia Ucrainei de integrare

în Uniunea Europeană” nu stabileşte cadrul instituţional în care urmează să se materializeze, metodele concrete de acţiune în vederea realizării sarcinilor propuse, resursele necesare şi

existente deja pentru implementarea strategiei. Or, fără toate aceste prevederi, strategia are un caracter de intenţie (declarativ), şi nu unul funcţional, ineficienţa acesteia fiind demonstrată de rezultatele modeste obţinute de către Ucraina în procesul de integrare europeană. Astfel, Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional au insistat de mai multe ori asupra accelerării reformelor economice interne, aplicînd în acest sens şi unele măsuri coercitive [62].

Eşecul Ucrainei în accelerarea reformelor interne din domeniul legislativ, juridic, economic şi social (democratizare, liberalizare a pieţei, integrarea naţională civilă etc.) nu au permis admiterea Ucrainei, cel puţin, la negocierile de semnare a Acordului de Asociere cu UE. Obţinerea acestor rezultate negative s-a datorat, nu în ultimul rînd, şi inactivităţii organelor de stat care pe parcursul anilor 1998–1999 au fost mai curînd preocupate de campaniile electorale decît de implementarea strategiei [63]. Transformarea ideii de integrare europeană într-un instrument de luptă politică şi mijloc de obţinere a unor noi ajutoare externe, fără a întreprinde acţiuni concrete de realizare a acestui deziderat politic, au dus la discreditarea ideii europene atît în rîndul populaţiei autohtone, cît şi în rîndul organismelor occidentale. Interesul acestora din urmă faţă de Ucraina a înregistrat, începînd cu 1999, o scădere continuă, favorizată atît de factori interni (instabilitatea politică internă, ambiguitatea mesajului extern, apatia diplomaţiei ucrainene, corupţia în creştere), cît şi de cei externi, dintre care cel mai important constă în asocierea, de către mai mulţi lideri ai UE, a Ucrainei cu Rusia în baza apartenenţei ei la CSI. Reieşind din acest fapt, Ucraina urma să fie invitată să adere la UE (ori să avanseze în procesul de integrare europeană) doar împreună cu Rusia.

După 1999, dorinţa nevoalată a Ucrainei de aderare la UE scade în intensitate. Cauza acestui fenomen rezidă atît în viaţa politică internă a Ucrainei, cît şi în noua politică promovată de către Rusia faţă de „vecinătatea apropiată”.

În urma alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din 1998 şi, respectiv, 1999 în Ucraina s-au format două tabere politice, care împărtăşeau viziuni diferite asupra viitorului Ucrainei. În timp ce puterea legislativă declara că opţiunea ideală pentru Ucraina este consolidarea relaţiilor cu statele CSI (cei mai radicali – pentru aderarea Ucrainei la Uniunea Rusia-Belarus), executivul pleda pentru continuarea reformelor în vederea accelerării procesului de aderare la UE. Cu toate acestea, prezenţa în mesajul preşedintelui L. Kucima a ideilor privind fortificarea colaborării dintre Ucraina şi Rusia (precum şi Uniunea Rusia–Belarus) i-au atribuit acestuia faima unui politician „prorus”. Bănuielile asupra înclinaţiei proruse a preşedintelui ucrainean s-au intensificat îndeosebi în urma vizitei la Kiev, din luna ianuarie 2001, a lui V. Putin, vizită menită să-l susţină pe preşedintele L. Kucima, acuzat de moartea unui jurnalist, şi să demonstreze relaţiile amicale între Rusia şi Ucraina. Semnarea în timpul acestei vizite a unui acord de colaborare militară dintre Rusia şi Ucraina, precum şi demiterea nu peste mult timp după aceasta a prim-ministrului de orientare proeuropeană V. Yuşenko, a reliefat opţiunile externe reale (şi nu cele oficial declarate) ale Ucrainei, bazate pe aşa-numitul principiu al “multivectorialităţii”. Ucraina, de fapt, a fost nevoită să accepte principiul respectiv după ce pretenţiile Moscovei (după venirea lui V. Putin la putere) privind păstrarea sferei sale de influenţă şi controlarea orientărilor politice externe ale „vecinătăţii apropiate” au devenit mai direcţionate şi mai frecvente. Numirea unui nou ministru de externe, A. Zlenco, în locul lui B. Tarasiuc, a reprezentat o consecinţă a acestei situaţii şi un instrument de modificare a raportului dintre cele două orientări externe ale Ucrainei. Varianta oficială a acestor transformări, desigur, a fost alta, şi anume „atribuirea unui caracter pragmatic activităţii politice externe”. Reieşind din această viziune pragmatică, Ucraina a declarat SUA, Rusia şi UE parteneri strategici. Multivectorialitatea externă sau, altfel zis, „prezenţa Ucrainei oriunde este posibil” au adus doar mai multă ambiguitate şi imprevizibilitate în mesajul extern al Ucrainei, ceea ce a influenţat negativ relaţiile ei cu partenerii săi strategici.

Aplicînd principiul multivectorialităţii în politica sa externă, Ucraina a mizat cel mai mult pe avantajele economice pe care le-ar fi putut obţine de la promovarea acesteia. Se considera că restabilirea relaţiilor economice cu Rusia va avea ca efect redresarea situaţiei economice a Ucrainei. Logica acestei supoziţii este evidentă. Rusia rămîne a fi principala piaţă de desfacere a

mărfurilor ucrainene şi unicul exportator de gaze în Ucraina. Deşi, incontestabil, au un caracter strategic, relaţiile ruso-ucrainene sînt lipsite de elementele unui parteneriat real.

Deja a fost demonstrat faptul că Ucraina nu a obţinut nimic pe plan economic, ba chiar a pierdut enorm pe plan politic în urma noii sale politici externe. Discreditîndu-şi opţiunea europeană, Ucraina a rămas cu tradiţionala problemă a datoriilor faţă de Rusia nesoluţionată, şi în căutarea unor noi credite din partea organismelor financiare internaţionale. În acelaşi timp, unele dintre iniţiativele preşedintelui L. Kucima în Asia Centrală – înţelegerile asupra furnizării de gaze cu Turkmenistanul, acordurile economice şi politice cu Uzbechistanul – au fost etichetate drept antiruse, ceea ce a generat noi divergenţe în relaţiile dintre Rusia şi Ucraina.

În aceste condiţii, posibilitatea eşuării politicii externe ucrainene atît în direcţia estică, cît şi în cea vestică, este foarte mare.

Cu toate acestea, în formularea actuală a politicii externe ucrainene, integrarea europeană rămîne a fi „obiectivul strategic al politicii interne şi externe a Ucrainei care, începînd cu 2001 reprezintă prioritatea primordială a ţării”.

Unica şi cea mai esenţială deosebire faţă de politicile externe anterioare constă în punerea unor accente clare, în special, pe sfera social-economică a integrării europene. Altfel spus, prioritatea aderării la UE, vehiculată în prima jumătate a anilor ‘90, este înlocuită de cea a atingerii în Ucraina a bunăstării europene, a unor standarde înalte de viaţă pentru populaţie [64]. Pornind de la acest principiu, în 2001 fusese elaborat şi adoptat „Programul de dezvoltare social-economică a Ucrainei pînă în 2011”. Programul respectiv prevede aderarea Ucrainei pînă în 2003 la Organizaţia Mondială a Comerţului, semnarea pînă în 2007 a Acordului de Asociere şi crearea ulterioară a unei zone de comerţ liber între Ucraina şi Uniunea Europeană, iar pînă în 2011, crearea premiselor pentru aderarea la UE.

Realizarea acestui program şi a dezideratului european al Ucrainei este, conform actualei conduceri ucrainene, imposibilă fără o colaborare economică intensă cu Rusia.

În baza acestui considerent, în cercurile politice ruse şi ucrainene a apărut o propunere privind integrarea concomitentă a Rusiei şi Ucrainei în organismele europene [65]. În acest sens se invocă aşezarea geopolitică a Ucrainei care, datorită apartenenţei sale civilizaţionale la valorile vestice şi cele estice, poate juca rolul de „pod” sau „verigă” între Europa Occidentală şi Rusia.

Toate aceste declaraţii pot fi reduse la o singură idee: „integrarea europeană nu trebuie şi nu poate deveni o alternativă a cooperării ruso–ucrainene”. Este foarte clar că aplicarea în practică a ideii respective va face ireală aderarea, cel puţin pe termen mediu, a Ucrainei la Uniunea Europeană. Motivul real al acesteia este dorinţa Rusiei de a controla din punct de vedere economic spaţiul CSI. În această idee se înscrie şi acordul de livrare a resurselor energetice, în care este prevăzută păstrarea anumitor înlesniri în achitarea resurselor energetice importate din Rusia în contul acordului Ucrainei de a transforma datoria comercială la aceste resurse în una de stat. Astfel, Ucraina i-a oferit Rusiei noi pîrghii de influenţă asupra sa, care se vor solda într-un viitor nu prea îndepărtat cu pierderi strategice pentru Ucraina.

După ce varianta reintegrării spaţiului postsovietic şi-a pierdut importanţa, pentru Rusia interesul strategic primordial constă în zădărnicirea transformării Ucrainei într-un aliat al oponenţilor săi geopolitici. Pentru realizarea acestui interes, este necesară menţinerea dependenţei Ucrainei faţă de Rusia, înfăptuită prin utilizarea concomitentă a pîrghiilor politice (susţinerea de către Putin a preşedintelui L. Kucima în timpul scandalului din 2001) şi a celor economice (datoriile de 2 bln. de dolari pentru gaze).

Ultima iniţiativă a Rusiei de a construi o conductă de gaz ce ar ocoli Ucraina reprezintă încă o acţiune îndreptată spre creşterea dependenţei Ucrainei faţă de Rusia. Construcţia unei conducte noi va afecta mult interesele economice ale Ucrainei, care nu va mai putea “şantaja” Rusia cu blocarea conductei vechi, unica, de altfel, care asigură accesul gazului rusesc în Europa.

Suspectînd (acuzînd) Ucraina de considerabile furturi de gaze, Rusia şi-a motivat decizia prin necesitatea “diversificării riscurilor” şi stopării sustragerilor masive de gaze, înregistrate pe teritoriul ucrainean. Este important de menţionat că nu peste mult timp după decizia Rusiei,

Ucraina a fost vizitată de către consilierul principal al Secretarului de Stat al SUA, care a apreciat Ucraina ca „drept cel mai sigur stat în transportarea petrolului din Asia Centrală spre Europa”. Este clar că SUA nu aprobau proiectul Moscovei şi chiar au întreprins acţiuni de suprimare a acestuia prin intermediul Poloniei care refuzase mult timp să-şi ofere teritoriul pentru construcţia conductei de gaz. Căci, conform proiectului, noua conductă urmează să treacă prin Belarus, Polonia, Slovacia spre Europa Occidentală. Este posibil ca acordul întîrziat al Poloniei, care întotdeauna a promovat o politică amicală faţă de Ucraina, să fi fost influenţat de către oficialii de la Bruxelles în cazul în care UE se confruntă în prezent cu o insuficienţă de resurse energetice.

Deplasarea Ucrainei pe unul dintre ultimele planuri de interes ale Uniunii Europene a fost determinată şi de modificarea priorităţilor politice externe ale UE. Acţiunile militare ale NATO (din care fac parte majoritatea statelor UE) în Balcani au pus UE în faţa problemei de securizare a hotarelor sale de Sud-Est. Lansarea, în 1999, a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est a constituit primul pas în soluţionarea problemei respective. Odată cu stabilizarea situaţiei în Balcani, în atenţia UE s-a situat accederea noilor membri în rîndul său şi transformările interne care vor urma acestui eveniment.

Dezinteresul faţă de Ucraina, de care dă dovadă pînă în prezent UE (cu excepţia declaraţiilor oficiale promiţătoare), este cauzat şi de absenţa în Europa a unui partener strategic al Ucrainei. Or, este cunoscut faptul că principalul promotor al intereselor ucrainene în Europa sînt SUA. Cu influenţa şi suportul politic şi economic al SUA, a fost încurajată, începînd cu 1994, atragerea Ucrainei în structurile europene şi euroatlantice. Este impresionantă în acest sens valoarea investiţilor făcute de către SUA în Ucraina pe parcursul anilor 1991–1999, care atinge cifra de 631 mil. de dolari, comparativ cu Rusia – 294 mil de dolari şi Olanda (unul dintre cei mai mari investitori europeni) – 357 mil. de dolari [66].

Cu toate acestea, analizînd ultimele evoluţii pe arena internaţională, putem afirma că sprijinul SUA se poate transforma într-un dezavantaj pentru Ucraina, în cazul în care aceasta aspiră cu adevărat la integrarea europeană. Totul se explică prin necoincidenţa de interese dintre Uniunea Europeană şi SUA, inclusiv în Europa de Est, necoincidenţă care în ultimul timp a devenit mai evidentă. Neînţelegerile care „mocneau” în interiorul Alianţei Nord-Alantice, în special cele dintre SUA şi Franţa, asupra supremaţiei decizionale a SUA, au căpătat amploare după ce SUA au hotărît să părăsească Tratatul de neproliferare balistică din 1972 şi să-şi creeze propriul sistem balistic de apărare. Nici hegemonia manifestată de către SUA pe plan internaţional nu corespunde intereselor UE care încearcă să se transforme într-un pol internaţional de influenţă. Statele Unite ale Americii, la rîndul lor, sînt deranjate de încercarea statelor UE de a crea o forţă militară proprie, în condiţiile în care ultimele declaraţii ale Secretarului General NATO, G. Robertson, îndeamnă statele europene să mărească resursele alocate pentru dotarea şi modernizarea militară a NATO. La aceasta se adaugă şi preocuparea privind consolidarea influenţei economice şi politice a UE care ar putea, pe termen mediu, să crească odată cu extinderea sa.

În situaţia dată, statele care şi-au pus drept scop aderarea la structurile euroatlantice, cum este şi Ucraina, vor trebui să-şi revadă priorităţile externe şi să-şi găsească noi aliaţi în cadrul Uniunii Europene. Alegerea este cu atît mai dificilă pentru Ucraina, deoarece Rusia, de a cărei influenţă încercase să scape pînă în 2000, reprezintă la momentul dat atît un aliat al SUA, în războiul acestora contra terorismului internaţional, cît şi un partener strategic al Uniunii Europene, în realizarea intereselor ei economice şi de securitate. Aceasta înseamnă că atît aderarea la UE, cît şi la NATO, va depinde într-o măsură mai mare sau mai mică de Rusia. Pentru Ucraina acest lucru indică asupra unei mari probleme geopolitice, care nu va putea fi soluţionată în cadrul concepţiei multivectorialităţii. Rusia nu va „permite” Ucrainei să adere la Uniunea Europeană, decît doar într-un scenariu depănat împreună cu ea. Absenţa la etapa actuală a unui consens social privind priorităţile naţionale, corupţia masivă, instabilitatea politică internă, imprevizibilitatea rezultatelor luptelor pentru putere, carenţele în sistemul judiciar şi nivelul scăzut de competitivitate a economiei ucrainene limitează posibilităţile de integrare europeană a Ucrainei, care se face primordial după principiul socioeconomic, şi indică perspectiva atribuirii Ucrainei rolului de

autsider.Ucraina va putea minimaliza influenţa Rusiei doar atunci cînd, ca şi alţi viitori candidaţi la

structurile europene, va îndeplini toate criteriile politice şi economice cerute de către Uniunea Europeană. Aceasta va fi posibil prin efectuarea unor acţiuni bine orientate şi coerente: de consolidare a instituţiilor democratice, de asigurare a drepturilor omului, proprietăţii intelectuale, libertăţii mass-media (problemă care a generat numeroase reacţii negative la Consiliul Europei), de combatere a corupţiei în structurile de stat, de stimulare a concurenţei economice, de redresare a economiei, de creştere a standardelor de viaţă etc.

Toate aceste acţiuni sînt reflectate în linii generale şi în „Strategia comună a statelor Uniunii Europene faţă de Ucraina”, adoptată la summit-ul de la Helsinki din 1999. În documentul respectiv este fixat faptul că ajustarea politică, economică şi juridică a Ucrainei la standardele europene va „contribui la ascensiunea în Ucraina a unei democraţii stabile, deschise şi pluraliste, guvernate de primatul legii, şi la resuscitarea unei economii de piaţă funcţionale, de care va beneficia populaţia Ucrainei”. Iar odată cu îndeplinirea condiţiilor economice şi politice, Ucraina va putea să înceapă negocierile de accedere la UE, însă fără a specifica anumite termene.

La rîndul său, Consiliul European îşi propune susţinerea procesului transformărilor economice şi democratice în Ucraina, soluţionarea problemelor comune ale continentului european, consolidarea colaborării dintre Uniunea Europeană şi Ucraina în contextul extinderii UE.

În cazul în care condiţiile economice nu vor fi îndeplinite curînd, chiar şi în urma unor reforme drastice (ceea ce pare real), Ucraina va putea compensa această stare doar printr-o politică externă proeuropeană dinamică. Doar astfel ea va putea să-şi găsească parteneri strategici în cadrul Uniunii Europene care ar accelera prin lobby-ul său procesul de integrare europeană a Ucrainei. Aderarea la UE a Poloniei şi Letoniei, state cu care Ucraina întreţine relaţii amicale, şi obţinerea de către acestea a numărului corespunzător de locuri în organele de conducere ale Uniunii, va putea contribui la promovarea intereselor ucrainene în Europa, la utilizarea mecanismelor de colaborare regională (deja aplicate) în intensificarea relaţiilor cu Uniunea Europeană. În acest context, Ucraina va trebui să abordeze relaţiile cu statele CSI din perspectiva contribuţiei acestora la accelerarea procesului de integrare europeană şi, nu în ultimul rînd, raportarea acestora la parametrii europeni primordiali.

Indiferent de rezultatul viitoarelor alegeri parlamentare şi de cursul politicii externe care va fi aprobat, apropierea Uniunii Europeane de hotarele Ucrainei o va impune peultima să acorde o mai mare atenţie vectorului european. Uniunea Europeană este interesată să aibă la hotarele sale nişte state stabile, democratice şi dezvoltate economic care ar promova o politică amicală faţă de UE. De aceea, în vederea accelerării reformelor interne, este posibilă, în viitorul apropiat, exercitarea de către organismele europene a unei anumite presiuni asupra Ucrainei. În caz că se va conforma cerinţelor UE, Ucraina va avea doar de cîştigat. UE va aloca surse financiare enorme pentru securizarea frontierei sale estice, după cum face în prezent în Europa de Sud-Est prin intermediul Pactului de Stabilitate. În plus, odată cu apropierea UE, Ucraina se va putea implica mai activ în consolidarea securităţii europene.

În linii generale, proximitatea UE de hotarul ucrainean doar va mări influenţa ei asupra Ucrainei. Pozitiv din punct de vedere politic, procesul respectiv va contribui la aplicarea standardelor europene în societatea şi economia ucraineană. În acelaşi timp, acesta poate afecta negativ economia ucraineană, declarată de mai multe ori nefuncţională şi necompetitivă.

De aceea, realizarea dezideratului integrării va depinde întru totul de transformările interne din Ucraina, de succesul creării premiselor necesare unei dezvoltări democratice şi economice stabile.

ÎNCHEIERE

Scopul prezentului studiu a fost de a depista, pe de o parte, punctele de tangenţă dintre interesele Rusiei, României şi Ucrainei cu cele ale Republicii Moldova, iar pe de altă parte, căile accelerării procesului de integrare europeană a Republicii Moldova. Ne-am axat pe ipoteza că, pentru un stat mic ca Republica Moldova, o politică externă dinamică, bine conturată şi care ia în consideraţie interesele statelor vecine (sau ale celor care exercită asupra ei cea mai mare influenţă) reprezintă instrumentul principal în realizarea intereselor sale naţionale. Am acceptat din start că integrarea europeană este unul dintre interesele primordiale ale Republicii Moldova şi că declaraţiile autorităţilor centrale de jure sînt un indicator al fermităţii de a îndeplini acest deziderat naţional. Lipsea doar o analiză a intereselor Ucrainei, Rusiei şi României (principalele ţări de care depind evoluţiile politice interne şi externe ale Republicii Moldova) atît faţă de procesul extinderii UE, cît şi faţă de Republica Moldova. În baza informaţiei obţinute, autorul urma să formuleze un set de acţiuni strategice oportune pentru realizarea de către Republica Moldova a interesului său faţă de integrarea europeană.

În urma efectuării studiului respectiv, am ajuns la concluzia că realizarea interesului integrării europene, indiferent de amplasarea geografică europeană şi dimensiunea statului, depinde de trei factori esenţiali:

1. Voinţa politică a elitelor conducătoare, exprimată nu doar prin declaraţii, ci şi prin acţiuni concrete.

2. Succesul reformei economice şi instituţionale, capabile să asigure îndeplinirea criteriilor politice şi economice de la Copenhaga.

3. Politica externă coerentă şi dinamică ce va urmări promovarea imaginii ţării în exterior, realizarea unui lobby în favoarea ţării sale în structurile europene, consolidarea relaţiilor cu partenerii strategici (aliaţi), capabili să influenţeze accelerarea procesului de integrare europeană.

Ţările Baltice reprezintă un exemplu elocvent: cumularea tuturor factorilor sus-menţionaţi, au determinat includerea lor în lista statelor care urmează a fi admise în UE în 2004.

Este evident că Republica Moldova este restantă la acest capitol.În primul rînd, orientarea politică a guvernului ales după alegerile parlamentare din 25

februarie 2001 este incertă şi ambiguă. Este foarte dificil de a determina, din şirul declaraţiilor oficialităţilor moldave în care mesajele proeuropene alternează cu cele proestice, adevărata opţiune externă a Republicii Moldova. Ultima manifestare de acest gen, care a demonstrat cu prisosinţă dedublarea acţiunilor diplomaţiei politice şi economice, a avut loc la 14 mai 2002 cînd preşedintele Republicii Moldova V. Voronin saluta la Moscova conferirea Republicii Moldova a statutului de observator la Comunitatea Economică Euroasiatică, în timp ce viceministrul Economiei M. Lupu negocia la Washington condiţiile de creare a zonelor de liber schimb în cadrul Pactului de Stabilitate.

Aceste erori crase în promovarea politicii externe a Republicii Moldova, generate de absenţa unor priorităţi clare în acest domeniu, au ca finalitate ştirbirea imaginii Republicii Moldova în rîndul statelor vecine şi a organismelor internaţionale (financiare şi politice).

De asemenea, nu putem afirma cu certitudine că în Republica Moldova sînt totalmente respectate principiile democratice şi drepturile omului, din moment ce în ultimul raport al CDO (Centrul pentru Drepturile Omului) din 24 mai 2002 se spune că în Republica Moldova sînt încălcate drepturile sociale, economice şi cele politice. Tergiversarea timp de mai mulţi ani a înregistrării Mitropoliei Basarabiei, aplicarea cenzurii în activitatea posturilor naţionale de radioteleviziune, ridicarea pentru persoanele inconveniente a imunităţii de deputat, excluderea opoziţiei din procesul politic – toate aceste acţiuni întreprinse de către instituţiile de stat sînt incompatibile cu principiile unei societăţi democratice.

Nici la capitolul economic Republica Moldova nu corespunde în prezent criteriilor de la Copenhaga. Succesul economic înregistrat în 2001 (creşterea PIB cu 6%), mediatizat pe larg de

către conducerea actuală, a provocat doar suspiciuni în rîndul experţilor economici autohtoni şi internaţionali, mai multe organisme internaţionale de evaluare invocînd o creştere mai plauzibilă de 3,5%. În plus, cetăţenii nu au resimţit nici un efect asupra calităţii vieţii lor în urma unei creşteri economice atît de “mari” cum este cea invocată de guvern.

Cu toate acestea, făcînd abstracţie de situaţia existentă şi acceptînd ideea existenţei unei voinţe politice favorabilă opţiunii europene a Republicii Moldova, considerăm necesară îndeplinirea pe plan internaţional a următoarelor acţiuni în raport cu România, Ucraina şi Rusia, acţiuni menite să favorizeze procesul de integrare europeană a Republicii Moldova:

România Restabilirea relaţiilor de bună vecinătate cu România şi ridicarea acestora la rang de

strategie. Revigorarea euroregiunilor (“Prutul Superior” şi “Dunărea de Jos”).În prezent România este unicul stat cu adevărat interesat în integrarea europeană a Republicii

Moldova. Pe parcursul ultimilor 11 ani, România a demonstrat continuitatea şi profunzimea acestui interes prin acţiuni concrete: aderarea Republicii Moldova la Pactul de Stabilitate (PS) şi atragerea ei în toate proiectele iniţiate în cadrul PS; sprijinul acordat Republicii Moldova în organismele internaţionale privind soluţionarea conflictului transnistrean, acordarea a numeroase ajutoare etc. Ultimele evoluţii în relaţiile dintre Republica Moldova şi România nu au modificat intenţia României de a susţine activ Republica Moldova în realizarea opţiunilor sale de apropiere de UE, deşi era de presupus că acestea aveau drept scop tergiversarea aderării României la NATO.

Actuala conducere a Republicii Moldova ar trebui să treacă peste fobia “unirii” şi să fortifice colaborarea politică şi economică dintre cele două state româneşti, inclusiv prin revigorarea euroregiunilor (“Prutul Superior” şi “Dunărea de Jos”).

Republica Moldova nu este ameninţată de a-şi pierde, din cauza României, statalitatea în viitorul apropiat, după cum afirmă actuala conducere, deoarece, în primul rînd, nu există o voinţă pronunţată în acest sens a populaţiilor celor două state şi, în al doilea rînd, ţările şi instituţiile europene resping categoric punerea în discuţie a frontierelor existente. Interesele naţionale româneşti vizează acum integrarea în instituţiile şi structurile euroatlantice şi europene, care nu doresc importul de instabilitate, cum ar fi unirea României cu Republica Moldova – o ţară în care există conflicte interne, în care ia amploare corupţia, crima organizată şi economia tenebroasă.

Menţinerea unor bune relaţii cu această ţară, România, a cărei aderarea la UE este considerată deja o certitudine, va reprezenta un avantaj net pentru Republica Moldova. Astfel, ea va obţine un aliat în cadrul UE, care o va susţine politic şi economic în realizarea opţiunii sale europene. În plus, Republica Moldova va putea, cu ajutorul României, să-şi asigure şi sprijinul altor state membre ale UE.

Pînă atunci, Republica Moldova ar putea beneficia de sprijinul României în cadrul PS, prin elaborarea şi lansarea mai multor proiecte individuale şi comune. Apartenenţa la Pactul de Stabilitate se soldează cu o asistenţă financiară considerabilă, orientată în proiecte concrete de impulsionare a economiei. După cum am menţionat, doar în 2001 Banca Europeană pentru Investiţii şi BERD au alocat 2,4 bln. euro pentru dezvoltarea infrastructurii regionale.

Indiferent de motivele care stau la baza interesului României de a susţine opţiunea europeană a Republicii Moldova – unificarea politică dintre cele două state româneşti în cadrul Uniunii Europene sau, pur şi simplu, securizarea frontierelor sale estice, care vor deveni într-un viitor nu prea îndepărtat şi frontierele estice ale UE, – este important să se înţeleagă că acesta nu va prejudicia în nici un fel Republica Moldova, ci, din contra, va contribui la sporirea interesului actualmente foarte redus al UE faţă de această ţară şi va favoriza asocierea acesteia la UE.

Republica Moldova şi Uniunea Europeană, inevitabil, vor avea un hotar comun. Existenţa, la acel moment, a unor legături economice strînse cu România va reprezenta un argument puternic atunci cînd se va decide o nouă lărgire a UE pe teritoriul considerat “zonă de influenţă” a Rusiei. Graţie teritoriului mic şi ajutorului României în desfăşurarea unor reforme reale, Republica Moldova va putea repede atinge nivelul de pregătire necesar aderării la UE.

UcrainaÎn pofida vecinătăţii teritoriale, Ucraina întotdeauna a fost mai „neglijată”, în raport cu Rusia,

de către diplomaţia moldovenească, fenomen care s-a dovedit a fi reciproc. Iar ultimele declaraţii dure ale preşedintelui Republicii Moldova în adresa Ucrainei, cu referinţă la problema stabilirii unor posturi vamale mixte la hotarul de Est al Moldovei, au complicat şi mai mult relaţiile moldo-ucrainene.

Este evident că situaţia creată nu corespunde intereselor vreo-uneia dintre aceste ţări, indiferent de nivelul relaţiilor bilaterale din ultimul deceniu. Ucraina riscă, în urma ameninţărilor nevoalate ale lui V. Voronin, să rateze aderarea sa la OMC, iar Republica Moldova – pierderea unui potenţial aliat în soluţionarea problemei transnistrene. A fost o imprudenţă din partea Moldovei de a tensiona relaţiile cu unicul stat de care depinde livrarea gazului natural rus şi care ar fi putut, într-o altă conjunctură politică internă, să se ralieze la interesele Moldovei în problema transnistreană. Kievul, totuşi, deţine instrumente reale pentru a influenţa evenimentele din Transnistria, poate chiar într-o mai mare măsură decît Moscova.

Nu negăm faptul că Ucraina, în prezent, susţine indirect regimul separatist (prin acceptarea vechii ştampile vamale) şi că învinuirile preşedintelui Voronin au fost întemeiate. Cu toate acestea, considerăm necesară restabilirea şi chiar intensificarea relaţiilor moldo-ucrainene (intensificarea colaborării transfrontaliere şi relansarea Trilateralei România – Moldova – Ucraina). Căci, odată cu extinderea spre Est a UE, Ucraina însăşi va fi interesată în dispariţia problemei transnistrene, care reprezintă nu doar un factor de instabilitate la hotarul său estic, ci şi o pîrghie de control din partea Moscovei. Venirea la putere în Ucraina a forţelor proeuropene doar va grăbi luarea de către conducerea ucraineană a unei asemenea decizii. Între timp, Republica Moldova ar putea conserva problema transnistreană prin punerea hotarului pe Nistru şi declararea Transnistriei zonă necontrolată din punct de vedere constituţional.

Republica Moldova trebuie să ducă faţă de Ucraina, pe cît este posibil, o politică de parteneriat, respingînd din start orice acţiune care ar putea prejudicia interesele naţionale ale Republicii Moldova (de exemplu cazul Palanca). Parteneriatul dintre Republica Moldova şi Ucraina va fi posibil doar atunci cînd Republica Moldova va înregistra o dezvoltare economică, capabilă să-i asigure o anumită forţă economică. Astfel, Moldova va putea trezi interesul Ucrainei faţă de intensificarea colaborării economice şi politice moldo-ucrainene. De asemenea, trebuie luată în consideraţie şi posibilitatea revenirii Republicii Moldova în făgaşul european. În acest caz, Republica Moldova va reprezenta pentru Ucraina, paralel cu Polonia şi România, un eventual partener în promovarea intereselor europene ale Ucrainei.

RusiaEste clar că Rusia este cel mai puţin interesată în orientarea europeană a Republicii Moldova.

Încercările Republicii Moldova, în timpul Guvernului Sturza, de a abandona aşa-numitul principiu al “multivectorialităţii” şi a-şi reorienta toate eforturile externe spre realizarea integrării europene au fost zădărnicite de către Rusia prin utilizarea pîrghiilor economice. Paralel cu şantajul economic, care întotdeauna a dat roade în cazul Moldovei, Rusia a influenţat şi continuă să influenţeze politica internă şi externă a Moldovei şi prin intermediul problemei transnistrene.

Toate aceste acţiuni sînt orientate spre a menţine Republica Moldova în cadrul CSI – organizaţie amorfă, dar care permite Rusiei să deţină un anumit control asupra celorlaltr state membre – cu o viitoare participare la o uniune economică, de genul Uniunii Europene, dominată

de Rusia. Această uniune începe să capete contururi clare prin Comunitatea Economică Euroasiatică, la care Moldova, împreună cu Ucraina, participă doar în calitate de observator. Extinderea UE spre Est face să crească importanţa acestor structuri (CSI, CEE) ca modalitate de creare la marginea Europei de Est a unui „cordon de securitate” afiliat Moscovei.

În pofida unor declaraţii sporadice atît din partea rusă, cît şi din partea UE, privind posibila aderare, într-un viitor îndepărtat, a Rusiei la UE, dimensiunile geografice mari ale Rusiei, precum şi decalajele dintre modernizarea internă şi orientarea şi principiile politicii externe ale acesteia, în raport cu UE, fac imposibilă aderarea Rusiei la UE în calitate de membru cu drepturi depline. Din această cauză, Rusia va tinde să menţină controlul asupra “zonelor de influenţă” geopolitică şi geoeconomică dintre UE şi Rusia, care marchează hotarul-limită de extindere a UE, cel puţin, în viitorul previzibil. Deoarece, potrivit unui acord tacit dintre UE şi Rusia, Moldova intră în zona de interes a Rusiei, caracterul relaţiilor UE cu Moldova este determinat şi de impactul pe care l-ar avea acestea asupra relaţiilor dintre Rusia şi UE.

Scoaterea Republicii Moldova din raza de influenţă a Rusiei este posibilă doar prin manifestarea de către conducerea de la Chişinău a unei voinţe politice hotărîte privind viitorul european al Moldovei, susţinută de unele acţiuni concrete de soluţionare a problemei transnistrene în favoarea intereselor naţionale ale Republicii Moldova, precum şi de implementarea unor reforme economice care ar reduce dependenţa economică faţă de Rusia (restructurarea sectorului energetic, implementarea unor standarde europene care ar stimula producătorii moldoveni în producerea unor mărfuri competitive pe pieţele europene şi care ar face să crească dublu competitivitatea mărfurilor noastre pe pieţele din Est. Aceste pieţe trebuie păstrate cu orice preţ şi chiar este necesară o consolidare a poziţiilor Moldovei în această zonă care în următorii ani va fi în atenţia producătorilor atît din Europa Centrală şi de Vest, cît şi a celor din Asia. Însă păstrarea pieţelor răsăritene presupune şi asumarea unor obligaţiuni de securitate sau obligaţiuni politico-militare.

Note:1. „Voi semnaţi Tratatul asupra Uniunii, iar noi vom lua decizia de a dizolva celelalte

formaţiuni statale, adică republicile formate la voi”, Moldova Socialistă, 22 decembrie 1990.

2. Moldova Socialistă, 29 septembrie 1990.3. Cojocaru Gheorghe E. Politica externă a Republicii Moldova, Chişinău 1999, pag. 137.4. Vezi Declaraţia preşedintelui P. Lucinschi despre “rolul stabilizator” al armatei ruse în

Transnistria, făcută cu ocazia vizitei sale din februarie 1997 la Moscova. “Flux”, 28 februarie 1997.

5. Ţara, 14 noiembrie 1995, pag. 2.6. Moldova şi Lumea, nr.9–10, 1997.7. “Moldova Suverană”, 11 niunie 1998.8. Legislaţia Federaţiei Ruse interzice partidelor politice să-şi deschidă filiale peste hotarele

ţării.9. Potrivit doctrinei euroasiatice, Rusia întruneşte în sine atît trăsăturile unei ţări europene,

cît şi cele ale unei ţări asiatice. De aceea, din punct de vedere cultural şi geopolitic, ea este o ţară euroasiatică, unică în felul ei. Această calitate este determinată de trecutul istoric al Rusiei, de imperiul creat pe parcursul mai multor secole ca urmare a extinderii spre est, vest şi sud a Rusiei.

10. Ionescu Mihail E. După hegemonie – patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii ‘90, Bucureşti 1993.

11. Refuzul guvernanţilor de la Chişinău de a face împreună cu Rusia nişte declaraţii comune anti-NATO, vizavi de evenimentele din Kosovo, a fost imediat urmat de către vizita la Chişinău, în aprilie 1999, a lui S. Puşkin, directorul adjunct la acel moment al concernului

rus “Gazprom”, venit să negocieze modalităţile de achitare a Republicii Moldova pentru consumul de gaze.

12. În ajunul vizitei la Moscova a lui I. Smirnov şi a întrevederii sale cu V. Putin, I.  Sturza, la şedinţa parlamentului Moldovei, s-a pronunţat pentru „o integrare mai grabnică în Europa” şi „eliberarea de complexul CSI-ist şi, concomitent, de relaţiile tradiţionale cu Rusia”.

13. Komsomoliskaia pravda, 27 mai 1992.14. Izvestia, 10 iulie 1992.15. “Acordul dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova cu privire la statutul juridic, modul

şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova”, semnat la 21 octombrie 1994 prevedea principiul de sincronizare a retragerii trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova cu reglementarea politică a conflictului transnistrean şi elaborarea unui statut special pentru regiunea transnistreană.

16. Jurnalul naţional, 14 aprilie 2000.17. Pînă în prezent Rusia a furnizat „gratis” rmn gaze naturale în valoare de 500 mil. dolari.

Achitarea acestor datorii revine pe seama Chişinăului care n-a recunoscut existenţa rmn.18. Zbignev Brzezinski Великая шахматная доска, Moscova, 1999, pag.130–131.19. www.ournet.md/news –17 aprilie 2001.20. Flux, 24 septembrie 1999. Potrivit ultimelor estimări, cantitatea acestor muniţii constituie

45 mii tone, începînd cu cartuşe de pistol şi terminînd cu mine gigantice cu reacţie pentru instalaţii „Tiulpan”.

21. Spectaculoasa apropiere dintre Rusia şi SUA, după evenimentele din 11 septembrie, a constrîns România să-şi revizuiască punctele de vedere faţă de Rusia şi să abandoneze revendicările sale tradiţionale faţă de această ţară, cum sînt denunţarea pactului germano-sovietic din 1939 şi restituirea tezaurului încredinţat Moscovei ţariste în 1916.

22. Petrencu A. Istoria universală. Epoca contemporană, Chişinău, 1996, pag. 303.23. William Crowther, Moldova: caught between nation and empire, in the “New States, New

Politics”, Cambridge University Press, 1997.24. Baleanu V.G. In the shadow of Russia: Romania’s Relations With Moldova And Ukraine,

August 2000, Conflict Studies Research Centre Paper, G85.25. www.curentul.ro, 24 mai 2001.26. Într-un studiu recent al Alinei Mungiu-Pipiddi realizat la cererea Guvernului României se

menţiona că România ar trebui să limiteze toate relaţiile privilegiate cu Republica Moldova pentru a nu fi învinuită ulterior de imixtiuni în afacerile interne ale Republicii Moldova.

27. www.weu.org, Ukraine, Russia and European security: implications for Western policy, Peter van Ham, February 1994.

28. Începuturile Grupului GUAM au fost puse la Conferinţa cu privire la Tratatul asupra armelor convenţionale din Europa (Viena 1996), la care patru state – Georgia, Ucraina, Azerbaidjan şi Moldova au emis declaraţii şi iniţiative comune. Cooperarea oficială a acestor state în cadrul Grupului GUAM s-a început la 10 octombrie 1997 la Strasbourg, în timpul Summit-ului Consiliului Europei.

29. În articolul 10 al tratatului bilateral moldo-ucrainean se stipulează că cei 8 km de drum naţional care trec pe moşia satului Palanca vor face parte din teritoriul ucrainean „în mod necondiţionat şi pe termen nelimitat”.

30. Politica externă a Republicii Moldova: aspecte ale securităţii şi colaborării regionale, Chişinău 1998, cu referinţă la Arena Politicii, nr.8, 1996.

31. Preşedintele rus B. Elţin a declarat de mai multe ori că “spre deosebire de înaintarea NATO spre Est, extinderea UE nu va prejudicia în nici un fel Rusia”, iar problemele care ar putea apărea în urma acestui proces, ţin de sfera relaţiilor comerciale.

32. Spre exemplu, Acte normative privind prevenirea spălării banilor.

33. www.europa.eu.int (“EU/Russia Energy Dialogue” – overview, 1 iunie 2001).34. www.ng.ru – decembrie 2000.35. Spre exemplu, iniţiativa de creare a unei zone de comerţ liber dintre Rusia şi UE poate

condiţiona fragmentarea economică internă dintre regiunile nord-vestice ale Rusiei şi cele din Siberia şi Extremul Orient.

36. www.ntvru.com – 15.11.2001 37. Tudor C. V., preşedintele PRM, a calificat acest pas al administraţiei Constantinescu drept

„cel mai serios act de trădare naţională în istoria modernă a României”. (Băleanu V.G. Romania at historic crossroads, England, 1998).

38. Gafele făcute de către preşedintele E. Constantinescu în discursul său diplomatic au generat mai multe discuţii peste hotarele ţării privind politica externă română, Departamentul de Stat din SUA apreciind-o drept „una foarte exotică”. Aceeaşi instituţie menţiona că „multe decizii (în România) se iau în camere ascunse şi în reuniuni secrete... că uneori ego-urile şi agendele personale se pun în calea politicii binelui public”. – www. washingtonpost.com – 22.01.1998.

39. Moldova, România, Ucraina: integrarea în structurile europene, preluat din România Liberă, 18.07.1997 pag. 31.

40. Adevărul Economic, nr.50 (15–21 decembrie 1999).41. www.mae.ro.42. www.curentul.ro.43. Curierul Naţional, nr. 3091 din 05.05.2001.44. Privatizarea se efectua fără existenţa unei baze legislative solide, prin ordonanţe de

urgenţă (care pot fi oricînd modificate). 45. Curierul Naţional, nr. 3148 din 11.07.2001.46. Problema romilor constituie un capitol aparte în relaţiile dintre UE şi statele candidate şi

este ancorată pe cea a migrării ilegale masive a populaţiei respective spre UE. Dat fiind faptul că romii îşi motivează acţiunile prin căutarea unui azil în UE, ca rezultat al discriminării libertăţilor civile şi a drepturilor omului în ţările de origine, UE insistă ca acest gen de strategii să nu fie doar aprobate dar şi implementate, în scopul combaterii eficiente a discriminării pe scară largă şi a îmbunătăţirii condiţiilor de trai ale acestora.

47. www.europa.eu.int (Rapoartele Comisiei Europene pentru anul 2001 ale tuturor statelor candidate).

48. Conform afirmaţiilor lui M. Geoană, relaţiile cu Germania ocupă un loc central în politica externa a României. Fără sprijinul Germaniei, România nu va putea duce la bun sfîrşit nici integrarea sa în structurile euroatlantice şi nici reformele economice.

49. www.ziua.ro – 11.01.2002.50. „Gazeta Românească” – 1.02.2002.51. www.curentul.ro – 15.02.2002.52. ”Integrarea României în Uniunea Europeana este deja o certitudine, în condiţiile în care

ţara a fost deja implicată în procesul de aderare”, afirmase directorul general onorific al Consiliului UE, sir William Nicoll.

53. www.ziua.ro – 24.01.2002.54. Cea mai mare parte a cheltuielilor UE (bugetul european) este generată de politica agricolă

comună.55. Reducerea, în 2001, cu 40% a accizelor pentru producătorii de ţigarete care utilizează

tutun de producţie românească a generat critici aspre din partea organismelor internaţionale şi a Uniunii Europene. Acestea au calificat acţiunile respective ale Guvernului român drept o „violare” a Acordului European, care nu vor fi acceptate nici în cadrul aquis-ului.

56. Încă din faza de preaderare, Comisia Europeană declarase că “obiectivul strategiilor este de a stabili un program care să permită fiecărei ţări asociate să se pregătească, cu ajutorul

uniunii, să îndeplinească obligaţiile pe care le implică accesul pe piaţa unică”.57. www.adevărul.ro, nr. 3622, 12.02.2002.58. La una din conferinţele Pactului de Stabilitate, Javier Solana, Comisarul pentru politica

externă a UE, a subliniat într-o declaraţie a sa că „dorinţa şi putinţa de a coopera la nivel regional sînt nişte condiţii necesare pentru aderarea la structurile Uniunii Europene”.

59. O parte a elitei politice ruseşti mai credea în posibilitatea „reîntregirii” Rusiei prin realipirea Ucrainei independente.

60. „Rusia nu poate fi în Europa fără Ucraina, în calitatea acesteia de parte componentă a Europei, pe cînd Ucraina poate ajunge în Europa fără Rusia”, Zbignew Bjezinski Великая шахматная доска, Moscova, 1999.

61. Articolul 4 al titlului I din Acordul de Parteneriat şi Cooperare cu Ucraina prevedea că, atunci cînd Ucraina va avansa în procesul de reformă economică, se va produce modificarea prevederilor Titlurilor relevante ale acestui acord, în vederea creării unei zone de liber schimb între ele. Consiliul de Cooperare poate face Părţilor propuneri ale unor asemenea modificări….În 1998 Părţile se vor consulta reciproc pentru a clarifica dacă circumstanţele, în special avansarea Ucrainei pe calea reformelor economice de piaţă şi starea economică internă, vor permite iniţierea negocierilor de creare a unei zone de liber schimb.

62. În luna februarie 2000, Fondul Monetar Internaţional a blocat creditul de 190 mil. dolari din cauza reformelor economice lente – credit care făcea parte din facilitatea de finanţare extinsă a 2,6 mld. dolari, oferită în decembrie 1999 după ce fusese „îngheţată” dintr-un considerent similar, începînd cu luna septembrie a aceluiaşi an.

63. În anul 1998 în Ucraina s-au desfăşurat alegerile parlamentare, care au fost urmate în anul următor de către alegerile prezidenţiale.

64. „Cînd problemele sociale vor fi soluţionate la nivelul statelor europene, vom putea ridica problema acceptării Ucrainei în UE”, a declarat Preşedintele L. Kucima în cadrul unei conferinţe de presă.

65. Vice-preşedintele Comitetului Dumei de Stat pentru afacerile CSI, V. Igrunov, a declarat că „colaborarea dintre Rusia şi Ucraina trebuie să devină elementul de bază nu doar al integrării ruso-ucrainene, ci şi al integrării europene concomitente a ambelor ţări”.