1

PETRICĂ BILIBOK-BÂRSAN ION GABOR

S

ssSimpozion naţional cu participare internaţională

Ediţia a VI-a Volumul 1

Editura „Egal” Bacău - 2008

2

Volumul de faţă este al patrulea din ciclul de tipărituri incluse în proiectul de cercetare: INTER-SPAŢII („Repere socioculturale, lingvistice şi educaţionale ale comunităţilor rurale de pe Valea Trotuşului şi Valea Bistriţei”), asumat de Facultatea de Litere a Universităţii Bacău.

Coordonatorul volumului şi referent ştiinţific: Învăţător Eugen TEIRĂU

- Univers ghimeşean – Coperta: prof. Aurel Stanciu

Tehnoredactare: Petrică Bilibok-Bârsan Liliana Crăciun

Corector: Autorii lucrărilor din volum

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BILIBOK-BÂRSAN, PETRICĂ Vatra satului cu tradiţiile, obiceiurile – valorificate în actul predării limbii române / Petrică Bilibok-Bârsan, Ion Gabor, - Bacău; Egal, 2008-12-20 ISBN 978 – 973 – 7649 – 79 – 9 Petrică Bilibok-Bârsan

Editura „Egal”, C.P. 1, O.P. 9, Bacău 600490 Tel./Fax: 0234-519803 E-mail: mialidxnet. ro.

Coperta I Foto: Grupul Folcloric „Datina strămoşească” a Şcolii

Grigore Tabacaru - TĂRHĂUŞ Coperta IV Foto: Valea TĂRHĂUŞULUI, în prim plan sediul Şcolii

nr. 1 TĂRHĂUŞ

3

Cuvânt înainte Prof. Lucia BOTEZATU

Şcoala Nr.7 Comăneşti „Limba este tezaurul cel mai de preţ, pe

care îl moştenesc copiii de la părinţi, depozitul sacru lăsat de generaţiile trecute şi care merită să fie

păstrat cu sfinţenie de generaţiile care-l primesc”. (Vasile Alecsandri)

Creată odată cu poporul, perfecţionată în cursul istoriei în suferinţele, dorul şi aspiraţiile seminţiei româneşti, şlefuită prin truda grea a cultivării pâinii, apărată cu sângele străbunilor, limba română constituie moştenirea noastră de preţ, cultivarea ei fiind o îndatorire a oricărui cărturar.

Făurită cu lacrimi şi bucurie, limba s-a concretizat într-un tezaur inestimabil de valori semantice şi poetice, care îşi trag seva din adâncurile originii noastre.

Limba română evocă unduirea lanurilor, miresmele calde şi răcoroase ale pământului, cuprinde în ea zbuciumul codrilor, cursul lin al apelor în care îşi oglindesc chipul luceferii; limba noastră este o oglindă a trecutului, ea transmite, prin timp, emoţia puternică a mărturiilor de glorie ale trecutului.

Depozitară a străvechii noastre tradiţii, limba reprezintă una dintre componentele esenţiale ale noţiunii de patrie, dobândind atributul eternităţii. Această limbă ca un fagure de miere este limba în care şi-a rostit Amintirile humuleşteanul Ion Creangă, este limba prin care Luceafărul poeziei româneşti străluceşte în nemurire, este limba în care Mihail Sadoveanu a creat măreaţa epopee a neamului, este limba în care Rebreanu a prezentat

4

drama românului transilvănean, dar şi limba în care poporul şi-a tors dulce bogăţia de suflet şi gândire.

Graiul românesc este un dat ce tăinuieşte în sine viaţa, respiraţia noastră în „ritmurile cosmice”, impunându-se nu numai ca izvor de inspiraţie, ci şi ca prezenţă, ca permanenţă, ca urzeală a culturii noastre, pe care s-au bătut medalioanele unor personalităţi începând cu inegalabilii cronicari - exploratori ai sensului existenţei româneşti, continuând cu paşoptiştii – ale căror idei au imprimat destinului nostru o nouă deschidere spre valorile socio-morale naţionale şi universale, sau cu marii clasici – care au consolidat poziţia noastră în contextul culturii universale, străbătând labirintul scriitorilor secolului al XX lea – scânteietori modelatori ai idealurilor complexe privind condiţia umană.

Încercarea de abordare a unei probleme cum este cea a cultivării interesului pentru limba română în cadrul organizat al şcolii este necesară. Necesară devine în momentul în care dorim să clarificăm formarea unor personalităţi puternice şi complexe la elevi, prin cunoaşterea solidă a culturii noastre, a coordonatelor sale reale, dar şi a implicaţiilor acesteia în universal.

Şcoala nu formează numai vorbitori de limba română, ci asigură un minim de cultură românească, ale cărei dominante de ordin social, istoric, moral, etic, estetic, ne-au individualizat în timp, asigurându-ne trăinicia, continuitatea, unitatea şi evoluţia, consacrându-ne totodată un loc binemeritat în panteonul gândirii universale.

5

În procesul de învăţământ, valoarea şi selecţia valorilor sunt fructificate prin educaţie, considerată ca acţiune desfăşurată în mod conştient, urmărind scopuri şi finalităţi stabilite anterior. Scopul constă în transmiterea valorilor culturale necesare transformării şi socializării elevilor, iar finalitatea se verifică în definirea trăsăturilor personalităţii elevilor şi, implicit, în formarea unei noi valori umane.

Autorii volumului Vatra satului cu tradiţiile, obiceiurile – valorificate în actul predării limbii române îşi propun prin materialele metodico- ştiinţifice publicate cultivarea dragostei şi a respectului faţă de valorile culturale, faţă de limba şi literatura română, însuşirea normelor fundamentale ale limbii române, modalităţi de structurare a noului curriculum pentru limba şi literatura română, valorificarea experienţelor pozitive din activitatea cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar, cultivarea sentimentelor patriotice prin cunoaşterea tuturor valorilor din istoria naţională, din cultura populară, valori ce asigură perenitatea noastră în lume.

Prezenta lucrare are conţinutul satisfăcut de o sumă de criterii, printre care cele estetice, etice, morale deţin aceeaşi pondere, astfel încât construirea personalităţii elevului să se realizeze printr-o permanentă raportare la valori, singurele în măsură să asigure un echilibru în care starea de mulţumire, de siguranţă să se împletească cu tendinţa de a deţine cât mai multe valori.

6

Capitolul I

Cu Nicolae Iorga prin Secuime, la începutul secolului XX.

Dr. Ioan Lăcătuşu Centrul European Covasna-Harghita

Conştient ca nimeni altul de importanţa Transilvaniei în ansamblul existenţei naţionale, Nicolae Iorga i-a acordat o atenţie cu totul aparte, dedicându-i acestei provincii româneşti mai multe din scrierile sale. Având în vedere importanţa acestor cărţi pentru istoria naţională şi faptul că ele nu sunt cunoscute de generaţiile actuale, distinsul cărturar bucureştean Ioan Oprişan şi-a propus să reediteze, la editura Saeculum I.O, cărţile lui Nicolae Iorga despre Transilvania. Astfel, în anul 2005, la editura menţionată a apărut volumul Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906, urmând ca în viitor să apară volumele: Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria (vol. I-II); Sate şi preoţi din Ardeal; Faptă şi suferinţă românească în Ardeal (Scrieri mărunte despre Transilvania)1

Într-un frumos articol publicat de Ioan Lupaş în numărul închinat de revista Ramuri lui Nicolae Iorga, cu prilejul împlinirii vârstei de 40 de ani de viaţă, se spunea: „Între scriitorii cei mari ai neamului nostru, de la Eminescu

7

până la Nicolae Iorga, nu ştim să mai fi fost vreunul care să se fi interesat atât de aproape, cu deopotrivă dragoste şi pricepere de soarta românilor ardeleni, să-şi fi luat răgaz a cutreiera Ardealul în lung şi în lat, ca să cunoască sub toate raporturile traiul acelor oameni necăjiţi şi îngenunchiaţi”2

Nicolae Iorga nu se mulţumeşte cu relatarea nudă a întâmplărilor sau cu expunerea simplă a gândurilor şi observaţiilor trezite de diverse momente, localităţi sau situaţii întâlnite. Datorită calităţilor sale ştiinţifice şi artistice, cunoscute şi recunoscute ale savantului, putem astăzi reconstitui aspectele relevante ale înfăţişării aşezărilor parcurse şi a oamenilor întâlniţi în cale. Astfel, sunt descrise satele secuieşti din Depresiunea Ciucului „strânse aşezări din bârne şi şindrilă”, secui din Treiscaune „cu căciuli, sumane scurte, albastre la mâneci şi iţari în cizme”, sau alaiul de nuntă din Ghimeş, format din „aceşti oameni frumoşi purtând veşmântul românesc într-un chip cum nu se poate mai deplin şi mai curat”. Criticând aspru şi nedrept preocupările lui Nicolae Iorga faţă de românii din fostele scaune secuieşti, istoricul maghiar Toth Zoltan, reproşează marelui savant capacitatea de a cunoaşte în profunzime aspectele esenţiale ale convieţuirii interetnice din „secuime”. Vom reveni pe larg, referindu-ne la fiecare „reproş” în parte. Până atunci, se impun două precizări: prima, după cum mărturiseşte istoricul, în călătoria prin “secuime”, a fost însoţit de nevasta sa care ştia ungureşte, înlesnindu-i astfel comunicarea şi cunoaşterea locurilor şi oamenilor din zona vizitată; a doua: toate afirmaţiile lui Nicolae Iorga, referitoare la existenţa bisericilor ortodoxe în localităţile vizitate, denumirea „românizată” a localităţilor, desfăşurarea slujbelor religioase în bisericile cu credincioşii români maghiarizaţi, sunt informaţii exacte care dovedesc relaţia existentă între istoric şi intelectualii români din zonă, informaţii care se regăsesc în documentele vremii.3

8

Cine parcurge, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906, nu poate să nu observe satisfacţia lui Nicolae Iorga faţă de „expansiunea şi lupta mocnită a românilor împotriva celorlalţi – de altă limbă ca urmare a creşterii lor naturale numerice, fireşti”, dar şi faptul că, în acelaşi timp, savantul – patriot, „trăieşte şi tristeţi incomensurabile, transpuse în lamentaţii tulburătoare la Ghimeş şi Palanca, în Secuime, unde asistăm la asimilarea românilor, tocmai îndelungatei convieţuiri paşnice şi a înrudirii de sânge cu cuceritorii.(…) Cuprins de jalea acestei neaşteptate înfrângeri a limbii române pe fundalul optimist al victoriilor ei, N. Iorga îşi încheie lucrarea, în 1906, cu implorarea străinului iubitor al românilor din Transilvania de a nu călători niciodată în părţile secuimii spre a surprinde îngenuncherea limbii noastre. Este o dovadă a puterii de obiectivare a autorului şi de prezentare neretuşată a realităţii- apreciază scriitorul I.Opriş, în prefaţa la volumul Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906. 4

După cum este cunoscut, probleme catolicilor din Moldova, este la fel de actuală şi astăzi. La multitudinea de lucrări care susţin punctul de vedere al istoriografiei, etnografiei şi lingvisticii maghiare amintim lucrarea lui Dumitru Mărtinaş, Originea catolicilor din Moldova”, 1985 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică din Bucureşti Din bogata bibliografie românească, apărută pe această temă, în ultimii ani, a se vedea cele trei volume ale lucrării monumentale Catolicii din Moldova, purtând semnătura cercetătorului ieşean Ion H. Ciubotaru. 5 În acelaşi sens, amintim şi tezele de doctorat ale cercetătorului Anton Coşa Catolicii din Moldova în izvoarele Sfântului Scaun, susţinută la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, Bucureşti, 2004 şi prof. Ioan Dănilă din Bacău Limba românilor în graiul ceangăilor din Moldova, Editura Didactică şi Pedagocică R.A., Bucureşti, 2005., lucrările monografice, cronicele parohiale, studii şi

9

articole apărute sub auspiciile Centrului de Studii a Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, coordonat de Prea Sfinţitul . Petre Gherghel, Episcopul de Iaşi, studiile şi lucrările întreprinse de unele comunităţi locale, în urma implementării unor proiecte, aşa cum sunt cele coordonate de învăţătorul Petre Bilibok, din Ghimeş-Palanca.

În acest context, amintim şi studiile şi articolele care abordează preocuparea lui Nicolae Iorga pentru sprijinirea românilor din „secuime” pentru prezervarea şi afirmarea identităţii lor lingvistice, confesionale şi culturale şi după Marea Unire.6

În continuare redăm textul lui NicoIorga, intitulat Prin Secuime, aşa cum apare el în volumul “Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906”, reeditat de către Editura Saeculum I.O., prin grija lui I. Oprişan. Puţinele noastre intervenţii, au fost făcute în parateze, având menirea să aducă un plus de informaţii actualizate, la unele afirmaţii formulate de N. Iorga, acum mai bine de un veac.

„De la Braşov, luăm drumul spre secuime, într-un tren încetinel, plini de aceşti ţărani cu căciuli, sumane scurte, albastre la mâneci, şi iţari în cizme, care seamănă a fi români fiindcă acum 1000 de ani au deprins de la români cum trebuie să se îmbrace o fiinţă omenească. Deocamdată, munţii se văd din amândouă părţile, dezbodolindu-se iute de neguri care se aştern ca nori în calea soarelui. În stânga linia înălţimilor, care se desfăşoară foarte sus şi larg, se mai păstrează: acolo sunt satele secuilor între care sunt semănate rar şi ale nostre. De cestălaltă parte, culmile se dau în lături până foarte departe, unde, pe acest timp, nici nu se zăresc. Astfel se deschide acea câmpie din susul Braşovului pe unde au cutreierat oştile româneşti, şi când Mihai Viteazul a venit să cuprindă Ardealul, şi când Radu Şerban, urmaşul însuşirilor eroului, a năvălit răzbunător pentru a lua lui Moise Secuiul, uzurpatorul ardelean, viaţa, iar

10

lui Gabriel Bathory, răsărit în locul lui Moise, cinstea biruinţei şi mândria de suzeran. Într- acolo sunt cele şapte sate (Săcele – n.n.), apoi Tatrangul ( Tărlungeni .n.n.), Bodola (Budila .n.n.), Năienii (Teliu .n.n.), pe unde s-au strecurat atâtea cete cu steagurile muntene, şi munţii Mocanilor, printre care se deschide pasul Buzăului, o poartă de primejdie veşnică pentru stăpânii unguri ai Ardealului. Cel dintâi sat pe care-l atinge linia, e săsesc, Hărmanul, un şir de case albe cu un mare turn vechi ce se înalţă mult mai sus decât desfăşurarea acoperemintelor roşii. În curând zarea e semănată în stânga cu mai multe grămăgioare de căsuţe străjuite cu gâturile de priveghere. Sunt tot sate secuieşti de peste dunga ascunsă a Oltului. Către noi înaintează însă livezile şi câteva locuinţe altui sat săsesc, al cărui nume se întâmpină pe multe dintre cele mai slăvite pagini ale trecutului nostru, Prejmerul, popas al oştirilor cuceritoare. Una din bisericile ce se văd aice, pare să fie a românilor. (Biserica Sf. Ap. Petru şi Pavel - n.n.) Păretele muntos din dreapta, de către hotarul românesc, se apropie întâi cu un vârf de peste o mie de metri, care zbucneşte sus, în înaltul cerului. Apoi şi de o parte şi de alta e o îndulcire a liniilor, şi arăturile frumoase se întind în lăvicere lungi. E valea râului pe care secuii îl numesc Fekete Ugy (Pârâul Negru –n.n.). Drept deasupra ei se opreşte un lanţ de dealuri cu încreţitură uşoară. La poalele lor se răsfiră cel dintâi oraş al secuimii, Sepsi Sân – Giorgiu (această denumire apare frecvent în documentele întocmite de preoţii şi învăţătorii români, existente în arhivele bisericilor artodoxe din zonă – n.n.). De când ungurii sunt stăpânii Transilvaniei (după dualismul Austro-Ungar de la 1867 – n.n.), ei au năpădit cu binefaceri pe fraţii secui, dăruindu-le palate măreţe pentru oficiile de administraţie şi pentru şcoli. Aceste clădiri nouă dau caracter şi consistenţă amestecului de căsuţe acoperite cu ţiglă

11

săsească. Biserica pare nouă, şi o altă biserică nouă, pe lature, e probabil a noastră (biserica ortodoxă din deal, construită în 1799 şi renovată în anul 1872 – n.n.). De la Sepsi –Sân – Giorgiu, linia străbate în munţi, pe când o ramură, cea cu transportul direct, urmează rotunzirea către Carpaţi a râuleţului (Pârâului negru – n.n.). Ea duce la al doilea târg de secui, Vaşarheiul (Tg. Secuiesc – n.n.). Pe aici era odată un cunoscut drum spre Moldova, pentru negustori şi pentru ostaşi, pe lângă marele sat al Breţcului, care duce la pasul Oituz. Încă o încrengătură, desfăcută dintr-aceasta, ţinteşte, în sfârşit, către un ţinut românesc, unghiul Covasnei. Aici, în văi înguste, care se leagă cu izvoarele Bâscei şi sunt tăiate de hotarul României, trăiesc voinicii mocani oacheşi care perindează munţii şi au în casele lor de bârne mai mult un adăpost vremelnic. Cele mai vechi datine şi supersitiţii dăinuesc şi până acum în acest colţ ferit, unde abia astăzi străinul pătrunde ca să culeagă pădurile (este vorba de începutul exploatării industriale a pădurilor din Carpaţii de curbură – n.n.). După Sepsi-Sân-Giorgiu, valea se mai ţine un timp largă, purtând sate bune în subţioara dealurilor. Unde e o singură biserică deasupra caselor de bârne văruite bine şi acoperite uneori chiar cu ţiglă nouă, ea poartă în vârful turnului bombiţa calvinilor, căci secuii aceştia din cele Trei Scaune sunt de „lege ungurească”. Unde vezi două biserici, una e a sătenilor noştri, dar, împreună cu legea, ei n-au putut păstra în multe locuri, şi mai ales în aceste părţi, limba lor românească. Pe aici românul cărturar area durerea să întâmpine atâţia din neamul său care nu mai ştiu româneşte nici cât trebuie pentru a spune ce spun totuşi, cu mândrie, în ungureşte: „Sunt român”. Preotul le face liturghia în limba străbunilor, dar predica trebuie s-o ţie în acea limbă pe care oamenii o pot înţelege. Abia dacă se află vreunul care să ocupe

12

locul de cantor, sau credincioşi care să fie în stare a spune în graiul nostru rugăciunile cele mai trebuincioase. Încercările ce s-au făcut cu şcoala confesională, pe care totuşi bieţii creştini sunt bucuroşi s-o ţie cu orice jertfă, n-au dat rezultatele cu care să ne putem mulţămi. Mediul străin impune în chip firesc limba străină. Până şi preoţii, când sunt născuţi în aceste părţi, au accentul stricat, şi unii din ei ajung iarăşi a vorbi numai cu greu româneşte. Năpădiţi de un număr covârşitor de coloni militari, care au fost aruncaţi peste şesuri şi râuri pentru ca să apere hotarul de barbarii văilor moldovene şi muntene (de năvălirile tătarilor –n.n), ai noştrii nu s-au putut ţine în picioare (nu şi-au putut păstra identitatea ligvistică, confesională şi culturală –n.n.). Ei au dat năvălitorilor sânge scump de viteji, port şi datine.Şi astăzi poţi deosebi pe secuiul de rasă de secuiul amestecat; în alcătuirea mai fină a acestuia din urmă cu faţa oacheşă şi ochi vii recunoşti însuşirele neamului nostru. Pierderea în mijlocul secuimii s-a putut face cu atât mai lesne, cu cât şi unii şi alţii trăiau aceiaşi viaţă şi nu-I despărţea duşmănia de clasă şi de îndeletniciri. Secui au iubit şi ajutat, în toată desăvârşirea trecutului, pe Domnii noştri cei războinici: Ştefan cel Mare, Petru rareş, Mihai Viteazul, Radu Şerban, împotriva ungurimii de nemeşi, care voiau să-I înghenuncheze. Ei ştiau că peste munte ai lor din Moldova duc un trai mai puţin stors şi primejduit. Până şi mica nobilime a secuilor, care se numea şi boieri, a avut simpatii pentru noi. Contele Mikes, cel cu pădurilec mari, al cărui nume – l aflu scris pe grămezile de cherestea din gări, a avut înaintaşi care s-au amestecat prieteneşte în istoria nostră. Românii de lege românească şi de limbă ungurească din mijlocul secuilor par veniţi ceva mai târziu de la Răsărit sau de la Apus, într-un timp când puterea românească de de absorbire a vecinilor scăzuse întru câtva (este vorba de schimul de populaţie care a avut loc, în ambele sensuri, de o

13

parte şi alta a Carpaţilor şi nu numai –n.n). Duşmănia dintre ei şi secui e pe locurea un fapt: ea se arată prin vorbe rele şi prin târnuieli, dat în ivirea şi întărirea ei îndemnul venit de sus, de la cercurile cârmuitoare ungureşti, are desigur rostul de căpetenie. (nimic nou sub soare, atunci, ca şi acum – n.n). Cât mai este valea cea largă, se descoperă Oltul încă o dată, mânându-şi încet unda săracă, de un luciu verde stropit de spumele frământate, sub crengile plecate ale răchiţilor rupte de vânt. El piere îndată sub ochi, şi acum valea se sapă între păreţii piezişi de munte pe care-I îmbracă veşmântul de întuneric al bradului (este vorba de defileul Oltului la intrarea în Tuşnad -Băi). Când apa se vădeşte iarăşi în acest adânc negru, ca al munţilor Prahovei, ea scapără spumă de colţul pietrelor ca un copli aprins de mânie. În mijlocul pădurii de brazi, treunl se opreşte la staţia galbenă, cocoţată sus, a Tuşnadului – băi. La acestea vine vara destulă lume, între care şi români de dincoace (de munţii Carpaţi –n.n). Obiceiul de a frecventa aceste “feredeie” e vechi la români şi era mai întins înainte de a se descoperi şi exploata băile Slănicului. Într-un prospect din anii 1830 al Tuşnadului, pe care-l găsii în cursul acestei călătorii, se mai află o sumedenie de nume boiereşti din amândouă Principatele. Secuimea e bogată în ape minerale. Înainte de Tuşnad, am trecut prin băile din Malnaş, mai nouă. În vecinătatea lui Sepsi-Sânt-Giorgiu sunt, într-un vericit colţ de ţară din marginea pădurii, în preajma dealurilor blânde vilele de la Vâlcele sau Elopatok, care şi acestea u reputaţie la noi (în Regat –n.n). Departe în sus, în Gurghie (Giurgeu –n.n), Borsecul care e cea mai importantă staţie de aer din Ardeal, primeşte necontenit oaspeţi români, pe care îi ispiteşte marea frumuseţă a înălţimilor ce-l înconjoară din toate părţile: o diligenţă, totdeauna plină vara, pune în legătură Borsecul, cu părţile nemţene ale Moldovei şi cu capitala lor, Piatra.

14

Dincolo de pădure e satul Tuşnadului, foarte mare, cu multe acoperişuri negre şi roşii sub turnul unei biserici care poartă crucea îndoită. De aici începe catalicismul, pe care l-au sprijinit prin slujba, predicaţia şi învăţătura lor franciscani, aşezaţi din cele mai vechi timpuri pe această margine carpatină. Valea se deschide iarăşi, plină de verdeaţa păşunilor, înviorată de lumina veselă a soarelui. De-a lungul ei se urmează satele marginii secuieşti, ale Csikului sau Ciucului, strânse aşezări din bârne şi şindrilă sau ţiglă, gata de luptă odinioară cu duşmanul de peste pasuri. La numele de Csik se adaugă câte o specificare luată din numele Sfântului cărora le aduce îndeosebi închinăciune în biserică: Simon, Dămăcuş, Craiu. Unde era din cea mai îndepărtată vechime o sâmbătă a românilor bogomili, franciscanii au făcut vestita mânăstire a Sâmbetei lui Ciuc, Csik- Szereda (Şumuleu – n.n). De aici ei au trecut şi în Moldova, unde au zidit la Bacău o mânăstire – sucursală, în care s-a sălăşuit şi un episcop catolic. Un orăşel s-a format în jurul mânăstirii din secuime, şi cârmuirea împărătească, preţuind însemnătatea strategică a locului, a durat în veacul al XVIII-lea căzărmi mari pentru apărarea graniţii. (căzărmile regimentelor secuieşti de graniţă – n.n.). Astăzi e aici o reşedinţă de comitat şi un centrul cultural unguresc. Din vălmăşagul acoperişurilor mari, despărţite de strade strâmbe, înguste şi întortocheate, răsar ziduri uimitor de mari pentru funcţionari, cătane şi şcolari. Biserici albe cu turnuri mari se văd ici şi colo în oraş şi chiar pe unul din dealurile cu păduri tărcate, care stăpânesc asupra-i. Franciscanii trebuie să slujească în cea din fund, cu două turnuri, şi tot catolică e zidirea din marginea gării, care ar părea să fie închinată cultului românesc. (din păcate Iorga, s-a înşelat în această privinţă; nici astăzi, cele câteva sute de catolici vorbitori de limbă română din municipiul Miercurea-

15

Ciuc, nu au posibilitatea de a audia Sfânta Liturghie în limba maternă – n.n.). La Madevalva (Siculeni-n.n), lungă oprire şi cărătură de pachete. Satul se răsfaţă foarte departe în vale. Un mare monument cu vultur va fi pomenind cine ştie ce ispravă patriotică. (este vorba de monumentul ridicat în memoria secuilor ucişi de armata austrică, în anul 17… pentru că s-au opus înfiinţării regimentelor secuieşti de graniţă – n.n ). De aici se vede departe, albind de zăpadă, un foarte frumos vârf de munte. Calea ferată nu merge însă către ultimele Ciucuri, către obârşia Oltului şi înălţimele de unde se rup apele spre Răsărit şi Apus. Acolo ar întâmpina, la marele sat românesc al Văşlabului (Voşlobenilor –n.n), izvorul Mureşului, care se roteşte asupra unui întreg ţinut de sate secuieşti până la târguşorul, cu frumoasă biserică gotică şi largă piaţă de târg, dar şi cu o românitate înstărită, care se zice Reginul saşilor, unde a fost protopop Petru Maior. Şi mai departe, până dincolo de Vaşarheiul (Tg. Mureş – n.n.), Murăşul e în puterea secuilor, precum vecinul său, Oltul, nu scapă de dânşii decât în săsimea Braşovului. Acel ţinut murăşean al secuilor, care mai au, pe lângă ţinutul oltean, şi pe acel al Arieşului de jos, cuprinde Gurghiele. Capitala lor, Ghurghiul Sfântului Miclăuş (Gheorghieni –n.n.), se ridică pe Murăş într-o lată şi frumoasă vale. Tot ce se află la Răsărit de dânsa, e un câştig nou al acestei monarhii răpitoare. Până unde sunt marile sate ale Topliţelor stăpânea din vechi Domnul Moldovei. Abia după 1760 au început împotriva lui plângeri că ar fi încălcat hotarul. Cei mai puternici şi mai şireţi au avut dreptate, şi Iosif al II-lea s-a putut lăuda astfel, prin anii 1770, că s-a adus la împărăţie un ţinut de stâncă şi uriaşe păduri care ar face cât două comitate. Până astăzi se arată însă pe unde a fost graniţa cea veche şi cinstită, şi bisericuţele din sate au pe sfânta masă antimise ale episcopilor de Roman. Toată grupe de sate bune,

16

curat româneşti, care înconjoară pasul Bicazului, se ştiu că a venit la străin prin acest jaf de dăunăzi. Întorcându-ne la dreapta, linia trenului urcă necontenit până ce se atinge un platou înalt, de pe care se desfac înălţime pleşuve, pătate numai ici şi colo cu câte o dumbravă de molizi sumbrii. Se ajunge astfel într-o nouă vale, a Trotuşului, harnicul nostru râu de munte,stăpânit şi el de străini la izvoarele lui. Învârtotorul de mori, mişcătorul de ferestraie, zburdalnicul căruia îi place să muşte şi să înece, e deocamdată, în aceste înalte coclauri pustii, numai o scursură de râpă care abia umezeşte în jurul său. În locul unde el îşi încearcă cele dintâi rătăciri în lume, stânci grozave, roşcate, galbene se îmbulzesc la marginea drumului. De acum înainte, aceasta va fi priveliştea: de-o parte rostogolirea stâncilor goale sau a celor acopetite cu praf de piatră, iar de alt cele dintâi sfâcniri mai sigure ale râuleţului de munte pe cea albie de pietriş ce se umple întrega la câte o izbucnire pătimaşă a lui, care se face aşa de răpede, încât o dată , mi se spune, a despărţit o nuntă, silind pe preot să dea binecuvântarea lui pe deasupra apei furioase. De la o vreme, în adâncurile de vale se adună căsuţe de lemn cu înalte acoperiri cenuşii. Ele se îmbulzesc atât de multe, încât, în dreapta, în stânga, înainte, toată lungimea văiloe e plină de ele. Văzute de aproape, aceste locuinţi bine prinse, bime împrejmuite cu loabde de lemn, despărţite prin cele mei netede şi mai curate drumuri albe, râzând prin fereştile lor mărunte, înfăţişează casa românească ideală. Şi iată acum că se ivesc şi locuitorii, în veşminte de duminecă, strânşi însă la un loc în mai mare număr decât într-o duminecă obişnuită. Lămurirea o avem îndată. Pe drumul din mijloc vine o ceată de fetiţe care aleargă, de femei care vin răpede, de flăcăi care ănchid calea. Aceşti oameni frumoşi poartă veşmânt românesc într-un chip cum nu se poate mai deplin şi mai curat. Femeile se înfăşură pe cap cu broboade;

17

peste cămaşa cu fluturi au cojocele fără mâneci, cu cusături; o fotă roşie le înconjoară; picioarele sunt prinse în cioareci şi cizme mari. Bărbaţii sunt toţi chipoşi cu căciulile lor umflate, cu lungile sumane negre. Acuma în urma lor soseşte un şir de căruţi în mers încet, de sărbătoare. În cea dintâi, o fată mai bogat îmbodobită stă între tovarăşele ei de vârstă. E mireasa, şi acesta e un lai de nuntă.Pe celalt mal trect îndată flăcăi călări, dintre care unii au înflorit urechlele cailor cu năfrămi roşii, care flutură în fugă. E întocmai după datina noastră cea veche: prietenii mirelui cheamă satul la petrecere. Şi satul întreg e în mişcare. Oamenii s-au răzimat de gardurile de lemn şi privesc; femeile sunt toate în uliţă; câte o fetiţă sau chiar o codană s-a căţărat pe vârful parilor ca să vadă şi care să fie văzută mai bine. Pe dealuri, băieţaşii încălziţi de atâta larmă şi alergătură, şi vorbă, şi bucurie, se înşiră cântând de răsună văile. Neapărat că aceşti oameni sunt români.

- Sunt ceangăi, spune conducătorul, care se aprinde şi el de plăcere când vede atâta frumuseţă. Suntem la o staţie din Ghimeşuri, şi o fată scoate scrisorile pe care le dă evreicilor ce ţin poşta. O aud lămurit spunând ceva româneşte, dar, când o întrebăm în limba noastră, ea întoarce capul.

- Nu eşti româncă? - E ceangauncă, răspund ungureşte evreicele.

Iată acum şi gara ungurească a Ghimeşului-hotar. De departe, ea se înfăţişează ca o urâtă clădire greoaie, galbenă şi roşie. Pe dinăutru are sumedenie de săli şi saloane derestaurant, ca pentru o mare capitală.Llumina nu este aprinsă nicăiri. Şi nici nu are de ce să fie: în tren suntem apropae numai noi doi. În zadar vine jandarmul trufaş pentru revizia paşapoartelor: n-ar fi decât al nostru, dar nici noi nu trecem graniţa. Trenul se duce spre Panaca, unde e ticăloasa nostră baratcă de hotar, numai cu personalul şi transportul de

18

scânduri al evreilor din secuime. Resturatorul (proprietarul restaurantului gării –n.n.), un biet om slab îmbrăcat, n-a dat de mult timp nimănui de mâncare, şi de bucurie se pune la vorbă cu nevastă-mea, care ştie ungureşte. Dar ce sunt oamenii din Ghimeş? Iată o frumoasă fată din sat care stă în gară. Ea dă nestei lămuririle ce-mi trebuie, pe când jandarmul fără lucru, dă târcoale împrejur. Tatăl ei e ungur, mama româncă. Ea ştie numai câteva cuvinte româneşti. În sat mai sunt români, sunt aproape numai români, dar cei mai mulţi… Cei mai mulţi sunt ca dânsa: adică nu ştiu româneşte. Şi de la proprietarul restaurantului sfătos aflu mai departe că este biserică românească, cu slujbă şi predică românească greco-catolică, este şi şcoală românească, cu un învăţător şi o învăţătoare, este şi un solgabirău (primar-n.n) român. Şi totuşi jumătate din sat nu mai este românesc, iar românii schioapătă vorbind limba lor, sfânta limbă de omenie a moşilor şi strămoşilor lor, limba care numeşte seminţia lor, portul lor frumos, datinile minunate pe care le-au păstrat. Şi, ca să umple paharul cu o ultimă picătură de otravă:

- Aici ungurii şi românii trăiesc foarte bine laolată. După câte am văzut şi am auzit, -cred şi eu. (afirmă

Nicolae Iorga, şi odată cu el şi noi, amintindu-ne de afirmaţiile asemănătoare pe care le auzim şi astăzi, în situaţii asemănătoare, în localităţile cu români maghiarizaţi –n.n.)

Dar, cetitorule cu dragoste pentru acest biet neam nenorocit al nostru (românii din “secuime”- n.n.), pe care nu oricine vrea poate să-l înşele şi să-l prade, dacă vei străbate Ardealul, Banatul şi alte părţi ungureşti unde sunt porţi de oţel bine apărate în jurul fiinţii nostre de neam, dacă te vei înviora şi îmbărbăta acolo cu credinţa că, oricât s-ar sili oricine, rădăcina nostră nu poate fi smulsă din adâncimea acestui pământ care a numit pe străbunii noştri întâii- născuţi ai săi, dacă vei cânta “osana” la biruinţele noi ale acestui mare, bun

19

şi blănd popor al muncii, înţelegerii şi frumuseţii, dacă după aceasta vei voi să te întorci pentru a folosi şi mai mult, dacă poţi, românilor din locul tău, din ţara ta, din cuprinsul braţelor tale, - nu trece pe la Ghimeş şi Palanca!”.

Note: 1. N. Iorga, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească

la 1906, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2005, coperta 4 2. I. Lupaş, N. Iorga şi românii ardeleni, în “Ramuri”, VI, nr.

18-20, mai-iulie 1911, p. 361, apud Nicolae Iorga, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2005, p. 7

3. Arhiva Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sf. Gheorghe

4. I. Oprişan, O carte care a înrâuit istoria, în Nicolae Iorga, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2005, p. 14

5. Ibidem, p.17 6. Toate trei volume au apărut la Editura Presa Bună, fiind

tipărite la Tipografia Vaticana: volumul I, în anul 1998 (279 de pagini, format A4), prezintă arhitectura tradiţională, textilele de interior şi portul popular de sărbătoare, volumul II, apărut în anul 2002 (500 de pagini, format A), prezintă obiceiurile familiale şi calendaristice, iar volumul III, apărut în decembrie 2005 (624 pagini, format A4), prezintă poezia obiceiurilor tradiţionale, literatura populară şi folclorul muzical.

7. vezi Ioan Lăcătuşu, Nicolae Iorga şi românii din secuime, în “Identitate şi cultură şi românii din secuime”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995; Petre Ţurlea, Limba română, ungurii şi Nicolae Iorga după Marea Unire, în Angustia nr.11/2007 ş.a.

8. Nicolae Iorga, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2005, pp 389-396.

20

Impactul pe care l-a avut cel de-al doilea război mondial asupra locuitorilor din

satul Livezi-Ciuc Prof. Mariana BUCUR

Şcoala generală „Arany Janoş” Mihăileni – Livezi La Începutul celui de-al doilea război mondial, Romănia rămâne neutru. Însă sub presiunea Germaniei hitleriste, România intrâ în război alături de puterile Centrale din care făceau parte, alături de Germania, Austro-Ungaria şi Italia. În vara anului 1944 România întoarce armele împotriva Germaniei hitleriste, fapt care duce la terminarea războiului mai repede cu cinci luni. Încă din toamna anului 1940, când Ungaria ocupă o parte din teritoriul României, şi anume Ardealul, trupele militare ale Ungariei şi Germaniei se instalează pe teritoriul satului Livezi cu tot armamentul ce-l aveau în dotare: tunuri, tancuri, mitraliere, pistoale automate sau diferite tipuri de arme de mână” (cum le evoca bătrânii). Doresc să subliniez că toate aceste date despre război sunt culese de la bătrânii din satul Livezi care au participat direct la război, sau au suferit din cauza ororilor războiului. Multe din aceste povestioare, puse cap la cap” pot să aibă o doză mai mare sau mai mică de subiectivtate, dar toate se constituie întâmplări adevărate, de aceea voi numi anumite persoane de la care au fost culese aceste date şi întâmplări. Astfel bătrânii satelor povestesc că tunurile, tancurile, mitralierele au fost amplasate pe anumite dealuri din zona Liveziului, în tranşee săpate în pământ şi bine astupate vara cu crengi de

21

mesteacăn, iar pe timpul iernii cu crengi de brad. Aceste tranşee pot fi observate şi azi în pădurile din împrejurimile Liveziului (pe atunci nu era împădurită zona); este vorba despre zona Bucureni, în p’durea „Ciurgău”, cele din zona Cilipeni, dar mai ales cele din zona „Varadiora” unde întâlnim tranşee individuale. În zona Bucureni avem tranşee colective, în formă, aproape de semicerc, la extremităţile tranşeului fiind „cap de artilerie”. Armata autro-ungară şi germană se instalează în această zonă pentru a păzi punctele strategice, ca de exemplu, Viaductul Caracău, staţiile CFR şi lini ferată. În această perioadă bătrânii povestesc că au fost supuşi la numeroase persecuţii populaţiadin satele Nădejdea, Mihăileni. Ca urmare, populaţia din satul Livezi, şi-a însuşit limba maghiară, nemaibeneficiind în această perioadă de învăţământ în limba română. Această asuprire a durat până întoamna anului 1944, luna august-septembrie, când trupele ruseşti se apropie de meleagurile Liveziului. Astfel că din primăvara anului 1944 şi până toamna târziu s-au dat lupte crăncene, mai ales pe Dealul Păgânilor, la poalele căruia se află satul Făgeţel. Aici frontul a fost atît de puternic, povestesc bătrânii, încât s-a ajuns pînă la lupta corp la corp (ostaşii se luptau cu baioneta). După trecerea războiului pe acest deal au fost găsite morminte întregi de oameni morţi (povestitorii încă în viaţă, îşi aduc aminte de acele momente cu lacrimi în ochi). În timpul acestor aprige lupte, răcnetele ostaşilor se auzeau perfect până în satul Făgeţel.

22

Lupte puternice s-au purtat şi în locul numit „Variodora”, aici pierderile de vieţi au fost de nenumărat. Într-una din nopţile lui Septembrie lunca pârâului Racu-Mare a fost neîncăpătoare, deoarece ostaşii nemţi şi unguri erau în retragere. Din cauza acestui război bunicii şi străbunicii noştri au suferit foarte mult, deoarece erau atacaţi în timpul nopţii de către soldaţi, care nemaiavând hrană lua animale din curtea oamenilor şi le sacrificau. Un astfel de caz s-a întâmplat la casa lui Voşloban Andrei (Borsovic), de unde, într-o după-amiază, înspre seară, un grup de ostaşi au luat un porc şi o junică de trei ani. Tanko Ileana (63 de ani) povesteşte că în casa lor bătrânească au fost instalate, pe timpul războiului telefoanele şi radiourile nemşilor, tot la ei în casă se cocea pâine pentru cadrele militare iar în vecini era improvizată o odaie pentrui răniţi. Când au trecut ruşii au distrus totul. În data de 7 septembrie 1944, spun bătrânii din sat, s-a auzit o bubuitură foarte puternică. Era distrus cel mai frumos „munument” al satului „Viaductul Caracău”. Ostaşii germani, aflându-se în retragere, distrugeau toate punctele importante în calea lor pentru a împiedica înaintarea trupelor ruseşti aliate cu cele române. Populaţia ce locuia în apropierea Viaductului, se spune, că ar fi fost avertizată că podul va fi aruncat în aer. Explozia a fost atât de puternică încât geamurile caselor din apropiere s-au făcut ţăndări, iar bucăţi din picioarele podului au fost azvârlite la ccca trei kilometri distanţă. O bătrânică (Bucur Varvara, 88 ani) povesteşte că în momentul tragediei, cobora din pod cu covăţicade făină cernută, şi a căzut de

23

pe scară. Bătrânii evocă şi acum acel moment cu oroare. Tanko Simion povesteşte că oamenii se ascundeau pe sub podeţele de cale ferată şi îşi ascundeau şi hrana în podul cu fân ca să nu le fie luată. Tot el povesteşte că, fiind copil, mergând la o colibă din pădure, după lapte, nemţii îi cereau laptele, dar în schimb îi dădeau pâine. Tot în toamna anului 1944, într-o zi cu soare, după-amiază, după cum îşi amintesc bunicii noştri, se vedea un un raid de avioane de război, cca 30 avioane, care au venit din direcţia Bacăului, s-au lăasat la înălţimi aproape de sol, cca 100 metri deasupra satului Nădejdea, în formă de cerc şi încep bombardamentul. Este distrus, aşadar, aproape în întregime satul Nădejdea, rămânând doar Biserica şi câteva case la marginea satului. Bătrânii spun că trupele hortiste şi hitleriste n-au rezistat la atacurile puternice ale ruşilor care aveau o puternică mitralieră „Catiuşa”. Astfel aceste trupe au trebuit de urgenţă să se retragă în direcţia Izvorul Olt, Izvorul Mureş, iar în acea noapte trupele ruseşti au ocupat teritoriul Liveziului unde au rămas până a doua zi aproape de orele 10-11 când au primit ordin de înaintare, iar în câteva ore, toată linia frontului rusesc („erau ca furnicile”) a dispărut. Însă după retragerea frontului populaţia satului a rămas sărăcită şi flămânzită, armata rusă luând nu doar alimente ci şi obiecte. (Material cules de elevii claselor a VII-a şi a VIII-a)

24

Mărturii în favoarea românismului din Transilvania

Prof. Otilia Gabor Şcoala Nr. 5, Comăneti

Înv. Ion Gabor Şcoala Nr. 7, Comăneşti

Spiritul de avangardă existent în introducerile celor mai multe cărţi religioase a fost preluat şi dezvoltat mai târziu în cărţile istorice ale lui Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino şi apoi ale lui Dimitrie Cantemir. Aceştia îşi vor fundamenta ştiinţific şi ideologic ideile referitoare la limba şi poporul român. Ei au fost promotorii umanismului românesc, care prin reprezentanţii săi a susţinut şi demonstrat teza potrivit căreia poporul român este de origine latină şi că toţi românii, indiferent din ce ţară ar fi sunt de acelaşi neam. Împrăştierea lor în mai multe ţări se datorează doar vitregiilor istoriei şi nu altor motive. Ideea originii romane a poporului român o afirmaseră mulţi scriitori străini începând cu mijlocul sec. al XV-lea. Majoritatea dintre ei au fost italieni, care doreau să facă lumină asupra urmaşilor „Romei”, dar şi nemţi, pe care îi interesau populaţia Transilvaniei studiind evoluţia saşilor şi şvabilor, şi unguri pe care după cum se ştie au făcut cercetări privitoare la etnia maghiară din Transilvania. O parte dintre toţi aceşti iubitori ai istoriei şi condeiului au fost după părerea mea, oameni de bună credinţă, încercând să afle doar adevărul şi l-au consemnat fără al denatura. Că unii au scris doar pentru a mângâia orgolii, şi adevăr era numai ce le convenea lor, este foarte adevărat, dar nu despre osteneala lor voi vorbi mai departe. Mă voi opri asupra celor, indiferent de etnie, care au consemnat idei pertinente, nu neapărat plăcute nouă românilor, ci care pot fi coroborate cu alte izvoare şi care pot duce la adevăr.

După cum scria Doru Munteanu în Vinerea neagră, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986, p. 80, „adevărul nu poate

25

fi nici rău, nici bun, nici frumos, nici urât, ci numai adevărat. După el nu mai e nimic decât un alt adevăr, căci restul sunt „spuse” pentru urechi şi pentru mângâiat orgolii”. Nu mă deranjează dacă uneori adevărul nu e cel pe care îl aştept eu. Mi-l asum cu demnitate şi cu dorinţa ca ceea ce a fost nedemn de urmat să nu se mai repete. Mă supără însă faptul, că în ciuda a multe mărturii demne de luat în seamă, mai sunt şi astăzi aşa zişi istorici care pun la îndoială latinitatea limbii şi a poporului român. Voi încerca în continuare să prezint câteva înscrieri ale unor străini care s-au aplecat şi asupra acestei probleme. Nu voi arăta cu precădere ce au scris marii noştri istorici, cum ar fi N. Iorga, despre aceste lucruri pentru că aş putea fi bănuit de partizanat. Nu, nu vreau să influenţez câtuşi de puţin pe nimeni. Doresc doar ca urmărind şi analizând împreună ce au consemnat în scrierile lor cei mai vechi truditori ai condeiului de pe alte meleaguri, să ajungem la adevăr. Au venit românii din munţi, unde erau păstori, şi le-au ocupat terenurile altora în Transilvania, sau în anumite perioade ale existenţei lor, au fost nevoiţi să se refugieze ei, de frica şi teroarea ce o lăsau în urma lor invadatorii de orice neam ar fi fost? Dacă românii din Ardeal vorbesc o limbă romanică, nu înseamnă că şi în Transilvania a existat ocupaţie romană în urma căreia au rămas cei din care ne tragem şi noi cei de astăzi? Apoi, toate vestigiile arheologice de pe teritoriul Transilvaniei, care atestă existenţa civilizaţiei dacilor şi apoi a romanilor, nu sunt suficiente pentru a demonstra existenţa românilor pe aceste meleaguri înainte de apariţia ungurilor? Iată întrebările la care aş dori să găsesc răspuns clar. Iată adevărul pe are aş dori să-l conturez cu ajutorul însemnările următoare.

Umanistul italian Poggio Bracciolini, vorbind de latinitatea limbii române, scria că: „la sarmaţii de sus se găseşte o colonie…care acum chiar între aşa de mulţi

26

barbari păstrează multe cuvinte latine, însemnate de către italienii care au mers acolo” (A. Sacerdoţeanu, Românii în evul mediu. Dovezile continuităţii şi drepturile românilor asupra teritoriilor lor actuale, Bucureşti, 1936, p. 18, în Unirea Transilvaniei cu România, Bucureşti, 1972, p. 58).

El analizează şi o serie de cuvinte culese din acel spaţiu şi observă asemănarea izbitoare cu cuvinte din limba latină, ceea ce „arată că au rămas de la latinii care au fost lăsaţi coloni acolo şi că această colonie a întrebuinţat vorbirea latină” (A. Sacerdoţeanu, Românii în evul mediu. Dovezile continuităţii şi drepturile românilor asupra teritoriilor lor actuale, Bucureşti, 1936, p. 24, în Unirea Transilvaniei cu România, Bucureşti, 1972, p. 58).

Concluziile lui Bracciolini asupra originii românilor se bazau pe informaţiile culese de italienii care călătoriseră prin ţara noastră şi care constataseră multe elemente comune românilor şi latinilor, înregistrând şi tradiţia locală răspândită în nordul Dunării potrivit căreia românii din aceste locuri descindeau dintr-o colonie fondată de Traian. Papa Pius al II-lea, pe numele iniţial Enea Silvio Piccolomini, în opera sa Historia rerum ubique gestorum locorumque descriptio, numită şi Cosmographia, apărută în 1501, este foarte generos cu spaţiul acordat românilor. Mai întâi, el face referiri la spaţiul comun locuit de români între Tisa carpatină şi Marea Neagră. „Acest pământ, spune Piccolomini, a fost locuit odinioară de geţi, care l-au pus pe fugă ruşinoasă pe Darius, fiul lui Histaspe şi a pricinuit multe înfrângeri Traciei… Acest popor până acum are un grai roman, deşi schimbat în mare parte…” (Călători străini despre ţările române, vol. I, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1968, p. 472, în Unirea Transilvaniei cu Românii, Bucureşti 1972, p. 59).

27

Cât priveşte Transilvania, Enea Silvio Piccolomini, arată că: „…este aşezată dincolo de Dunăre. A fost locuită odinioară de daci, popoare viteze şi vestite prin multe înfrângeri ale romanilor; în vremea noastră e locuită de trei popoare: saşii, secuii şi românii”. (Călători străini despre ţările române, vol. I, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1968, p. 472, în Unirea Transilvaniei cu România, Bucureşti, 1972, p. 59). Un alt umanist care a trăit în prima jumătate a sec. al XVI-lea, Anton Verancsics tratează în lucrarea „De situ Transiylvaniae, Moldaviae et Transalpinae”, aspecte legate de unitatea poporului român. Edificatoare sunt următoarele fraze: „ Dar chiar şi în vremea noastră, aceste state se deosebesc printr-o întreită împărţire în Transilvania, Ţara Românească şi Moldova. Şi locuitorii acestora sunt români…..Dar în veacul nostru li s-a dat acelora alt nume, căci aproape toţi apusenii numesc pe moldoveni dani şi pe munteni draguli, măcar că nici românii înşişi nu folosesc aceste nume, căci ei îşi zic români, şi nici vecinilor nu le sunt destul de cunoscute, ci numai doar din auzite, şi nu tuturor, ci doar acelora care se îndeletnicesc cu literele”. (Călători străini despre ţările române, vol. I, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1968, p. 339-400, în Unirea Transilvaniei cu România, Bucureşti, 1982, p. 59 - 60 ). Călătorind prin Ţara Românească, prin anul 1532, Francesco della Valle, menţionează şi el că „românii îşi trag originea şi numele de la legiunile lui Traian, care după ce a cucerit Dacia şi au transformat-o în provincie romană, au lăsat locuitorilor numele de roman şi limba lor, care este puţin deosebită de a noastră, italiana”. (R. Ortiz, Manualetto rumeno, Bucureşti, 1939, p. 13).

Faptul că Francesco della Valle mărturiseşte în însemnările sale că informaţiile le-a primit de la călugării de la Mănăstirea Dealul, de lângă Târgovişte, demonstrează clar că

28

ideea latinităţii limbii şi a poporului român era bine răspândită în rândurile clerului românesc, încă din sec. al XVI-lea. De mare însemnătate pentru noi ne sunt scrierile lui Martin Opitz, de origine germană, care pentru o bună informare, vine în 1622 în Transilvania, învaţă limba română, perioadă în care ia contact şi cunoaşte bine realitatea. El face cunoştinţă în mod direct cu viaţa şi tradiţiile poporului român. După aprecierea lui, „nici Italia, nici Spania, nici Galia n-au păstrat atâta asemănare cu străbuna lor, cât a păstrat aceasta de la romani, atât de mult se înrudeşte latina cu româna”. (A. Sacerdoţeanu, Românii în mediul mediu. Dovezile continuităţii şi drepturile românilor asupra teritoriilor lor actuale, Bucureşti, 1936, p. 48, în Unirea Transilvaniei cu România, Bucureşti, 1972, p. 60). Foarte important este faptul că Opitz, pe lângă faptul că se pronunţă asupra vechimii românilor şi latinităţii limbii lor, el menţionează în scrierile sale şi urme romane păstrate de români pe teritoriul Transilvaniei – Valul lui Traian.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu, printre alţii, îşi aduce la un moment dat ca secretar pe Del Chiaro Fiorentino. Acesta stă în Ţara Românească timp de 7 ani, perioadă în care îi serveşte şi pe Şerban Cantacuzino şi pe Nicolae Mavrocordat. Pe lângă atribuţiile pe care le are ca secretar al cancelariilor domneşti, face şi diferite studii asupra poporului şi ţării în care se află.

Referitor la originea şi unitatea etnică a românilor el menţionează în studiile sale:

„Toată întinderea de pământ ce astăzi se numeşte Valahia, e o parte din vechea Dacie, în care se cuprindeau provinciile denumite de geografii de azi Transilvania, Valahia şi Moldova.”…..”În limba lor îşi zic români, patriei lor, adică Valahiei, Ţara Românească, iar limbii, limba românească, şi cu drept cuvânt, căci, dacă e vreo îndoială că valahii sunt urmaşii coloniştilor romani, limba lor

29

înlătură acea îndoială”. (Del Chiaro Fiorentino, Revoluţiile Valahiei, trad. De S. Cris. Cristian, Iaşi, 1929, p. 1-2 şi 6, în Unirea Transilvaniei cu România, Bucureşti, 1972, p. 60 – 61).

În sec al XV-lea, „Laonic Chalcocondil susţine şi el caracterul unitar al urmaşilor dacilor chiar dacă ei se află în trei unităţi politice distincte: „Ardealul” sau „Penodacia”, „Bogdania” şi „Ţara de la Istru”, unitatea lor de neam argumentându-se şi în unitatea de limbă”. (Doru Munteanu, Vinerea Neagră, Cjuj-Napoca, Editura Dacia, 1986 p. 83) Ştefan Ludwing Roth, în 1842, menţionează „Ardealul are demult, pe cale naturală, o limbă a ţării, care nu este nici cea germană, nici cea ungurească: este cea românească. Singura limbă de circulaţie generală în această ţară este limba românească”. (Doru Munteanu, Vinerea Neagră, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1986. p. 85). Kövári Laszlo, în 1847, în „Erdélyország statistikaj” scria: „Înrudirea cu Roma şi-o dovedesc (românii) de asemenea, prin port şi mai ales prin limbă, care după părerea lor, dintre toate fiicele limbii latine, a rămas cea mai fidelă maicii sale”. (Doru Muneanu, Vinerea Neagră, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1986, p. 85) Husyti András, menţiona în 1791: „Nici o naţiune nu are o limbă care să se asemene atât de mult cu vechea limbă latină ca limba valahă. Aceasta este o dovadă de netăgăduit că locuitorii Transilvaniei sunt urmaşii vechilor colonii romane”. (Doru Munteanu, Vinerea Neagră, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1986, p. 86) Concludente şi edificatoare sunt şi scrierile referitoare la retragerea Aureliană din perioada 247 – 249. Se înţelege clar că după retragerea trupelor, în fosta Dacie Romană a rămas o populaţie numeroasă care erau daco-romanii ce mai târziu şi-au zis valahi şi apoi români..

30

Losontzy Istvan – „Harmos kiss tükor” – 1771, scria: „Împăratul Aurelian în anul 274 a mutat de acolo pe vitejii romani în Moesia. Cei care rămăseseră mai departe, acolo, cu timpul…au devenit valahi, care-şi spun şi astăzi romani”. (Doru Munteanu, Vinerea Neagră, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1986, p. 87).

Iulius Jung – „Römer und Romanen in den Donauländern”, 1877 – „Împăratul Aurelian a putut trece peste Dunăre legiunile romane şi funcţionarii imperiali, dar, în nici un caz, o populaţie atât de numeroasă ca aceea a Daciei. Daco-romanii ţineau prea mult la pământul şi la gospodăriile lor ca să le poată părăsi”. (Doru Muneanu, Vinerea Neagră, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1986, p. 87) Sthepanus Kaprinai, în 1767 afirma: „Românii au preluat diverse denumiri de localităţi de la daci, pe care i-au continuat”. (Doru Munteanu, Vinerea Neagră, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1986, p. 88). Horváth Mihály – 1860, menţiona: „La ocuparea noii patrii dintre Tisa şi Dunăre, în ţinutul Bihorului se afla Menumorut care avea drept supuşi pe valahi şi pe chazari, iar în Banat, voievodul Glad care avea o armată compusă din soldaţi români. Ardealul propriu-zis se afla sub conducerea românului Gelu. După o rezistenţă înverşunată, Menumorut a făcut act de supunere, fiica lui căsătorindu-se cu fiul lui Arpad. Gelu a căzut pe câmpul de luptă în războiul purtat cu una din căpeteniile maghiare, Tuhatum, iar Glad a devenit şi el vasal regelui ungar, rămânând mai departe în stăpânirea voievodatului său. Aşadar, toate cele trei voievodate româneşti au intrat în stare de vasalitate faţă de regatul maghiar fără să cadă în stăpânire efectivă” (Doru Munteanu, Vinerea Neagră, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1986, p. 84)

31

Lasonczi Istvan, în 1781, consemna: „Ţara Ardealului, cu care Ungaria se învecina la răsărit, se numea cândva Dacia de Mijloc”. (Doru Munteanu, Vinerea Neagră, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1986, p. 84)

Benkö Iosif - 1766 – „ Atât de mare e numărul românilor, încât nu numai că le egalează, dar le şi întrece cu mult pe celelalte neamuri din Transilvania”. (Doru Munteanu, Vinerea Neagră, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1986, p. 84)

Ubicini – „Les origines l̀̀׳histoire roumaine”, 1886 – „Românii, în acest lung interval au dăinuit refugiaţi în munţi, la adăpost de şuvoiul invaziilor. Barbarii îşi aveau calea lor bine trasată, etapele stabilite dinainte, de la răsărit la apus…. Timpul n-a avut darul să ştirbească forţa, nici să slăbească speranţa daco-romanilor. Rămăsese aceeaşi rasă rezistentă, răbdătoare, întrucât se considera nemuritoare: « Românul nu piere », sună un dicton popular în toate regiunile României. Mai e şi un altul la fel de răspândit: «Apa trece, pietrele rămân». Apa era năvălirea barbară, românii erau pietrele”. (Doru Munteanu, Vinerea Neagră, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1986, p. 86) A. de Gerando – „La Transilvanie st ses habitants”, 1845 – „Românii sunt în Transilvania cei mai vechi locuitori ai pământului. Ei locuiau ţara şi aveau un principat când ungurii îşi întinseseră stăpânirea peste munţi în vechea Dacie”. (Doru Munteanu, Vinerea Neagră, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1986, p. 86) J. Söllner – „Statistik des Grossfürstenthums SSiebenbürgen”, 1856 – „Deoarece valahii se găsesc tocmai în regiunile pe care odinioară se ştie că romanii le aveau în stăpânire sub numele provinciei Dacia şi pentru că valahii sunt acolo mai mulţi şi mai denşi, unde cândva se aflau coloniile romane înfloritoare, din aceste motive noi trebuie să-i considerăm ca daci romanizaţi …. Dacii erau - după

32

cum dovedesc aceasta războaiele lor împotriva romanilor – prea numeroşi pentru ca să se poată şterge orice urmă a vieţii lor naţionale în timpul stăpânirii romane”. (Doru Munteanu, Vinerea neagră, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1986, p. 87) Mărturiile autorilor străini despre originea romană a poporului român, din care am amintit câteva din cele mai importante, constituie în acelaşi timp documente autentice cu privire la gradul de dezvoltare a conştiinţei de neam a poporului român încă din sec. al XV-lea, cele mai multe din însemnările amintite fiind rezultatul unor contacte directe dintre autorii lor şi populaţia românească. Mânat de acest lucru, probabil, domnul Moldovei, Iacob Heraclit Despotul, se adresa moldovenilor în 1562: „Cu voi, oameni viteji, coborâtori din valoroşi romani, care au făcut să tremure lumea, nădăjduiesc să cuceresc în curând locurile Moldovei mele ce le ţine păgânul, adică malurile Dunării, dar nu numai acelea, ci şi Valahia… şi astfel ne vom face cunoscuţi lumii întregi ca adevăraţi romani şi urmaşi ai lor” (E. Hurmuzachi, Documente, II, 1, p. 415-416, în Unirea Transilvaniei cu România, Bucureşti, 1972, p. 61). Dacă am menţionat până acum doar scriitori străini care au făcut consemnări în scrierile lor despre limba şi latinitatea poporului nostru, asta nu înseamnă că, cărturarii români nu s-au preocupat de acest lucru. Unul dintre cei mai mari umanişti români, Nicolae Olahus, ajuns în cele mai înalte funcţii în regatul maghiar, a susţinut în sec. al XVI-lea, pentru prima dată în istoriografia noastră ideea originii romane şi a unităţii etnice a poporului român, aducând în sprijinul acestei teze argumente de natură lingvistică şi numismatică. „Românii – spunea Olahus – se socotesc că sunt o colonie a romanilor. Dovada acestui lucru este că ei au multe cuvinte comune cu limba romană şi se găsesc multe monede de ale acelui popor în aceste

33

locuri; ele sunt, fără îndoială, mărturii însemnate ale vechimii şi stăpânirii romane aici”. (Gândirea social-politică despre unire (1859), Bucureşti, Ed. Politică, 1966, p. 10, în Unirea Transilvaniei cu România, Bucureşti, 1972, p. 61) El afirma totodată că „moldovenii au aceiaşi limbă, obiceiuri, religie ca şi cei din Muntenia” şi că „limba lor şi a celorlalţi români a fost cândva romană” (Gândirea social-politică despre unire (1859), Bucureşti, Ed. Politică, 1966, p. 10, în Unirea Transilvaniei cu România, Bucureşti, 1972, p. 61) Ideea originii romane a poporului şi limbii române a fost prezentă în toate marile scrieri ale vremii din sec. al XVII-lea, ajungând să se îmbine cu ideea unităţii lor de neam. Aceasta se regăseşte în introducerea traducerii din latineşte în slavoneşte a operei Imitaţio Christi, de către Udrişte Năsturel, care arată că „ în adolescenţă am fost cuprins de o mare şi aprinsă dragoste pentru limba latină sau romană, vădit înrudită cu a noastră încât nu mai aveam alte gânduri în minte şi în inimă, zi şi noapte eram înflăcărat pentru limba latină şi învăţătură”. (Gândirea social-politică despre unire (1859), Bucureşti, Ed. Politică, 1966, p. 12-13, în Unirea Transilvaniei cu România, Bucureşti, 1972, p. 61). Aceleaşi idei le întâlnim şi la cronicarii moldoveni, de la Grigore Ureche la Dimitrie Cantemir. Grigore Ureche are meritul de a fi susţinut în Letopiseţul Ţării Moldovei, originea romană a poporului român şi latinitatea limbii române, afirmând că „de la Râm ne tragem şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate”. (Gr. Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Ştiinţifică, 1967, p. 73)

Grigore Ureche, este primul român care afirmă şi susţine trei lucruri deosebit de importante pentru poporul român. El susţine unitatea poporului român, unitatea

34

teritoriului locuit de el şi majoritatea română a locuitorilor din Ardeal.

„Românii, câţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureşu, de la un loc sântu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”…sânt români peste tot locul, de mai multu-i ţara lăţită de români decâtu de unguri”. (Gr. Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ed. Ştiinţifică, 1967, p. 131-132)

Miron Costin, chiar în predoslovia lucrării De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor, scrisă în anii 1686-1691, spunea: „Biruit-au gândul să mă apuc de această trudă, să scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi semiţie sântu lăcuitorii ţării noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti, cum s-au pomenit mai sus, că toţi un neam şi odată descălecaţi sântu”. (Miron Costin, De neamul moldovenilor, în Unirea Transilvaniei cu România, Bucureşti, 1972, p. 63). În susţinerea ideii – originea comună a tuturor românilor – M. Costin pleacă de la adevărul, că cele trei ţări române, împreună, au format cu ani în urmă vechea Dacie. „Locul dară acesta unde este acum Moldova şi Ţara Muntenească este dreptu Dachia cum şi tot, Ardealul cu Maramureşul şi cu Ţara Oltului”. (Miron Costin, De neamul moldovenilor, în Unirea Transilvaniei cu România, Bucureşti, 1972, p. 63-64. Stolnicul C. Cantacuzino, în lucrarea sa Istoria Ţării Româneşti, tratează şi el problema originii românilor. El îşi motivează truda în felul următor: „de a nu rămâne orbi, muţi şi surzi faţă de trecutul nostru”. (C. Cantacuzino, Istoria Ţării Româneşti, în Unirea Transilvaniei cu România, Bucureşti, 1972, p. 64). Printre altele el scria: „Însă rumânii înţeleg nu numai ceştia de aici, ci şi din Ardeal, care încă şi mai neaoşi sânt, şi moldovenii şi toţi câţi şi într-altă parte să află şi cu această limbă….că dară pe aceştia, cum zic, tot români îi

35

ţinem, că toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură” (C. Cantacuzino, Istoria Ţării Româneşti, în Unirea Transilvaniei cu România, Bucureşti, 1972, p. 66). „Dupre ce au rămas rumânii în Dachia moşneni cât sub ascultarea împăraţilor romani au stătut şi apoi la ce au ajuns”, constituie un titlu de capitol al cronicii, intitulat aşa în mod sugestiv pentru a sugera ideea continuităţii populaţiei băştinaşe în Dacia. (C. Cantacuzino, Istoria Ţării Româneşti, în Unirea Transilvaniei cu România, Bucureşti, 1972, p. 66).

Cantacuzino menţionează că populaţia din Ardeal este majoritar românească şi acum ar fi şi mai numeroasă dacă mulţi nobili români nu şi-ar fi schimbat credinţa şi numele românesc, pentru a-şi păstra moşiile şi unele privilegii.

Nobilii unguri „au stătut vrăjmaşi şi pizmaşi românilor şi, atât cât ar fi putut, ar fi supus pe toţi supt jugul lor, cum şi pe mai multă parte din câţi se află acum în Ardeal i-au supus şi i-au făcut iobagi, cum le zic ei…Iar afară dintr-aceia mare parte şi din boierimea lor încă sânt şi să trag din români, ce numai stăpânirea acei ţării şi astăzi fiind calvină şi ei slujind la curţi s-au calvinit şi aşa tot unguri se cheamă: schimbându-şi credinţa şi-au schimbat şi numele de rumâni” (C. Cantacuzino, Istoria Ţării Româneşti, în Unirea Transilvaniei cu România, Bucureşti, 1972, p 66).

Iată deci câteva citate din scrierile unor iubitori ai condeiului din vremurile mai vechi, ce fără a fi mituiţi de nimeni, bănuiesc, menţionează că pământul Ardealului a fost locuit mai întâi de daci, care au fost mai apoi colonizaţi de romani, iar după retragerea Aureliană au rămas daco-romanii. Pentru orice om de bună credinţă logica este clară. Dacă în perioada 274 - 279, s-au retras armatele romane de pe pământul fostei Dacii fiindcă era nevoie de ele în Moesia, restul populaţiei a rămas pe loc ducându-şi existenţa în continuare. Dacă acceptăm că ungurii au trecut munţii abia în anul 896,

36

atunci este clar că au găsit populaţie pe aceste meleaguri. Rămăseseră toată populaţia civilă din acest areal geografic existentă la vremea plecării armatei romane şi chiar o parte a administraţiei romane, care din motive de vârstă înaintată, stare a sănătăţii etc., nu au putut pleca. Unii istorici maghiari ignoră chiar şi izvoarele lor, unde, printre altele, sunt menţionate luptele ce au avut loc la venirea ungurilor în Transilvania, cu Glad, Gelu sau Menumorut.

„La ocuparea noii patrii dintre Tisa şi Dunăre, în ţinutul Bihorului, se afla Menumorut care avea drept supuşi pe valahi şi pe chazari, iar în Banat, voievodul Glad avea o armată compusă din ostaşi români. Ardealul propriu-zis se afla sub conducerea românului Gelu. După o rezistenţă înverşunată, Menumorut a făcut act de supunere, fiica lui căsătorindu-se cu fiul lui Arpad. Gelu a căzut pe câmpul de luptă în războiul purtat cu una din căpeteniile maghiare, Tuhutum, iar Glad a devenit şi el vasal regelui ungur, rămânând mai departe în stăpânirea voievodatului său. Aşadar, toate cele trei voievodate româneşti au intrat în stare de vasalitate faţă de regatul maghiar fără să cadă în stăpânire efectivă”.

Horvath Mihaly – 1860, în Vinerea Neagră, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p. 84. Principala lor sursă de informaţii, veche, Faptele ungurilor (Gesta Hungarorum), scrisă de un cronicar anonim al regelui Béla al III-lea pe la sfârşitul sec. al XII-lea având drept sursă alte „geste” scrise în sec. al XI-lea, este contestată pe motiv că, acestea au fost scrise după mult timp de la desfăşurarea evenimentelor. Din filele acestei cronici, în care sunt relatate unele dintre momentele iniţiale ale cuceririi Transilvaniei de către unguri, se poate desprinde cu uşurinţă existenţa pe teritoriul Transilvaniei a trei ducate (voievodate), care şi-au apărat cu vitejie independenţa. Unul era cel condus

37

de „ducele” Menumorut în Crişana, având centrul în cetatea Biharia; un al II-lea în Banat, cu centrul posibil în cetatea Cuvin, condus de „ducele” Glad, care se găsea în fruntea unei oşti formate din români, bulgari şi pecenegi, şi al treilea în Transilvania propriu-zisă, unde era o populaţie formată din români şi din slavi (blasii şi slavii), condusă de voievodul Gelu (quidam Blachus). (Annonymus, Gesta Hungarorum, cap. XX – XXI, XXIV – XXVII, XLIV, L, LI, în Scriptores Rerum Hungaricum, Ed. Szentpétery, vol. I, Budapesta, 1937, p. 60 – 63, 64 – 69, 88 – 91 şi 99 – 105, în Unirea Transilvaniei cu România, Bucureşti, 1972, p. 17)

Aceste informaţii sunt verificate în parte şi de o cronică veche rusă, care consemna că ungurii, după ce au trecut nişte munţi înalţi, „începură să se lupte cu valahii şi cu slavii care trăiau acolo”. (Povest vremennâh let I, Moscova-Leningrad, 1950, p. 217, în Unirea Transilvaniei cu România, Bucureşti, 1972, p 17). În afară de mărturiile scrise ce stau în favoarea ideii de continuitate a poporului român în spaţiul carpato-dunărean, cercetarea arheologică din ultimele decenii au scos la iveală pe teritoriul României, numeroase dovezi ce întăresc această idee. Urmele unei activităţi neîntrerupte au fost descoperite în cursul cercetărilor arheologice în peste 50 de localităţi din Transilvania (Biertan, Lechinţa de Mureş, Cristeşti, Dej, etc.) Monumentul funerar creştin de la Biertan, în apropiere de Mediaş, cu inscripţia ego Zenovius votum posui (eu Zenovius am pus danie) sau descoperirile dintr-un cimitir roman din Alba-Iulia constituie dovezi concrete că cel puţin în a doua jumătate a sec. al IV-lea populaţia daco-romană continua să existe în Transilvania. Descoperirile de la Bratei, lângă Mediaş, aduc noi argumente despre prezenţa unei populaţii locale de agricultori şi păstori, care şi-au păstrat propriile sale tradiţii şi a

38

menţinut largi raporturi cu teritoriul romano-bizantin şi civilizaţia romană. Toponimia românească actuală sau numele unor localităţi dispărute, dar atestate documentar de-a lungul istoriei poporul român, oferă istoricului numeroase argumente pe baza cărora poate susţine continuitatea populaţiei daco-romană în Dacia şi formarea poporului român din aceasta.

Aproximativ 80% din numele de râuri, pâraie, văi, dealuri şi munţii sunt de origine daco-romană sau creaţie a populaţiei româneşti, restul fiind nume slave sau de altă origine. Râurile cele mai mari din spaţiul intra şi extra carpatic şi-au păstrat numele vechi, unele datând de pe vremea lui Herodot. (Dunărea, Siretul, Oltul, Mureşul, Crişul etc.) Originea latină a limbii române este şi ea un element incontestabil al continuităţii populaţiei daco-romane în acest spaţiu. Structura gramaticală a limbii române, morfologia, sintaxa, lexicul în marea sa majoritate şi în special fondul principal de cuvinte cu o întrebuinţare permanentă şi o circulaţie intensă sunt latine. Desigur că la acest fond, de-a lungul vremii s-au adăugat influenţe ale limbii slave şi a altor limbi în măsură mai mică. Apoi, tradiţia referitoare la autohtonia şi originea poporului român, probează şi ea veridicitatea acestui proces istoric. Ideea de romanitate a limbii şi de origine romană a poporului român a fost transmisă din generaţie în generaţie şi a alimentat conştiinţa de neam a locuitorilor din acest areal geografic. Din corespondenţa lui Ioniţă Asan, conducător al statului româno-bulgar prin anul 1200, cu papa Inocenţiu al III-lea, această idee este clar conturată şi prezentată. (Ion Popescu-Puţuri şi Augustin Deac, Unirea Transilvaniei cu România, Bucureşti, 1972, p. 16). „Acest lucru este recunoscut în 1308 şi de un călugăr dominican”. (Ion Popescu-Puţuri şi Augustin Deac, Unirea Transilvaniei cu România, Bucureşti, 1972, p. 16)

39

„Sub numele de români a fost atestată populaţia românească din Ardeal şi într-o scrisoare papală din 1345”. (Ion Popescu-Puţuri, Augustin Deac, Unirea Transilvaniei cu România, Bucureşti, 1972, p. 16) Începând cu sec. al XV-lea, ideea originii daco-romane şi unitatea etnică a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor devin elemente fundamentale în jurul cărora se ţese conştiinţa de neam a poporului român. De acum ia naştere şi se dezvoltă mai târziu ideologia sa naţională, pusă în slujba luptei pentru libertate şi unitate. Au trebuit să treacă însă câteva sute de ani ca la 1 Decembrie 1918 să se înfăptuiască marele act al Unirii tuturor românilor într-o Românie mare şi prosperă. Important a fost, că în această perioadă românii nu au stat să aştepte mila nimănui. Istoria le-a demonstrat că tratatele sunt mincinoase, că nimic din ce se promite nu se respectă. De aceea la 1600 Mihai Viteazul a trebuit să desăvârşească prima Unire cu sabia în mână. Vremelnică fiind, aceasta a avut o mare însemnătate, arătând românilor că soarta le este în mâini şi numai ei şi-o pot schimba. Apoi să amintim că ideea de unire şi libertate naţională a fost prezentă în toate programele revoluţionarilor de la 1848 din cele trei ţări române. Aceste mari şi importante evenimente din viaţa românilor din cele trei ţări (revoluţiile de la 1848), au fost precedate însă de mai multe revolte şi răscoale ţărăneşti pe teritoriul Transilvaniei, ce au avut drept scop punerea românilor în drepturile sociale fireşti. După lungi eforturi diplomatice, în 1861, marile puteri europene recunosc Unirea de la 1859, înfăptuită sub Alexandru I. Cuza. Aceştia au fost doar paşii mari, premergători Marii Uniri şi dovada luptei permanente a poporului român pentru libertate naţională, dreptate socială şi unitate naţională. Între aceste mari şi importante evenimente, marii înaintaşi ai neamului românesc: cărturari, domnitori, principi, înalţi prelaţi, împreună cu preoţii ortodocşi au promovat în rândul maselor

40

ideea de dreptate socială, libertate naţională şi unitatea de limbă şi neam. Dacă luăm în calcul documentele invocate mai sus am putea să răspundem la întrebările: Cine pe cine a ocupat? Care dintre popoare, român sau maghiar, a locuit pentru prima dată acest pământ numit Transilvania? Nu m-aş simţi câtuşi de puţin complexat dacă documentele ar aresta că românii au fost cei care au sosit mai târziu pe aceste meleaguri. Aş accepta cu demnitate adevărul istoric şi m-aş strădui să-i cunosc cât mai bine pe „fraţii” noştri unguri şi să mă înţeleg cât mai bine cu ei. De altfel, asta şi fac, în situaţia în care sunt convins că lucrurile nu stau aşa. Am lucrat o perioadă lungă de timp în mijlocul lor şi împreună cu ei şi pot afirma că majoritatea sunt oameni de mare omenie, cu caracter şi cu bun simţ. Am mulţi prieteni printre etnicii unguri şi îmi face plăcere să mă întâlnesc cu ei ori de câte ori am ocazia. Dacă istoria şi timpul, ne-a determinat să locuim pe aceleaşi meleaguri, nu este vina noastră ca majoritari, nici a lor ca minoritari. Datoria este de partea tuturor, ca să găsim soluţii la toate problemele şi să convieţuim în mod paşnic şi civilizat.

Patria este vatra sufletelor

Vitejiile nepieritoare nu se semnează, se consemnează

Înv. Liliana CRĂCIUN Şcoala cu Clasele I-IV „Grigore Tabacaru” Tărhăuş

„Puneţi copiii în faţa monumentelor în care este încorporată istoria...şi în felul acesta istoria poporului nostru nu va fi o materie de învăţat pe de rost azi şi de uitat mâine, ci un element de putere şi de iniţiativă în sufletul fiecăruia dintre noi”. Nicolae Iorga

41

Cartea este un ospăţ al gândurilor la care oricine este poftit. Încă de mici, copiii trebuie învăţaţi să citească, să ştie ce trebuie să citească, să-şi aleagă o carte pe măsura puterii lor de înţelegere. Pentru şcolari, mai ales pentru cei mici, primele noţiuni de patriotism se dobândesc în orele de lectură, se conştientizează treptat prin explicaţii succesive, pentru cei de clasa a IV-a însă, aceste noţiuni se reliefează mult mai clar în orele de istorie. Noi, învăţătorii avem menirea de a prezenta istoria ca pe o carte frumoasă, în care să păstrăm neşterse faptele de seamă din trecutul de luptă al poporului român. Istoria nu se compune numai din legende şi povestiri, ci este o ştiinţă care se bazează pe adevăr, pe fapte şi lucruri reale. Reforma sistemului de învăţământ pune accent pe efortul propriu al copilului în toate cele trei mari etape: predare, învăţare şi evaluare. Istoria românilor este un obiect de învăţământ cu mari resurse pentru educaţia patriotică a elevilor. Ea nu trebuie înţeleasă ca o seacă înşiruire de regi şi bătălii, ci ca o explicaţie a trecutului unui popor. Copilăria este piatra de hotar, acea perioadă deosebită din viaţa fiecăruia, este destinată anume pentru a însuşi noi cunoştinţe, pentru a descoperi frumosul din operele de artă, din viaţa înconjurătoare, dar şi pentru a cunoaşte urmele strămoşilor, faptele lor de glorie pentru pământul străbun. Sufletele copiilor aşteaptă sămânţa sănătoasă a faptei, caută în oglinda vieţii numai

42

imaginile frumoase ale lumii şi vor să le imite ca pe eroii basmelor. Au nevoie de lecţii pozitive totale în şcoală şi în afara ei. Cred că a fi un bun dascăl pentru elevii tăi, a-i conduce către formarea lor ca oameni care să trăiască în cultul muncii, al respectului pentru strămoşi, pentru normele morale, pentru civilizaţie, înseamnă a începe de la lucrurile aşa-zis mărunte, cotidiene, de la microuniversul lor, spre a ajunge apoi la problemele înalte ale spiritului.

Istoria ne prezintă oameni şi fapte. Din întrepătrunderea lor, pe coordonatele spaţiului şi timpului, putem înţelege nu numai ce s-a întâmplat în trecut dar şi calea pe care am ajuns la viaţa noastră de azi. Studiul istoriei ne familiarizează astfel cu felul de gândire al unor oameni, ne ajută să desluşim mai bine propriul nostru mod de a gândi, ne îndeamnă să reflectăm asupra propriilor noastre atitudini.

Dezvoltarea sentimentului patriotic porneşte de la iubirea familiei şi a localităţii, motiv pentru care elevii şcolii noastre au realizat o serie de activităţi care să confirme acest lucru. Referitor la dragostea pentru familie au realizat cu prilejul zilei de 8 Martie o serie de obiecte şi felicitări, fiecare după fantezia proprie, după materialul avut, dar mânaţi de dorinţa de a-şi arăta afecţiunea şi recunoştinţa faţă de mama. În ceea ce priveşte dragostea pentru moştenirea lăsată de străbuni elevii au fost învăţaţi să-şi respecte tradiţiile şi portul în cadrul formaţiei «Moştenirea strămoşească». Încă de mici ei au fost participanţi, chiar dacă uneori pasivi, la activităţile artistice ale acestei formaţii, apoi devenind participanţi activi.

43

Treptat modalităţile de lucru folosite pentru ca aceste cunoştinţe să fie cât mai trainice s-au diversificat: folosirea unor lecturi istorice captivante, întocmirea unor albume pe o temă dată, discutarea pe baza unor fotografii ce ilustrează aspecte ale vieţii oamenilor în diverse momente ale istoriei, învăţarea unor cântece patriotice, vizite şi excursii la monumente şi locuri istorice, depuneri de coroane şi flori la cimitirul eroilor şi la monumente istorice. Este nevoie de un alt mod de abordare a istoriei, a personalităţilor-eroi ai istoriei naţionale şi în acest scop investigarea istoriei locale trebuie să ducă nu la memorarea evenimentelor istorice la care aceştia au luat parte, ci la evidenţierea idealurilor ce au însufleţit acţiunile eroilor la care aceştia au participat.

Procedând în acest mod, sunt încrezătoare că micii şcolari vor îndrăgi istoria ca obiect de studiu, o vor înţelege corect, vor îndrăgi acest ţinut plin de istorie, patria şi poporul român fiind mândri de numele de român oriunde îi vor purta paşii vieţii când vor fi maturi. Şi pentru că am început printr-un citat al marelui istoric Nicolae Iorga aş încheia tot printr-un citat al unui alt mare român, Alexandru Odobescu: „Dacă vrem să fim şi mâine şi poimâine şi mai apoi, să nu nesocotim istoria patriei şi să-i redăm pretutindeni locul ce i se cuvine şi mai ales în şcoală – locul de frunte, deoarece istoria cuprinde toate la un loc: limba, cultura, tradiţiile…oamenii, şi cei de ieri, şi cei de azi dar şi cei ce mâine vor veni.”

44

BIBLIOGRAFIE 1. Alexandru, Gheorghe; Şincan, Eugenia – Îndrumător

metodic pentru învăţători, părinţi şi elevi ( lecturi literare pentru ciclul primar ), Editura „Gheorghe Cârţu Alexandru” , Craiova, 1994 2. Dornescu, Maria – De vorbă cu micii creatori ( Sugestii, sfaturi, compuneri, poezii ) , Editura Optima, Iaşi, 2006 3. Învăţământul primar, revistă dedicată cadrelor didactice, Editura Discipol, Bucureşti, 2000 4. Viitorul la pătrat, revistă interactivă a dascălilor din şcolile de pretutindeni, Editor Casa Panda, Iaşi, 2006.

GRAIUL ,,CEANGĂIESC” din comuna Ghimeş-Făget, Judeţul Bacău

Prof. Ana-Maria BÂRSAN S.A.M. Făget, judeţ Bacău

ARGUMENT ,,Limba este tezaurul cel mai preţios pe care-l

moştenesc copiii de la părinţi, depozitul cel mai sacru lăsat de generaţiile trecute şi care merită de a fi păstrat cu sfinţenie de generaţiile ce-l primesc”.

(Vasile Alecsandri) În ultima perioadă, problema ceangăilor a

reţinut în mod constant atenţia cercetătorilor lingvişti, dând naştere unei îndelungate controverse, axate în jurul sistemului fonetic, al morfologiei şi sintaxei. Unii cercetători unguri au considerat că ceangăii sunt o enclavă de origine maghiară având religia catolică. Dumitru Mărtinaş, în lucrarea sa ,,Originea ceangăilor din Moldova”, afirmă: ,,Ca origine, ceangăii cuprind două categorii etnice:

45

a) Este vorba în primul rând de marea majoritate a celor concentraţi în regiunea municipiului Roman (grupul nordic) şi Bacău (grupul sudic), despre care se ştie în mod cert că nu sunt secui, se îmbracă în port românesc, vorbesc cei mai mulţi într-un grai specific transilvănean şi trăiesc după datina şi felul românilor. După limba pe care o vorbesc, după tradiţiile şi coordonatele lor etnografice, aceştia sunt originari din Transilvania.

b) Pe locul al doilea ca importanţă numerică se situează grupul celor de origine secuiască, aşezaţi în marea lor majoritate pe văile Trotuşului şi Tazlăului şi puţini pe valea Siretului.”1

Din dorinţa ca această lucrare să fie un studiu asupra particularităţilor lingvistice ale comunei Ghimeş-Făget, din judeţul Bacău, prima parte se axează pe anumite concepte lingvistice şi teorii asupra influenţelor limbii maghiare şi ale limbii române din comuna Ghimeş-Făget, iar partea a doua a lucrării vizează câteva elemente specifice ale graiului ,,ceangăiesc” din zonă. Baza documentară a acestei lucrări o constituie cercetarea de teren întreprinsă în diverse etape, ale cărei rezultate sunt necesare în analiza faptelor de limbă. Pentru întocmirea acestei lucrări, materialele referitoare la localitatea Ghimeş-Făget au fost adunate din tratate, cărţi care se ocupă de problema ceangăilor din Moldova, din revistele publicate pe această temă.

Lucrarea îşi propune să demonstreze că majoritatea cetăţenilor acestei localităţi sunt

1 D. Mărtinaş, Originea ceangăilor din Moldova, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, p. 60.

46

bilingvi şi că aceştia nu se află în căutarea identităţii.

Realizând ancheta dialectală, s-a observat că locuitorii din comuna Ghimeş-Făget vorbesc o ,,limbă” asemănătoare cu subdialectul moldovean şi o altă limbă identică cu graiul secuiesc. Acest lucru se datorează faptului că unii dintre aceştia au ca limbă maternă limba maghiară şi la şcoală au studiat limba română sau invers, adică au limba română ca limbă maternă şi au studiat la şcoală limba maghiară. Astfel, locuitorii din comuna Ghimeş-Făget, prin graiul pe care îl vorbesc, dovedesc că în această regiune a existat întotdeauna această îmbinare între cele două limbi. Un aport la conservarea graiului l-a avut şi religia catolică, lucru care pare a avea continuitate şi nu se preconizează schimbări în viitor.

Fără a avea pretenţia de a fi realizat o lucrare completă, am încercat stabilirea particularităţilor fonetice, morfologice şi sintactice ale graiului vorbit în zona Ghimeş-Făget, care este de tip moldovenesc, cât şi elementele specifice care îl diferenţiază de limba literară.

A. Accentul Graiul din această localitate, în ceea ce

priveşte accentul, nu prezintă prea multe abateri de la limba literară. Există însă şi unele cuvinte care prezintă particularităţi ce le deosebesc de graiurile vorbite în alte zone. De exemplu, cuvântul harnic nu se rosteşte ca în limba literară, ci accentul este mutat pe ultima silabă: harníc. De asemenea, cuvântul mórcov îşi schimbă accentul pe ultima silabă, ajungând să fie rostit de unii vorbitori morcóv.

47

Trebuie specificat însă faptul că acest fenomen apare în cea mai mare parte la vorbitorii mai în vârstă, care moştenesc încă influenţa graiului ceangăiesc.

Cuvintele pronunţate astfel nu modifică cu nimic sensul cuvintelor, ci doar le oferă o anumită particularitate.

B. Vocalismul Sistemul vocalic al acestui grai este destul de

bogat, manifestând o tendinţă de închidere a vocalelor anterioare.

v a accentuat Această vocală se pronunţă de obicei ca şi în

limba literară: ,,drániţî”, ,,cosáş”, ,,jar”, ,,dar”, ,,ápâ”. a accentuat poate deveni vocala ,,ă” în cazul unor verbe de conjugarea I, la indicativ prezent: ,,eu săp”, ,,eu săr”, ,,eu căr”.

Diftongul ,,ea” poate trece la ,,a” accentuat, pentru că se află sub influenţa lui ,,e”:

seáră > sáră; seámă > sámă. Vocala a accentuată din diftongul ea (ia) poate

trece la vocala e, fie că se află în poziţie mediană: ,,tăiet”, ,,băiet”, fie că se află în poziţie finală: ,,ţurţuré” (*ţurţureá), ,,duşume”, ,,me” (-mea , adjectiv pronominal posesiv).

Ca în întreg graiul moldovenesc, şi în această localitate există tendinţa de a transforma pronumele demonstrative de apropiere şi de depărtare într-o formă mai scurtă, care începe cu vocala ,,ă”, cuvinte ce nu corespund normelor literare: ,,ăsta”, ,,ăla”, ,,ălalt”, ,,ălea”, ,,ăia”.

v a neaccentuat Vocala a neaccentuată manifestă aceeaşi

tendinţă de închidere ca şi vocala a accentuată,

48

prezentând în unele cazuri doar unele modificări de timbru.

v ă neaccentuat Un fenomen interesant întâlnit pe parcursul

anchetei efectuate este închiderea lui ,,ă” spre ,,â”, ,,ê”, aceasta fiind o caracteristică a întregului grai moldovenesc: ,,cămiéşâ”, ,,sárâ”, ,,ќátrâ”, ,,cásâ”, ,,cărúţâ”, ,,mázâri”, ,,grădínâ”, ,,secárâ”.

Închiderea lui ,,ă” final la ,,î” are urmări în planul morfologiei, prin neutralizarea opoziţiei de număr la unele substantive şi adjective feminine.

Vocala ,,ă”, înainte şi chiar după accent trece la ,,a” accentuat, în cuvinte precum: ,,camiéşâ”, ,,malái”, ,,padúre”, ,,caníţă”.

Acest fenomen este explicat de S. Puşcariu ca asimilare regresivă cu a accentuat (ă… à > a… á), fenomen extins ulterior şi la ă protonic general, indiferent de timbrul vocalei accentuat. La aceeaşi concluzie au ajuns R. Tudoran, Al. Graur şi I. Iordan, care însă au făcut deosebirea între cele două situaţi, considerând că trecerea lui ,,ă” protonic la ,,a”, în cuvinte cu alte vocale accentuate decât ,,a”, s-ar datora unei influenţe străine.

v e accentuat Închiderea lui e la ă este un fenomen des

întâlnit în acest grai: ,,sămínţe”, ,,năcáz”. De asemenea, e medial apare în poziţie

protonică în cuvinte ca: ,,feméii”, ,fečór”, precum şi în prepoziţii: ,,di pi”, ,,písti”.

După consoanele ,,s”, ,,z”, ,,ş”, ,,j”, ,,t”, ,,d” şi uneori ,,r”, vocalele palatale e, ė trec la corespondentele lor din seria centrală, ,,ă”, ,,î”: ,,ţăs”, ,,bucăţắli”, ,,pătrunjắl”, ,,băţấv”, ,,urzấci”.

49

Vocala e accentuată poate trece la diftongul ie în poziţie iniţială: ,,iecóu”, ,,ielástic” sau în poziţie medială: ,,a şiérne” (a cerne), ,,gier”.

În poziţie finală, vocala ,,e” poate deveni ,,i”: ,,dúlşi”, ,,siéti”, ,,mérii”.

Din dorinţa de a se exprima cât mai repede, unii vorbitori au tendinţa de a omite unele sunete. Aşa este şi cazul vocalelor ,,e” sau ,,i”: ,,câinele - cấnili”, ,,tăviţe – tăvéi”, ,,cuţitele – cuţítili”.

v e neaccentuat Închiderea lui e final neaccentuat la i apare în

toate graiurile moldoveneşti, constituind o trăsătură caracteristică a subdialectului, cu toate că fenomenul apare şi în alte subdialecte: ,,bíni”, ,,subţíri”, ,,vérdi”, ,,a árdi”.

v i accentuat Această vocală, după consoanele dure, devine

î: ,,cuţît”, ,,puţấn”, ,,ascuţất”. Datorită faptului că aceste consoane

menţionate se pronunţă dur, după ele nu sunt admise vocalele palatale, ci numai vocale din seria centrală.

i neaccentuat Această vocală se comportă întocmai ca şi cea

accentuată, adică trece la î după s, z, t: păzất. v accentuat

Prin transformare, o accentuat poate deveni ă: ápăi (,,apoi”) sau diftongul io – cuptiór.

Diftongul ea (ia) Acest diftong apare monologat în a, după

consoanele s,z, j, t, d, în cuvinte ca sárâ. De asemenea, acest diftong în poziţie finală apare ca e: súe, spúne.

Vocalele finale

50

Aceste vocale au tendinţa de închidere, fiind o trăsătură a întregului grai moldovenesc: ,,plóuî”, ,,gheáţî”.

C. Consonantismul Graiul românesc ceangău se distinge prin

câteva particularităţi fonetice proprii, necunoscute graiului moldovenesc. Principalele caracteristici fonetice care îl diferenţiază net de graiul moldovenesc stabilite de Dumitru Mărtinaş sunt:

1. Africatizarea dentalelor ,,t”, ,,d” urmate de ,,e”, ,,i”, de exemplu: ,,frúnči”, ,,múnči”, ,,lápči”.

2. Rostirea siflantă s:ş şi z:j, de exemplu: ,,cozóc”, ,,coázî”.

3. Conservarea lui e' (muiat) netrecut la i, atestată la verbul a lua: ,,eu l'eu”; ,,tu l'ei”, ,,el l'e”, ,,ei l'eu”.2

Aceste caracteristici stabilite de Dumitru Mărtinaş nu au fost întâlnite pe parcursul anchetei realizate în localitate. Totuşi ,,cele trei fenomene menţionate, dintre care primele două foarte frecvente, îi conferă o individualitate proprie africatizantă şi siflantă transilvăneană, cu mult mai marcantă şi mai caracteristică decât particularităţile care diferenţiază, de exemplu, subdialectul moldovenesc de cel muntean.”3

Aceste particularităţi menţionate diferenţiază într-o mică măsură graiul ceangăiesc din localitatea Ghimeş-Făget de celelalte graiuri din localităţile din împrejurimile Bacăului.

Consoanele dure din acest grai imprimă un regim special vocalelor anterioare, transformându-

2 Apud Dumitru Mărtinaş, op. cit. 3 Apud Dumitru Mărtinaş, op. cit.

51

le în corespondenţele lor din seria centrală, astfel încât vocalele ,,e”, ,,i” devin ,,ă”, ,,î”, iar diftongul ea (ia) se transformă în vocala a . De exemplu: ,,semn” – sămn; ,,puţin” – puţấn; ,,zic” – zîc.

Labialele palatalizate sunt foarte răspândite în zona Moldovei.

Ocluziva bilabială p O caracteristică a graiului din zonă este

tratamentul acestei bilabiale. Aceasta este palatalizată şi astfel este transformată în ocluziva velară surdă ,,ќ”. Acesta este un stadiu final de palatalizare, care presupune înlocuirea bilabialei p cu velara surdă ќ: ,,căќíţe”, ,,serќ”, ,,ќiátră”.

Deşi fenomenul ,,palatalizării labialelor” cuprinde o parte importantă a teritoriului dacoromân, aria subdialectului moldovean reprezintă zona tipică a formelor cu labiale palatalizate, căci aici fenomenul se produce cu consecvenţă.

Din punct de vedere morfologic, graiul acestei localităţi pune în discuţie câteva probleme importante. Aşa cum se va vedea şi pe parcursul anchetei efectuate în acest sens, problemele pe care le întâmpină vorbitorii nu sunt doar de ordin fonetic. Localnicii confundă uneori genul unui substantiv cu altul, folosesc numărul plural foarte des, chiar dacă este vorba de un substantiv la numărul singular şi, cel mai des, folosesc articolul proclitic atât la masculin, cât şi la feminin, în forma ,,lu’ ”.

VERBUL O problemă discutabilă este cea a verbelor

iotacizate. Consoanele t, d, n, r urmate de ,,i” se transformă în mare parte a cazurilor în ,,ţ”, ,,z”, ,,i”

52

(de exemplu: ,,a veni – să viu”, ,,a spune – să spui”, ,,a pune – să pui”). Preferinţa aceasta se manifestă şi în scris, şi se îndreaptă mai mult spre ,,t”, ,,d”, ,,r” decât spre ,,n”.

O problemă care apare nu doar la vorbitorii de rând, ci şi chiar în rândul intelectualilor este trecerea unor verbe de la conjungarea a II-a care se termină în diftongul ,,ea” la conjungarea a III-a cu terminaţia ,,e”: a plăcea – ,,a pláce”; a cădea – ,,a cáde”; a vedea – ,,a véde”.

În graiul acestei localităţi se produce un fenomen fonetic care duce la modificarea lui ,,-e” în ,,-ă” la persoana a III-a la indicativ şi conjunctiv: ,,(să) coásă”, ,,(să) miroásă”.

Verbul impersonal ,,trebuie” prezintă unele particularităţi în acest grai. El fie trece de la forma impersonală la o formă personală, fie este prezent într-o formă scurtă: ,,io trébui sâ mai fac curăţénii”, ,,tu trébe să mergi la şcoálâ” sau ,,mai tre’ sâ lucrấm”.

La modul conjunctiv, cele mai multe modificări faţă de limba literară sunt de obicei de ordin fonetic: ,,sâ fáŝi”, ,,sâ ţésî”, ,,sâ coásî”, ,,sâ adúnă”.

La unele verbe de conjugarea a IV-a, cum ar fi verbele ,,a jeli”, ,,a cerşi”, apare vocala ,,ă” în loc de ,,e”: ,,eu jălésc”, ,,eu ĉerşấsc”.

Verbul ,,a fi”, fiind un verb de conjugarea a IV-a, prezintă o anumită particularitate la modul indicativ prezent, persoana I, sg.: ,,eu iesc”. Această formă este folosită doar de vorbitorii mai în vârstă.

Un alt exemplu este cuvântul ,,învăţătoreasă”, care provine din limba latină (învăţa < lat. invitiare), iar derivarea acestuia cu

53

sufixul ,,-easă” adăugat la termenul ,,învăţător” se explică prin faptul că acest cuvânt nu a fost socotit derivat.

Limba română, în comparaţie cu celelalte limbi romanice, prezintă o unitate evidentă în ceea ce priveşte lexicul de bază.

În domeniul lexicului deosebirile dialectale sunt mai numeroase şi mai variate decât cele din domeniul foneticii sau al morfologiei. Cuvintele se caracterizează prin diversitatea originii, circulaţiei, productivităţii, stabilităţii. Caracterul deschis şi mobil al vocabularului reflectă, cu pregnanţă, transformările din viaţa societăţii prin legătura lui strânsă cu faptele extralingvistice. Apariţia sau dispariţia unor realităţi creează cuvinte noi, iar altele se învechesc şi dispar.

Aceste particularităţi lexicale se află în strânsă legătură cu anumite fenomene specifice, referitoare mai ales la cultura materială. Elementele denumesc, de obicei, noţiunile şi obiectele care sunt caracteristice condiţiilor de viaţă, culturii şi economiei unei regiuni aparte, unei anume zone etnografice, cauză pentru care noţiunile şi obiectele respective nu au nici denumirile corespunzătoare. Aceste cuvinte nu intră în limba comună, dar ele sunt absolut necesare pentru vorbitorii graiurilor unde este folosit obiectul sau unealta respectivă.

La analiza lexicului din punct de vedere etimologic şi al circulaţiei lui, se observă în graiul acestei localităţi o interesantă împletire de termeni de diverse origini, mai ales în ceea ce priveşte noţiuni care nu intră în lexicul de bază.

O mare parte a cuvintelor pe care le-am întâlnit în cadrul anchetei efectuate sunt elemente

54

lexicale caracteristice întregului grai moldovenesc. Este de necontestat faptul că au existat numeroase influenţe din alte limbi care au condus la îmbogăţirea acestui grai cu elemente noi sau au modificat cuvintele existente deja în acest grai.

Activitatea folcloristică a lui C. Rădulescu- Codin

Prof. Ion ROŞOIU Înv. Maria ROŞOIU

Şcoala cu Clasele I-VIII Bascov, judeţ Argeş Munca de căpetenie a folcloristului C.Rădulescu-Codin

s-a desfăşurat în cele două domenii, care se completează reciproc: al etnografiei şi al culegerii textelor populare.Lucrările etnografice sunt însă cu mult mai limitate decât culegerile folclorice care vădesc competenţa sa, în care şi-a pus energia şi pasiunea. O prima problemă ce trebuie studiată din cercetarea culegerilor de folclor ale lui C.Radulescu-Codin este cum s-a desfăşurat în timp munca de culegător al creaţiei orale şi care este aria culegerilor lui. Dragostea sa faţă de produsele populare datează încă „de pe când eram pe băncile şcoalei normale”, adică începând cu 1891. La formarea personalităţii folcloristului şi a marii sale dorinţe de a nu lăsa să se piardă „în invălmăşagul uitării, acele sicrie sfinte ale credinţei”, contribuţia hotărâtoare a avut-o eruditul profesor G. Şapcaliu, „cunoscător desăvârşit şi cercetător al trecutului”. Având o inteligenţă sclipitoare şi o memorie uimitoare, Şapcaliu asimilase o vastă cultură literară, filozofică şi istorică. Numele acestuia, sfaturile, materialele folclorice, sunt amintite cu recunoştinţă de Codin în lucrările

55

sale. Sub îndrumarea atentă a profesorului, Codin continuă munca de culegător cu pricepere şi pasiune, până în 1896, adunând poveşti, legende, poezii, proverbe, ghicitori, în timpul vacanţelor şcolare, de la bătrânii din satul Zgripcesti, satul său natal. Alături de acestea, le notează şi pe cele auzite în copilărie de la mama sa şi de la vechiul prieten, Moş Gheorghe al Badei. Rodul acestei munci stă în masivul volum: ”Din Muscel. Cântece poporane”, care-i aduce tânărului absolvent felicitările poetului G.Coşbuc, ce semnează şi prefaţa:”....îţi doresc succes şi mai departe.....Şi-ţi strâng mâna cu prietenie”.Incurajat, se aşterne din nou la lucru. Noul domeniu de cercetare îl reprezintă acum comuna Priboieni, unde tânărul a fost repartizat ca învăţător, şi comunele vecine. Codin străbate satele Muscelului şi, în parte, ale Argeşului şi Dâmboviţei. Rezultatul nu întârzie să se arate :Gustav Weigand îi scrie introducerea noului volum „O seamă de cuvinte din Muscel”, tipărit de Gh. N. Vlădescu în Câmpulung, în 1901. La scurtă vreme, în 1904, o nouă culegere vede lumina tiparului:” Dafii, snoave şi poveşti”, elaborată în colaborare cu St.St. Tutescu.

În vara anului 1909, când apar materiale de mitologie şi hagiografie populară din Muscel în” Sărbătorile poporului cu obiceiuri, credinţe şi unele tradiţii legate de ele”, Rădulescu-Codin îşi lărgeşte considerabil aria de lucru, primind din partea Ministerului Instrucţiunii sarcina de a face o călătorie de studii prin ţară şi “Pe la fraţii din Ardeal”, alături de G. Coşbuc, Şt. O. Iosif, Al. Vlahuţă”. Cu acest prilej, pe lângă îmbogăţirea şi sistematizarea materialelor culese deja în cele trei judeţe amintite, Codin face explorări ”prin sate din Constanţa, Mehedinţi, Vâlcea şi Arges, cum şi în insula Ada-Kaleh, părţi din Banat, Ţara Oltului şi a Bârsei din Ardeal”.

„Legende, tradiţii şi amintiri istorice” publicată de Academia Româna, în 1910, precum şi povestirile publicate tot de Academie în 1913, cu titlul „Îngerul românului”, reprezintă o mică parte din ceea ce a cules Codin până la această dată.

56

Cea mai mare parte a materialului cules, urma să fie publicat în 1913 de către Academia Română, într-o culegere masivă de 948 file. Din păcate, proiectul nu a fost realizat nici în acel an şi nici mai tarziu, culegerea, care trebuia să fie opera folclorică capitală a lui Codin, aflându-se în manuscris la Biblioteca Institului de folclor din Bucureşti. Din lucrarea citata a lui Dan Simionescu, aflăm ca în prefaţa acestei culegeri Codin scria că materialele prezentate, altele decât cele publicate până acum, reprezintă rodul strădaniilor sale de la apariţia primei culegeri, în 1896, şi până în 1913, şi că terenul explorat este mai vast decât până acum, cuprinzând satele judeţului Muscel şi Dâmboviţa, apoi judeţele Mehedinţi, Dolj, Romanaţi, Ialomiţa, Argeş, Constanţa, Tutova, Roman, chiar şi Ardeal şi Bucovina .Aria de lucru a folcloristului a cuprins aproape întreaga ţară. De altfel, perioada cu cea mai intensă activitate este cea anterioară anului 1914, când sunt culese şi poveştile din „Făt-Frumos (1914), snoavele din „Vine roata la ştirbina”, precum şi cântecele bătrâneşti versificate din Chira-Chiralina(1916). În timpul concentrărilor din 1914-1915, cât şi în anii războiului care au urmat, 1916-1918, folclorul se îmbogăţeşte cu creaţii noi, în special din cele versificate, referitoare la noua realitate socială. Codin îsi intensifică din nou culegerile pe teren, de data aceasta culegând şi publicând “Cântece din război zise de flăcăi şi fete” între 1914 şi 1919.

Până în anul 1926, când a părăsit această lume, Codin publica materiale din vechile şi voluminoasele lui culegeri inedite sau tipărite: în 1925 „Cojocul lui Sărăcilă. Poveşti alese din culegerile mele”; în 1926 „Nevasta leneşa” care conţine poveşti, legende, pilde şi snoave din popor şi „Cal de smeu, Leu-paraleu”, cu poveşti, legende şi snoave.

Ultima colecţie, ce trebuia să apară în 1926, dar care n-a mai văzut lumina tiparului din cauza morţii neaşteptate a folcloristului, „Cântece batrâneşti şi istorice”, cuprinde şi ea câteva balade alese din colecţiile publicate mai înainte: „Miu

57

Sglombiu”, „Ilinca Şandrului”, „Copilaş Român”,etc. Această culegere, rămasă în manuscris, se află tot la Biblioteca Institutului de folclor din Bucureşti

După moartea lui Rădulescu-Codin, au fost reeditate câteva din culegerile lui: v „Cojocul lui Sărăcilă” în 1929, care nu aduce nimic în plus

faţă de ediţia din 1925; v „Literatura, tradiţii şi obiceiuri din Corbii-Muscelului” tot în

1929, culegere publicată pentru prima dată, cuprinzând note istorice, 24 de arii, 162 de figuri în text şi vederi din Corbi, o parte din toate acestea reluate din „Comuna Corbi şi locuitorii săi”;

v Din trecutul nostru. Legende, tradiţii şi amintiri istorice”.Pe coperta nu apare anul publicării.Culegerea este total diferită de „Legende, tradiţii şi amintiri istorice din Oltenia şi Muscel” apărută în 1910.

v „Poveşti” în 1957, sub îngrijirea lui Virgiliu Ene. C.Rădulescu-Codin este un folclorist care a adunat şi

publicat material folcloric cu hărnicie, întreaga viaţă, având ca teren de lucru ţinuturi din Muntenia, Moldova şi Ardeal, dar care rămâne reprezentativ pentru folclorul muscelean şi al ţinuturilor învecinate cu fostul judeţ Muscel.

Metoda de lucru Cu firea lui mereu veselă şi deschisă, îmbrăcat

totdeauna cu obişnuitul costum tărănesc, trăind în mijlocul tăranilor o viaţă simplă şi modestă ca a lor, C.Rădulescu-Codin, fiind şi binecunoscut în regiune, şi-a apropiat pe cei mai bogaţi culegători de folclor, pe cei mai talentaţi povestitori populari, pe cei mai buni creatori de literatură populară.De la aceştia a ascultat Codin, de nenumărate ori, acele fermecate povestiri şi acele minunate versuri, care-i plăceau atât de mult. În privinţa consemnării scrise, O. Bârlea , spune că, produsele folclorice ale lui Codin “nu sunt nici culese după dictat, nici stenografiate”. Pentru speciile foarte lungi, el işi nota doar

58

schema cu unele expresii, ce puteau fi uşor reţinute, datorită formei lor cristalizate, apoi repovestea naraţiunea în manieră populară. Limbajul folosit este foarte apropiat de cel popular, folcloristul însusi folosindu-l în discuţiile cu ţăranii. Măiestria artistică e pe măsura talentatului orator. Codin povesteşte cu vivacitate, cu dialoguri spumoase, căutând să nu se depărteze prea mult de la forma folosită de povestitor:”O bună parte din ele-spune el-sunt scrise vorbă cu vorbă, aşa cum le-am auzit din gura povestitorilor şi la foarte puţine poveşti, n-am putut da pe lângă fondul-care e nealterat-forma aşa cum am auzit-o: am căutat să le scriu totuşi în felul cum le spun povestitorii. Dar acestea, aşa de puţine, mă fac să am zilnic păreri de rău că n-am învăţat stenografia care mi-ar folosit mult la culegerea poveştilor

Culegerile de folclor ale lui C.Rădulescu-Codin au totdeauna introduceri ample, care dovedesc o profundă cunoaştere a materialelor folclorice, şi texte însoţite de note foarte preţioase, care folosesc la istoria folclorului şi la cunoaşterea genezei creaţiilor populare. Multe din aceste note se prezintă ca mici studii monografice cu teme folclorice, ca, de exemplu,notele din culegerea “îngerul românului”, care, adunate, ar putea constitui un documentat studiu despre înfăţişarea animalelor în folclorul nostru şi rolul lor în basm

C. Rădulescu-Codin a dat o importanţă mare limbii, graiului local în care povestitorii îi comunicau creaţiile populare. Deoarece, era adeptul reproducerii exacte a creaţiei, în culegerile lui se întâlnesc multe regionalisme, cu care, mai totdeauna, el a alcătuit glosare. Aceste glosare cuprind cuvintele nu izolate, ci în context, care de multe ori este un fragment sau chiar o poezie întreagă, astfel că sensul explicat de autor poate fi intuit. Glosarele cuprind expresii şi zicători populare, culese din textele volumului respectiv, care ridică valoarea ştiinţifică a lucrării.

59

C. Rădulescu-Codin a fost o personalitate marcantă, cu multiple preocupări Asumându-şi rolul de „făclier al satelor”, el a desfăşurat neobosit o muncă titanică pentru ridicarea nivelului cultural al sătenilor, în mijlocul cărora a trăit, pentru a-şi continua cu succes activitatea didactică, pentru a conduce cu pricepere cele două gazete de sub direcţia sa, pentru a întreţine o bogată corespondenţă, dar, mai ales, pentru a nu lăsa să se piardă acele „sfinte comori” ale poporului.

Întreaga activitate a folcloristului, numărul mare al colecţiilor publicate şi valoarea acestor culegeri au determinat aprecieri juste din partea folcloriştilor români, care-i acordă un loc important în folcloristica românească.

Robea afirma următoarele: Contribuţia folclorică îl situează în galeria marilor folclorişti: Simion Florea Marian, I. Pop Reteganul.

Cunoscutul universitar şi cercetător Dan Simionescu apreciază de asemenea: „Munca lui C. Rădulescu-Codin dovedită şi consemnată în atâtea lucrări valoroase, ne îndreptăteşte a-l scoate din rândul folcloriştilor mărunţi”.

Bibliografie:

M.Robea, C., Rădulescu-Codin - pedagogul, în „Studii literare”, Bucureşti, 1977, pag.112;

Ion, Cruceană, „Momente şi figuri argeşene” I, 1980, pag. 162;

Ovidiu, Bârlea, Istoria folcloristicii româneşti - Introducere, pag.6-7.

60

MUZEE ŞI CASE MEMORIALE DIN JUDEŢUL SUCEAVA

Excursie tematică de o zi Inst. Mariana ONU

Şcoala cu cls. I-IV Huşi, Judeţ Suceava Excursiile tematice sunt o modalitate excelentă pentru dezvoltarea sentimentului de apartenenţă, a tinerei generaţii, la valorile strămoşeşti ale istoriei şi culturii naţionale. Tema activităţii şi durata: Muzee şi case memoriale din judeţul Suceava, o zi. Traseul excursiei: Şcoala Huşi, Fălticeni, Suceava şi retur. Mijloc de transport: microbuz. Scopul: cunoaşterea cultural–etnică şi istorico-geografică a judeţului Suceava, reprezentat prin mari personalităţi româneşti; stimularea cunoaşterii interculturale prin colectarea informaţiilor scrise despre mari personalităţi româneşti. Obiective: v să-şi însuşească corect informaţiile de pe teren; v cultivarea dragostei faţă de valorile spirituale ale

neamului românesc; v preţuirea patrimoniului naţional. Pregătirea excursiei Se stabilesc obiectivele care vor fi atinse prin realizarea acestei activităţi, se alege traseul şi locaţia care va fi vizitată. Se stabileşte programul zilei şi costul excursiei, se fac recomandări cu privire la echipament, alimente, măsuri de comportament. Pentru consemnarea datelor şi observaţiilor, elevii vor avea carneţele şi creioane. Desfăşurarea excursiei

61

Grupul de elevi care parcurge itinerarul, trebuie să cunoască unele reguli de disciplină necesare şi obligatorii unei excursii. Sub îndrumarea cadrului didactic, grupul trebuie să menţină o atmosferă plăcută pe tot parcursul excursiei (jocuri, cântece, concursuri). Se prezintă o caracterizare a obiectivului care va fi vizitat. Se vizitează: Muzeul Naţional al Bucovinei, Muzeul Etnografic al Bucovinei, Muzeul satului bucovinean, Muzeul de Ştiinţele Naturii, Observatorul Astronomic, Casa memorială „Simeon Florea Marian”, Casa memorială „Eusebiu Camilar” din Udeşti, Casa memorială „Mihail Sadoveanu” din Fălticeni. Muzeul Naţional al Bucovinei Este înfiinţat în anul 1990 din iniţiativa unor intelectuali suceveni. Dispune de valoroase colecţii arheologice, numismatice, fonduri memoriale şi documentare, cărţi, reviste, manuscrise, arme, uniforme, pinacotecă. Ideea fundamentală, prezentată pe parcursul expoziţiei, constă în sublinierea vechimii, continuităţii şi unităţii elementului etnic autohton de-a lungul tuturor etapelor de dezvoltare istorică a poporului român. Muzeul Etnografic al Bucovinei: a fost reorganizată în anul 1982, expoziţia prezintă tematic, cele şase zone etnografice din judeţ( Suceava, Fălticeni, Humor, Câmpulung Moldovenesc, Ţara Dornelor şi Rădăuţi), unitatea şi diversitatea particularităţilor ornamentale, compoziţionale cromatice. Muzeul satului bucovinean: este alcătuit din case originale, strămutate din diferite zone ale judeţului Suceava şi amplasate într-un cadru

62

natural adecvat. Interiorul acestor case este amenajat tradiţional. Observatorul Astronomic Suceava: este dotat cu aparatură modernă, observatorul sucevean oferă publicului spectacole de planetariu, ce prezintă evoluţia diurnă cât şi nocturnă, a stelelor cât şi planetelor, observaţii astronomice cu telescopul etc. Muzeul de Ştiinţele Naturii: având ca bază un patrimoniu reprezentat de eşantioane de flori de mină, remarcabile prin valoarea lor ştiinţifică, frumuseţe şi culoare, prin diversitatea formelor de cristalizare etc. Această expoziţie are în vedere două aspecte importante: - Pământul – o biologie geologică; - Pădurea bucovineană – comunitate complexă de viaţă şi ecosistem polifuncţional. Periodic, în spaţiul rezervat, se organizează expoziţii temporale cu tematică diversă. Casa memorială „Simeon Florea Marian”: este situată în Suceava şi a aparţinut marelui folclorist Simeon Florea. Reconstituie locul unde a trăit şi creat opere de referinţă în etnografie şi folcloristică între care: „Nunta la români”, „Înmormântarea la români”, „Sărbătorile la români” etc. Există aici şi o vastă bibliotecă, publicaţii de specialitate, manuscrise de la Simeon Florea Marian încă nepublicate: „Botanica poporală română”, „Mitologia poporului român”, documente personale, fotografii de epocă, scrisori ale unor mari personalităţi ale vieţii ştiinţifice şi culturale româneşti etc. Casa memorială „Eusebiu Camilar” din Udeşti: este casa în care a copilărit Eusebiu Camilar şi unde se retrăgea de multe ori ca să scrie, acum casă memorială. Prin obiecte cărţi, ziare,

63

mobilier este redată atmosfera în care a crescut şi creat scriitorul. Anual, este organizat aici Concursul Naţional de poezie şi proză scurtă „Eusebiu Camilar şi Magda Isanos”. Casa memorială „Mihail Sadoveanu” din Fălticeni: „Casa din deal”, de pe strada Ion Creangă, a fost construită după planurile lui Sadoveanu, pe locul cumpărat de la fiica farmacistului Carol Vorel, văduva inginerului Engel care construise drumul de fier Dolhasca – Fălticeni. Aici a locuit scriitorul între anii1909 şi 1918. „Ajuns acasă, nu mă gândesc decât să mă odihnesc şi să mă reculeg”, scria Sadoveanu în 1913. Analiza conţinutului excursiei şi evaluarea acesteia: v trierea, prelucrarea şi conservarea materialelor culese; v prezentarea materialelor culese se face prin informări, rezumate, descrieri extrase din jurnalul de călătorie al fiecărui elev; v toate se vor prezenta în expoziţia realizată de elevi „Pe urmele strămoşilor noştri”; evaluarea se realizează prin portofoliul realizat de fiecare elev. Portofoliul oferă o imagine completă a progresului înregistrat de elevi în timpul excursiei. Analiza şi evaluarea sunt necesare pentru a elimina eventualele erori sau lacune. Foarte îndrăgită de elevi, excursia leagă activitatea şcolii de marea carte a neamului nostru: istoria.

Bibliografie: www.turismbucovina.ro_muzee şi case memoriale

64

CAPITOLUL II

OBICEIURI ŞI TRADIŢII – MOŞTENIREA STRĂBUNĂ

Inst. Constantina Cristina TOMA Grădiniţa cu Program Normal Olteanca, Conţeşti

Judeţ Argeş Când vorbim de obiceiuri şi tradiţii, gândul ne duce la meleaguri româneşti de o frumuseţe rară, pe care în plină vară se desfăşoară sărbători cu cântece populare minunate, cu hore pe care le joacă tineri şi bătrâni îmbrăcaţi în costume naţionale specifice fiecărei zone, cu mese pe care se aşează mâncăruri tradiţionale româneşti, sau ne gândim la vechiul obicei al păstoritului, veşnicul urcat şi coborât al oilor la munte, acea transhumanţă de care vorbesc cunoscuţii noştri poeţi şi scriitori, sau ne vin în minte minunatele sărbători de Crăciun sau de Paşti, când mirosul cozonacului ne îmbie nările, şi câte alte obiceiuri strămoşeşti ne împânzesc minţile. Toate acestea nu ar trebui nicicând uitate şi mai ales înlocuite cu unele ale unor popoare pe care de fapt nu le cunoaştem. Valorificarea acestora ar trebui să constituie raţiunea de a fi şi preocuparea permanentă a poporului român, pentru că

65

numai astfel se contribuie la păstrarea şi dăinuirea culturii, a specificului nostru naţional. Obiceiurile au un caracter colectiv şi sunt manifestări obligatorii fiind transmise prin moştenire din generaţie în generaţie, ele însoţind viaţa omului din ,, zori şi până la apus” şi sunt fixate de tradiţie pe baza unor experienţe de viaţă străvechi. Obiceiurile au constituit manifestări spectaculare cu rol de perpetuare a tradiţiilor, cu caracter de înfrumuseţare a vieţii, de petrecere a timpului liber, de recreere, destindere, fiind născute în strânsă legătură cu nevoile de viaţă ale omului, oglindind în forme multiple sentimentele, gândurile şi dorinţele poporului român. Sunt frumoase şi necesare pentru hrana sufletului, cu ele românul alinându-şi atât durerea şi tristeţea, cât şi dorul, curajul, entuziasmul. Creaţiile populare sunt primele şi cele mai sigure dovezi ale vieţii din trecut a poporului nostru, documente ale altor vremi şi concepţii despre lume. Cântecul paparudei, descântecele, ritualurile de înmormântare exprimă credinţe şi practici de mult apuse, dar şi vechea luptă de a stăpâni natura. Cântecele populare sunt primele documente de limbă română fiindcă au apărut înainte de literatura scrisă. Producţiile folclorice ,,trăiesc” de multă vreme alături de literatura şi muzica cultă, cu care se întretaie. Alături de alte forme ale spiritualităţii româneşti, acestea formează conştiinţa unităţii naţionale şi dau specificul poporului nostru. Printre obiceiurile tradiţionale, cele de peste an, ocupă un loc de frunte, datorită amplorii lor, fiind extinse pe parcursul celor patru anotimpuri. Ele sunt în permanentă schimbare, în pas cu dezvoltarea societăţii şi cu mentalitatea populară. Obiceiurile de peste an reflectă variata gamă a ocupaţiilor oamenilor. Astfel, avem obiceiuri care privesc cultura pământului ca ,, Măcinicii, Paparuda, Drăgaica” sau care sunt legate de creşterea animalelor: ,,Urcatul oilor la munte,

66

Retezatul ştiubeielor”. Dacă le-am grupa după anotimpuri, am distinge: obiceiuri de primăvară, care se practică de Paşti, de Sfântul Gheorghe, de Rusalii; obiceiuri de vară, care se desfăşoară când este secetă, când se recoltează grâul, de Sfântul Ilie; obiceiuri de toamnă care se practică de Sfânta Maria Mică sau de Sfântul Dumitru şi socotite manifestări ale bucuriei recoltelor bogate: Răvăşitul oilor, Focul lui Sumedru şi obiceiurile de iarnă, care sunt sărbătorile schimbării anului şi au o mare bogăţie folclorică transmisă prin tradiţie din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Toate acestea au servit marilor noştri poeţi şi scriitori în crearea unor opere de o frumuseţe rar întâlnită , dar i-au făcut pe aceştia şi să le culeagă şi să le aducă la cunoştinţa oamenilor prin multe publicaţii. Descrierea ocupaţiilor , a tehnicilor şi a artei populare, trecerea în revistă a obiceiurilor privind naşterea, , nunta, înmormântarea, ciclul calendaristic, datinile ocazionale, cântecele, poveştile, snoavele, descântecele reprezintă un nou atestat referitor la bogăţia acestui tezaur naţional, cu vechime incontestabilă şi cu semnificative înţelesuri, pe care îl reprezintă folclorul, obiceiurile şi tradiţiile româneşti. În zilele noastre toate aceste minunăţii sunt ameninţate cu dispariţia, tinerii din zilele noastre fiind preocupaţi de cu totul alte lucruri, însă dascălii care au contact tot timpul cu ei nu trebuie să-i lase să uite niciodată, aceste aspecte importante ale moştenirii de valoare a poporului nostru. Marele nostru Nicolae Iorga spunea: ,, O ţară se poate moşteni, dar nu şi puterea de a o lăsa urmaşilor”, iar acest lucru se reflectă şi în moştenirea folclorică, a obiceiurilor şi tradiţiilor pe care noi trebuie să o lăsăm generaţiilor viitoare. Noi le cunoaştem, ne plac, sunt frumoase, minunate, extraordinare toate aceste obiceiuri, dar avem datoria de a le păstra şi a le transmite mai departe, iar cadrele didactice sunt în măsură să ajute la păstrarea lor, folosindu-se de ele în cadrul activităţilor pe care

67

le desfăşoară, fiindcă ele stau la baza artei culte şi pot servi mişcării artistice de amatori în realizarea unor spectacole cu caracter popular, pentru că, si depozitate într-un muzeu al spiritualităţii româneşti n-ar folosi la nimic. Plac şi rămân, rămân pentru că plac, mor ca să renască, deoarece sunt în consens cu ocupaţiile, gândurile, concepţiile şi dorinţele românilor de pretutindeni şi pentru că fac legătura între generaţii, păstrându-se din bătrâni până la noi, de la străbuni la nepoţi.

Bibliografie: ,, Obiceiuri de peste an din judeţul Argeş”, Ion Stroe, Steluţa Stroe ,, Cântece, obiceiuri şi tradiţii populare româneşti”, Nicolae Cojocaru ,, Cugetări”, Nicolae Iorga

FOLCLORUL – bogăţie nepreţuită de comori

Lector Drd. Petrică Gurlui Clubul Sportiv Şcolar , Alexandria, judeţ Teleorman

Profesor Georgiana Crivăţ Şcoala Nr. 2 Videle, Jud. Teleorman.

Motto: „De la lume adunate Şi-napoi la lume date.”

( Anton Pann ) Marele nostru poet Vasile Alecsandri spunea că diferitele creaţii folclorice sunt «pietre scumpe în sânul folclorului» şi «prin urmare e o sfântă datorie de a le căuta şi de a le feri de noianul timpului şi a uitării».

68

Nu se poate concepe existenţa unei literaturi care să nu fi avut izvor de inspiraţie, viaţa poporului şi folclorul. Aşa şi populaţia teleormăneană a creat o cultură viguroasă şi originală care formează o componentă organică şi armonioasă a culturii româneşti. Un râu şi amintirea unei « păduri nebune » au dat numele de azi al zonei etnografice Teleorman, dar elementele de cultură materială şi spirituală care s-au particularizat în spaţiul limitat de Dunăre, Olt şi Teleorman îşi au geneza în zorii civilizaţiei, când în fertila câmpie a Dunării de Jos se statornicea o populaţie de agricultori. Folclorul a fost şi este o enciclopedie vie a vieţii populare. El oglindeşte în forme multiple şi variate sentimentele, gândurile şi năzuinţele poporului nostru. Folclorul este imaginea vie, oglinda fidelă a sufletului unui popor în care se reflectă întreaga sa lume însufleţită sau neînsufleţită, reală sau închipuită în mijlocul şi sub influenţa căreia el trăieşte. Oferindu-l copilului, îi cultivăm de la cea mai fragedă vârstă sentimentul de apartenenţă, de iubire şi dragoste pentru rădăcinile şi valorile poporului român. Cunoscând şi apreciind aceste valori, ei vor continua paşii făcuţi de înaintaşi. Încă din grădiniţă, copiii au parte de unele contacte cu texte din folclorul românesc (colinde laice, proverbe, zicători, ghicitori, basme), ca mai apoi în şcoală şi liceu să le poată valorifica prin activităţi extracurriculare. Pentru aceşti tineri, care vor

69

preda, la rândul lor, ştafeta cultural-populară, am desfăşurat în şcoli, în cadrul activităţilor extracurriculare, un opţional de folclor. Sunt aduse în atenţia şi curiozitatea copiilor: căluşul, drăgaica, obiceiurile de iarnă (pluguşorul, steaua, capra, sorcova), chematul ploii («Paparuda») şi am mai cules şi obiceiuri de înmormântare. Printre obiceiurile tradiţionale, cele ale sărbătorilor de iarnă ocupă un loc deosebit. Prin numărul lor mare, prin frumuseţea muzicii şi poeziei lor, colindele domină sărbătorile Crăciunului. Alte obiceiuri din Teleorman sunt: «Iordănitul» în ziua de 7 ianuarie şi «Gurbanul» a cărui origine se plasează în antichitatea traco-getică fiind legat de cultura viţei de vie şi se desfăşoară în fiecare an la 1 februarie. În zona noastra se practică o serie de obiceiuri, dar cel mai important rămâne «Căluşul» şi «Drăgaica». Căluşul este cel mai fascinant dans românesc, cu rădăcini adânci în istorie, este un dans bărbătesc deosebit de spectaculos, care a supravieţuit până în zilele noastre printr-o fantastică forţă de regenerare. Legenda spune că acest dans are puteri vindecătoare şi alungă ielele; în hora Căluşului, oamenii se prind cu credinţa că vor fi sănătoşi tot anul şi feriţi de rele. Toate aceste activiăţi desfăşurate împreună cu elevii, au constituit un adevărat mijloc de educare a lor, fiind un bun prilej de interrelaţionare între elevi, cadre didactice, părinţi şi comunitate, având un puternic ecou în rândul participanţilor şi

70

mai cu seamă în sufletele copiilor, oferindu-se posibilitatea de a se identifica, evalua şi promova tezaurul de valori transmise şi îmbogăţite de la o generaţie la alta. Folclorul este pentru poporul român depozitarul a tot ceea ce înseamnă tradiţie, obicei şi artă izvorâte din rădăcinile istoriei, cu specificul acestor meleaguri. Pentru a ne păstra, ca români, identitatea nealterată, folclorul trebuie cultivat în inimile şi minţile generaţiilor care se succed pe acest tărâm, ca o valoare autentică de creaţie. „De la aceste fermecate izvoare de apă vie, cată să se adape toti cei care cânta şi se simt ai acestui popor şi ai acestui pământ”.

Bibliografie: « Monografia folclorică a Teleormanului » de Horia Barbu Oprişan, Alexandria 1971; “Învăţământul primar” 2-3 /2003, Editura Miniped, pg. 74; Revista “Învăţământul preşcolar” 1/2007, pg. 129.

Colinda – cântec de suflet al românilor

Instit. CIUCHEA MARIA G.P.P. NR.1 “GULLIVER” SUCEAVA

„Aşa cum soarele încălzeşte pământul şi dă viaţă fiinţelor, aşa cum aerul şi apa hrănesc clipă de clipă tot ce creşte pe pământ, aşa lumina lui Dumnezeu ne dă viaţă interioară fără de care nu am putea exista”.

In cunoaşterea luminii lui Dumnezeu un rol important l-a avut şi îl are Biserica. Prin ea s-a

71

păstrat identitatea naţională, ea a fost centru de continuitate spirituală.

Activitatea din grădiniţă lasă urme adânci în sufletele copiilor, dată fiind afectivitatea pronunţată; este important să le coordonăm interesele spre morala creştină care este: „tezaurul de viaţă, izvorul nesecat de orientare în pedagogie, care oferă idealul de om” (Foester)

In preajma marilor evenimente creştine şi activităţile noastre religioase se intensifică. Inainte de Crăciun amintim copiilor de arhanghelul Gavriil, care s-a arătat Fecioarei Maria şi a vestit-o că va naşte un prunc, pe care îl va numi Iisus. Această minune s-a împlinit. Fiul lui Dumnezeu S-a născut într-o peşteră unde îşi aveau sălaşul vitele. Peştera s-a umplut de o lumină dumnezeiască, iar cerul răsuna de cântările cetelor îngereşti.

Sărbatoarea Crăciunului (Naşterea Domnului) este o minune prin farmecul ei şi taina ce ne învăluie atunci când cete de copii, asemeni cetelor îngereşti, anunţă în fiecare casă:

„Astăzi S-a născut Hristos, Mesia cel luminos, Lăudati şi cântaţi Şi vă bucuraţi!” Prin acest obicei străbun, Pruncul Iisus intră

în fiecare casă şi umple sufletele oamenilor de bucurie.

Lucian Blaga spunea că „veşnicia s-a născut la sat”, iar satul românesc a rămas un bun păstrător de tradiţii şi obiceiuri strămoşeşti ce ne marchează identitatea, dând originalitate şi trăinicie culturii poporului român.

72

Ele, obiceiurile, aceste legi nescrise, stabilite prin tradiţie, ne diferenţiază de alte naţii, arată originea noastră milenară pe acest pământ, venind de demult; exprimă într-o mare varietate, vitalitate şi cu un înalt rafinament estetic credinţele şi trăirile legate de evenimentele importante din viaţa omului.

Crăciunul este una dintre cele mai importante sărbatori religioase, este sărbătoarea Naşterii Domnului, prilej de bucurie, pace şi linişte spirituală. Este o zi în care dăruim şi primim multă iubire şi căldură sufletească. Este sărbatoarea în care ne implicăm, poate cel mai mult, şi la care participăm în forme variate, de la ornarea caselor la pregătirile pentru Moş Crăciun şi la cântarea colindelor.

In colind coexistă străvechi cântece de binecuvântare, unele cereri de dragoste sau de simpatie, îndemnuri binevoitoare, urări de sănătate sau de bucurii spirituale pe care cetele de colindători (urători) le rostesc mergând din casă în casă, urmând a primi recompense, ce au mai mult caracter simbolic.

Colindatul deschide, de obicei, ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă. La colindat participă tot satul tradiţional, deşi efectiv colindă doar copiii şi flăcăii, constituiţi în cete, ceata fiind alcatuită după o rânduială bine stabilită, având o ierarhie proprie, un conducător şi un loc de întâlnire.

Amploarea colindatului este determinată de începerea Anului Nou, caracter care a imprimat obiceiurilor legate de noul an nuanţe de ceremonie deschisă, primitoare de înnoiri. Tot ce se petrece în această perioadă trebuie să aibă un caracter de

73

bun augur, colindele caracterizându-se prin crearea unei atmosfere pline de optimism, în care formulează dorinţe şi năzuinţe ale oamenilor.

In ajunul Anului Nou, cete de băieţi şi de bărbaţi, căsătoriţi de curând, pleacă cu Plugul- străvechi obicei agrar, derivat dintr-o practică primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, care a ajuns o urare obişnuită de recolte bogate în anul care abia începe. Urarea de pluguşor este, de fapt, un adevărat poem care descrie cu har, recurgând la elemente fabuloase, toate muncile agricole. Obiceiul contribuie la veselia generală a sărbatorilor de Anul Nou, colorând desfăşurarea acestei sărbători cu acele elemente care ilustrează una din principalele ocupaţii ale poporului nostru – agricultura.

In gradiniţă, perioada sărbătorilor de iarnă poate fi exploatată la maximum în vederea valorificării folclorului şi tradiţiilor locale prin serbări şcolare, vizite şi colindatul prin diferite instituţii la nivel local sau judeţean. Toate aceste activităţi antrenează copiii în vederea păstrării tradiţiilor locale, deschizându-le noi orizonturi, cunoscând noi oameni, formându-le un spirit competitiv.

Pe lângă evenimentele majore din viaţa Mântuitorului Hristos, colindele vorbesc şi despre viaţa omului obişnuit, cu casa, datoriile sau bucuriile lui, despre conduita morală necesară, moralizându-i cu blândeţe pe ascultători, îndemnându-i la fapte bune, conforme cu cele mai înalte idealuri ale vieţii creştine, la cumpătare, înţelepciune, bună-cuviinţă, speranţă, dragoste şi generozitate.

74

Colindele pun în valoare nu numai învaţătura bisericii şi principiile morale creştine, ci şi regulile de comportament tradiţionale.

Obiceiurile şi datinile sunt destul de multe şi fac parte din istoria nescrisă a ţării noastre; ele sunt bogate, interesante, legate de folclorul nostru vestit în lume, ceea ce ne ofera o cultură solidă.

„Nu trebuie să ignorăm obiceiurile şi tradiţiile. Ele fac parte din zestrea culturală a românilor. Dacă le-am ignora, am fi ai nimănui!”

Românii care sunt plecaţi în străinătate, cu diferite activităţi, confirmă cele spuse mai înainte şi înainte de sărbători fac tot posibilul să ajungă acasă, pe pământ românesc, pentru a trăi sufleteşte acele obiceiuri care îi leagă de familie, ţară, pământ străbun. Oriunde ar fi, se organizează „ca acasă” pentru a retrăi sărbătorile străbune, a cânta acele colinde cunoscute de mici copii, care vorbesc de casă, familie, ţară, care le dau adevărata identitate.

Colindele rămân cântecele de suflet ale românilor.

Bibliografie:

Prof. Ani Raducu, Diac. Nicu D. Octavian, Diac. Valentin Badescu, Pr. Sorin, Filip, Îndrumător. Elemente de educaţie religioasă pentru învăţământul preşcolar, Vol. I, Editura Grafica Print, Bucuresti, 1999; **** Colinde şi rugăciuni pentru copii, Editura Junior& C.I.A.

75

Dorul şi pasiunea de folclor Înv. Maria GEANGU

Şcoala Nr. 8 Roman, judeţ Neamţ Folclorul se constituie ca parte integrantă a culturii naţionale. Prin folclor înţelegem totalitatea faptelor de cultură populară, transmise prin cuvânt şi practici. Împreună cu literatura cultă, folclorul relevă particularităţile psihospirituale ale unui popor. Prin valorile şi mărturiile folclorice plăsmuite şi exprimate de strămoşii locului în negura vremurilor şi cu o zestre spirituală şi materială aflată într-un necontenit proces de adaptare şi integrare la standardele civilizaţiei europene, poporul român poate şi trebuie să fie considerat un miraculos spaţiu mioritic şi o binecuvântată umanitate. Creaţiile folclorice poetice, şi nu numai atât, culese şi adunate, poartă încă reminescenţele unor tonalităţi şi rezonanţe arhaice şi magico - mitologice, de sorginte autohtonă. Ele trebuie apreciate şi evaluate chiar de la bun început ca o colecţie de folclor al cărei statut artistic se defineşte în funcţie de talentul fiecăruia. De aceea, pe drept cuvânt, Vasile Alecsandri afirma: „Românul e născut poet! Înzestrat de natură cu o închipuire strălucită şi cu o inimă simţitoare el îşi revarsă tainele sufletului în melodii armonioase şi în poezii improvizate. De-l munceşte dorul, de-l cuprinde veselia, de-l minunează vreo faptă măreaţă, el îşi cântă durerile şi mulţămirile, îşi cântă istoria, şi astfel sufletul său e un izvor nesfârşit de frumoasă poezie”. În cadrul fondului principal de manifestări de expresie folclorică, alături de limbă, creaţia poetică

76

înseamnă cea mai mare şi mai înaltă realizare artistică a culturii populare româneşti, performanţă exemplar demonstrată şi ilustrată de nenumărate texte valorizate şi ierarhizate de folcloristica românească. Aceste sunt realizate în epoci de mult apuse, după canoane estetice diferite de cele de acum şi conforme cu reguli de receptare care nu se mai întâlnesc astăzi. Foarte bine reprezentat în literatura folclorică este textul liric, care cuprinde mai multe epoci: „Cântece de înstrăinare”, „Cântece de sărăcie şi revoltă”, „Cântece de cătănie”, „Cântece de război”, „Cântece de jale şi noroc”, „Cântece de dragoste şi dor”. Reprezentativ în folclorul românesc este şi cântecul epic. Din această categorie face parte cântecul de nuntă şi de înmormântare. Cântecul epic relatează fapte, întâmplări, evenimente, având conotaţii particulare, cotidiene şi care nu depăşesc limitele obişnuitului. Datinile şi obiceiurile cu caracter ludic sunt şi ele bine reprezentate în folclor. Dintre acestea amintesc: teatrul folcloric, teatrul popular, alaiurile de datini şi obiceiuri, care pun într-o adevărată scenă enumăr: colindele, „caprele”, „cerbii”, „urşii”. Este interesant de urmărit semnificaţiile contemporane ale acestor datini şi obiceiuri, deoarece şi-au pierdut semnificaţiile mitologice. Ceea ce a rămas (şi va rămâne cu siguranţă peste ani) este percepţia actului artistic pe care îl reprezintă aceste obiceiuri folclorice. Avem credinţa că aceste creaţii nu se vor eroda odată cu trecerea nemiloasă a timpului, deoarece literatura populară este inima oricărei culturi şi nimic nu este în

77

literatură care să nu fi fost mai întâi magie şi mitologie. Păstrarea tradiţiilor, a folclorului, a obiceiurilor specifice poporului nostru român, schimbă şi transfigurează întreaga viaţă a românului. Ea realizează un viraj de excepţie al destinului fiecăruia spre universul autenticilor experienţe. Acest fapt ne ajută să punem fundamentul supremei certitudini a vieţii noastre, care este credinţa. Dacă afirmăm şi promovăm panoplia frumoaselor noastre tradiţii, atunci viaţa noastră se aşează pe nişte baze solide pe care, apoi, se zideşte minunatul edificiu al certitudinilor. Am început o eră ceva mai distantă faţă de folclor şi acest fapt trebuia de urgenţă schimbat. Cu siguranţă nu toţi am întors spatele tradiţiei noastre populare, dar au existat ani, destul de mulţi în care priveam cu disperare cum folclorul, şi mai ales practicarea lui, era respins şi aşezat undeva, pe un plan secundar al activităţilor extraşcolare. Mai mult, cadrele didactice care „cutezau” a da atenţie acestui tip de activitate culturală erau privite cu ironie tocmai de cei care ar fi trebuit să se constituie în promotorii folclorului. Dansul modern, căruia nu-i contestă nimeni valoarea, căpătase o mai mare şansă în a fi practicat şi „distribuit” românilor, ca fiind foarte, foarte valoros, iar palidele „ieşiri la rampă” a folclorului erau privite ca un adaos la spectacol, ca o completare a timpului rezervat acestuia. Folclorul românesc mai era practicat în ţară şi trecea graniţele acesteia doar prin soliştii consacraţi, dar se simţea nevoia ca tânăra generaţie să încerce practicarea lui, tocmai pentru a se

78

constitui drept purtători a nestematelor acestuia , peste veacuri. Trebuia să-i dezvoltăm tinerii generaţii dragostea faţă de folclorul românesc şi să-i încurajăm timidele încercări de a-l valorifica la scară naţională. Uşor, uşor, tot mai mulţi dascăli au îmbrăţişat activităţile cu specific tradiţional, astfel încât, foarte curând, au început să se organizeze spectacole, concursuri şi chiar festivaluri folclorice. Toate aceste realizări au fost posibile datorită unor dascăli inimoşi, care au ţinut la loc de cinste datinile, tradiţiile şi obiceiurile noastre populare. Dorul, setea şi pasiunea pentru folclorul românesc au trezit în dascălii cei mai pasionaţi de meseria pe care şi-au ales-o, ambiţia de a alcătui formaţii şi ansambluri folclorice de valoare, care se concurează de la egal la egal între ele aici, în ţară, dar şi formaţii şi ansambluri folclorice de o reală valoare care reprezintă România pe plan internaţional. Dacă ţinem cont că tradiţia folclorică are şi alte componente, aduc în discuţie atelierele de confecţionat articole de artizanat, de olărit, de încondeiat ouă, de sculptură în lemn, etc., ateliere care funcţionează atât în unele zone ale ţării – bogate în tradiţie populară, cât şi la o scară redusă, în şcoli. Cadre didactice talentate şi cu mare dragoste faţă de tradiţia populară, fac tot posibilul ca tânăra generaţie să înveţe a confecţiona costume populare, să sculpteze în lemn, să ducă mai departe tradiţia olăritului. Mici, dar deosebit de frumoase costume populare ies de pe mâna micilor artizani! Spre bucuria lor, elevii îşi pot etala munca de migală în expoziţii cu şi fără vânzare, pe holurile şcolilor, dar şi în muzee cu specific etnofolcloric.

79

Cum legea permite, elevii ar trebui încurajaţi să vândă aceste nestemate şi peste hotare, astfel ei participând la împrăştierea acestora în Europa şi nu numai. Banii obţinuţi din aceste vânzări ar trebui să fie folosiţi pentru procurarea materialelor necesare continuării muncii pline de migală şi pasiune a copiilor. De dor şi pasiune pentru folclor sufăr şi eu. În consecinţă, am mândria - pe care nu mi-o poate lua nimeni - de a fi alcătuit de-a lungul carierei mele didactice opt echipe de dans popular şi de a fi pregătit patru soliste de muzică populară. Cu toate am avut rezultate bune şi foarte bune, dar cu cea de-a opta am obţinut rezultate excelente. Înfiinţată acum şase ani, pe când copiii erau la grădiniţă, elevii de mai târziu au fost timp de patru ani membrii activi ai Societăţii Francofone din România, fiind vizionaţi de cel puţin 60 de francezi. Pe lângă acest rezultat de suflet, membrii formaţiei „Mugurelul”- cea de-a opta formaţie de dans popular – a luat numeroase locuri I la Faza judeţeană a formaţiilor artistice, sunt ocupanţii locului I la Festivalul naţional de folclor „Balada” de la Iaşi ( în 2004), al locului al III-lea la acelaşi festival în 2005, au luat Diplomă de excelenţă la Festivalul naţional „Bobocel de la Bacău” ( în 2004 şi 2005). Solista a mai participat la: „ Festivalul Internaţional al Usturoiului” de la Copălău, judeţul Botoşani – după câte ştim noi, acest festival este al doilea ca mărime în Europa, la Festivalul naţional de interpretare folclorică „Şezătoarea” de la Fălticeni – în 2004 şi 2005. Ansamblul „Mugurelul” a participat la „Zilele Vasile Alecsandri” de la Mirceşti, la „Zilele Bojdeucii” de la Iaşi, la „Zilele

80

Costache Negrutzi” de la Trifeşti- Hermeziu, jud. Iaşi, la „Zilele Becleanului” de la Bistriţa, jud. Bistriţa – Năsăud, la foarte, foarte alte multe spectacole pe plan local, judeţean şi naţional. În 2005, în cadrul unui Parteneriat între şcoala noastră, o şcoală din localitatea Wisbaden din Germania şi o şcoală din Italia, am efectuat o deplasare în Germania, împreună cu solista de muzică populară. Aici, am prezentat un frumos şi bogat program artistic, i-am învăţat pe toţi participanţii la Proiect paşi de dans popular şi am alcătuit un „colţ românesc”, unde am expus un costum popular de peste o sută de ani, furcă cu lână şi fus pentru tors, opinci, precum şi fluier, nai - instrumente tradiţionale ce compun tarafurile de muzică populară. Pentru ca specificul românesc să fie respectat până la cele mai mici detalii, am pregătit membrilor celor trei echipe participante la Parteneriat şi o copioasă masă cu preparate tradiţionale. Spectacolul oferit de membrii ansamblului „Mugurelul” la sosirea delegaţiilor din Italia şi Germania a fost unul de mare valoare artistică. Dansatorii au putut fi vizionaţi pentru prima dată de membrii celor două delegaţii, având în vedere faptul că doar solista a putu face deplasarea şi doar în Germania. Ansamblul „Mugurelul” a interpretat trei suite de dans popular moldovenesc, iar solista a susţinut un adevărat recital de 11 piese. Dovada faptului că oaspeţii au fost încântaţi de ceea ce le-a fost prezentat de copii a constituit-o C.D – urile audio – video pe care erau înregistrate spectacolul oferit de dansatorii de la „Mugurelul”, de solista de muzică populară, dar şi aspecte din

81

orele deschise când elevii au arătat oaspeţilor cum se lucrează punctul românesc pe pânză, cum se ornează un vas de ceramică, cum se desfăşoară o Şezătoare, din excursia desfăşurată în judeţele Iaşi şi Neamţ în vederea vizitării muzeelor de etnografie şi folclor. Vizita la aceste muzee a fost ca o încununare a întregii noastre activităţi în cadrul Parteneriatului. Pe lângă vizitarea mai multor oraşe din cele două oraşe, muzeele de etnografie şi folclor au dezvăluit oaspeţilor cât de bine ştim noi să ne păstrăm specificul naţional, cum am reuşit să conservăm piesele cele mai reprezentative ale folclorului românesc: costume populare, instrumente muzicale străvechi, obiecte de uz gospodăresc, fotografii de la hora satului - în care populaţia era îmbrăcată numai în costume populare, de la practicarea obiceiurilor şi datinilor străvechi – nuntă, botez, înmormântare, dansul „Caprei”, dansul „Ursului”, „Căluşarii”, mersul cu uratul, cu Sorcova, etc. Oaspeţii noştri au achiziţionat foarte multe obiecte de artizanat, multe dintre ele fiind cadouri din partea noastră, a românilor. Bucuria cu care le-au primit sau cumpărat dovedeşte, încă o dată în plus, cât de mult le-au plăcut acestea, cât de mult le apreciază originalitatea, dar şi dorinţa de a arăta compatrioţilor că au în casă lucruri deosebite de la oameni deosebiţi, care i-au primit cu sufletul cald şi multă ospitalitate. La încheierea întregii acţiuni a Parteneriatului, în 2006, am înţeles că am fost nişte vrednici ambasadori ai folclorului românesc, că ne-am adus şi noi contribuţia la propagarea acestuia în lume. Cu siguranţă, cadrele didactice şi

82

elevii care au făcut deplasarea în România au avut ce povesti şi ce arăta celor care, din motive obiective, nu s-au bucurat de cele şapte zile de folclor românesc autentic. Cu toţii şi-au manifestat dorinţa de a mai reveni! Îi aşteptăm cu mare plăcere, mai ales că nu am avut timp să le arătăm decât o mică parte din tezaurul nostru folcloric. Atunci când vezi cu ochii tăi cât de mult îţi apreciază alte naţionalităţi folclorul, îţi dai seama ce nestemată deţii! Când descoperi că ai reprezentat cu cinste o parte din sufletul românilor, că ai pus pe tavă în faţa lumii limba românească, când emoţionaţi de actul artistic la care sunt părtaşi musafirii se ridică în picioare şi aplaudă la scenă deschisă, atunci parcă ai mai dori alte şi alte spectacole în care să-i încânţi cu cele mai sensibile momente folclorice. De aceea, dorul şi pasiunea mea pentru folclorul românesc vor rămâne nestinse ! Personal, am făcut parte de la cinci ani din Ansamblul folcloric al Casei de cultură din Roman, ca solistă vocală de muzică populară. Mai târziu, la gimnaziu, am fost membra corului şcolii unde învăţam şi solista care reprezentam şcoala la diferite spectacole şi concursuri, iar în timpul liceului am făcut parte din taraful Liceului pedagogic din Bacău, ca instrumentist la vioară. Încă de la începutul carierei didactice m-am preocupat de înfiinţarea unei formaţii de dansuri populare şi de pregătirea unei soliste de muzică populară, la nivelul claselor I – IV, precum şi de alcătuirea unei formaţii de dansuri populare la nivelul tineretului din satul în care am fost repartizată.

83

Am certitudinea că folclorul românesc este acum pe mâini bune, deoarece s-au „iscat” pretutindeni colegi care doresc să păstreze nealterat folclorul nostru drag, au apărut continuu copii talentaţi, care sub atenta noastră „şlefuire”pot duce mai departe ceea ce au câştigat de la noi, pentru a înfrumuseţa şi sufletele generaţiilor viitoare. Mai rămâne de discutat doar cum suntem noi, cadrele didactice, încurajate, sprijinite şi răsplătite pentru efortul nostru de a creşte generaţii de români dăruiţi trup şi suflet ţării şi folclorului său, cum să se face o selecţie nepărtinitoare asupra formaţiilor care să reprezinte România peste hotare! Să lăsăm orgoliile nemăsurate pentru alte „lupte deschise” şi să promovăm peste hotare formaţii care dansează româneşte, nu greceşte, turceşte, etc. Fie ca dorul şi pasiunea faţă de folclor să vă urmărească toată viaţa, să vă lumineze zilele şi să vă încălzească sufletele! Fie ca toţi cei care ne ocupăm de folclor să trăim veşnic, precum el! Să încercăm să ne cunoaştem mai bine între noi, pentru a face cunoştinţă mai temeinic cu folclorul din cât mai multe zone ale ţării!

Bibliografie:

1. Sava, Ioana Codruţa „Premise ale valorificării folclorului”, Ed. „Pim”, Iaşi, 2006, pag. 9-10;

2. Timofte, Minodora, „Tradiţie şi contemporaneitate”, Editura „Optima”, Iaşi, 2004, pag. 13-16

84

Cercetarea izvoarelor istorice locale Studiu tematic: Judeţul Buzău

Inst. Didina VLASE, Înv. Ionelia DRAGU

Şcoala cu Clasele I-VIII “V. Cristoforeanu” Râmnicu Sărat, judeţ Buzău

Apropierea de trecut, de faptele înaintaşilor se face întodeauna cu adâncă pioşenie care presupune atât respect şi admiraţie cât şi responsabilitate. Din aceste considerente am abordat această temă prin care urmărim, să evidenţiem aspecte ale acestor meleaguri buzoiene în studiul thematic - Judeţul Buzău. În studiul realizat am folosit o abordare tematică, a predării punând accent pe dezvoltarea concomitentă a mai multor domenii. Un astfel de model integrat de predare, atunci când este pregătit şi aplicat cu grijă, poate conduce la constituirea unei comunităţi de elevi care:

• Efectuează – asocieri intelectuale interesante • Dezvoltă deprinderi de comunicare şi dialog • Formează spiritul de colectiv • Se preocupă unul de celălalt

Predarea tematică presupune integrarea diferitelor discipline prin explorarea unei idei interesante care se leagă de mai multe domenii. Elevii în urma studiului efectuat au dobândit deprinderi de istorie, geografie, cunoaşterea mediului, folclor. În planificarea unui studiu tematic trebuie luate în considerare următoarele : v Care sunt scopurile învăţării pentru copii?

85

v Ce realizări aşteptaţi din partea fiecărui copil?

v Pe ce deprinderi vă concentraţi atenţia ? Paşii urmaţi în realizarea studiului tematic pe care l-au realizat au fost: S Alegerea temei S Realizarea unui Brainstorming S Planificarea duratei de studiu si prevederea

unui timp pentru proiectul final S Prezentarea reusrselor necesare

(documentatie scrisă, cărti, surse istorice) S Stabilirea unui calendari de activităti pe

domeniu S Prezentarea portofoliului si evaluarea

studiului. În derularea activitătii s-a pornit de la completarea unui tabel conceptual de forma:

Ce stim ?

Ce vrem să aflăm ?

Cum aflăm ?

Ce am aflat ?

Elevii au completat informaţiile pe care le aveau şi au propus aflarea altor informaţii. Am stabilit apoi cun pot afla şi am prezentat resursele necesare (documentatie, cărti, surse istorice, vizită la muzeu). Toate materialele aduse de elevii au fost selectate împreună cu acestia. Am parcurs activitătile stabilite în calendar. După întocmirea portofoliului - Judetul Buzău, s-a realizat evaluarea întregii activităti si s-a completat rubrica ,,Ce au aflat ?’’ din tabelul conceptual. Concluziile învăţării tematice au fost: Ø mai bună înţelegere din partea elevilor ;

86

Ø Stabilirea unor legături între diferitele discipline ; Ø Cresterea neafirmatiei elevilor; Ø predare mai agreabilă; Ø explorarea atât exstensivă cât si în profunzime a unui subiect care este potrivit materiei.

BRAINSTORMING

Forme de relief

Istoric

Traditii şi obiceiuri

Bibliografie:

1. Crearea claselor orientate după necesităţile copiilor de 8,9,10 ani, Kate Burke Walsch-Iaşi, Cermi, 1999 2. Predarea orientată după necesitătile copilului , Kate Burke Walsch-Iasi, C.E.D.P. Step by step România.

Obiecive

turistice

Floră şi

faună

JUDEŢUL

BUZĂU

Personalităti

Vecini

87

Cultivarea creativităţii şi imaginaţiei prin valorificarea creaţiei populare

Prof. Lucia BOTEZATU Şcoala Nr. 7 Comăneşti

„Folclorul este dorul de a te întoarce acasă. Fugi ce fugi, dar te mai întorci şi acasă”

(Nichita Stănescu) Folclorul reprezintă „o avere naţională demnă de a fi scoasă la lumină ca un titlu de glorie pentru naţia română”1). Creaţiile folclorice, obiceiurile şi tradiţiile reprezintă o sinteză a gândirii, a experienţei, a înţelepciunii, a devenirii noastre în timp. În folclorul nostru, care şi-a creat de-a lungul timpului o sumă de valori de autentică relevanţă pe diferite planuri (conceptual, etic, estetic, comportamental) sunt încorporate „producte de artă care ating, nu o dată, statutul capodoperei. El şi-a edificat, de asemenea, un set de mesaje caracteristice în cel mai înalt grad, reflectând identitatea noastră cultural – spirituală ca popor”2).

Folclorul nu s-a devalorizat‚ pierzând din consistenţă şi rafinament, ci, dimpotrivă, şi-a conservat în evoluţia sa principalele trăsături, evocând acel ideal-vocaţie al poporului român: „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Folclorul românesc are încă o vitalitate, o strălucire şi o putere de seducţie reale, pe care se cuvine să le apărăm cu fermitatea şi credinţa ce trebuie să ne călăuzească în protejarea tuturor valorilor ce ţin de adâncurile fiinţei noastre etnice.

Activitatea educativă realizată prin folclor acoperă principalele laturi ale educaţiei: morală, patriotică, estetică, intelectuală.

Educaţia intelectuală formează concepţia despre lume prin sondarea eului, prin autocunoaştere şi autoevaluare, prin întrebări asupra existenţei, declanşându-se astfel setea de cunoaştere, dorinţa de implicare în evoluţia umanităţii.

Educaţia morală cuprinde un sistem de valori ca reflex al unor exigenţe generale ce impun un anumit comportament, o

88

anumită conduită a individului în grup sau a individului cu sine însuşi. Este vorba de idealurile, valorile, normele şi regulile care vor influenţa permanent formarea elevului, creându-i un profil moral compatibil cu lumea în care trăieşte. În acest sens, activităţile extracurriculare prin care sunt valorificate tradiţiile şi obiceiurile locale devin un instrument valoros, pentru că se bazează pe experienţa vieţii colective, organizate după anumite principii, legi.

De la proverbe, zicători, de la basme, snoave şi balade, până la ritualurile şi ceremonialurile de amploare, sunt elogiate cinstea, onestitatea, eroismul, patriotismul, respectul pentru aproapele nostru, omenia, bunătatea, curajul, modestia, înfierându-se lăcomia, minciuna, lenea, laşitatea, necredinţa .

Sarcina învăţământului trebuie să se manifeste preponderent în direcţia educaţiei, privite ca un corolar al formării personalităţii elevului, care îşi va putea obiectiva ,,sufletul” în tot ceea ce va realiza, de la obiecte, până la relaţiile cu cei din jur.

Sensibilizarea pentru folclor înseamnă depinderea elevilor cu modalităţi insolite de exprimare a tot ce este uman, în forme aparent nepretenţioase şi într-un limbaj accesibil, căruia, s-ar părea, nu-i este necesar un cod special pentru a fi receptat. De aceea, considerăm că literatura populară este ea însăşi o şcoală a formării gustului estetic, manifestat în opere unice.

Exprimarea eufemistică (rod al bunului simţ), alegoria (formă discretă de utilizare a tehnicii măştilor), metafora (rezultat al sublimării sentimentelor), epitetul (consecinţă a înclinaţiei spre frumos), comparaţia (efect al acuităţii şi perspicacităţii gândirii), personificarea (urmare a dragostei pentru univers), accesul la ritm şi la rimă, diversitatea de teme şi motive, magia se răsfrâng în folclor într-o împletitură firească, nuanţată, fluentă .

89

Este marele merit al ţăranului român de a fi ştiut valorifica artistic existenţa : va fi marele nostru merit de a-i şti valorifica arta.

Prin activităţile educative extracurriculare, în procesul instructiv-educativ se pune accent în mod special pe educaţia conform aspiraţiilor şi opţiunilor elevilor, pe păstrarea şi conservarea tradiţiilor şi obiceiurilor noastre populare, dar şi pe introducerea unor elemente moderne, noi, antrenante şi atractive, care duc la o mai bună socializare a elevilor şi la dezvoltarea abilităţilor de comunicare, la stimularea dorinţei de a participa la activităţile de grup .

Comunicarea rămâne o modalitate fundamentală de interacţiune psihosocială, un schimb continuu de mesaje între interlocutori, menit să realizeze o relaţie interumană durabilă .

Statutul elevului se va modifica din receptor în emiţător, metamorfoză care va permite perenitatea actului cultural şi permanenta sa înnoire.

Transferul cunoştinţelor de la un stadiu la alt stadiu, în evoluţia formării elevului, va stimula transformările şi restructurările psihice, dezvoltând capacităţi de autoorganizare şi de acţiune, cu influenţă directă asupra creativităţii.

Stârnirea „interesului estetic” şi apoi cultivarea componentelor atitudinii estetice (gustul estetic, judecata estetică, idealul estetic, sentimentele şi convingerile estetice) rămân deziderate ale educaţiei şcolare, atâta timp cât elevul va fi privit ca o personalitate capabilă să reacţioneze corespunzător, prin sentimentele de satisfacţie şi insatisfacţie, să aprecieze valorile printr-o judecată estetică pertinentă, să adere la idealurile estetice ale umanităţii, creându-şi astfel convingeri estetice călăuzitoare în relaţia cu sine şi cu ceilalţi.

În cadrul activităţilor de cultivare a creaţiilor populare, de stimulare a creativităţii, descoperirea frumosului şi trăirea estetică înseamnă perceperea „freamătului”, a „vibraţiei”, a „sufletului” închis în operă în momentul creaţiei, iar orice

90

întâlnire cu folclorul implică solemnitatea unui ceremonial. în sanctuarul artei se intră ca într-o catedrală, prin portalul reculegerii…

Regăsim în definirea personalităţii elevului, în cultivarea unui fundament moral, în stârnirea interesului estetic şi cultivarea componentelor atitudinii estetice, ca elemente circumscrise, trăsăturile educaţiei patriotice, morale, civice, umaniste şi estetice.

Cultivarea şi valorificarea creaţiilor literare populare prin activităţi de predare – învăţare, cercuri de creaţie ale elevilor, activităţi extracurriculare, opţionale, participarea acestora la concursuri şi competiţii se poate urzi pe un fundal moral, a cărui sevă să zvâcnească în creaţii cu un înalt grad de expresivitate şi poate deveni, datorită emoţiilor transmise artistic, un element stimulator şi mobilizator în dobândirea unor valori perene.

Elevii–poeţi ai cercului de creaţie literară Fărâmă de dor (coordonator – profesor Lucia Botezatu) „şi-au închis freamătul şi vibraţia sufletului” în creaţii literare care au menirea de a lărgi un univers de cunoaştere, de a construi „un itinerar spiritual” mereu actualizat, dinamic şi valoros, aceasta înseamnă că lumea dintre graniţele acestor fărâme poetice fascinează, garantează împlinirea în plan intelectual, într-o întâlnire benefică a esteticului, cu catharsisul şi cu poeticul. Pentru copilul poet, dintr-o asemenea perspectivă, textul devine un pretext pentru nestăvilită sete de cunoaştere, de formare, de perfecţiune şi un pre-text întru desăvârşire prin perpetuă căutare.

Creativitatea şi imaginaţia cultivate prin activitatea cercului literar „Fărâmă de dor” duc elevii într-un spectacol în care stimulii percepţiei şi ai atenţiei să fie mereu activaţi, substituindu-se astfel ideea de obstacol şi închistare cu aceea de plăcere, de satisfacere a unor imperative intelectuale din care nu lipsesc întrebările: cum? de ce?

91

Implicit, elevul devine abil în fructificarea procesului de comunicare, capabil să se adapteze situaţiei date şi să anticipeze altele, într-un dialog motivat. Rolul asumat de elev se transformă în „artă”, graniţele cunoştinţelor sale se lărgesc considerabil, cuprinzând tot mai multe, mai vaste şi mai surprinzătoare teritorii, accesibile numai celor iniţiaţi, îmbogăţiţi spiritual şi reflexivi.

Selectarea conţinuturilor în activităţile educative (cercuri de creaţie, opţionale, serbări, spectacole, expoziţii pe teme diverse) se realizează pe baza criteriilor psihologice, pedagogice şi estetice.

Dăm importanţa cuvenită educaţiei estetice considerată un proces prin care se formează, se dezvoltă şi se maturizează laturile fundamentale ale fiinţei umane: fizicul, psihicul, moralul, esteticul, cognitivul, afectivul, volitivul. Aşa îi depridem pe elevi să-şi selecteze lectura, să preţuiască o carte, să-şi aleagă modelele, ele însele întruchipări ale valorilor. Evoluţia nu poate fi delimitată de criteriile estetice, atâta timp cât noţiunea de „valoare” conţine latura estetică (frumosul, binele, sublimul, grotescul, etc.)

Ca profesor de limba română, urmăresc fixarea unor deprinderi de decodificare a textului, de interpretare a mesajelor, ideilor, de asimilare şi aplicare a noţiunilor de teorie literară, astfel încât elevul să-şi explice o anumită atitudine emoţională, acea vibraţie afectivă la întâlnirea cu textul (opera).

Acumularea noţiunilor printr-un material concret (textul) permite explicarea evoluţiei gândirii umane, a rostului omului în Univers, a nostalgiilor şi năzuinţelor acestuia, formând la elevi deprinderi şi capacităţi de conduită în diferite situaţii, dându-le posibilitatea de a se adapta, învăţându-i disciplina şi stăpânirea de sine, insuflându-le aspiraţii pentru a dobândi prestigiu, cu alte cuvinte, făcându-i conştienţi de apartenenţa la umanitate.

92

Participarea elevilor la cercurile de creaţie din şcoală, publicarea acestor strădanii ale minţii şi sensibilităţii în revistele „Speranţe”, „Seminţe ale ideii”, „Ochi de copil”, „Viitorul la pătrat”, participarea masivă la concursuri naţionale de gen „Dintre sute de catarge”, „Tinere condeie”, „Autori – copiii!”din perspectiva împlinirii în plan intelectual, un pretext pentru nestăvilită sete de cunoaştere şi pentru desăvârşire prin perpetuă căutare.

Cercul de creaţie „Fărâmă de dor” reprezintă o şcoală a formării gustului estetic, manifestat în opere unice. Implicarea elevilor în căutarea celor mai potrivite teme, motive, grija pentru cultivarea limbii literare, pentru exprimarea ideilor într-o formă adecvată, garantează succesul muncii artistice, dezvoltă spiritul de cooperare, critic, aurocritic, într-un cuvânt, realizează educaţia în toate dimensiunile ei, formează şi concepţia despre lume ca „viziune cosmologică asupra existenţei” prin scindarea eului, prin autocunoaştere şi autoevaluare, prin întrebări „tulburătoare” asupra existenţei, declanşându-se astfel setea de cunoaştere, dorinţa de implicare în evoluţia umanităţii, promovarea valorilor ca atribute ale unei omeniri prospere.

Bibliografie: Alecsandri, Vasile – Poezii populare ale românilor, Bucureşti, B.P.T., 1973, vol. I, p.7; Şeuleanu, Ion – Dincoace de sacru, dincolo de profan, Editura „Tipomur”, Târgu-Mureş, 1994, p. 150; Pop, Mihai, Ruxăndoiu, Pavel – Folclor literar românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p.100; Ionescu, Miron – Strategii de predare şi învăţare, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992; Kovacs, Maria – Curriculum la decizia şcolii în mediul incluziv, Ghid pentru cadrele didactice, centrul Step by Step, Bucureşti, 2006.

93

„Trecutul îşi are preţul lui de care nu trebuie să ne atingem decât cu respect şi recunoştinţă” (P.N.Negulescu)

„Comuna Poduri - ţinut cu mare încărcătură istorică”

Înv. Balaban Mărioara Şcoala cu clasele I-VIII „Ştefan Luchian” Moineşti

1. Aşezarea geografică şi cadrul natural În partea centrală a Moldovei de sub munte,

acolo unde culmile nord-estice ale masivului Berzunţi se lasă domol spre valea largă a Tazlăului, în „Şaua Moineşti”, se află comuna Poduri, o aşezare binecuvântată de Dumnezeu şi hărăzită oamenilor cu peisaj scânteietor, icoane de frumuseţe.

Munţii nu prea înalţi, cu altitudinea maximă în Vârful Măgura, apropiată de 1000 m, pe alocuri cu steiuri golaşe şi înveliţi cu păduri străvechi, i-au ajutat să-şi dureze sălaşuri trainice, iar dealurile cu pantele lor dulci, au fâneţe grase pentru animale şi locuri bune de plugărit, ba chiar teren prielnic pentru butuci de vie şi pomifructiferi. În apropiere, la adâncimi nu prea mari se află din vechime bogate filoane de cărbune şi sare, precum şi râuri ascunse de aur negru.

Pe solurile brune de pădure ce predomină în Poduri se pot cultiva cereale, cartofi, legume, viţă de vie şi pomi fructiferi.

2. Repere istorice Rezultatele complete ale cercetărilor făcute din

1979 până acum în situl arheologic Poduri de

94

arheologii Silvia Iacobescu şi Dan Monah, care au cercetat cu răbdarea specialistului tellul situat pe Dealul Ghindaru din apropierea bisericii Rusăieşti, au adus la suprafaţă mărturii care atestă prezenţa omului acolo încă din neolitic începând cu faza pre-Cucuteni, continuând apoi cu toate fazele culturii Cucuteni şi până la un nivel din faza mijlocie a bronzului.

Pentru epoca preistorică, situri bogate ca cele de la Poduri nu mai există în Europa. Cu timpul, Poduri a devenit cea mai importantă staţiune arheologică din spaţiul de răsărit de Carpaţi, aşa cum avea să menţioneze Cristina Modreanu în Adevărul din 7 octombrie 2000.

Locuinţele, gropile rituale, altarele de cult, depozitele de cereale, renumitul complex ritual denumit inspirat „Zânele de la Poduri”, altarul cu capete de bour dispuse cruciform, ceramica diversă, uneltele din piatră, os, silex, etc. dovedesc cu prisosinţă existenţa unei comunităţi umane numeroase şi perene cu o cultură şi o civilizaţie superioare, bine definite în timp şi spaţiu.

Aceste comunităţi i-au urmat triburile geto-dace, apoi populaţia românească cu împliniri şi greutăţi.

Odată cu apariţia primelor formaţiuni prestatale, pe aceste locuri se dezvoltă o viaţă materială şi spirituală intensă, fiind posibilă o organizare proprie, de forma unei obşti săteşti. După întemeierea Moldovei, aşezările umane din zonă s-au dezvoltat şi au dus la afirmarea unei clase boiereşti bine conturate. Prosperitatea şi traiul îmbelşugat au atras hoardele de năvălitori.

95

Au intrat în legendă locurile acestea încărcate de istorie, oamenii ce şi-au apărat ţinuturile şi au povestit cu încrâncenare şi evlavie urmaşilor.

3. Oameni şi fapte Într-un asemenea loc dăruit cu atâtea haruri şi

încărcat de istorie, în satul Rusăieşti ce astăzi este legat de reşedinţa de comună Poduri şi unde neamul Şovenilor este foarte numeros, vedea lumina zilei la 1885 în 4 noiembrie, Neculei, fiul lui Ion şi al Mariei Şova, născută Solomon, ambii de profesie „proprietari”.

De-a lungul veacurilor propietatea acestei darnice aşezări crescuse pământul care-i hrănea pe toţi, devenise neîndestulător, iar familia Ion şi Maria Şova cu greu a scos la rosturile lor pe cei 8 copii.

După şcoala primară la Rusăieşti, Neculai, cu calităţi intelectuale deosebite, urmează Liceul de băieţi „Principele Ferdinand” la Bacău în urma unui concurs de admitere, liceu pe care avea să-l continue câştigându-şi singur existenţa, terminând cursurile pe primul loc între cei 35 de absolvenţi.

Facultatea de Drept din Bucureşti o abandonează după un an din lipsa mijloacelor băneşti şi după ce ocupă funcţia de secretar la liceul pe care-l absolvise, se înscrie la Şcoala de ofiţeri de infanterie din Bucureşti, pentru că avea gratuitate şi-i oferea posibilitatea de a-şi continua studiile.

Învăţătura şi disciplina îi sunt recompensate prin diferite decoraţii şi ascesiune în grad până la cel de general de corp de armată cu funcţia de comandant de pluton la ministru subsecratar de stat în Ministerul de Război. Este repartizat la

96

cerere în Regimentul nr. 27 infanterie Bacău, aproape de cei dragi.

Primul său comandant, lt. Col. Mănescu, în prima caracterizare, nota: „Pune interes şi râvnă în formarea şi instruirea recruţilor. Pare stăruitor şi energic, prin executarea serviciului ce i se încredinţează, disciplinat şi cu simţul datoriei..., este un prea bun ofiţer” Iar timpul, acest unic judecătoral nostru, al tuturor avea să confirme pe deplin aceste profetice afirmaţii!

În 1913 avea să devină adjutant al regimentului şi prezent cu unitatea sa la campania de la Sud de Dunăre, la al II-lea Război Balcanic după care e decorat şi avansat în grad de locotenent şi apoi la „grad de căpitan în mod excepţional”.

Participă la luptele ofensive pentru dezrobirea Ardealului şi se retrage în zona Valea Uzului, iar în ianuarie 1917 la Pralea şi Dealul Zăbrăuţi, obţinând victoria, contribuind la grandioasa operă de renaştere a armatei române, la succesul operaţiunilor desfăşurate în zona Cireşoaia şi este înaintat în grad de maior în mod excepţional, şi apoi de locot. Colonel în mod excepţional. Pentru vitejia sa, la sfârşitul războiului este decorat cu ordinul „Coroana României”.

În cel de-al doilea război mondial, în calitate de comandant de divizie, îşi onorează atribuţiile cu cinste, fiind avansat la grad de general la 10 ianuarie 1941. Referindu-se la faptele militare ale generalului, comandantul V. Atanasiu aprecia:

„Generalul Nicole Şova, s-a clasat printre marii noştri generali de război care vor fi înscrişi în istoria neamului nostru şi al cărui nume va fi înscris printre eroii săi”.

97

Imixtiunila comandamentelor sovietice în problemele interne ale armatei române au încheiat activitatea militară cu greu, fiind trecut în rezervă, devenind cadru „incomod” la comanda armatei române.

Ca bun creştin, gen. N. Şova a fost preocupat de refacerea bisericii din Rusăieşti şi a ctitorit biserica din Iveşti, judeţul Galaţi.

Personalitate marcantă a comunei Poduri, cu fapte exemplare în viaţa militară, determină cercetătorii să alăture mărturiilor arhelogice descoperite la Rusăieşti toate mărturiile despre viaţa generalului într-un muzeu aflat în şcoala care-i poartă numele, iar localnicii sentimentele de adâncă preţuire rostind:

„Bine aţi venit acasă, domnule general!”, la inaugurarea muzeului unde-i tronează bustul.

Mărturii ale participării podurenilor la apărarea hotarelor ţării reprezintă biserica din comună, monumentul eroilor din primul război mondial şi publicaţii de specialitate privind istoricul comunei.

4. Concluzii Vechimea acestei aşezări umane, comuna Poduri, este certă confirmată şi răsconfirmată. De la sfârşitul epocii paleolitice comunităţile de oameni au locuit aici neîntrerupt pentru că au găsit condiţii optime vieţii lor, inclusiv apa potabilă pe care o păstrau în vase mari de ceramică arsă, îngropate în pământ lângă pereţii locuinţelor şi sarea necesară din izvoarele sărate de la marginea satelor Porhozeşti, Negreni, Brăneşti şi extremitatea vestică a Văii Păltinişului şi a pârâului Şoşii. Începutul locuirii umane pe teritoriul actual al comunii era „învăluit în ceaţă” până spre anul 1978

98

când s-a descoperit într-un lan de porumb urme clare de existenţă a omului încă din neoliitc (epoca nouă a pietrei sau epoca pietrei şlefuite, epocă istorică străveche de aproximativ 6000 de ani în urmă). Se puneau fel de fel de întrebări. Existam noi podurenii în vremea Daciei? Satele de azi ale comunei existau la întemeierea Moldovei? Din vremea lui Ştefan cel Mare datează primele lăcaşuri de cult religios. Existenţa noastră mai timpurie pe aceste meleaguri este dovedită de o inscripţie aflată pe peretele exterior al bisericii „Sfinţii Voievozi” Rusăieşti din 1614. Aici, la Rusăieşti, săpăturile arheologice sistematice de după 1979 au găsit urme de locuire umană cu cel putin 4 – 5 mii ani înainte de Hristos. Adevărata metropolă neolitică găsită la Rusăieşti de specialişti de renume din Piatra Neamţ, Bacău , Iaşi, Bucureşti, dar şi din Grecia, Anglia şi SUA, a pus în evidenţă şi ocupaţiile omului neolitic, modul lui de viaţă. Rezultatele cercetărilor au fost publicate în lucrări de specialitate ce se află în bibliotecile muzeelor de istorie din Bacău, Piatra Neamţ, Iaşi, Bucureşti. Profesorul Alexe Bujor îmi mărturisea că „mai rămâne să cercetăm noi şi urmaşii noştri continuitatea ne-ntreruptă a vieţii umane pe teritoriul comunei Poduri, cercetând bisericile mai vechi şi mai noi, neexistând încă dovezi foarte clare asupra primelor fundaţii”. În ceea ce priveşte monumentul eroilor, situat în centrul comunei, construit pe colţul sud-estic al

99

grădinii părinţilor profesorului Bujor, a fost donat în 1939 cu un grup sculptural unicat în România. Comuna Poduri a dat ţării în secolul trecut doi generali: Nicolae Şova şi Platon Chirnoagă care au întregit tezaurul istoric al acestor meleaguri.

Bibliografie: ANGHEL, prof. Vasile, Moineşti 565 de ani de la prima

atestare documentară, 2002 ICHIM, locot-col Eugen, Gneralul Nicole Şova, Editura

Modelism, 1996 CAPITANU, V, URSACHI, V, Cetatea dacică de la

Moineşti, Editura Carpica, 1981

Aportul folclorului în educarea copiilor preşcolari

Inst. Cornelia Claudia OLTEANU Şcoala Av Al. Colfescu Alexandia, judeţul Teleorman

Folclorul este inima oricărei culture. Manifestarea gândurilor, emoţiilor şi durerilor de veac ale oamenilor, acesta cuprinde o serie de obiceiuri, datini si traditii care s-au păstrat datorită permanenţei şi continuităţii spirituale ale acestor oameni ,,aspri la vorba, dar dulci la gând’’. Dacă la sat acest process de transmitere este înlesnit direct de creaţia sa, la oras sarcina revine educatoarei, care are datoria sa-I apropie pe copii de valorile traditionale ale poporului roman. Orice copil trebui educat pentru a fi un continuator al valorilor culturii românesti. Tradiţiile populare au fost subiecte mult îndrăgite de copii, aceştia manifestând în decursul desfăşurării diferitelor activităţi un interes aparte pentru arta populară,

100

muzica şi dansul popular. Folclorul copiilor ne oferă materialul necesar realizarii tuturor obiectivelor stabilite in cadrul programei invatamantului prescolar. Acest material este foarte vast, deoarece contine întreaga problematică a adaptării copilului la mediul social şi natural, cu intrebările si nelinistile ce decurg de aici. Nimeni nu poate ţnsă să cunoască şi să înţeleagă mai bine decât copii aceasta lume a lor, iar producţiile artistice din folclorul copiilor se adresează în modul cel mai direct sensibilităţii şi capacităţii lor de înţelegere, ducând la rezultate foarte bune pe planul instrucţiei şi educaţiei muzicale. Referindu-ne la educaţia muzicală putem constata faptul că exista cântece care se adreseaza plantelor (păpădia, ciocul berzei, alunul), insectelor (albina, licurici, greier, furnica, cărăbuş, fluture), păsărilor (cocostârc, cocoş, cioară), animalelor (lup, urs, caine, melc, iepure, arici, veveriţa), dar si cantece pentru lucruri neinsufletite (fluier, fum,), schimbarea vremii (invocarea ploii- sa vina sau sa plece) si multe alte cantece. Alături de efectele benefice, în domeniul educaţiei musicale, folclorul copiilor are, prin continutul versurilor sale, şi o valoare importanta în planul educaţiei morale cat şi a celei patriotice a preşcolarilor, cu condiţia însă ca educatoarea să facă pe cât posibil întelese mesajele ce se desprind din textile cântecelor. Colindatul copiilor are o importantă deosebită în această luptă continuă care se dă pentru valorificarea şi asigurarea continuităţii tradiţiilor şi obiceiurilor ramâneşti, având in vedere faptul ca tot

101

mai multi copii se nasc în afara graniţelor ţării. De fiecare data când se apropie sărbătorile de iarnă, atât în inimile copiilor, cat şi a noastra se naşte o lume nouă, o lume de basm, de vis, o lume a ,,florilor dalbe’’ si a ,,lerului ler’’, e lumea care ne aduce aminte cu nostalgie de vremurile copilăriei noastre. Aceasta mare bucurie sufleteasca poporul nostru a exprimat-o in special prin colinde, care nu sunt altceva decat armonii muzicale de o rara frumusete, care prin continutul lor arata toate momentele principale legate de venirea in lume a Mantuitorului. Continutul colindelor, scenetelor legate de sarbatorile Craciunului si a Anului Nou au o mare influenta asupra psihicului copiilor. Desi mici, ei gusta frumusetea versului, a ritmului, a melodiei si a ritualului acestor obiceiuri. Spune acest lucru usurinta cu care invata sa recite si sa colinde, dezinvoltura cu care isi insusesc textul serbarilor organizate pe aceasta tema, spune acest lucru emotia din glasul copiilor, tremurul glasului lor cristalin si curat cand intoneaza urarea, colinda sau cand sorcovesc. Începutul colindatului a fost lasat în seama copiilor mici, de obicei de varsta preşcolară, din vechime. Inocenta varstei ofera condiţia prealabilă de puritate sacrală, garanţie sigură a eficenţei urărilor. Răsplătirea lor cu fructe şi colăcei anume făcuţi, reprezintă la început darul din primele fructe si grâul, încărcate cu virtuţi deosebite, cum sunt cele ce dadeau omului fertilitatea si sănătate. Colindatul copiilor mici nu se mai practică în toată tara, dar in zona noastra el este un obicei mult asteptat de copii şi cu multă seriozitate

102

cultivat si pregatit de adulti, parinti si colectivitşţile preşcolare. Colindatul copiilor se desfăşoară în Ajunul Crăciunului. Se alcătuiesc cete de colindatori imbracati in costume populare specifice zonei cu traistute pentru colectarea darurilor. Colindatorii sunt primiti cu mult drag în casele oamenilor, deoarece credinţa atestă că sunt aducători de noroc si fericire. Continutul colindelor, prin bogăţia şi valoarea lor estetică, contribuie la păstrarea credinţei cele adevărate, la mentinerea graiului, a simtirii si trăirii românesti şi creştineşti. Amintim doar câteva colinde care sunt ascultate şi colindate cu mare plăcere de prescolari: O, ce veste minunata; Mos Crăciun; Deschide usa, crestine; Trei pastori; Astăzi s-a nascut Hristos; Sus, la poarta Raiului; O, brad frumos; Am plecat să colindăm; Florile dalba; etc. Pregătirea pentru acest eveniment antreneaza intreaga fiinta a copilului. El asculta cu atentie colindele pe care adultii le intoneaza cu scopul de a-l invata ca in ziua de Mos Ajun să poată colinda. În grădinita în care lucram am creat un climat favorabil pregătirii copiilor pentru urat. Astfel, cu cateva saptamani inainte de vacanţă i-am învăţat colinde, am format echipe de colindători şi am confecţionat recuzita necesară. La tot acest proces au fost antrenaţi şi părinţii şi au făcut-o cu plăcere. Practicarea obiceiului am exersat-o în grădiniţă, făcând urări copiilor mai mici, personalului de îngrijire şi părinţilor invitaţi la serbare. Acest lucru a starnit un interes deosebit, o bucurie nemăsurată care se va păstra în

103

amintirea copiilor o viaţă întreagă. Pe lângă celelalte creaţii folclorice, dansurile populare îi familiarizeaza pe copii cu un nou element al folclorului, contribuind si prin acesta la dezvoltarea dragostei pentru arta poporului nostru, la dezvoltarea simtului ritmic, a capacităţii de coordonare a miscarilor, le educa gustu pentru frumos si armonie. Copiii trebuie să simtă şi să inteleagă frumuseţea dansurilor populare româneşti, ajungând să le joace cât mai autentic, mai artistic. Am urmărit ca în selectarea copiilor pentru formaţia de dansuri populare să ţin cont de aptitudinile copiilor pentru dansul popular, de starea de sanatate, de simţul ritmic şi muzical, de receptivitate şi execuţie a elementelor predate. Datinile, obiceiurile şi tradiţiile au rolul lor, verificat de-a lungul istoriei, în permanenţa culturală a unui neam. De aceea noi am căutat să cultivăm copiilor conştiinţa apartenţei la cultura naţională, la zona folclorică în care trăim. Şi dacă i-am învăţat pe copiii noştri versuri din cântecele vechi, colinde, pasi din dansul strămoşilor noştri, făcându-i să înţeleagă că prezentul este valoros numai împreună cu trecutul fiinca astfel îmbinate prezintă o garanţie pentru ciitor, înseamnă că am sădit în sufletele lor unul dintre cele mai alese sentimente. Valorificând cele invăţate în cadrul serbărilor am observat cum acest eveniment îi uneşte pe copii, ii sensibilizează şi-i bucură în acelaşi timp, creează armonie şi emoţie estetică puternică, impresionează pozitiv, deopotrivă, pe copii şi pe părinţi.

104

Educaţia religioasă: Păstrarea obiceiurilor şi tradiţiilor

creştine Lector Drd. Ileana Gurlui

Liceul Pedagogic “Mircea Scarlat” Alexandria Educ. Gabriela Crivăţ

Grădiniţa de Copii Nr. 1 Videle, Judeţ Teleorman „Biserica noastră ortodoxă şi şcoala deopotrivă sunt stâlpii sufleteşti ai unui neam şi ai unei persoane, deoarece există o strânsă legătură între credinţă şi cultură. Aşa a fost tradiţia poporului nostru de veci, aşa a fost calea istorică a neamului românesc.” (Teoctist Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române) „Lăsaţi pruncii şi nu-i opriţi pe ei a veni la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor...” (Matei 1914, 183). Sunt cuvintele Mântuitorului, ale Celui ce a fost numit de către Apostolii Săi, şi apoi, de o întreagă istorie creştină, Învăţătorul, Cel prin care binele, frumosul, moralitatea, credinţa şi iubirea şi-au desăvârşit înţelesul. Pentru a-l face pe copil să ajungă la aceste valori esenţiale ale umanităţii este necesară educaţia religioasă începută încă din grădiniţă. Copilul, încă de mic, vine în contact cu realităţi, simboluri şi manifestări religioase ale căror semnificaţii, în înţelesul lor cel mai simplu, este bine să le cunoască. Mai întâi în familie, apoi în grădiniţă, preşcolarii învaţă să-şi manifeste într-un anumit fel sentimentele, îşi formează deprinderi de conduită cu ajutorul cărora să devină persoane deschise comunicării cu Dumnezeu şi cu semenii. Una dintre sarcinile educaţiei religioase rezidă în formarea bunului creştin, capabil de a cunoaşte şi a venera valorile sacre. Suntem creştini, prin integrarea noastră într-o tradiţie şi apoi prin Sfântul Botez, dar devenim creştini prin

105

conduite învăţate zi de zi. Activităţile de educaţie religioasă pot fi organizate sub formă de : observări, lecturi după imagini, povestiri, convorbri, memorizări, activităţi muzicale, artistico-plastice, activităţi practice, excursii, teatru de păpuşi, vizionări de filme. Educaţia religioasă are o dublă menire: pe de o parte să anuleze pornirile rele, pe de altă parte să le cultive pe cele bune. Ea trebuie începută de la cea mai fragedă vârstă, pentru că primii ani ai copilăriei sunt hotărâtori în evoluţia ulterioară a individului. Solomon spunea în Pildele sale : “începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu”. Iată de ce s-a considerat necesar şi s-a introdus în grădiniţă un opţional de educaţie religioasă, derulat în parteneriat cu reprezentanţi ai Sfintelor Biserici. Conceput să cuprindă principalele teme religioase, într-o formă şi la un nivel accesibil copiilor de vârstă preşcolară, opţionalul începe cu o „Rugă”, ca argument, pe care dorim s-o prezentăm :

RUGĂ din volumul „Altarul din inimă”

Doamne, dă-mi lumină /Să fiu înţelept: Totdeauna-n viaţă /S-aleg drumul drept. Vreau ca din ce am, /Chiar dacă-i puţin, Să-mpart şi cu săracul /Să-I alin din chin. Doamne, dă-mi putere, /De a crede-n oameni Şi iertare-n suflet/Rogu-te să-mi sameni... Nu mă lăsa, Doamne, /Rece şi pustiu: Vreau ca între oameni /Tot mereu să fiu!

106

Prin introducerea educaţiei religioase din grădiniţă, am considerat că aceasta contribuie în mod covârşitor la modelarea, la formarea personalităţii moral religioase a copilului. În activităţile defăşurate am pornit de la concret, şi anume de la fapte ale copiilor, bune sau mai puţin bune, pe care le-am analizat împreună, apelând întotdeauna la toleranţă şi iubirea aproapelui. Apoi, prin scurte povestiri cu caracter moral-religios, ilustrate şi accesibile lor, pe care le-am citit, am reuşit să le trezesc interesul pentru evenimentele biblice. În cadrul activităţilor desfăşurate în grădiniţă : observări, memorizări, convorbiri, povestiri ale educatoarei, activităţi muzicale, practice, artistico-plastice, s-a obţinut formarea premiselor unei conştiinţe religioase şi a unor comportamente ce vor deveni ulterior fireşti, naturale, de la sine înţelese, puternic interiorizate. Marile evenimente ale creştinilor, naşterea şi învierea Mântuitorului, au constituit prilejuri bune de a trezi în inima copiilor dorinţa de a le sărbători cum se cuvine. Sărbătoarea Crăciunului este cea mai mare şi mai frumoasă sărbătoare a creştinătăţii, care încarcă pozitiv sufletele. Astfel, am pregătit montajele “ Astăzi s-a născut Hristos !” şi povestea “Bradul credincios”, obiceiuri creştine care s-au păstrat şi încă se mai păstrează în istoria creştinismului. Copiii au interpretat roluri din scenetele cu subiect religios şi au prezentat dansuri cu tematică religioasă. Pentru marea sărbătoare a învierii Domnului am prezentat montajul “Hristos a înviat!”, care a

107

cuprins şi activităţi practice prin decoraţiuni şi încondeierea ouălelor de Paşte, realizate de copii cu mare grijă. La finalul activităţii am organizat o expoziţie cu ceea ce au realizat, fiecare copil fiind răsplătit cu un premiu. Acţiunile şi activităţile derulate în cadrul opţionalului au format şi vor continua să formeze copiilor morala creştină: iubirea aproapelui, bucuria de a face fapte bune, dorinţa de a-i ajuta pe cei aflaţi la nevoie, cultivarea cinstei, a modestiei, a optimismului, a încrederii în sine şi în semenii noştri. În modul acesta se apropie sufletul copilului de Dumnezeu şi se poate urzi firul de borangic al unei educaţii religios-morale, deoarece biserica şi şcoala sunt ucenici ai frumuseţii şi credinţei.

Bibliografie: Revista “Chemarea credinţei”,1996, pg.3,18; Revista “Învăţământului Preşcolar”1-2/2006, pg.85; Revista “Învăţământului Preşcolar”3-4/2005, pg.152.

Arta populară – mijloc de educaţie la copiii de

vârsta preşcolară Educ. Cristina DODENCIU

Grăditniţa Nr. 7 Roşiorii de Vede Educ.. Floarea BOTEZATU

Grădiniţa Olteanca, Segarcea Vale, judeţ Teleorman Schimbările rapide din societatea de azi influenţează considerabil toate treptele de învăţământ.

Învăţământul preşcolar ca primă treaptă de instruire şi educare, se aliniază şi el acestor schimbări având grijă ca printr-un complex şi îndelung proces de educare şi instruire să formeze

108

oameni care să se adapteze cu uşurinţă la noile cerinţe europene în care omul îşi va găsi locul şi valoarea meritată.

Copilul de azi, omul de mâine trebuie să fie recepţionerul tuturor noutăţilor, indiferent din ce domeniu sunt aceste noutăţi.

Creşterea volumului de cunoştinţe în formarea la copil a unei culturi generale nu-şi poate avea o rădăcină decât în primii ani de viaţă, ani în care copilul începe să privească cu atenţie în jur, să rostească primele cuvinte, ani în care, el, pentru prima oară ia contact cu tot ce-1 înconjoară punând o mie şi una de întrebări insistând asupra răspunsurilor cât mai exacte.

Si unde? - în altă parte se cultivă aceste prime trăiri ale mugurilor abia despicaţi în necunoscut, decât în grădiniţă, unde aceia cu migală şi tact, cu răbdare şi blândeţe în permanenţă, într-o continuă pregătire pentru răspunsuri corecte, caută să găsească soluţii ca necunoscutul să le devină familiar, adevăr, realitate.

Având în vedere cele menţionate şi ţinând seama ca în mediul rural, copiii sunt sensibilizaţi de arta populara care le intră în casă fără voia lor (prosopul din perete cusut de mama lor, scoarţa cusută de bunica, costumul popular din lada bunicii, având-o ca zestre de la stră - străbunica ei, costumul popular şi mai ales de farmecul naturii care le iese în cale la orice pas), am fost preocupate să trezim în sufletele copiilor pe care îi instruim si-i educăm, dragostea, respectul şi interesul pentru tot ceea ce avem mai de preţ moştenit de la străbunii noştri.

Se ştie că alături de literatură care constituie un factor cu eficienţă deosebită în educaţie, arta populară îşi are şi ea o contribuţie de mare valoare.

În primul rând copiii încep să înţeleagă încă de la această vârstă fragedă, specificul poporului din care fac parte, aspiraţiile lui, idealurile de ieri şi de azi care sunt oglindite în creaţiile meşteşugurilor.

În al doilea rând, punându-i pe copii de la vârsta preşcolară, în contact direct cu unele obiecte de artă găsite în lăzile bunicilor, pe pereţii camerelor de locuit, în bucătăriile lor, le educăm respectul şi dragostea pentru aceste obiecte

109

rămase de la înaintaşi şi totodată le formăm deprinderi frumoase, de apreciere a acestor obiecte şi de păstrare a acestora.

În acest sens, împreună cu colega mea, am organizat cu copiii de la Grădiniţa numărul 7 Roşiorii de Vede şi de la Grădiniţa Olteanca o vizită în câteva case bătrâneşti, din comuna Segarcea Vale unde am găsit şi observat obiecte de artă populară cu o vechime destul de mare (icoane pictate, oale, străchini de pământ, linguri de lemn vechi, căni de pământ, ştergare ţesute în război, scoarţe populare, marame, costume populare, iţe, vârtelniţe, o ladă cu zestre, toate având o vechime de peste o sută de ani). Cu această ocazie le-am explicat copiilor ce reprezintă aceste obiecte, le-am vorbit despre valoarea şi importanta lor pentru noi, pentru întregul popor român, le-am explicat că sunt obiecte specifice româneşti. În acest sens am contribuit la sensibilizarea lor, i-am îndrumat să sesizeze frumosul să perceapă şi să înţeleagă efortul înaintaşilor pentru realizarea acestor obiecte migăloase, dar deosebit de valoroase, le-am îndreptat atenţia asupra concepţie originale a creaţiilor din ceramică, a ştergarelor şi maramelor foarte vechi.

În timpul vizitei, am căutat să trezim în sufletele copiilor partea afectivă, dragostea faţă de acest gen de artă, respectul şi admiraţia faţă de bătrânii satului care au îngrijit aceste obiecte si le-au păstrat pentru generaţiile următoare. Bătrânii au făcut cadou celor două grădiniţe patru oale de pământ şi două ştergare de borangic ţesute în război.

În urma acestei vizite, am organizat o convorbire comună cu tema: „Să iubim arta populară!". Cu această ocazie le-am explicat copiilor, că, pentru obţinerea acestor obiecte s-a depus mult efort, ca există un întreg proces de prelucrare a lutului şi un întreg proces de pregătire a materialelor pentru ţesut..

Împodobirea acestor obiecte este făcută din imaginaţia fiecăruia care caută să perpetueze creaţia locală. Le-am explicat că obiectele văzute la bătrâni (oale de pământ, străchini, ulceoare, etc.) sunt cumpărate de ei de la târgul de oale anual din luna iunie, pentru ca ele nu se fac la noi în zonă.

110

Le-am explicat că asemănător acestui proces de realizare a obiectelor din lut se fac ţesturile de pâine de la noi din zonă.

Pentru copii, această vizită şi aceste explicaţii date în cadrul convorbirii a decis totul. Am înfiinţat în fiecare grădiniţă miniatelierul „Cercul celor harnici".

În cadrul acestui cerc le-am pus la dispoziţie lut special pregătit din pământ roşu, cocă, ipsos, plastilină, războaie mici. Cu ajutorul acestor materiale copii au modelat farfurioare, căniţe, ceşti, farfurii, mărgele, pahare pe care le-am pictat individual. Menţionez că am modelat şi un urcior mare în colectiv.

De ziua mamei, fiecare copil a dăruit mamei câte o farfurioară modelată şi pictată de ei, iar în sala de grupă am organizat o expoziţie cu toate lucrările realizate de ei.

În timpul activităţii desfăşurate, în cadrul cercului, am observat că majoritatea copiilor au imitat obiectele văzute în casa bătrânilor după puterile lor. Mai mult, în timpul jocului am observat un aspect deosebit de îmbucurător (în vederea realizării obiectivelor): ei cooperau, se ajutau reciproc, comentau aducându-şi aminte chiar de unele aspecte destul de minore.

Aceste fapt, ne-au convins mai mult că în contact cu realitatea, copiii au observat şi au învăţat să realizeze mai mult decât într-o activitate de grupă în care cuvintele ar fi ţinut locul vizitei efectuate care pe lângă faptul că a fost recreativă ea a adus o notă valoroasa atât pe plan creativ cat şi instructiv.

Cu altă ocazie le-am adus în sălile de grupă vase cu flori din ceramică, scrumiere, găvanele de pământ, şi un ţest de pâine.

Am procedat astfel încât copiii să-şi dea seama de varietatea obiectelor, unii dintre ei afirmând că au şi ei acasă sau au văzut la bunici.

Aceste activităţi le-au adus copiilor multă bucurie, satisfacţii, împliniri, le-am cultivat sentimente, frumosul s-au adresat sufletului, creării stării afective, emoţionale constituind o adevărată terapie pentru interesul copiilor.

111

Ceea ce trebuie reţinut este faptul că trebuie să-i facem pe copii să protejeze şi să păstreze creaţiile sale, ele fiind rezultatul efortului personal, dar şi oglinda personalităţii.

Poate, peste ani, aceste creaţii vor fi pentru ei amintirea unui început sfios.

În concluzie, considerăm că aceste activităţi nu vor fi uitate de ei şi că unii îşi vor aminti cu mândrie şi nostalgie de arta populară de pe aceste meleaguri în care copilăria şi-a urmat cursul ei şi că unii dintre ei vor dori să ajungă şi ei mesagerii artei populare româneşti datorită talentului cu care vor lucra când vor fi mari, datorită dragostei pentru arta populară, a neamului din care fac parte.

Considerăm că prin astfel de activităţi, noi educatoarele, dacă lucrăm cu dăruire putem să depistăm unele aptitudini artistice ale unor copii încă din perioada preşcolară. Acestor copii să le îmbogăţim şi să le cultivăm interesul pentru activitatea creatoare prin intermediul activităţilor specifice, prin forme specifice de lucru care să-i conducă spre o înţelegere mult mai concretă a muncii, a rolului ei în viaţa omului precum şi a foloaselor muncii.

Doar priceperea şi măiestria pedagogică a educatoarelor vor face ca preşcolarul de azi să înţeleagă şi să îndrăgească arta, să-i descopere tainele cu propria capacitate intelectuală.

Se ştie că frumuseţea e în tot şi în toate, ea trebuie descoperită percepută şi înţeleasă

Tudor Vianu spune: ,,Cine nu se pricepe să facă linişte în sine, nu poate auzi glasul artei."

Bibliografie:

1. Programa Activităţilor Instructiv - educative în grădiniţa de copii - ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura V&I Integral, 2005, pag. 30.

112

CAPITOLUL III

Satul românesc descris memorabil de Liviu REBREANU

Inst. Angela MANOLE Şcoala „George Topârceanu” Mioveni, judeţ Argeş

Înv. Elena MATEESCU Înv. Ion MATEESCU

Şcoala Vultureşti, judeţ Argeş Dintre toţi scriitorii transilvăneni cel mai apropiat de Rebreanu, prin structura sufletească, prin anume laturi ale formaţiei, inclusiv mediul prim de viaţă, prin felul de a privi în existenţă şi modalitatea preferată de expresie artistică este Ioan Slavici. Acesta zugrăvise în nuvelele şi romanele lui aspecte sociale semnificative din viaţa satului transilvănean, precum şi figuri omeneşti viguroase turmentate de pasiuni violente, însetate de avere, păstrând în genere faţă de ele o atitudine neutră, lăsându-le să se mişte liber în ficţiunea literară. Sunt atribute care, cu un suflu epic mai cuprinzător prin aria

113

observaţiei sociale şi mai profund prin forţa de scrutare a sufletului omenesc, cu simţ clasic al compoziţiei şi obiectivitate a relatării, purificat deplin de tendinţe moralizatoare, se vor regăsi în romanele lui Liviu Rebreanu, evident ca expresie a unor afinităţi structurale, nu a relaţiei de influenţă. Cât despre modelele lui, acelea de la care a plecat şi a căror înrâurire se poate identifica, ele sunt în primul rând marii romancieri străini: Tolstoi, Balzac, Flaubert, Zola.

Geneza scrierii se poate urmări după mărturisirile lui Rebreanu însuşi. Prima dintre experienţe reiese dintr-o mărturisire a lui Liviu Rebreanu: „Ion îşi trage originea dintr-o scenă pe care am văzut-o acum vreo trei decenii. Era o zi de început de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Ieşisem cu o puşcă la porumbei sălbatici. Hoinărind pe coastele dimprejurul satului, am văzut un ţăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea…Deodată s-a aplecat şi a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică…”. Gestul a fost înregistrat pentru pitorescul lui în sine, fără a i se atribui atunci o semnificaţie precisă. Adevărul relatării lui Rebreanu nu se poate pune la îndoială, dar trebuie arătat că un gest asemănător cu cel observat de el înfăptuieşte şi eroul Buteau din romanul La terre al lui Emile Zola.

Cea de a doua experienţă de viaţă autentică i-a fost transmisă scriitorului de sora sa Livia şi formează substanţa nuvelei Ruşinea. Este vorba de păţania unei fete bogate de la ţară, Rodovica, amăgită de un flăcău sărac şi supusă, din această cauză, celor mai cumplite bătăi de către tatăl său. În chip evident, aceste fapte, cu modificările de rigoare se regăsesc în Ion, constituind esenţa raporturilor dintre erou, de o parte, Ana şi tatăl ei, Vasile Baciu, de altă parte. A treia experienţă este constituită de impresia puternică pe care i-a lăsat-o lui Rebreanu convorbirea cu un fecior de la

114

ţară, Ion al Glanetaşului, isteţ şi vrednic, împovărat de greutăţi şi deznădăjduit, pentru faptul că nu avea pământ. Calea sintezei între aceste trei momente de viaţă, atestă în continuare Rebreanu, a fost atribuirea către Ion al Glanetaşului, cu motivările sociale si sufleteşti necesare şi a faptelor aparţinând, în realitatea trăită, autorilor celorlalte două momente. Trebuie însă subliniat că, potrivit dramatismului structural al conştiinţei scriitorului, sinteza astfel realizată nu a anulat asperităţile şi contradicţiile specifice fiecărui moment, ci numai a obţinut, prin polarizarea lor cu măiestrie, un echilibru temporal între ele. Minat de condiţia lui intimă, acest echilibru se va disloca repede, aducând odată cu dislocarea, sfârşitul organic al capodoperei. Procesul de elaborare al romanului, trecând prin fazele manuscrise Zestrea (titlul iniţial al romanului) şi Ruşinea (primul capitol al manuscrisului Zestrea), a fost îndelungat şi trudnic. Tudor Vianu a lăsat o mărturie asupra tenacităţii impresionante cu care Rebreanu şi-a dus năzuinţa la capăt: “Era în 1919, mă întorsesem din război şi Rebreanu îşi regăsise căminul lui, după ce trebuise să se refugieze în Moldova pentru a scăpa de justiţia marţială a trupelor de ocupaţie. Locuia pe strada Nicolae Bălcescu, în fundul unei curţi, într-o căsuţă dărâmată de atunci, la doi paşi de casa tot atât de modestă, unde se sfârşise Luchian. Ferestrele lui Rebreanu, zărite printre copacii curţii, rămâneau luminate în tot timpul nopţii. Mă întorceam târziu acasă şi o chemare înceată îmi deschidea uşa camerei sărace, despărţită prin două trepte de bucătăria familiei. Rebreanu scria atunci, a cincea, a şasea oară, romanul Ion. Munca începea odată cu căderea serii şi continua până la răsăritul zorilor, cu mare abuz de cafea, de tutun, din când în când cu răcorirea frunţii înfierbântate. Întreruperea provocată de vizitatorul nocturn nu părea a-i fi neplăcută…”. Romanul „Ion”, împărţit în două volume: Glasul pământului şi Glasul iubirii, ne

115

transpune în lumea satului ardelean de la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru. Avem în faţă o frescă vastă, cuprinzând, pe lângă viaţa ţărănimii, şi pe cea a intelectualităţii satelor, cu unele reflexe din pulsaţia naţională a Transilvaniei. Firul principal al acţiunii se ţese în jurul eroului scrierii, flăcăul chipeş, voinic, inteligent şi vrednic, dar sărac, Ion al Glanetaşului, care, din setea de a se îmbogăţi, îşi sacrifică iubirea pentru Florica, o fată frumoasă, însă săracă, asemenea lui, şi se căsătoreşte cu Ana, fată urâţică şi prizărită, fiica unui bogătaş al satului, Vasile Baciu, care a consimţit să i-o dea de soţie, numai după ce a aflat că Ion o sedusese şi că, în consecinţă, gândul lui de a o mărita cu George Bulbuc, cel mai bogat flăcău din sat, nu se mai poate împlini. Aceasta este acţiunea primului volum.

În continuare, romanul urmăreşte, pe firul principal al dezvoltării lui, tribulaţiile lui Ion, care, după căsătoria cu Ana, dobândeşte, în sfârşit, pământul visat, are şi un copil, dar noi complicaţii I se precipită în cale, căci Ana, complet nefericită, se spânzură, odrasla plăpândă îi moare, el însuşi revenit spre Florica, măritată între timp cu George Bulbuc, este surprins de acesta într-o noapte în faţa casei şi omorât cu sapa. George merge la închisoare, pământurile lui Vasile Baciu sunt donate bisericii, iar viaţa satului Pripas, agitată mai intens pentru o clipă, îşi reia cursul tihnit. Astfel se termină volumul al doilea şi, o dată cu el, romanul.

Creator excepţional de viaţă, Rebreanu face să trăiască în roman un impresionant număr de eroi, fiecare cu individualitatea lui proprie. Pe primul plan, se impune Ion al Glanetaşului, care este unul dintre cele mai caracteristice şi mai temeinic realizate personaje ale întregii noastre literaturi. Ion e un flăcău voinic, deştept, energic care suferă de sărăcia lui şi care se crede, prin calităţile enumerate, capabil de o altă soartă. Pentru Ion, pământul înseamnă situaţie socială, demnitate umană, posibilitatea de a munci cu folos. Ion este

116

simbolul unei chemări mistice a pământului, este simbolul omului care încearcă să depăşească starea de mizerie, de inferioritate socială şi morală. Pentru Ion, acest flăcău zdravăn şi harnic, sărăcia, adică lipsa pământului, e o permanentă suferinţă şi preocuparea cea mare e cum să-l obţină.

Fiul Glanetaşului era în adevăr un om primitiv, impulsiv, rudimentar, brutal cu prietenii, cu vecinii, cu nevasta, cu socrul, cu părinţii, doritor cu orice preţ să se îmbogăţească, dar tot el are, faţă de cei amintiţi şi faţă de alţii, gesturi de cuviinţă prevenitoare, o disponibilitate spre respect şi omenie, ilustrată peremptoriu de relaţiile cu familia Herdelea şi în special cu Titu, precum şi o isteţime naturală, care, după împrejurări, se manifestă când ca inteligenţă, când ca viclenie. Desigur, i se pot descoperi şi alte trăsături sufleteşti, toate însă sunt subsumate setei de afirmare, impulsului nestăvilit de a trăi cu intensitate viaţa.

Rebreanu înfăţişează drumul de viaţă tenebros al eroului său, până când patima îl duce la moarte. De-a lungul acestui drum sinuos, el îşi revarsă firea în gesturi memorabile, dintre care cel mai discutat este sărutul gliei. Sărutarea lui Ion este un act de luare în posesiune a pământului, pământul posesiunii, cel pe care îl posedă şi care îl posedă.

Dintre figurile feminine ale romanului, Ana, soţia lui Ion, a fost privită, prin natura lucrurilor, mai de aproape, destinul ei fiind legat de cel al eroului principal. Ana este o făptură firavă, modestă, blândă.

Scriitorul a înfăţişat realist stratificarea socială a satului. Drama însăşi a lui Ion şi a soţiei sale, Ana, îşi are motivare în problematica generată de această stratificare.

Diferenţierea ţărănimii după starea materială este observată cu luciditate de scriitor, care face din ea moment cardinal în definirea eroilor şi a situaţiilor. Capitolul prim oferă, în această privinţă, scene din cele mai caracteristice.

117

Raporturile dintre ţărănimea şi intelectualitatea satului sunt dominate de aceeaşi netă conştiinţă a deosebirii de stare socială. Preotul Belciug, familia învăţătorului Herdelea, notarul privesc spre ţărănime cu o atitudine distantă, caracterizată prin politeţe rece şi zâmbet protector. Ei nu admit să fie trecută bariera care îi desparte de truditorii gliei; aceştia la rându-le privesc spre lumea domnilor cu condescendenţă prevenitoare, de diferite grade însă, întrucât bogătaşii de felul lui Vasile Baciu, conştienţi de forţa averii lor sunt mai îndrăzneţi.

Preocupările burgheziei săteşti sunt în general mărunte. În ciuda superiorităţii, pe care o etalează faţă de ţărani, domnii satului se zbat în nevoi, sunt asaltaţi de greutăţi cărora, în situaţia specifică a Transilvaniei de atunci, abia le pot face faţă, mai ales când au şi familie numeroasă cum este cazul învăţătorului Herdelea. Acesta îşi menţine greu slujba, trece adesea prin momente de umilinţă, este obligat la continui compromisuri şi concesii morale, în peregrinările lui prin diferite sate, pe unde, după bunul lor plac, îl poartă autorităţile.

Înfăţişarea lui fizică, cu rigorismul profesiei, determină din parte-I un spor de principalitate în raport cu oamenii şi cu autorităţile. De aici prestigiul lui mai mare în faţa satului.

George Călinescu afirma că: „Ion e opera unui poet epic care cântă cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii, naşterea, nunta, moartea. Romanul e făcut din cânturi, vădit cadenţate în stilul marilor epopei”. “Hora în sat, bătaia între flăcăi, tocmeala pentru zestre, nunta ţărănească şi nunta învăţătorească, naşterea la câmp a copilului Anei, moartea bătrânului Dumitru Moarcăş, spânzurarea cârciumarului şi a Anei, sunt momente din calendarul sempitern al satului, mişcătoare prin calitatea lor elementară. Ion e un poem epic, solemn ca un fluviu american, o capodoperă de măreţie liniştită”.

Bibliografie: • Cornel Ungureanu: „Rebreanu în spaţiul literaturii” • Al. Săndulescu: „Introducere în opera lui Rebreanu” • Tudor Vianu: „Arta prozatorilor români

118

Drama românului transilvănean în război

Prof. Andreea MATEESCU Şcoala „George Topârceanu” Mioveni, judeţ Argeş

Inst. Ionela MATEESCU Şcoala Ţiţeşti, judeţ Argeş

Tematica războiului, prin bogatul ei material de viaţă, cu nesfârşitele implicaţii de ordin sufletesc şi social, prin ceea ce reprezintă ca dramatică încleştare de forţe, a atras în chip deosebit preocupările artistice ale lui Rebreanu atât în nuvelă cât şi în roman. Momentul suprem obţinut de scriitor în această direcţie este romanul Pădurea spânzuraţilor. Geneza romanului se poate reconstitui cu precizie după destăinuirile directe ale scriitorului, reluate şi de alţi membri ai familiei, între care de către soţia sa, Fanny Rebreanu. Un prim strat genetic îl constituie impresia profundă lăsată asupra scriitorului de ororile războiului pe diferite câmpuri de luptă şi mai ales de uciderea în masă prin spânzurătoare a unor ostaşi cehi, scenă înregistrată pe o fotografie care i-a căzut în mână. Manuscrisele sale păstrează câteva schiţe, inclusiv planul acestei întâi faze, în care eroul reprezentativ se numea Virgil Bologa. Încercat pe această bază, romanul a fost repede părăsit, întrucât felul propriu al inspiraţiei lui Rebreanu şi anume nevoia unor temeiuri de observaţie şi cunoaşterea obiectivă, a unor date concrete de referire pentru intuiţia sa artistică, nu se realizase, totul rămânând în sfera deducţiei şi a abstracţiunii. O spune limpede el însuşi: „Subiectul Pădurii spânzuraţilor, o construcţie cerebrală la început, s-a umanizat numai când a intervenit contactul cu viaţa reală şi cu pământul”. Acest contact l-a adus cel de-al doilea strat formativ şi anume vestea execuţiei fratelui său Emil de către austro-ungari şi dezvăluirea până în amănunt, prin cercetări la faţa locului, a felului în care s-a întâmplat tragicul eveniment. Faptul e precizat de scriitor: „Fără de tragedia fratelui meu, Pădurea

119

spânzuraţilor sau n-ar fi ieşit deloc, sau ar fi avut o înfăţişare anemică, livrească, precum au toate cărţile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie şi înviorătoare pe care numai experienţa vieţii o zămisleşte în sufletul omului”. Eroul principal al romanului, Apostol Bologa, tânăr transilvănean este mobilizat ca ofiţer de rezervă în armata austro-ungară la începutul primului război mondial. După o confruntare vitejească pe alte fronturi decât cel românesc, el este apăsat de o adâncă remuşcare, când este adus în situaţia de a lupta împotriva propriilor lui fraţi. Surprins când încerca într-o noapte să treacă frontul la ei, este condamnat la moarte prin spânzurătoare şi executat, asemenea ofiţerului ceh Svoboda, la a cărui condamnare Bologa însuşi participase în prima parte a romanului. Problematica psihologică a romanului, înfruntarea morţii, spre a nu prejudicia datoria faţă de patrie, impunea încadrarea faptului de conştiinţă în complexitatea împrejurărilor sociale, luate în sens larg, care l-au născut. Aceasta cu atât mai mult la un scriitor ca Rebreanu, a cărui intuiţie artistică simte constant nevoia raportării la concretul vieţii, pe de o parte, iar pe de altă parte preferă situaţiile dramatice, crispate, pe care, pline de semnificaţie, singur dinamismul social le iscă. De aceea aspectul psihologic este împlântat în cel social. Cu putere de analiză psihologică deosebită, crescută prin intense experienţe de viaţă trăită şi prin numeroase lecturi, dintre care în primul rând se impune cea a lui Dostoievski, Liviu Rebreanu s-a adâncit în frământările conştiinţei lui Bologa, dezvăluindu-le şi cea mai fină nuanţă, descriindu-le succesiunea, fără însă a căuta, să le şi explice, să introducă luminile lucidit1ţii în nebulozitatea lor. Observator încercat al vieţii, Rebreanu identifică stările din adâncuri ale subconştiinţei autorilor după reacţiile instinctive, organice, stârnite de ele.

120

Ideea fundamentală a romanului, ilustrată prin destinul tragic al lui Apostol Bologa, susţinut artistic de destinul asemănător al lui Svoboda şi al celorlalţi spânzuraţi, este condamnarea războiului imperialist. Rebreanu vede limpede caracterul lui odios şi-l realizează artistic fără emfază, lăsându-l să se desprindă cu forţa elementară din realităţile zugrăvite. Statul plurinaţional austriac, închisoare a popoarelor cum a fost numit, este văzut ca atare de numeroşi eroi ai romanului. Discuţiile înverşunate care au loc la popotă între ofiţerii de diferite naţionalităţi au nu ascuţiş critic fără echivoc. Deşi zugrăvirea propriu-zisă a războiului ca aspect obiectiv de viaţă nu intră direct în raza interesului cărţii, preocupată cu precădere de urmărirea frământărilor de conştiinţă ale eroului principal, totuşi Rebreanu reuşeşte să dea, din creionări parţiale, o imagine a frontului plină de adevăr şi dramatism, străină de idealizări artificiale, de retorismul ocazional, frecvent întâlnite la alţi prizonieri. Edificatoare sunt în această privinţă numeroase momente: peisajul sinistru al câmpului de luptă în timpul nopţilor de toamnă târzie, când plouă într-una şi vântul rece pătrunde în oase, când soldaţii înoată buimăciţi prin noroiul adânc şi cleios din tranşee, iar văzduhul este străbătut de lumina reflectoarelor, ori de şuieratul obuzelor aducătoare de spaimă şi moarte; toropeala din conştiinţa oamenilor, a căror personalitate, complet anihilată, redusă la comportări mecanice, cade adeseori pradă unui pustiu sufletesc fără sfârşit, tradus în mistuitoare doine de jale, sau în neputinţa de a mai aduna şi gândurile; atmosfera apăsătoare din spitale; întâlnirea terifiantă cu copacii de care atârnă, rotite de vânt după voie, cadavrele celor spânzuraţi. Pe acest fond lugubru de fapte, se desfăşoară tragedia lui Apostol Bologa. Rebreanu îşi realizează eroul, privindu-i în special partea ultimă a vieţii, aceea în care, mustrat de obsesia participării la condamnarea cehului Svoboda, el se îndreaptă ca un halucinat, spre spânzurătoare. Comportarea de-a lungul

121

obsesiei e urmărită cu o extraordinară forţă de scrutare în zonele cele mai adânci ale conştiinţei. De asemenea, scriitorul o motivează cu grijă, prin raportarea şi la antecedentele eroului, care îşi dovedesc astfel o funcţie organică, nu ornamentală. Numai altoite pe elemente biografice precum: amănuntele revelatoare despre părinţi; evoluţia sufletească de la crizele de misticism spre concepţia ateistă; ancorarea fermă, ca suport de viaţă, în ideea datoriei, care în sfera ei largă şi abstractă include iniţial, printr-un reflex natural, deşi insidios, şi ideea datoriei faţă de statul austro-ungar; reacţiile contradictorii în iubire şi încă altele, cele ce se întâmplă cu Bologa apar rezultatul unui proces firesc. Trei sunt etapele semnificative ale procesului: a) organizarea vieţii după criteriul subordonării exemplare faţă de statul austro-ungar; b) trezirea sentimentului patriotic şi căutarea înfrigurată de a răspunde imperativelor lui; c) acceptarea morţii ca liman izbăvitor de sub apăsarea contradicţiilor şi remuşcărilor ce-l sfâşie, împletită, sub impulsul credinţei regăsite, cu exaltări mistice şi umanitariste, cu nădejdea iluzorie a înălţării în altă lume, eliberată de patimi, dreaptă, senină, eternă. Văzut sub raportul construcţiei de ansamblu, romanul atestă aceeaşi rotunjime ca şi Ion, aceeaşi strictă ordonare a materialului în jurul fluxului principal de viaţă urmărit. Romanul începe şi se încheie cu peisajul sinistru al spânzurătorii zugrăvind cu măiestrie drama românului transilvănean într-un război în care era împins să lupte fără voia lui împotriva celor cu acelaşi sânge românesc ca şi el.

Bibliografie:

• Eugen Lovinescu: „Scrieri” • Tudor Vianu: „Arta prozatorilor români” • N. Manolescu: „Arca lui Noe”

122

Omul şi scriitorul Rebreanu reflectat în memorialistică

Înv. Ana HANGANU Prof. Elena ISACHE

Şcoala cu Clasele I-VIII Hăghiac, Dofteana Nici unul dintre prozatorii noştri nu a impus mai convingător decât Liviu Rebreanu inaginea scriitorului care trudeşte până la istovire pe o pagină de roman. În acelaşi fel ca Eminescu, poetul naţional, prozatorul Rebreanu era terorizat de idealul perfecţiunii artistice. „Liviu Rebreanu – nota Tudor Vianu într-o secvenţă memorialistică – a fost pentru anii începuturilor mele, primul scriitor care m-a făcut să înţeleg ce fel de activitate omenească este munca literară şi ce virtuţi omeneşti impune aceluia care i se consacră,” Efortul creator s-a însoţit în personalitatea lui Rebreanu cu o extraordinară energie epică, vigoare a construcţiei arhitectonice, stăruinţă metodică pentru a prinde „pulsul vieţii”, răbdare de benedictin să găsească tonul şi fraza fericită pentru un început de roman, capacitate de a închega un conflict epic de proporţii epopeice, cu profunde implicaţii sociale. Rezonanţa tragică a realismului rebrenian din marile sale creaţii dă o coloratură specifică operei sciitorului ardelean. Retrospectiv, nuvelele ne apar ca exerciţii pentru marile compoziţii ulterioare, „detalii, braţe, pumni strânşi, picioare, în vederea unei imense pănze, ce se ghiceşte a fi din câmpul vieţii rudimentare”. Deşi „Proştii”, „Răfuiala”, sau „Hora morţii”, „Catastrofa” sau „Iţic Ştrul, dezertor” erau semne bune pentru evoluţia unui scriitor, numai puternicul roman „Ion” i-a adus lui Liviu Rebreanu celebritatea. Însă „Ion” e numai una din marile izbânzi ale romancierului. Celelalte, la fel de strălucitoare, sunt „Pădurea spânzuraţilor” şi „Răscoala”. Dacă în „Ion” şi „Răscoala”, Rebreanu s-a limitat cu bună şziinţă şi aspră rigoare la varianta unui realism clasic, în „Pădurea spânzuraţilor” şi „Adam şi Eva” sau „Ciuleandra” a încercat cu multă îndrăzneală şi prudenţă în acelaşi timp

123

drumurile spre modernitate moderată, înţeleasă în limitele obiectivităţioi realiste. Viaţa socială a Ardealului, figura simbolică a tăranului obsedat de pământ, revolta ţărănească de la 1907, „tabloul întreg al Românimii agrare” interbekice (cum îl numea Călinescu), drama transilvăneanului prins între datoria civică faţă de imperiul dominator şi chemarea naţională la eliberare – toate acestea şi altele încă sunt încorporate trainic în solide construcţii epice, menite sî ânfrunte timpul şi să dăinuiască peste vreme, într-o proză de valoare universală tocmai prin miracolul simplităţii ei aparente, prin simţul clasic al echilibrului, prin claritatea până la transparenţă spre adâncimile trainice. Dar Liviu Rebreanu a escelat şi prin „jurnalele” sale: „un jurnal propriu-zis”, file confesive, intitulate fie „Mărturisiri”, fie „Spovedanii”, caietele „gospodăreşti” de la vie, un „jurnal de bord”, însemnări de bord, însemnări de călătorie, note de la Teatrul Naţional, pagini de memorialistică sau cu menţiuni ale lecturilor sale. Însemnările de tip jurnalier proliferează în întreaga arhiv lăsată de scriitor. Pe manuscrisele romanelor sale, se găsesc adesea notaţii exterioare textului propriu-zis. De pildă, pe o filă din prima variantă a „Răscoalei” citim: „Vineri, 15 iulie 1927, noaptea pe la 12 înainte de a mă apuca de scris, am auzit ţipete de cucuvea, în grădină, înspre Someş! Curios! Ca şi la „Ion” Li doar pe-aici nu sunt aşa de dese cucuvelele!” Al. Raicu descoperă două carnete cu însemnări de la Valea Mare şi reţine meticulozitatea romancierului şi efortul său de informare teoretică din tratate, în special germane şi franceze, de meteorologie, de pomicultură, horticultură şi cunoştinţe agricole. Cea mai mare parte a paginilor jurnaliere se află în păstrarea familiei, care nu a permis, până de curând, consultarea lor de către specialişti, respectând o clauză a autorului, care interzicea publicarea vreme de 30 de ani de la

124

săvârşirea sa din viaţă. Astăzi, Puia Florica Rebreanu a tipărit două volume din jurnal, cu un aparat critic bogat semnat de Nicolae Gheran. Apariţia „Jurnalului” a întâmpinat piedici din cauza formulei de jurnal la Rebreanu. Criticul şi-a dat seama de deschiderea largă a însemnărilor romancierului când vorbea de serii jurnalieire. Una din serii Livi Rebreanu o începe în 24 iulie 1927, când voia ca jurnalul să fie „o spovedanie pentru mine însumi, o încercare de pătrundere în mine însumi, lentă necruţătoare, francă şi de absolută sinceritate”. Dar el mai inaugurase o serie în 1916. Ambele serii au mari pauze, uneori de ani, când nu consemnează nimic. De vreo patru sau cinci ori, în cursul vieţii sale, Liviu Rebreanu se decide să deţină un jurnal, dintre care pe ultimul, în timpul celui de-al doilea război mondial, pe care îl numeşte „jurnalul propriu-zis”. El se încheie în ziua de 10 iulie 1944, după ce ieşise dintr-o lungă agonie. Ultimele rânduri dovedesc voinţa sa de a folosi într-o literatură de introspecţie chiar şi propria suferinţă, ca o supremă jertfă a omului pe altarul artei: „Din lunga boală aceasta s-ar putea spune, când s-ar ivi ocazia, şi lucruri mai interesante şi mai de preţ. Impresiile şi sentimentele şi observaţiile omului între viaţă şi moarte, trăite obiectiv, fiind pregătit pentru trecerea pragului nu prin vorbe, ci prin apropierea treptată de nefiinţă...” Cel ce voia să editeze importantul document literar se găsea în mare dilemă, întrucât corespondenţa scriitorului „e aproape parte integrantă a Jurnalului” iar Rebreanu însuşi numeşte tot „Jurnalul” o „suită de observări şi note, introspecţii, rememorări, chiar schiţe şi portrete”. Însemnările sunt extrem de diverse: zborul fluturilor în jurul lămpii, mersul stelelor, vizite neaşteptate, fragmente de conversaţie, observaţii asupra animalelor, florilor, rodului viei, catastrofelor naturale, reflecţii pe marginea lecturilor. În timpul

125

primului război mondial, încercase chiar să ţină un „jurnal al zvonurilor”. Dacă formal, diversitatea însemnărilor jurnaliere ale lui Liviu Rebreanu pare a pulveriza structura unui jurnal tradiţional, conţinutul lor vizează un singur sens: creaţia. Marele nostru romancier este foarte departe de de aşa-zisul „jurnal intim”. Anume pasaje, în special în paginile păstrate de familie amintesc de tolstoi sau de Maiorescu prin ideea „perfecţionării morale”. Dar dominant rămâne caracterul de „jurnal-instrument de lucru”, autorul urmărind fantomele personajelor sau ideilor sale şi meditând profund asupra propriei sale creaţii. De pildă, ideea morţii, atât de prezentă în destinul eroilor săi, devine de câteva ori senzaţie chinuitoare pentru scriitor, având impresia, când poate lucra la „Pădurea spânzuraţilor”, că moare în ştreang iar prin anii 1930 că va dispărea prin asfixie, notând fenomenul ciudat în jurnal, la data de 19 ianuarie 1937, când se zbuciuma disperat şi secătuit, să găsească un început pentru „Gorila”: „Am stat până la 3 şi pe la 4 m-am culcat. La 7 m-am deşteptat. Şi am avut o întâmplare care merită să fie notată cât mai complet. A fost prima mare spaimă a morţii ... De câte ori mă culc, până să adorm vreau să mă gândesc la începutul romanului care nu vine, sperând mereu în minunea care mi-l va scoate din subconştientul meu. Meditaţia e de obicei foarte scurtă, fiindcă am norocul să adorm îndată ce măculc. Abia rareori mă zvârcolesc şi atunci foarte îndelung, fără a mă putea concentra asupra vreunui lucru; sunt adevărate insomnii, obositoare, enervante, istovitoare. Repet însă, foarte rare. De altfel insomnia aceasta vine după o aţipire de câteva minute, uneori de o oră. Mă deştept din aţipeală şi nu mai pot adormi. Aseară însă am adormit repede, normal ... La 7 dimineaţa m-am deşteptat tocmai pe când mă întorceam de la dreapta pe stânga. În acel moment de semisomn mi-a trecut prin gând: cu siguranţă eu am să mor asfixit fiindcă a început să mi se scurteze respiraţia şi

126

uneori trebuie să respir adânc ... Apoi deodată m-a cuprins o groază: ce-ar fi dacă, adormind acum, nu m-aş trezi deloc. E tot ce se poate mai verosimil. Mori în somn. Un atac de tuse sau aşa ceva te face să-ţi pierzi conştiinţă etc.” În 8 august 1927, aflându-se la Maiorescu are prilejul să mediteze asupra artei ca joc, din care se disociază net: „Eu, cu zbuciumările mele tainice, cu grija mare de a pune în fiecare cuvânt un înţeles adânc, de-a spune numai cât trebuie, de-a realiza viaţa, de-a aprofunda un conflict sufletesc – poate că eu sunt un simplu neputincios! În orice caz pentru mine creaţia e mai mult dureroasă decât agreabilă”. Caietele au aceeaşi structură eterogenă ca toate seriile eterogenă ca toate seriile jurnaliere, în plus prezintă şi un aspect grafic pestriţ, având permanent pe margine o coloană cu explicările de cuvinte, date biografice despre autorii citiţi, însemnări mondene, despre toalete sau dansuri de epocă, diverse desene. Cunoaşterea structurii jurnalelor lui Liviu Rebreanu nu este necesară atât pentrueditarea corectă a acestei opere, pentru justa ei încadrare într-o adevărată ediţie critică, cât şi pentru geneza romanelor, jurnalul fiind o adevărată mină de informaţii. Rebreanu trecea solitar prin lume şi unica lui comunicare autentică era cu propria-i operă: „La o anume vârstă începi să-ţi dai seama – notează el în 24 iunie 1927 – cât eşti de singur în lume ca om sau ca individ. În realitate nu există nici rude, nici prieteni cu care să poţi fi într-o adevărată şi desăvârşită comunicare sufletească”. Cu asemenea credinţă pragmatică, autorul urmăreşte, în jurnal, procesul de creaţie, al cărţilor sale, asemănător minunilor vieţii – declarând de mai multe ori cî îşi vede eroii aevea, fantomatic – iar apoi, după cum i-a aruncat în lumea artei, le urmăreşte traiectul destinului lor în lumea cititorilor. El notează pe o pagină de jurnal: „Curios e cum se formează părerile despre o carte”. De mai multe ori, în cursul vieţii sale, Liviu Rebreanu încearcă să facă pasul hotărâtor de la însemnarea de tip

127

jurnalier la un roman subiectiv, autobiografic. Am văzut în alt capitol,cum primul său gest ca prozotor a fost un roman, încorporînd confesiuni, epistole, notaţia jurnalieră. În 1916, voia să scrie „un roman în trei scrisori”. În 1932, face „mărturisiri” în faţa studenţilor de litere, la invitaţia lui D. Caracostea şi a tănărului său asistent O. Papadima. Pregăteşte un volum, „Spovedanii”, în care multe capitole solicitau paginile de jurnal. În fine, avea intenţia să scrie un roman autobigrafic: „Jurnalul unui scriitor sau un titlu potrivit pentru povestea vieţii mele, dar cu fapte, întămplări şi oameni reali, aşa cum am trăit”. Toate „seriile jurnaliere” – caiete compacte sau file răzleţe – constituie o coloană puternică a subiectivsmului artistic, ca o compomemtă a perosnalităţii autorului, în paralelă cu cealaltă direcţie care l-a făcut celebru: obiectivitatea. Obişnuinţa însemnărilor jurnalierea avut un rol însemnat în construcţia romanelor sale. Dar tot jurnalul – literatură subiectivă în fond, fie el intim sau de creaţie – avea să-l pună în contradicţie cu propria sa literatură obiectivă. În ultima parte a vieţii, Liviu Rebreanu se îndrepta spre alte orizonturi artistice şi toate eforturile sale tindeau către consolidarea unui nou stil. Văzută în această perspectivă şi în lumina copleşitoare a însemnărilor de tip jurnalier, creaţia din ultimii ani va fi altfel considerată. Numai moartea prematură l-a împiedicat să dea o capodoperă a romanului subiectiv. Unele notaţii din „Jurnal” frizează banalul, altele privesc direct lucrul la o carte. Nimic însă nu e inutil. Procesul de creaţie la Rebreanu are o extensie neobişnuită. Rebreanu nu literaturizează în jurnal, dar aşază totul pe altarul literaturii. Chiar şi momentele de răgaz de la masa de scris pot interesa pe exeget. Mâna care sanctifică realitatea în plăsmuirile care se ocupă, ritualic, de muncile anotimpurilor: coseşte fânul, culege la vie, numără ouăle cloştilor, urmăreşte fermentaţia vinului, îngrijeşte rondurile de flori şi livada. În 17 aprilie 1937, sobrul

128

Rebreanu se entuziasma de explozia culorilor grădinii: „toată privileştea e floare albă; prunii sunt în mare parte înfloriţi; cireşii complet şi piersicii; caişii s-au scuturat de câteva zile; vişinii înfloriţi; perii au început; merii pe cale; gutiul însă nu. Primele flori în grădină au fost, concomitent: piersicul japonez rubiniu, floarea arbuştilor galbenă şi merişorul albastru, împreună cu violetele. Urmează acum lalele, peste câteva zile, ca şi ghioceii galbeni; iar o dată cu ei zambilele. Azi am văzut rândunelele; şi mai înainte am auzit cucul. Mi-a dat zece sau unsprezece ani”. E aproape o viziune naturistă, neobişnuită pentru literatura sa. „Jurnalul” este o operă de patrimoniu şi editarea lui integrală va continua să influenţeze interpretările de valoare ce vor urma asupra marelui nostru scriitor. Prin „Jurnal” s-a demonstrat că Liviu Rebreanu este o conştiinţă a epocii sale şi, totodată, conştiinţa de sine a romanului româmesc modern. Biografia şi opera lui Liviu Rebreanu exercită asupra criticii şi istoriei literare o rodnică fasscinaţie, îndemnînd la explorări de adâncime, novatoare în idei şi concepţie, fructuoase în analiza unui univers cu atît de „mari rezerve de veşnicie”.

Bibliografie:

Stanciu, Ilin, „Liviu Rebreanu în atelierul de creaţie”, Editura Minerva, Bucureşti, 1985; Simuţ, Ion, „Revizuiri”, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995.

129

Drama lui Apostol Bologa între ficţiune şi realitate

Înv., Colpoş Mirela Şcoala cu cls. I-VIII Asău

Apariţia lui Liviu Rebreanu in literatură înseamnă un moment de răspântie. Reprezentând epicul pur, Liviu Rebreanu marchează o nouă fază a realismului românesc . Liviu Rebreanu în operele sale crează oameni vii, cu viaţă proprie, el apropiindu-se de misterul eternităţii .

Primul roman psihologic din literatura noastră este inspirat dintr-o întâmplare reală. Emil Rebreanu, născut la 17 decembrie 1891, fratele scriitorului şi subofiţer în armata austro-ungară, a fost spânzurat la Ghimeş pe data de 14 mai 1917 când încerca să dezerteze pe frontul românesc.În 1920 Livu Rebreanu face o călătorie la Ghimeş şi descoperă mormântul fratelui său. Astfel, această călătorie şi o fotografie îl determină să scrie romanul de faţă. Cartea este călăuzită de trei principii: Premisa: Apostol e cetăţean, o particică din Eul cel mare al statului, o rotiţă dintr-o masinărie mare; omul nu e nimic, decât in functie de stat. Termenul mediu: Apostol devine român: pe când statul e ceva fictiv şi întâmplător, putând întruni oameni străini la suflet şi aspiratii, neamul e un sentiment de iubire, chiar instinctivă. Statul nu cere iubire, ci numai devotament şi disciplină omului; pe când neamul preupune o dragoste frăţească. Concluzia: Apostol devine om: în sânul neamului, individul işi regăseşte Eul său cel bun, în care sălăşluieşte mila şi dragostea pentru toată omenirea. Numai într-un eu conştient poate trăi iubirea cea mare – universală – religia neamului.

Romanul” Padurea spanzuratilor “este şi o dramă de conştiinţă a omului pus fată în faţă cu o istorie necruţătoare. Pe fundalul evenimentelor tragice din primul război mondial, tânărul Apostol Bologa – român din Transilvania integrată pe

130

atunci în Imperiul Austro-Ungar, trăieşte o experienţă cu implicaţii existenţiale; în limitele ei noţiunile: viată, moarte, iubire, datorie, Dumnezeu, suferinţă şi izbăvire îşi schimbă conţinutul.

Rebreanu îşi realizează eroul prezentându-i viaţa la nivelul a două timpuri: - trecutul infăţişat prin retrospectiva asupra copilăăriei şi adolescenţei personajului; - prezentul cuprinzând partea ultimă a vieţii, aceea în care – mustrat lăuntric de partea de vină pe care o avea în condamnarea lui Svoboda – Bologa se indreaptă şi el spre spânzurătoare.

Drama lui Apostol Bologa este declanşată de criza psihologică, personajul apare ca subiect trăitor şi observator al propriilor stări de conştiinţă şi subconştiinţă obsesivă. Eroul îşi trăieşte emoţiile, sentimentele, incertitudinile, surescitările – dar tot el observă aceste procese şi manifestări, le verbalizează printr-o autoanaliză psihologică (parcă dialogată, uneori monologată). De asemenea, mai multe aspecte ale aceluiaşi eveniment sunt surprinse din unghiuri diferite, percepute de personaje diferite intr-o „viziune stereoscopică” (dezbaterile de la popotă). Timpul povestirii realizează o deplină sinteză a timpului obiectiv, al evenimentelor în succesiunea lor – şi a timpului subiectiv al personajului, trăitor, ce se introspectează; al celui care este şi sub imperiul memoriei involuntare (inserţia în naraţiune a rememorării de către Apostol Bologa a anilor din copilărie şi ai celor de adolescentă, precum şi al altor evenimente mai apropiate).

Realismul personajului este impus în planul obiectiv al evenimentelor, dar mai ales în planul subiectiv al obsesiei devastatoare, până la purificare, deprindere de contingent şi spiritualizare.

Apostol Bologa, ca personaj literar este conceput de Rebreanu în cea mai modernă viziune, corelată cu cea a

131

romanului european. Prin psihanaliză a impus o imagine, în straturi suprapuse, a psihicului individual spre forme psihice colective (cele trei straturi „sinele”, „eul” şi „supraeul”). Psihanaliza s-a preocupat de energiile ce zac în stratul din afund şi de modul cum instanţele superioare le cenzurează şi le convertesc.

Criza sufletească a lui Apostol Bologa începe de când asistă la execuţia unui camarad ceh care a dezertat. Ca membru al Curtii martiale, el a luat parte la condamnarea sublocotenentului Svoboda. Neliniştea, agitaţia lui Bologa izbucnesc din nevoia de certitudine că pedeapsa fusese cuvenită. În timpul execuŢiei nu-şi poate domina emoţia, aude in jurul lui soldaţii gemând de milă, iar pe el îl auzim rostind ca o justficare: „pedeapsa… crima… legea…”. Imaginea spânzurătorii şi a ochilor celui condamnat îl obsedeaza de acum înainte pe erou. Contrapunctic dialogul relevează convingerile, concepţiile cu privire la conflagraţie: „Razboiul m-a smuls din mijlocul cărţilor, de la universitate (…) Dar m-am dezmeticit repede şi mi-am dat seama că războiul e adevăratul generator de energii!” (Apostol), „Si eu care credeam ca razboiul e un ucigător de energii” (Klapka).

Analiza psihologică şi introspecţia relevează stările subiective ale personajului; el simte „gâtul îi era uscat şi amar iar inima i se framânta într-o emoţie aproape dureroasă”, „Apostol Bologa se făcu roşu de luare-aminte (când aude sentinţa citindu-se) şi privirea i se lipise întărâtată”, „mai pe urmă însă simţi că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă”, „încearcă să intoarcăcapul şi să se uite aiurea, dar ochii omului osândit parcă îl fascinaseră cu privirea lui dispreţuitoare de moarte şi înfrumuseţată de o dragoste uriaşă”. Mutaţiile psihologice notate minuţios marchează tensiunea lăuntrică, el simte „un frig dureros care îi cutreieră inima”, încât şopteşte „cu un

132

scâncet bolnav” – „ce întuneric, Doamne, ce întuneric s-a lăsat pe pământ…”.

Pradă neliniştilor, devorat de întrebări, de incertitudini, ajuns acasă, încearcă zadarnic a se linişti, gândurile se năpustiră asupra lui din toate ascunzişurile creierului, ca nişte păsări hrăpăreţe, şi în urechi răsună cântecul ordonanţei care trezi în suflet amintiri de acasă, de la Parva de pe Valea Someşului. Astfel, prin tehnica retrospectivei biografice, pătrundem în universul subiectiv al personajului, lui i se perindă în minte imagini si imagini copilăria în opulenţă, dragoste şi regiozitate, crize extatice, mama fiinţa evlavioasă, tatăl – fiu de memorandist, care i-a oferit lecţii de morală, convingeri absolute. Vocea tatălui jalonase drumurile vieţii lui Apostol, încă din pragul adolescenţei: „să năzuieşti mereu a dobândi stima oamenilor, şi mai ales pe a ta însuţi. De aceea, sufletul tău să fie întotdeauna ca gândul, gândul cu vorba şi vorba cu fapta, căci numai astfel vei obţine un echilibru statornic între lumea ta şi lumea din afară! Ca bărbat să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român!” La universitate, studiind filozofia, profesorului i se părea că Apostol şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu şi căuta „un adevărat absolut”. Îi reapare în minte chipul Martei,logodnica cea care cochetase cu un ofiter ungur „ţantos şi încrezut”, precum şi hotărârea sa „să lupte şi s-o recucerească definitiv”; a urmat două luni de şcoală de artilerie, a fost numit ofiţer, apoi rănit uşor, iar a doua oară rănirea a fost mai grea, decorarea de trei ori, inaintarea la gradul de locotenent, toate in decursul celor doi ani, „pe urmă Curtea marţială”, „pe urmă a venit spânzurătoarea şi ochii condamnatului şi doina ordonanţei, care nu mai încetează de loc ca o mustrare…” (toate se derulează în memoria afectivă a personajului literar).

Apostol Bologa crezuse că are în conştiinţa sa edificii puternice, noţiuni morale statornice în convingeri şi atitudini cu

133

privire la: stat, patrie, datorie, neam, etc. – însă în contact cu realitatea vieţii, cu o noua experienţă, aceste aşa zise valori morale prind un alt conţinut. De aici, amplificarea incertitudinilor şi zbuciumul imens îl vor împinge la fapte decisive. Eroul este asaltat de impulsuri, de păreri diferite, la popotă se întretaie concepte: „apărîm patria, moştenirea strămoşească” (ungurul Varga), „patria noastră e moarte” (Bologa), „Internaţionala crimei” este acţiunea statului austro-ungar, „iubirea voastră ne hrăneşte cu gloanţe sau spânzurători”, „Svoboda a încercat să se smulgă din murdărie, pe când noi ne bălăcim mereu…” (Gross).

Căpitanul Klapka, mult şi greu încercat în unele înfruntări ale vieţii, trăieşte o mare dramă. El se va confesa lui Apostol, motivând că i-a văzut lacrimile în timpul execuţiei „lacrimile acelea ţi-au dezvăluit sufletul”, îl socoteşte „frate de suferinţă”.

Romancierul foloseşte tehnica inserţiei în naraţiune a altei povestiri – relatate de Klapka de pe frontul italian, într-un spectru terifiant, macabru şi acuzator: „în fiecare copac atârnau oamenii, agăţaţi de crengi, cu capetele goale şi cu tăbliţe de gât pe care scria „trădători de patrie” în trei limbi, atunci cu groază şi-a zis „Asta-i pădurea spănzuraţilor”. Drama lăuntrică releva contrarietatea „n-am plâns”, „m-am bucurat… că trăiesc, c-am scăpat de pădurea spânzuraţilor”. Amândoi primiseră stupida misiune de a distruge reflectorul rusesc.Când fapta e săvârşită, Cervenco îl apostrofează: „Aţi ucis lumina, Bologa!”.

Propus pentru medalia de aur în urma distrugerii reflectorului, ii cere generalului Karg să nu fie trimis pe frontul din Ardeal, ci să rămână pe loc sau să meargăpe frontul italian. Reacţia generalului este violentă când îşi dă seama de concepţia lui Apostol Bologa – „Dumneata faci deosebire între duşmanii patriei”, „… glonte, nu medalie!…” Apostol nu avea o limpezime a conştiinţei asupra războiului, asupra statului multinaţional, maşina de război infernală. Socoteşte că numai

134

dezertarea l-ar izbăvi. Fire şovăielnică, o reneagă pe Marta fiindcă comunică şi simpatizează pe un ofiţer ungur, dar el apoi se îndrăgosteşte de fiica groparului Vidor. Din această iubire parcă se purifică, având revelaţia unei lumini interioare. Încercând sa dezerteze, este prins, închis şi condamnat la moarte prin spânzurătoare (motivul rotirii tragice a destinelor şi motivul judecătorului vinovat de la început alternează acum cu motivul vinovatului fără vină). Când Ilona apare în mintea lui, eroul trăieşte o stare de elevaţie, de detaşare şi spiritualizare prin iubire: „îndată simţi o căldură binefăcătoare, ca şi cum chipul ei i-ar fi umplut inima de o iubire vie, ca o lumină uriaşă în care se cuprindeau toţi oamenii din toată lumea. Klapka încearcă să-i angajeze voinţa de a trăi, apărându-şi cauza, dar Apostol refuza: „Acum mi-e sufletul liniştit… De ce să reîncep chinurile?… Nu mai vreau nimic. Iubirea îmi ajunge (…) Cine o simte trăieşte în eternitate…”.

Desfacerea de sine este o trăire unică, după ce văzuse pământul, groapa, preotul, coşciugul, observă şi „crucea mare de lemn pe care scria: „Apostol Bologa…” Numele i se părea străin şi se întreba aproape supărat: „Oare cine să fie Apostol Bologa?” În semn de solidaritate umană, groparul Vidor îl săruta, iar Klapka plângea „se bătea cu pumnii în piept”, „atunci Bologa fu împresurat de un val de iubire izvorâtă parcă din rărunchii pământului (…)Pământul i se smulse de sub picioare, isi simti trupul atârnând ca o povară. Privirile parcă ii zburau nerăbdatoare, spre strălucirea cerească”, în urechi i se stingea glasul preotului ”Primeşte, Doamne, sufletul robului tău Apostol… Apostol… Apostol”. Drama eroului a izvorât din „nevoia de opţiune personală şi neputinţa de a rezista unor imperative exterioare conştiinţei”.

Marele romancier a creat un caz de conştiinţă dând sensuri noi şi deschidere spre pluralitatea de semnificaţii. Sfârşitul imanent generează reacţii diverse: revolta transpusă în

135

mit, în revolta făţişă fiind sentimentul relativităţii generale sau poate, constatarea unui absurd insurmontabil.

Bibliografie:

Ibrăileanu, Garabet, „Scriitori români şi străini (I -II)”, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968; Piru, Alexandru, „Istoria literaturii române de la început până astăzi”, Bucureşti, Editura Univers, 1981 Surse Internet.

Opţionalul – o punte spre cultura strămoşească

Inst. Ofelia BOERESCU Şcoala „G. TOPÂRCEANU” Mioveni, Argeş

Sunt în asentimentul organizatorilor acestui simpozion şi a abordãrii acestei teme care ar trebui sã fie absolut normalã, naturalã pentru orice cadru didactic. Am sã vã expun spicuiri din programa unui opþional elaborat de mine, în special pentru clasa a IV-a şi pe care-l predau şi aplică deja la a doua generaţie de elevi: ,,Legende geografice şi istorice’’.

Argument Programa pentru disciplina opţionalã ,,Legende geografice şi istorice” este elaboratã pentru un obiect opţional derivat din discipline care se studiazã ,,Istoria românilor”, ,,Geografia României”, dar are puternice tangenţe şi cu ,,Limba şi Literatura Românã”. Conþinutul şi activitãţile programei prezintã modalitãţi şi mijloace concrete de familiarizare a elevilor, pe de o parte cu faptele istorice ale ţãrii sau ale unei epoci, iar, pe de altã parte, trezirea interesului şcolarului pentru natura înconjurãtoare care este şi va fi mediul cel mai potrivit de familiarizare a copilului cu faptul geografic. Cãci, aşa cum spunea A. I. Odobescu … faptele istorice ale unei þãri sau ale unei epoce au totdeauna

136

un interes mai viu, când traiul şi ideile, obiceiele şi graiul de acolo sau de atunci ne sunt cunoscute>>. Influenţa parcurgerii acestor lecturi va putea fi observatã pe parcursul întregului an şcolar (şi mai târziu) pe plan spiritual, afectiv şi mai ales , pe plan moral şi cognitiv. Elevul implicat într-o astfel de activitate se va familiariza cu fapte ce în trecut se istoriseau la clãci, la şezãtori, iar astãzi sunt, pe nedrept şi în mod nemilos, de mulþi uitate. Bunicii şi strãbunicii noştri au crescut cu ele, cunoscând mai întâi istoria sub chip de legendã. Astãzi, se poate spune cã universul legendar se limpezeşte, se clarificã în faţa elevului pe baza studiului ştiinţific al istoriei (geografiei), dar acelaşi elev va descoperi cã legenda, basmul are un substrat real. Opţionalul specificat propune elevului un mod agreabil şi util de petrecere a timpului, îi oferã posibilitatea de a-şi completa unele informaþii lacunare, cãci legenda se întretaie cu istoria şi faptele geografice reale, adevãrul documentar se întregeşte, dobândeşte relief, se potenţeazã prin contribuţia fanteziei, care creeazã în spiritul adevãrului. Totodatã elevul va intra în contact cu lumea satului de altãdatã şi, mai ales, cu vorbirea acestuia (dialecte specifice diverselor zone geografice ale ţãrii), cãci toţi marii autori ori culegãtori ai legendelor istorice (geografice) au nuanþat eseele istorice cu mijloace portretisticii, dialogului întemeiat pe documente, dar au folosit pe larg şi tradiţia şi vorba din popor. Elevul implicat în studierea opţionalului îşi va exersa capacitatea de receptare a mesajului oral şi scris, precum şi capacitatea de exprimare atât oralã, cât şi scrisã. Prin legendele propuse elevii vor intra în contact cu o istorie/geografie înviatã, cu eroii ei fãcuţi sã se mişte şi sã vorbeascã, în limitele unei expuneri riguroase ce se lasã în voia fanteziei doar pentru mai multã expresivitate. Astfel se vor întregi portretele şi noþiunile creionate în cadrul orelor de

137

istorie şi geografie despre: fruntaţii dacilor, iscusiþi comandanþi romani, mari figuri de voievozi, evenimente cruciale ale evoluþiei poporului toate acestea fiind fixate în timpul şi geografia lor. Dar se vor amplifica şi cunoştinþele despre locuri pe care copiii le-au vizitat deja în cadrul excursiilor şcolare organizate sau despre locuri ale cãror nume sunt legate de forme de relief deosebite ori de personaje istorice îndrãgite: Babele, Pietrele Muierilor, Povestea Vrancei, Iezerul Mare şi Mic, Leg. Mureşului şi Oltului, Povestea Iaşului, Mânãstirea Argeşului. Se poate astfel afirma cã prin intermediul cuvântului meşteşugit, dar şi al imaginilor sugestiv alese, elevul pasionat de legende va descoperi explicaţii logice pentru locuri mirifice ale ţãrii noastre, dar şi frumuseţea moralã a poporului, vitejia sa în a-şi apãra fiinţa, teritoriul, viaţa liberã, dorinţa sa de pace şi înţelegere cu toate popoarele lumii.

OBIECTIVE CADRU: I. Dezvoltarea capacitãţii de receptare amesajului oral / scris. II. Dezvoltarea capacitãţii de exprimare oralã/ scrisã. III. Dezvoltarea deprinderilor de utilizare a surselor de informare. IV. Dezvoltarea interesului pentru cunoaştere. Ob. cadru OBIECTIVE DE

REFERINŢÃ Exemple de ACTIVITÃŢI DE ÎNVÃŢARE

I 1. - sã recepteze corect mesaje în funcþie de condiţiile comunicãrii 2. - sã înţeleagã semnificaţia globalã a mesajului oral/ scris, stabilind legãturi între informaţiile receptate şi cele cunoscute anterior; 3. - sã achiziţioneze aspecte semnificative din viaþa

- exerciţii de ascultare a unor mesaje (explicaţii ale ghidului, mãrturii înregistrate), conversaţii; - exerciţii de sesizare a aspectului esenþial dintr-un mesaj oral/ scris; - exerciţii de identificare a unor informaţii noi şi de stabilire a legãturii acestora cu cele achiziţionate anterior ; -citirea unor lecturi ; -selectarea pe text a

138

personalitãţilor istorice ; caracteristicilor personalitãţii în discuţie; - compuneri;

II.

1. - sã organizeze ideile într-un plan simplu ºi sã prezinte pe baza acestuia aspecte legate de portretul personalitãţii istorice alese; 2.- sã redacteze materiale/texte în legãturã cu personalitãţile studiate

- exerciţii de identificare a elementelor semnificative dintr-un mesaj oral/scris; - exerciţii de discriminare a elementelor esenþiale de cele de detaliu în povestire; - exerciţii de reformulare a unui mesaj; - exerciţii de stabilire a ideilor în jurul cãrora se organizeazã o temã datã; - exerciţii de redactare a unor texte narative, descriptive, dialogate; - exerciţii de transpunere a unor idei într-un şir de enunþuri cu o succesiune logicã; - alcãtuirea de fişe, eseuri.

III. 1. - sã identifice şi sã foloseascã informaţii provenite din diverse surse ; 2. - sã foloseascã proceduri de organizare a informaþiilor ;

- colectarea unor imagini, hãrţi, materiale biografice ; - exerciţii de observare şi comentare a unor imagini şi texte ; - vizionarea şi comentarea unor filme, diapozitive; - vizite la muzee - drumeţii, excursii; - relatãri, discuţii în grup; - exerciţii de completare a unor enunþuri lacunare; - rebusuri ;

IV. 1. -sã manifeste interes pentru cãutarea şi pãstrarea resurselor de informaţie ; 2. - sã popularizeze în afara şcolii informaţiile obţinute în legãturã cu personalitãţile istorice studiate sau locurile geografice studiate;

- participarea la alcãtuirea unor expoziþii tematice, portofolii, albume ; - corespondenţã şcolarã ; - excursii ; - interviuri ;momente cultural- artistice ;

139

3. -sã-şi exprime impresiile declanşate de lecturile propuse.

- dialoguri - creaţii personale (poezii, eseuri, compoziţii plastice…).

ACTIVITÃŢI FINALIZATOARE 1. Portofolii tematice 2. Alcãtuirea unui album de imagini 3. Proiecte 4. Excursie /expediţii ce vizeazã obiective turistice ale ţãrii.

UNITATEA DE ÎNVÃŢARE (1): ,,PE URMELE SRÃMOŞILOR’’(8 ore)

Nr. crt.

Conţinuturi tematice

Ob. de ref.

Activitãţi de învãţare

Metode, mijloace şi procedee

Nr. ore

Da ta

Obs.

1. 2. 3. 4. 5.

*,,Introducere în lumea legendelor’’ Caracteristici; clasificare *,,Strãmoşii’’- dupã Al.Vlahuţã ,,Mãnunchiul de trestii’’- V. Tãnase *,,Hotarul furtunilor’’-V.Tãnase ,,Trunchiul retezat’’-V.Tãnase *,,Despre întemeierea Romei’’- de Florian Cristescu ,, Legenda Mureşului şi Oltului’’ *,, Despre Darie împãrat’’-

1.2

1,3

2.1

2.2

3.2

4.3

-citirea unor lecturi ; -exerciţii de sesizare a aspectului esenţial dintr-un mesaj oral/ scris ; -exerciţii de identificare a unor informaţii noi şi de stabilire a legãturii acestora cu cele achiziþionate anterior; -selectarea pe text a caracteristicilor personalitãţii în discuţie; -alcãtuirea de fişe, eseuri -relatãri,

Conver saţia Munca cu harta Explica ţia Povesti rea Expunerea Exerciţiul Jocul didactic Fişa de Lucru Evaluarea

1

1

1

1

1

21 IX 28 IX 5 X 12 X 19 X

140

6. 7.

de Fl. Cristescu ,,Columna lui Traian’’ *„Creştinarea daco-roma nilor’’ ,, Apa trece, pietrele rãmân’’ *Concurs : „Cine ştie câştigă!” EVALUARE

discuţii în grup; -exerciţii de completare a unor enunţuri lacunare; -rebusuri; -alcãtuirea unor portofolii, albume;

1

2

26 X 9X 16 XI

EXTINDERE: „Pe urmele lui Creangă” TEMA: LITERATURĂ, DRAMĂ ŞI CREAŢIE LITERARĂ

Educ. Carmen Florentina IFTIMI G.P.N. 2 Iaşi

Educ. Maria COMAN

G.P.P.3 Paşcani Argument

Nevoia de comunicare este o nevoie firească a copiilor, limbajul fiind un instrument de cunoaştere a realităţii.

Educaţia preşcolară trebuie să fie o pregătire pentru viaţă, asigurând în primul rând dezvoltarea capacităţilor copilului astfel încât acesta să poată fi integrat cu uşurinţă în programul de instruire şcolară.

Pregătirea copilului pentru şcoală vizează dezvoltarea auzului fonematic, formarea exprimării logice, clare, corecte a ideilor, dezvoltarea capacităţii de a sesiza semnificaţia cognitivă a cuvintelor şi a propoziţiilor, de a folosi un vocabu-lar din ce în ce mai bogat, formarea ritmului de vorbire, corespunzător conţinutului şi a deprinderii de a respecta

141

pauzele, intonaţia şi accentul, prevenirea şi corectarea defectelor de vorbire.

Luând în considerare nivelul optim al copiilor în ceea e priveşte exprimarea, vorbirea expresivă, extinderea vizează „lumea poveştilor lui Creangă” atât de atractiv pentru copii.

În prezentarea artistică a poveştilor se va folosi ca material didactic: v cărţi cu planşe şi ilustraţii v texte literare înregistrate audio v albume cu imagini din viaţa autorului şi din manuscrise v machete v siluete v păpuşi .

Pentru a trezi interesul şi emoţiile copiilor şi a le dezvolta capacitatea de achiziţionare a cunoştinţelor se va recurge la următoarele procedee: | însoţirea vorbirii de mişcare; | modelarea vocii, schimbarea tonului; | reproducerea pe roluri a textului; | participarea directă a educatoarei în dramatizările

organizate; | caracterizarea personajului prin gesture; | manevrarea păpuşilor cu ajutorul copiilor; | încercarea de a-i determina pe copii să descopere sub

îndrumarea educatoarei, înţelesul celor citite; | crearea unei atmosfere libere, dând fiecărui copil

posibilitatea de a interpreta un anumit rol; | asigurarea unei atmosfere plăcute şi destinse în timpul

activităţii. SET DE POVEŞTI

S „Capra cu trei iezi” S „Ursul păcălit de vulpe” S „La cireşe” S „Pupăza din tei”

142

S „Punguţa cu doi bani” OBIECTIVE CADRU: v dezvoltarea interesului şi a dragostei faţă de unele

creaţii aparţinând tezaurului folcloric românesc şi celui universal al copiilor

v cultivarea sensibilităţii artistice prin audierea unor creaţii în proză din literatura pentru copii

v cultivarea sentimentelor de preţuire şi dragoste faţă de folclorul poporului român

v îmbogăţirea vocabularului cu cuvinte şi expresii noi v dezvoltarea capacităţilor intelectuale (imaginaţia,

gândirea creatoare, memoria) OBIECTIVE DE REFERINŢĂ: 1. Familiarizarea copiilor cu unele aspecte ale limbajului

artistic din literatura pentru copii şi cultivarea expresivităţii vorbirii copiilor:

a) Să surprindă diferenţa dintre sensul propriu şi cel figurat al unui cuvânt sau al unei sintagme;

b) Să reproducă independent, într-o înlănţuire logică, texte literare integral sau pe fragmente;

2. Structurarea şi comunicarea orală a ideilor prin utilizarea nuanţată a limbii literare;

a) Să explice sensul unor figuri de stil simple; b) Să interpreteze nuanţat, original, rolul unui

personaj; 3. Stimularea imaginaţiei, a curiozităţii şi a potenţialului

creativ al copiilor: a) Să manifeste spirit critic (la nivel elementar) în

joc şi în interpretarea rolurilor personale şi ale colegilor;

b) Să-şi imagineze diferite fapte, întâmplări, povestioare, pornind de la un suport concret (imagistic, verbal etc)

MODALITĂŢI DE REALIZARE:

143

S Lectură anticipativă; S Povestire analitică; S Jocuri exerciţiu; S Joc de rol; S Convorbire; S Povestire creată; S Dramatizare

MODALITĂŢI DE EVALUARE: v Programe artistice v Dramatizări v Joc de rol v Jocuri didactice

Această extindere a fost realizată de către grupele mari din două grădiniţe diferite, dar care, prin schimb de opinii între educatoare şi preşcolari, s-a concretizat prin diverse activităţi desfăşurate în parteneriat:

vizită la bojdeuca din Ţicău; activităţi practice desfăşurate cu copii la grădiniţa din

Paşcani; spectacol închinat marelui scriitor Ion Creangă; paradă a costumelor populare din zona Iaşului.

Educaţia şi provocările lumii contemporane

Răspunsuri ale educaţiei la cerinţele dezvoltării acestei lumi

Înv. Virginia MERLUŞCĂ Şcoala cu Clasele I-IV, Ghimeş-Gară

Educaţia a fost şi trebuie să rămână subsistemul de avangardă al sistemului social-general, întrucât ea are menirea de a deschide porţile viitorului oricărei comunităţi; de aceea

144

indiferent care a fost idealul educaţional urmărit de-a lungul timpului (omul-soldat ca în cetăţile greceşti, omul credincios al Evului Mediu, muncitorul din epoca industrializării masive etc.) şcoala, ca principal factor de educaţie, a trebuit să fie cu un pas înainte în formarea acelor conştiinţe capabile să realizeze progresul în sensul dorit. Educaţia diferă de la un moment istoric la altul în funcţie de condiţiile materiale şi spirituale ale societăţii. Pe aceeaşi treaptă de dezvoltare, educaţia prezintă anumite particularităţi izvorâte din experienţa fiecărui popor. Ca acţiune socială, educaţia se înfăptuieşte în limitele unor graniţe naţionale şi statale, pe fondul unei vieţi sociale şi a unor tradiţii care s-au acumulat de-a lungul dezvoltării poporului şi naţiunii respective. Modul de dezvoltare a lumii contemporane este legat, în mare măsură, de modul în care educaţia poate să satisfacă cerinţele acestei dezvoltări. În general, răspunsurile educaţiei se situează pe două mari planuri: unul al lărgirii ariei şi conţinuturilor educaţiei şi altul construit din inovaţiile în conceperea şi efectuarea proceselor educative. Dacă în primul caz se impune o elaborare riguroasă a educaţiilor, în al doilea caz se impune problema regândirii procesului de educaţie, în privinţa orientării, dimensionării, instrumentalizării elementelor de conţinut, în vederea integrării tinerei generaţii în viaţa socială prin intermediul profesiunii. După cum apreciază specialiştii, noile tipuri de conţinuturi sau „noile educaţii” reprezintă cel mai pertinent şi mai util răspuns al sistemelor educative la imperativele generate de problematica lumii contemporane. Încercând să răspundă acestora, noile tipuri de conţinuturi sau „noile educaţii” s-au constituit şi s-au impus într-un timp foarte scurt, dat fiind faptul că ele corespund unor trebuinţe de ordin sociopedagogic din ce în ce mai bine conturate.

145

Noile educaţii, adoptate în cele peste 160 de state membre ale UNESCO, dar şi în dicţionarele sau glosarele internaţionale , sunt: v educaţia relativă la mediu; v educaţia pentru pace şi pentru cooperare; v educaţia pentru participare şi pentru democraţie; v educaţia în materie de populaţie; v educaţia pentru o nouă ordine economică internaţională; v educaţia pentru comunicare şi pentru mass-media; v educaţia pentru schimbare şi dezvoltare; v educaţia nutriţională; v educaţia economică şi casnică modernă; v educaţia pentru timpul liber; v educaţia patriotică. Omenirea are nevoie de o conştiinţă comună, de promovare a unui nou umanism,bazat nu numai pe valorile morale şi culturale, ci şi pe achiziţiile noii revoluţii ştiinţifice şi tehnice şi pe impactul lor asupra vieţii. Individul trebuie format în spiritul solidarităţii cu cei din generaţia sa, al respectului pentru cei care l-au precedat şi cei cel vor urma, al încrederii în destinul umanităţii şi în valorile umane. Din punct de vedere practic, educaţia patriotică corespunde şirului de activităţi educative, de la o simplă menţionare în clasă, la orele de istorie şi nu numai, a faptelor eroice ale strămoşilor noştri şi până la cercetarea anumitor probleme internaţionale care au putut influenţa pozitiv sau negativ istoria naţiunii noastre. Toate acestea au drept scop pregătirea elevilor în vederea participării la consolidarea unei lumi mai drepte şi a unei ordini sociale în care violenţa directă sau structurală este redusă pe cât posibil. Din perspectivă psihologică patriotismul este considerat ca o trăsătură a personalităţii ce se cristalizează de la cea mai fragedă vârstă şi se îmbogăţeşte cu noi dimensiuni pe tot parcursul existenţei umane ca urmare a dinamicii relaţionale dintre individ şi patria

146

sa. Această dinamică se exprimă prin restructurările ce se produc în cadrul celor doi poli, dezvoltarea biopsihosocială a individului, pe de o parte, diversificarea şi îmbogăţirea componentelor naturale economice şi spirituale ale patriei, pe de altă parte. Prin esenţa sa dragostea de patrie presupune ataşament şi respect pentru virtuţile dominante şi specifice ale naţiunii. Zestrea culturală a trecutului şi creaţiile spirituale ale prezentului constituie sursele fundamentale ale educaţiei patriotice. Mijlocirea relaţiei copilului cu acest univers valoric prin explicare şi implicare reprezintă esenţa educaţiei patriotice. Evident că această mijlocire se realizează din punct de vedere psihologic prin procesul interiorizării ca rezultat al simbiozei dintre cognitiv, afectiv şi voliţional. Scopul fundamental al educaţiei patriotice este interiorizarea conţinutului şi notelor definitorii ale dragostei de patrie, transformarea lor în mobiluri interne şi manifestări comportamentale ale copilului în relaţiile sale cu mediul geografic, economic, spiritual al patriei sale. Realizarea primei sarcini, formarea conştiinţei patriotice, presupune asimilarea unui volum de informaţii care reflectă multiplele aspecte ale patriei, declanşarea unor trăiri afective şi consolidarea unor convingeri patriotice. Educatoarea şi învăţătorul trebuie să-i familiarizeze pe copii cu frumuseţile acestui pământ, cu trecutul său istoric, cu jertfele care s-au adus pentru apărarea suverani- tăţii şi integrităţii teritoriale, cu tezaurul cultural şi artistic al poporului, să le cultive respectul pentru valorile materiale şi spirituale ale celorlalte popoare şi naţiuni. Referitor la formarea conduitei patriotice, voi menţiona că ea include atât deprinderi şi obişnuinţe de comportare în spiritul cerinţelor patriotismului, cât şi anumite trăsături pozitive de caracter implicate pe plan comportamental.

147

Conduita patriotică nu trebuie să se manifeste doar în împrejurări excepţionale, ci să fie evidentă în tot ceea ce întreprinde copilul pentru binele patriei sale. Conduita patriotică presupune, totodată, formarea unor trăsături de voinţă şi caracter. Dintre aceste trăsături putem menţiona: curajul, spiritul de sacrificiu, perseverenţa, abnegaţia, dragostea faţă de muncă etc. Un bun patriot trebuie să dispună de un caracter puternic. De cele mai multe ori, mai ales la şcolarii mici, educaţia patriotică are o mai mare eficienţă dacă este în strânsă legătură cu alte activităţi extradidactice. Dintre aceste activităţi putem menţiona: vizitele, excursiile şi drumeţiile, activităţile cultural-artistice, lectura literară, diferite serbări şcolare, cu ocazia anumitor evenimente. Metodele şi mijloacele generale de educare în spiritul moralei se folosesc ori de câte ori apare prilejul şi pentru educarea patriotismului. În legătură cu toate aceste modalităţi de educare patriotică se impune precizarea că în folosirea lor trebuie asigurat un echilibru între cele preponderent informative şi cele preponderent formative. Convingerile şi conduita patriotică nu se transmit, ci se elaborează şi se formează în şi prin activitate. Componenta cognitivă este necesară, dar nu şi suficientă. Subaprecierea sau neglijarea acestui adevăr psihologic generează „iluzii” şi impresii de cele mai multe ori „favorabile”, despre rezultatele educaţiei patriotice, care maschează, însă, contradicţiile posibile dintre conştiinţa patriotică şi conduita patriotică a copiilor. Ca atare, aprecierea rezultatelor doar după ceea ce ştiu elevii despre patrie este unilaterală şi insuficientă.

148

Păstrarea, valorificarea tradiţiilor şi obiceiurile strămoşeşti în zona

muscelului Înv. Ionela BURLAN

Şcoala Burdeşti-Suseni, judeţul Argeş Aşezare veche, situată pe valea Râului Dâmboviţa, în culoarul format între Munţii Leaota şi Bucegi(la est) şi Iezer-Păpuşa şi Piatra Craiului(la vest). Culoarul Rucăr-Bran a fost folosit, din timpuri străvechi, ca loc de trecere peste Carpaţii Meridionali. Din punct de vedere al toponomiei „Rucăr”- toponim de provenienţă incertă; ar proveni din germ. RUCKEN „dos, spinare” cu sens toponimic de „satul din spatele munţilor”. Fără a constitui un suport lexical pentru motivaţia toponimului, legenda comunei Rucăr atribuie întemeierea asezării unui căpitan al lui Negru Vodă, Berchea, care s-a distins în luptele cu tătarii. Asezarea menţionată în documentele din 1420, a îndeplinit funcţii de pază şi supraveghere pe drumul ce lega în evul mediu Braşovul cu Ţara Românescă. Rucăr este un important centru etnografic şi de artă populară: case, cu arhitectură tradiţională, tesături şi cusături, instalaţii tehnice ţărăneşti, port popular, ocupaţii tradiţionale. O caracteristică esenţială a culturii populare din arealul Argeş-Muscel o constituie diversitatea creaţiei artistice contemporane dezvoltate pe o bază ancestrală, dăinuind prin vigoarea sentimentelor exprimate, izvodite din setea nestăvilită de frumos a celor ce şi-au ctitorit viaţa pe aceste plaiuri legendare. Păstratori ai datinilor, tradiţiilor şi obiceiurilor strămoşeşti, rucărenii se numără printre locuitorii ce se pot mândri cu o „paletă diversificată” a speciilor creaţiei orale, de la proverbe şi zicători, la colinde laice şi religioase. Tradiţia se manifestă prin: ritual, obicei şi datină. Conform dicţionarului: .ritual= obicei, datină, procedeu magic desfăşurat după un

149

scenariu riguros caracteristic oricărui tip de religie, menit să respingă sau să atragă forţele oculte care se crede că ar putea interveni în existenţa umană”; .obicei= „deprindere câştigată prin repetarea deasă a aceleiaşi acţiuni”; .datină= „obicei sau deprindere consacrată în timp şi devenită tradiţională pentru o colectivitate de oameni”. Obiceiurile sunt manifestări obligatorii, cu caracter colectiv, repetate în aceleaşi împrejurimi şi transmise de la o generaţie la alta. Însoţind viaţa omului de când vine pe lume până la trecerea dincolo, ele au loc nu la întâmplare, ci sunt fixate de tradiţie cu rost şi socoteală, pe baza unei experienţe de viaţă milenară. Născute în strânsă legătură cu nevoile de viaţă ale omului, văzute prin perspectiva ocupaţiei lui, ele întregesc sfera culturii spirituale, oglindind în forme multiple şi variate sentimentele, gândurile şi năzuinţele poporului nostru în diferite etape de dezvoltare. Cele mai vechi creaţii literare populare s-au păstrat în folclorul obiceiurilor, creând o atmosferă de feerie permanentă. În arealul folcloric al zonei Argeş-Muscel obiceiurile de iarnă au la bază sărbătorile schimbării anului, având o mare bogăţie folclorică. Cu modalităţi de manifestare variate şi de o deosebită bogăţie, ele se exercită în perioada 24 decembrie -7 ianuarie, în jurul Crăciunului, Anului Nou şi Sfântului Ion. Cel dintâi moment şi totodată prima formă de colindat – de „vestire” a intrării în sărbătoare – COLINDEŢELE sau „BUNĂ-DIMINEAŢA!” se desfăşoară în noaptea şi în zorii zilei de Ajun(23 spre 24 decembrie). Obiceiul este practicat de fetiţe şi băieţi de 3-6 ani şi copii de şcoală până la 8-10 ani, reînviind ciclul temporal al Naşterii lui Isus. Grupurile de colindători se reunesc în noaptea de Ajun, fiind îmbrăcaţi în haine de iarnă. În trecut aceştia purtau costume naţionale dar elementul distinctiv îl reprezintă „traista” în care colindătorii îşi pun colindeţele (colăcei, covrigi, mere, pere, biscuiţi).

150

Spre deosebire de alte obiceiuri, colindătorii nu cer încuviinţarea prealabilă a gazdei, se colindă de la poartă sau în curte. Colindul debutează cu strigarea „Hai la Bună Dimineaţa!” şi este alcătuită din două părţi: prima informează că ceata este construită din copii de şcoală sau copii de grădiniţă arătând scopul venirii, iar cea de-a doua reprezintă urarea strămoşească aducând noroc şi belşug în casele gospodarilor. PLUGUŞORUL este un obicei legat direct de Anul Nou iar urarea cu Pluguşorul este atestată, tradiţional, în satele argeşene din zona de câmpie, unde răspunde unor necesităţi rituale mai pronunţate de eficienţă magică. Obiceiul este practicat de copiii de vârstă şcolară(băieţi) iar „plugul” ca simbolul obiectual este miniatural sau chiar absent. Textul este cel bine cunoscut, prezentat în unele manuale şcolare de limba şi literatura română reprezentând o derulare a unui roman agraar, agricol, întregul acţiunii reale, tipice. SORCOVA este obicei legat de Anul Nou, practicat de copii între 5 şi 14 ani. Ei pot merge în grupuri sau de unii singuri şi cer permisiunea gazdei de a sorcovăi. În trecut sorcova era confecţionată din ramuri de măr, salcie imitând diversitatea coloristică a naturii. Ulterior, sorcova ca obiect a fost înlocuită cu o sorcovă confecţionată din materiale sintetice. Urările au ca substrat diferite idealuri de viaţă („Să trăiţi, să-mbătrâniţi!”) şi particularizează omenescul: „Să fii iute ca oţelul!”. Conţinutul textului vizează belşugul, prezenţa banului ca bogăţie şi a împlinirii umane. Colindătorii sunt răsplătiţi cu bani. RĂSCOVĂITUL reprezintă colindatul fetelor practicat în seara de Sf. Vasile de grupuri de 2-3 fete cu vârsta cuprinsă între 12-16 ani. Textul colindelor cântate la fereastră de fete nu este foarte deosebit de cel al băieţilor cu specificarea că se adaugă colindele de Sf. Vasile. CIURLEZUL sau IORDĂNITUL se practică în ziua

151

de Sf. Ion şi chiar de bobotează. Copii cu o căniţă în mână, plină cu apă, în care se inmoaie un pămătuf, făcut din fire de busuioc merg din casă în casă şi îi colindă mai ales pe cei care poartă numele Sf. Ion. Colindul se poate practica şi pe uluiţele satului dar şi la uşa bisericii. Celor colindaţi le este adresată urarea: „Ciurlez bobotez, vară peste vară, capu să nu te mai doară!”. Tot în ziua de Bobotează şi Sf. Ion după terminarea slujbei religioase finii merg la nasii lor şi le oferă o lumânare mare albă asemănătoare cu cea de la cununie. JOCUL URSULUI în trecut era practicat şi cu scopuri terapeutice, gazdele acceptau acest joc în credinţa, că vor fi sănătoşi în noul an se culcau cu faţa în jos şi erau „călcaţi” de ursul dresat. În prezent vechiul joc s-a păstrat dar a fost înlocuit cu un joc cu măşti şi a permis observarea trecerii de la jocul cu mască animalieră (urs) la jocul cu măşti, ca substitut obiectual. Flăcăii care merg cu ursul îşi iau şi un lăutar care îi însoţeşte în tot satul, mai ales pe la casele cu fete necăsătorite aducând voioşie în sufletele gazdelor. JOCUL CAPREI (CAPRA) este împrumutat de la „moldoveni” reprezentând un obicei atât cu „masca” animalieră (capra) cât şi măşti umane (personaje) fiind practicat în intervalul sărbătoresc dintre Crăciun şi Anul Nou. În zona Rucăr jocul caprei este aproape înlocuit de COLINDUL CU BREZAIA. Cântecul face o prezentare glumeaţă a Caprei care vine de departe fiind însoţit de refrene sacadate, onomatopeice, de îndemn la joc şi sărituri. Se încheie cu formula de urare directă şi de solicitare a darurilor. COLINDATUL CU BREZAIA colind specific zonei Rucăr, descris şi de scriitorul Mihail Lungeanul. Se organizează în preajma sărbătorilor de Crăciun iar colindătorii (băieţi şi bărbaţi căsătoriţi) pregătesc manifestarea cu mult înainte. Astfel ei repetă colindele alese spre a fi cântate, stabilesc „moşul Brezăii”, familiile ce vor fi colindate precum

152

şi locul unde se va ţine Brezaia (hanul, restaurantul9. băieţii strâng de la fetele care vor participa la balul Brezăii, baticuri sau basmale. În îmbrăcămintea astfel împodobită intră un băiat căruia i se vede doar încălţămintea. Brezaia este însoţită de „Moşul Brezăii” (bărbatul ei), protectorul brezăii. Moşul are un rol foarte important: - este staroste conducând ceata de colindători, se distinge prin anumite calităţi: dicţie, joc actoricesc, improvizaţie; el trebuie să cunoască foarte bine gazda deoarece îi va face o caracterizare. În noaptea de Ajunul Crăciunului puţini sunt cei care adorm deoarece gazdele aşteaptă brezăieşii. Sosirea brezăieşilor este anunţată atât de clămpănit cât şi de muzica lăutarilor. Colindul începe cu o urare după care are loc colindatul propiu-zis iar gazda spune numele celui care va fi colindat. Urarea este diferită de la o casă la alta în funcţie de starea socială a gazdei. După ce brezăiaşii colindă întreg satul merg la han, restaurant unde o să aibă loc „Balul Brezăii”. La acest bal participă fetele necăsătorite care au fost colindate. Sfârşitul sărbătorilor de Crăciun este marcat de înmormântarea brezăii, a treia zi seara. Moşul Brezăii este cel care printr-o măiestrie deosebită plânge cu durere pierderea soţiei. Obiceiurile de iarnă sunt aşteptate cu multă nerăbdare atât de cei mici cât şi de cei mari, vizând educaţia indivizilor, oferindu-le generozitate, ospitalitate şi înlăturând egoismul, încrâncenarea. Manualele şcolare de limba şi literatura română prevăd o unitate de învăţare:”Tradiţii, datini, obiceiuri” specifice anotimpului iarna. Activităţile extraşcolare au rolul de a-i introduce şi pregăti pe elevi pentru Sfintele Sărbători de iarnă, de a le insufla bucuria Naşterii Mântuitorului. În cadrul parteneriatelor cu comunitatea locală, elevii pot fi antrenaţi în activităţi cât mai diverse: colinde– parteneriat cu biserica; expoziţii de pictură „Naşterea Mântuitorului”- primărie-

153

bibliotecă. Obiceiurile de peste an pot fi grupate în funcţie de anotimp şi sărbători. Dacă obiceiurile de iarnă au un specific anume din cele mai vechi timpuri cu conotaţii deosebite şi celelalte obiceiuri deşi mai puţin numeroase îşi păstrează farmecul lor. MĂCINICII- obicei ce se practică pe 9 martie de ziua celor 40 Mucenici. Gospodinele pregătesc din covrigi pe care îi fierb cu zahăr, nucă tăiată şi scorţişoară, măcinici pe care ii impart rudelor si vecinilori. În tradiţie există obiceiul că se împart, se dau de pomană 40 de covrigi. MOŞII- practicat în Sâmbăta Rusaliilor la 50 zile după Paşte. În acea zi se face pomenirea moşilor, a celor care s-au luptat pentru apărarea drepturilor moşnenilor. Pomenirea se face la cimitir. PAPARUDA- ritual cu esenţă magică ce se practică în vreme de secetă, existând credinţa că paparuda poate aduce ploaia. Un băiat sau o fetiţă se îmbracă într-un fel de „veşmânt” format din foi de brusturi, în aşa fel încât să nu i se vadă faţa. Se cântă cântecul Paparudei iar gospodarul aruncă pe Paparudă cu o oală plină cu apă, iar apoi îi dă un dar în bani. FOCUL LUI SUMEDRU se organizează în ajunul zilei de Sf. Dumitru (26 octombrie) de către copii de şcoală. Copiii merg cu mult înainte să aducă cetina cu care se va face focul. Către seara zilei de 26 octombrie se aprinde focul, iar la ieşirea primelor limbi de foc se făcea larmă mare şi copiii strigau, în cor: „Hai la focul lui Sumedru!” şi se învârteau în jurul focului. Când se aud strigătele femeile vin cu daruri pentru copii ce constau în mere, nuci, covrigi, biscuiţi. Reprezintă un prilej de întâlnire al copiilor care doresc să se mândrească fiecare cu focul din cartier. Când grămezile au ars în întregime, sătenii se întorc la casele lor cu un băţ aprins (tăciune) ceea ce înseamnă că de acum înainte vremea se răcoreşte şi trebuie să aprindă focul în

154

sobe. Are ca semnificaţii: purificarea prin ardere, prinos de recunoştinţă adus naturii. RĂVĂŞITUL reprezintă un moment important din viaţa crescătorilor de animale, obicei după sărbătoarea de Sf. Maria (8 septembrie). Localnicii se strâng la stână unde se va stabili cantitatea de produse (brânză, urdă, unt) pe care le va primi fiecare crescător de animale. Cu prilejul acestui obicei la Rucăr se organizează un târg „Expopastoralis”. Acest târg constă în concursuri, se premiază gospodarii cu cele mai frumoase animale (ovine, bovine, cabaline). Microzona Rucăr este foarte bogată în folclor, iar menirea noastră ca dascăli este de a-i îndruma pe elevi să păstreze şi să valorifice obiceiurile şi tradiţiile strămoşeşti.

Bibliografie: Bujan, Adriana, Alexandrescu, Costin, „Colinde şi obiceiuri de iarnă din Argeş-Muscel”, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998, pag.19-21. Constantin Grigore, „Argeş-dicţionar etnocultural” Ed. Alean, Piteşti, 2006 pag. 231-233 Pârnuţă, Gheorghe; Bucăloiu, Andreea „Folclor muscelean” Editura Semne, Bucureşti, 2004, pag. 15-20.

PROIECT EDUCATIV Cartea – Geniul poeziei româneşti

Înv. Leonte VOICHIŢA Şcoala generală, Ilva-Mică

Judeţ Bistriţa-Năsăud „Carte frumoasă,cinste cui te-a scris, Încet gândită,gingaş cumpănită; Eşti ca o floare,anume-nflorită Mâinilor mele care te-au deschis.” (Tudor Arghezi) Scopul activităţii:

155

-crearea unui cadru educativ,optim pentru stimularea interesului elevilor pentru lectură şi a respectului pentru acest nesecat izvor de înţelepciune; -dezvoltarea la copii a dragostei pentru unele valori ale perenităţiii noastre în lume (poetul Mihai Eminescu şi poeziile lui); -formarea şi dezvoltarea deprinderilor de a memora poezii,de a audia de a alcătui poezii-compoziţie proprie; -formarea şi dezvoltarea abilităţilor la copii de a-şi exprima prin desen-versuri sau poezie. Argument: Într-o perioadă destul de controversată pe care o traversează societatea noastră în prezent în care calculatorul şi televizorul au devenit parcă „membrii de neînlocuit al familiei noastre” se cuvine să ne întoarcem puţin privirea spre acei prieteni „reci”,dar siguri care nu mint,nu trădează şi nu se dezic de rolul în viaţa noastră,cărţile.Se pare că tot mai puţini sunt cei care vizitează bibliotecile,pentru că au descărcat în calculator şi dicţionarul şi atlasul geografic şi în fiecare roman cerut de şcoală.Destul de puţini sunt cei care mai cumpără cărţi astăzi,din acelaşi motiv.La elevi de vârstă şcolară sau chiar preşcolară,cartea de colorat e înlocuită de desenul pe calculator,de utilizarea diferitelor programe care,deşi dezvoltă foarte mult gândirea,nu dezvoltă abilităţile practice de mânuire a unui creion sau de încadrare a culorii într-un spaţiu dat. Astfel încât considerăm că se impune cu necesitate „revenirea” la utilizarea cărţilor,nu în locul calculatorului,ci alături de acesta reconstruirea rolului cărţii în viaţa de zi cu zi şi cultivarea la elevi a gustului pentru lectură,pentru reală,pentru răsfoirea cărţii şi pentru încercarea de a valorifica înţelepciunea din cărţi în toate sferele vieţii cotidiene. Grup ţintă:elevi,învăţători,profesori,părinţi,bibliotecari Obiective specifice:

156

S să sensibilizeze elevii în vederea achiţionării şi citirii de cărţi;

S să motiveze elevii pentru lectură prin realizarea de activităţi comune,concrete;

S să stimuleze interesul elevilor şi al familiilor acestora pentru utilizarea cărţilor în studiu, alături de şi nu în locul tehnologiei moderne actuale;

S să provoace iniţiativă din partea elevilor şi a familiilor acestora pentru îmbogăţirea fondului de carte din şcoală prin oferte,donaţii,sponsorizări;

S să utilizeze tehnologia modernă în realizarea unei biblioteci virtuale;

S să realizeze o bază de date a fondului de carte existent prin utilizarea de programe şi softuri adecvate.

Se explică copiilor importanţa cărţii: Cartea - „este un ospăţ al gândurilor la care oricine este poftit să răsfoiască şi să se adape din slovele ei.” Ea constituie comoara fără de preţ în care unii îşi adună cele mai frumoase gânduri ca alţii să le poată folosi în voie. Cartea - să ne fie tovarăşă nelipsită în serile petrecute în familie;ea ne răsplăteşte generos dragostea ce i-o purtăm,ne instruieşte chiar şi fără să i-o cerem.Trebuie doar să ne deschidem inima în faţa cărţilor şi ele îţi dau răspuns la toate probleme vieţii. Cartea – vorbeşte doar atunci când o întrebi,iar tăcerea ei adâncă spune mult şi complet.Ea este un depozit de cunoştinţe,sensibilitate,fapte păstrate intacte un timp nedefinit. Cea mai înaltă menire a cărţii este aceea instructiv-educativă.Atât manualul cât şi cărţile bune pot să ne înveţe câte ceva pe planul ştiinţei,tehnicii,artelor,moralei,etc. Se prezintă calendarul cu aniversarea celor mai reprezentative personalităţi ale scriitorilor în domeniul literar. v 15 ianuarie 1850 s-a născut Mihai Eminescu; v 12 februarie 1894 s-a născut Otilia Cazimir;

157

v 1 martie 1839 s-a născut Ion Creangă; v 19 aprilie 1847 s-a născut C.Hogaş v 21 mai 1880 s-a născut Tudor Arghezi; v 14 iunie 1818 s-a născut Vasile Alecsandri; v 2 iulie 1889 s-a născut George Călinescu; v 5 august 1992 s-a născut Marin Preda; v 20 septembrie 1866 s-a născut George Coşbuc; v 23 octombrie 1875 s-a născut Şt.O.Iosif; v 27 noiembrie 1885 s-a născut Liviu Rebreanu; v 2 decembrie 1935 s-a născut Nicolae Labiş.

Primul poet amintit născut în luna ianuarie este recunoscut şi pe plan internaţional.Se prezintă pe scurt viaţa,şcoala şi activitatea marelui poet Mihai Eminescu. S s-a născut la 15 ianuarie 1850,al şaptelea copil din cei

unspezece,la Ipoteşti; S părinţii – tata: Gheorghe Eminovici, mama: Ralu

şcoala la: Ipoteşti, Cernăuţi, Iaşi, Viena, Berlin; S viaţa lui M. Eminescu a fost scurtă şi întunecată, opera

fiind luminoasă, operă originală cu tematică diferită. Opera: 1. Inspirată din folclorul românesc (Călin file din poveste) 2. Istoria naţională (Scrisoarea a III-a) 3. Natura şi copilăria (Fiind băiet păduri cutreieram, ,,Revedere”) 4. Dragostea şi frumuseţea patriei (,,Ce-ţi doresc eu ţie,dulce Românie”) 5. Basme (Făt-Frumos din lacrimă) 6. Poemul ,,Lucefărul”- capodopera poeziei româneşti - În anul 1889 la 15 iunie se stinge din viaţa la Bucureşti.Este înmormântat la cimitirul Bellu.Poetul în cursul a 17 ani de existenţă creatoare a desfăşurat o activitate bogată fiind inegală prin arta poetică.

158

Opera eminesciană a căpătat valoare şi în afara graniţelor româneşti.Este,fără discuţie geniul poeziei noastre naţionale,dar se poate număra şi printre somităţile culturii universale.Putem face referire aici la ceea ce spunea Arghezi vis a vis de marile nume ale literaturii: ,,O trinitate:Homer,Goethe,Eminescu”.

Putem alege ca valori ale perenităţii noastre în lume pe ,,indicul” Mircea Eliade,îl putem alege pe sculptorul Brâncuşi recunoscut la nivel atât de înalt în Franţa, îl putem alege pe Paul Goma cel care s-a revoltat printre primii împotriva comunismului şi a pledat pentru românitate în vremuri de restrişte.

Formaţia culturală a poetului Mihai Eminescu,sursele din care s-a alimentat sunt surse naţionale,dar şi izvoare străine care-l vor face pe Eminescu un om geniu.

S-au recitat poezii din opera ,,Sfântului preacurat al ghiersului românesc” (după cum îl numea poetul Tudor Arghezi)

După recitalul fiecărui poezii se va face transcrierea ei urmând a se reda alături - de a-şi exprima ceea ce-au înţeles prin desen, pictură.

Activitatea s-a încheiat cu nemuritoarea melodie Eminescu.

Se urmăreşte folosirea transdisciplinarităţii,legătura între discipline.Se urmăreşte evidenţierea legăturii dintre conţinutul literar şi conţinutul cromatic dintr-o expresie artistică,realizarea,unei compoziţii plastice libere care să reflecte mesajul unui text sau secvenţa din text literar – poezie.

Rezultate aşteptate: -motivarea elevilor pentru lectură; -îmbunătăţirea fondului de carte al şcolii; -realizarea de proiecte şcolare interne şi europene. Perspective: -crearea unei biblioteci virtuale,dotarea cu softuri educaţionale.

159

Voi arăta realizări de compoziţie plastică ale poeziilor ,,Lacul”, „Revedere”, „Fiind băiat păduri cutreieram” redate de copii – (pe verso foii numele copiilor).

Particularităţi ale predării morfologiei limbii române la clasele III-IV,

clase cu predare simultană Învăţător Marina BUCUR

Şcoala generală „Arany Janoş” Mihăileni - Livezi Limba română constituie principalul obiect de studiu în învăţământul românesc. Studiul limbii române are o însemnătate cu totul deosebită în formarea tineretului şcolar. Fără însuşirea corespunzătoare a limbii române nu poate fi concepută evoluţia intelectuală a şcolarilor, pregătirea la celelalte obiecte de învăţământ. În ciclul primar importanţa limbii române ca disciplină şcolară capătă dimensiuni noi, determinate de faptul că această disciplină urmăreşte atât cultivarea limbajului oral şi scris al elevilor, cunoaşterea şi folosirea corectă a limbii române, cât şi învăţarea unora din tehnicile de bază ale activităţii intelectuale, cum sunt cititul, scrisul şi exprimarea corectă. Cunoştinţele de limbă în clasele I şi a II-a sunt inseparabil legate învăţarea pronunţării corecte, de exerciţiile de analiză şi sinteza fonetică necesare învăţării citirii şi scrierii. În clasele a III-a şi a IV-a, ele sunt constituite în studiul morfologiei şi al sintaxei ce trebuie să se desfăşoare conştient şi activ. R. Dottrens spune că „E limpede că trebuie să înzestrăm copilul cu cunoştinţele de bază, dar să-l determinăm să şi le însuşească astfel încât să-i trezim dorinţa de a le aprofunda el însuşi”. Noţiunile teoretice predate şi le însuşesc foarte bine şi regăsesc utilitatea în rezolvarea exerciţiilor. Exerciţiile implică procese de cunoaştere şi

160

dezvoltă în cadrul activităţii independente o serie de trăsături de caracter precum: spiritul de independenţă, de răspundere personală, de iniţiativă, perseverenţa, spiritul de disciplină, creativitatea şi autocontrolul. Munca simultană desfăşurată în activitatea independentă dată elevilor trebuie să aibă un caracter creator, conştient şi activ şi să nu se reducă doar la aplicarea practică a regulilor teoretice. Şi în activităţile inter şi transdisciplinare trebuie activat în permanenţă spiritul de responsabilitateal elevilor ca munca independentă sau în perechi să nu aibă un caracter formal. Pentru a evita monotonia sau stereotipia, aceste activităţi trebuie să aibă un conţinut variat şi diferenţiat, adaptat la scopul lecţiei şi la posibilităţile intelectuale ale elevilor. În cadrul activităţilor se reealizează, printre celelalte, şi principiul intuiţiei, bazându-ne pe cunoştinţele empirice ale elevilor, act esenţial ce se desfăşoară sub îndrumarea dascălului. Spre exemplu, elevii vor fi conduşi să intuiască timpurile pe care le exprimă diferite forme verbale, spre a nu face confuzie între prezent, trecut şi viitor. Activitatea simultană prezintă realizarea cu succes a unor obiective importante: formarea şi consolidarea deprinderilor de muncă indsependentă, cultivarea atenţiei voluntare, a spiritului de ordine şi disciplină, formarea unor tehnici de activitate intelectuală, conturarea unor trăsături de caracter, voinţa şi perseverenţa. Însuşirea morfologiei la clasele a III-a şi a IV-a presupune însuşirea, dezvoltarea şi consolidarea cunoştinţelor despre vocabular ca material de construcţie a vorbirii, despre modificările pe care le suferă el când îndeplinşte diverse funcţii sintactice, despre posibilităţile lui combinatorii. Morfologia are are în vedere cuvintele ca părţi de vorbire şi ia în considerare valoarea lor gramaticală: S substantivul; S adjectivul; S numeralul; S pronumele personal;

161

S verbul; S cuvinte de legătură; S ortograme; S ortografie şi punctuaţie.

Aceste părţi de vorbire care constituie morfologia se află într-o strânsă interdependenţă şi pot fi însuşite cel mai bine prin utilizarea analizei morfoologice. Aanaliza morfologică are ca obiect cercetarea cuvintelor ca părţi componente ale dicţionarului şi nu este acelaşi lucru cu analiza lexicală. În acelaşi timp, analiza morfologică implică în predarea, însuşirea şi consolidarea părţilo de vorbire metode cum sunt demonstraţia, conversaţia problematizată, exerciţiul şi nu în ultimul rând munca independentă, în echipă, în perchi sau în grup. Demonstraţia se foloseşte ca metodă ajutătoare în cadrul altor metode, mai ales a conversaşiei, care este metodă fundamentală în predarea morfologiei, a cunoştinţelor de comunicare scrisă şi orală în general. Conversaţia permite antrenarea a elevilor în cercetarea şi descoperirea regulilor, dezvoltă gîndirea dialectică şi obilnuiesc pe elevi cu munca în colectiv, duce la disciplinarea elevilor, îi antrenează în muncă, dezvoltă posibilităţile lor de exprimare corectă şi participare activă şi conştientă la oră. Exerciţiile trebuie să aibă un caracter aplicativ, să prezinte interes pentru elevi, sa ceară un efort de gândire din partea elevilor, să fie precis formulate şi explicate, să nu aibă dimensiuni prea mari şi să nu fie prea numeroase, să fie gradate şi individualizate, să fie controlate şi cercetate cu atenţie şi la timp. Exemplu: Substantivul (clasa a III-a) Ø să identifice în propoziţii şi texte orale sau scrise, substantive (cuvinte care denumesc); Ø să identifice substantive comune şi proprii, în propoziţii şi texte orale şi scrise; Ø să clasifice substantivele după fel şi număr;

162

Ø să aplice, în exprimare orală şi în cea scrisă, reguli de pronunţare şi de scriere a substantivelor; Ø să modifice forma substantivelor în funcţie de nevoia comunicării; Ø să înlocuiască substantive din contexte date cu sinonime sau antonime, explicând noul sens al cuvântului; Ø să introducă date în contexte adecvate, alcătuind scurte compuneri orale şi scrise; Exemplu: Verbul (clasa a IV-a) Ø să identifice verbul în propoziţii şi texte date; Ø să evidenţieze importanţa verbului în vorbire (ca nucleu al comunicării); Ø să identifice persoana şi numărul verbului în propoziţii şi texte date; Ø să distingă timpul în care se desfăşoară acţiunea exprimată de verb: prezent, trecut şi viitor; Ø să recunoască diferite forme verbaleale timpului trecut: perfect compus,imperfectul, mai mult ca perfectul (fără terminologia specifică) în diverse structuri ale comunicării; Ø să utilizeze în cadrul povestirii, formele de număr, persoană şi timp ale verbului, potrivit contextului sau al derulării acţiunii; Ø să utilizeze corect verbe la modul indicativ în contexte adecvate în comunicarea corectă precum şi în propoziţii şi în texte create (fără terminologia specifică); Ø să identifice în propoziţii sau texte orale, scrise, predicatul verbal; Ø să recunoască formele verbului „a fi” la timpurile modului indicativ; Ø să distingă funcţia sintactică de verb predicativ a verbului „a fi” (când exprimă existenţa) şi valoarea de verb care ajută la formarea predicatului nominal;

163

Ø să distingă cele două părţi din care se compune predicatul nominal: verbul „a fi” şi numele predicativ exprimat prin adjectiv sau substantiv; Ø să diferenţieze predicatul verbal de predicatul nominal; Ø să clasifice predicatele după felul lor; Ø să evidenţieze valoarea expresivă a verbelor în texte literare; Ø să pronunţe şi să scrie corect diferite forme verbale: „a fi”, „a avea”, „a voi”, „a ieşi”, „a hotărî”; Ø să utilizeze corect şi conştient cratima ca semn ortografic ce pune în evidenţă pronunţarea în aceeaşi silabă a unui verb cu o altă parte de vorbire (pronume), sau cu o parte dintr-un alt cuvânt; Ø să evidenţieze sinonimia şi antonimia prin exemple de verbe. Analiza morfologică nu poate fi însă separată de cea sintactică, relaţionându-se permanent valoarea morfologică cu cea sintactică. Cu alte cuvinte, studierea structurii morfologice a limbii române se face „în strânsă legătură cu sintaxa”, cu funcţiile pe care părţile de vorbire le îndeplinesc în cadrul propoziţiilor, cu posibilităţile distribuţionale de care dispun clasele de cuvinte. În ceea ce priveşte dobândirea cunoştinţelor de morfologie la clasele a III-a şi a IV-a în condiţiile predării simultane, se pun în evidenţă cinci categorii de comportamente: ü cunoaşterea; ü recunoaşterea; ü aplicarea (imediată sau bazată pe selecţie); ü analiza; ü transformarea.

O metodă eficientă şi necesară însuşirii noţiunilor de morfologie şi nu numai este exerciţiul. Exerciţiile de identificare, de recunoaştere, de modificare, de completare, de exemplificare le-am aplicat şi ordonat în măsura în care au

164

angajat efortul creator al elevilor şi au vizat formarea de componente conform standardelor currioculare. Prin exerciţii, munca independentă, activităţi de grup, activităţi inter şi transdisciplinare desfăşurate sub formă de joc am motivat capacitatea elevilor de a învăţa, aptitudinea lor de a le aplica, am stimulat dorinţa de a-şi aduce contribuţia proprie, iniţiativa şi creativitatea, imprimând activităţii vioiciune, varietate şi bună dispoziţie. Exemplific câteva jocuri folosite în însuşirea, exersarea şi consolidarea noţiunilor de lexic: Jocul cuvintelor, Jocul silabelor, Obţinem cuvint, Cuvinte asemănătoare, Jocul însuşirilor, Alintăm cuvintelor, Modificăm cuvinte,Descoperim cuvinte, Completăm propoziţia, Cuvinte opuse, tu spui mai multe, Cuvintele ascunse, Familia de cuvinte, Compunerea gramaticală etc. Am aplicat la clase simultane diverse exerciţii gramaticale cu părţile de vorbire învăţate. Exemplific câteva specificând doar enunţul (cerinţele) fără a mai nota textele date: S Subliniaţi substantivele din text şi arătaţi ce exprimă ele; S Aflaţi substantivele din textul următor şi subliniaţi cu o linie pe cele comune şi cu două pe cele proprii; S Scrieţi câte trei substantive care să denumească: fiinţe, lucruri, fenomene ale naturii, acţiuni, stări sufleteşti, însuşiri; S Descoperă substasntivele şi precizaţi dacă sunt simple sau copuse; S Completează spaţiile goale cu substantive corespunzătoare; S Clasificaţi substantivele din text după fel, gren, număr; S Analizaţi substantivele din text după modelul dat; S Găsiţi substantive opuse ca sens următoarelor cuvinte; S Formaţi genul masculin de la genul feminin (raţă – răţoi, vulpe –vulpoi); S Alcătuiţi propoziţii în care substantivul „Adriana” săfie subiect, apoi parte secundară pe lângă subiect; S Scrieţi corect pluralul următoarelor substantive (felie, colivie, cofetărie); S Găsiţi mai multe adjective pentru substantivul „lapte”;

165

S Faceţi corect acordul adjectivlor din paranteză cu substantivele; S Găsiţi adjectivele care formează predicatul împreună cu verbul „a fi”; S Formaţi adjective de la următoarele substantive: copil, băiat, om, sport, mătase, piatră; S Găsiţi adjectivele din text şi analizaţi-le; S Aflaţi numeralele din text şi precizaţi felul lor; S Scrieţi cu litere data naşterii tale şi vârsta fraţilor; S Completaţi cu numeralele care lipsesc (date istorice sau date geografice); S Alcătuiţi un text în care să folosiţi şi numerale; S Faceţi schema propoziţiei; S Scrie cu litere operaţiile matematice: 14+23=37, 72:8=9, 349 -135=214; S Subliniaţi pronumele personale din următorul text; S Completaţi spaţiile libere cu pronume potrivite; S Alcătuiţi câte o propoziţie în care pronumele personale el, noi, ei să fie complemente; S Construiţi propoziţii cu următoarele pronume: tu, -le, -va, mi-, -i, m-, ea,ma, lui; S Descoperiţi pronumele şi precizaţi forma, persoana şi numărul din textul dat; S Alcătuiţi o compunere cu titlul „Prietenii mei” în care sa folosiţi formele accentuate şi neaccentuate ale pronumelui personal; S Subliniaţi verbele din textul următor; S Daţi exemple de verbe care arată acţiunea, starea sau existenţa; S Subliniaţi verbele din text şi scrieţi-le în tabel după timpul lor; S Completaţi cu verbe potrivite; S Treceţi verbele următoare la timpul prezent;

166

S Treceţi verbele „a munci” şi „a învăţa” la persoana a II-a singular, I şi a III-a plural la prezent, trecut şi viitor, apoi alcătuiţi propoziţii cu ele; S Analizaţi verbele specificând timpul, numărul, persoana şi funcţia în propoziţie; S Găsiţi grupuri de cuvinte care să poată înlocui verbele de mai jos (a vedea - a sta să vadă, a veghea - a sta de veghe); S Compuneţi o poveste în care să folosiţi verbe la toate timpurile şi cu diferite funcţii sintactice; S Descoperă şi încercuieşte cuvintele de legătură din textul dat; S Analizaţi textele următoare şi faceţi schema; S Alcătuiţi propoziţii după schemele date; S Alcătuiţi propoziţii cu ortogramele perechi; S Alege scrierea corectă (s-a dus/ sa dus etc.); S Tăiaţi forma incorectă; S Explicaţi ortografia grupurilor subliniate din text; S Alcătuiţi propoziţii cu fiecare semn de puncţuaţie învăţat; S Corectaţi formele greşite ale părţilor de vorbire existente în textele următoare; S Scrieţi după dictare; S Formaţi cuvinte din următoarele îmbinări şi alcătuiţi apoi propoziţii cu ele: în+negru=?, în+nod=?; S Daţi exemple de cuvinte cu vocale duble; S Treceţi la nunmărul plural următoarele adjective, apoi alcatuiţi propoziţii cu ele: viu-vii-viii; azuriu-azurii-azuriii. Acestor tipuri de exerciţii le-am imprimat un caracter ludic pentru astimula elevii şi pentru a cultiva implicit spiritul de competiţie. Pentru dezvoltarea gândirii abstracte am recurs la exerciţiile care se sprijină pe operaţii mai complexe, potrivit unor scheme operaţionale. Procedeele active au asigurat progresul gradat al elevilor buni şi în acelaşi timp ajută la recuperarea şi prevenirea rămânerii în urmă la învăţătură a unor elevi. Tipuri

167

de exerciţii prezentate succint mai sus constituie în învăţământul rural cu predare simultană, şi nu numai, calea principală de realizare a legăturii dialectice dintre învăţare şi formare, calea de dezvoltare a gândirii logice, a flexibilităţii, a operativităţii şi a creativităţii gândirii, de stimularea interesului de cunoaştere, de formare a încrederii în foţele proprii şi a unei atitudini consecvent pozitive faţă de activitatea de învăţare. Prin ceea ce s-a realizat sub aspect formativ, cercetarea experimentală a demonstrat că în condiţiile învăţământului simultan, putem trasnforma treptat pe elev din obiect al procesului didactic în subiect activ al propriei lui formări. Dezvoltarea limbajului şi a comunicării orale şi scrise nu se poate realiza decât printr-o cunoaştere temeinică a limbii române.

Bibliografie:

Revista de pedagogie şi Revista învăţământului primar

Ghiduri metodice pentru învăţători Culegeri de exerciţii pentru clasele a III-a şi a IV-a

Tendinţe actuale în predarea şi învăţarea limbii române folosind

metodele gândirii critice Înv. Elena Gabor

Şcoala Nr. 7 Comăneşti Învăţătorul este cel care creează mediul educaţional

favorabil, stimulativ şi interesant pentru învăţarea în clasă, iar elevul este acela care aduce „ceva“ din viaţa lui, din afara şcolii din ciclul preşcolar sau experienţa lui de viaţă.

168

Astfel pentru a fi valorificat acel „ceva“ din experienţa de viaţă a elevului, învăţătorul va ţinea seama de acest lucru în pregătirea şi proiectarea lecţiilor şi va alege metodele cele mai potrivite pentru a exploata flexibilitatea şi creativitatea în gândirea lui şi a elevilor săi.

Pentru a putea asigura calitatea învăţării trebuie evitate lecţiile plictisitoare care pretind un răspuns monosilabic ori implică o verbalizare exagerată din partea învăţătorului. Calitatea învăţării se asigură numai prin cooperare şi învăţare activă.

Metodele gândirii critice nu sunt o materie de studiu, o disciplină de învăţământ, ci un demers pozitiv,, un proces activ de interogaţie constructivă care obligă elevul să gândească în mod autentic la ceva „ce înseamnă aceste cunoştinţe pentru mine?“, „cum şi unde pot folosi aceste cunoştinţe?“, „ce se întâmplă dacă aplic aceste cunoştinţe?“

Elevii sunt deschişi la noutate şi foarte receptivi la creativitate, la implicare. Importantă este schimbarea de mentalitate, de practică profesională a adultului interesat de promovarea alternativelor educaţionale. Folosind metodele gândirii critice elevii sunt puşi în situaţia de a-şi exprima prin scris opiniile, creaţiile, întrebările. Elevii scriu cu plăcere, nu refuză sarcina de lucru, nu dau semne de oboseală, se implică total, nu au sentimentul că ceea ce scriu nu este scris corect.

Principiile gândirii critice presupun că greşelile de ortografie, punctuaţie, de exprimare să nu fie aspru sancţionate, ci discutate, analizate prin situaţia de comunicare în care se implică toată clasa. Adesea, observaţia unui coleg parcă este mai bine primită decât aceea a învăţătorului, pe care de multe ori elevul în cauză o consideră sancţiune.

În tot timpul activităţilor elevii colaborează între ei, investighează, fac schimb de păreri şi devin mai activi pentru că vor să fie de folos colegilor. Creşte mult încrederea în forţele proprii, se realizează autoevaluarea competenţelor.

169

Ajutorul colegilor nu îl pune pe elev în postura unui neputincios sau neştiutor ca atunci când s-ar fi ridicat singur în faţa clasei şi ar fi spus că nu ştie ceva.. Va avea curajul oricând să vorbească pentru că ştie că are sprijinul grupei din care face parte. De păstrează şi o anumită intimitate de grup, în care fiecare grup îşi apără interesele, doreşte să producă şi să scoată la lumină valori.

Întrebuinţarea gândirii critice în perechi, în grupe şi individual contribuie la citirea activă a textelor, îi obligă pe elevi să citească, rol de care vor fi responsabili în timpul cititului. Atenţia creşte, elevii se implică mai mult pentru a dovedi şi celorlalţi că au citit. „Gălăgia“ din clasă nu dispare numai treptat pentru că toţi elevii sunt interesaţi să citească textul nou pentru a putea răspunde sarcinilor ce vor fi trasate de învăţător.

Brainstorming-ul (furtuna creierului sau afluxul de idei) este metoda care „dezgheaţă mintea“ elevilor şi poate fi folosită la începutul activităţii, în momentele de evocare, la „spargerea gheţii“.

Elevii participă activ, trăiesc anumite situaţii, analizează, iau decizii, găsesc soluţii. Ei au posibilitatea de a-şi exprima personalitatea, de a-şi dezvolta imaginaţia şi creativitatea.

Învăţătorul împarte elevilor câte o foaie pe care se află scris un fragment din bucata de citire „Stejarul din Borzeşti“. După citirea fragmentului individual şi în perechi se trece la munca propriu-zisă.

Grupa nr.1 de elevi prezintă pe benzi desenate şirul evenimentelor din fragmentul dat. Desenele sunt expuse în ordine, analizate şi apreciate de elevi.

Grupa nr. 2 de elevi, folosind metoda „Lectura din scaunul autorului“ prezintă în mod festiv în faţa colegilor o compunere, un eseu despre fragmentul dat.

Autorul este poftit în „scaunul autorului“, care poate fi scaunul învăţătorului, aflat în faţa clasei. Se prezintă eseul,

170

elevii din clasă iau notiţe. După ce elevul a terminat de citit, elevii din cealaltă grupă analizează, evaluează fără a descuraja, ridiculizează sau inhibă exponentul. Elevul din scaunul autorului răspunde la întrebări, îşi apără, susţine şi motivează punctele de vedere. Elevii, când ajung în acest scaun, au sentimentul lucrului bine făcut, câştigă încredere în ei şi devin mai puternici.

Prin metoda „Cvintetul“ se poate realiza feed-back-ul ideilor, sentimentelor, convingerilor din fragmentul dat.

Primul vers are un singur cuvânt-cheie din fragment – Ştefan.

Versul al II-lea are două cuvinte. Cuvintele trebuie să arate însuşiri: „bun, drept“.

Versul al III-lea trebuie să aibă trei cuvinte, verbe la gerunziu, terminaţia în „ând“, „ind“ – conducând, luptând, biruind.

Versul al IV-lea trebuie să fie o propoziţie din patru cuvinte în care elevii să-şi exprime ce simt faţă de eroul principal – „Ştefan este un erou“.

Versul al V-lea va cuprinde un singur cuvânt cu rol de constatare, concluzie – „vitejie“.

Deci cvintetul format a fost: - Ştefan - bun, drept - conducând, luptând, biruind - Ştefan este un erou - vitejie.

Bibliografie: Florica Chereja – „Dezvoltarea gândirii critice în învăţământul

primar“, Editura Educaţia 2000+, Bucureşti, 2004.

171

Tradiţii şi obiceiuri străvechi Educ. Dorina Rodica TOLOŞ

Educ. Elena RĂDUCU Grădiniţa Valea Ursului, Bascov, Judeţ Argeş

„Un zâmbet, o floare O rază de soare O inimă plină

De dor şi lumină...” Să-i invăţăm pe copii să cultive, să apere şi să iubească florile. „Dacă în viaţa oamenilor si-n jurul lor ar fi flori si cantec, daca ei ar iubi arta, ar fi mai buni si omenirea ar fi alta”. Neintrerupta relaţie a omului cu natura, dorinţa lui de a-şi afirma realele virtuţi şi năzuinţe in cadrul colectivităţii în care trăieşte , au făcut ca o serie de obiceiuri să se statornicească mărind puterea de a apăra , de a crede in trainicia faptelor sale. Ele s-au transformat în adevărate zile de sărbătoare pentru intreaga comunitate umana realizând şi in acest mod o legătura tot mai puternică între membrii acesteia. Obiceiurile şi tradiţiile poporului rămân, ne dau posibilitatea să înţelegem încercarea omului de a pătrunde in tainele naturii , de a-şi apropia, de a-si transforma anii vieţii în ani de bucurie şi de speranţă. Gândul că te pregăteşti pentru azi când se reiterează un obicei, când se desfăşoara o zi de târg sau când se sărbătoreşte „recolta“, „tăiatul lâniţei oilor“, „floarea de primăvara sau „zilele unei comune“, dă un sens vieţii, o face pasibilă de tinereţe eternă. Aceste sărbători, obiceiuri integrează copiii, tinerii intr-un ritual al vieţii colectivităţii umane. Marele etnomuzicolog Constantin Brăiloiu aprecia faptul că un dublu efort de integrare şi adaptare, care pe de o parte tinde să toarne atributele civilizatiei moderne in tiparele tradiţiei, iar de pe altă parte să impună aceste tradiţii aspectul lumii contemporane. Este adevărat ca geniul popular intervine diferit de la un popor la altul, şi nu de puţine ori folcloristii sunt

172

puşi la grea încercare in urmărirea fenomenului de modernizare. Hrănită din solul plin de sevă al pământului nostru, tradiţiile şi obiceiurile, arta populară trăieşte deasemenea procesul de renaştere cunoscut în întreaga lume. În ele se regăsesc îmbogăţite expresivitatea poporului nostru ceea ce conferă o apreciată originalitate. Târgul de fete de pe muntele Găina este un obicei din Ţara Moţilor, muntele constituie locul de întâlnire al locuitorilor de pe văile Arieşului, Crişului Alb şi Negru, ale căror sate furişate pe văi sau căţărate singuratic ori în grupuri pe spinările pietroase ale munţilor. Când auzi numele acestui munte, imediat faci legătura cu acest vestit obicei. Copiii vor fi invăţaţi şi să participe la astfel de manifestări să dorească să le cunoască şi să fie cei ce le perpetuează. Armindentul este o sărbătoare a primăverii. Îşi trage numele de la ramura sau arborele cu frunze in vârf, de la „pomul de mai “ , care în prima zi a acestei luni este aşezat dinaintea caselor, mărturie şi simbol al renaşterii naturii.

Alegerea craiului este un obicei denumit în unele părţi „bricelat“ se intâlneste mai ales în Transilvania, prilejuind prin larga participare a comunităţii şi prin forma sa festivă o adevăpată serbare populară. Într-o însorită dimineaţă de aprilie se adună flăcăii satului pentru a alege unul sau doi „crai noi in ţară“, dintre cei mai harnici şi mai destoinici care de pildă au scos plugul la arat. Vestea alegerii este anunţată întregului sat după care „craii “ sunt duşi cu alai la râu unde sunt udaţi, gestul având o străveche obârşie, legată de cultul fertilităţii. Nedeia este prestigiul unei adevărate activităţi sociale întrucât cu această ocazie se adună oamenii din toate zonele vecine şi chiar mai de departe, nelipsiţi de la „Nedei” fiind ciobanii şi băciţele de la stânele din apropiere. înţelegerea

173

comunităţilor umane ne face să le preţuim şi să apărăm valorile, să-i iubim pe oameni.

„Dorurile mele N-au întruchipare Dorurile mele-s Frunze pe cărare

Spulberate şi Strivite frunze pe cărare”

O. Goga – „Cântece “ „Eu cred în menirea acestui popor, în harul lui. “ – Gh. Zamfir. Desigur în şcoală, cadrele didactice le imprimă elevilor dragostea fată de folclor, obiceiuri, instrumente populare, lucru de mână, picturi pe sticlă semnificând icoanele si chiar în vizitele prin sate, oraşe, muzee, târguri, sunt sensibilizati în direcţia cunoaşterii marilor tradiţii, spectacole anuale din ţară şi lume, acolo unde românii ştiu să se facă plăcuţi şi utili. Elevii dau exemple de orchestre, recunoscuţi solişti preferaţi ca: Gh. Zamfir (la nai), Dumitru Farcaş (la taragot). La clasele gimnaziale se poate desfăşura o interesantă oră educativă legată de frumuseţea lucrului manual, de arta cusăturilor, broderiilor, care au înfrumuseţat casele noastre, ştergarele cusute din jurul icoanelor sau a farfuriilor pictate, cusăturile de pe feţele de pat şi perne, covoarele, broderiile de la lenjeria de pat sau feţele de masă. Lucrul manual cu fir alb sau colorat din aţa sau lână, mătase sau fir sintetic, face parte din însuşi structura intima a vieţii noastre, a caselor, a bisericilor. A sensibiliza elevii pentru a descoperi motivele (florale sau geometrice), simbolistica culorilor, înseamnă a-I ajuta să fie atenţi în viaţa la înfrumuseţarea interioarelor, la preţuirea acestor opere de artă. O singură rugăciune am: „Doamne să nu mă laşi niciodată să fiu mulţumit cu mine însumi “ – Lucian Blaga

174

„Sufletul se formează prin deprinderi şi ajungi să gândeşti dupa cum trăieşti“ – Demostene Botez În activitatea cu elevii pot aduce mărturii despre tradiţiile vechi, despre instrumente populare din alte ţări, continente, discuri sau se referă la emisiuni de radio şi televiziune, încearcă să iîncropească mici orchestre, dând nastere unor clipe frumoase de viaţă nouă şi viitor umplându-le viaţa. De exemplu, în oraşul sau satul nostru să facem carnaval, să organizăm o zi a tradiţiilor, cât de interesant ar fi să se scoată la iveală instrumente vechi şi să găsim şi noi interpreţi. E o posibilă pasiune pentru frumos! Am să mă refer în continuare la tradiţiile şi valorile culturale populare de pe meleagurile Bascovului. Motto: Ţăranca română este nobilă prin origine şi creaţie. Frumusetea şi imbinarea culorilor este armonioasă. Fără să vrea, ţăranca românâ duce mai departe zestrea cultural folclorică a înaintaşilor. Comuna noastră a fost un important mod de legatură între cetatea de scaun Curtea de Argeş sau cetatea de scaun Câmpulung înspre Râmnicu Vâlcea şi Bucureşti. În hanurile din Bascov poposeau târgoveţii în drumurile spre marile centre comerciale ale vremii. Pe la 1850 – 1860 din Bascov a functionat prima „Poştă“ pe vechiul drum poştal, de la Piteşti la Râmnicu Vâlcea şi avea 36 de cai. Era firesc ca influenţa marilor zone folclorice de la Curtea de Argeş şi Câmpulung să se resimtă în toate domeniile de activitate ale bascovenilor. Influenţa a fost mai puternică în procurarea şi confecţionarea costumului popular al femeilor, acesta fiind îmbrăcămintea de bază a ţăranului romăn. Femeile şi bărbaţii se duceau la biserică, la nunti si la alte petreceri imbracati in costum national, iar cadrele didactice mai in vârstă îl purtau cu mândrie la orele de curs. De-a lungul timpului, atât femeile cât şi bărbaţii au purtat cămaşa, respectiv pantalon din pânză de casă, cu flori simple, cu brâu roşu, şort, basma,

175

ciorapi groşi din lână, se încălţau cu gumari sau cu ghete în zi de sărbătoare. Peste cămăşi purtau pieptare, cojoace, cumpărate de la targul din Curtea de Arges. Nu se găseşte un costum naţional al comunei Bascov. Modelele nu semănau unul cu altul, dar aveau aceeaşi origine: natura înconjurătoare (motive florale şi geometrice). Culoarea specifică la fete şi la soaţe era negrul. Cu timpul, această îmbrăcăminte a dispărut. industrializarea i-a transformat pe bascoveni în muncitori la fabricile din Găvana şi Piteşti şi au început să se îmbrace mai comod şi mai ieftin. Aceste costume le mai găsim şi la echipele de dansuri din şcoli şi grădiniţe, la Complexul Cultural Multifuncţional. La fel ca tot românul şi bascovenii participă şi îşi păstrează toate obiceiurile şi tradiţiile de-a lungul vieţii în tot cursul fiecărui an. Toate vor rămâne nealterate. Ca să nu se uite şi să nu dispară, atât părinţii cât şi cadrele didactice au obligaţia morală să le facem cunoscute în cadrul diferitelor sărbători anuale, a unor serbări şi manifetări culturale din cadrul comunei noastre. „Nu trebuie să ignorăm obiceiurile şi tradiţiile. Ele fac parte din zestrea culturală a românilor. Dacă le-am ignora, am fi ai nimănui ! “

Bibliografie: • Educaţia noastră cea de toate zilele – Ion Drăgan, Pavel Petroman,

Doina Mărgineanţu • Monografia comunei Bascov – Sevastiţa Găiseanu, Sever

Moiceanu

176

CAPITOLUL IV

„DIN BĂTRÂNI SE POVESTEŞTE…” Înv. Ana Nicoleta BUCUR Înv. Ana Carmen SEMEŞ

Înv. Ionela CENGHER S.A.M. „SCARLAT LONGHIN”

DOFTEANA – BACĂU PLAN SINTETIC

1. Prezentarea aşezării 2. Tradiţiile şi obiceiuri de Anul Nou 3. Copiii, mesageri ai tradiţiei peste timp 1. Comuna Dofteana se înscrie între cele

mai vechi aşezări moldoveneşti existând încă înainte de formarea statului feudal independent al Moldovei.

Din datele existente la arhivele statului de la Iaşi şi Bacău, rezultă că, prima aşezare pe teritoriul comunei Dofteana datează din anul 1436.

177

Localitatea este situată într-o zonă de un pitoresc remarcabil, în partea de vest a judeţului Bacău, în zona subcarpatică a Carpaţilor Orientali, la confluenţa râului Trotuş cu pârâul Dofteana, având o altitudine ce variază între 300m (Lunca Trotuşului) şi 1468m (Vf. Nemira).

Numele aşezării are originea legată de ocupaţiile locuitorilor acelor vremi de demult. Aceştia obţineau din coajă de salcâm, grăsimi animale şi alte ierburi de ei ştiute, un unguent folosit la ungerea osiilor căruţelor. Acest unguent numit dohot a fost folosit ulterior şi de cizmari în întreţinerea încălţămintei. Unii bătrâni povestesc că denumirea localităţii provine de la mirosul puţurilor de petrol care dohoteau (aveau un miros greu, specific).

2. Valea Trotuşului este bogată în resurse şi cu o natură generoasă. În chip firesc, oamenii acestor meleaguri, în lupta lor pentru util şi frumos, sunt purtătorii unui autentic tezaur de artă şi folclor. Condiţia de oameni liberi a răzeşilor şi a plăieşilor din aceste regiuni, economia cu caracter închis a gospodăriilor, în sânul cărora se produceau aproape în totalitate cele necesare traiului, precum şi angajarea mai redusă a femeilor în agricultură, datorită suprafeţelor mici de teren arabil, au fost elemente care au dus la apariţia şi dezvoltarea unor meşteşuguri, ajunse mai târziu tradiţionale şi specifice acestei zone. În acelaşi timp, migrarea intensă şi pe parcursul a mau multe secole a ardelenilor spre această regiune a dus la îmbogăţirea artei populare şi chiar a folclorului, care se constituie într-o adevărată

178

sinteză a genului pentru Carpaţii moldo-transilvani.

În chip firesc, oamenii acestor locuri sunt purtătorii unui autentic tezaur de artă şi folclor.

Obiceiurile legate de sărbătorile de iarnă au aici cea mai autentică valoare artistică. Cât de mult coboară aceste obiceiuri în trecut este greu de spus, faptul petrecându-se din timpuri imemorabile.

Mii de spectatori vin în fiecare an să urmărească uimitoarea manifestare: CEATA CETELOR.

În timp ce pentru munteni acest joc al urşilor simbolizează libertatea dezlănţuită, pentru cei din sud-estul bazinului, ursul în lanţuri face tot felul de acrobaţii,imitând şi sugerând lipsa totală a acesteia.

Organizatorii şi participanţii respectă unele reguli dintotdeauna cunoscute. Din ceată fac parte 3-4 urşi, ursari, toboşari, irozi şi măscături. Pieile naturale sunt foarte frumos prelucrate, cu o montură perfectă a capului şi labelor, adevărate trofee cinegetice de o rară frumuseţe. Ele sunt îmbrăcate atât de copii, cât şi de adolescenţi sau bărbaţi foarte voinici.

Toboşarii sunt îmbrăcaţi în pantaloni negri cu tricolor, bluze roşii, iar pe cap poartă chipie frumos ornamentate. Ei folosesc tobe mari, din piei de animale, pe care le lovesc cu două ciocănele, în ritmuri vioaie, specifice fiecărei comune. Irozii au poale roşii cu motive populare, cămăşi şi fuste albe, fuste ce sunt împodobite şi cu batiste cusute în casă,iar pe umeri şi la cingători

179

benzi brodate. Cu ajutorul săbiilor din lemn,ei execută dansuri în ritmul tobelor şi al fluierelor. Parada măştilor impresionează prin numărul mare de tineri care, într-o adevărată dezlănţuire de energie şi pitoresc, satirizează anumite obiceiuri sau persoane publice. Ei folosesc atât costume populare, cât şi diverse ţinute comice.

3. Surprinzător este interesul copiilor (în această eră a informaticii) pentru aceste obiceiuri ce devin adevărate evenimente, fiind aşteptate cu mare bucurie . Încă de la începutul lunii decembrie se fac repetiţii, astfel că, în serile lungi de iarnă se aud bătăile tobelor, pregătindu-se astfel, atmosfera de sărbătoare de la sfârşitul anului.

Cadrele didactice cultivă păstrarea tradiţiilor organizând la finele anului serbări,

concursuri între şcolile din comună având ca temă TRADIŢIILE.

Bucuria şi entuziasmul celor mici fac ca aceste manifestări să fie încărcate de farmec şi poveste. Dorim ca ei să fie păstrători şi purtători de nestemate ale acestui tezaur naţional. Nu mică ne-a fost mirarea când am surprins pe obrazul bunicilor ce au venit la spectacole lacrimile amintirilor vremurilor tinereţii lor. I-am

180

adus pe aceşti bătrâni în mijlocul elevilor şi am aflat lucruri uimitoare de la ei, lucruri ce nu le găsim în cărţi. Ne-au povestit despre vitejia strămoşilor, despre cum se bucurau şi cum îşi plângeau necazurile cei de mult apuşi. Am învăţat să.i respectăm şi le-am mulţumit pentru bogăţia sfaturilor şi frumuseţea sufletului.

S-a confirmat vorba aceea ... CINE NU ARE UN BĂTRÂN SĂ ŞI-L CUMPERE… şi poate vom deveni şi noi mai buni văzându-i pe ei şi ascultându-le vorbele.

Bibliografie:

Văcăraşu, Iulia – „Valea Trotuşului”, Ed. „Sport – Turism”, Bucureşti, 1980

Dagostea de neam şi ţară Educ. Florica BOBOC G. P. P. Nr. 4, Buzău;

Prof. Cristina DIETRICH C. N. „Mihai Eminescu” Buzău

O educaţie integrală presupune pe lângă latura intelectuală, morală, estetică, şi o componenţa religioasă. Fiinţa umană tânjeşte după transcendent, iar această proiecţie are nevoie de o întemeiere, îndrumare şi de o formare religioasă prin educaţie. Se observă o criză spirituală, o precaritate a referinţelor axiologice, o debusolare morală a tinerei generaţii. Educaţia religioasă poate fortifica fiinţa umană şi o poate orienta spre ţinte autentice. Începerea educaţiei religioase în familie şi continuarea ei în şcoală

181

conduce la formarea bunului creştin capabil să cunoască şi să venereze valorile sacre. De multe ori, noi educatorii apelăm la exemple din literatură, istorie, cultura universală, şi nu în ultimul rând la vieţile sfinţilor, pentru a-i ajuta pe tineri să înţeleagă care sunt adevăratele valori. Ca cetăţeni europeni, creştinii ortodocşi manifestă deschidere către toate popoarele, dar în acelaşi timp depun efort şi pentru păstrarea identităţii spirituale şi naţionale. Avem datoria să căutăm modalităţile şi mijloacele cele mai eficiente spre a-i ajuta să-şi clarifice noţiuni cu privire la identitatea spirituală a popoarelor, la cultul sfinţilor şi pentru a le dezvolta interesul spre studierea vieţii unor personalităţi de talie europeană. Europa, încă de la început, a fost un continent religios. Religia este o componentă importantă a vieţii omului. Ea ţine de fiinţa umană. Fiecare om are în interiorul său spiritual o deschidere către o Fiinţă divină. Religia creştină a avut un mare rol în dezvoltarea civilizaţiei, a artei şi a culturii. În cadrul Uniunii Europene, religia ocupă un loc important. Ortodoxia respectă orice religie, de aceea ea poate fi socotită un bun liant între religiile europene, pentru unitatea popoarelor în cadrul Europei, după cum Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a dorit foarte mult să-i adune pe toţi în jurul Lui: “De câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii sub aripi, dar nu aţi voit.” (Matei XXIII, 37) Biserica Ortodoxă se roagă pentru unitatea tuturor oamenilor din Europa şi din întreaga lume. Cinstirea Sfinţilor care aparţin Bisericii Universale este un îndemn şi o datorie a fiecăruia dintre noi după cum reiese din Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel: “Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu şi privind cum şi-au sfârşit viaţa să le urmaţi credinţa.” (Evrei XIII, 7)

182

Comunitatea europeană trebuie să aibă în vedere aceste valori spirituale ale sfinţilor, pe care le oferă Biserica în vremea noastră. Cu tot secularismul religios, oamenii din Europa mai au cultul sfinţilor, mai poartă nume de sfinţi şi se mai gândesc de onomastica lor la sfinţii care-i protejează. Sfinţii sunt modele vii, autentice, de trăire creştină, sfântă, jertfeltnică pentru binele celor din jur. Ca să fii sfânt, nu trebuie să aparţii unei ţări, unei clase sociale, sau să ai o profesie anume. Calendarul bisericesc este mărturie convingătoare în această privinţă. În fiecare an, la începutul lunii iulie, poporul român de pretutindeni aduce cinstire unui mare sfânt cu vocaţie europeană, Ştefan cel Mare şi Sfânt. Cinstirea memoriei acestui voievod creştin este pe de o parte un act de cult religios, iar pe de altă parte este şi un act de cultură. Pilda sa vie peste vremuri devine mai strălucitoare şi ne inspiră pe toţi la fapte de eroism şi de vitejie, pentru a birui răul din noi şi din lumea înconjurătoare. Pentru ca elevii să înţeleagă mai bine că sfinţii sunt modele de vieţuire pentru creştini, am ales de comun acord cu ei, să abordăm în câteva acţiuni şi activităţi, viaţa lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Dorind ca această temă să fie îndrăgită de elevi şi pentru ca ei să înţeleagă cât de mult au însemnat marii conducători şi sfinţi atât pentru patrie cât şi pentru neam, am folosit albume cu imagini ale mănăstirilor ctitorite şi renovate de dreptcredincioşii voievozi, lecturi despre viaţa şi activitatea lor, dar şi fragmente ale scriitorilor care au înfăţişat cultura, diplomaţia şi curajul lor. Deşi a fost voievodul Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt a numit glia sa strămoşească “poartă a creştinătăţii”, desigur între Răsărit şi Apus, având credinţa că nu apăra şi slujea doar o ţărişoară, ci o Europă întreagă. Ca dovadă el a fost numit: “atlet al credinţei creştine europene”.

183

Europa datorează foarte mult României, deoarece aici voievozii şi strămoşii noştri s-au luptat pe viaţa şi pe moarte pentru a ţine pe loc expansiunea musulmană, care venea cu sălbăticie din Asia spre Occident, cu intrare prin porţile româneşti. Sfântul Ştefan cel Mare ne îndeamnă să avem demnitate, verticalitate, să facem mereu bine, fără să aşteptăm nicio răsplată de la oameni şi să căutăm cu toţii să intrăm în Raiul lui Dumnezeu. Despre acest voievod român, marele istoric Nicolae Iorga, a scris că este “cea mai frumoasă icoană a poporului român.” În aceste vremuri, când lumea uită uneori de adevăratele valori, datoria noastră, a dascălilor este de a folosi orice prilej pentru a le dirija interesul spre adevăratele repere ale neamului românesc, aşa cum este şi Ştefan cel Mare, sfânt cu vocaţie europeană. Pentru a-i ajuta pe elevi să-şi întregească imaginea personalităţii voievodului, am utilizat metoda expunerii, problematizării, dar cu precădere cea a dezbaterii. Dialogul activ dintre elevi, dar şi dintre propunători şi elevi, a ajutat la cristalizarea unor atitudini de respect, admiraţie, preţuire faţă de personalitatea sa atât de mult conturată de scriitori, istorici, personalităţi ale epocii. Cele mai frumoase cuvinte despre Ştefan cel Mare le are însă cronicarul polonez Dlugosz, vădit impresionat de categorica victorie antiotomană de la Vaslui: „O, bărbat demn de admirat, întru nimic inferior ducilor eroici pe care atât îi admirăm, care cel dintâi dintre principii lumii a repurtat în zilele noastre o victorie atât de strălucită contra turcilor. După părerea mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales funcţia de comandant şi conducător contra turcilor, cu sfatul comun, înţelegerea şi hotărârea creştinilor, pe când ceilalţi regi şi principii creştini

184

trândăvesc în lene, în desfătări şi lupte civile’’. (Constantin C. Giurăscu, Istoria Românilor) Istoricul rus N. M. Caramzin a scris: «Cu bărbăţie la primejdii, neclintit la nevoi, cu modestie la fericire … el stârnea mirarea împăraţilor şi a noroadelor, făcând fapte mari cu mijloace mici». Personalitatea sa impresionează atât de mult pe contemporanii săi încât primeşte calificativul de „cel Mare” atât de la supuşii săi, cât şi de la străini, cum ar fi Sigismund regele Poloniei sau istoricul polon Martin Cromer. Este lesne de observat, cât de impresionaţi sunt tinerii de apropierea spirituală a Domnului Ştefan cel Mare de oştenii săi, fapt observat mai ales în pregătirea pentru luptă: „înainte de vreo luptă se lega, el şi toţi oştenii săi, a posti trei zile cu pâine şi apă, spre a se împărtăşii cu dumnezeieştile Taine. Şi nu uita a pleca la luptă fără icoana Mântuitorului, dimpreună cu icoanele celor doi întâistătători şi rugători înaintea Tronului dumnezeirii, adică a Maicii Domnului şi a Sfântului Ioan Botezătorul, care prin pronia dumnezeiască se găsesc şi astăzi la Sfânta Mănăstire Putna. Iar ca armă cerească lua întotdeauna Sfânta Cruce, pe care o însemnase pe toate armele şi pavezele oştenilor săi. Şi tot în chipul Sfintei Cruci rânduise a se face toate săbiile oştenilor, ca în lupta cu vrăjmaşul cel văzut să biruiască şi pe cel nevăzut.” (Vieţile Sfinţilor pe luna iulie, Editura Episcopiei Romanului). În acest fragment tinerii descoperă câtă speranţa şi nădejde îşi punea voievodul în ajutorul divin dar şi în unitatea voinţei de a lupta şi învinge împreună cu ostaşii săi. Credinţa, pocăinţa şi smerenia sunt virtuţile care-l fac pe Sfântul Ştefan cel Mare iubit şi elogiat şi acum ca şi atunci. Cronicarul Grigore Ureche încheia prezentarea domniei celui mai de seamă voievod al Moldovei cu următoarele cuvinte: „Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta

185

jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ştefan vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile nimenea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au ajunsu.” Elevii au realizat portofolii, în care au adunat materiale (date şi imagini) despre mănăstirile ridicate în perioada domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Binecredinciosul Voievod Ştefan a zidit peste 40 de mănăstiri şi biserici; a ctitorit şi ajutat mai multe mănăstiri din Sfântul Munte Athos şi din alte ţări, fiind cel mai mare ctitor de lăcaşuri sfinte din Moldova. Pentru toate aceste fapte, curând după moartea sa, poporul l-a numit „cel Mare şi Sfânt”, cum ne spune Grigore Ureche.

Pentru râvna sa faţă de credinţa creştină şi pentru evlavia sa faţă de biserici şi mănăstiri, Voievodul Ştefan cel Mare a fost canonizat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în 1992, cu ziua de pomenire 2 iulie. Cinstirea lui de către popor nu a încetat de-a lungul timpului. Una dintre modalităţile de cinstire a sa este şi Troparul Sfântului: „Apărător neînfricat al credinţei şi patriei străbune, mare ctitor de lăcaşuri sfinte, Ştefane Voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne izbăvească din nevoi ăi din necazuri”, pe care l-am audiat şi cântat la unele acţiuni. Noi, românii putem să ne mândrim, căci prin faptele acestor mari personalităţi de talia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt am fost europeni dintotdeauna.

În perioada actuală, nu trebuie să ne mai luptăm cu otomanii pentru a ne apăra teritoriile, ci să ne facem datoria cu iubire de Dumnezeu şi de oameni săvârşind cele bineplăcute Domnului Dumnezeului nostru, căruia I se cuvine slava şi închinăciunea în veci.

186

Bibliografie: Biblia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991; Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, Editura Militară, 1987, pag. 41; Vieţile Sfinţilor pe luna iulie, Editura Episcopiei Romanului, 1997, pag. 31.

Datini şi obiceiuri locale Prof. Ileana-Paula ASMARANDEI

Prof. Elena PALADE Grup Şcolar „Nicolai Nanu” Broşteni, judeţ Suceava

Tipul: Opţional la nivelul mai multor arii curriculare Clasa a V-a Durata: 1 an Număr de ore/săptămână: 1

Argument Opţionalul „Datini şi obiceiuri locale” se recomandă de la sine într-o zonă culturală în care tradiţiile se păstreză încă în sufletul comunităţii. Elevii manifestă intres pentru cunoaşterea datinilor, credinţelor, obiceiurilor din zonă. Păstrarea şi transmiterea lor peste ani nu se poate realiza decît prin implicarea generaţiilor tinere. Am încercat să insuflăm elevilor dragostea pentru folclor prin diferite activităţi. Suntem coordonatoarele unui ansamblu folcloric cu care am participat la diverse activităţi în cadrul judeţului, cât şi în alte regiuni ale ţării, unde am primit invitaţii. Împreună cu elevii de la Grupul Şcolar „Nicolai Nanu” am realizat în spaţiul unei foste săli de clasă un muzeu etnografic ce face cinste şcolii.

187

Motivele principale pentru alegerea unui asemenea opţional pornesc, în primul rând, de la dragostea pentru folclor, pentru literatura populară, pentru tradiţii. Dacă obiceiurile de iarnă şi textele specifice s-au transmis din generaţie în generaţie, la fel şi cele de nuntă, botez sau înmormântare, multe din meşteşugurile pentru care zona noastră era renumită s-au pierdut. Rolul muncii unor meşteşugari ce se numeau dogari, tâmplari, rotari nu se mai poate vedea decât în muzee. De asemeni, costumele naţionale, cergile, ştergarele şi alte obiecte lucrate manual de femeile din zonă pot fi admirate în colecţii particulare sau în muzee. Despre localitatea Broşteni află orice român care citeşte opera lui Ion Creangă. „Într-o zi, aşa pe la câşlegile Crăciunului, viind bunicul meu David Creangă, din Pipirig, m-a luat şi m-a dus la munte, la şcoala lui Alecu Baluş din satul Broşteni, judeţul Suceava şi m-a aşezat în gazdă cu toată cheltuiala lui, la una Irinuca, care avea două capre pline de râie.” (Scrierile lui Ion Creangă, volumul I, Junimea, 1996) Evoluţia celor ce locuiesc ân zona Broşteniului a fost şi este în legătură cu existenţa tuturor românilor, îmbrăcând totodată şi o haină particulară. Broşteniului este o localitate ce merită să fie cunoscută. Trecutul înseamnă cultură, prezentul înseamnă trasformare şi devenire, iar viitorul, multe speranţe. OBIECTIVE CADRU: 1. Perceperea, înţelegerea şi prezentarea spaţiului geografic, a timpului şi a spaţiului istoric; 2. Observarea şi descrierea exponatelor din muzeul şcolii; 3. Cunoaşterea, înţelegerea şi utilizarea unui limbaj specific(regionalisme, arhaisme); 4. Investigarea şi interpretarea fenomenelor folclorice; 5. Cunoaşterea şi dezvoltarea relaţiilor dintre om şi mediul înconjurător. 1.1. să se localizeze corect elemente ale spaţiului geografic şi istoric;

188

v activităţi cu harta, atlasul; v exrciţii de citire a frizelor cronologice;

1.2. să coordoneze cronologic sărbătorile religioase pentru care datinile şi obiceiurile specifice s-au păstrat până astăzi: v orientarea după un calendar creştin-ortodox.

1.3. să se orienteze în teren: v elaboraea unor planuri ale zonei; v utilizarea informaţiilor de la discipline de studiu.

2.1. să descrie prin enunţuri simple exponatele: v exerciţii de completarea unor enunţuri lacunare; v completarea unor rebusuri; v selectarea şi prezentarea unor informaţii din mass-

media cu referire la comunitatea locală. 2.2. să descrie un produs pe baza unor surse indicate: v observarea unor şi comentarea unor imagini; v realizarea de fişe; v realizarea unor expoziţii cu obiecte vechi aparţinând

familiei sau comunităţii locale. 2.3. să observe şi să compare exponate: v organizarea unei colecţii personale; v organizarea unui dosar tematic.

2.4. să observe legăturile dintre mediulgeografic şi viaţa oamenilor în decursul istoriei: v activităţi de observare în natură; v realizarea de dosare tematice.

2.5. să aprecieze înţelesurile diferite pe care la dau oamenii evenimentelor: v discuţii în grup pe teme date; v completarea unor fişe de observare.

3.1. să construiească enunţuri simple despre fenomene şi spaţii geografice, fapte istorice: v citirea şi comentarea textelor şi imaginilor; v realizarea unor scrisori, povestiri, reclame, afişe.

189

3.2. să cunoască şi să utilizeze elementele de limbaj specific istoriei şi geografiei: v consultarea dicţionarului; v completarea de rebusuri; v exerciţii de definire a unor termeni.

4.1. să observe şi să compare elementele de limbă din diferite medii sociale: v realizarea unor dramatizări; v alcătuirea de schiţe, grafice, compuneri; v realizarea unor monografii; v realizarea unui dicţionar de regionalisme.

4.2. să sesizeze şi să explice legături vizibile între relităţile lumii înconjurătoare: v discuţii, dezbateri pe baza unor texte de specialitate; v valorificarea experienţei personale dobândite în

activităţi extraşcolare. 5.1. cunoaşterea şi dezvoltarea componentelor favorabile ameliorării relaţiilor dintre om şi mediu: v întreţinerea şi protejarea spaţiului istoric şi a mediului

geografic apropiat; v utilizarea şi completarea informaţiilor oferite de

biblioteca şcolară; v trezirea interesului şi a ataşamentului pentru studierea

spaţiului geografic natal şi a tradiţiilor populare; v realizarea unor compoziţii artistice; v vizionarea unor filme.

CONŢINUTURILE ÎNVĂŢĂRII 1. Factori naturali care au favorizat apariţia şi dezvoltarea localităţii Broşteni. v coordonatele geografice v relieful v clima v apele curgătoare, stătătoare, freatice v vegetaţia.

190

2. Istoricul localităţii Broşteni 3. Broşteniul în prezent MODALITĂŢI DE EVALUARE v portofoliul v excursia tematică v organizarea unor colecţii, expoziţii v realizarea unui dicţionar de regionalisme.

Bibliografie:

Programe şcolare pentru învăţământul primar, discipline opţionale – Neculai Avasicei, Ştefan Butnariu, Iulian Cristea Scrierile lui Ion Creangă, Junimea, 1996.

Creşterea şi dezvoltarea atitudinilor patriotice prin orele de limbă română

Inst. Elena PĂUN Şcoala cu clasele I-VIII „Ştefan Protopopescu”

Slatina-Olt Cunoscând trecutul întunecat şi zbuciumat al

românilor, elevii slăvesc eroismul şi jertfele acestora. Ei înţeleg că primul lucru pe care trebuie să-l facă este să înveţe cât mai bine şi să nu uite faptele glorioase, să folosească exemplul lor de muncă şi jertfă pentru a şti: Cine suntem- eu, el, noi? Cine sunt ceilalţi ?

Realizarea legăturilor dintre informaţiile acumulate de către elevi la literatură se înfăptuiesc în procesul predării. Se oferă în acest cadru modele privind posibilităţile şi felul de a opera cu datele şi faptele istorice-literare, formând un profil patriotic.

191

Învăţătorii, ca de fapt toate cadrele didactice, trebuie să fie permanent ocupaţi de găsirea celor mai eficiente căi şi metode de îmbunătăţire a acţiunii de evaluare, căci aşa cum ştim cu toţii, evaluarea este una din modalităţile de schimbare a randamentului şcolar. Aşa cum spunea Syrus „În tot ce întreprinzi, gândeşte-te unde ajungi!”,fiecare dintre noi să ştim bine: „Ce vom face?”, „Cu ce vom face?”, „Cum vom face?”, „Cum vom şti?” , „Com vom lupta pentru perpetuarea atitudinilor patriotice”. Din perspectiva relaţiei proces-produs şi produs (evaluat)-proces, evaluarea reprezintă un act necesar de conducere a unei activităţi, ea este menită să furnizeze informaţii necesare „reglării”şi „ameliorării” activităţii. Aici, învăţătorul devine un bun manager al acţiunii educative, un stimulator de interese, de forţe, un îndrumător în munca, devine unul care măsoară, evaluează, îndreaptă, analizează cu multă obiectivitate şi corectitudine, folosind calificativele.

Numai învăţătorii patrunşi în toate fibrele fiinţei lor sufleteşti de importanţa educativă a rolului ce îl au de îndeplinit pentru pregătirea viitoarelor generaţii menite să asigure veşnicia Patriei, vor fi în stare să facă din învăţământul istoriei naţionale un ceaslov al înţelepciunii cu cele mai folositoare, îndemnuri pentru ziua de mâine.

Altă problemă fundamentală pentru aspectul de frescă o reprezintă viziunea asupra patriotismului prin care unii scriitori aşa cum ar fi ,Rebreanu, realizează pertinente analize ale psihologiei individuale şi ale psihologiei colective. Nu există în romanul lui Rebreanu nici o exagerare în privinţa patriotismului care e văzut obiectiv, cu luciditate într-un stil care prin discreţie şi subtilitate aminteşte de tonalităţile lui Ipsere (“Nora”).

Se poate vorbi de un patriotism romantic total ineficient ca în cazul lui Titu Herdelea, un patriotism temător în cazul învăţătorului Herdelea, un patriotism inconsecvent în cazul doamnei Herdelea care afirmă că este bună româna şi nu

192

vrea să înveţe ungureşte, dar copii săi ştiu această limbă, un patriotism inconstant în cazul învăţătoarei Virginia care acceptă căsătoria cu un ungur deşi afirmase că-i urăşte, un patriotism demagog în cazul avocatului Grofşoru. Totuşi, există în roman un personaj care, deşi nu atrage de multe ori simpatia lectorului, într-o anumită scenă dovedeşte o tulburătoare demnitate patriotică: preotul Belciug, care nu acceptă să-şi înveţe elevii să spună rugăciunile în ungureşte.

Marii scriitori ai noştri au fost mai întâi gazetari. Aşa au fost Eliade Rădulescu şi Mihai Eminescu, aşa a fost Iorga; şi aş putea să dau şi alte exemple. Vreau, astfel, să mă înţeleagă tinerii, de astăzi, din zilele noastre – cu toate că noi trăim în epoca internetului şi suntem furaţi de mirajul acestui mijloc de informaţii – că multe sunt vremelnice, trecătoare şi se poate întâmpla să reziste încă secole sau milenii – dar publicaţiile rămân ca atare. Aş vrea să mai spun ceva, ca un cuvânt de învăţătură şi anume că totul trebuie cercetat cu pasiune căci fără pasiune nu se poate face nimic şi fără muncă nu se poate realiza nici o lucrare de patrimoniu. Noi vorbim aici de patrimoniul naţional – sigur că ne referim şi la patrimoniul material: mănăstiri, colecţii de ziare şi reviste – dar toate acestea fac un patrimoniu spiritual. De fapt, cu acest patrimoniu spiritual noi plecăm în Europa pentru că poporul român a dovedit de-a lungul secolelor că a apărat creştinătatea şi astăzi trebuie să apere libertatea şi demnitatea omului şi, în primul rând, tradiţia căci, fără aceste valori, noi nu putem să ne certificăm identitatea noastră naţională. În contextul integrării în cultura universală din care noi am făcut şi facem parte, bagajul nostru spiritual, materia lui primă, o reprezintă cultura naţională – această cultură formată, aici şi numai aici, de-a lungul secolelor. Şi ea este dovada cea mai grăitoare a existenţei poporului român. Această idee nu se va dizolva în „universal“, este exclus; dar noi trebuie să ne apărăm identitatea naţională chiar dacă trebuie să ţinem seama de

193

contextul general al globalizării. Aceasta nu înseamnă să luăm tot ce e din afară considerând că mai bun decât ce avem noi ci, mai întâi, să căutăm ce avem noi în ţară şi apoi să comparăm cu lucrurile care sunt afară pentru că nu toate lucrurile din afară sunt bune iar unele nu sunt adecvate spiritului, culturii ortodoxe a neamului românesc. Eu , împreună cu un grup de cadre didactice din şcoală am servit tineretul într-un mod foarte concret: am înfiinţat o revistă, „ATITUDINI“ pentru elevi, unde facem educaţie în spiritul patriotismului curat, nefalsificat.

Concursurile de recitări, dialog între generaţii încă o dată au demonstrat că, tineriitrebuie să cunoască, să citească foarte mult, să reînveţe să vorbească. „Să vorbeşti“ nu este numai o problemă de comunicare, ci şi de cunoaştere a istoriei şi a tradiţiilor poporului. Să ne ferim – zicea Maiorescu în secolul XIX – de fraza goală. Sau Eminescu: să punem la baza activităţii noastre de fiecare zi munca, cinstea şi corectitudinea, căci cu aceste elemente ne putem mândri în faţa popoarelor lumii. Orice cercetare trebuie să înceapă cu studiul în bibliotecă. Este exclusă cercetarea în afara bibliotecii pentru că numai ea îţi oferă izvoarele cele mai importante, cărţile şi manuscrisele, cărţile tipărite. Noi avem carte tipărită de o jumătate de mileniu, din 1508; publicaţii de două sute de ani. Fără cercetarea acestora pe baza informaţiilor, câştigate din dicţionare şi enciclopedii, nu se poate face nimic. Elevu, omul tânăr român trebuie să se aplece asupra unui subiect care corespunde sentimentelor sale, corespunde firii lui şi dacă nu îi place şi nu este pasionat de cercetare, mai bine să nu o facă pentru că cercetarea cere mult sacrificiu.

Aşa cum spunea Iancu Văcărescu – dorindu-le „creşterea limbii româneşti şi a patriei cinstire“. Toţi elevii trebuie să se aplece cu pasiune asupra istoriei naţionale, să descifreze sensurile ei adânci, să nu rămână impresionaţi că există contradicţie, adică dezbateri de idei şi să nu confunde

194

nici o dată literatura cu politica. Literatura este cu obiectul ei separat şi politica – cu obiectul ei separat. O naţiune nu rezistă în câmpul culturii cu oameni care vorbesc una şi fac alta .

Bibliografie:

Delavrancea, „Patria si patriotismul", 1941, pag. 106; „George Washington" - W. "Calea sufletului" - Liviu Rebreanu, 1942, pag. 185.

Rolul marilor clasici în activităţile şcolare

Înv. Rodica Sârbu Şcoala Nr. 6 Roman

Fiecare clinchet de clopoţel, la început de an şcolar marchează pentru orice dascăl o altă piatră de încercare. Se constată tot mai mult lipsa unei continuităţi, care anual bulversează întregul proces de învăţământ. Învăţătorul este chemat să descopere o linie proprie de lucru, un inedit după care să se ghideze, iar baza noţiunilor elevului să rămână trainică. Dacă în literatura pentru copii, corifeii clasici, rămân o ancoră de susţinere a temeliei cunoştinţelor literare de peste ani, literatura clasică oferă modele. Copiii sunt atraşi atât de proză şi lirica multor scriitori, dar şi de multe amănunte specifice vieţii acestora. Îi captivează ca „domnul Trandafir-al lui Sadoveanu – era un om deosebit", modest, apropiat, sau modul în care prozatorul „a găsit cheia care deschide taina cetirii"; că „degetele lui Mihai (Eminescu) sunt negre" de la „nuci lemnoase, îmbracate în cămăşi zdrenţuite". Le plac grozav întâmplarile din „Amintiri din copilărie", care le oferă imaginea plină de amuzament a unui copil bălai şi „vesel ca vremea cea bună şi şturlubatic şi

195

copilăros ca vântul în tulburarea sa". Şi exemplele s-ar putea derula la nesfârşit….. Le povestim multe despre Sadoveanu, Eminescu şi Creangă firavelor mladiţe. Ne întrebăm cum să-i apropiem cât mai mult de aceşti titani ai literaturii? E firesc să acordăm prioritate în lecţie participării directe şi indirecte a elevului, dar să urmăm recomandările lui J.J. Rousseau: „Apropie-l de probleme şi lasă-l să răspundă singur. Să-şi întemeieze ceea ce ştie nu pe ceea ce i-ai spus tu, ci pe ceea ce a înţeles el. Să nu înveţe ştiinţa, ci s-o găsească". Şcolarul mic se rezumă la a recita „Somnoroase păsărele", „Codrule codruţule" sau la a interpreta pe scenă pe Nică în „La scăldat", "La cireşe" sau „Pupăza din tei" – acolo unde talentul e la el acasă, fireşte. Eminescu este, cel mai scump nestemat, cea mai nobilă avuţie naţională, cu cele mai frumoase creaţii literare şi artistice, reprezentând o garanţie pentru veşnicia slovelor. Cum să-ţi imagineze un copil aflat la vârsta marilor căutări şi a descoperirii de achiziţii fundamentale acest lucru? Poate aflând că „bădiţa Mihai" ca revizor şcolar a insistat mult pe necesitatea ca elevii să se deprindă „a povesti cu cuvinte proprii cuprinsul bucăţii de lectură". Poate lecturarea unei poveşti ca „Făt-Frumos din Lacrimă" le va trezi curiozitatea şi vor pune eterna întrebare „De ce?" descoperind astfel mesaje cheie evidente. Citind poveştile nemuritoare ale lui Ion Creangă, copiii participă intens sufleteşte la pedepsirea fetei babei, a omului leneş a lupului…. apreciind totodată hărnicia, cinstea şi dreptatea. Cunoscând îndeaproape preocupările şi preferinţele copiilor, el a creat inegalabile basme care să-i instruiască, să-i atragă, să-i educe. Deseori îi introduce în miezul atmosferei unor evenimente, politice cum ar fi povestirea „Moş Ion Roată şi

196

Unirea", unde elevul are ocazia să desluşească şi multe din secretele ascunse ale înţelepciunii populare. Amuzându-se de păţaniile copilareşti din paginile „Amintirilor", copiii, găsesc exemple pozitive în trăsăturile morale ale omului simplu, din popor. Creangă, creatorul Abecedarului, a fost omul căruia îi placea nespus să dăruiască din „preaplinul sufletului său", râs, duioşie, înţelepciune şi bunătate copiilor din clasele I şi a II a. Câţi dintre elevi ştiu că „Laboratorul Sadovenian" a dat naştere Lizucăi ce încă nu poate delimita realitatea de fantastic, domnului Trandafir, învaţătorul său, care ca mulţi alţi apostoli, a îndurat sărăcia, umilinţa, dar care totuşi a izbutit să-şi împlinească menirea în meserie….Câte alte figuri calde ca cele din „Părul din ograda bunicilor", „Băieţel", „Nada florilor", „Un om năcăjit", etc. Câşi mai ştiu că Sadoveanu a dat naştere la aproximativ 6000 de personaje care se mişcă într-un mod inedit, unic aproape în cele peste 600 de volume scrise? Un copil se va apropia mai mult de aceşti scriitori numai atunci când cercetează singur date despre el, când selectează şi adună informaţii, când ştie să expună şi să se facă ascultat. La clasele a III a şi a IV a capacitatea de receptare a copilului se dezvoltă mult. Creangă, Eminescu şi Sadoveanu nu se mai rezumă doar la nişte scrieri asociate unor portetre. Elevii află că Sadoveanu este cel mai mare prozator, Eminescu, cel mai mare poet al românilor, iar Creangă cel mai mare povestitor. Astfel, la limba şi literatura română îşi întocmeşte portofolii variate care cuprind pe lângă lucrări model, portretele, schemele şi fişele biografice ale autorilor. Toate aceste materiale au menirea de a-i determina pe copii să citească, să scrie, să coopereze cu manualul şi cu munca în echipă, să comenteze, să recepteze, să aprecieze

197

opera, mesajul ei în raport cu vârsta şi posibilităţile lor de lectori. O altă modalitate de a-i cunoaşte mai profund pe marii clasici, este întocmirea unei hărţi literare în urma unor excursii pe traseul –Humileşti, Mănăstirea Neamţ, Ipoteşti, Iaşi, Paşcani, locuri pe unde paşii marilor celebrităţi literare s-au perindat. Casele memoriale le-au oferit copiilor imagini vii, de ansamblu asupra operei şi vieţii scriitorilor, le-au trezit interesul turistic pentru vizitarea monumentelor de cultură românească. Adeseori, alături de elevi, în cadrul orelor de comunicare-compunere, ne putem "prinde în joc", dovedindu-ne creavtivitatea prin utilizarea expresiilor artistice întâlnite în lecturile citite. Le place grozav să fie apreciaţi ca mici scriitori. Confectionarea de măşti, decoruri, afişe, constituie un prilej de dezvoltare a imaginei creatoare în comuniune cu persomajele întânlite în texte. Şi câte exemple nu s-ar mai putea da……. Dincolo de „a învăţa" rămâne şi „a iubi". Elevii mei cunosc o parte din opera acestor inegalabili clasici. Poate şi generaţiile următoare, făcând o retrospectivă în timp, vor fi mândri că: La început a fost cuvântul, care a născut lumină şi culoare şi care a transformat natura în titani ai vorbelor.

Bibliografie: Ana, Stoica, "Creativitatea elevilor" – E.D.P., Bucureşti; 1983; pagina 129; Georgeta Munteanu, Elena Bolog, Vistrian Goia, "Literatura pentru copii", E.D.P., Bucureşti; 1977 paginile 57,114; Badice, I. Ştefan, "Traista cu poveşti", E.D.P., Bucureşti; 1988.

Educarea simţului civic prin lecţiile de

limba română Înv. Ema ANTAL

Şcoala de Arte şi Meserii Făget, Ghimes-Făget, Judeţul Bacău

198

Educarea simţului civic urmăreşte iniţierea copilului în practicarea unui comportament activ, responsabil, capabil de toleranţă şi respect faţă de ceilalţi,conştient de drepturi şi datorii, liber şi deschis spre alte culturi. A educa înseamnă a adopta copilul la mediul social adult ţinând seama de natura sa proprie, de posibilităţile individuale de asimilare, înseamnă a face apel la mijloacele, metodele şi procedeele care corespund trebuinţelor, interesului personal al copilului. Fără a subestima rolul explicaţiei şi al demonstraţiei, putem afirma că acestea nu au valoarea informativă şi formativă pe care le au acţiunile proprii ale copiilor. La această vârstă , copilul trebuie privit ca o fiinţă activă , polivalent înzestrată, nu ca un “ recipient vid” care trebuie umplut. Adevărata educaţie concepe copilul ca pe o entitate vitală, ca pe o valoare în sine, nu ca pe un mecanism inert, declanşat de un sistem extern. Pentru a forma şi dezvolta la copii calităţi şi însuşiri cum sunt: cinstea, onestitatea, modestia, omenia, solidaritatea, respectful faţă de ceilalţi, demnitatea, repudierea minciunii, a nedreptăţii, este nevoie şi de asimilarea unor cunoştinţe teoretice şi practice ce sunt trnsmise în orele de limba română. Activităţile realizate în cadrul orelor de limba română dezvoltă la copii capacitatea de a-şi formula şi trans- mite gândurile, ceea ce este definitorie pentru fiinţa umană. Dialogul practicat permanent în desfăşurarea orelor de limba română contribuie la satisfacerea nevoii şi dorinţei copiilor de a comunica, dar, în acelaşi timp, facilitează influenţa educaţiei. Orice convorbire iniţială în clasă implică relaţiile: învăţător-elev, elev-învăţător, elev-elev, elev-elevi, învăţător-elevi, informaţiile vechiculând de la un partener la celălalt ceea ce asigură buna cooperare. Replicile poartă pecetea gândirii copilului, a nivelului său de cunoaştere şi informare.

199

Textele studiate în cadrul orelor de limba română oferă posibilitatea concretă de formare la copii a unor sentimente şi deprinderi ce îi ajută pe viitor la practicarea unei conduite pozitive în viaţa de zi cu zi. De exemplu studiind textul „Tatăl şi feciorii“ din manualul clasei a II a, se reuşeşte cultivarea la elevi a sentimentului de respect şi dragoste faţă de părinţi. Prin lecţia „Ştefan cel Mare şi Vrâncioaia” copiii vor fi pătrunşi de un puternic sentiment de dragoste faţă de patrie, respect şi recunoştinţă faţă de strămoşii noştrii. Poezia „Cu penetul ca sideful” de M. Eminescu, se declanşează la copii trăiri emoţionale provocate de frumuseţea unui tablou din natură; crearea unor disponibilităţi sufleteşti pentru sesizarea şi păstrarea frumosului. Prin lecţia „Domnu Trandafir” se cultivă respectul pentru învăţător şi pentru activitatea şcolară. „Poveşti de toamnă”, oferă posibilitatea observării unor schimbări petrecute în natură, trezirea curiozităţii în legătură cu cauzele desfăşurării unor fenomene, corelarea lor cu efectele; realizarea unor activităţi practice ce demonstrează necesitatea ocrotirii naturii. Creaţiile populare: proverbele, zicătorile şi ghicitorile studiate în cadrul orelor limba română, sunt o adevărată comoară de înţelepciune, ele oferând învăţături izvorâte din experienţa de veacuri a poporului. Textul „Doi fraţi cuminţi” oferă posibilitatea cunoaşterii normelor simple de convieţuire şi respectarea lor: toleranţa, înţelegerea, atitudinea respectuoasă faţă de oameni şi în primul rând faţă de părinţi. În afară de valoarea informativă , textul literar are, în primul rând , o valoare formativ-emoţională datorată imaginilor artistice cu care operează. De aici importanţa educativă deosebită a textului literar şi influenţa pe care o exercită din punct de vedere afectiv asupra elevilor, asupra sentimentelor, voinţei şi imaginaţiei lor.

200

Prin lecţii simple de comunicare „Cine sunt, cine eşti?”, se conturează o atitudine socială - necesitatea de a folosi în purtarea zilnică recomandarea, adresarea, ţinând cont de vârstă, gradul de rudenie şi statutul interlocutorului prin folosirea corectă a formulelor de politeţe, salut, recunoştinţă, respect. Am constatat că atât convorbirea cât şi povestirea, jocul didactic, memorizarea, cântecul şi dramatizarea programate în desfăşurarea atât a orelor de limba română cât şi a celor de educaţie civică, antrenează elevii în formarea sentimentelor de respect şi însuşirea regulilor ce le vor călăuzi paşii în viitor. Acum se pun bazele viitoarelor etape care vor oferi şansele reale, unui beneficiu reinvestit în fiecare copil de azi – viitorul cetăţean de mâine. Educaţia pentru valori prin cunoaşterea

folclorului românesc Educ. Atena Steluţa IONEL

Grădiniţa nr. 2 Ruşeţu, Judeţ Buzău Suntem un popor prin excelenţă romanic. Latinitatea constituie caracterul esential al limbii române, al culturii, al conştiinţei noastre. A fost stimulentul energiei noastre entice, caruia ii datoram puterea de supravietuire in lupta cu cele mai potrivnice vicisitudini ale istoriei, capacitatea noastră de rezistentă, voinţa de libertate şi de unitate, minunata noastră renaştere spirituală din veacurile mai noi, năzuinţa noastră perpetua spre progress. Nu-i uitam nici un moment pe stravechii si bravii nostri inaintasi geto-daci, pe care ii mostenim prin fiinta noastră, prin stransa legatura cu pamantul patriei noastre, dar tocmai pentru ca ei, primind limba latină şi felul de viaţă roman, au asimilat cu desăvârşire valorile spirituale ale civilizatiei romane şi ni le-au transmis într-o

201

neintreruptă continuitate, noi le păstrăm şi le cultivăm ca însuşiri de căpetenie ale neamului nostru. Romanizarea atât de profundă şi trainică a geto-dacilor reprezinta un fenomen dintre cele mai surprinzătoare pentru istoricul care nu are in vedere decat provincial traiana a Daciei, care, pană la părăsirea ei sub Aurelian, n-a durat decât cel mult 170 de ani şi care nici n-a cuprins intregul spatiu geto-dac, ci s-a limitat la interiorul Transilvaniei, la Banat si la Oltenia. In realitate, insa, procesul romanizarii s-a prelungit timp de secole dupa cei 170 de ani si s-a intins mult peste marginile restranse ale provinciei, acoperind tot spatial nostru carpato-danubian, la care in mod firesc se adauga Dobrogea. Toti geto-dacii de pretutindeni s-au facut deopotriva romani, dand nastere poporului roman, care formeaza o compacta unitate latina, in cuprinsul uneia si aceleiasi patrii. Unii învăţaţi apuseni, nedumeriţi de acest excelent succes al romanismului tocmai acolo unde li se părea mai puţin de aşteptat, au caracterizat aparitia poporului nostru latin ca „o enigmă şi un miracol”. Desigur „enigma” este în multe privinte, caci ne lipsesc atât date elementare asupra acelor vremuri, despre care n-au ajuns pana la noi decat puţine şi prea sărace stiri. Dar prin “miracol” nu trebuie sa intelegem decat o exclamatie metaforica, exprimand uimirea in fata contrastului dintre maretia rezultatului: poporul român si insuficienta cunostintelor despre conditiile care l-au produs. Cum popoarele nu se nasc din “miracole”, ci din desfăşurarea vieţii reale, stiinta istorica se straduieste de peste un veac sa explice „enigma”. S-au emis fel de fel de păreri, care îşi au fiecare partea de contributie pozitivă la reconstituirea unei interpretări juste, cu exceptia nascocirilor opuse logicii si faptelor documentare, ca teza absurda a emigrarii totale a dacoromanilor in dreapta Dunarii sub Aurelian si a reintoarcerii lor in masa dupa multe veacuri in Dacia, sau ca halucinanta fantezie despre latinitatea innascuta a geto-dacilor

202

(independenta de romanizare), contrazisa categoric de toate datele si principiile lingvistice. Ramane valabila mai presus de toate, ideea, susţinută cu deosebire de Vasile Pârvan, că neamul românesc nu s-a format numai in Dacia, ci pe un spatiu mult mai vast, mostenind toata acea ampla romanitate orientala care se dezvoltase in provinciile romane de pe ambele parti ale Dunarii. Deasemenea, este evident că evacuarea aureliana a Daciei carpatice n-a constat decât intr-o operaţie de mici proporţii, restransă la cadrele administrative şi militare şi la o minoritate de bogatasi, masele de plugari si pastori dacaromani ramanand pe loc. Este iarasi evident ca aceste mase, desi parasite de organele oficiale, n-au trait izolate de noua Dacie a lui Aurelian si de celelalte provincii latine la sud de Dunare. Dimpotriva, legaturile lor cu aceste provincii s-au mentinut tot timpul asidue si active, atat sub aspect politic si economic, cât si sub raport spiritual. Astfel durata procesului de romanizare la Dunare si in Carpati nu s-a marginit la cei 170 de ani ai organizatiei provinciale din Dacia traiana, ci a durat inca mai bine de trei secole, cat a mai staruit granite imperiului roman de Dunare. Deci au fost cam cinci veacuri de viata ramana omogena pe tot spatial romanitatii orientale – de ajuns pentru a explica si consolidarea romanismului in Dacia carpatica si raspandirea sa pe toata intinderea geto-daca. Si nu am pus la socoteala intervalul de peste unsecol dinainte de Traian, cand Dobrogea si alte tinuturi de la Dunarea de Jus, cu parti din Muntenia si din Moldova, se aflau sub dominatia romana inca de pe vremea imparatului August. Cu toate aceste constatari generale, procesul romanizarii geto-dacilor, de ajuns explicat, desigur, in ce priveste durata si expansiunea sa, inca mai are nevoie de lamurire sub raportul intensitatii si trainiciei sale. Fireste, rolul factorului militari si al celui economic, rolul urbanismului si al administratiei romane, au fost de o puternica eficacitate, dar

203

numai in limitele provinciilor, iar in Dacia numai pe durata prezentei directe a organelor oficiale. Mai departe, oricata importanta am acorda influientei de la distanta a acestor factori, n-am putea intelege cum atatea populatii numeroase de geto-daci din afara provinciei traiane ar fi putut renunta la graiul lor trac stravechi pentu a-l inlocui atat de radical cu cel latin, de care in esenta era cu totul deosebit. Un asemenea rezultat nu l-ar fi putut atinge decat o foarte perseverenta actiune de ordin spiritual, puternic patrunzatoare in adancul sufletelor, asa cum numai un factor religios ar fi in stare s-o exercite. De-a lungul timpului, oameni precum Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce si Dimitrie Cantemir au saltat literatura romana pe cele mai inalte culmi. In conceptia despre lume si viata, Grigore Ureche, primul cronicar care a scris in limba tarii, este un providentialist. Ca toti contemporanii sai, el considera ca Dumnezeu a creat lumea si tot el o carmuieste, facandu-si simtita prezenta in anumite fenomene naturale. Ideile sale politice sunt acelea ale marii boierimi. Domnul este unsul lui Dumnezeu pe pamant, insa trebuie sa conduca tara dupa sfatul boierilor, sa fie “o matca fara ac”. Iubirea de tara si dorinta de a o vedea independenta se stravede la tot pasul in paginile cronici, de unde atitudinea lui antiotomana. De aici admiratia lui Ureche pentru figura lui Stefan cel Mare, caruia ii consacra, pe drept cuvant, un insemnat numar de pagini in cronica sa. Mai invăţat decât Grigore Ureche, Miron Costin, care de asemenea işi făcuse studiile în Polonia, la un colegiu iezuit din localitatea Bar, are aceleaşi concepţii filozofice si politice ca şi predecesorul sau. În plus, am putea adăuga la el o anume notă de sceptism cu privire la posibilitatea scuturării jugului otoman, lucru ce se explică prin epoca în care a trăit cronicarul, cand dominaţia turcească din afară, favoriza tot mai mult asuprirea feudală si decăderea dinnăuntrul ţării.

204

Ca scriitor, Miron Costin este mai “cult” decât Grigore Ureche, şi fraza sa, păstrând unele elemente populare, este stilizată în chip constient, pentru urmarirea efectelor. “Miron observa sistematic, compune, si ceea ce iese de sub pana lui, mai putin spontan, este rodul unei arte”-scrie George Calinescu in „Istoria literaturii romane”. Având a dezbate o problemă foarte importantă, aceea a demonstrării latinităţii poporului nostru şi a înlăturarii aserţiunii calomnioase venită din partea lui Simion Dascălul, în „De neamul moldevenilor…”, cronicarul caută din capul locului , ţinuta demnă, intelectuală. Ceea ce impresionează în acest început al dezertaţiei sale este stăpânirea vibraţiei emotive, izvorâtă din patriotism ardent, dar acoperită într-o expunere ce caută a convinge prin justeţea şi obiectivitatea argumentării. Împrumutând din sintaxa Latină punerea verbului din principală la sfârşit şi construcţia amplă, cronicarul realizeaza pe deplin ceea ce isi propune. Moralist şi el, Costin caută a caracteriza lapidar, dar cu pătrundere şi plasticitate, pe istorici care s-au ocupat înaintea sa de problema în chestiune. Privite indeaproape, sub raport stilistic indeosebi fragmentele lui Ion Neculce „O samă de cuvinte” sunt nişte instantanee epice, schiţe şi nuvele, de o mare conciziune. Romanticii de la mijlocul secolului trecut, un Negruzzi, un Bolintineanu sau un Alecsandri i-au reluat şi dezvoltat motivele în spiritual pasoptist al epocii. Fireste, nota patriotica a fost mult accentuate insa urmasii oricat de talentati sunt departe de arta spontana a cronicarului (am spune sunt lipsiţi de autenticitate). În orice caz ca poeţi romantici ei pun avânt şi solemnitate, lucru ce nu sunt de găsit la Neculce, prozator şi povestitor întru-totul apropiat lui Ion Creangă. Ca şi Creangă cel din poveşti şi cel din povestiri Neculce este un colportor care trage cu urechea; „aşe vorbascu oamenii”, „dzic să fie..”, etc., dând apoi în vileag câte o întâmplare sau câte un gest memorabil al cutărui, sau cutarui personaj istoric, dacă nu adevărat, posibil totuşi, căci, spune cronicarul, în prezentarea

205

anectodelor sale: „Deci, cine va ceti si le va crede, va fi bine, iara cine nu le va crede, iară va fi bine; cine pre cum îi va fi voia aşa va face”. Neculce ne apare ca primul nostrum culegător de folclor, e drept, numai al unui anumit soi de folclor, acela care ţine de legenda istorică . Însă, ca şi mai târziu Anton Pann şi Creangă, Neculce nu este un culegător de folclor, pur şi simplu. Marca personală a artei prozatorului se vede, precum se descrie în cronică, printr-o punere în pagina bine masurată, deşi altcum spontană. Mai mult încă, asemenea, din nou, lui Anton Pann si lui Creanga, Neculcea obişnuieşte, cel mai adesea, să aducă, odată cu relatarea faptului, comentariul său foarte personal. Ceea ce se întamplă şi aici, în ultimele şiruri, unde mentalitatea boierului cu respect pentru vechile oranduieli şi dispreţ faţă de amestecăturile prostimii parvenite. Modalitatea narative directa, stilul firesc si apropiat de cel popular, continutul epic si general-uman atat al cronicii, cat si al legendelor, toate au constituit un bogat izvor de inspiratie a literaturii noastre ulterioare. Personalitatea enciclopedică, „Inorogul alb” al gândirii româneşti, cum îl considera Lucian Blaga, Dimitrie Cantemir s-a afirmat ca scriitor, geograf, filozof, teolog, lingvist, folclorist, etnolog si om politic. Solidim format in variante domenii, politolog, diplomat înnăscut, beizadeaua crestina a castigat increderea sultanului Ahmed al III-lea, de la care a obţinut favoarea de a consulta documentele istoriei imperiala, pe care le-a uzitat în realizarea celebrei opere „Creşterea si descreşterea Curţii otomane”, rămasă şi astăzi o lucrare de referinţă în bibliografia de specialitate. Creaţia sa este diversă, de la studii de logică la literatură de fictiune. Un loc important, ocupă în opera lui Cantemir „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, lucrare redactată între anii 1719-1722. Deşi Cantemir era concentrat mai ales asupra operelor sale de anvergură, dedicate Imperiului Otoman şi naţiei sale, cea mai cunoscută lucrare a sa rămâne „Descrierea Moldovei

206

(Descriptio Moldaviae)”, redactată în limba Latină şi publicată în 1716, la cererea Academiei de Ştiinte din Berlin, condusă atunci de prestigiosul G.W. Leibniz, fondatorul şi primul ei preşedinte. De-abia în 1895 a fost publicată, intaia oară în limba naţională, spiritualitatea românească redobândind, abia după un secol de la moartea autorului, scrierea sa cea mai modernă. „Hronicul vechimei…” este ultima sa scriere şi cea mai erudită, în care, tratează critic şi stematic, istoria românilor de la originile sale, privind cronologic evenimentele şi dispunând informaţia în jurul temei centrale, aceea, a continuitatii existentei poporului nostru. Cantemir este un spirit continuator preluând afirmaţiile cronicarilor moldoveni, dar exgerând în susţinerea originii pur latine a neamului ramânesc, idee regăsită şi în operele istoricilor Şcolii Ardelene. Dimitrie Cantemir a susţinut originea romanică a naţiunii şi a limbii noastre în spiritual ideilor umaniste, pledând în favoarea afirmaţiei sintetice că „suntem urmaşii unui popor care a creat o civilizaţie şi o cultură clasică. ‘‘ Limbajul este instrumentul curent de comunicare interumană. Pentru orice om gradul de stăpânire şi de folosire al limbii este o trăsătuă definitorie a personalităţii sale. Prin intermediul limbajului se transmite ceea ce se percepe, ceea ce se gândeşte, deci se face cunoscut întregul conţinut al vieţii sale psihice şi, totodată se dobândesc informaţii despre ceilalţi şi despre mediul ce-l inconjoară. Însuşirea corectă a limbii române are o deosebită importanţă atât pentru comunicare cât şi pentru stimularea gândirii şi inteligenţei. Astfel m-a preocupat în permanenţă găsirea de noi soluţii, mijloace şi metode eficiente care să contribuie la dezvoltarea si optimizarea limbajului copiilor, pentru ca la intrarea in şcoală, ei să posede noţiunile necesare însuşirii cunoştinţelor de bază. În decursul activităţii profesionale, am ajuns la concluzia că cea mai adecvată modalitate de însusire corecta a

207

limbii romane, la varsta prescolara este jocul didactic, deoarece el asigura o participare active a tuturor prescolarilor, iar prin complexitatea sa, noţiunile care vizează dezvoltarea limbajului sub toate aspectele se transmit, se fixează şi se consolidează. Jocurile didactice, axate pe realizarea analizelor fonematice, au ca scop pregătirea copilului pentru trecerea la perioada preabecedară în clasa I, bazându-se pe metoda analitico-sintetică de învăţare scris-cititului. Alături de formarea capacităţii de a pronunţa corect sunetele limbii române, am urmărit sa-i familiarizez pe copii cu noţiunea de propozitie. Intrucât copiilor preşcolari nu li se poate explica din punct de vedere gramatical ce este o propoziţie, tot prin intermediul jocului didactic au realizat acest obiectiv. Astfel în jocurile „Cine face, ce face?”, „Ce stii despre?” am urmărit perfecţiunea deprinderii de a forma propoziţii dezvoltate, corecte din punct de vedere gramatical. Pentru a înlesni perceperea diferenţiată a silabelor ca părţi componente ale cuvintelor, am organizat jocuri, exerciţii prin care, pentru a marca silabele, copiii au marcat fiecare silabă prin bătăi din palme. Prin jocurile „Jocul silabelor”, „Spune mai departe”, „Cine desparte corect”, am urmărit descompunerea cuvintelor în silabe, găsirea unor cuvinte care să înceapă cu o anumită silaba, consolidarea deprinderii de a reprezenta pe plan mintal operaţia de analiza si sinteza silabica. Paralel cu perfecţionarea pronunţiei corecte a tuturor sunetelor si a analizei fonetice a cuvintelor, am actionat si pentru îmbogăţirea vocabularului active şi pasiv al copiilor prin jocuri cum ar fi: „Raspunde repede si bine”, “Cum se mai poate spune?’. Îmbogăţirea vocabularului cu verbe şi adverbe constituie o verigă importantă în activitatea de pregătire a copiilor pentru înţelegerea noţiunilor de gramatică din şcoală „Ieri, azi, mâine”. Odată cu îmbogăţirea vocabularului, am

208

dirijat atenţia copiilor spre legăturile ce se stabilesc între cuvintele unei comunicari. Alături de vorbirea carectă din punct de vedere gramatical, am urmărit, la copii cultivarea vorbirii adresative, dialogate, cât şi formarea capacităţii de a percepe frumuseţea şi armonia limbii române. Prin sarcinile educative ce ne revin punem temelia, contribuim la formarea unor oameni capabili sa discearna intre bine si rau si sa cultive un comportament social civilizat. De aceea, in ansamblul sarcinilor educative, ce ne stau in fata un loc prioritar il ocupa educarea copiilor in spiritul dragostei si al respectului fata de traditiile populare, de folclorul ramânesc. Izvorând din viaţa şi fiind reflectarea acesteia, folclorul este prin excelenta arta realista. Inspiranduse din realitate, vom intalni foarte des in folclorul copiilor elemente ale vietii reale, locale, jocuri care vin din vremuri mai mult sau mai putin indepartate. Ele pastreaza idei si practici uneori stravechi, pagane. Cea dintai mentiune a jocurilor de copii, la romani, este cea a lui Del Chiaro Florentino care spune: “Sa nu se para de prisos cititorului ca voi descrie jocurile copilareşti ale valahilor, căci va vedea în ele încă o dovadă că ei sunt urmaşii vechilor colonişti lăsaţi de Traian dupa cucerirea Daciei şi care au transmis generaţiilor până în ziua de astăzi aceleaşi jocuri, ca: mingea, titirezul, nucile, scrânciobul”. Del Chiaro vede în jocurile de copii o dovadă a originii romane a valahilor şi a dăinuirii lor fără întrerupere pe pamantul vechii Dacii pana astazi. Folclorul copiilor se conturează ca un gen universal, bine închegat, care a luat naştere in mod firesc la o varsta cand jocul constituie punctual central al activităţilor. Prin cantec si joc, copilul ia contact cu mediul inconjurator, straduinduse sa-l cunoasca. Dorinţele, bucuriile, supărările, impresiile şi le exprimă prin intermediul acestui gen cu funcţii multiple: de dezvoltare psihica, educativ-formativa si distractive. Dorinta de

209

joc, de mişcare, de acţiune dezvoltă capacitatea uimitoare de observaţie şi invenţie prin imitare, caracteristici vârstei. Studiind folclorul copiilor, psihologii au desprins anumite trasaturi spirituale ale copiilor, aptitudinile, gusturile si tendinţelor pentru ritm si sunet intr-o faza de viata cand mijloacele orale şi auditive de structurare şi transmisie a informaţiei sunt preponderente. Imensul tezaur folcloric al poporului nostru constituie o componenta valoroasa a acestei mosteniri. Astfel, valorificand cu copiii traditia folclorica in cadrul diverselor activitati din gradinita, realizand un important act cultural educativ. Prin folclor copiii din grădiniţă pot să cunoască mai bine şi să pretuiască mai mult lupta poporului pentru libertate socială şi naţională, gândurile, sentimentele şi năzuinţele generaţiilor de ieri şi de azi. Unul din mijloacele folosite în grădinită, care dezvoltă la copii dragostea pentru portul popular şi tradiţiile populare îl constituie activitatea de observare a costumelor naţionale. Astfel am observat costumul popular specific zonei şi le-am explicat că în trecut locuitorii acestei zone foloseau portul popular atât la lucru cât şi în zilele de sarbatoare. Hainele de sarbatoare erau mai fine, cu multe decoraţiuni şi diferite culori iar cele de lucru erau mai groase şi cu mai puţine modele. Croiala, alcătuirea, ornamentica, cromatica pieselor de port ilustrează gustul, concepţia despre frumos a comunităţii, costumul traducând străvechi obiceiuri care s-au iscat din necesitati diferite. În observarea costumelor naţionale începem prin menţionarea regiunilor din care fac parte, iar la prezentarea costumelor ţinem seama de elementele componente, începând cu podoaba capului şi terminând cu încăltămintea. Ca element diferenţiat al costumelor femeiesti au retinut ca partea de la brau in jos a imbrăcăminţii este compusă

210

in funcţie de regiunea din care face parte costumul: catrinţa, fota, zavelca, luate peste o fustă numită poale. De asemenea, costumul popular bărbătesc are ca elemente comune cămăşile şi iţarii, iar ca elemente diferenţiate îmbrăcămintea care se poartă peste cămaşă. Copii pot cunoaşte mai bine unele elemente despre costumele nationale prin imbracarea lor in diferite ocazii. De aceea am acordat o importanta deosebita costumelor pe care le poarta ei la serbari. Ca să fie cat mai bine redat specificul naţional al jocului s-au folosit unele accesorii ca: basmale, marama, coronite, etc. Aceste serbări comune au dat posibilitatea de a se simţi mai aproape unii de alţii, de a-si respecta portul, obiceiurile si traditiile. Astfel, i-au făcut pe copii să înţeleagă că Hora, ca dans popular, nu este doar o inlăanţuire de braţe, ci o înlănţuire de sentimenteşi năzuinţe, este pretuirea celui de langa tine, pe care te poti bizui, te poti sprijini. Copiii canta si danseaza impreuna, pentru ca impreuna suntem şi la bine şi la greu, aşa cum au fost şi strămoşii noştri pe plaiurile noastre. Şi dacă i-am invăţat pe copiii noştri versuri din cantecele vechi, pasi din dansul stramosilor nostril inseamna ca am sădit în sufletele lor unul dintre cele mai alese sentimente. In cadrul activităţilor manuale am dat copiilor să decupeze din reviste costume naţionale sau grupuri de dansatori populari, cu scop de a alcătui un album. Spre surprinderea mea, copiii au recunoscut unele elemente ale costumelor, numindu-le si si-au manifestat bucuria si admiratie pentru frumusetea lor. Si in activitatile de desen, am dat posibilitatea copiilor sa se exprime graphic cu tot elanul si spiritual creator in decorarea unor elemente ale porului national: fota, brâul, iia. In legatură cu formarea sentimentelor de pretuirea obiceiurilor populare legate de inceputul Anului nou exista

211

traditia ca in fiecare an sa organizam serbarea pomului de iarna. Împodobirea pomului este un prilej de mare bucurie pentru copiii din gradinita. Podoabele sunt lucrate de ei cu multa grija si migala. Aranjarea bradului dezvolta la copii gustul estetic, astfel ca fiecare doreste ca podoabele sale sa fie cat mai frumos aranjate. Bradul simbolizează viaţă lunga, vesnic tanara, iar podoabele lui dorinta omului pentru bunastare si frumusete. Prin participarea activă a copiilor la pregătirea serbărilor li se dezvoltă sentimente de dragoste faţă de popor. Prin textele colindelor “Pluguşorul”, “Sorcova”, copiii transmit urarile de bine in legatura cu unele stravechi indeletniciri ale poporului nostrum legate de muncile agricole ca: semanatul, aratul, pastoritul. Inainte de a invata versuri din traditionalele :Plugusorul, Sorcova, Capra, copiii din gradinita au observat elemente caracteristice ale colindelor; buhai, plug, clopotei, bici, sorcova. La serbare copiii au avut si o parte din aceste elemente. Jocurile populare romanesti prin frumusetea costumelor si a melodiei, prin supletea si expresivitatea miscarilor, prin voiciunea pe care o imprima copiilor, contribuie in mare masura la realizarea educatiei estetice a prescolarilor. Dansurile sunt insotite de obicei de unele strigaturi care sunt cantate dupa melodia dansului. Din creatiile populare specifice regiunii am adus in sala de grupă, la sectorul ARTA, obiecte care să ne impodobească clasa şi să-i îndemne pe copii să creeze şi ei obiecte asemănătoare. Ne-am procurat linguri de lemn de diferinte dimensiuni. Copiii le-au decorat intrebuintând acuarele. În decararea acestor linguri a reiesit si mai pregnant spiritul creator al copiilor. Astfel ei au realizat în cupa lingurii, chipul uman, unii au bobinat coada lingurii cu ata colorata, realizand

212

dungi si spunand ca au imbracat papusa cu fota, altii au bobinat cu o singura culoare, reprezentand o rochita. Unii au desenat pe coada lingurii flori, iar altii le-au imbracat cu material textile realizand personaje din povesti. În casele ţăranilor noştri, pereţii sunt adesea împodobiţi cu farfurii pictate frumos, cu flori, cu scene din poveşti sau cu scene din viaţa cotidiană. Împreună cu grupa de copii am făcut vizite în unele casa. Le-am explicat copiilor că astăzi astfel de farfurii originale sunt mult apreciate şi cautate. Ajungând la grădiniţă am pus la dispoziţia copiilor farfurii din faianţă albă pe care le-au pictat după propria fantezie. Am rămas plăcut surprinsă de simţul lor estetic şi de spiritual creator: nici o farfurie nu era la fel ca alta, fiecare având o notă aparte, ca rod al creativităţii copilului care a lucrat-o. Având libertatea deplină, ei au dat frâu liber imaginaţiei creând in acest mod o diversitate de modele. Legătura cu comunitatea prin valorificarea tradiţiilor este o constantă a modului nostru de a desfăşura activităţile. Invit uneori gospodine câte o mămică ori o bunică pentru ca în cadrul unor activităţi gospodăreşti să pregătească împreună cu copii şi alături de mine bucate tradiţionale. Pentru ca viitorul om să cunoască, să respecte şi să valorifce folclorul românesc, el trebuie să înceapă să-şi cunoască propria ţară, cu oamenii care o locuiesc, oameni harnici, curajoşi şi cinstiţi. Primii paşi în cunoaşterea acestei zestre umane îi învaţă de la părinţi, apoi de la educatoare. Am cautat sa-i fac sa inteleaga ca pământul pe care-l calca ei, pe care îl cultivă ţăranii, ca munţii, dealurile cu livezi mănoase, apele albastre şi limpezi sunt ale poporului român, mostenite din strĂbuni, aparate cu pretul vieţii de mulţi viteji. Povestirile cu conţinut istoric constituie o adevărată pagină de istorie, oferindu-ne ocazia să le trezim copiilor

213

sentimenul de mândrie faţă de trecutul nostru, faţă de eroii neamului nostru. Povestirea „Mos Ion Roată şi Unirea” am realizat-o cu scopul familiarizării copiilor cu evenimentele din istoria patriei: Unirea Principatelor Române. Folosind tablouri sugestive le-am vorbit despre înţelepciunea omului din popor şi necesitatea Unirii. Cu acest prilej le-am spus că Unirea înseamnă putere, situaţie de care am căutat să-i conving prin exemple concrete. Prin legenda „Povestea Vrâncioaiei” am făcut cunoscut copiilor faptele de vitejie ale poporului nostru, vorbindu-le de eroul neamului nostru Ştefan cel Mare. Povestea Vrâncioaiei i-a impresionat pe copii prin omenia, înţelepciunea femeii din popor, prin dragostea ei faţă de ţară, de Moldova şi de ura împotriva turcilor. Copiii au admirat curajul fiilor Vrâncioaiei, luându-i drept modele concrete de compartiment patriotic. I-am învăţat pe copii să fie buni, drepti si viteji. Să nu ierte pe cei ce ne calcă pământul ţării, udat cu sângele inaintaşilor lor. Educarea copiilor pentru cunoaşterea evenimentelor semnificative ale poporului contribuie la cultivarea dragostei copilului faţă de poporul din care face parte. Satul românesc a fost şi trebuie să rămână vatra stramoseasca a neamului. Aici de-a lungul mileniilor au crescut şi s-au format generaţii de tineri care, fie că au învăţat meşteşugurile strămoşeşti şi s-au integrat în viaţa satului, fie că au luat drumul şcolilor înalte. „Satul românesc nu trebuie să moară, el trebuie să trăiască cu obiceiurile şi datinile sale cu ocupaţiile şi portul oamenilor săi”. În lumina acestor evidente, factorul creştin apare în procesul de românizare de la originea poporului român cu un rol atât de determinant, încât se ridică la o însemnatate egală cu

214

aceea a românităţii noastre însăşi. Cu bună dreptate se poate vorbi de aceste două fenomene ca de două direcţii istorice cardinale, ca de coordonatele magistrale ale etnogenezei noastre. Toate popoarele din jurul Daciei îşi cunosc data precisă când au devenit creştine, cu anul şi uneori chiar ziua, căci toate au adoptat noua religie târziu, din calculele politice minuţios chibzuite. Poporul nostru însă n-o poate preciza, deoarece n-are certificate de botez. S-a născut creştin in mod spontan, natural, odată cu formarea românităţii sale, la a cărei desăvârşire creştinismul popular şi-a adus contribuţia cea mai de seamă. Noi suntem români fiindcă suntem creştini şi creştini fiindcă suntem români. La apariţia credinţei creştine ca exponent al spiritualităţii imperiului roman, romanismul carpato-danbian era desigur clar afirmat în focarele sale din fosta Dacie traiana şi din provinciile vecine, dar aceste focare erau însă sporadice şi cu prea slabe perspective de durată în faţa covârşitoarelor ameninţări care ii vaneau din partea neamurilor migratoare. Dacă a putut să se consolideze, sa se unifice şi să oţeleasca vitalitatea bazei sale geto-dacice cu o superioara energie, care să reziste tuturor primejdiilor, supravieţuindu-le şi dominându-le o datoreşte mai presus de orice nesecatului izvor de forţe morale care era creştinismul. Acest factor a venit in sprijinul românităţii noastre într-un moment atât de critic - cu o Dacie părăsită de oficialitatea romană şi în mare parte cotropită de migraţii covârşitoare şi cu un imperiu roman la cumpăna înclinării sale spre decadenţă şi dezmembrare - încât nu ne temem de extragere încheind prezenta expunere cu gândul că dacă poporul nostru n-ar fi fost român, ci ar fi fost orice altceva, ar fi devenit totuşi creştin, ca şi neamurile străine din vecinătatea sa, dar dacă n-ar fi fost creştin atunci, în acel mare moment de răscruce, este îndoielnic că ar mai fi rămas român.

Bibliografie: Prof. Univ. Dr. Radu Vulpe, „De la Dunare la Mare”, Editura ArhiepiscopieTomisului şi a Dunării de Jus, Galaţi, 1979

215

G.Calinescu – Istoria Literaturii Române De la Origini până în prezent, Bucuresti, 1982 Literatura pentru copii-pag.73-75; 93-95 Revista Invatamantul prescolar 1-2/200 pag. 183 Revista Invatamantul prescolar 3-4/2006 pag. 99

Dansul popular - obicei strãvechi românesc Înv. Felicia STOIAN

Înv. Rodica DUMBRÃVESCU Şcoala cu Clasele I-VIII „Vasile CRISTOFOREANU”

Râmnicu-Sãrat, judeţul Buzãu Motto: „O ţarã trãieşte prin spiritualitatea ei. Fãrã aceastã spiritualitate nu este o ţarã, e un teritoriu locuit de un popor.” ( Sabin Bãlaşa) Arta noastrã popularã, manifestatã prin toate aspectele ei, prezintã o bogãţie nepreţuitã de comori, pentru toţi acei care-şi iubesc locul în care s-au nãscut, ţara şi neamul românesc. Pe lângã celelalte creaţii folclorice, dansurile populare îi familiarizeazã pe copii cu un nou element al folclorului, contribuind astfel la dezvoltarea dragostei pentru arta poporului nostru, la dezvoltarea simţului, ritmului, a capacitãţii de coordonare a mişcãrii, le educã gustul pentru frumos şi armonie. Dansul popular este o activitate cu multe valenţe formative, care aduce în sufletul copilului expresia împlinirii depline şi reflectã pe feţele lor, destindere totalã. Prin dansurile populare formãm şi educãm copiii pentru dobândirea eleganţei, graţiei şi bunelor maniere în comportament, pentru exprimarea sensibilitãţii, siguranţei şi expresivitãţii. Dansul reflectã stãri de spirit şi relaţionãri diverse. Stimularea şi educarea atenţiei, exersarea memoriei constituie obiective importante care se realizeazã prin

216

intermediul dansului. De asemenea, prin dans sporeşte capacitatea de rezistenţã la efort. Dansul vine în ajutorul copiilor timizi, a celor cu probleme de comunicare, oferindu-le posibilitatea exprimãrii libere prin mişcare, fiind un ideal mijloc de socializare. Dansul popular dezvoltã copiilor simþul ritmic, capacitatea de coordonare a mişcãrilor, gustul pentru frumos, pentru armonie. Fiind un dans de grup, se exprimã în diferite forme viaþa interioarã şi mişcãrile exterioare ale individului, formãnd deprinderi de mişcare a întregului organism în diverse ritmuri. Ritmul lent, vioi, accelerat, rapid, toate sunt impuse de melodia ce însoţeşte dansul pe tot parcursul desfãşurãrii lui. Expresivitatea artisticã a dansului genereazã copiilor stãri afective de o înaltã sensibilitate, formându-le simţul pentru frumos, pentru arta popularã. Alãturi de dansul în sine şi muzica lui, costumele populare creazã o îmbinare armonioasã a paletei coloristice, creând un tot unitar de o valoare inestimabilã şi fãcându-l pe copil sã-şi educe dragostea pentru folclorul românesc. Întrucât în programa învãţãmântului primar sunt prevãzute puţine activitãţi de învãţare a paşilor de dans popular, am considerat cã este necesarã desfãşurarea unui poiect tematic pentru lãrgirea ariei de învãţare a acestor dansuri. Obiectivul urmãrit în acest proiect a fost formarea unei atitudini pozitive a tinerilor de azi faţã de cântecul şi jocul popular românesc. Considerãm cã vârsta şcolarã micã oferã suficiente condiþii educãrii elevilor în spiritul dragostei şi respectului faţã de tradiţiile poporului nostru. Obiectivele de referinţã stabilite au fost urmãtoarele: v sã stimuleze dezvoltarea coordonãrii şi supleţei mişcãrii

prin elementele de dans popular; v sã execute paşii specifici dansului învãţat;

217

v sã exteriorizeze trãirea muzicii şi a mişcãrii în timpul dansului; v sã audieze cântece şi jocuri populare în tempouri

diferite motivând interpretarea acestora; v sã se educe voinţa şi încrederea în forţele proprii.

Dansul este un mijloc de înaltã delectare şi de mult folos prin tot ce adaugã personalitãþii pe cale de formare. Cei împrieteniţi de timpuriu cu dansul cred cu tãrie în valoarea frumosului şi în dreptul artei de a fi preţuitã de toţi. Cultura şi arta, în special dansul - care este o artã vie, un dialog fãrã cuvinte, sincer şi comunicativ, au darul de a sensibiliza omul, de ai deschide un orizont spre frumos, spre respectul pentru inteligenţã şi creaţie, spre responsabilitate socialã şi progres spiritual.

Predarea orelor de lectură în ciclul primar

Inst. Luiza Elena DIN Şc. Nr. 2, „Vintila Brătianu”,

Ştefăneşti judeţ Argeş Lectura îi apropie pe copii de realitate, permiţând largi perspective către cunoaşterea altor forme ale ei. Prin lectura, elevii sunt condusi să-şi formeze capacitatea de a surprinde, de a descoperii continuturi şi forme ale realitaţii, exprimate printr-o multitudine de modalităţi de expresie, de a le asocia cu altele. Lecturile recomandate în ciclul primar trebuie să furnizeze elevilor cunoştinţe din cele mai variate aspecte de viaţa şi domenii de activitate, să-i familiarize cu natura înconjurătoare.

218

Dacă orele de citire au o tehnică deja stabilită de desfăşurare, a cărei respectare este indispensabilă eficienţei lor, în ora de lectură învăţătorul are o mai mare libertate în alegerea conţinuturilor si mai ales a strategiilor adoptate. În aceste ore, accentual este pus pe trezirea interesului pentru lectură. Astfel, pornind de la un text scris de un anumit autor, putem cere elevilor să găsească alte scrieri ale aceluiaşi scriitor. În felul acesta vom încuraja elevii sa se preocupe de cautarea anumitor cărţi, date, materiale, la biblioteca şcolii sau acasă. Le putem cere să găsească şi alte lecturi în care se prezintă aceeasi temă. După citirea mai multor texte literare ale aceluiaşi autor, se pot compara şi extrage notele definitorii, dominante ale stilului scriitorului. Ora de lectură trebuie văzută ca o exersare a capacităţilor şi deprinderilior, deja formate, de lucru cu cartea. O soluţie pentru trezirea interesului spre lectură este prezentarea unui fragment din textul literar, recomandându-se elevilor să-l continue acasă, pentru ca în ora următoare să aibă loc discuţii cu toată clasa, asupra conţinutului. In orele de lectură, se pune accentual şi pe explicarea cuvintelor şi expresiilor necunoscute şi, mai ales, găsirea cât mai multor sensuri, sinonime chiar a cuvintelor cunoscute. Reuşita se află în modul în care sunt integrate vocabularului copiilor, acest succes depinzând în mare măsură de învăţător, de limbajul pe care acesta îl foloseste în clasă.

219

Exemplific printr-o oră de lectură: „Din lumea celor care nu cuvântă”, de Emil Garleanu, cu referiri la povestirile: „Gândacelul”, „Cioc! Cioc! Cioc!”, „Nedespărţite”, „Căprioara”, „Mărinimie”, „Cât un fir de neghina”. Elevii au pe bancă lucrarea lui Emil Garleanu din care au citit lecturile recomandate. Lectia se poate începe cu prezentarea sumară a biografiei autorului, apoi completarea unui rebus cu descoperirea lecturilor citite de elevi, pe orizontală, iar pe verticală “ora de lectură”. Cum se numesc păsările care migrează? Cum se numeste buruiana care creşte în lanurile de grâu? Cum face ciocanitoarea cand isi cauta hrana? Cum ar trebui să fie două prietene şi la bine şi la rău? Cum se numeşte dăunătorul cartofului? Ce animal sălbatic, zvelt, fugarnic traieşte in toate regiunile ţării? Joc didactic: „Recunoasterea personajului din fragmentul citit de învăţător” din lectura „Cioc! Cioc! Cioc!” Se vor pune întrebări privind „Ce-şi caută ciocănitoarea?” si se va face legatura cu alte lecturi asemanatoare (Ursul pacalit de vulpe), precizandu-se personajul, din ce lectură face parte si numele autorului. Joc didactic: Ordonaţi cuvintele: „căprioara, numai, simte, când, durerea, iedul, în, se topeste, pădurii, adâncul”, pentru a obţine un enunţ, apoi transformaţi enunţul în aşa fel încât finalul povestirii să nu fie trist.

220

Elevii vor primi o fişă pe care sunt scrise cuvintele date. Discuţii asupra conţinutului, din care va reieşi puterea dragostei materne duse până la sacrificiul suprem. Explicaţi înţelesul pe care-l dă autorul expresiilor: „sufletul ei de fugarnică”, „ochii I se umplură de apa morţii”, „îşi azvârle picioarele în fuga fulgerătoare”. Cu ce faptură omenească asemănaţi căprioara? Dar iedul? Ce titlu sugestiv dă autorul lecturii în care personajul este o furnică călătoare? (Călătoare) Citirea de către elevi a fragmentelor corespunzătoare gândirii furnicii. Concluzia: După părerea furnicii, prezenţa omului în Univers generează daune mai mari sau mai mici. Intervenim cu completări: Omul nu strică armonia naturii, echilibrul ecologic, el caută s-o descifreze, s-o îmbunătăţească. Ce lectură incepe cu un citat pe care scriitorul îl atribuie furnicii? (“Cat un fir de neghina”). Care este acest citat? „Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poţi judeca. Ci de-ai fii cât o neghină, ori un fir de colb, daca ai în căpşorul tău scânteia dumnezeiască ce cuprinde lumea, ţi-i de ajuns; ştii ce eşti, de unde vii şi încotro trebuie să te îndrepţi”. Cui îi spusese această concluzie? (unei gâze). Ce a făcut gâza pentru a afla ce rost are pe lume? (citiţi fragmentul respectiv: „A mers, a mers, a cercetat, a cautat, a iscodit, dar alta gândire mai înţeleaptă decât a furnicii nu a mai auzit”). Se vor discuta semnificaţia repetiţiei „a mers, a mers”.

221

Citiţi propoziţiile la sfârşitul carora s-au pus semnul intrebarii si cel al exclamării, care redau frământarea gândacelului şi hotărârea luată. Concluzia: Ca şi vietăţile, omul luptă necontenit în viaţă pentru realizarea ţelurilor propuse. Explicarea titlului volumului „Din lumea celor care nu cuvântă”. Concluzii: Emil Gârleanu are talentul de a nu te dascăli, lăsându-ţi deplina libertate să apreciezi ceea ce este bine şi ceea ce este rău în lume. Învăţătura o descoperi singur! Recomandări pentru ora următoare: Ca să cunoasteţi şi alte lecturi, unde personajele sunt tot animale „din lumea celor care nu cuvântă”, vă recomand povestirea „Privighetoarea”, de Al. Brătescu- Voineşti. Se va prezenta cartea şi se va citi un fragment, urmărind stârnirea interesului pentru citit.

Activitatea transdisciplinară – modalitate de formare completă a micului

şcolar Înv. Ştefania POPESCU

Înv. Mioara IANCU Şcoala „Mihai Eminescu”, Roşiori de Vede, judeţ Teleorman

O schimbare a curriculum-ului claselor I şi a II-a o constituie asigurarea unui spaţiu mai mare activităţilor transdiscilinare. Continuarea acestui mod de lucru nu poate fi decât benefică pentru elevii claselor foarte mici, care regăsesc astfel la şcoală o parte din atmosfera grădiniţei, familiară lor.

222

Activităţile transdisciplinare asigură o învăţare activă; dau libertate de exprimare şi de acţiune elevilor; cultivă cooperarea şi ajutorul reciproc, nu competiţia; au valoare diagnostică; valorizează experienţa fiecărui elev pentru noile abilităţi şi capacităţi pe care vrem să le formăm. Prezentăm, în cele ce urmează, un exemplu de abordare transdisciplinară.

PROIECT DIDACTIC ACTIVITATE TRANSDISCIPLINARĂ

TEMA: Sărbători de iarnă („În aşteptarea lui Moş Crăciun”). SCOPUL: - consolidarea, sistematizarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor despre sărbătorile de iarnă prin transdisciplinaritate; sensibilizarea elevilor, realizarea unor creaţii proprii specifice sărbătorilor de iarnă.

OBIECTIVE OPERAŢIONALE: v să recunoască schimbările petrecute în natură,

în anotimpul iarna; v să identifice aspecte specifice ale activităţilor

oamenilor şi ale jocurilor de iarnă ale copiilor; v să cunoască semnificaţia Crăciunului; v să enumere tradiţii şi obiceiuri de Crăciun; v să interpreteze sceneta “În aşteptarea lui Moş

Crăciun”; v să redacteze un scurt bilet adresat lui Moş

Crăciun; v să compună probleme cu două operaţii cu

date legate de activităţile de Crăciun; v să picteze aspecte din sărbătorile de Crăciun;

223

v să realizeze ornamente pentru împodobirea bradului de Crăciun;

v să coopereze în realizarea sarcinilor; v să interpreteze colinde.

SCENARIUL ACTIVITĂŢII I MOMENT ORGANIZATORIC II VERBALIZAREA SCHIMBĂRILOR ÎN ANOTIMPUL IARNA PE BAZA OBSERVĂRILOR COPIILOR ŞI A CUNOŞTINŢELOR DOBÂNDITE ÎN LECŢII DE LB. ROMÂNĂ, CUNOAŞTEREA MEDIULUI, EDUCAŢIE PLASTICĂ, ED. MUZICALĂ - Succesiunea anotimpurilor; Precizarea lunilor de iarnă; Semne specifice schimbărilor din natură în anotimpul iarna: (Se prezintă planşe mari); Jocuri ale copiilor iarna; Sărbători creştine de iarnă; Povestirea legendei lui Moş Crăciun.

III SCENETĂ: “În aşteptarea lui Moş Crăciun” Copilul I: “Astă seară zâna bună Mi-a pus o crenguţă-n mână, O crenguţă fermecată, Veţi vedea îndată, Dacă dorinţa –ndeplineşte. Cine-i bun să se gândească O dorinţă să rostească!” Copilul II: Crenguţă vrăjită şî dragă, Copiii de-aici se roagă, Dacă nu-i cu supărare Să vină Moş Crăciun la serbare, Din inimă să-i facem o urare! (Se aud clinchete de zurgălăi) Copilul IV: Vine Moş Crăciun, Bucurii În desagii mari şi plini ne-aduce, Pom de iarnă, cărţi şi jucării…

224

Auziţi! E-n drum pe la răscruce, Haideţi, să-l întâmpinăm, copii! Copilul V: (Privind afară) Vine! Vine! Haideţi să alergăm şi să-l întâmpinăm!

Copilul VI: Să mergem! Să mergem! Dar (încurcat) cum să-i ieşim aşa în cale – cu mâna goală? El ne-aduce ceva? Noi cu ce-l primim?

Toţi: (îngrijoraţi) Aşa-i! Aşa-i! Noi cu ce-l primim? Un şcolar: Stop! Am o idee! Toţi: Ce idee? Cum? Ce? Acelaşi şcolar: Să-i oferim roadele muncii noastre! Calificativele din catalog! Toţi (cu bucurie): Da, da, Calificativele noastre… Calificativul “FOARTE BINE”: Sunt calificativul “FOARTE BINE”: Şi-s prieten cu cei ce desfăşoară O-nvăţătură bine-organizată Acasă şi la orele de şcoală. În catalog apar ca semn ales. La unii des, la alţii şi mai des. Şi-s cel mai bun, nimeni nu e ca mine! Şi-s cei mai buni-acei cu “FOARTE BINE”. Calificativul “BINE”: Nu pot să spun că-s şi eu cel mai bun, Dar şi cu mine treaba merge strună. În catalog cu drag îi răsplătesc, Pe cei ce lecţii bune pregătesc. O medie de “BINE” mai cu seamă Un rod al muncii foarte bun se cheamă. Cu fruntea sus stă cel ce mă primeşte Şi clasa-ntreagă mult îl preţuieşte. Un şcolar: Sunt bune? Toţi: Da! Acelaşi şcolar: Le dăruim lui Moş Crăciun. Toţi: Le dăruim!

225

(Soşeşte Moş Crăciun în aplauzele tuturor) O fetiţă: Vine Moş Crăciun! Mult l-am aşteptat! Moş Crăciun cel bun, şi drag, şi minunat… Moş Crăciun, Bun venit! Moş Crăciun: Mi-a fost tare dor de voi! Am şi daruri proaspete Şi mai mari şi mai mărunte. Bucuroşi de oaspete? Toţi: Bucuroşi, bucuroşi! Moşule, de unde vii? Moş Crăciun: Iaca vin din moşi strămoşi, La copiii cei cuminţi. Doamnei voastre-nvăţătoare Am să-i pun o întrebare: Au citit? Au învăţat? Şi bine s-au comportat? Doamna învăţătoare: - Moşule, noi te-am aşteptat cu drag, am încercat să fim cuminţi, să învăţăm cât mai bine, să ne respectăm şi să ne ajutăm părinţii. Copiii îţi vor demonstra astăzi câteva din lucrurile pe care le-au învăţat. Şi de vor primi calificative bune, tu să-i răsplăteşti! (Se împart copiii pe ateliere.) Atelierul I: LB. ROMÂNĂ: Să compună un bilet către Moş Crăciun, respectând cerinţele realizării unui bilet de mesaj scris. Atelierul II: MATEMATICĂ: Să compună câte o problemă care să se rezolve prin două operaţii (cu date legate de activităţile de Crăciun). Atelierul III: Ed. plastică: Să picteze cu culori calde aspecte din activităţile de Crăciun.

226

Atelierul IV: Ed. tehnologică: Să confecţioneze podoabe pentru pom (decupare, colorare). Atelierul V: Religia: Să prezinte imagini de la naşterea lui Isus Hristos, să recite rugăciuni închinate lui Isus. (Pe fondul muzical al colindelor interpretate de Ştefan Hruşcă, elevii lucrează) EVALUARE: Fiecare elev citeşte cum a realizat sarcina ce i-a fost încredinţată. Învăţătoarea acordă fiecărui atelier calificativul pe care îl merită. Face aprecieri pe melodia “O, brad frumos!”. Elevii de la atelierul IV împodobesc bradul cu podoabele pe care le-au realizat. Moş Crăciun, mulţumit de activitatea elevilor le împarte daruri copiilor.

Bibliografie:

Cerghit, I. Ş.a. (1982), Pedagogie şcolară. Didactica generală, E.D.P, Bucureşti. Oprescu, N. (1991), Activism şi activizare în procesul învăţării, în învăţământul primar, nr.1 M.E.C. (2003), Ghidul metodologic pentru clasele I-II, Bucureşti. Dansul popular- aspecte zonale de folclor

autentic ale comunei Dofteana Înv. Ana Hanganu

Înv. Nicoleta Păscălin Prof. Elena Isachi

Şcoala cu Clasele I-VIII Hăghiac, Dofteana, judeţ Bacău La zestrea etnografică a zonei Trotuş se adaugă folclorul literar, muzical şi coregrafic, expresie a unei bogate activităţi spirituale.1

227

În cadrul acestei zone se situează comuna Dofteana aşezată în partea de vest a judeţului Bacău, în zona depresionară a Carpaţilor Orientali situată la confluenţa râului Trotuş cu pârâul Dofteana. Deşi nevalorificat în totalitate, folclorul trotuşan a păstrat autentice valori artistice din domeniul poeziei, prozei, cântecului şi dansului popular. Cântecul vechi (denumit şi bătrânesc) oglindeşte în versurile sale activitatea casnică, satirizând pe unele femei leneşe : „Pusei pânza când da frunza / Şi-o gătâi la Sfânt Văsâi / Şi-mi păru că mă grăbii/ Şi de lungă-i cât o pungă/ Şi de lată cât o spată”. Locuitorii celor şapte sate ai comunei au fost mari iubitori de folclor, acesta oglindind realităţile vieţii sociale şi economice, gândurile, năzuinţele şi lupta pentru o viaţă mai bună. În momentele grele ale vieţii şi-au cântat dorul şi jalea, iar în timpurile de răgaz şi de linişte la petreceri la nunţi şi la hore cântecele îi îndemnau la joc şi la voie bună. Specificul etnic al acestor jocuri a fost remarcat de către Dimitrie Cantemir astfel: „când se prind unul de altul de mână şi joacă roata, mergând de la dreapta spre stânga cu aceiaşi paşi potriviţi, atunci zic că joacă hora”2. Dar hora cunoscută la început ca dans3 a devenit o modalitate de distracţie pentru tineretul satelor moldoveneşti şi deci şi al celor din Dofteana. În zilele de sărbătoare flăcăi şi fete, familii de însuraţi şi de bătrâni se adunau pentru a se veseli şi juca frumoasele jocuri locale, ale căror melodii erau cântate de lăutari. Iată câteva dintre jocurile ce se jucau în întreaga zonă etnografică Trotuş cât şi în Dofteana: „Hora simplă”, „Hora în două părţi”, „Hora de la Plopu”, „Hora de la Poiana”.

228

Pentru a da viaţă acestui joc ce se dansează într-un ritm mai lent, dansatorii rosteau diferite strigături: „Frunză verde trei scaieţi/ Hai la horă măi băieţi/ Frunză verde busuioc / Ieşi Ioane la mijloc/ Cu-a ta nevastă cu tot”.4

În ritmurile rapidelor sârbe se jucau: „De doi”, „Mărunţelele”, „Sârba Măriuţei” şi „Sârba studenţilor”5. Dintre jocurile executate numai de bărbăţi amintim:Raţa, Corăgheasca şi Hangul. Aceste dansuri sunt însoţite de strigături satirice care sporesc farmecul jocului. Aceste jocuri sunt transmise elevilor Şcolii Hăghiac, com. Dofteana de către înv. Păscălin Nicoleta şi Hanganu Ana, care se ocupă de coregrafie şi costume,iar prof. Isachi Elena de acurateţea strigăturilor ce însoţesc fiecare joc şi de acompaniamentul acestora. În cadrul serbărilor şcolare, când suita de dansuri îşi face apariţia se face o linişte deplină iar ochii tuturor sunt îndreptaţi spre elevii dansatori care sunt îmbrăcaţi în frumoase costume populare şi execută cu drag mişcările specifice fiecărui dans însoţit de strigături. Suntem mulţumite sufleteşte că o parte din elevii ce au trecut prin mâna noastră stăpânesc dansurile locale, mai ales că astăzi societatea contemporană prin mijloacele tehnice de care dispune pare să pună în umbră tradiţia. Primul dans „hora” se învaţă încă din clasa I, prezentându-se copiilor şi costumele naţionale vechi pe care sătenii le îmbrăcau în timp ce dansa. Dacă în trecut, în memoria multor bătrâni a rămas întipărită imaginea horei din centrul satului sau de la răscruce unde au jucat când erau tineri

229

„Corăgheasca, Muşamaua, Bătuta, Sârba,ş.a., în memoria elevilor vor rămâne întipărite jocurile ce le vor învăţa la şcoală: „Hora”, „Sârba studenţilor”, „Hangul”, „Raţa”, ş.a. Noi, cadrele didactice, avem datoria morală să determinăm tinerele generaţii să-şi cunoască dansurile străbune şi să le transmită mai departe. Copilul de azi, adolescentul de mâine care învaţă A B C –ul dansului popular, va avea un mare avantaj- peste ani se va integra cu uşurinţă în atmosfera petrecerilor oamenilor de vârste diferite. Şi încă un lucru nu lipsit de importanţă, uşurinţa cu care se prinde în horă sau în sârbă un adolescent s-ar putea să-i ofere din partea celorlalţi un statut privilegiat.

Bibliografie:

1. Dorinel, Ichim, Zona etnografică Trotuş, p. 143

2. Dimitrie , Cantemir, Descrierea Moldovei, p. 196

3. Dorinel, Ichim, Hora, dans, ornament, simbol în :Studii şi cercetări de etnografie şi artă populară, Bucureşti 1981, p. 489-500

4. Gheorghe, Sfârlogea, Jocuri populare din judeţul Bacău, 1970, p. 23-37

5. Versuri culese de la rapsodul popular David Vasilică din comuna Dofteana, jud. Bacău

230

Disciplinele opţionale la ciclul primar

Înv. Elena POTOROACĂ Şcoala cu Clasele I-VIII „George CĂLINESCU” Oneşti,

judeţ Bacău

În ciclul primar importanţa limbii române ca disciplină şcolară capătă dimensiuni noi, determinate de faptul că prin aceasta se urmăreşte atât cultivarea limbajului oral şi scris al elevilor, cunoaşterea şi folosirea corectă a limbii materne, cît şi învăţarea unor tehnici de bază ale activităţii intelectuale, cum sunt cititul, scrisul şi exprimarea corectă. Aceste tehnici sau instrumente ale muncii intelectuale asigură dezvoltarea şi perfecţionarea limbajului, precum şi succesul în întreaga evoluţie viitoare a şcolarilor. Începând cu anul şcolar l998-1999, opţionalul a devenit obligatoriu odată cu aplicarea planului-cadru de învăţământ la clasele primare. Planul-cadru oferă posibilitatea alegerii şi, deci, a proiectării şi a dezvoltării opţionalelor în cadrul fiecărei arii curriculare, dar şi la intersecţia acestora (prin intermediul temelor integrate). În conformitate cu Ordinul Ministrului, există obligaţia ca la nivelul claselor I-IV, să fie inclusă o oră de opţional pe săptămână, dar, fireşte în funcţie de interesele şi aptitudinile elevilor pot fi dezvoltate mai multe opţionale (cu singura specificaţie de a nu depăşi numărul maxim de ore săptămânal prevăzut pentru fiecare clasă). Opţionalul este un element esenţial în contextualizarea curriculumului, permiţând prin însăşi dezvoltarea curriculară desfăşurată în şcoală adaptarea ofertei de învăţare la specificul local, la

231

nevoile şi interesele elevilor, dar şi ale cadrelor didactice. Opţionalul face posibilă manifestarea creativităţii învăţătorului, motivându-l să-şi conceapă nu numai strategiile didactice proprii, ci şi obiectivele şi conşinuturile avute în vedere pentru relizazrea unui curs original care îl reprezintă, iar pe de altă parte se pliază caracteristicilor elevilor săi. Opţionalul deschide noi perspectivr creativităţii la nivelul practicii şcolare. Preferinţa majorităţii elevilor pentru literatură pare neaşteptată. La o analiză mai atentă a motivelor pentru care preferă acest opţional, am constatat că ele, motivele, exprimă doar dorinţa lor firească pentru povestiri şi poveşti, precum şi nevoia, mai puţin clar formulată, de a depăşi dificultăţile pe care le întâmpină în limba română. Toţi îşi doresc să scrie corect şi frumos. Elevii care optează pentru matematică sunt doar dintre aceia care „se simt tari” la această disciplină. În general, motivele alegerii acestui opţional exprimă dorinţa elevilor de a avea succes imediat: „să rezolv probleme mai dificile”, „să particip la olimpiada de matematică”, „să devin un bun om de afaceri”. Un număr mare de elevi preferă la gimnastică. Este de înţeles, dorinţa lor de mişcare, chiar dacă nu toţi dispun de calităţile necesare unui astfel de sport. Motivele pentru care elevii aleg această activitate sunt mai ales acelea referitoare la dobândirea calităţilor pe care le-ar dori: rezistenţă, forţă,viteză, îndemânare. Elevii care preferă opţionalul „Micii fermieri” motivează alegerea făcută prin: „îmi plac animalele domestice”. Aceşti elevi îşi petrec sfârşitul de

232

săptămână la bunici şi se simt legaţi de activităţile care se derulează la sate. În cadrul disciplinei opţionale, identificarea şi căutarea celor mai semnificative conţinuturi, ierarhizarea în ordinea priorităţilor se face în scopul educaţiei prin şi pentru valori. A alege un opţional nu este suficient. Trebuie să proiectăm cu atenţiedemersul didactic în funcţie de anumite obiective cadru şi de referinţă. Lipsit de coerenţă, consistenţă şi atractivitate, opţionalul va fi considerat de elevi ca o povară în plus ce va duce în timp, la alterarea valorilor iniţiale. Opţionalul la nivelul disciplinei constă în activităţi, proiecte, modele care reprezintă o ofertă diferită de cea curriculumului naţional. Opţionalul la nivelul ariei currioculare presupune alegerea unei teme care implică cel puţin două discipline dintr-o arie. În acest caz, pornind de la obiectivele cadru ale disciplinelor, vor fi formulate obiective de referinţă din perspectiva temei care s-a optat. Opţionalul la nivelul mai multor arii curriculare poate fi proiectat pornind de la un obiectiv complex de tip transdisciplinar sau interdisciplinar prin intersectarea unor segmente de discipline aparţinând mai multor arii curriculare. Întreaga problematică a disciplinelor opţionale presupune un grad de dificultate în conceperea şi aplicarea ulterioară a metodologiei din domeniu. Cel mai dificil de realizat este programa disciplinei opţionale.

233

Programa disciplinei opţionale trebuie să conţină; v argument; v obiective cadru (dacă opţionalul este pentru

mai mult de un an şcolar); v obiective de referinţă: v activităţi de învăţare; v conţinuturi. În alegerea opţionalului trebuie să avem în vedere instruirea integrată. Temele integrate se centrează pe probleme semnificaytive ale vieţii cotidiene, stimulând interesul elevilor şi motivaţia acestora pentru învăţare. Nu trebuie să uităm că educaţia este un proces dificil care îmbină într-o doză inefabilă ştiinţa şi intuiţia, experienţa şi spontaneitatea, este un veritabil act de magie pentru care dascalul trebuie să găsească mereu alte şi alte soluţii, născute din competenţă, din studiu, dar şi dlntr-o inepuizabilă creativitate.

Bibliografie:

Butnariu, Ştefan, „Discipline opţionale”, Editura AS*S; Colecţia revistei „Învăţământul primar”, Editura Discipol, Bucureşti, 1998 – 2002.

234

SENTIMENTUL PATRIOTIC ÎN CONTEXT EUROPEAN

Înv. Nelia Florea Înv. Daniela Heisu

Şcoala Nr. 7 Comăneşti Ritmul rapid al schimbărilor din societatea de azi a

determinat în sfera culturii, politicii şi educaţiei o serie de imperative din ce în ce mai conturate: salvarea mediului, apărarea păcii şi promovarea unei noi ordini economice.

Şcoala, ca instrument de socializare, poate deveni locul unei armonizări culturale care o devansează pe cea socială. Fiecare copil are dreptul individual să-şi cultive limba, tradiţiile, obiceiurile. Diversitatea culturală este o realitate care trebuie fructificată şi în mediul şcolar. Cadrele didactice este bine să cunoască „provocările“ lumii contemporane şi să-şi proiecteze şi evalueze propriile resurse pedagogice, în acord cu acestea, găsind o strategie optimă de răspuns.

Copiii de azi trebuie să fie obişnuiţi să asimileze actualele valori europene cu referire la naţionalitate şi etnicitate, dar fără a lăsa în umbră valorile naţionale; dimpotrivă, trebuie să le perceapă şi să le promoveze ca pe părţi integrante ale culturii europene.

Conştiinţa moral patriotică la copii este componenta unui proces de lungă durată care se realizează pornind de la reprezentările produse în urma contactului cu mediul înconjurător. Noţiunea de patrie are pentru şcolarul mic un conţinut concret, cu referire la satul/oraşul natal, la natura cu care interacţionează, la familie, la limba vorbită, la realităţile sociale din mediul imediat apropiat.

Aşa cum învăţarea se transformă într-o „autoînvăţare“, educarea morală se transformă într-un real proces de autoeducare a elevilor ca viitori cetăţeni cu dragoste de patrie, înnobilaţi de înaltele valori ale patriotismului.

235

Omenirea are nevoie de o conştiinţă comună, de promovarea unui nou umanism bazat pe valorile morale şi culturale ale fiecărui popor. Individul trebuie format în spiritul solidarităţii cu cei din generaţia sa, al respectului pentru cei care l-au precedat şi cei care îl vor urma, al încrederii în destinul umanităţii şi în ceea ce fiecare popor a construit. El trebuie pregătit în vederea participării la consolidarea unei lumi mai drepte şi ale unei ordini sociale în care violenţa să fie redusă până la eliminare.

Educaţia patriotică începe încă din primii ani de şcoală, de la primele lecţii prin învăţarea limbii, prin exersarea ei în vorbirea şi scrierea corectă, prin formarea noţiunilor de patrie, popor, naţiune, societate.

În conştiinţa elevilor trebuie sădit sentimentul că el aparţine patriei, societăţii, prin strânsă legătură cu familia şi cu viaţa acesteia, că intră în contact cu grupuri de joc şi de învăţare prin relaţiile specifice pe care le poate stabili cu diverse instituţii din comunitatea în care trăieşte: şcoala, biserica, primăria, biblioteca etc.

Pentru ca şcolarul mic să-şi iubească patria trebuie mai întâi s-o cunoască prin: lecturi geografice, vizite la muzee de istorie, excursii la munte şi la mare, drumeţii în care ia contact cu realitatea vie, cu frumuseţi naturale şi cele create de om de-a lungul timpului şi până în prezent.

Educarea copiilor în spiritul dragostei de patrie, faţă de frumuseţile şi bogăţiile ei, nu-i deloc uşor de realizat, mai ales că trebuie să-l faci pe micul şcolar, al cărui orizont despre patrie este limitat la familie, să înţeleagă că ţara este mult mai mare, că nu-i „de la prag până la portiţă, unde înfloreşte un fir de romaniţă“, ci ea cuprinde tot ceea ce te înconjoară, livada cu cireşii-n floare, ciripitul păsărelelor, mirosul brazilor, roadele holdelor bogate, portul nostru românesc, limba ce-o vorbim. Toate acestea şi altele, la un loc, formează România, ţara noastră minunată, cu frumuseţile şi bogăţiile ei.

236

Şcolarul mic trebuie educat în spiritul dragostei de patrie, în aşa fel încât să nu treacă cu uşurinţă pe lângă aceste frumuseţi ale mediului înconjurător, fără să le vadă, fără să asculte şi să audă un cântec, fără să guste din farmecul zilelor pline de mirosul holdelor coapte.

La îndemână ne stau nesfârşite posibilităţi de educare a copilului în spiritul dragostei pentru natura înconjurătoare. Natura îl impresionează pe copil încă din primii ani de viaţă. Familia şi şcoala nu trebuie să scape nici un prilej de a le arăta copiilor natura, de a le da posibilitatea să observe primăvara când dau pomii în floare, să le atragă atenţia când le cad petalele, să-i facă să observe apariţia primelor fructe şi dezvoltarea lor până la coacere. Educarea dragostei pentru natura patriei se poate realiza prin observări, lecţii după imagini, povestiri, plimbări, excursii. Copiii pot fi sfătuiţi ca în fiecare excursie să-şi procure vederi care reprezintă obiective şi peisaje din locurile unde merg şi cu ele să-şi aranjeze un album care să fie intitulat: „Din frumuseţile patriei noastre“.

Natura, prin ea însăşi, conţine numeroase exemple educative, care prelucrate de noi, potrivit particularităţilor de vârstă ale copiilor, pot fi utilizate nemijlocit în procesul instructiv - educativ.

Atât în activităţile instructive, cât şi în cele cu un pronunţat caracter educativ, avem posibilitatea să trezim în sufletul copiilor dragostea de patrie, mândria că sunt români şi că locuiesc într-o ţară frumoasă care face parte din familia ţărilor europene.

Astfel cu prilejul sărbătoririi zilei de 1 Decembrie, Ziua Naţională a României, se pot desfăşura activităţi omagiale cu tema: „Cântec, joc şi voie bună“ în care se pot urmări realizarea următoarelor obiective:

- să cunoască semnificaţia zilei de 1 Decembrie; - să cunoască simbolurile statului român: steagul

tricolor, stema, imnul, sigiliul;

237

- să înveţe să respecte şi să cinstească aceste simboluri, prin fapte bune, învăţătură, aprecierea tradiţiilor, datinilor şi obiceiurilor.

Elevii pot realiza harta României Mari, o pot colora în culorile tricolorului, pot lipi simbolurile (stema şi steagul) lângă hartă şi apoi pot plasa şi lipi imagini de dansatori îmbrăcaţi în costume populare din diferite zone ale ţării. Se pot interpreta cântecele: „Sunt român“, „Drag mi-e jocul românesc“, „Hora“. La final, se poate dansa „Hora“, dansul naţional al românilor.

Elevii mici trebuie să înţeleagă faptul că, a-ţi iubi patria, înseamnă să-ţi cunoşti patria, să ştii cărui popor aparţii, să vorbeşti corect limba străbunilor, să ştii care îţi sunt strămoşii, să fii asemenea lor, să contribui la dezvoltarea frumuseţilor şi bogăţiilor ţării, să rosteşti cu mândrie „Sunt român!“

Conştiinţa şi aprecierea culturii naţionale nu trebuie cultivată excluzând-o pe cea a altor popoare, ci dimpotrivă, dascălul are datoria de a stimula interesul celor mici pentru alte culturi, pentru civilizaţia altor popoare, motto-ul Uniunii Europene fiind exemplul cel mai grăitor în acest sens: „unitate în diversitate“.

Nicolae Iorga susţinea: „Sufletul copilului e cinstit; el nu poate fi cucerit de orice, dar se dă întreg. [....] Copiii au în inima lor bogată putinţă, care lipseşte celor mai mulţi dintre oamenii mari, de a înţelege, de a admira şi, întâmplător, de a îndeplini eroismul.“

Bibliografie:

a) Ghideanu, Tudor (coord.) – „Integrarea europeană prin educaţia multiculturală“, Iaşi, Editura „Lumen“, 2003;

b) Almaş, Dumitru – „Educaţia patriotică a elevilor“, în Revista de pedagogie, nr. 3, 1969;

c) Parfene, Constantin – „Din Cartea Patriei“, Iaşi, Editura „Junimea“, 1976.

238

CAPITOLUL V

Complexitatea educaţiei pentru receptarea valorilor culturale

Înv. Elena ŞTEFĂNESCU Şcoala Nr.8 Piteşti

Definită „drept o acţiune sistematică exercitată de adulţi asupra copiilor şi adolescenţilor cu scopul de a-i pregăti pentru viaţa pe care vor trebui să o trăiască într-un mediu dat” (vezi Ghid pentru activitatea educativă), educaţia presupune şi existenţa unui ideal educaţional stabilit la nivelul societăţii. În această privinţă Legea învăţământului prevede dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, formarea personalităţii autonome şi creative. Acest fapt implică prezenţa a trei dimensiuni – psihologică, pedagogică şi socială – care se realizează printr-o serie de activităţi educative, între acestea demersurile învăţătorului şi dirigintelui fiind esenţiale. Complexitatea educaţiei este dovedită de cele patru componente ale sale – managementul clasei ca grup, dezvoltarea personalităţii şi a carierei, educaţia pentru valori şi educaţia pentru securitatea personală. Subcomponenta educaţia pentru receptarea valorilor culturale este una dintre cele şase subcomponente ale educaţiei

239

pentru valori care se remarcă prin complexitatea ei, printr-un puternic caracter interdisciplinar şi prin multitudinea scopurilor propuse şi obiectivelor ce pot fi atinse. În primul rând, aria de manifestare a acestei subcomponente este vastă deoarece cuprinde toate artele – literatură, muzică, pictură, teatru, sculptură, cinematografie, coregrafie – atât ca mod de manifestare general estetic, pe plan naţional şi universal, cât şi ca individualizare în activitatea unor personalităţi de prim rang.

În al doilea rând, cultura nu poate fi disociată de civilizaţie şi de ştiinţă, aspecte ce nu trebuie neglijate, ci trebuie incluse în mod necesar şi obligatoriu în această subcomponentă ce a mai fost numită şi educaţia prin şi pentru cultură şi civilizaţie. Aşa se explică faptul că în cadrul diferitelor ore pot fi abordate la această subcomponentă teme dedicate vieţii şi activităţii unor scriitori, pictori, sculptori, muzicieni, actori, a unor savanţi, oameni de ştiinţă români şi străini de valoare universală sau laureaţi ai premiului Nobel etc., dar şi teme generale ca Frumosul în fiecare zi lângă noi, prin noi, Frumosul din artă şi natură, Bucuria muzicii, În lumea cărţilor, Natura şi omul – de la pădure la arta în lemn, Tradiţii şi obiceiuri în judeţul meu, Arta de a fi spectator, Folclorul – oglindă a spiritualităţii noastre, Patrimoniul naţional – patrimoniul universal, Prin marile muzee ale lumii etc. Astfel elevii vor putea aprecia atât contribuţia poporului român, cât şi a altor popoare la patrimoniul culturii universale. În al treilea rând, activităţile educative ce pot fi desfăşurate în cadrul acestei subcomponente oferă nu numai posibilitatea însuşirii de către personalitatea umană a valorilor culturii naţionale şi universale, ci şi asimilarea unor cunoştinţe umaniste, ştiinţifice, tehnice şi estetice care au drept consecinţă şi formarea capacităţilor intelectuale, a disponibilităţilor afective şi a abilităţilor practice. De pildă, cunoscând aspecte din viaţa şi activitatea unor artişti şi oameni

240

de ştiinţă, elevii fac cunoştinţă nu numai cu realizările acestora, ci se conving şi de calităţile lor, precum tenacitatea, inteligenţa, sensibilitatea, intransigenţa, capacitatea de efort, cultul prieteniei, toleranţa, curiozitatea de a afla etc., valori morale pe care copiii şi le însuşesc apoi şi pentru care militează. În cadrul acestor lecţii de prezentare a vieţii şi activităţii unor personalităţi, importante nu sunt noţiunile pur teoretice pe care elevii le pot dobândi la orele de literatură română, muzică, desen, etc., ci aspectele de natură morală, afectivă, ce pot influenţa conduita lor. De aici se observă şi caracterul interdisciplinar al activităţii educative cu activităţile curriculare obligatorii la diferite obiecte de învăţământ. Mai mult decât atât, acelaşi material despre o personalitate sau alta poate fi folosit în dezbaterea unor teme de la altă componentă sau subcomponentă educativă, cum ar fi dezvoltarea carierei elevului sau educaţia pentru munca de calitate. O altă valenţă deosebită a activităţilor desfăşurate la subcomponenta educaţie pentru valorile culturale o constituie posibilitatea realizării a numeroase obiective educaţionale: aplicarea criteriilor estetice şi morale adecvate în aprecierea valorilor culturale şi ştiinţifice naţionale şi universale, respectarea datinilor, a obiceiurilor şi a tradiţiilor naţionale, aprecierea contribuţiei poporului român, dar şi a altor popoare la patrimoniul culturii universale, contribuţia la promovarea culturii naţionale în special şi a celei universale în general, descoperirea frumosului din viaţă, din natură, din creaţia umană şi statornicia lui în lume, descoperirea artei ca păstrătoare a celor mai înalte valori morale (hărnicie, dragoste de ţară, eroism, vitejie, bunătate, prietenie, modestie etc.), întărirea hotărârii de a deveni ei înşişi factori civilizatori ai lumii prin educaţie intelectuală, estetică, morală etc. Toate aceste obiective (dar şi altele) trebuie stabilite şi îndeplinite de-a lungul întregii şcolarităţi, de la grădiniţă până la liceu, planificate în funcţie de vârsta şi de nivelul de înţelegere ale

241

copiilor ( vezi în acest sens şi Programa activităţii educative în învăţământul preuniversitar), realizându-se astfel o influenţă educativă permanentă pe această coordonată. Un alt câştig al acestor acţiuni educative este implicarea directă, activă a elevilor în pregătirea acestora prin culegerea materialelor necesare sau prin crearea unora dintre ele (fotomontaje, expoziţii de carte, momente poetice, recitaluri etc.). Multe dintre acestea devin mijloace didactice folosite în cadrul dezbaterii temei, fiind în acelaşi timp şi produse ale activităţii elevilor. Pornind de la temele dezbătute, se pot organiza foarte multe activităţi extracurriculare: vizite la muzee, la expoziţii, la biblioteci, vizionări de spectacole, audiţii muzicale, concursuri pe diferite teme, simpozioane, editări de reviste etc. Multitudinea de mijloace didactice şi de activităţi posibile implică, în acest caz, şi o diversificare a metodelor folosite de învăţător, alese în funcţie de material, de nivelul clasei, de scopul şi obiectivele propuse, de strategia adoptată: dezbatere, conversaţie, demonstraţie, lectură etc. În realizarea unei astfel de oră cu o temă din această subcomponentă, se respectă etapele general valabile ale unei astfel de activităţi: pregătirea anterioară a temei (cunoaşterea temei de către elevi, documentarea, distribuirea de sarcini elevilor, procurarea mijloacelor necesare), desfăşurarea propriu-zisă (organizarea clasei şi asigurarea atmosferei afectiv atitudinale) şi încheierea. O atenţie deosebită trebuie acordată primei etape atât de către elevi, cât şi de către diriginte, căci de modul rezolvării ei depinde calitatea întregii activităţi. Având în vedere aspectele puse în discuţie, putem constata că această componentă îşi dovedeşte complexitatea prin caracterul interdisciplinar, prin multitudinea scopurilor propuse şi a obiectivelor ce pot fi îndeplinite, având totodată o foarte mare arie de cuprindere. De aici rezultă şi diversitatea temelor ce pot fi puse în discuţie, a activităţilor pregătitoare desfăşurate de elevi şi diriginte, precum şi a acţiunilor

242

extracurriculare ce pot fi desfăşurate în colaborare cu alţi factori educaţionali. Tot ca un aspect al complexităţii acestei subcomponente, nu trebuie neglijate nici bogăţia de mijloace didactice care pot fi folosite şi nici valenţele pronunţat formative ale tuturor activităţilor ce se pot planifica şi desfăşura, deoarece se realizează atât îmbogăţirea orizontului de cultură şi cunoaştere al elevilor, cât şi cultivarea unor sentimente şi atitudini menite să contribuie la dezvoltarea armonioasă a personalităţii elevilor.

Bibliografie: Ministerul Învăţământului – Programa activităţii educative în învăţământul preuniversitar, aprobată cu nr. 10768/23.09. 1994 Calotă, Riana, Dănciulescu, Doina, Margineanţu, Dorina (coord) – Consultaţii pentru activitatea educativă, Eurobit, Timişoara, 1996 Ministerul Învăţământului – Ghid pentru activitatea educativă, Bucureşti, 1995 Consiliul Naţional pentru Curriculum – Repere privind activitatea educativă. Ghid metodologic, Bucureşti, 2001

243

244

UN EXPERIMENT EPIC Înv. Simona FARCĂU

Înv.Susana FĂRĂGĂU Şcoala „Radu Stanca”, Cluj-Napoca

Prof.Emilia PIROŞ Liceul Teoretic „ Nicolae Bălcescu”, Cluj-Napoca

Argument Într-o lume în care valorile în care credem şi pentru

care milităm sunt guvernate de spiritul mercantil, menirea de profesor pare, daca nu depăşită, atunci, cel puţin desuetă. Ce poate face în aceste condiţii dascălul chemat să formeze oameni capabil să se integreze în societate? Poate, cel mult, spera că va reuşi să-l atragă de partea sa pe adolescentul rebel. Cum va realiza acest lucru? Propundu-i nişte lecţii în care el să fie personajul principal. Ceea vă propune proiectul nostru e un model de astfel de activitate. MOTIVAŢIA: v activitatea ni se pare importantă deoarece vine să

actualizeze şi să consolideze cunoştinţele elevilor legate de textul epic;

v lecţia dezvoltă gândirea critică, punând elevii în situaţia de a „ explora” propriile idei şi sentimente, ceea ce duce implicit la un schimb liber şi fructuos de opinii;

v metoda lecturii predictive antrenează elevii, eliminând plictiseala şi le oferă posibilitatea să observe mai atent arhitectura textului , înţelegând semnificaţia unor amănunte;

STRATEGIA DIDACTICĂ: METODE ŞI PROCEDEE: se vor folosi, alternativ sau combinat, metode şi mijloace precum: termeni daţi în avans, lectura predictivă, învăţarea prin descoperire, eseul de cinci minute; FORME DE ORGANIZARE A ÎNVĂŢĂRII: activitatea frontală alternativ cu cea pe echipe

245

CONDIŢII PREALABILE: majoritatea elevilor au cunoştinţele necesare; elevii lucrează bine după metodele gândirii critice; MANAGEMENTUL RESURSELOR ŞI TIMPUL: capacitatea de învăţare a elevilor, cunoştinţele lor anterioare, carioca, textul din manual, activitatea va dura două ore. BIBLIOGRAFIE: Jeannie L.Steele, Kurtis S. Meredith, Charles Temple, Promovarea gândirii critice, Fundaţia pentru o societate deschisă, 1998 EVALUAREA: observarea comportamentului individual pe parcursul activităţii DESFĂŞURAREA LECŢIEI EVOCAREA

Exerciţiu de facilitare a interacţiunii şi comunicării: Ce poţi face în vacanţa de vară atunci când te plictiseşti? Toate răpunsurile vor fi notate pe tablă.

Prin strategia „termeni daţi în avans”, elevii vor fi conduşi în lumea textului literar. Cuvintele-cheie sunt scrise pe tablă, iar elevii vor fi solicitaţi să creeze o poveste. Sarcina de lucru se va realiza individual. În final, se va alege câte o povestire pentru fiecare grupă. Aceasta va fi citită în faţa clasei. În funcţie de aplauzele primite, se alege cea mai bună poveste.

Timp de lucru 10 min. REALIZAREA SENSULUI Textul propus a fost împărţit în fragmente unitare ca

sens. Elevii primesc câte un fragment din textul propus. După lectura lui, li se cere să facă predicţii privind continuarea poveştii. Predicţiile se vor face la nivelul fiecărei grupe. Împreună vor completa tabelul predicţiilor. (vezi anexa 1) REFLECŢIA

Profesorul le cere elevilor să citească rezumatul acţiunii prezent în ultima coloană a tabelului, apoi să îşi imagineze o continuare a poveştii sub forma unei scrisori adresate autorului. EXTINDEREA

246

Elevii vor citi un fragment din nuvela Mendebilul de Mircea Cărtărescu ( teoria 1) şi vor stabili asemănări şi deosebiri între cele două texte.

OBSERVAŢII, OPINII, COMENTARII: v folosirea acestor metode îi încântă pe elevi; v Este o metodă cronofagă, dar am fost rezultatul e pe

măsura efortului depus; v elevii trebuie supravegheaţi în permanenţă pentru că

unii au tendinţa de a se sustrage efectuării sarcinilor atunci când se lucrează pe grupe;

v e greu să lucrezi folosind aceste metode cu un număr atât de mare de elevi;

Anexa 1 Ce se va întâmpla? Pe ce vă bazaţi? Ce s-a întâmplat?

Satul de altădată oglindit în Muzeul de etnografie

Înv. Verginia URSACHE Şcoala cu Clasele I-VIII Goşmani ,judeţ Neamţ

Muzeul satului este aşezat în partea veche a satului Goşmani, com. Români judeţul Neamt, pe care şi astăzi oamenii o numesc Bărc (după numele vechiului sat), în fosta şcoală a satului, construită în 1859, în timpul domniei lui Al. Ioan Cuza. Muzeul are un pronunţat caracter etnografic. Obiectele din muzeu formează ansambluri care înlesnesc cunoaşterea aspectelor caracteristice ale vieţii locuitorilor din această zonă.

247

Încă de la intrare, vizitatorii pot vedea lucruri care merită să fie aşezate în muzeu. Pe pereţi sunt scoarţe, ţoale, ţesături din diferite materiale şi cu modele diverse. Într-o incăpere sunt obiecte folosite cândva în gospodărie de către bărbati. O căruţă cu roţi de lemn se odihneşte, ca după o zi de muncă, lângă ciubăr, doniţă, chiuă, chilug, opinci, suman, secure, jug, otic, tânjală, plug, putină, baniţă, greblă, sfredel, gealău. O incăpere mai mare este amenajată ca o cameră ţără nească de acum câteva zeci sau sute de ani. Lângă laviţă e un război de ţesut ale carui iţe nu mai are cine să le încâlcească. Hainele din lada de zestre, frumos cusute, sunt aşezate pe un perete. O icoană şi un epitrahil vechi amintesc vizitatotrilor că pe aceste meleaguri au trăit intotdeuna creştini-ortodocşi.În faţa sobei, pe cărbuni stinsi de vreme, oalele aşteaptă să fie umplute cu sarmale. Covata, folosită cândva la frământat pâine sau la legănat copiii, se odihneşte acum pe un lăicer frumos ţesut. Chiperniţa, scăcita, sita, străchini şi alte obiecte de bucătărie sunt aşezate intr-un blidar. În aceeaşi sală se mai află şi ţăgii, sucală, răschitorul ,vârtelniţa, ciubărul, zolitorul, stative, vatale, iţe, slobozitor, intinzător, vergele, călcător, suveici, speteze. Vizitatorii pot afla ce este un meliţoi, la ce foloseau răschitorul şi cheptenii, cum arătau roata de tors, ragila, fuşalăii ,cheptenii, mosoarele care se pun pe alergătoare când se urzeşte. Muzeul cuprinde mobilier ţăranesc, ştergare agătate în jurul unor fotografii din vremurile trecute. Modul de executare al obiectelor este o dovada a simtţului artistic al locuitorilor din zona noastră. Vizitatorii pot afla date referitoare la tipologia satului românesc, a locuinţelor tradiţionale ,date referitoare la îndeletnicirile oamenilor, modul de organizare a unei gospodarii: suprafaţa de teren din jurul locuinţei- ograda, grădiniţa, dependinţele,( şura, cotetţul, poiata, zămnicul), grădina.

248

Casele ţăraneşti aveau două camere, tinda, chiler (la spatele casei), prispa şi acoperiş în patru ape. Cei mai nevoiaşi aveau o singură cameră care servea atât la pregătirea hranei cât şi pentru dormit. Casele aveau o singură intrare. În muzeu se găsesc şi obiecte de iluminat: lampa şi opaiţul. Obiectele expuse exprimă potenţialul uman şi natural al zonei, dintr-un anumit timp, arată gradul de dezvoltare socială, ocupaţiile oamenilor, posibilităţile materiale şi spirituale ale locuitorilor. Fotografiile dezvăluie date referitoare la ocupaţile oamenilor: cultivarea pământului,creşterea animalelor, albinăritul, industria casnică, sau marchează evenimente importante din viaţa locuitorilor. Privind meliţoiul, fuioarele de cânepă, ragila, cheptenii, fotografiile vechi atârnate pe perete (legate de muncile oamenilor) se pot explica vizitatorilor muzeului operaţiile prin care trece cânepa până ajunge in faţa stativelor: - se pune cânepa în apă, se acoperă cu pământ sau greutăţi, se lasă până se topeşte , cad frunzele şi rămâne numai tulpina; - se scoate din apă, se spală, se aşază in chite, se lasă la uscat la soare, se bate cu meliţoiul pentru a cădea partea lemnoasă (puzderia), ca să rămână firele; - hlandanii sunt folosiţi pentru obţinerea seminţei dar şi pentru firul mai rezistent necesar pentru frânghii, bice, odgoane. Locuitorii satelor de astăzi mai păstrează încă obiceiul de a-şi împodobi casele cu obiecte ţesute în casă. Patul din muzeu confirmă faptul că şi astăzi paturile sunt acoperite cu macaturi, cuverturi, picheri, ţoale, în funcţie de posibilităţile fiecaruia. La marginea patului se gaseşte prostirea cu horbotă pe margine. Feţele de masă – confecţionate din doua părţi, din pânză ţesută in casă erau şi sunt cusute cu motive geometrice sau florale.Cele doua parţi sunt unite între ele prin horbotă sau dantelă.

249

Materialele folosite pentru ţesut erau obţinute în gospodăria tărănească (cânepa, inul, lâna) Firul de cânepă sau de in se folosea drept urzeală dar şi ca băteală pentru obţinerea ţoalelor de cânepă, pentru saci sau pentru arie. Culorile pentru vopsirea materialelor necesare ţesutului se obţineau din flori de tei, coji de tulpină de nuc, şofran, coji de ceapă Şi astăzi mai sunt gospodine care mai practică acest mod de obţinere al culorilor. Stativele şi obiectele necesare ţesutului vorbesc despre arta ţesutului cu toate operaţiile necesare: urzitul cu urzitorul,nividitul-trecerea urzelei prin cotleţii iţelor si prin dinţii spetelor, introducerea firului in rost cu ajutorul suveicii, schimbarea rostului cu călcătorul care este diferit in functie de numarul de iţe cu care se lucrează, rularea materialului tesut pe sulul din faţă ,slobozirea urzelei de pe sulul din spate cu ajutorul slobozitorului. Vizitatorii, in special copiii, vor fi incântaţi să facă scule pe răşchitor, să depene sculele cu vârtelniţa, să facă ţevi cu sucala, să intre la ţesut în stative. Ţesăturile erau folosite pentru împodobirea caselor, pentru zestrea fetelor de măritat( zestre care era depozitată pe patul din odaia de curat- lucru care se menţine şi astăzi in casele de la ţară )şi pentru unele momente nefericite din viaţa omului- inmormantarea-. Tot in casă se confecţionau obiectele de imbrăcaminte atat pentru bărbaţi cât şi pentru femei. Privind costumele populare expuse în muzeu ne dăm seama de modul de viaţa al oamenilor, despre nivelul dezvoltării meşteşugurilor in zona noastra. Avem costume de sarbatoare, costume purtate la munca. Se observă diferentierea costumelor in functie de varstă. Muzeul este un loc potrivit pentru desfăşurarea unor activităţi şcolare si extraşcolare. Aici elevii găsesc diferite obiecte necesare dramatizarilor, costume naţionale, afla lucruri

250

referitoare la viaţa locuitorilor satului, învată să preţuiască frumosul, să respecte şi să păstreze tradiţiile si obiceiurile poporului nostru. Cei care îl vizitează, şi în special elevii, sunt încântati să descopere lucruri de a căror existentă nu ştiau până atunci Muzeul satului contribuie la dezvoltarea interesului pentru cunoaşterea, păstrarea portului popular românesc, a tradiţiilor şi obiceiurilor specifice poporului nostru, cunoasterea folclorului şi preţuirea acestuia.

VALOAREA EDUCATIVĂ A ELEMENTELOR DE ISTORIE LOCALĂ

Înv. Cojocaru Elena Şc. Nr. 2 Siliştea/ Români, judeţ Neamţ

„Trecutul este pretutindeni. Peste tot în jurul nostru sunt trăsături care, precum noi înşine şi gândurile noastre, au

antecedente mai mult sau mai puţin recognoscibile. Relicve, istorii, amintiri inundă experienţa noastră omenească. Fiecare

urmă specifică trecutului piere în cele din urmă, dar, luate colectiv, urmele lor sunt nemuritoare. Celebrat sau respins,

îngrijit sau ignorat, trecutul este omniprezent.” David Lowenthal

De la cea mai fragedă vârstă omul se simte atras de tot ce este în preajma lui, de casa, de satul sau oraşul în care locuieşte. Între el şi acest mic univers se naşte o legătură tainică, plină de o puternică încărcătură emoţională, care nu este altceva decât embrionul aprinselor simţăminte de mai târziu ale iubirii de patrie. Cunoaşterea spontană, mai întâi a mediului înconjurător, reprezintă punctul de pornire al unui şir de acţiuni conştiente care vor duce la consolidarea dragostei de patrie.

251

Dragostea de patrie se dezvoltă la elevi în egală măsură prin însuşirea cunoştinţelor de istorie, de geografie, ştiinţele naturii, literatură română, dar şi prin excursiile făcute, activităţile cultural-artistice, serbările şcolare, vizite la muzee istorice etc. Toate adâncesc procesul de învăţământ, oferind totodată posibilităţi suplimentare de acţiune şi implicit de îmbogăţire a cunoştinţelor şi de consolidare a convingerilor. Prin intermediul acţiunilor care se organizează în vederea cunoaşterii ţinutului natal, precum şi cu ajutorul unor relicve istorice locale se creează momente deosebit de emoţionante pentru elevi, care pot fi valorificate temeinic din punct de vedere educativ. Satul, oraşul, ţinutul natal, constituie o părticică din ţară, iar istoria lor reprezintă o parte integrantă din istoria patriei. Acţiunile organizate (vizite, drumeţii, excursii) pot avea un caracter ocazional, prilejuind elevilor momente de adevărată destindere sau pot fi organizate în funcţie de o tematică dinainte stabilită, când pe primul plan se află studierea unor locuri sau materiale documentare care contribuie la educaţia patriotică, la îmbogăţirea lor sufletească. Cunoscând trecutul şi prezentul locului natal, sub aspect istoric, formăm elevilor atitudinea de respect şi dragoste faţă de valorile materiale şi spirituale moştenite. Pentru valorificarea cu bune rezultate a elementelor de istorie locală în lecţii, se impune să oferim elevilor date cât mai reale, să respectăm particularităţile de vârstă ale elevilor, nivelul lor de dezvoltare individuală. Conţinutul educativ al acţiunilor menite să ducă la cunoaşterea ţinutului natal creşte în mod deosebit atunci când acestea sunt organizate tocmai pentru a studia unele descoperiri arheologice sau a marca anumite urme, locuri ori monumente de cultură materială şi spirituală, care pun în lumină evenimente istorice sau social-politice legate de trecutul şi prezentul localităţii şi împrejurimile ei.

252

Personal, la clasă, am integrat aspecte importante ale istoriei comunei Români, din jud. Neamţ, în istoria naţională, atunci când s-a studiat despre Comunitatea locală la istorie sau despre Orizontul local la geografie. Le-am spus elevilor că partea estică a satului Siliştea până în anul 1968, s-a numit Bârjoveni, că acesta a fost menţionat sub această denumire in anul 1432 şi că se află sub Gorodişte. Aceasta arată că se ştia de vechea aşezare întărită de pe dealul Cetăţuia. Satul mai este cunoscut şi sub numele de Lipoveni, deoarece domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare, în timpul campaniei împotriva lui Petru Aron a cunoscut localitatea şi a trimis aici câteva familii de lipoveni pentru a învăţa pe localnici meşteşugul grădinăritului şi pescuitului. Le-am vorbit elevilor despre şantierul arheologic din punctul Cetăţuia a satului Siliştea, comuna Români, judeţul Neamţ, şantier deschis la data de 9 iulie 2000 de profesorul universitar Neculai Bolohan de la Universitazea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi; Gheorghe Dumitroaia şi Elena Munteanu (C.M.J.Neamţ). Obiectivele cercetării pe Cetăţuia, au fost delimitarea suprafeţei locuite, clasificarea succesiunii stratigrafice, determinarea caracterului aşezării şi a etapelor frecventării acesteia, stabilirea rolului avut în cadrul culturii Costişa, definirea raportului cronologic dintre culturile Costişa şi Monteoru. S-au descoperit aici coaste şi cranii de bovideu, fragmente ceramice ce proveneau de la vase de mari dimensiuni, un vas întreg cu o singură toarta de mici dimensiuni, două obiecte de podoabă din sârmă de bronz, trei frecătoare de râşniţă, resturi de locuinţă. Gresiile cu aceeaşi structură ca şi fragmentele descoperite în stratul arheologic, fac parte din structura Cetăţii şi au fost folosite de populaţia de aici, în epoca bronzului. Le voi atrage elevilor atenţia că aşezarea Cetăţuia a fost semnalată încă din anul 1940 de către preotul Constantin Matasă în Cercetări din preistoria judeţului Neamţ (Buletinul

253

Comisiunii Monumentelor Istorice, fascicolul 90) şi menţionată, ulterior de către Ştefan Cucoş, în Contribuţii la repertoriul arheologic al judeţului Neamţ (Memoria Antiquitatis, XVIII,1992) şi că urmele arheologice atestă o locuire intensă şi aproape continuă în cea mai mare parte a epocilor. De fapt fraţi ai elevilor pe care îi învăţ acum au participat în perioada iulie 2000 - iulie 2007 direct, alături de studenţii de la facultatea de Istorie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi şi cercetătorul prof. Nicolae Bolohan la săpăturile arheologice care s-au făcut pe Cetăţuie. Am convingerea că acţiunile organizate cu elevii, menite să ducă la cunoaşterea ţinutului natal, la explorarea bogăţiilor folclorice, capătă adevărate virtuţi educative, deoarece participarea directă a elevilor la aceste activităţi face posibilă declanşarea unui proces lent, dar profund, de cunoaştere a frumuseţilor patriei, a trecutului şi prezentului poporului român, a valorilor lui perene.

Bibliografie:

Costachescu, M., Documente moldoveneşti din judeţul Neamţ Lowenthal, David, Trecutul e ca o ţară străină, Editura Curtea Veche, Bucureşti 1998 Matasă C., Cercetări din preistoria judeţ Neamţ (BCMI- fascicolul 90) Raportul prezentat de prof. Neculai Bolohan, Elena Munteanu, Gheorghe Dumitroaia în urma săpăturilor făcute pe şantierul arheologic Siliştea, jud. Neamţ

254

OBICEIURI LA STÂNA DE OI Inst. Violeta HARANGUŞ

Şc. Gen.Nr.2 Lupeni, Jud. Hunedoara Valea –Jiului, cea mai importantă bază carboniferă din ţară este situată pe cursul superior al celor două Jiuri. Este străjuită la nord de crestele munţilor Retezat şi Şurian, la sud de munţii Vâlcan şi Parâng. Jiul, ale cărui ape au săpat în mijlocul unor munţi dintre cei mai puternici, formează o vale fără asemănare, o adevărată cetate a naturii.Porţile cetăţii erau la nord prin strâmtoarea Băniţa ,iar la sud prin pasul Surduc. Locuitorii acestei cetăţi se numesc momârlani . Nu se stie precis de unde au primit această denumire. Se credea că este cuvânt de origine maghiară. Ulterior însă s-a ajuns la concluzia că acest nume a fost dat de italienii veniţi prin 1880 care au lucrat la coloniile muncitoreşti din centrele miniere care au început să ia naştere şi că prin cuvântul momârlani au denumit pe băştinaşi (locuitori de munte). Ocupaţia de bază a momârlanilor a fost cresterea vitelor, dar mai ales a oilor. Iata cu câtă dragoste şi mândrie povesteşte o momârlancă autentică unul dintre cele mai frumoase obiceiuri de prin partea locului, obicei legat tocmai de creşterea animalelor: măsuratul oilor. „Apăi dragii mei,eu de când mă ştiu cu vite m-am pomenit.La noi pe valea asta a Jiului,toţi oamenii ţîn vite,dar mai ales oi, că astea îs mai frumoase şi nouă ni-s tare dragi.Când vine primăvara şi trebuie să pleci cu ele la muntie, îţi creşte inima, nu alta. Şi apoi să vă spun eu cum îi la “ieşitu la muntie”. Cu două săptămâni înainte oile trăbă săturate bine ca să aibă lapte mult la măsurat.Pe lângă fân şi otavă, le dăm o dată sau de două ori pe zi pe sărări (un fel de lemn lung de 4-5 metri, cu picioare la ambele capete şi scobit la mijloc din care

255

oile mănâncă sare), cucuruz măcinat(păsat), seminţe de dovleac sau sfeclă. În fiecare sară avem grijă să le zbâlcim (mulgem) că mai sunt şi miei care nu sug tot şi laptele se pierde. Într-o duminică de la începutul lunii mai, se strâng toţi bărbaţii satului şi hotărăsc ziua când se pleacă la muntie.În dimineaţa de plecare la muntie, oile se boiesc (vopsesc).Se amestecă vopsea roşie, de obicei cu grăsime de porc sau cu răşină şi se fac pe lâna oilor anumite forme, fiecare cioban are felul lui de a le boi : unul face o linie linie lungă pe spinare, altul două puntie, altul linii oblice, asta pentru a le recunoaşte vara mai uşor. Şi înainte de a pleca cu iele le afumăm cu tămâie ,ca să fie ferite de joavine (animale sălbatice) şi de trăznete. Şi ciobanul îşi ia straiţa cu merinde, floiera şi boata şi le tiamă pe plai la dial, către muntie. La ora unşpe oile trăbă să fie toatie în faţa muntielui. Ciobanii se-ntâlnesc, dau mâna, scot plosca cu ratiu de prună, se cinstesc. Oile neobişnuite în ciopor, zbiară. Ciobanii se aşază apăi în grupuri şi povestesc. Fiecare se făleşte cu oille lui, ba câte unul mai şod (glumeţ) face câte o glumă. „Mă, Gheorghe, oile tale nu-s prea împăiate, or fost scurte coarnele la furcer (furcă) ,asta-i mă?” Oile care-s ţinute bine iarna, au lână frumoasă şi curată. Şi, primăvara când timpul se încălzeşte, începe să le crească o lână nouă, iar între pielea oii şi lâna cea veche se formează un strat de lână prin care foarfeca poate intra uşor. Atunci se spune că oile sunt împăiate. La oile ţinute rău, nu se formează acest strat de lână nouă şi vor trebui tunse peste lâna cea veche, iar vara când lâna cea nouă creşte,aceste oi apar ca “ muierile neperiate”. La ora 12 oile se bagă după strungi. Şi acum din câteva zeci de ciopoare s-a făcut o singură turmă mare, care mânată din urmă de ciobani, trece culmea muntielui şi coboară într-o poiană frumoasă înconjurată de fagi , unde se află stâna oilor şi strunga.Strunga e o bucată de loc îngrădit cu gard unde oile sunt băgate pentru a fi mulse. După muls oile sunt scoase

256

din nou la păşune şi a doua zi urmează să aibă loc, sărbătoarea cea mare, măsuratul oilor. Apoi în dimineaţa de măsurat,să vezi pe betele femei,ce mai aleargă,se scoală cu noaptea-n cap înainte de cântatul cocoşilor,ca să facă care mai de care tot felul de bunătăţi: ba o zamă de carne de miel, ba cureţi cu perişoare(varză cu sarmale), ba tot felu de pogăci (prăjituri) şi apoi îşi împodobesc fiecare strungăreaţa (găleata în care se mulg oile) cu ruji (bujori) şi iarbă creaţă (mentă). Pe la ora nouă îşi pun disagii cu povară pe cai şi apucă pe plai în sus. La ora 11, muierile trăbă să fie în muntie, ca să aibă timp să mai schimbe o vorbă cu bărbaţii, să le poruncească ce trebe să facă. „ Auzi tu, Mărioară, ie sama cum îmi scoţi oile! Pe Oaţişa cu doi miei şi pe bucălaia cu lână creaţă să le laşi la urmă că au laptie mult” (oile care au lapte mult sunt scoase ultimele din strungă). La ora doişpe, când s-a dat semnalul oile sunt băgate în strungă. Bărbaţii se aşează pe scaune (butuc pe care stă şi la spate alte două lemne pe care se razimă).Femeile intră în strungă, îşi caută oile şi se duc pe rând câte una la muls. În maxim două ore, mulsul se termină. Patru sau cinci ciobani pleacă cu oile şi se trece apoi la măsuratul laptelui. Se aşază doi bărbaţi jos, unul de-o parte şi altul de alta, lângă vasele de măsurat. Netezesc bine locul ca să fie drept. Alţii doi se aşază în spate, unul scrie pe carneţel şi altul semnează cu briceagul pe răboj( o bucată de lemn netezit frumos pe care se însemnează cu semnele specifice toată brânza, la fiecare om în parte). Se începe măsuratul în ordinea caselor de la un capăt la altul al satului. Măsurile sunt în felul următor: cea mai mare măsură este cupa, formată din 7 vedre, a doua măsură e viadra de 7 găleţi, apoi găleata de 7 cioiuri şi cioiul de aproximativ 1litru.

257

După ce se măsoară laptele la fiecare om, se strigă cu glas tare: „Vasile a lui Spăriosu : trei cupe, patru viadre şi cinci găleţi şi trei cioiuri.” După ce măsuratul s-a terminat, se întinde miasa, încep ploştile cu rătiu de prună să umble din mână-n mână. Se bea, se manâncă, apoi se-ncintă horile. Floierile cântă, totu-i numa veselie. Se aud numai chiuituri şi strigături: „Momârlanu-i momârlan Şi la muntie-i căpitan Că mulge oiţele Sărută baciţele.” „Sunt fecior de momârlan Stau în codru câte-un an Cate-un an şi câte-o lună Că-s făcut de mamă bună.”

Sau „Hai mândro cu mini la muntie Să-ţi dau turma de oi multie Să-ţi mai dau ş-un gruş de caş Şi-o gură de ciobănaş.” Dar soarele coboară-ncet spre asfinţit, sara se lasă şi fiecare se pregăteşte să tunie(să coboare) acasă unde-l aşteaptă alte griji şi alte trebi. Pe plai la vale mai povestesc: „Măi că bine-or stat oile lu’ Ion din vale!Tot oaia şi viadra!(o oaie buna trebuie sa aibă un litru sau chiar mai mult de lapte)”.Sau altul zice: „No, mârzările le-am aşezat.Acu’ să videm ce facem cu stărpile (oile care nu au lapte – mieii şi berbecii).”

258

Peste două săptămâni urmează să plece şi ele pe munţi înalţi, mult mai departe decât mârzarile. Înainte cu două zile de plecarea sterpelor, mieii se însemnează la urechi. Se taie cu foarfeca în urechie diferite forme. Fiecare cioban are semnul lui: crestătură în dreapta, tieşitură în stânga (sau stânga retezată) şi dreapta cu potricală (instrument de găurit prin tăiere). Se însemnează ca să le poată cunoaşte mai bine, deoarece aici se strâng de la mai multe stâne, peste 1000 de oi. La sfârşitul lui iunie are loc miţuitul mieilor. Plecăm dimineaţa din sat, toţi călari pe cai, muieri si bărbaţi.Luăm cu noi merinde şi cojoace pentru că la muntie e frig, ploaie şi îi bură (ceaţă). Şi apoi, dac-aţi fi sara, să vedeţi când se-ncintă focurile pe sub poalele brazilor şi încep floierele să cânte, ţi-ar da-n gând să nu mai pleci de acolo niciodată. Şi-apoi dimineaţa-n zori încep munca cu toţii. Tăiem jipi (jneapăn) şi întierbăm un obor. Când oborul e gata, băgăm mieii în el şi fiecare-şi caută mieii şi se apucă să-i miţuie (tundă), după care urmează, iar cânt şi veselie, iar spre sară tunăm acasă la ale noastre trebi. Dragii mei asta este viaţa şi obiceiurile noastre de la muntie, da-i frumoasă, foarte frumoasă. Bătrânii noştri, de mult spuneau că sărăcia din casă numai cu vitele o poţi scoate. Noi am continuat tradiţia locurilor de aici, păstoritul care se face din moşi-strămoşi şi am dori ca şi cei tineri să îndrăgească această ocupaţie şi s-o transmită mai departe fiilor şi fiicelor lor ca să nu se piardă niciodată.”

Bibliografie:

Material cules de la Pavelonesc Marioara cu sprijinul d-lui inv. Udrea Petre.

259

Valorificarea elementelor locale de istorie a poporului

Înv. Manolache Cristina Şcoala cu clasele I – VIII Nr. 1 Tărhăuş, Ghimeş-Făget

din Nou Muzeu de tăcere grăieşte mereu esenţă, tradiţii şi resturi de eu, în sat de trecut şi-n sat de prezent timpul e mut, iar spaţiu-i absent. Origini trădează un sat primitor. Poetul visează în versuri de dor. Trăieşti ce-a murit cândva într-un sat. Un mit veşnic viu e azi rechemat de rustic-un vis prea des părăsit Ascuns paradis, din nou m-ai trezit. (Teodora – Magdalena Maftei studentă Universitatea Hyperion)

„.... A fi român înseamnă o dragoste şi o opţiune“ spunea Nichita Stănescu; pentru unii

260

dintre noi a fi român este o întâlnire cu trecutul, iar pentru un creştin a fi român este de fapt o întâlnire cu Dumnezeu.

Specificul naţional e totuna cu sufletul neamului, care e în fiecare dintre noi, ne dă continuitate şi durată istorică, este chipul cu care ne întrupăm pentru alte neamuri.

Să nu nesocotim istoria patriei şi să-i redăm locul ce i se cuvine mai ales în şcoală, deoarece istoria cuprinde toate la un loc: limba, cultura, tradiţiile, oamenii şi cei de ieri şi cei de azi, dar şi pe cei ce vor veni.

Marele istoric Nicolae Iorga a scris: „Puneţi copiii în faţa monumentelor în care este încorporată istoria.... şi în felul acesta istoria poporului nostru nu va fi o materie de învăţat pe de rost azi şi de uitat mâine, ci un element de putere şi de iniţiativă în sufletul fiecăruia dintre noi.“

În formarea şi cristalizarea la vârste mici a sentimentului naţional care se naşte în familie, creşte şi se dezvoltă cu vârsta, un rol important îl are mediul înconjurător, locul primelor jocuri, reuşite, bucurii. De aici, necesitatea cunoaşterii directe a elementelor de istorie locală: locuri, monumente de artă, unelte de muncă, folclorul şi meşteşugurile practicate. Aceste elemente de istorie locală sunt demne de luat în considerare pentru că ele acţionează cu intensitate asupra elevilor, îi impresionează, le sunt apropiate şi adesea utile în experienţa lor de viaţă.

De o mare importanţă este ca, în predare elementele de istorie locală să nu fie izolate de faptele şi evenimentele istorice care fac obiectul istoriei naţionale. Aşa cum Istoria României nu

261

poate fi înţeleasă dacă o privim izolat, dacă nu o integrăm în istoria universală în general, tot aşa şi elementele de istorie locală rămân neînţelese dacă nu sunt parte a istoriei naţionale.

Cunoaşterea trecutului ţării noastre, a vieţii strămoşilor, a luptei lor pentru independenţa naţională şi dreptate socială, cunoaşterea culturii materiale şi spirituale create în trecut şi în prezent devine mai clară, mai profundă şi mai temeinică prin folosirea în predarea istoriei naţionale a elementelor de istorie locală.

Elevii se conving că oamenii din fiecare oraş sau sat şi-au adus contribuţia la constituirea istoriei.

Excursiile, vizitele prin ţinutul natal reprezintă calea cea mai importantă pentru a-l pune pe elev în contact cu trecutul şi mai ales cu prezentul localităţii din care face parte. La acestea se pot adăuga studierea unor documente accesibile elevilor, fapte din trecut povestite de către bătrâni, albume, audiţii etc. Ne aflăm în faţa unei varietăţi mari de material, care poate fi folosit în procesul de învăţământ şi anume: - material narativ (relatări asupra unor evenimente istorice concrete); - material folcloric (înfăţişează în imagini artistice: poezii, cântece, proverbe, zicători nu numai obiceiuri şi tradiţii, ci şi modul de viaţă al poporului, fapte eroice, bucuriile şi durerile); - material beletristic (literatura cu caracter istoric); - material documentar (actele de provenienţă publică sau particulară care cuprind date istorice);

262

- material arheologic (unelte de muncă, armele, podoabele, monedele şi medaliile descoperite prin săpături); - monumentele istorice (construcţiile cu valoare istorică deosebită, edificiile care reprezintă tradiţia unor fapte importante sau evocă mari personalităţi culturale); - reprezentări grafice (tablouri istorice, fotografii, desene, harta istorică locală).

Se impune o valorificare inteligentă a potenţialului istoric local de care dispune din plin fiecare localitate a ţării noastre.

Scopul: demonstrarea prezenţei şi continuităţii populaţiei geto-dace în zona Bacăului, pe baza materialului arheologic descoperit în regiune şi în împrejurimi.

Prezentarea unui fragment de ceramică geto-dacică dintr-o strachină descoperită la Răcătău (jud. Bacău). Prin observare directă şi dialog cu elevii au fost evidenţiate: materialul din care este făcut obiectul (argilă), modul de modelare (la roată), ornamentaţia (simplă), utilitatea vasului (casnic), precum şi marea valoarea arheologică ce atestă prezenţa populaţiei geto-dace în această regiune, vechimea meşteşugului olăritului şi gradul lui de dezvoltare la acea dată, precum şi gustul evident pentru ornamentaţie.

Bacăul şi împrejurimile lui oferă o multitudine de elemente istorice, care pot fi valorificate cu succes de către fiecare învăţător atât în scop informativ cât şi în scop educativ.

Bibliografie: „Viitorul la pătrat“, Nr. 7-8/2006, Editura Casa Panda, Iaşi

263

„Istoria românilor“ – manual pentru clasa a XII-a „Managementul culturii“, Maria Moldoveanu, Editura Expert, Bucureşti

Valorificarea specificului naţional în opera lui Valeriu Anania

Universul spiritual al spaţiului mioritic Prof. Alina Safta

Şcoala Tudor Vladimirescu Lucian Blaga afirma: ,,Solidaritatea

sufletului românesc cu spaţiul mioritic are un fel mulcom, inconştient, de foc îngropat, nu de efervescenţă sentimentală sau de fascinaţie conştientă...Spaţiul mioritic face parte integrantă din fiinţa lui. El e solidar cu acest spaţiu, cum e cu sine însuşi, cu sângele său şi cu morţii săi.” Cristina Tacoi definea metaforic esenţa fiinţei poporului nostru aşa cum inegalabil a conturat-o Valeriu Anania ,,Valeriu Anania, urmaş al spiritualităţii rapsozilor străbuni, depozitar rafinat şi în acelaşi timp simplu al lirismului autentic, a scris poemul păstorilor de pe aceste meleaguri, ,,Mioriţă nouă” ecou vibrant al celei de o vârstă cu neamul.”

Mioriţa-poem dramatic despre viaţă şi moarte scrisă de Valeriu Anania aduce în prim plan specificul unui popor, valorifică obiceiurile, tradiţiile, supersiţiile care sunt păstrate din generaţii în generaţii şi concepţia despre viaţă -moarte.

264

,,Este descris într-un mod unic universul spiritual al spaţiului mioritic” D. Săraru

Plaiul este acel loc specific poporului român în care poveştile, basmele prind viaţă, este tărâmul din care românul îşi trage seva şi în care renaşte. Plaiul şi ciobanul reprezintă, în viziunea poporului român, puritatea şi optimismul. Termenul se încarcă de muzicalitate şi conotaţii diverse de-a lungul timpului. Plaiul simbolizează eternitatea poporului, frumuseţea lui de basm. Acelaşi plai se încarcă de noi şi noi conotaţii în ,,Mioriţa” lui Valeriu Anania ,,Tabloul V debutează cu prezentarea spaţiului simbolic – “Pe-un creştet de plai. Loc de horă”; Tabloul VII debutează tot cu prezentarea spaţiului: “Pe-o coamă de plai.” Acest motiv al coborâtului apare de la început, dar şi în alte capitole cu altă simbolistică: „Flăcăi şi fete coboară-n şirag, cu nelinişti jucate pe chipuri. Cătălina urcă-ncet, anevoie.”

Spaţiul este acelaşi: “Pe-o gură de rai” şi el face parte din fiinţa unui popor. Plaiul, loc simbolic şi mirific este văzut ca un destin, este loc al bucuriei vieţii şi al morţii. Aduce cu el cântecul etern al sufletului de român. Dar, Mioriţa pare acea carte a unui popor în care se nasc superstiţii, tradiţii, blesteme, concepţii ale românului în faţa vieţii şi morţii. Este un poem despre viaţă şi moarte, pendulare care este văzută ca un joc, este o continuare a baladei populare, dar destinul eroului stă tot sub semnul tragicului.

Sunt asemănări între balada populară în varianta lui Alecsandri şi cea a lui Anania (descrierea bătrânei, căutarea, disperarea mamei).

265

Zoe Dumitrescu Buşulenga afirmă în prefaţa la ,,Mioriţa”: ,,Într-o baladă de o rară simplitate, de concentrări extreme ale imaginii şi cuvântului, ale mijloacelor prozodice, se strânge întreaga viziune despre lume a păstorului aflat în mijlocul cosmosului şi înrudit, tainic şi lăuntric cu el.” Moartea o întâmpină ca şi Moldan din poemul lui Anania cu ,,simplitate firescă şi o înconjură cu poezie, dându-i sensul alegoric al nunţii.” ,,Ciobanul prin nuntire atinge cu fruntea lui cerul”, dobândind eternitate.

Ciobănaşul din poem vrea să trăiască viaţa, să se desăvârşească prin dragoste şi nuntire. Tot felul de practici par să-l împiedice pe erou, se luptă cu ele, cu destinul şi biruie viaţa cea dincolo de fire. El priveşte viaţa şi moartea ca un joc pe care-l joacă toţi: ,,Hai, la joc, la nuntă”. Într-o formă sau alta, viaţa continuă prin ,,altoi”. Eroul este împlinit într-o anumită măsură, pentru că se aude bătând inima dincolo de tăcerea morţii. Personajele sunt individualizate, au nume simbolice.

Suspansul captivează atenţia de-a lungul baladei. Chiar şi mama se revoltă împotriva fiului şi-l blesteamă. Până în final, eroul nu-şi poate îndeplini destinul dacă nu este dezlegat de blestem.

Mioriţa prezintă dragostea ca mod de împlinire şi numai una este aleasă în ciuda oricărui preţ. Sunt câteva obiceiuri descrise aici: alegerea iubitei, peţitoarea care are rol important, complotul, moartea văzută ca joc, blestemul puternic al părinţilor, pierderea şi regăsirea unui

266

prieten de suflet, cumpărarea în mod simbolic a iubitei printr-un obiect foarte scump...

În acest poem se regăsesc câteva motive specifice creaţiilor populare: alegerea miresei, iubita este ,,A munţilor crăiasă!”; peţitul; predestinatul – unul este cel ales; sortitul-este cel sortit morţii ,,Astă seară, cel ce vede/Sufletele celor morţi/E sortit să moară”; jurământul; blestemul mamei ,,Şi-al ei să fii!/ Al lui ducă-se-n-pustii!/Praf şi pulbere!...Căruntă/Iarba s-o aveţi!...La nuntă/S-auziţi cântat de cuc!...”,,Te trage aţa!” cumpărarea miresei; ritualul mătrăgunei; ritualurile nunţii; complotul: Lavru ,,Mă, două turme de mioare/ Cu-o văduvă, şi fată mare...”; jocul bătrânului Novac cu moartea ,,Ea, Crăiasa, ea, frumoasa,/ Scumpa, săruta-i-aş coasa/De lumină!”; mântuirea prin dragoste ,,Jur pe Dumnezeu/Că dragostea mea/Viaţă o să-ţi dea!/Viaţă, ţie!; motivul stelei căzătoare ,,Că la nunta mea/ A căzut o stea...”; apusul de soare care sugerează moartea- ,,Azi, pe la-nnoptat,/Tu vei fi aflat/ Că m-am cununat/Cu-o mândră crăiasă,/A lumii mireasă”; nunta de taină a îndrăgostiţilor; binecuvântarea; motivul măicuţei bătrâne; ursita de inele-blestem; comuniunea om–natură; puterea blestemului; trimful vieţii după moarte. Încă de la început, întâmplările de la stână stau sub semnul morţii implacabile.

Lavru este cel care prevesteşte că moartea stăpâneşte atmosfera de la stână: ,,La stâna asta pute –a moarte./...Miroşi doar duh de putregai./...Ia semn cu semn:/ Vezi tu spre nuntă vreun îndemn?”

267

Aceste motive valorifică aspecte importante din viaţa tinerilor ciobănei şi ciobăniţe.

Laitmotivul operei este nunta-simbolizată şi de inel-împlinire, călătoria ritualică spre nuntă-moarte. Este dominantă alegoria nuntă-moarte: nunta este văzută prin moarte şi moartea prin nuntă. Astfel, Cătălina simte că are loc nunta ei când îi binecuvintează pe cei doi. Cuvintele ei sunt ca un motto: ,,Ştiu acum: moartea ne-nvaţă”...,,Trăiesc azi, ca niciodată/ Nunta mea adevărată”. Cuvintele cheie sunt: nuntirea, inima care se repetă de 11 ori, ,,dor”, moarte şi Joi- care simbolizează pierderea, dispariţia.

Timpul este neprecizat, ,,cândva”, dar o singură zi apare Joi, Joia Mare, care se regăseşte şi în tradiţia ortodoxă-Joia Patimilor –care este zi de doliu. În ,,Mioriţa” apare în tabloul I ,,e pomană. Da-i şi-un joc” şi când Cătălina se simte legată de soţul ei dispărut mai mult decât oricând: ,,Fac lumină într-ascuns?/ Joi era...Şi m-a străpuns/ Dor de el”.

Deşi axa temporală este ridicată la rang de simbol ,,Cândva, demult”, totul parcă se înfiripă sub ochii cititorului, pentru că se vorbeşte de dragoste, de moarte, de viaţă şi se redă concepţia românului faţă de acestea. Numele eroilor par cunoscute, dar sunt neobişnuite sau simbolice: Mioriţa, Moldan... Personajele sunt: Mioara- Mioriţa-care semnifică oiţă tânără sub doi ani; Moldan –are radical, MOL-moale, ceea ce sugerează încrederea în oameni şi lipsa unor iniţiative care ar putea să-l salveze; Cătălina- Ecaterina, din gr. ,,care loveşte de departe”; Roiniţa- de la Roi-boier moldovean; Mărgărita-

268

Margareta, din gr. perlă; Vrâncu, probabil de la Vran din sl. care înseamnă corb negru; Băluşca, de la Băl-adj. alb, blond, drag sau mai degrabă de la Bal-subst.bală-fiară sălbatecă; Mitrel, se aseamănă cu Mitrofan-nume afectiv cu posibile implicaţii devoţionale şi gr. Mithrophanis-compus cu semnificaţia mamă torţă, în medii monahale ecleziastic Metrofan, Mitrofie etc. ; Lavru, probabil de la Lavră, lavre-mănăstire mare din unele ţări ortodoxe, unde călugării locuiesc în chilii construite la distanţă unele de altele, în felul caselor unui sat-din sl. lavra. Mioriţa este o metaforă a ciobanului, a fiinţei unui popor, în plan simbolic sugerând puritatea, statornicia, armonia, frumosul, valoarea. Limbajul este simplu, plin de armonie, se folosesc cuvinte simple, populare specifice acestei lumi milenare. Dar, prezentarea acestei lumi se face într-o lumină modernă. Este o continuare a simtirii, a spiritului, un destin raportat la ipostaze de viaţă. Lirismul poetic din descrierea obiceiurilor dă valoare acestui poem. Dincolo de cuvinte populare, obişnuite, folosite pentru descrierea obiceiurilor se află sintetizată filozofia vieţii. În simplitatea ei, viaţa este descrisă în mai multe ipostaze, axe primordiale. Planurile sunt împărţite în două: o lume a tinerilor, care cred în aceste practici străvechi şi o lume a bătrânilor care pare încremenită, liniştită. Destinul este văzut ca un joc presărat de ritualuri.

Elementele ritualice imaginare se împletesc cu cele reale. Astfel: reale-fata, Mioara se confesează schimnicului, prezentând antitetic pe cei doi flăcăi: ,,Mă zbat/ Între doi flăcăi.../ Unul

269

mă iubeşte/ Altul mă râvneşte/ Unu-n vis mă cheamă,/ De-altul mi-este teamă,/ Unu-i zare blândă/ Altu-mi stă la pândă”...Răspunsul schimnicului este : ,,Alta-i viaţa lumii”, ceea ce evidenţiază că aceste preocupări sunt efemere, omeneşti, experienţe ale vieţii, nu desâvârşirea sufletească. Moldan îi cere binecuvântarea: ,,Mamă, punem început/ Vieţii: Binecuvintează!/ Viaţă ai vrut./ Viaţa e trează/ În copiii tăi cei vii. Urarea este cea populară:,,Ceasul bun! Trăiască mirii!” Blestemul meu/ L-a ucis...N-aş vrea să-l doară/ Că-l ucid a doua oară./ Nu!...Ai grijă de altoi!”; obiceiul de a li se închide ochii după moarte) şi imaginare- predestinarea, destinul implacabil: ,,De-i voi fi mireasă/ Eu sunt cea aleasă/ Să mi-l duc în moarte/ Eu...” A lumii mireasă./ Că la nunta mea/ A căzut o stea”.

Limbajul face ca acţiunea să se plaseze într-un timp prezent şi să se apropie de stilul cult în care sunt valorificate procedeele populare. Se folosesc cuvinte şi expresii populare: lele, deşte, chioară, ciosvârtă, codârlă, luneci, şerpar, sufletul burghiu, ,,Să-ţi fac punte”, ,,Îl mânci” ...

Moldan îşi caracterizează iubita (asemănarea fiinţei iubite cu o floare este des întâlnită în creaţia populară): ,,Găsit-am la voi în ţară /Această floare rară, /Sortită să-nflorescă /Fără să rodescă /Atunci cu dinadins (,,Inima –n mine s-a aprins /Şi-am scos floarea, în alint, /Cu lopăţica de argint /S-o duc în grădina mea,/S-o stropesc cu dragostea, /S-o lumin /Cu suflet lin, /S-o-ncălzesc cu inima.” Floarea sugerează gingăşia puritatea şi, de aceea, o compară pe iubită cu o floare rară. În caracterizarea iubitei se

270

regăsesc figuri de stil care redau gradat frământarea şi grija: dragostea-inima şi lumina sunt atributele manifestării dragostei. În poemul ,,Mioriţa”, eroii doresc o împlinire în viaţă prin nuntire şi în acest scop îşi concentrează toate forţele. Destinele parcă sunt legate prin miracolul cuvântului. Cuvântul ia forma unui descântec, unui ritual, unei confesiuni. Pare o poezie a pământului, care devine o forţă. Replicile sunt scurte, domină frământările sufleteşti, întrebările. Acestea devin lungi, cu formă poetică, cu figuri de stil când sunt descrise ritualiri. Personajele în jurul cărora se conturează acţiunea operei sunt: Moldan, Mioara. Ei sunt cei aleşi, şi se reliefează prin frumuseţe fizică şi morală. Personajele sunt simbolice şi redau aspectele vieţii aparent liniştite de ciobani.

Mioara - este personajul feminin care simbolizează frumuseţea fizică şi morală. Ea este ciobăniţa tânără cea aleasă, predestinată. Moldan o descrie ca fiind o frumuseţe neobişnuită, identificând-o cu minunea natură. ,,A munţilor crăiasă! Văd în ea /O stea crescută-n creştete de ţărmuri. /Tu n-o priveşti? Te uiţi la ea şi-nmărmuri. /Cosiţa ei, zuluf lângă zuluf, /Îţi oglindeşte sufletul ca-n puf./Pe ochii ei, păiş de gene lungi /Te face suferinţa s-o alungi. /Sprâncenele, umbrite curcubeie /S-apleacă-n apa ochilor, s-o beie. /I-i gura de pârâiaş cu salbe /Ce-şi saltă râsul printre pietre albe. /Obrajii ei sunt pajişti cu aglici, /Şi sânii, boragicuri cu furnici. /Iar trupul ei, un lujer de răsură, /Privirea ţi-o abate şi ţi-o fură. /Când merge ea,

271

toţi ochii-i sunt prietini, /Şi-auzu-ascultă legănări de cetini. /Şi sufletul i-i proaspăt, ca un plai. / Minunea asta, mamă, o aflai, /Şi-n vatra ta, ca noră, ţi-o aduc.”

El simte că ea este aleasa cu întreaga fiinţă: ,,O ţin de mână /Şi inima i-o simt zvâcnind în deşte... /Hai, spuneţi voi, nu mi se potriveşte? ... /Frumoasă mi-i crăiasa vieţii mele!”

Arta poetică evidenţiază un portret unic, de o frumuseţe uimitoare, pentru că elementele naturii se împletesc cu cele cosmice. Fiecare detaliu este asociat unui element al naturii sugerând unicitatea. Mama îi dezvăluie copilului acele norme impuse de timp, concepţii, trai, accentuând faptul că altele sunt ,,calităţile” pe care trebuie să le aibă: ,,Că nu cu gene lungi /Astâmperi foamea vieţii!...Moldane, fie mândră!, dar să-mi fie /Pătrunsă de văzduh şi zdrăvenie! /Să fie, mă, pietroacă! Brad cu bolduri! /Să-şi simtă vârtoşenia prinsă-n şolduri, /Şi pântecul, înfometat de rod!” ... „Să ştie tâlcul vieţii şi să-l vrea!” Statutul său social este prezentat direct de Lavru, care accentuează faptul că este şi frumoasă şi bogată: „MIOARA n-are doar un ied, /Ci două mii de oi pe plai /Şi-afară de-asta, jeregai /De frumuseţe!Te usucă!” şi de Vrâncu: „Dar ce faci /Doar cu mândreţea?” Vrâncu doreşte să câştige fruntăşia între ciobani şi bani. Motivul complotului-Cătălina îl caracterizează pe Moldan „Om să ia! Om tânăr, plin /De putere şi de mană!”

Impresionantă este confesiunea eroului înainte de nuntă, când, deşi rănit, încercă să îi stingă suferinţa: „Hai la nuntă, hai” este laitmotivul care accentuează tragedia, eroul

272

primeşte la nuntă moartea. Spaţiul este de basm, ireal: „Pe-o gură de rai! /Parcă s-au deschis /Porţile spre vis...” Eroul descrie parcă plecarea din această lume şi integrarea în univers: „Zarea se deschide.../Şi din omenesc /Mă desprind şi cresc...Ca un nor din mare...”, eternizându-se. Ca şi în baladă, eroul descrie nunta sa cosmică ca o alegorie nuntă-moarte. Dincolo de durere, el vrea să-şi trăiască nunta: ,,Vezi cum mi se-arată/ Nuntă pe-nserată?”

Cătălina este măicuţa bătrână dintotdeauna care îşi plânge fiul şi care îl caută, sperând să-l ferească de destin. Moldan o descrie lui Mitrel: ,,Şi de-ai întâlni /Măicuţă bătrână /Cu brâul de lână /Tu să-i spui curat /Că-s fecior bărbat, /Că-n dragoste zbor /Şi stau să mă-nsor /Cu-o mândră miresă, /Peste munţi crăiasă, /Care o să-i fie /Vad de seminţie /Aprigă-n vecie, /Aşa, ca-n poveşti. /Şi să-i mai grăieşti/ Că la nunta mea /Va-nflori o stea; /Nunul meu şi nuna /Mi-or ţine cununa; /Mândri fecioraşi /I-oi avea nuntaşi; /Preoţi de cei mari /Zeci de lăutari/Vin şi veselii,/Cânturi şi făclii... /Să ne dea lumină. /Du-te, Mitre, Du-te!”

Participanţii la nuntă spre deosebire de balada populară ţin de real, ceea ce sugerează că nunta este una obişnuită. Peţitoare este o păstrătoare a tradiţiilor, dar are şi darul de a cunoaşte şi interpreta anumite stări ale sufletului. Cuvintele ei se aseamănă cu cele ale unei descântătoare. Ea apare de la început până la unirea celor doi. Mioara va învinge moartea prin nuntă, prin viaţă, căci înlăuntrul ei este viaţă.

273

Arta de mare dramaturg a lui Valeriu Anania răzbate prin versul popular, prin cuvinte simple care sondează adânc sufletul unui popor care nu-şi poate uita niciodată specificul.

Bibliografie:

Alina Safta, ,,Pelerinajul sinelui”, Editura Transversal, Târgovişte, 2007, pg.36, 50. Valeriu Anania, Mioriţa - poem dramatic între viaţă şi moarte”, Editura Dacia, Cluj –Napoca, 1999. Valorificarea textelor literare cu conţinut

istoric în ciclul primar Înv. Ioana NEAMU

Şcoala „Liviu Rebreanu” Mioveni, judeţ Argeş În clasele primare, elevii vin zilnic în contact, la orele de citire sau lectură, cu texte ale unor scriitori importanţi care evocă momente din istoria zbuciumată şi glorioasa a acestui neam. Prin conţinutul acestor texte elevii află despre faptele de vitejie ale înaintaşilor şi pot stabili calităţi excepţionale ale eroilor: ascuţimea intelectuală, spirit de iniţiativă, voinţă puternică, curaj, spirit de sacrificiu, optimism, modestie etc. Aceste cunoştinţe uşurează mult înţelegerea cursului sistematic a istoriei patriei pe care elevii îl parcurg în clasa a IV-a. Lecturile cu conţinut istoric, prin volumul bogat de reprezentări ale faptelor şi evenimentelor istorice, pregătesc elevii pentru înţelegerea principalelor probleme ale istoriei patriei noastre, pentru învăţarea noţiunilor de istorie cu care elevii se vor întâlni în clasa a IV-a. Totodată ele îi pot ajuta pe

274

elevi sa înţeleagă mai bine sensul unor procese ale contemporaneităţii. Ţinînd seasma de faptul că în clclul primar funcţia educativă a conştinţelor de istorie este prioritară şi că formarea unor reprezentări şi noţiuni istorice este determinată în mare măsură de existenţa unui fond afectiv corespunzător, este firesc ca abordarea textelor de citire cu conţinut istoric să se facă în aşa fel încât aceasta să aducă o contribuţie sporită la educarea patriotică a elevilor. Cunoscut fiind locul şi rolul istoriei în procesul complex de formare a personalităţii umane, o sarcină deosebit de importantă ne revine nouă, dascăşilor, în perfecţionarea continuăa a măiestriei pedagogice, în realizazrea unor lecţii atractive, de un înalt nivel şi cu profunde valanţe educative. În acest sens am folosit cu rezultate bune şi foarte bune testele şi fişele de lucru. Aceste fişe mi-au confirmat nivelul de cunoştinţe, modul în care elevii reuşesc să interpreteze noţiunile istorice, mi-au demonstrat în ce măsură aceste noţiuni contribuie la dezvoltarea vocabularului lor. Procesul formării noţiunilor de istorie ca instrumente operaţionale ala gândirii are loc concomitent cu dobândirea cunoştinţelor de istorie reprezintă un proces complex şi îndelungat. Acest proces cuprinde deopotrivă latura intelectuală, afectivă şi volitională, care se realizează prin lecţii şi activităţi extraşcolare. Formându-se noţiunile care dau imaginea patriei, se asigură şi cunoaşterea poporului nostru, care s-a definit de-a lungul existenţei sale milenare. Noţiunea de patrie intervine încă din primele zile de şcoală, când elevii află, prin intermediul unor poezii sau cântece, despre bogăţiile şi frumuseţile ţării. Dar această noţiune este încă neclară în mintea lor, folosind-o în mod mecanic în exprimare, fără să-i priceapă înţelesul real. Pentru a scoate din mediul abstractului acestă noţiune întâlnită atât de des în activivtatea micului şcolar, căruia îi este specifică o

275

percepere concretă a faptelor şi lucrurilor, învăţătorul are la îndemână o mulţime de mijloace. Printre acestea amintesc fotomontajele cu vederi din ţară. Am supus observaţiei elevilor de clasa I fotomontajul, în cadrul orei de literatură pentru copii. După observarea directă şi individuală s-a trecut la observarea organizată a fiecărei ilustraţii în parte. Le-am cerut elevilor să formeze propoziţii despre cele observate. Ei au formulat propoziţii simple, după care le-am explicat că toate cele observate sunt frumuseţi şi bogăţii din diferite oraşe şi sate ale ţării. S-a concluzionat că ţara noastră este o ţară bogată şi frumoasă, iar datoria fiecărui locuitor al ei este de-a o iubi şi, la nevoie, de a-şi da viaţa pentru apărarea ei. Am precizat că ţara în care trăim este patria noastră. Elevii au arătat ce cuprinde patria noastră (oraşe, sate munţi, ape, câmpii, dealuri, păduri etc.). În clasa a II-a noţiunea de patrie îşi amplifică sfera, ea incluzând noi elemente ca: dragostea de patrie (patriotismul), sacrificul suprem pentru apărarea patriei (eroismul) etc. Un rol important pentru formarea acestor noţiuni îl ocupă portretul personajelor istorice. În lecţia Aşa era Mihai-Vodă, după Dumitru Almaş, am pornit de la portretul acestui domnitor. În timp ce elevii priveau portretul am precizat că Mihai Viteazul a fost conducătorul românilor, că a purat multe lupte cu turcii şi că, învingându-i, a reuşit să menţină ţara liberă. S-au făcut observaţii asupra trăsăturilor lui fizice (privirea aprigă, dârză, fruntea gănditoare, ţinuta maiestuoasă). Formarea noţiunilor de patriot şi erou se face prin alte texte cuprinse în manualul de clasa a II-a: Mama lui Ştefan cel Mare, Preda Buzescu etc. În formarea acestor noţiuni se pune accentul mai mult pe notele generale ale acestora şi mai puţin pe cele particulare şi individuale, lucru care se face în clasa a III-a şi a IV-a. Lecţiile trebuie astfel selectate încât copiii să înţeleagă că pentru strămoşii noştri patria a constituit lucrul cel mai sfânt, pentru apărarea căreia sacificau totul.

276

În texte există câteva fraze care rămân întipărite în mintea levilor. De exemplu: Dacii nu se tem decât de cer, să nu cadă pe ei (fraza care sugerează eroismul acestui popor şi hotărârea de a-şi apăra ţara) sau Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul (este exprimată ideea de vitejie, patriotism şi modestie). Se poate folosi harta istorică, arătând elevilor Moldova lui Ştefan ce Mare, Ţara Romănească a lui Mirecea cel Bătrân sau transilvania cu Alba Iulia unde a triumfat Mihai Viteazul, unind pentru prima dată cele trei ţări române. Iniţierea copiilor în ceea ce priveşte primele noţiuni de istorie prin activităţi de o mare diversitate vine în spijinul acţiunii didactice de povestire sau lectură a unor texte literare cu tematică istorică. La rândul lor, acestea contribuie la largirea orizontului de cunoaştere, la fixarea unor noţiuni, la realizarea principalelor obiective în vederea educaţiei moral-patriotice. Făcându-l pe copiş să cunoască trecutul şi prezentul acestei ţări, nu facem altceva decât să-l integrăm în inima poporului din care face parte, să-i întărim mândria de a fi român. Învăţătorul are sarcina să le facă accesibiule şcolarilor idealurile naţionale, să-i entuziasmeze pentru ele şi să le cultivemarile valori care definesc conduita morală în viaţa socială, setea de dreptate, curajul civic, credinţa în triumful binelui şi al onoarei.

Bibliografie: Fola, Victor Nicolae, Formarea reprezentărilor şi noţiunilor de istorie la elevii claselor a IV-a şi a V-a, în „Învăţământul primar” nr. 1-2, Editura Publistar SRL Bicireşti, 1995, pag. 42; Sandor, Richard, Formarea noţiunilor de istorie la clasa a IV-a cu ajutorul metodelor activ-participative, în „Revista de pedagogie”, nr.7/l985, Ministerul Educaţiei şi Învăţământului.

277

Valorificarea tradiţiei poporului român Ed. Mariana BĂNICĂ

Grădiniţa Nr.1, Roşiorii de Vede, Jud. Teleorman Ed. Claudia COJOCARU

Grădiniţa Nr.7, Roşiorii de Vede, Jud. Teleorman Motto: „A păstra obiceiul din părinţi şi strămoşi şi a nu pierde nimic din ce-ai moştenit, ca să laşi întreaga ta avere sufletească nepoţilor, asta o face TRADIŢIA.” (George Coşbuc, „Opere”) Teleormanul este atestat documentar ca judeţ încă din 1441 şi s-a constituit de-a lungul vremii, într-o vatră strămoşească, unde s-au dezvoltat şi s-au continuat trăsăturile definitorii materiale şi spirituale ale oamenilor. Acest colţ de ţară, căruia Dunărea şi Oltul, îmbrăţişându-se îi ţin hotar, marea întindere de şes a Călmăţuiului - este un leagăn de vechi aşezări omeneşti. Sprijinit pe toată partea sudică în albia Dunării, limitat în bună parte la vest de bătrânul Olt, care i-a transmis mesajul românilor din ţinuturi mai îndepărtate, a acumulat o bogată civilizaţie. Oamenii au cantat aici dintotdeauna şi la bine şi la rău. Cântecele cuprinse în colecţia D.D. Stancu-fiu al judeţului - dirijor, compozitor, culegător de folclor - au trăsături comune cu toată creaţia muzicală populară a Munteniei şi Olteniei, unele fiind împrumutări care circulă neschimbat. Aceste cântece sunt făcute din dragoste şi din dor, din veselie, muncă şi luptă. Cântecul popular teleormanean se face remarcat prin structura melodică deosebit de legată şi prin conţinutul dens care l-a generat. Aceste cântece sunt de fapt, melodii de dans - în special de horă şi

278

sârbă - cu text literar si strălucesc prin frumuseţea melodiei şi a conţinutului textului. Cunoaşterea şi valorificarea folclorului constituie prin sfera sa de pătrundere şi difuziune o modalitate pentru formarea şi educarea omului, cultivarea pasiunii pentru frumos, a dorintei de acte generoase, pe masura timpului ce-l traim. Având un folclor exceptional de bogat si de variat, Teleormanul ocupa un loc deosebit nu numai prin singularitatea unor manifestări, dar si prin multitudinea productiilor, a originalităţii şi a tăriei cu care fiintează si se exteriorizează. Folclorul - izvor de apă vie - face parte din esenţa vieţii noastre, el exprimă conţinutul sufletesc propriu oamenilor, rămânând dintotdeauna o modalitate de exprimare şi de comunicare a acestora. Mihail Sadoveanu consemnează „de la aceste fermecate izvoare de apă vie - caută să se adape toţi cei care cântă şi sunt fiii acestui pământ”. Jocul popular este expresia vie a culturii poporului în care se oglindeşte bucuria de viaţă, luptă si năzuinţele lui. Vechea şi frumoasa tradiţie a creaţiei populare se pastreaza si astăzi în portul specific zonei Teleormanului. Din mâinile asprite de muncă ale femeilor ies - nobila geneza - iile. Acestea au motive florale cusute cu arnici şi mătase pe marchizet, mătăsică sau pe pânza de bumbac albită la râu. Fotele (catrinţele, zaveici, boccele) alese în razboi stralucesc de frumusetea modelelor florale sau geometrice, care le decorează pe fondul de negru. Roşu cu toate nuanţele lui, galbenul lămâios şi

279

portocaliu, verdele crud şi verdele închis, albastru tare sunt folosite armonios, într-o îmbinare ce place ochiului. Betelele cu care fetele îşi încing mijlocul sunt decorate cu motive geometrice, armonizându-se cu (boccelele) catrinţele, cu zaveicile şi iile. Costumul popular bărbătesc se impune prin simplitate. Cămăşile voiniceşti sunt cusute cu flori şi împodobite cu săbace. Ele se armonizează cu pantalonul din postav de dimie neagră împodobiţi şi cu cusături şi cu găitane. Brâul de un lat de palma, folosit de bărbaţi, are culoarea roşie sau albastră şi se poartă peste albul cămăşii voiniceşti. Aceste bijuterii folclorice imbracate de copii in zilele de sarbatoare le umple “lada de zestre” a sufletului, ii transforma in adevarati artisti. Trei mari creatori teleormaneni - Gala Galaction, Zaharia Stancu, Miron Radu Paraschivescu, atestă existenta pe aceste meleaguri a unui filon folcloric ce se prelungeste în timp, fără să cunoască întreruperi. Astfel la izvorul străvechi sunt cunoscute creatiile precum: Căluşul, Paparudele, Drăgaicile. Căluşul este un joc popular de veche tradiţie, a evoluat, devenind, in curgerea timpului, un joc cu caracter complex legat de harnicie si de fertilitate. Ceremonialul calusului consta in pregatirea lui, care incepe cu o luna inainte de Rusalii : legarea steagului la prajina calusului, jocul in curtile oamenilor, dezlegarea lui dupa Rusalii. Primul joc se face duminica dimineata in casa vatafului unde sta steagul calusului, apoi plecau în sat şi jucau în curţile oamenilor. Ritmul jocului, costumele şi

280

sumarele obiecte de recuzită: steagul, betelele căluşarilor, sabia “mutului” şi mai ales prin jurământ căluşul este un obicei folcloric de veche tradiţie în Teleorman. Adaptându-se la particularităţile de vârstă a copiilor din grădiniţă o parte din aceste creaţii, precum Căluşul, a fost prezentat în marile spectacole desfăşurate în municipiul Roşiorii de Vede. Copiii au îmbrăcat costume de căluşari specifice zonei şi sub lumina reflectoarelor, camerelor de luat vederi, au evoluat superb, pe scena din centrul oraşului. Copiii au fost răsplătiţi cu aplauze, diplome şi dulciuri. Marile evenimente creştine din viaţa poporului roman au fost marcate de ample actiuni folclorice cum sunt: Şezătoarea - „Mult e dulce şi frumoasă limba ce-o vorbim” organizată pe 1 Decembrie. Intr-o atmosferă ambientală specifică de şezătoare copiii au cantat, recitat, lucrat si-au spus glume, proverbe si ghicitori. Concursul „Drag mi-e cântecul şi jocul” micii concurenţi s-au întrecut prin prezentarea de cântece cum ar fi „Pe deal la Teleormanul”, „Fire-ai să fii, măi băiete” şi jocuri Hora, Braşoveanca, Sârba. Creaţia populară poate fi considerată, pe drept cuvânt ca baza de plecare şi de dezvoltare a literaturii unui popor. Poporul român îşi are şi el cntecele lirice şi epice ca şi legendele şi obiceiurile, legate de evenimentele cele mai insemnate din viaţa lui, de muncile agricole, de sărbători si de diferite zile ale anului, verificând incă o dată adevărul şi inţelepciunea slovei “Câte bordeie atâtea obicee”.

281

Tăranul român şi-a păstrat obiceiurile, traditiile, străbătând o vreme indelungată până când oamenii îndrăgostiţi de frumuseţea literaturii populare le-au adunat şi le-au dat lumina. De fiecare clipă aducătoare sau nu de noroc e legată de credinta. Spre exemplu: luni se pleacă la drum ca îti merge bine, nu se dau bani de imprumut, ca poti să dai toată săptămâna; Marţi este socotită zi nefericită, se spune că sunt trei ceasuri rele; Miercuri este denumită şi miercurea strâmbă, în această zi femeile nu lucrează ca să fie pocite; Joi nu se spală si nu se lucrează de fetele si femeile tinere că vor avea probleme de sănătate; Vineri nu se intră în vie, nu se sapă, nu se leagă şi nu se recoltează struguri, ca via să nu fie mănată; Vineri este zi de târg la Roşiorii de Vede; Sâmbătă- cu o zi inainte de Rusalii este Sâmbăta morţilor, se-mpart oale de pământ în care se pun apă, nuci, poame; Duminica este obiceiul ce purta numele de „Vălăritul”, un grup de flăcăi mergeau cu lăutarii pe la casele fetelor şi jucau o horă în bătătură. Fetele ofereau, la plecare, lăutarilor un ciurel de faina sau mălai, câteva ouă, o bucată sau două de brânză şi spre seară în aceeaşi zi hora ţărănească se-ntindea în poiana satului sau în faţa cârciumii. Varietatea genurilor şi formelor folclorului muzical românesc ne oferă nouă educatoarelor, posibilitatea utilizării acestuia în cadrul tuturor activităţilor instructiv-educative organizate cu copiii şi-n special în cadrul activităţilor de educaţie estetică („Cântecul este pentru copii ca o jucărie care nu se strică niciodată”) - Liviu Comes. Mesagerii cântecului popular teleormănean sunt cunoscuţii interpreţi: Floarea Calotă şi

282

regretatul Liviu Vasilică, care prin cântecul lor ne umple sufletul de bucurie si-l primim in casele noastre cu multă dragoste. Folclorul transmis prin tradiţie face parte din spiritualitatea românească de milenii şi care va continua să dăinuie pur cu condiţia să-l păstrăm asa cum l-am moştenit, iar moştenirea spirituală să fie transmisă intactă generaţiilor viitoare. Tot ce-i românesc nu piere.

Bibliografie: Mircea Eliade, „Destinul culturii româneşti” Revista Invăţământului Preşcolar, 1999 Atelier Didactic, 2004

Valori şi atitudini în învăţământul românesc

Inst. Alina NIŢESCU Şcoala cu Clasele I-VIII Bascov, judeţ Argeş

Ion Slavici considera educaţia acel proces ce conduce la autoeducaţie, la deprinderea copilului de a-şi purta singur de grijă, la arta de a te face pe tine însuţi cum trebuie să fii, pentru că ,,cea mai mare, mai vie şi mai strălucitoare mulţumire a vieţii e să te ştii pe tine însuţi ajuns la desăvârşire în urma propriei tale purtări de grijă”. Educaţia consideră că una dintre cele mai complexe activităţi sociale, deoarece se desfăşoară la interferenţe şi interacţiune cu cele mai diverse evenimente, procese şi factori, presupune o subtilă cunoaştere de către cadrele didactice a fenomenului

283

în esenţa sa şi a consecinţelor care decurg pentru practica educativă. Educaţia va fi cu atât mai eficientă cu cât va reuşi să cuprindă în câmpul său de preocupări şi să controleze o arie cât mai largă din influenţele sub incidenţa cărora se află individual implicat în procesul educaţional. Educaţia pentru valori urmăreşte: iniţierea copiilor în practicarea unui comportament active, responsabil, capabil de toleranţă şi respect faţă de sine şi de ceilalţi, conştient de drepturi şi de datorii, liber şi deschis spre alte culturi. De asemenea presupune cultivarea ca: hărnicia, stăpânirea de sine, spiritul de abnegaţie, înfrânarea egoismului, ajutorul reciproc, cinstea, punctualitatea, dreptatea socială, respectarea drepturilor omului. Fiind o activitate vitală pentru omenire educaţia trebuie să-şi remodeleze scopurile şi finalităţile. Acest lucru presupune o abordare a problemelor de la ,, altitudinea reflecţiilor filozofice » .Reevaluarea programelor şcolare a dus la o clasificare a finalităţilor pe trepte de învăţământ. Pentru învăţământul preşcolar / primar finalităţile sunt următoarele: • Asigurarea dezvoltării normale şi depline a copilului preşcolar/şcolar valorificând potenţialul fizic şi psihic al fiecăruia, ţinând seama de ritmul propriu al copilului de nevoile sale afective şi de activitatea sa fundamentală; • Îmbogăţirea capacităţii copilului de a intra în relaţie cu ceilalţi copii şi cu adulţi, de a interacţiona

284

cu mediul, de a-l cunoaşte şi de a-l stăpâni prin explorări, încercări, experimentări; • Descoperirea de către fiecare copil a propriei identităţi şi formarea unei imagini positive de sine; • Sprijinirea copilului pentru a dobândi cunoştinţe, capacităţi şi atitudini necesare activităţii viitoare în şcoală, precum şi a vieţii sale ulterioare în societate. Copilul reprezintă o personalitate în devenire, un viitor adult şi nicidecum un adult în miniatură. El trebuie cunoscut şi educat în consecinţă, stimulat în devenirea sa umană. Sprijinit prin educaţie să-şi dezvolte potenţialul bio- psihic, să-şi maturizeze posibilităţile, să dobândească acele competenţe spre care îl îndrumă capacităţile şi disponibilităţile proprii şi să-şi formeze aptitudini care să-i servească integrării şcolare şi apoi profesionale şi sociale. Educaţia preşcolarilor şi şcolarilor nu se reduce la pregătire intelectuală, ci reprezintă mai cu seamă educaţia simţurilor a comportării civilizate, a stăpânirii de sine, a voinţei, a creativităţii şi autonomiei personale, a atitudinii pozitive faţă de semeni şi mediul ambient. Eforturile de reînnoire a educaţiei pun accentual pe aspectul formative, educativ al procesului de influenţare a dezvoltăriipersonalităţii copilului şi pe utilizarea unor strategii didactice adecvate vârstei şi caracteristicilor personale ale fiecăruia. Cadrele didactice - educatoare/învăţători trebuie să asimileze şi să propună cât mai multe valori educaţionale, validate social şi pedagogic, să infuzeze consistent conţinuturile educaţiei cu valori

285

perene ale umanităţii. Rassekli şi Văideanu propun într-o importantă lucrare editată de UNESCO: • Valori sociale (cooperarea, amabilitatea, justiţia şi dreptatea socială, spiritual civic, simţul responsabilităţii, respectarea drepturilor omului); • Valori ce privesc individual (veracitatea, onestitatea, disciplina, toleranţa, simţul ordinii, spiritul de perfecţionare); • Valori ce vizează ţările şi lumea (patriotism, conştiinţa neamului, înţelegerea internaţională, fraternitatea umană, conştiinţa interdependenţei dintre naţiuni); • Valori procesuale (abordarea ştiinţifică a realităţii, discernământul, cântarea adevărului, reflecţia, etc..). Având în vedere idealul educaţional al şcolii româneşti, educaţia (care vizează deplina înflorire a personalităţii umane) se străduieşte să acţioneze asupra comportamentelor ei pentru a dezvolta posibilităţile pentru care dispune copilul. Pentru aceasta trebuie să cunoaştem aşa cum este el pentru ca dându-ne seama de posibilităţile sale, să-l ajutăm să-şi dezvolte calităţile şi să-şi corecteze defectele. A educa înseamnă a forma deprinderile de respectare a normelor, a dezvoltării simţului datoriei şi al obligaţiilor morale faţă de alţii. Viaţa armonioasă a oricărei activităţi nu este posibilă decât dacă fiecare respectă pe ceilalţi şi îşi subordonează interesele proprii interesului general, cu alte cuvinte, dacă fiecare este animat de spirit de colaborare, de îngăduinţă, de înţelegere, de toleranţă, de ordine şi disciplină.

286

În decursul anilor am observat că a-i obliga pe copii ,,să asculte” şi să se rezume la atât nu este suficient. În cadrul activităţilor cadrul didactic trebuie să-i facă : - să ştie să se conducă ;să ştie să colaboreze ; să ştie să se adapteze ; să ştie să se cultive. Cadrului didactic îi revine sarcina să creeze în sala de clasă situaţii în care copilul , de unul singur sau în grup, să poată lua hotărâri. Nu este stăpân pe sine decât cel ce este în stare să ia singur o hotărâre. Copiii vor înţelege că libertatea de care dispun nu este posibilitatea de a face ce vor, ci obligaţia morală de a face ce trebuie. Orice copil trebuie să aibă dreptul să-şi formeze o opinie şi să se exprime liber, cu încredere. Exprimarea propriei opinii este deopotrivă importantă şi necesară pentru copil. El trebuie învăţat să dialogheze, să-şi susţină opiniile prin argumente şi să respecte opiniile celorlalţi. Sailer (pedagog bavarez) spunea: ,,Jocul este cel mai bun profesor al copilului. El ocupă locul său într-un mod demn şi admirabil, fără discordie şi gelozie, îi dezvoltă gustul estetic, ca şi sentimental binelui. Îl fereşte de urât.” , iar Dorothy Law Nolte în „Ce anume învaţă copilul tău?”: „Dacă un copil trăieşte între cei cinstiţi şi sinceri, învaţă ce este adevărul şi dreptatea./Dacă copilul trăieşte sentimentul siguranţei, învaţă să aibă încredere în sine./Dacă cei din preajmă îi acordă recunoaşterea, copilul învaţă că trebuie să ai un scop”.

Bibliografie: Revista Învăţământul Preşcolar, Nr.3-4/ 2002, Coresi, Bucureşti Copilul şi Copilăria – C. Constantinescu – E.D.P. M.E.C. – Programa activităţilor instructive-educative – Bucureşti - 2000

287

CAPITOLUL VI

PROIECTUL EDUCAŢIONAL EUROPEAN „ZÂMBET, CULOARE ŞI PRIETENIE”

ROMÂNIA – SCOŢIA Educatoare: Teodora Cristofor

Grădiniţa nr. 24 Bacău Am iniţiat acest proiect din dorinţa de a

promova imaginea României în străinătate şi de a colabora cu cadre didactice dintr-o ţară străină pentru stabilirea unei legături trainice de prietenie între copiii din cele două grupe participante.

Proiectul „Zâmbet, culoare şi prietenie” constituie o punte de colaborare între cele două ţări: România şi Scoţia întărind astfel relaţiile culturale, umane şi sociale dovedind solidaritatea copiilor români cu copiii din toate ţările lumii. Ca parteneri prin activităţile desfăşurate am cunoscut şi am înţeles diferenţele etnice, culturale, sociale, politice şi economice. Pentru a realiza acest proiect

288

mi-am întocmit un plan managerial cu obiective precise, plecând de la contextul social şi de la premisele reformei în educaţia preşcolară. Ţinând cont de faptul că resursele din sistemul educaţional sunt limitate şi prea puţin diversificate am încercat suplimentarea fondului şi aducerea de oportunităţi prin implicarea familiilor copiilor.

Cunoaşterea simbolurilor ţării, a modului de viaţă, a modului de organizare şi de desfăşurare a activităţilor instructiv-educative şi a activităţilor cultural-artistice am realizat-o prin metoda traducere-explicaţie cu ajutorul următoarelor mijloace:

- scurt istoric al grădiniţei; - munca în echipă – educatoare - preşcolari

– părinţi; - album cu secvenţe din activităţile

desfăşurate în grădiniţă cu genericul „De la prieteni pentru prieteni”

- pliante cu lucrări realizate în cadrul activităţilor plastice şi practice:

„Fantezie şi culoare” „Trenuleţul prieteniei” - casete video: „Fluturaşii îşi iau zborul

spre Scoţia” - caseta audio: Cântece şi dansuri

româneşti - revista: „Fluturaşii”

Am reuşit să fac cunoscută activitatea din grupa fluturaşilor partenerilor de la grădiniţa Dunmore Nuresry School, Scotland – Scoţia datorită faptului că preşcolarii au fost activi şi au realizat toate sarcinile cu simţ de răspundere.

289

Pe perioada derulării proiectului, semestrial am organizat expoziţii cu lucrări primite de la prietenii noştri din Scoţia. Acest proiect le-a sporit copiilor încrederea în forţele proprii şi a contribuit la dezvoltarea intelectuală, morală şi la socializarea lor.

Datorită acestui proiect eu am cunoscut condiţiile de studiu, de joacă şi de muncă ale copiilor şi ale cadrelor didactice din Scoţia.

Proiectul, în formă finală, precum şi activităţile propuse au fost disemnate şi mediatizate la nivel de: grădiniţă, Inspectorat Şcolar, Casa Corpului Didactic „Grigore Tăbăcaru” şi Dunmore Nuresry School, Scotland – Scoţia.

Implicarea părinţilor a condus la conştientizarea rolului lor în educaţia intra şi extracuriculară la nivelul preşcolarilor şi le-a suscitat dorinţa de a se implica mai mult material, moral şi logistic în realizarea tuturor activităţilor propuse.

Mă bucur din tot sufletul de frumoasa colaborare dintre cele două grădiniţe şi sunt mulţumită şi de faptul că, cu ajutorul prietenilor din Scoţia mi-am dotat sala de activitate cu materiale auxiliare diversificate şi cu jocuri şi jucării din diverse materiale de diferite mărimi şi culori.

Consider un real câştig pentru grădiniţa mea din această colaborare cu cadrele didactice din Dunmore Nuresry School, Scotland – Scoţia.

290

PROIECT DE ACTIVITATE TEMATICĂ

Înv. Dorina Buzdugan Liceul de Arta „Stefan Luchian” Botosani

DISCIPLINA OPŢIONAlÃ: ARMONIE PRIN CUVÂNT ŞI CÂNT

CLASA: I ARII CURRICULARE: Limbă şi comunicare; Arte. SUBIECTUL: „LUMEA COPIILOR ÎN PALATUL PRINŢESEI IARNA” - SIMULARE - TIPUL ACTIVITÃŢII: crosscurricular (de evaluare) SCOPUL: v Formarea şi dezvoltarea deprinderilor de comunicare prin

situaţii de învăţare diverse, specifice tipului de opţional. v Realizarea complementarităţii limbajului muzical cu

comunicarea orală, cu cuvântul ca element de comunicare. v Valorificarea aptitudinilor muzicale şi a disponibilităţilor

de comunicare prin muzică şi interpretare artistică (recitări, joc, interpretare muzicală solistică şi în grup, cu acompaniament- negativul cântecelor). Obiective operaţionale:

O1 – Să elaboreze mesaje scurte, clare, corect formulate; O2 – Să urmărească, să observe şi să interpreteze corect imagini, semne, semnale auditive/vizuale; O3 – Să simuleze situaţii de comunicare verbală sau muzicală; O4 – Să formuleze titlul activităţii pe baza unui “text pictat”; O5 – Să descifreze, să citească textul pictat “Iarna”; O6 – Să coreleze versul cu muzica şi dialogul în rezolvarea sarcinilor didactice propuse; O7 – Să- şi regleze tonul, volumul şi viteza de vorbire sau de interpretare muzicală după situaţiile concrete create; O8 – Să dovedească îndemânare, capacitate imaginativă şi interpretativă în situaţii date (mânuirea păpuşilor, cântat, joc);

291

O9 – Să interpreteze corect cântece cu acompaniament (negativele cântecelor), solistic sau în grup; O10 – Să exprime oral păreri în legătură cu tema dată; O11 – Să coopereze şi să lucreze corect şi rapid pe echipe; O12 – Să dovedească disponibilitate de comunicare verbală (şi muzicală); Resurse: - imagini, problemă ghicitoare „Cartea uriaşă”, „text pictat” – (Iarna), fulgi din carton, păpuşi (teatru de păpuşi), negative ale cântecelor, ochelari din carton, embleme (blazoane) de „trubaduri” (pe echipe), planşă – „Buclu- Rostogolici”, ghetuţa lui Moş Nicolae, obiecte sugestive pentru jocuri didactice, planşa cu „Greieraşul trubadur”, negativele cântecelor, jocuri didactice; Strategii didactice: conversaţia, exerciţiul, demonstraţia, problematizarea, brainstormingul, jocul didactic, jocul de rol.

* DEMERS DIDACTIC

Într-un decor sărbătoresc, de iarnă, elevii intră asezându-se în patru echipe, la mese („Trubadurii săltăreţi”, „Trubadurii zglobii”, „Trubadurii şotioşi” şi „Trubadurii zâmbăreţi”). (Fiecare grupă are o emblemă).

În timp ce ei intră se pune negativul cântecului „Lumea copiilor”. Copiii rămân în picioare la mese şi cântă cântecul cu acompaniament (cu negativul).

Cântec Lumea copiilor Cât de dragă şi frumoasă este Lumea copiilor. E tărâm de vis şi de poveste Lumea copiilor. Hai copii cu toţii să cântăm, Să fim veseli să ne bucurăm, Căci cu toţii suntem fericiţi Noi suntem iubiţi şi ocrotiţi.

292

Cât de minunat e să trăieşti În lumea copiilor. Să te joci, s-alergi şi să zâmbeşti În lumea copiilor. Hai copii cu toţii să dansăm Hai cu toţii să ne-amuzăm Căci e veşnic soare fără nori E frumos în lumea copiilor. Pe perete alături de alte materiale – planşa cu greierele

trubadu (are imaginea unui greier cântăreţ şi textul): Eu sunt greierul CrI- Cri Port frac negru, bleu sau gri Muzica mi-i tare dragă Ştie bine o lume – ntreagă. Blazonul meu de „Trubadur” M-ajută frigul să-l îndur Şi să colind întreg pământul Să-mi ştie toată lumea cântul. Ştiţi, muzica e viaţa mea Nu renunţ nicicând la ea C-aşa e viaţa de artist Vara vesel iarna trist. (Explicarea cuvîntului trubadur şi blazon. Un elev recită

poezia). Elevii cunosc textul unei poezii despre copilărie, o poezie care în alternanţă cu dialogul povestirea şi cântecele, cu jocul, jocul de rol şi prin activitatea frontală, independenţă, pe echipe şi în perechi conturează simularea cu tema transcurriculară propusă. (Se anunţă „blazonul” fiecărei echipe şi liderul.)

293

După intonarea cântecului „Lumea copiilor” un elev, în faţa echipelor, recită prima strofă.(Poezia este învăţată pe echipe, câte 5 sau 6 strofe fiecare echipă. Trubadurii zglobii: Povestea spune că a fost o dată O lume ce nu se sfârşeşte niciodată, Că-i cea mai frumoasă lume de pe pământ E „Lumea copilăriei”, a armoniei prin cuvânt şi cânt. Se adresează întrebări de felul: Ce este copilăria? Cum este lumea copilăriei? De ce?

Joc – Calendarul – Jucărie- Filă de calendar (data, luna, caracteristici ale vremii).

Li se spune copiilor că aşa cum au constatat activitatea de azi nu e una obişnuită, ci este o activitate specială, o sărbătoare a copilăriei, în strânsă legătură cu iarna.

Li se va spune copiilor că şi de această dată la opţional vom fi cu gândul la copilărie. Pentru stabilirea titlului activităţii se prezintă o planşă cu imagini şi text, un text pictat pe baza căruia se desluşeşte titlul activităţii „Minunata lume a copilăriei în palatul prinţesei Iarna”.

Se enunţă apoi obiectivele operaţionale. Se spune apoi: „Suntem la început de poveste despre

copilărie. Să mai aflăm şi alte lucruri despre lumea copilăriei”. Din poezie ce mai ştim?

Un alt elev recită: Minunata lume a copilăriei E o lume dragă a bucuriei Cu o cheie fermecată Deschizi uşa ferecată. (Intri –n lumea minunată).

294

Alţi elevi recită versuri din poezia despre copilărie în alternanţă cu cântecele învăţate (acompaniate cu negativul cântecelor). Cheia dacă o găseşti Tot cu grijă s-o păzeşti Căci de-o pierzi te rătăceşti, Drumul nu-l mai nimereşti. Doar cu cheia tăinuită Intri-n lumea fericită Unde-i numai veselie Cîntec, joc şi armonie. Cântec: „Draga mea copilărie” Tu acolo întâlneşti O lume ca în poveşti Totul este minunat Fii bucuros c-ai intrat.

Zâne mândre şi crăiese Te întâmpină în prag Şi pitici, crai, prinţi, prinţese Te-aşteaptă cu mult drag!

Trubadurii săltăreţi Nu lipsesc nci bunicuţii, Care îşi iubesc nepoţii, Rude, prieteni şi părinţi Sunt şi ei cu drag poftiţi. Nici şcoala n-a fost uitată Din lumea aceasta fermecată Iar „Buclu” şi alţi eroi

295

Vor veni şi ei cu noi. Şcoala şi copilăria, Joaca şi prietenia Cu copii se-nsoţesc, Tare se mai potrivesc. În şcoală, cum bine ştiţi, Sunt, mulţi, mulţi copii cuminţi Ei sunt vrednici, silitori Şi de şcoală iubitori. Printre ei vezi „Bobocei” Că şi ei sunt şcolărei, Învaţă bine, sunt cuminţi Şi ascultă de părinţi. Cântec „Sunt şcolar” („Cartea uriaşă” este deschisă la

tema „Şcoala, toamna şi copilăria sunt în perfectă armonie”) Explicarea cuvintelor (şugubăţi, armonie). Joc: Spuneţi care e numele personajului? Elevii citesc numele de pe planşă – „Ion Creion”. Cântec „Suntem artişti” Cartea uriaşă este deschisă la: „Copilărie fericită/ De

muzică eşti însoţită” (Se citeşte titlul activităţii tematice.) Trubadurii zâmbăreţi: Lumea cu numele COPILĂRIE Ar fi tristă fără muzică şi poezie Să cântăm deci să ne-nveselim Căci viaţa e frumoasă, să zâmbim! C-un crâmpei al veşniciei, Din lumea copilăriei

296

Hai, acum să zăbovim Şi cu şcoala în gând să fim. Şotioase, buclucaşe Gândurile cam poznaşe Scotocesc şi chiar găsesc Farmecul copilăresc. Ce crâmpeie de gânduri şotioase vă amintiţi? Crâmpeie de gânduri poznaşe(ale copiilor): Exemplu : „Băncile râd” Un posibil dialog imaginar Toamnă - Iarnă Joc. Cum s-ar vedea lumea prin ochelari (verzi, albaştri,

roz, galbeni - pe echipe, 4 copii). Le citesc un fragment foarte scurt din „Muzicanţii din

Bremen” de Fraţii Grimm apoi întreb cine sunt personajele (măgarul, ogarul, pisica şi cocoşul). Cum au reuşit ei să alunge tâlharii şi să se ospăteze la căsuţa din pădure (prin cântecul lor). Joc: Să imităm personajele încercând să facem ca ele (ori pe echipe, ori individual din fiecare echipă câte un copil).

Cartea uriaşă se deschide la: „Poveşti, basme, copilărie. Sunt mereu în armonie” Elevii au pe bancă o fişă şi un creion. Le spun 2-3

ghicitori (despre toamnă, şcoală şi muzică), iar ei dau răspunsul printr-un desen încadrat într-un chenar (un copil poate cânta la muzicuţă sau alt instrument jucărie - elevii identifică).

E bine să fii copil? (sunt întrebaţi copiii). Ce ştiţi din poezie? Tare-i bine, dragi copii Copil pe lume să fii Să asculţi, să spui poveşti

297

Cu prinţese în caleşti. O crăiasă minunată Şi de copii aşteptată Vine aşa ... făr de veste, Toată-n alb ca în poveste. Cu o baghetă fermecată Ea vrăjeşte lumea toată, Totul e ca de cristal, Ca o imensă sală de bal. Cântec „Vraja iernii” Cartea uriaşă se deschide la text pictat „Iarna”. Trubadurii şotioşi: Iarna ce frumoasă este Ca o zână din poveste, Ea ne-aduce fulgi de nea Şi-i aterne-n calea mea. Uite colo în ogradă Joacă fulgii de zăpadă, Uite colo-n zare hăt Joacă fulgii de omăt. Uite-l ici pe geana mea A căzut un fulg de nea Eu din gene nu clipesc De frică să nu-l topesc. Cântec: „Valsul fulgilor de nea”

298

Joc (frontal). Li se prezintă o oală, un morcov, o mătură, nasturi şi se întreabă ce legătură au acestea cu iarna (pentru omul de zăpadă).

Pe echipe: Din fiecare echipă (4 copii) vine un copil la planşa cu Buclu- Rostogolici, ia un fulg şi încearcă să stabilească ce legătură este între imaginea de pe fulg şi iarnă.

Pe fulgi vor fi imagini cu: Ø perie de ghete; Ø o pastă de ghete; Ø o vărguţă; Ø o punguţă cu bani. Ei stabilesc că e vorba despre Moş Nicolae. O scurtă prezentare a „Sfântului Nicolae” (un elev).

Alţi copii, câte unul din fiecare grupă, vine şi mânuieşte o păpuşă, interpretând un rol sugerat de păpuşă. Ei trebuie să ceară ceva lui Moş Nicolae (ceea ce i se potriveşte personajului). Se va concluziona că toţi îl aşteaptă pe Moş Nicolae. Apoi li se spune: „Să-l chemăm cu un cântec despre el” Cântec: „Moş Nicolae” (Le spun că dacă vor răspunde frumos, dacă se poartă frumos „Moşul vine şi la ei”. Li se adresează întrebarea: Cum este „Lumea copilăriei”? Ei vor răspunde prin versurile poeziei: Vedeţi, lumea COPILĂRIEI E o lume minunată a feeriei Oricine va putea intra Cheia dac-o va păstra. Cifrul însă bu vi-l spun, Vă doresc la toţi „Drum bun!” Lumea asta de-o aflaţi Sigur n-o să regretaţi.

Totuşi de vă rătăciţi

299

Nu vă intristaţi, zâmbiţi; Cu inocenţă, frumuseţe, bunătate În LUMEA COPILĂRIEI uşile se deschid toate!

Cântec: „Crăiasa Iarna” Le spun copiilor:

Ca orice poveste care a început cu: „A fost o dată”, ea se sfârşeşte cu o formulă veselă (elevii spun) „Am incălecat pe-o lingură scurtă/ Sa trăiască cine ascultă; Am încălecat pe un fus/ Să trăiască cine-a spus; Am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa; Am încălecat pe o roată şi v-am spus povestea toată”. Învăţătoarea spune: „Am încălecat pe o carte şi am povestit de toate; trăiască Lumea copiilor”.

Elevii vor fi apreciaţi pentru participarea la activitate şi vor lua ghetuţa cu darul de la Moş Nicolae.

Bibliografie: Programa şi planificarea pentru disciplina opţională «Armonie prin cuvânt şi cânt» (elaborate de către învăţător); Povestea «Muzicanţii din Breman», Fraţii Grimm; Reviste, „Învăţământul primar”.

Parteneriatul şcoală-familie, alternativă în realizarea unor activităţi

Prof. Mihaela PÂNZARU Şcoala cu Clasele I-VIII „Octav Băncilă”, Corni, judeţ Botoşani

„Prezenţa părinţilor poate transforma cultura şcolii.” S.L. Kightfoot

1.Comunicarea dintre şcoală şi părinţi Orice lucru cere să fie facut cu ştiinţă. Astăzi ştiinţa a pătruns în toate sferele de activităţii umane, fără ştiinţă fiind imposibil progresul. Ne trrebuie ştiinţă în modernizarea

300

proceselor de producţie, în protecţia mediului înconjur’tor, în obţinerea unor producţii agricole tot mai mari. Ne trebuie ştiinţă în gastronomie, în pregătirea mâncării şi în confecţionarea îmbrăcămintei.Ne trebuie ştiinţă în organizarea procesului de vânzare a mărfurilor, ştiinţă şi artă numită în acelaşi timp marketing. Dar oare în creşterea şi mai ales educarea, în formarea omului nu trebuie ştiinţă? Poate aici mai mult decât în orice altă activitate este nevoie de ştiinţă şi de artă. Progresul în orice domeniu este favorizat şi determinat de progresul umanităţii. La realizarea personalităţii umane participă într-o benefică concurenţă o multitudine de factori: familia, şcoala, biserica, strada, locul de muncă, literatura, mass-media etc. Întrebarea este câţi dintre acesşti factori desfăşoară o muncă ştiinţifică? Sau dacă acţionează cu ştiinţă, cât de ştiinţifică este acţiunea lor? Este suficient oare ca familia să se ocupe de hrana, îmbrăcămintea necesară odraslelor sale, asigurând confortul stabilitde ştiinţă medicinii? Şi este suficient ca şcoala să transmită informaţii şi să verifice modul şi nivelul în care au fost însuşite? Răspunsul este indubitabil: NU! În condiţiile modernizării şi progresului tuturor domeniilor, şcoala face şi ea eforturi să se modernizeze, dacă nucumva trebuie să fie înaintea acestor modernizări şi progrese. Trăim într-un secol înaintat, în care viaţa este tumultoasă, cu înnoiri şi schimbări atăt de rapide încât greu le mai putem face faţă. Pregătim tineretul pentru un viitor care se pare că va fi mult deosebit de ceea ce am cunoscut şi cunoaştem. De aceea la dificila construcţie a omului, trebuie să participăm cu tot mai multă precizie, în mod ştiinţific toţi factorii, dar în primul rând ŞCOALA şi FAMILIA. Toţi părinţii care se respectă şi îşi respectă copiii alelează tot mai mult la colaborarea cu şcoala, cu specialiştii în pedagogie şi psihologie. Fiecare cadru didactic este şi trebuie

301

să fie un specialist în ştiinţele educaţiei. Trimiţând cu regularitate copiii la şcoală, părinţii trebuie să ştie că învăţătorii şi profesorii nu îi învaţă numai SĂ ŞTIE, ci îi învaţă şi SĂ FIE şi să devină oameni. Şi realizează acest lucru cu metode ştiinţifice. Este adevărat că nu întotdeauna reuşeşte, dar suntem ca şi cadre didactice, conştienţi de acest lucru, după cum conştienţi suntem şi de cauzele care ne împing spre insucces. Una dintre aceste cauze este aceea care ţine de slaba legătură dintre familie şi şcoală, din care derivă apoialte cauze. Părinţii trebuie să cunoască tot mai bine atmosfera muncii şcolare şi să încerce a o prelungi în familie. Deseori însă, motivastă de programul de lucru încărcat, de dificultăţile financiare sau disconfort moral în relaţiile casnice,atmosfera familială este deteriorată şi convulsionată încât dialogul părinţi – copii devine stânjenitor şi agresat, fiind împins chiar până la limita inferioară a concordiei sau chiar a discordiei. La aceasta se mai adaugă şi lipsa răbdării determinată de necunoaşterea vârstelor şi a particularităţilor lor. Apare din nou nevoia de cunoştinţe din domeniile pedagogiei şi psihologiei, pentru a prelungi în familie climatul şcolar. În ţările dezvoltate se organizează sistematic cursuri educative pentru părinţi; canale TV se ocupă în mod expres de acest aspect. La noi există lectoratele cu părinţii. Acei părinţi care se respectă, vor găsi timpul necesar pentru a pătrunde în datele ştiinţei, educaţiei, pentru a nu-şi lasa copiii să crească şi să se formeze la voia întâmplării şi asta în mod special atunci când apar dificultăţi de comunicare cu aceştia. 2. Relaţia FAMILIE – ŞCOALĂ În această lume în permanentă schimbare – aflată sub presiunea competiţiilor de orice fel – părinţii, educatorii, oamenii de afaceri, comunităţile locale, statele şi guvernele naţionale se strrăduiesc împreună să încurajeze sistemele de îmbunătăţire a educaţiei, pentru a-i ajuta pe copii să se

302

dezvolte. Unul din mijloacele de îndeplinire a acestui scop – implicarea familiei în educaţie – a existat de generaţii. Familiile trebuie să fie implicate în îmbunătăţirea învăţării acasă, precum şi în şcoală. Familiile pot întări învăţarea acasă, prin implicarea în şcolile în care studiază copiii lor, încurajându-i pe aceştia să participe la lecţii şi susţinându-le interselepentru disciplina incitantă şi lărgindu-şi propriile abilităţi parentale. Toate acestea sunt necesare pentru că familiile în societatea modernă se confruntă cu solicitări ridicate, cu o competiţie crescută pentru obţinerea atenţiei din partea propriilor copii, precum şi cu poveri economice, care forţează tot mai mulţi părinţi să lucreze în afara căminului ţi tot mai mult în afara ţării, ceea ce limitează serios timpul pe care aceştia îl petrec cu copii lor. Complexitatea creşterii şi educării copiilor în zilele noastre, cere de asemenea sprijin şi din partea comunităţii. Programele de sponsorizare – de grupurile comunităţii şi de oamenii de afaceri, de instituţiile religioase, de organizaţiilede caritate şi de diferite fundaţii – sunt importante în întărirea relaţiilor dintre familie şi şcoală. Orice tip de efort, realizat pentru a oferi părinţilor mai multe oportunităţi de a-şi ajuta copiii să înveţe, va necesita o schimbare în atitudinea publică, în ceea ce priveşte importanţa învăţământului, va implica o dorinţă a educatorilor de a regândi fundamental rolul părinţilor şi al relaţiilor şcoala – familie şi va solicita cooperarea întregii comunităţi. Familiile trimit copiii la şcoală, acolo unde speră ca ei să-şi dobândească instrumentele necesare pentru a reuşi în viaţă. Şcolile preiau copiii şi-i trimit înapoi în familiile lor, acolo unde se presupun că li se va furniza sprijinul de care au nevoie pentru a creşte şi învăţa. Acest cerc, în care casa şi şcoala îşi împart acţiunea asupra capacităţilor copiilor, este unul ce a fost considerat centrul dezvoltării, al dezbaterilor şi al

303

obţinerii informaţiilor de orice natură. Majoritatea instituţiilor educaţionale are un grup formal de legătură şcoală – familie, fie că este comitet de părinţi, consiliul şcolii sau „camera părinţilor”, în unele state toţi lucrează pentru a crea o punte între familie şi sistemul de învăţământ. Începând cu anul 2000, fiecare şcoală va promova parteneriatele, care vor determina creşterea implicării parentale şi participării părinţilor la promovarea dezvoltării sociale, emoţionale, a celei de tip şcolar a copiilor. Relaţiile sunt denumite diferit: „implicare parentală”, „parteneriat”, „relaţii şcoală-familie”, dar toate reprezintă convingerea că dacă adulţii – în cadrul celor două instituţii – comunică şi colaborează, atunci cei care vor avea de câştigat sunt copiii şi numai copiii. 3. Modalităţile prin care fsmilia, şcoala şi comunitatea pot ajuta pe copii să înveţe Este grau să creşti un copil. Dar şi mai dificil este să-l educi. Cercetările comfirmă că, indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri în educaţia copiilor lor, rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecvenţă a şcolii, reducerea ratei de abandon şcolar şi scăderea fenomenului delicvenţei. Astfel că primii profesori ai copiilor lor, părinţii şi familiile ar trebui: a) să elaboreze un program zilnic pentru teme, care să fie verificat regulat. Pentru efectuarea temelor să aleagă un loc liniştit, fără TV sau radio, să descurajeze convorbirile telefonice în impul lucrului. Şcoala are responsabilitatea de a alege temele pentru acasă, teme ce trebuie să fie serioase şi să îndeplinească acele condiţii pedagogice pe care le ştim; b) să citească împreună cu copilul. Studiile au demonstratcă atunci când părinţii le citesc copiilor sau îi ascultă cum citesc, în mod frecvent, performanţele acestora se îmbunătăţesc. Pentru un părinte, a aloca din timpul său pentru a citi cu copilul reprezintă calea cea mai de succes pentru a-l

304

încuraja pe cel mic să citească, iar aceasta constituie un aspect esenţial în educarea sa; c) să folosească televizorul cu înţelepciune. Părinţii să stabilească anumite ore pentru privitul la TV, să-l ajute pe copil să-şi aleagă programele potrivite şi să limiteze timpul de privit la televizor; d) să păstreze legătura cu şcoala. Părinţii nu trebuie să şcoala să fie cea care-i anunţă cum se descurcă copilul. Ei trebuie să ştie ce învaţă copilul, ce teme are, cum şi le rezolvă şi de aceea trebuie să-şi stabilească contacte cât mai dese cu şcoala; e) să-i laude pe copii, să le aprecieze efortul. Să-i încurajeze să persevereze, părinţii având un rol dominant în influenţarea încrederii şi motivaţiei copilului de a deveni un individ de succes. Trebuie să-i încurajeze în elaborarea tuturor temelor, dar să introducă programe şi activităţi de tip extraşcolar în care-şi pot valorifica talentul; f) să le vorbească, să comunice cu copiii: să le cunoască prietenii, locurile în care îşi petrec timpul liber, să-i sprijine în activităţile extracurriculare, să-i implice în activităţile familiei Copiii şi părinţii pot învăţa mult unii de la alţii doar printr-o simplă comunicare. Dezvoltarea parteneriatelor eficiente cu familiile solicită tutror celor din conducerea instituţiilor de învăţământ (director, cadre didactice) să creeze un mediu şcolar, care să-i întâmpine deschis pe părinţi şi să-i încurajeze să întrebe, să-şi exprime îngrijorările, precum şi să participe în mod adecvat la luarea deciziilor. Şcoala trebuie să ofere părinţilor informaţiile de care au nevoie şi să le arate cum se pot implica mai bine. Âmpreună, părinţii şi cadrele didactice pot sprijini parteneriatul prin comportamente de colaborare, planificare, comunicare şi evaluare. 4. Principii fundamentale ale colaborării familie-şcoală:

305

a) Copiii să se implice ca participanţi activi în interacţiunile familie-şcoală, centrate pe învăţare; b) Să ofere tutror părinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele educaţionale ale copiilor lor, chiar dacă vin sau nu la şcoală; c) Colaborarea familie – şcoală să fie folosită pentru rezolvarea dificile şi drept cadru de sărbătoare a realizărilor, a performanţelor deosebite; d) Relaţia dintre cele două instituţii atît de importante să constituie fundamentul restructurării educaţionale şi reînnoirii comunităţii. e) Eficienţa profesională a cadrelor didactice, a conducerii şcolii, a întregului personal din şcoală să fie maximizată prin dezvoltarea unor abilităţi concrete esenţiale conexiunii cu părinţii şi comunitatea. Scopurile aferente acestor principii a fi: v Ajutorul ca şcolile să privească parteneriatele cu familia ca

pe o primă resursă, şi nu ca un ultim refugiu, în promovarea învăţării şi a dezvoltării;

v Colaborarea şcala – familie la nivel naţional să devină standard al politicilor şi practicilor educative.

În realizarea parteneriatului şcoală-familie se ridică şi numeroase bariere dintre care cele mai des invocată este cea mai legată de comstrângerile de timp şi resurse. Programele bine planificate şi reuşite găsesc şi timp şi resurse atît pentru cadre didactice, cât şi pentru părinţi. Liantul care menţine colaborarea trebuie să fie cadrele didactice. Cu un sprijin adecvat şi cu instrumente bune de organizare a timpului îşi pot pune ideile în practică, maximizând beneficiile şcolii pentru toţi copiii şi pentru familiile lor. Şcoala şi familia urmăresc aceleaşi scopuri ce vizeză în principal formarea ce va „să fie” OM. Pentru relizarea acestui deziderat este necesară unitatea măsurilor educative, o

306

concordanţă între mijloacele de influenţare pe care le utilizează cele două instituţii. Şcoala este deosebit de interesată să colaboreze cu familia pentru ca acţiunea sa educativă să fie profundă şi de durată. Este deci o necesitate atragerea şi de participarea părinţilor la înfăptuirea obiectivelor educative ale şcolii şi parteneriatul şcoala-familie oferă această oportunitate. Esenţial este ca toţi să fim conştienţi şi convinşi de faptul că: „Viitorul nostru naţional, ca şi viitorul nostru economic va fi ceea ce copiii de azi vor şti ce să facă”.

Bibliografie:

1. Adina, Baran-Pescaru, „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis, Bucureşti, 2004; 2. * * * „Consultaţii pentru activitatea educativă”, Editura Eurobit, Bucureşti, 1996; 3. Fausto, Telberi, „Pedagogia familie”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003.

PROIECT DIDACTIC (Secvenţe didactice) PROF. Corina MĂLUREANU

S. A.M. Răchitoasa, Judeţ Bacău CLASA: a VII-a OBIECTUL: Limba şi literatura română SUBIECTUL: Masa vocabularului regionalismele TIPUL LECŢIEI: Mixtă OBIECTIVE - CADRU:

Dezvoltarea capacităţii de receptare a mesajului scris Dezvoltarea capacităţii de exprimare scrisă / orală

OBIECTIVE DE REFERINŢĂ:

307

1.1. să recunoască modalităţi specifice de organizare a vocabularului;

1.2. să sesizeze valoarea expresivă a cuvintelor, formelor şi expresiilor din textele propuse;

2. 1. să organizeze secvenţele textuale în funcţie de o cerinţă specifică; 2. 2. să folosească diferite modalităţi pentru marcarea expresivităţii textului; 2. 3. să-şi exprime în scris sau oral opinii, sentimente, atitudini.

OBIECTIVE OPERAŢIONALE: A. Cognitive:

Pe parcursul şi la sfârşitul lecţiei, elevii vor fi capabili: O.C.1.: să definească regionalismele; (OBIECTIV DE INIŢIERE)

Nivelul: - minimal: identificarea regionalismelor din text; - mediu: explicarea pe scurt a ariei de circulaţie a neologismelor; - maximal: ilustrarea rolului regionalismelor într-un text;

O.C.2.: să clasifice sursa regionalismelor; (OBIECTIV DE EXERSARE)

Nivelul: - minimal: ilustrarea unui singur tip de regionalism; - mediu: reliefarea a două tipuri de regionalisme; - maximal: identificarea celor trei tipuri de regionalisme din contextele date;

O.C.3.: să coreleze reliefurile ideatice ale unui pre-text cu elementele pereche aparţinând textelor de analizat; (OBIECTIV DE PERFORMANŢĂ)

Nivelul: - minimal: interrelaţionarea centrilor ideatici a celor două texte;

308

- mediu: susţinerea corespondenţei realizate printr-un discurs de argumentare; - maximal: evaluarea, susţinută cu exemple, a fiecărui discurs argumentativ;

O.C.4.: să demonstreze eficacitatea interviului dialectal prin comparare cu textul dialectal;

(OBIECTIV DE PERFORMANŢĂ ŞI EVALUARE) - minimal: ilustrarea capacităţii de adaptare la această

temă; - mediu: evidenţierea varietăţii materialului obţinut; - maximal: argumentarea autenticităţii materialului

obţinut; B. Motrice:

Pe parcursul lecţiei, elevii vor deveni capabili: O.M.: să utilizeze corect mijloacele de învăţământ.

C. Afective: Elevii: O.A.1.: vor fi dispuşi să se angajeze deschis în

soluţionarea sarcinilor didactice; O.A.2.: se vor motiva pentru activitatea creativă.

RESURSE: A. Bibliografice:

A.1. ştiinţifice: Texte dialectale

A.2. metodico-didactice: - Ioan Dănilă, Elena Ţarălungă, „Lecţia, în evenimente”,

Bacău, Editura „Egal”, Bacău, 2002; - Ioan Dănilă, Dorina Măntescu, Camelia Filioreanu,

„Literatura română în teme, texte şi pre-texte”,Bacău, Editura „Egal”, Bacău, 2002;

- Constantin Parfene, „Metodica studierii limbii şi literaturii române în şcoală”, Iaşi, POLIROM, 1999;

- Anca Şerban, Sergiu Şerban, „Limba română, manual pentru clasa a VII-a, Bucureşti, Editura All, 2003;

309

B. Metodologice: B.1. Strategia didactică: mixtă, algoritmică. B.2. Metode şi procedee: explicaţia, expunerea, conversaţia

euristică, problematizarea, observaţia organizată, exerciţiul.

B.3. Mijloace de învăţământ: texte-suport (xerografiate), manuale;

B.4. Forme de organizare: frontală, individuală, pe grupe. C. Temporale:

- durata lecţiei: 50 minute - locul lecţiei în modul: a doua după familiarizarea cu

Vocabularul.

SINTEZA PROIECTULUI DIDACTIC

310

Obiective Sarcini de învăţare Itemi de evaluare

OC1 – să definească regionalismele

SOC1 – definirea regionalismelor

IOC1 – EVALUARE FORMATIVĂ ORALĂ 1.1. Identificaţi regionalismele din text

1.2. Explicaţi aria de circulaţie a regionalismelor

1.3. Ilustraţi rolul regionalismelor într-un text

OC2 – să clasifice regionalismele

SOC2 – clasificarea regionalismelor

IOC2 - EVALUARE FORMATIVĂ ORALĂ 2.1. Ilustraţi un exemplu de regionalism 2.2. Reliefaţi două tipuri de regionalisme 2.3. Identificaţi cele trei tipuri de regionalisme din texte

OC3 – să coreleze reliefurile ideatice ale unui pre-text cu elementele pereche aparţinând textului dialectal

SOC3 – corelarea reliefurilor ideatice ale unui pre-text cu elementele pereche aparţinând textului dialectal

IOC3 - EVALUARE FORMATIVĂ SCRISĂ 3.1. Interrelaţionaţi centri ideatici a celor trei texte 3.2. Susţineţi corespondenţa realizată printr-un discurs argumentativ 3.3. Evaluaţi cu exemple fiecare discurs argumentativ

OC4 – să demonstreze eficacitatea interviului dialectal prin comparaţie cu textul liber

SOC4 – demonstrarea eficienţei interviului dialectal prin comparaţie cu textul liber

IOC4 - EVALUARE FORMATIVĂ SCRISĂ 4.1. Ilustrarea capacităţii de adaptare la această tema 4.2. Evidenţiaţi varietatea materialului obţinut 4.3. Argumentaţi autenticitatea materialului obţinut

311

ANEXĂ LA PROIECTUL DIDACTIC

PT1.: Text dialectal

[Cum se încondeiază ouăle]

Uouli sâ încondiazâ în fel următor…// Pui întăi sâ ŝerbi uouli/ ŝâ dupâ ŝi sâ ŝerb…/ li scoţ…/ li pui la răcorit…/ faŝi ќiŝâţa dintr-o tablâ/ pi un ac/ un vârv di ac…// ŝâ…dupâ aia pui trii ŝiri di păr di porc…/ li rătez la… în direcţâia vârvului ќiŝâţâ(i ŝâ dup aŝeia/ pui ŝarâ într-o cutii curatâ/ pi foc/ pi plitâ/ pi uoќi/ dupâ ŝi sâ înŝerbântâ ŝara ti apuŝi di scris/ di încondeiat//. Dupî ŝi li scrii…/ ŝâ sâ scrii anumiti… modeli […] talpa gâştii/ botu iepurlu/ cararea rătăŝitâ/ cruŝa păştii/ ŝâ alti diferiti modeli.// Ŝâ dupî ŝi termini di scris/ faŝi vopsaua cu borş într-un vas curat/ ŝâ sâ ŝerbi vopsaua/ sâ dă la răcorit/ ŝâ

312

dupǐ ŝi sâ răcoreşti/ ca apa di varâ/ baźi uouli […] dupâ ŝi sâ prind/ dupâ ŝi sâ prind li scoţ la răcorit/ dupâ ŝi sâ răcoreşti un pic/ pui un gratar pe un oќi de plitâ…aşa…dupâ ŝi ai pus/ pui uouli pi gratar la rand aşa/ ŝâ după cum sâ toќeşti ŝara/ li şterźi pi fiicari la rând aşa//[…] pui un pic pi o cârpâ curatâ un pic di olei/ li sterźi cu olei… ŝ-o facut faţa ŝâ…s-o terminat.

Huţanu Ortansa, 69 ani, pensionară PT2.: Text literar: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul

naşterii mele la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”

(Ion Creangă, Amintiri din copilărie)

VALORI ALE CULTURII NOASTRE Înv. Nicoleta ŢĂRANU

Şcoala cu clasele I – VIII Asău, jueţul Bacău Societatea interculturală Societatea românească, în ansamblul ei, a devenit

treptat, pe parcursul ultimului deceniu, tot mai conştientă de propria ei diversitate culturală, fiind din ce în ce mai numeroşi cei care consideră că această diversitate culturală nu reprezintă o fatalitate, un blestem al istoriei, ci o oportunitate, un tezaur care se cuvine a fi valorificat în beneficiul general. Educaţia interculturală este esenţială pentru stabilitatea societăţii şi a şanselor ei de dezvoltare durabilă, nu numai pentru că ne învaţă cum să trăim unii cu alţii, dar şi pentru că promovează

313

egalitatea, respectul şi deschiderea spre comunicarea cu „celălalt“.

Consiliul Europei a fost printre cei mai activi susţinători ai principiilor interculturalităţii, fiind şi promotorul conceptului de „societate interculturală“. Este vorba despre o societate care recunoaşte diferenţele culturale, susţine dezvoltarea identităţilor specifice, dar încurajează şi dialogul intercultural, contactele, schimburile şi interferenţele culturale. Aceste principii generoase sunt valabile în orice societate, în orice zonă a lumii şi ele trebuie să se regăsească, pe deplin, la nivelul sistemelor educative.

Şcoala joacă, fără îndoială, un rol esenţial în promovarea interculturalităţii, principiile acesteia trebuind să fie permanent prezente atât în curriculum, cât şi în ethosul instituţiei şcolare. Această idee se reflectă în cazul comunităţilor cu un caracter multicultural pronunţat, regăsindu-se implicit, în structura populaţiei şcolare.

Spre o societate interculturală prin dialogul culturilor

Considerând educaţia drept o soluţie pentru un viitor mai bun şi educaţia şcolară drept fundament pentru dezvoltarea omului, se naşte întrebarea: cum sunt pregătiţi copiii, tinerii şi adulţii să trăiască într-o lume dinamică, multiculturală, globală? Un prim răspuns ar fi că şcoala are rolul de a promova cunoaşterea şi comunicarea interculturală, înţelegerea şi respectarea drepturilor omului şi a valorilor democratice. Un alt răspuns ar viza implicaţiile asupra politicilor educaţionale şi asupra curriculum-ului - noi conţinuturi ale educaţiei, noi paradigme metodologice, noi finalităţi ale educaţiei. Este unanim acceptată ca finalitate a educaţiei formarea unor buni cetăţeni, cu toate că profilul unui bun cetăţean, însumând o lungă listă de caracteristici, este încă subiect de dezbateri aprinse, întrucât e greu de traversat demarcaţia între „bun“ şi „mai puţin bun“. Lăsând dilema teoretică deschisă, revenim la

314

discuţia despre rolul şi posibilităţile şcolii de adaptare la solicitările resimţite ale prezentului şi la cele anticipate ale viitorului.

Educaţia are o dublă vocaţie, aceea de a fi şi scop şi mijloc, în acelaşi timp. Este atât un drept al omului în sine, cât şi un mijloc indispensabil de a realiza alte drepturi ale omului. Este calea principală prin care oamenii pot obţine mijloacele de a participa pe deplin la viaţa comunităţii: cunoştinţe, capacităţi, atitudini şi valori. Pentru a defini misiunea educaţiei în relaţie cu provocările lumii contemporane, UNESCO a propus patru „piloni“ ai învăţării, ca o strategie care ar putea sprijini confruntarea cu şi rezolvarea acestor provocări.

1. „A învăţa să trăieşti împreună cu alţi?“ implică dezvoltarea la elevi a cunoştinţelor şi capacităţilor necesare pentru a accepta şi a valoriza pluralismul şi diversitatea, a atitudinilor şi valorilor democraţiei şi drepturilor omului.

2. „A învăţa să cunoşti“ înseamnă că educaţia trebuie să „înzestreze“ elevii cu tehnicile şi cu instrumentele cunoaşterii şi, mai ales, cu tehnicile învăţării – a învăţa cum să înveţe. Comunicarea orală şi scrisă, verbală şi nonverbală, calculul matematic şi rezolvarea de probleme, cunoaşterea şi înţelegerea lumii, a drepturilor şi a responsabilităţilor sunt câteva exemple de abilităţi de bază necesare omului capabil de adaptare.

3. „A învăţa să fac?“ - un alt reper al educaţiei contemporane - subliniază orientarea pragmatică: nevoia de a dezvolta deprinderi profesionale şi competenţe sociale, pentru a putea lua decizii raţionale în diferite situaţii de viaţă, pentru a dezvolta relaţii sociale şi de muncă, pentru a participa la viaţa comunităţii, a utiliza tehnologia şi. în ansamblu, a ameliora calitatea vieţii personale şi a vieţii împreună.

315

4. „A învăţa să fii?“ aduce în prim plan importanţa dezvoltării personalităţii autonome şi responsabile.

Se impune o precizare terminologică: educaţia interculturală nu trebuie înţeleasă doar ca educaţie pentru cunoaşterea şi acceptarea altor culturi ale altor ţări, ci ca recunoaştere şi înţelegere a diferenţelor care există în aceeaşi comunitate / societate. Pachetul educaţional „Toţi diferiţi, toţi egali“ (Directoratul pentru Tineret şi Sport, Consiliul Europei) a identificat două direcţii majore ale educaţiei interculturale: vdezvoltarea capacităţii tinerilor de a recunoaşte inegalităţile,

nedreptatea, rasismul, stereotipurile şi prejudecăţile; vdobândirea cunoştinţelor şi a capacităţilor de a se acţiona

pentru rezolvarea acestor probleme, ori de câte ori se confruntă cu acestea în societate.

Documentele de politică a educaţiei din ultima perioadă au subliniat frecvent importanţa acordată educaţiei pentru cetăţeni şi educaţiei interculturale, ca răspuns la evoluţia societăţii, însă, în practică, nevoia de educaţie interculturală s-a resimţit înainte de abordarea politică şi teoretică a domeniului. Pierre Dasen afirma că „numeroşi autori au relevat nevoia de a înrădăcina practicile educaţiei interculturale într-un fundament teoretic“ (Dasen, P., p. 21).

Dat fiind specificul educaţiei interculturale, în care relaţiile interpersonale au un rol foarte important, strategiile bazate pe interacţiune şi comunicare, inductiv – problematizante au un impact mai mare asupra elevilor. Experienţa de viaţă a copiilor, relaţiile interpersonale trebuie implicate în activitatea de învăţare, ca „resurse“, transformându-se treptat în „produs/efect“ al activităţii didactice. Pentru aceasta, este necesară stabilirea unei reiaţii de cooperare între elevi şi învăţător, care să promoveze dezvoltarea şi morala autonomă: elevul respectă reguli interiorizate, auto-construite, auto-reglatoare, existând o convingere interioară a necesităţii respectării lor, spre

316

deosebire de morala heteronomă, a conformismului şi a supunerii, când copilul urmează regulile stabilite de alţii, exterioare lui.

Cele două tipuri de morală se reflectă în două relaţii profesor-elev: relaţia de control (relaţia heteronomă) - în care învăţătorul comunică elevilor ce au voie să facă, oferindu-le norme prestabilite şi reguli de comportament, şi relaţia de cooperare (relaţia autonomă) - bazată pe respect reciproc, pe posibilitatea elevului de a-şi regla voluntar comportamentul. Relaţia de control nu este întotdeauna indezirabilă.

Există însă riscul ca, în condiţiile în care copii sunt continuu conduşi de valori, credinţe şi idei ale altora, aceştia să practice un comportament de supunere (dacă nu de răzvrătire), care poate duce la conformism în dezvoltarea intelectuală şi morală. Piaget avertiza că printr-o relaţie coercitivă se socializează doar „faţada“ comportamentelor. Relaţia de cooperare promovează dezvoltarea gândirii creative, independente, a sentimentelor şi a convingerilor, astfel încât să fie luate în considerare interesele ambelor părţi.

Analizând documentele UNESCO putem surprinde evoluţia dialogului dintre culturi, influenţat de cursul evenimentelor sociale. Implicând cele două dimensiuni, în ultima jumătate a secolului trecut, s-au identificat patru etape delimitate de schimbări sociale radicale: cu/tură şi cunoaştere (1950-1960); cultură şi politică (1961-1970); cultură şi dezvoltare (1971-1980); cultură şi democraţie (1981-prezent) (K. Stenou, 2000).

Rolul educaţiei interculturale În acest context, societatea actuală tinde a fi una de tip

intercultural, în cadrul căreia dialogul are un rol esenţial. Astfel, o societate interculturală presupune existenţa a diferite culturi şi grupuri naţionale, etnice şi religioase, care trăiesc pe acelaşi teritoriu şi întreţin relaţii deschise de interacţiune, cu schimburi şi recunoaşterea mutuală a modurilor de viaţă şi a

317

valorilor proprii. (Kit pedagogique - Tous differents, tous egaux, 1995). Toleranţa activă şi menţinerea unor relaţii echitabile în cadrul cărora fiecare persoană are aceeaşi importanţă sunt instrumente care transcend specificul cultural şi care se formează şi se fundamentează prin intermediul educaţiei.

Educaţia prin intermediul scolii asigură transmiterea, de la o generaţie la alta, a valorilor şi a practicilor culturale, pentru a asigura individului instrumentele necesare integrării sale sociale, în general, şi profesionale, în special.

Identitatea personală este caracterizată prin atribuirea unei valori pozitive despre sine; aceeaşi tendinţă de a atribui valori pozitive apare şi în situaţia persoanelor care aparţin aceluiaşi grup social. Apare tendinţa de a evalua negativ persoanele care nu fac parte din grupul propriu şi care nu împărtăşesc aceleaşi valori culturale.

În acest sens, Perotti (A. Perotti, 1994) evidenţiază distincţia între socializarea primară, care se realizează în familie, şi socializarea secundară, care se efectuează prin intermediul şcolii şi prin cel al contactelor cu alte grupuri sociale, în mod particular cu cele care împărtăşesc valori Comune, accentuând ideea că prin intermediul educaţiei se asigură modalitatea de socializare optimă pentru iniţierea unui Dialog intercultural.

Ca urmare, educaţia interculturală reprezintă o abordare pozitivă a acestei diferenţe. Justificată de realităţile sociale înseşi, acest tip de educaţie vizează transmiterea unor cunoştinţe, atitudini şi valori care să permită individului ce trăieşte într-o societate pluralistă să dea un nou sens istoriei, geografiei, limbii, culturii, filosofiei, psihologiei şi eticii, fără a-şi pierde rădăcinile proprii. Institutul Intercultural din Timişoara, în raportul anual pe 2003, a prezentat două seturi de obiective ale educaţiei interculturale:

318

- un set de obiective generale care vizează pregătirea tinerilor pentru a se integra într-o societate interculturală (Comisia Internaţională pentru Educaţie pentru secolul XXI a UNESCO, în raportul elaborat în 1996, definea unui dintre obiectivele majore pe care educaţia ar trebui să îl îndeplinească: „a învăţa să trăieşti împreună cu alţii“); - un set de obiective specifice prin care se asigură instrumentarea tinerilor cu acele cunoştinţe fundamentale despre cultură, influenţând comportamentul individual şi de grup, care implică identificarea propriului specific cultural şi al specificului cultural al celorlalţi; deprinderi de a trăi într-o societate interculturală sau multiculturală (observarea atentă a determinărilor culturale proprii culturii, a prejudecăţilor şi a stereotipurilor generate de propriul specific cultural cu privire la ceilalţi), abilitatea de a putea analiza lucrurile din mai multe puncte de vedere, deprinderi de comunicare şi relaţionare cu ceilalţi; atitudini precum respectul pentru diversitatea culturală şi pentru identitatea culturală a celorlalţi, respingerea atitudinilor discriminatorii şi a intoleranţei.

Concluzii În ultimii ani, la nivel european, s-au conturat câteva

tendinţe care au marcat evoluţia educaţiei interculturale. Dintre cele opt domenii de competenţe cheie definite sub formă de cunoştinţe, deprinderi şi atitudini, trei abordează educaţia şi din perspectiva interculturalităţii: formarea de competenţe interpersonale, interculturale şi sociale; formarea de competenţe civice; formarea propriei identităţi culturale, în plus, alcătuirea unor categorii de standarde internaţionale şi de indicatori la care să se poată raporta toate sistemele naţionale de învăţământ din Europa.

Schimburile de experienţă, prezentând exemplele de bună practică în domeniu între decidenţii în politica educaţională şi practicieni, au abordat educaţia şi din perspectiva interculturalităţii (European Commission, 2003).

319

S-a conturat astfel cadrul comun necesar pentru formarea profesională şi culturală a tuturor cetăţenilor Europei, prim pas către realizarea în fapt a unei societăţi interculturale.

În România, contextul european a creat condiţiile care fac posibilă deschiderea societăţii şi şcolii către problematica interculturalităţii.

Se poate atesta faptul că societatea românească prezintă o diversitate culturală, în România convieţuind peste două milioane de cetăţeni aparţinând minorităţilor naţionale - maghiari, germani, rromi, ucraineni etc. (Institutul Naţional pentru Statistică, 2003). Proiectele şi programele educaţionale care se derulează, abordând teme de educaţie interculturală, iniţiate de organizaţii nonguvernamentale sau guvernamentale, se raportează la interculturalitate din perspectiva interconfesionalităţii, a structurilor etnice, prin intermediul programelor pentru educaţia adulţilor şi a celor vizând educaţia pe tot parcursul vieţii.

De asemenea, în cadrul Curriculum-ului Naţional s-au conceput planuri de învăţământ pentru şcoli cu predare în limbile minorităţilor naţionale, programe şcolare adecvate şi trasee educaţionale bilingve, cu toate documentele curriculare aferente.

Bibliografie: 1. Dasen, P.; Perregaux, Ch.; Rey, M. Educaţie interculturală: experienţe, politici, strategii, Iaşi, Editura „Polirom“, 1999;

2. Faure, E., A învăţa să fii, Bucureşti, E. D. P., 1974; 3. Păuş, V. A. - Probleme actuale ale integrării culturale, Bucureşti, Editura „Semne“, 2000; 4. *** - Raport Anual, Institutul Intercultural din Timişoara, 2003.

320

Parteneriat educaţional pe două continente De la grădiniţa Gălăteni la

Chabad Academy – Myrtle Beach U.S.A. Educ. Marcela ILIE

Grădiniţa de copii Gălăteni, Judeţul Teleorman În perioada 23 mai – 21 iunie 2007, am participat la un schimb de experienţă la Grădiniţa Chabad Academy din South Carolina Myrtle Beach, la invitaţia d-nei educatoare Hermoine Canada şi a d-nei director Leah Aizenman. Începând cu luna mai 2006 am încheiat un contract de parteneriat între cele două grădiniţe respectiv Grădiniţa de copii Gălăteni şi Chabad Academy Myrtle Beach – U.S.A. Procesul de cooperare între grădiniţele partenere a început de la nevoia echipelor de educatoare de a-şi îmbunătăţi practicile educative prin introducerea unor inovaţii. Acţiunea a demarat în momentul alegerii obiectivelor, principalele obiective ale parteneriatului fiind: ü să se creeze o dimensiune în ceea ce priveşte educaţia; ü copiii să facă cunoştinţă cu bogăţia culturală a regiunii şi de asemenea cu bogăţia culturală a altor regiuni din America; ü comunicarea între educatoare şi schimbul de experienţă în ceea ce priveşte metodele educative; ü apropierea comunităţii locale de grădiniţă pe parcursul derulării proiectului şi colaborarea mai strânsă între grădiniţă şi comunitatea locală. Şcoala Chabad Academy cuprinde copii între 1 şi 13 ani şi este o şcoală privată. Grădiniţa funcţionează cu cinci educatoare, fiecare răspunzând de copiii cu un anumit nivel de vârstă. Numărul maxim de copii la grupă este de 21, dar o grupă în general funcţionează cu 10 – 13 copii între 5 – 6 ani şi sunt sub îndrumarea doamnei Hermone Canada. În clasa I merg copiii care au împlinit vârsta de 6 ani până la 1 septembrie. Învăţământul preşcolar nu este obligatoriu prin lege, dar totuşi nu au probleme cu frecvenţa

321

întrucât părinţii îşi aduc copiii la grădiniţă când pleacă la serviciu. Toată răspunderea educării copiilor îi revine educatoarei care predă citire, scriere (educarea limbajului), ştiinţe matematice, ştiinţe sociale, computer şi artă. Educatoarea se ocupă de confecţionarea materialului didactic pentru toate centrele de interes iar acesta se schimbă în funcţie de activităţile din ziua respectivă. Educatoarea este responsabilă cu realizarea obiectivelor standard de la Departamentul Educaţiei. Pe parcursul anului şcolar au diferite inspecţii care constată nivelul de pregătire al copiilor. Lista cu rechizitele şcolare necesare pentru buna desfăşurare a activităţilor este prezentată părinţilor la începutul anului şcolar. Pe parcursul derulării activităţilor, educatoarea cumpără diverse materiale didactice din banii proprii. Orarul unei zile de grădiniţă este următorul: copiii sunt aduşi la ora 8.00 de către părinţi, cu maşina până la ora 8.30, se face primirea copiilor, spălarea mâinilor, rugăciuni. Programul zilei începe cu recunoaşterea zilei în calendar (8.30 – 8.40) şi se continuă pe centre, fiecare copil îşi alege un centru. Educatoarea are rolul de ghid şi se ocupă de copiii cu rămâneri în urmă ( 8.40 – 9.40). Urmează activitatea de limbă engleză, copiii stau jos în cerc şi despart în silabe, învaţă o poezie sau o literă, citesc, scriu la tablă 9.40 – 10.00; 10.00 – 11.15 – limba engleză pe centre; 11.15 – 12 Artă (cu profesor de specialitate), 12.00 – 12.30 afară, 12.30 – 13.00 masa de prânz, 13.00 – 13.45 – lectură (aşezaţi pe podea ascultă o poveste şi comentează); 13.45 – 14.30 lucrul la centre pe grupuri mici; 14.30 – 14.50 pregătirea pentru plecare; 15.00 plecarea copiilor acasă. Program de somn au numai copiii de 1 – 4 ani, grupa pregătitoare, (respectiv 5-6 ani nu au program de somn). Sala de clasă din grădiniţă este aranjată în funcţie de programul conceput astfel: S o zonă unde întreaga clasă stă pe podea şi discută;

322

S mese mici şi scăunele la fiecare centru de interes; S centre sau colţuri de activitate cu material adecvat pentru jocul de S construcţii, pictură, colţul păpuşii; S panouri cu literele şi cifrele de la 1 – 100; S panou cu cifrele pare şi impare până la 100 (cifrele impare pe fond alb, cifrele pare pe fond roşu); S rafturi cu diverse materiale şi cărţi la îndemâna copiilor; S o chiuvetă, frigider; S căşti unde pot asculta poveşti; S un computer pentru copiii care lucrează repede sau citesc repede; S pe un perete erau afişate fotografiile copiilor din grupa respectivă, cu numele fiecăruia. Alături era desenat un copac (măr), în momentul când copilul avea rezultate bune se aplica un măr din hârtie roşie cu numele copilului în copacul respectiv. La sfârşitul anului se numără merele fiecărui copil. S tablou cu numele copilului cuprinzând munca în week-end; S tablou pe care scria „Este vară!” sau orice alt anotimp era. În legătură cu materialul didactic, acesta este estetic, complet, exact şi atractiv. El este aşezat într-o manieră vizibilă, la înălţimea copiilor, adaptat la vârsta şi forţa acestora. Este în totalitate funcţionabil şi permite o activitate spontană. În grădiniţă copilul munceşte şi învaţă din propriile experienţe pe baza materialului care îl ajută să-şi construiască personalitatea. Mai menţionez că în timpul zilei copiii se mută de la un centru la altul după preferinţă. Obligatoriu trebuie să lucreze la centrele de scris, citit şi matematică, restul centrelor nu sunt obligatorii. În primul semestru sunt învăţate toate literele (mari şi mici) inclusiv scrise, iar în semestrul al II-lea fiecare copil „creează” o carte în care scrie propoziţii folosind toate

323

cuvintele învăţate, aplicând semnele de punctuaţie. O dată terminată „cartea” este citită educatoarei. O mare parte din activităţile desfăşurate sunt dedicate limbii engleze, povestirii conduse de educatoare. Copiii iau parte la conversaţie prin întrebări, spun propriile lor poveşti şi descriu lucruri. De trei ori pe săptămână sunt cuprinse în program activităţi de rime, iar la sfârşitul săptămânii o oră este dedicată „CERCULUI AUTORICOL”. Educatoarea dă copiilor diverse teme de efectuat acasă la citire, scriere şi matematică. În săptămâna 4 – 8 iunie 2007 am asistat la activităţile legate de tema „DESPRE PLAJĂ”. În această săptămână copiii au mers la plajă şi au adunat scoici, melci, pietricele. Au făcut pacheţele mici din obiectele adunate de ei pe care le voi da copiilor din Gălăteni. După plimbarea pe plajă au urmat activităţile pe centre de interese. La citit-scris copiii scriau propoziţii pe cărticelele create de ei. Doi copii la centrul de matematică jucau un joc de cărţi. La colţul păpuşii desenau imagini de la plajă. Tot aici aveau un vas mare de forma unei albiuţe în care era griş amestecat cu orez. Copiii îşi imaginau că este plaja şi aşezau scoici, peştişori şi alte vietăţi de la ocean. De asemenea se jucau cu găletuşe, lopăţele şi alte jucării de plajă în grişul amestecat cu orez. La centru artă, din paste făinoase şi aracet, copiii lipeau corali, peştişori, meduze şi alte vietăţi, în cutie de carton pe care era lipită hârtie glasată albastră (reprezentând apa oceanului); zona următoare alţi copii completau tabloul cu ceea ce le-a plăcut mai mult la plajă. Tot în această săptămână s-au desfăşurat activităţi pe centre: S Cât de mari sunt scoicile? – activitate la centrul de matematică – având ca obiectiv măsurarea cu ajutorul unei rulete;

324

S „Vânătoarea de melci” – centrul de ştiinţă – copilul să poată să spună ceva despre melc; Analizând timpul petrecut în grădiniţă constatăm că fiecare copil are: S un timp în care este singur cu educatoarea; S un timp în care se întâlneşte cu trei copii; S un timp de joacă şi un timp de muncă; S un timp de lucru alături de un grup mic; S un timp de exerciţii creative şi altul petrecut cu altfel de exerciţii. În grădiniţă predomină atmosfera plăcută, caldă, care încurajează prietenia între toţi copiii, indiferent de vârstă, rasă, credinţă, de păstrarea cu sfinţenie, aş putea spune, a valorilor tradiţionale ale poporului american. Educatoarea are autoritate asupra copilului şi îi trezeşte încrederea şi respectul pentru munca pe care el o desfăşoară. Intervine atunci când i se cere ajutorul şi lucrul acesta îl face cu economie de vorbe, lăsând copilul să descopere prin propria sa activitate. Educatoarea învaţă odată cu copiii să observe, este calmă, are răbdare şi îşi controlează impulsurile. Ea trebuie să aleagă materialul şi să-l prezinte într-un mod care să trezească interesul copiilor. Educatoarea cunoaşte maniera de a trata copilul, pentru a-l orienta în mod concret având tot timpul prezenţă de spirit. Deci, rolul ei este de a găsi instrumentele muncii adecvate, bine construite şi funcţionale, de a menţine ambianţa frumoasă şi funcţională în clasă. Copiii se simt fericiţi, preţuiţi şi în siguranţă. Ei învaţă de plăcerea de a-şi însuşi cât mai multe cunoştinţe. Singuri aleg dacă se vor juca în grup sau individual, educatoarea având rol de îndrumător. Educaţia se raportează la cerinţele individuale, adresându-se fiecărui copil. Ambianţa clasei oferă copilului variante de joc, dându-i-se posibilitatea dezvoltării independenţei şi încrederii în sine. Învăţarea la copil se

325

realizează prin propria lui experienţă, formele învăţării îmbinându-se armonios, acţiunea cu obiectele şi acţiunea relaţională. Derularea acestui parteneriat a permis promovarea cooperării internaţionale atât între copiii preşcolari – prin schimburi de lucrări, cât şi între educatoare prin schimbul de bune practici, inovaţii, modalităţi deosebite de realizare a obiectivelor. Cooperarea internaţională a contribuit la cultivarea respectului faţă de om, indiferent de ţara de origine, respectului pentru valorile culturale şi a dat posibilitatea educatoarelor din ţările partenere să sensibilizeze copiii în respectarea toleranţei, solidarităţii şi diversităţii culturale, transformarea în resursă pedagogică. Cel mai important obiectiv care s-a realizat este prietenia peste ocean între copiii români şi americani, aici s-au întâlnit pacea, speranţa şi iubirea, cum relatează versurile: „Pacea şi speranţa Când se întâlnesc Numai despre oameni Cu dragoste vorbesc” („Pacea şi speranţa” de Marieta Marancel) În concluzie şcoala americană reprezintă prin modul în care este concepută şi prin felul în care funcţionează nu numai „locul de muncă” al copilului, ci un chip firesc am spune, ea tinde să devină un al doilea cămin în care copilul învaţă să trăiască cu semenii lui, pe care va trebui întotdeauna să-i respecte şi să-i iubească, câştigând astfel încrederea în ei şi în sine însuşi.

326

Parteneriatele - o punte spre comunicare şi cunoaştere

Înv. Mariana Dorina Serediuc Înv. Amalia Murariu

Şc. cu cl. I-VIII „Octav Băncilă” Corni, jud. Botoşani Înv. Maria Timofte

Şc. „Ion Creangă” Tg. Frumos, jud. Iaşi Motto: „Mai multe pânze de păianjen pot răpune un leu” - proverb etiopian”. Viitorul nostru comun in U.E. reclamă cetăţeni deschişi nu doar spre noile tehnologii, ci şi spre realizarea unor punţi de legătură cu vecinii mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi, cetăţeni preiocupaţi nu numai de problemele lor, ci şi de ale altora, de comunicarea şi înţelegerea celorlalţi; toleranţa, acceptarea şi comunicarea fiind principii de bază ale valorilor moral-creştine. Rolul învăţătorului în această situaţie este de a crea un climat şcolar pozitiv, în care nota caracteristică o constituie cooperarea şi parteneriatul dintre cele două componente ale actului educaţional- educator şi educat, dar şi alte forme de colaborare şi parteneriat. Realizate în cadrul unor proiecte educaţionale, parteneriatele oferă posibilitatea de a valorifica competenţele şi abilităţile elevilor, asigurând o abordare inter şi pluridisciplinară. Ele asigură şi calitate în educaţie, pregătindu-i pentru integrarea, în perspectivă, într-o societate democratică. O confirmare a acestei realităţi o constituie multitudinea de proiecte educaţionale ce se derulează cu succes în şcoli şi între şcoli din mediul rural şi urban sub genericul „Punţi între oraş şi sat”. În aceste proiecte sunt implicaţi tot mai mulţi factori educativi şi comunitatea locală. Avantajele sunt pentru toţi participanţii: pentru directorii şcolilor este posibilitatea de a da deschidere instituţiei spre comunitate şi de a face şcoala iubită de toţi membrii comunităţii, pentru educatori este o şansă de a introduce interdisciplinaritatea şi de a munci în echipă, pentru

327

elevi este o invitaţie în sfera cunoaşterii interumane. Îi face mai responsabili şi mai autonomi, mai sensibili şi mai conştienţi de rolul pe care-l au ca parteneri în cadrul proiectului. Este, de asemenea, şansa de a cunoaşte lumea în toată diversitatea ei, încă de la cea mai fragedă vârstă, şi o cale de comunicare şi cooperare între oameni. Promotori ai ideilor novatoare, învăţătorii nu se mulţumesc numai cu activitatea instructiv- educativă în clasă, ci tot mai mulţi se implică şi-i implică astfel şi pe elevi în activităţi extracurriculare cu impact pozitiv asupra abilităţilor lor intelectuale. Lucrând asupra unui proiect comun, elevii au posibilitatea să compare, să descopere împreună, să-şi lărgească orizontul de cunoştinţe. Ei îşi îmbogăţesc viaţa afectivă şi-şi conturează profilul de viitori cetăţeni europeni. Au fost multe ocazii în care, prin intermediul unor proiecte, elevii noştri au avut posibilitatea de a-şi pune în valoare cunoştinţele şi competenţele din diferite domenii, disponibilităţile lor de comunicare, posibilitatea de a interrelaţiona cu colegii de clasă, dar şi cu cei din alte clase şi şcoli. Exemplificăm câteva proiecte educaţionale realizate în parteneriat: „Apa curată şi sănătatea”, realizată în cadrul proiectului naţional A.C.I.S., „Împreună într-un mediu curat”, ambele evaluate şi finalizate prin concurs tematic, portofolii, participare la Gala Superlativelor Ecologice Botoşani, „Poluare sau educaţie durabilă”, activitate în parteneriat cu Centrul de Documentare şi Informare, la nivel de şcoală şi judeţ. Parteneriatul cu Şcoala „Al. I. Cuza” Dorohoi este deja în al treilea an, cel cu Liceul de Artă „Ştefan Luchian” Botoşani şi cel cu Şcoala Ion Creangă” Tg. Frumos, jud Iaşi sunt în primul an de derulare. Toate au urmărit cunoaştere unor personalităţi ale muzicii, picturii şi literaturii noastre, dar şi o mai bună cunoaştere a copiilor din şcolile partenere. Ei au participat la concursuri de cultură generală despre Enescu, Luchian, Creangă, Băncilă, şi-au dovedit talentul interpretativ, calităţile

328

sportive, dar şi calităţile de gazde. Copiii au înţeles că se poate comunica prin cuvânt, dar şi prin pictură şi muzica, prin culoare, sunet şi mişcare. Şi, pentru a dovedi încă o dată că mintea sănătoasă este atributul unui corp sănătos, am dansat, am organizat competiţii sportive, drumeţii în orizontul local împreună cu musafirii noştri şi o excursie în Maramureşul istoric. Ne amintim cu drag de Cascada cailor, priveliştile oferite din belşug de munţii noştri, de casele memoriale, de Cimitirul vesel de la Săpânţa, de „raiul” de la Bârsana. Toate au lăsat amintiri vii, de neuitat în memoria noastră. Fiecare parteneriat ne leagă strâns de colegii şi prietenii noştri şi, cu siguranţă, va fi o legătură peste timp. Fiecare parteneriat are ceva care vibrează de fiecare dată altfel în amintirea şi-n sufletul nostru, indiferent de vârstă. S-au legat prietenii care vor dăinui peste ani. Am descoperit copii talentaţi, creativi, deschişi spre comunicare şi cunoaştere. Parteneriatele ne permit să realizăm împreună ceea ce nu putem niciodată realiza separat. Cele trei valori care stau la baza unui parteneriat de succes sunt: colaborarea, convingerea şi încrederea. Scopul urmărit de noi, dascălii, este de a organiza activităţi diverse, interesante, care să-i ajute pe tinerii de mâine să se adapteze noilor condiţii de dezvoltare a societăţii româneşti, dar şi celor impuse de integrarea României în Uniunea Europeană. Elevii noştri vor fi convinşi că valorile morale şi culturale, obiceiurile şi tradiţiile poporului român trebuie păstrate, promovate şi apreciate la adevărata lor valoare. Numai astfel vom păşi cu fruntea sus în Europa, fără a ne pierde identitatea naţională.

Bibliografie: Reformă la firul ierbii, Al. Crişan, Colecţia 2004, Editura Humanitas Educaţional; Parteneri pentru Europa - unde-s 2, puterea creşte, Rupert Wolfe- Murray şi Camelia Armeanu, Ed. DFID România.

329

Proiect educaţional: „Vino, să cunoşti Uniunea Europeană”

Educ. Adriana AVĂDĂNI Grădiniţa Nr. 21, Botoşani

Înv. Neculai AXINTE Şcoala cu Clasele I-VIII Brehuieşti-Vlădeni, ,judeţ Botoşani

Argument Uniunea Europeană poate fi comparată cu o mare casă comună „casa europeană”. Un edificiu nou, cu spaţii şi posibilităţi de neimaginat până nu cu mult timp în urmă ... când a merge într-o altă ţară europeană era ca şi cum te-ai fi dus în casa altcuiva. Fiecare stat era ca un bloc de locuinţe unde un paznic controla la intrare identitatea oaspeţilor străini pentru a rămâne, aceştia trebuiau să ceară permisiunea stăpânilor casei şi nu puteau desigur, să intervină în adunărie colocatarilor. Câte lucruri s-au schimbat de atunci! Şi nu numai în ce priveşte dimensiunile „casei” pe care descoperim că o avem astăzi, ci şi a modului în care este posibil să trăim, a resurselor şi şanselor oferite. Calea de a deveni cetăţeni europeni abia s-a deschis. Veniţi să cunoaşteţi viaţa în „Casa Europeană”! A FI CETĂŢEAN EUROPEAN ÎNSEAMNĂ... ... A LOCUI Poţi să locuieşti pentru un timp (până la 6 luni) în orice stat U.E. fără să fi nevoit să soliciţi un permis de şedere. ... A STUDIA ŞI A LUCRA Nu sunt neecesare proceduri complicate decă vrei să lucrezi sau să studiezi în orice ţară U.E. Pe toată

330

durata şederii vei avea aceleaşi obligaţii şi aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii acelui stat. ... A OBŢINE PROTECŢIE DIPLOMATICĂ Dacă eşti în dificultate cînd te afli într-o ţară străină, poţi căuta ajutor la ambasada oricărui stat al U.E. – eşti cetăţean european. ... A PRIMI ÎNGRIJIRI MEDICALE Dacă te îmbolnăîveşti în timp ce călătoreşti în alt stast al U.E. decât al tău, vei primi aceleaşi îngrijiri medicale la care ai dreptul în ţara de origine. SCOPUL: Educarea copiilor învederea cunoaşterii semnificaţiei UNIUNII EUROPENE. OBIECTIVE: Ø Iniţierea copiilor în cunoaşterea unor

elemente specifice U.E. Ø Cunoaşterea însemnelor U.E. Ø Cunoaşterea şi respectarea drepturilor

copilului. Ø Implicarea părinţilor în acţiunile derulate în

cadrul proiectului. GRUPUL ŢINTĂ: preşcolari, şcolari, educatoare, învăţători, părinţi, specialişti, politicieni. RESURSE: Ø UMANE: preşcolari, şcolari, educatoare, părinţi, învăţători Ø MATERIALE: colecţii broşuri, pliante,

fotografii DURATA: octombrie 2006 – mai 2007 Locul de desfăşurare: Grădiniţa nr. 21, Şcoala Nr. 11, Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani.

Implementarea proiectului Etapa I

331

Ø faza de documentare (septembrie-octombrie 2006)se va realiza prin stabilirea copiiilor participanţi la proiect (50 de copii)

Ø popularizarea iniţiativei la nivel de grădiniţă Ø întâlniri cu părinţii, specialiştii în domeniu Ø stabilirea acţiunilor Ø amenajarea în grădiniţă a unui spaţiu special

dedicat proiectului „Vino să cunoşti U.E.” Etapa II Ø popularizarea proiectului (15 septembrie – 1

octombrie 2006) Etapa III Ø desfăşurarea acţiunilor (octombrie 2006 –mai

2007) Etapa IV Ø Evaluarea proiectului şi popularizarea

rezultatelor (mai 2007) Finalităţile proiectului

Ø expoziţie cu lucrări ale copiilor; Ø program artistic; Ø album foto cu poze din timpul acţiunilor; Ø C.D. cu înregistrări ale unor secvenţe din

timpul acţiunilor. Calendarul acţiunilor

Nr.crt.

Activităţi în

derulare

Obiective

Perioada

Resurse

1.

„Vino să cunoşti U.E.”

S Să înţeleagă ce reprezintă U.E. S Să cunoască importanţa aderării ţării nosre

sept. –oct. 2006

Broşuri, pliante, atlase

332

2.

„Simbolurile

U.E.”

S Să cunoască insemnele U.E.

nov. 2006

lnsemnele. Radio-

casetofon

3.

„Suntem copiii

Europei!”

S Să redea plastic insemnele U.E.

feb.

2007

hârtie colorată,

lipici, foarfece

4.

„Mărţişoare pentru toţi copii U.E.”

S Să recite versuri specifice momentului S Să cânte în grup şi individual

marti

e 2007

microfon, staţie

5.

„Drepturile copiilor”

S Să cunoască drepturi şi îndatoriri al copilului European S Să vizioneze filmul „Descoperă Europa cu Aramburu”

aprili

e 2007

calculator

, CD, broşura

„Drepturi le

copilului”

6.

„Ziua Europei” S Să împodobească mediul ambiant cu lucrările realizate în timpul derulării proiectului S Să recite versuri şi cântece specifice momentului

mai 2007

lucrările copiilor,

CD, calculator

333

CAPITOLUL VII

Succesul lecţiei de literatură în lucrul pe echipe şi în sistemul AEL

Prof. Maria GRECU Grup Şcolar Agricol Costeşti, judeţ Argeş

Trecerea la o metodologie mai activă, centrată pe elev, implică elevul în procesul de învăţare si il invata aptitudinile invatarii, precum şi aptitudinile fundamentale ale muncii alaturi de altii si ale rezolvarii de probleme. Metodele centrate pe elev implica individul în evaluarea eficacitatii procesului lor de invăţare si in stabilirea obiectivelor pentru dezvoltarea viitoare. Aceste avantaje ale metodelor centrate pe elev ajută la pregătirea individului atât pentru o tranzitie mai usoară spre locul de muncă, cât şi spre invăţarea continuă. Iată noi tehnici de abordare a predării în cadrul lecţiei de literatură română: lectia prin problematizare; prin descoperire; lucrul pe echipe; in sistemul AEL. Voi dezbate ultimele două metode.

334

Metoda activităţii didactice pe grupe se impune cu atât mai mult cu cât se pune mai accentuat problema educării elevilor într-un spirit social, de întrajutorare, de activitate în colectiv, de formare a lor pentru integrarea în viaţa civică. Pentru aceasta se cere dezvoltarea multilaterală a personalităţii tinerilor şcolari, pregătirea noilor generaţii în perspectiva muncii colective, formarea deprinderii lor de a colabora. Printr-o astfel de organizare a muncii în învăţământ se cultivă relaţiile interpersonale. Unii teoreticieni remarcă aspectul colectiv al acestei forme de muncă a elevilor. E. Meyer, spre exemplu, pretinde că în cadrul activităţii în grup să se manifeste ,,munca colectivă, ajutor reciproc, solidaritate, întelegere mutuală’’. Sunt necesare câteva precizări cu privire la organizarea muncii în grup: v activitatea în grup se situează pe un loc intermediar

între activitatea frontală şi cea individuală a elevilor, cu ambele fiind într-o interdependenţă reciprocă; v activitatea în grup înseamnă îndrumarea mijlocită a

activităţii elevilor, sarcinile puse în faţa clasei fiind soluţionate prin efort colectiv; v după soluţionarea sarcinilor, elevii raportează

rezultatele obţinute; v activitatea în grup îi formează pe elevi pentru

observarea şi soluţionarea problemelor, trezindu-le dragostea pentru citit.

Aplicarea metodei în grup se efectuează când profesorul este convins că elevii dispun de cunoştinţele prealabile necesare şi că activitatea lor iniţială este suficient de dezvoltată pentru elucidarea în grup a anumitor probleme şi pot să recunoască interdependenţa datelor. Profesorului i se cere mult discernământ şi simţ pedagogic spre a putea decide asupra sarcinilor didactice care pot fi rezolvate în grup, ce fel de sarcini didactice pot rezolva cu succes elevii, bazându-se pe forţele lor comune, asigurându-li-se doar o îndrumare schiţată

335

şi directă. Problemele fundamentale se dezbat cu toată clasa, frontal. În grupe se dau, spre studiu, probleme de nivel mediu. Profesorul trebuie să aprecieze cu competenţa care opere din literatură română pot fi prelucrate mai eficient sub formă frontală şi care în grup sau individual, sau ce alte probleme de literatură română ori tipuri de lecţii pot fi dezbătute frontal ori în grup. La activitatea în grup, operele epice şi cele dramatice se pretează mai uşor, oferind un câmp mai adecvat acestei forme de studiu, după cum mai puţin se pretează analizele stilistice sau operele lirice. În organizarea activităţii în grup se pot distinge două tipuri de activitate: activitatea didactica identică şi activitatea didactică diferentiată. Într-un timp limitat (1 oră), sub îndrumarea specifică activităţii in grup acordata de profesor, grupurile de elevi lucrează pe aceeasi temă şi apoi liderii prezintă soluţiile în diversitatea lor, după competentă fiecărui grup. Spre exemplu, toate grupurile primesc sarcina să găsească în romanul ,,Ion’’ de Liviu Rebreanu sau ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’ de Camil Petrescu elementele sau argumentele care să pună în lumină o anumită trăsătură de caracter a personajului principal din unul dintre cele două romane, ori anumite aspecte de compoziţie. Grupurile sunt legate între ele prin identitatea sarcinii, dar se deosebesc prin relevarea elementelor aduse în discuţie sau poate chiar prin concluziile la care ajung, născându-se astfel posibilitatea unor largi dezbateri. În cadrul unei ore de curs desfăşurată printr-o activitate frontală se poate interveni prin organizarea unei activităţi în grup, într-un singur moment sau în mai multe momente în timpul orei, în secventele de timp stabilite după natura sarcinilor. Aceasta însă după ce profesorul a clarificat cu întreaga clasă, frontal, problemele ,,periculoase”, dificile pe care elevii, independent, în grupuri, nu le-ar putea elucida.

336

După ce profesorul clarifica frontal, cu întreaga clasă, problema fundamentală a lecţiei respective, se poate trece la activitatea diferenţiată pe grupuri, fiecare grup având de rezolvat câte o fişă de lucru cu câte două sarcini fiecare. Spre exemplu, nuvela ,,În vreme de război’’ de I.L.Caragiale. Primul grup :

1. Nuvela începe cu informaţia că o ceată de tâlhari, care teroriza ţinutul Podenilor, a fost în sfârşit prinsă. Identificaţi evenimentele până în momentul în care preotul Iancu îi marturiseşte fratelui său că este căpetenia tâlharilor. Determinaţi ordinea evenimentelor, aşa cum s-au petrecut în realitate.

2. Determinaţi lucrurile ciudate în episodul jefuirii preotului Iancu.

Al doilea grup: 1. Arătaţi cum a reuşit preotul Iancu să nu fie prins de

autorităţi. 2. Prezentati atitudinea hangiului când fratele său îi

mărturiseşte că este căpetenia tâlharilor. Al treilea grup:

1. Stabiliţi semnificaţia elementelor naturii evocate în text. 2. Starea finală a hangiului, cântatul ,,popeşte’’ şi

legănatul sugerează căderea în nebunie. Reluaţi lectura fragmentului şi stabiliţi etapele procesului de instituire a stării de nebunie.

Al patrulea grup: 1. Prezentaţi comportamentul hangiului ca răspuns la

replicile fratelui său, până în momentul în care se ghemuieste in pat. Explicaţi absenţa reacţiei verbale a hangiului. Stabiliţi semnificaţia replicii: ,,-Mă credeai mort, nu-i aşa?”

2. Prezentaţi lupta dintre cei trei, urmărind: - atitudinea hangiului dinainte de luptă; - mijloacele utilizate de hangiu;

337

- „stratagema’’ utilizată de fostul preot. Elevii se grupează după posibilitătile intelectuale primind sarcini pe măsura capacităţii lor de inţelegere. Numai după ce au dobândit cunoştinţele necesare, prin activitate frontală, problematica operei fiind străbătută împreună cu clasa, urmează distribuirea fişelor de lucru cu problemele fiecărui grup. Solutiile sunt prezentate de liderii grupurilor. Modernizarea de esenţa a învăţământului, limbii şi literaturii române în liceu, necesitate obiectivă a contemporaneităţii, este solicitată de cerinţa concordanţei relative între nivelul de predare a literaturii române şi de dezvoltare a stiinţei şi tehnicii. Având în vedere virtuţile formative ale mijloacelor moderne audiovizuale, necesitatea utilizării unor lecţii în sistemul AEL devine o problemă de actualitate pentru perfecţionarea sistemului de predare. Includerea acestui mijloc în arsenalul instrumentelor didactice este rezultatul cautarilor pedagogilor contemporani care s-au străduit să gasească cele mai sigure căi pentru sporirea randamentului formativ al procesului instructiv-educativ. Dar mijloacele moderne audiovizuale contribuie nu numai la crearea atmosferei emoţionale, ci şi la cultivarea intelectului elevilor, facilitând desfăşurarea unor operaţii ca: observaţia, comparaţia, înţelegerea, structurarea şi asimilarea cunoştinţelor, prelucrarea şi stocarea informaţiei. Spre exemplu, nuvela „Moara cu noroc’’ de Ioan Slavici. Mai întâi nuvela este dezbătută frontal, cu intreaga clasă. În ora următoare de literatură li se prezintă elevilor lecţia in sistemul AEL. Lecţia propune o prezentare multimedia a unei opere reprezentative din literatură română. Profesorul prezintă competenţele specifice vizate prin acest material: - să cunoască elemente biografice ale lui Ioan Slavici; - să cunoască opera acestuia;

338

- să determine modul de reflectare a unei idei sau a unei teme în opera scriitorului; - ve specifice epocii in care a trait autorul; - să studieze opiniile critice asupra operei; - să facă o caracterizare generală a personajelor. Apoi, profesorul prezintă modul de funcţionare al lecţiei. În fiecare unitate de interacţiune el poate interveni cu explicatii si exemple suplimentare sau cu sarcini noi adaptand lecţia la colectivul cu care lucrează. Cum unităţile sunt independente, profesorul poate modifica succesiunea unităţilor de interacţiune sau poate omite acele secvente pe care le consideră neesenţiale. El poate relua un pasaj multimedia (film) de câte ori are nevoie pentru exemplificarea diverselor probleme impuse de obiectivele lecţiei. Momentele lecţiei şi durata - ,,Moara cu noroc’’ de Ioan Slavici: M1 – Puncte de reper 5 min. M2 – Personajul Ghiţă 5 min. M3 – Liniştea colibei 5 min. M4 - ,,Atacul” lui Lică 5 min. M5 – Bănuielile Anei 5 min. M6 – Confruntarea dintre Pintea şi Lică 5 min. M7 - ,,Pe om nu-l stăpâneşti decât cu păcatele lui” 5 min. M8 – Cârciumarul pierde absolut totul... 10 min. Studiul limbii şi literaturii romane trebuie gandit ca o parghie de prim ordin in ansamblul obiectelor de învăţământ, în vederea realizării educaţiei plurilaterale a elevilor. Modernizarea procesului instructiv-educativ vizează, in egală măsură, conţinutul disciplinei, metodele, mijloacele şi formele de organizare ale studierii acestui obiect. Obiectivul unei lecţii moderne este acela de a angaja elevul într-un mod activ in predarea cunostintelor. Accentul ,,trebuie pus pe organizarea cu rigurozitate a activităţii elevilor, pe angajarea lor totală într-o participare vie, conştientă, pe dezvoltarea creativităţii lor, pe

339

însuşirea de către elevi a metodelor învăţării, pe însuşirea conştientă a cunoştinţelor.’’. Abordarea metodei proiectului la clasa I

„Iarna la români” Înv. Mirela-Ana NICOLAEVICI

Liceul Teoretic „Gen. DRAGALINA“ Oraviţa, Caraş - Severin I. Aspecte teoretice despre metoda proiectului

Utilizarea proiectului ca metodă complementară sau alternativă de evaluare, oferă elevilor posibilitatea de a demonstra ce ştiu, dar, mai ales, ceea ce ştiu să facă, adică să le pună în valoare anumite capacităţi. Realitatea practicii noastre profesionale ne învaţă că el nu se poate aplica nici permanent, nici pretutindeni, dar utilizarea lui dă frumuseţe şi viaţă învăţării şcolare, fiind şi posibilă şi necesară. Proiectul ca instrument de evaluare: v se desfăşoară pe o perioadă de timp de câteva zile sau

câteva săptămâni; v începe în clasă prin precizarea temei, definirea şi

înţelegerea sarcinilor de lucru, continuă în clasă şi acasă şi se încheie în clasă prin prezentarea unui raport despre rezultatul obţinut şi expunerea produsului realizat;

v poate lua forma unei sarcini de lucru individuale sau de grup;

v trebuie organizat riguros în etape, ca orice muncă de cercetare;

v facilitează transferul de cunoştinţe prin conexiuni interdisciplinare;

Metoda proiectului presupune parcurgerea unor paşi, de la pregătirea acestuia, la evaluare: 1. Pregătirea proiectului

340

Învăţătorul împreună cu elevii vor decide câteva repere care se pot formula prin întrebări ce pot dirija dimensiunea evaluativă; 2. Stabilirea ariei de interes şi a tematicii proiectului - discutată şi negociată între învăţător şi elevi (Trebuie să fie adecvată relevanţei scopului şi obiectivelor pe care proiectul şi le propune din perspectiva specificului disciplinei respective). 3. Stabilirea premiselor iniţiale, cadrul conceptual, metodologic, datele generale ale investigaţiei, tipul de informaţii de care au nevoie. Elevul poate să-şi stabilească un set de întrebări esenţiale care vor fixa elementele cheie ale proiectului. 4. Identificarea şi selectarea resurselor materiale (altele decât cele date suport). 5. Precizarea elementelor de conţinut ale proiectului (pentru prezentarea în scris sau orală):

v Pagina de titlu (temă, autorii/autorul, clasa, şcoala, perioada de elaborare) v Cuprinsul (titlurile capitolelor, subcapitolelor, subtemelor, etc.) v Argumentul v Dezvoltarea elementelor de conţinut (pliante, postere, diagrame, citate, desene, cântece) v Concluzii (elemente de referinţă desprinse din studiul temei) v Bibliografia v Anexa (toate materialele importante rezultate)

II. Proiectul „IARNA LA ROMÂNI“ Pornind de la aspectele teoretice menţionate mai sus, am realizat cu elevii clasei I proiectul intitulat „Iarna la români“. Am argumentat această alegere, pornind de la premisa că anotimpul iarna este unul dintre cele mai îndragite de copii, că este bogat în evenimente culturale şi spirituale şi cu adânci

341

implicaţii în existenţa românilor de-a lungul mult încercatei noastre istorii. Ideea proiectului este aceea de a observa reacţiile copilului de vârstă şcolară mică faţă de acest anotimp preferat. Subiectul variat ilustrat şi adânc implementat în diferite ramuri ale existenţei umane, permite o accesibilitate sporită, o participare activă a elevilor, implicare care duce în final spre o mai mare încredere în sine, spre dorinţa de informaţie, curiozitate şi curaj faţă de nou. Iarna, fiind un anotimp real în spaţiul geografic românesc, are o influenţă decisivă asupra vieţii românilor. Există sărbători specifice iernii (creştine, naţionale, tradiţionale), care prilejuiesc o seamă de manifestări pe care şi elevul de clasa I le poate sesiza şi analiza prin conştiinţa proprie sau cea de grup. Având la dispoziţie mult material ilustrat (elevii neştiind încă să citească), s-au creat portofolii individuale sau colective variate. De asemenea, elevii au început munca lor de cercetare, creîndu-se premisele pentru competiţie între echipele implicate. Tema proiectului se poate generaliza la toate disciplinele de învăţământ, asigurându-se astfel interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea. Scopul proiectului este sistematizarea cunoştinţelor referitoare la: v schimbările care au loc în natură; v viaţa şi activitatea oamenilor; v obiceiuri, sărbători creştine şi naţionale; v creaţii artistice referitoare la acest anotimp. v Câteva dintre obiectivele propuse sunt următoarele: v să descrie schimbările care au loc în natură; v să enumere semnele caracteristice iernii; v să explice semnificaţia sărbătorilor de iarnă, a tradiţiilor

poporului român;

342

v legate de aceste sărbători; v să evidenţieze semnificaţia Zilei Naţionale; v să confecţioneze ornamente pentru Pomul de Crăciun; v să cânte colinde strămoşeşti; v să recite din creaţiile poeţilor români cu diferite ocazii

(sărbători creştine, naţionale); v să realizeze Serbarea de Crăciun; v să îngrijească animalele domestice; v să demonstreze sintagma “Mihai Eminescu–Luceafărul

poeziei româneşti“ v să practice jocuri în aer liber specifice iernii; v să rezolve probleme matematice, cu texte despre

anotimpul iarna; v să interpreteze cântece adecvate anotimpului iarna.

Pentru că proiectul a fost realizat în parteneriat cu părinţii, aceştia au fost solicitaţi să răspundă la un set de întrebări referitoare la proiect.

1. Ce mă interesează în mod deosebit la acest proiect? 2. Ce probleme doresc să se rezolve prin intermediul

proiectului? 3. Cine , sau ce ne poate ajuta? 4. De unde obţin informaţiile necesare? 5. Ce resurse pot folosi? 6. Care este contribuţia mea la realizarea proiectului? Câteva dintre răspunsurile oferite de părinţi se regăsesc la anexă. Înainte de a porni la drum, am realizat o hartă a proiectului (anexă)

Proiectul, la care am colaborat deopotrivă elevi, părinţi, şi „doamna“, ca şi coordonator de proiect a debutat spre sfârşitul lunii noiembrie, când primele semne ale iernii începeau să se simtă în natură. În ziua când tema a fost anunţată elevilor, am aplicat metoda brainstorming-ului ,

343

punând o întrebare simplă: ”Ce înseamnă iarna ?“ Răspunsurile au apărut. Iarna înseamnă: v Moş Crăciun; v ninsoare; v săniuţa; v cadouri; v brad împodobit; v „ştampile”, „pe zăpadă”, „îngeri“; v om de zăpadă; v ţurţuri; v pomi desfrunziţi; v vânt; v foc în sobă; v colinde; v Naşterea Domnului (Crăciunul); v Revelionul; v -Moş Nicolae; v artificii ; v pescuit la copcă ; v bătaie cu bulgări de zăpadă .

Răspunsurie copiilor au fost consemnate exact în ordinea în care au fost date. Pe parcursul a trei luni încheiate, elevii au participat la realizarea acestui proiect, având sprijinul nemijlocit al părinţilor, care au manifestat un interes deosebit pentru reuşita activităţii. Interesante mi s-au părut răspunsurile pe care elevii le-au oferit despre ziua de 1 Decembrie. Consemnez acest dialog pentru sinceritatea şi puritatatea răspunsurilor primite: S Cum se numeşte ţara noastră? S România. (unanim) S Ce simţiţi voi pentru România ? S Că o iubim ! S Cum vă iubiţi voi ţara ? Ce faceţi pentru ea ?

344

S Dacă e război o apărăm ! S Cu ce ? S Cu mâinile. (Cu săbiile. Cu pietre. Cu tancuri.) S Dar pe timp de pace ? S Facem curaţenie (în clasă, acasă, în curte).

ü (vom fi cuminţi; ü învăţăm; ü plantăm copaci; ü ajutăm parinţii; ü facem să nu mai facă maşinile fum). ü Ce cadou aţi face ţării noastre? ü Steagul României ! ü un buchet de flori ; ü munca; ü bunătate; ü că ascultăm

Au fost în mod deosebit evidenţiate salba de sărbători creştine, cu frumoase tradiţii româneşti: Sfântul Andrei, Ocrotitorul românilor, Sfântul Nicolae, prietenul copiilor, Naşterea Mântuitorului, Boboteaza, Sfântul Ioan Botezătorul, Întâmpinarea Domnului. Nu au trecut neobservate nici creaţiile literare ale marilor scriitori români despre anotimpul iarna, alegându-se texte adecvate vârstei lor, îndeosebi poezie. Poetul Mihai Eminescu a ocupat un loc de frunte, dat fiind faptul că în 15-16 ianuarie s-au serbat Zilele Eminescu. De asemenea, în cadrul orelor de matematică au fost propuse exerciţii având ca suport aspecte ale iernii. Şi la celelalte discipline, iarna a fost prezentă în mijlocul nostru. Proiectul s-a încheiat la sfârşitul lunii februarie, cu o serbare de prezentare.

345

Înainte de a se organiza prezentarea proiectului, elevii au fost împarţiţi în patru grupe, fiecare având un semn distinctiv, în funcţie de tema abordată. Prezentarea a fost întregită de fişele ilustrate din portofoliile elevilor. III. PREZENTAREA PROIECTULUI Odată, fiicele bătrânului an au fost chemate la tatăl lor: - Fiicele mele, a spus el, spuneţi-mi vă rog, cum faceţi să fie tot mai frumoase locurile pe care voi le aveţi in stăpânire? Primăvara a început să laude dealurile cu pomii infloriţi, Vara lanurile aurii de grâu, apoi Toamna viile pline cu struguri grei de dulceaţă. Iarna, sfioasă, se apropie şi zise: - Tatăl meu, am colindat şi în acest an prin locuri iubite de Dumnezeu. S-au bucurat oamenii când m-au întâlnit, dar mai ales copiii! S-au jucat cu fulgii, s-au cărat cu săniuţa, au înălţat omul de zăpadă.

Iarna a mai spus multe, multe! Dar mai bine, dragi colegi, să dovedim noi cât de mult o iubim , şi mai ales de ce o iubim ! Cântecul: “Iarna ne-a sosit in zori“ (Refrenul cântecului, la fel ca şi celelalte cântece pentru copii a fost acompaniat de jucăriile muzicale confecţionate în timpul orelor de educaţie muzicală: cutii cu nisip, pahare cu boabe de porumb, de fasole uscată etc.)

Dragi invitaţi, Proiectul „Iarna la români“ a început în luna noiembrie şi s-a desfăşurat pe parcursul a 4 luni . În această perioadă am adunat în portofoliile noastre multe materiale care au îmbogăţit şi au înfrumuseţat munca noastră. Fiind ajunşi la sfârşitul acestui proiect , primul din viaţa noastră de elev, dorim să mulţumim părinţilor noştri şi doamnei învăţătoare care ne-au ajutat foarte mult , datorită faptului că noi nu ştim toate literele .

346

Acum, dorim să ne bucurăm împreună de roadele muncii noastre. Dacă ne mai încurcăm, vă rugăm să ne iertaţi ! Emoţiile sunt de vină! …

Grupa I Bună ziua, dragi invitaţ! Numele meu este Florin şi împreună cu colegii mei formăm echipa fulgilor de nea“. Colegii mei sunt: Robert, Andreea, Paul şi Ionuţ. Noi vom încerca să vă spunem câte ceva despre acest frumos anotimp prin cântece şi poezii. Voi ruga mai mulţi colegi să ne ajute , pentru că toţi ştim cântece şi poezii atât de frumoase. Poezii : „Iarna“ – Vasile Alecsandri „Iarna pe uliţ “ – George Coşbuc „Omul de zăpadă “ „Sănioara “ „Iarna“ - Nicolae Labis Cântecul: „Săniuţa fuge “ Tot în anotimpul iarna, animalele sunt retrase în vizuini. Ies la pradă doar lupii în haite . Oamenii de la sate îşi ţin animalele la adăpost. Acolo le hrănesc cu mare grijă. Un obicei specific românilor este tăiatul porcului. În zilele dinaintea Crăciunului se taie porcii din care se prepară alimente traditionale româneşti: cârnaţi, tobă, caltaboşi. În ziua tăierii porcului se face o masă îmbelşugată şi se dăruieşte celor apropiaţi pomana porcului. (anexa) Nici noi, elevii n-am stat degeaba. În aceste patru luni, am învătat o mulţime de lucruri noi! Am învăţat jumătate din alfabet, numerele pană la o sută, adunarea, scăderea, am învăţat să desenăm, să cântăm. Dar, mai ales, am învăţat că la şcoală este o altă familie a noastră, că noi suntem ca nişte fraţi, iar doamna ne este ca o mamă. Am aflat că trebuie să ne ajutăm, să ne înţelegem, să ne respectăm şi să fim buni colegi.

347

Ce mult ne plac jocurile de iarnă! Ne-am jucat cu zăpada, ne-am bătut cu bulgări am făcut îngeraşi în zăpadă, munţi de zăpadă! Am înălţat cu mare bucurie şi oameni de zăpadă . Am făcut unul şi în clasă . Cum ? Simplu! Am înlocuit zăpada cu bucăţele de vată! Acum, haideţi să-i cântam un cântecel! Cântecul: “Omul de zăpadă“ („Ce-i atâta gălăgie“)] Sperăm că v-a plăcut ceea ce v-am prezentat. Lăsăm acum o altă grupă să vă spună câte ceva. Vă mulţumim! Grupa II Bună ziua , dragi invitaţi ! Daţi-ne voie să ne prezentăm. Noi suntem echipa „clopoţeilor“! Eu sunt Denisa (Iulia, Dănuţ, Bogdan, Carlla ) . Vom încerca să aducem în atenţie cele mai frumoase sărbători religioase ale noastre, ale creştinilor , care se sărbătoresc în perioada de iarnă. Sfântul Andrei Sfântul Andrei, sărbătorit în biserică la data de 30 noiembrie, a fost întâiul ucenic al Domnului Iisus. El a fost fratele sfântului apostol Petru. Sfântul Andrei rămâne ocrotitorul românilor, pentru că el a fost apostolul care ne-a făcut creştini. Românii cred că este o mare legatură între faptul că la 30 noiembrie se serbează ziua Sfântului Andrei , iar o zi după aceea, la 1 Decembrie, ziua României. Din cer, sfântul ocroteşte toţi românii. Sfântul Nicolae Sfântul Nicolae a fost un om bun si drept. A slujit lui Dumnezeu şi a iubit pe toţi oamenii. De tânăr s-a hotărât să-şi închine viaţa lui Dumnezeu. Astfel, când părinţii i-au murit, şi-a împărţit averea la săraci, iar el a primit harul preoţiei. Sărbătoarea Sfântului Nicolae vine de la o întâmplare deosebită. Un om care era sărac şi nu-şi putea mărita fetele s-a

348

hotărât să le vândă. Aflând, Sfântul a aruncat pe geam pungi cu galbeni, şi astfel fetele au scăpat de necazuri. În fiecare an, pe 6 Decembrie, copiii îl aşteaptă pe Moş Nicolae. Ei îşi lustruiesc cizmuliţele şi aşteaptă nerăbdători sosirea lui. Pentru copiii buni şi cuminţi moşul vine cu daruri, dar pentru cei mincinosi şi neascultători Sfântul aduce nuieluşe. În acest an şi noi i-am scris lui Moş Nicolae scrisori, iar el ne-a trimis chiar şi la şcoală pungi pline cu dulciuri. Crăciunul (25 Decembrie) Crăciunul este una dintre cele mai frumoase şi mai importante sărbători ale creştinilor. Oricine dintre noi cunoaşte ce s-a întâmplat în acea noapte sfântă, când Dumnezeu S-a milostivit de oameni şi prin preacurata Fecioara Maria a trimis în lume pe Pruncul Iisus. Minunate semne au însoţit Naşterea Fiului lui Dumnezeu în peştera din Bethleem. O stea luminoasă a apărut pe cer. Cerurile s-au deschis, iar îngerii au coborât pe pământ pentru a vesti păstorilor Naşterea Minunată. Trei magi au adus daruri scumpe: aur, smirnă şi tămâie. Ca şi păstorii, şi noi ne-am închinat Pruncului culcat în ieslea cea săracă. Cei care suntem acum prezenţi ne amintim de acea minunată Serbare de Crăciun, când am vestit Naşterea Mântuitorului lumii, prin nepreţuitele colinde româneşti. A fost o seară de neuitat! Am colindat în dreptul bradului împodobit cu atâta bucurie! Dar am fost şi rasplatiţi. Chiar Moş Crăciun a trecut pe la noi cu un sac plin de bunătăţi. Crăciunul a trecut, dar în suflet ne-a rămas amintirea acelei seri de neuitat când, împreună cu îngerii am cântat şi noi: Lerui, Doamne, Ler! Anul Nou Cu toate că nu este o sărbătoare religioasă, trecerea în noul an se face prin obiceiuri asemănătoare serii de Crăciun. De obicei, aceleaşi grupuri de copii, care la Crăciun au umblat

349

cu colinda pentru a vesti Naşterea Domnului, de această dată umblă pe la casele oamenilor cu uratul. Obiceiurile de Anul Nou sunt multe, dar cel mai des întâlnit este Pluguşorul. Pluguşorul este însoţit de clinchete de clopoţei şi pocnituri de bici. În prima zi din noul an, oamenii sunt pregătiţi pentru a întâmpina copiii care vin cu Sorcova. Din păcate, însă, tot mai puţine sunt grupurile de urători, iar obiceiurile româneşti dispar de la an la an, fiind înlocuite cu altele care nu au nici o legatură cu sufletul nostru. Ceva, însă nu se pierde. Tradiţionala urare „La mulţi ani!“ pe care românii şi-o adresează din tot sufletul. Boboteaza În fiecare an, la 6 ianuarie, creştinii prăznuiesc o altă minune petrecută în vremea Mântuitorului: arătarea Sfintei Treimi. Sărbătoarea îşi are această denumire de la faptul că, pe când Sfântul Ioan boteza pe Iisus, cerul s-a deschis, iar Duhul Sfânt în chip de porumbel s-a pogorât asupra Lui. Atunci Tatăl a vorbit din cer: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit". În această zi, oamenii merg la biserică şi iau apă sfinţită. Sfântul Ioan Botezătorul Sfântul Ioan Botezatorul a fost rudă cu Domnul Iisus. El s-a retras de mic în pustie şi de acolo vestea tuturor că „Împărăţia Cerurilor s-a apropiat“. El a început să boteze în râul Iordan, spunând că botezul său e doar cu apă, cel al Domnului Iisus este cu Duhul Sfânt. Sfântul Ioan Botezatorul a rămas pentru creştini model de smerenie şi de viaţă curată. În icoane este uşor de recunoscut pentru că este singurul sfânt zugrăvit cu aripi îngereşti. Din respect pentru acest mare sfânt al Bisericii lui Hristos, mulţi creştini români poartă numele lui. Întâmpinarea Domnului

350

Acest praznic împărătesc îşi are frumuseţea lui aparte. Pruncul Iisus a fost adus în templu de către Maica Sa şi Dreptul Iosif, la vârsta de 40 de zile. Aici a fost luat în braţe de un preot foarte bătrân, pe nume Simeon. Acesta şi-a dat seama imediat ca nu este un Prunc oarecare, ci că El este Mesia cel mult aşteptat. Luând Pruncul la sine, a cerut lui Dumnezeu să fie eliberat din viaţa aceasta la cea veşnică. Sfânta tradiţie spune că acest preot a trăit cu mult înainte de a se naşte Domnul Iisus. El credea tot ce scria în Sfânta Scriptură, doar ceva nu putea să creadă: că o fecioară va naşte . Pentru că s-a îndoit, Dumnezeu l-a pedepsit să nu moară până nu va vedea această minune. În această frumoasă zi am fost la biserică, am dus hăinuţe mici pentru copiii necăjiţi, am făcut fotografii multe! A fost o zi minunată! Sperând că, auzind toate acestea, suntem măcar cu un pas mai aproape de Dumnezeu, considerăm că ne-am făcut datoria şi lăsăm şi alţi colegi să vă spună lucruri interesante. Vă mulţumim! Grupa III Bună seara! Eu sunt Mirabela, iar colegii mei sunt Andrei, Deborah, Daniel şi Alexandra. Împreună formăm echipa „steguleţelor“. De ce oare? Pentru că noi vom fi cei ce vă vom vorbi despre sărbătorile ţării noastre. Ne cerem iertare pentru că, fiind elevi doar de câteva luni, nu ştim foarte multe lucruri despre ţara noastră. Ştim doar ca ea se numeşte România şi că, văzută pe hartă, are forma unui peşte. Pentru că sunt născută în România, eu sunt româncă şi iubesc această ţară atât de frumoasă! Tot la şcoală am învăţat câte ceva despre trecutul ţării noastre. Am aflat că, aşa cum un om îşi sărbătoreşte ziua de naştere, şi ţările îşi au ziua lor, ziua când se sărbătoresc. Această zi pentru România e 1 Decembrie.

351

În cinstea acestei zile noi am colorat steagul României şi cu acest prilej am aflat un lucru important: ordinea culorilor pe steag este albastru, galben şi roşu. Am făcut cadou ţării noastre câte un desen prin care ne-am arătat dragostea ce i-o purtăm. Am cântat Imnul ţării şi am simţit bucuria de a fi români. (Se recită poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!“ de Mihai Eminescu) Această poezie a fost scrisă de marele poet al românilor, Mihai Eminescu. Noi, românii ne mândrim de a-l avea pe Eminescu, unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii. Ziua lui o serbăm tot în anotimpul iarna , la 15 ianuarie. În această zi noi am spus multe poezii scrise de Mihai Eminescu. Am aflat că a fost prieten cu marele povestitor Ion Creangă, că a vizitat oraşul nostru, precum şi alte întâmplări din viaţa lui. Ne-a părut rău când am aflat ce viaţă grea a dus! „Somnoroase păsărele“ „Cu penetul ca sideful“ „Povestea codrului“ ( fragment ) „La mijloc de codru“ „Luceafărul“ ( fragment ) „Şi dacă“ „Lacul“ „Pe lângă plopii fără soţ“ (fragment) (Poeziile au fost recitate pe fond muzical) Multe ar mai fi de spus despre această ţară minunată. Dar doamna ne-a spus că va trebui să le învăţăm mai târziu, când mai creştem şi vom putea înţelege mai bine anumite lucruri. Ne-a spus că vom învăţa la orele de istorie despre ce s-a întâmplat la 24 Ianuarie sau despre jertfa eroilor din Decembrie 1989. Abia aşteptăm să aflăm aceste lucruri pe care orice român adevărat le cunoaşte, pe care nu avem voie să nu le ştim!

352

Acum, vom cânta un cântec pentru ţara noastră. „Ţara mea“ – D. Kiriac Sperând ca v-a făcut plăcere să ne ascultaţi, lăsăm colegii care au de prezentat alte aspecte ale muncii noastre. Vă multumim!

Grupa IV Vă salutăm, dragi invitaţi, noi, echipa „brăduleţilor“. Eu sunt Andreea, iar colegii mei sunt: Cosmin, Loredana, Berti şi Vlăduţ. Vă vom prezenta lucrările efectuate de noi în această perioadă, precum şi desenele noastre. Am organizat o mică expozitie şi vă vom explica procedeul de lucru. Fulgii de nea ne aduc zăpada în clasă! Din fâşii înguste de vată lipite cu îndemânare, am obţinut aceşti fulgi care ne vor aminti şi vara despre frumuseţile iernii! Pentru confecţionarea acestor clopoţei drăgălaşi am folosit globuri sparte. Cu părticelele obţinute am decorat clopoţeii, împodobindu-i atât de strălucitor! Puteţi să-i observaţi mai bine! Aproape că se aude clinchetul lor cristalin! Ne place să desenăm! Şi am desenat tot ce ne-a plăcut! Nopţi de iarnă, zile de iarnă, oameni de zapadă, brazi împodobiţi! Toate aceste desene asteaptă să fie admirate! Ca din joacă, într-o zi, doamna ne-a pus să zdrobim biscuiţi. Am procedat aşa şi cu praful obţinut am decorat aceşti ursuleţi! Atenţie! Ei sunt tare delicioşi, dar sfatul meu este: să nu-i mâncaţi! Cine ar fi crezut că noi, nişte copii, am putea îmbrăca îngerii? Şi totuşi, a fost posibil. Aceşti îngeraşi sunt tare dulci! Nu e o glumă! Pentru că haina lor este din zahăr lipit după placul nostru. Ne-a plăcut tare mult să ne jucăm cu crengutele din copaci! Noi le-am umplut cu zăpadă, dar rămâne secretul nostru cum am reuşit!

353

Tot din bucăţele de vată, dar de această dată rasucită în biluţe am decorat aceşti minunaţi ghiocei, simbol al primăverii. Să nu uităm că în curând primăvara va pune stăpânire peste întreaga natură! Noi am adus deja o parte din ea în clasă. Folosind colajul, am realizat aceşti fluturaşi gata parcă să-şi ia zborul ! Dacă v-au plăcut lucrările noastre, noi aşteptăm să le mai admiraţi înainte de a pleca acasă! Vă mulţumim. Sperăm că am convins iarna cât de mult o iubim şi-l rugăm pe tatăl său să o lase şi la anul să mai vină pe aceste locuri minunate. Noi o iubim mult, dar acum ea trebuie să plece, ca să lase loc surorii ei care va veni cu raze calde de soare, cu multă verdeaţă, cu păsări călătoare. Ne luăm „La revedere!“ de la iarnă şi spunem „Bun venit !“ primăverii! Cântecul: „Iarnă, du-te acum cu bine!“

Bibliografie: Apăştinii, Elena, Proiectul - metodă de evaluare interdisciplinară, Apărut în: EDICT - Revista educaţiei, nr. 7/2004. Bucureşti, Editura Agata.

Modalităţi de formare a deprinderilor de scriere corectă, comunicare şi creaţie

la clasele I – IV Inv. Maria GHIŢUICĂ

Inv. Violeta ŞTEFAN Şcoala nr. 4 Piteşti

Dintre comorile care alcătuiesc patrimoniul nostru cultural, cea mai de seamă şi cea mai iubită este limba română.

354

Marea fortă educativă a predării limbii române, constă în aceea că e obiectivul care propune elevilor frumosul, estetica vieţii şi a muncii, dezvoltă la copil simtul artistic, îl învaţă să cunoască ce este munca, cinstea , adevărul. În conceptia poporului nostru, dragostea de ţară cuprinde ca pe o componentă firească iubirea şi cultivarea limbii române, cunoaşterea şi studierea ei, vorbirea şi scrierea ei corectă, respectul fată de cei care l-au incrustat în opera lor. Pentru formarea si dezvoltarea deprinderilor de scriere corecta am folosit o serie de forme de activitate didactica. Dintre formele de activitate frecvent folosite se pot enumera: copierea, transcrierea, dictarea, autodictarea, scrierea raspunsurilor la întrebări, jocul didactic, compunerile, rezumatul etc. Exprimarea clara a conţinutului de idei şi respectarea normelor ortografice le-am realizat şi prin intermediul compunerilor. Compunerile realizează, pe de o parte, o sinteză a tot ceea ce invata elevii la gramatica, la citire, precum şi la celelalte obiecte de invătământ, mai ales sub raportul corectitudinii exprimării, iar pe de altă parte, ele constituie cel mai nimerit prilej de verificare a experienţei de viaţa a elevilor, de manifestare a imaginaţiei şi puterii lor creatoare. Pentru ca elevul să-şi exprime ideile şi să se facă înţeles, are nevoie de un vocabular corespunzător. În acest sens i-am făcut pe elevi să înteleagă expresiile plastice din operele literare şi să le folosească în cunostintele personale. Trecerea la redactarea compunerilor propriu-zise am făcut-o treptat. Mai intâi am cerut elevilor să alcatuiască şi să scrie propoziţii cu cuvinte date. În acest sens, elevii au alcătuit propoziţii cu cuvintele: „scrie”, „elevul”, „ziarul”, „tata”, „citeşte”; sau alteori am alcătuit propoziţii cu cuvintele: „deschise”, „palide”,

355

„soarelui”, „pătrund”, „ele”, „ferestrele”, „prin”, „larg”, „razele” etc. În aceste ore am prezentat elevilor începutul unor propoziţii, iar ei le-au scris complet si le-au ordonat logic într-un text închegat, căruia i-au dat un titlu corespunzător. De multe ori, am pornit de la o povestire cunoscută de elevi. În legatură cu povestirea, elevii au formulat propoziţii pe care le-au scris în ordinea desfăşurării acţiunii. Cu multă eficienţă am organizat exerciţii de alcătuire şi de observare a unor propoziţii după o întâmplare comună (excursie, plimbare). Un alt tip de compunere folosit cu bune rezultate in activitatea la clasa, l-au constituit compunerile gramaticale. Se deosebesc de celelalte compuneri prin faptul că sunt mai scurte şi ele urmăresc pe langă dezvoltarea exprimării elevilor, aplicarea unor reguli gramaticale şi ortografice. Prin aceste compuneri gramaticale am urmărit, consolidarea unor ortograme ca: vecina sa, s-a aşezat, s-au hotărât, vii sau nu vii, etc./ a grupurilor de litere: ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, scrierea cu ”mb” inainte de “p” si “b”, etc. Pentru consolidarea deprinderilor unor cunostinte de gramatica, am dat exercitii de felul: „Alcătuiţi o compunere scurtă în care să folosiţi adjectivele: palide, îngălbenite, blânda, potolit, răcoros, curat”, sau: “Alcătuiţi o compunere în care să folositi pronumele personale (forma accentuată şi neaccentuată)”, etc. În cadrul răspunsurilor gramaticale libere am formulat pentru elevi cerinţele: „Descrieti pe scurt o călătorie de la Piteşti la Curtea de Argeş” folosind cele mai multe substantive proprii. În alte cazuri am elaborat compuneri legate de semnele de punctuatie: Scrieţi o compunere cu titlul „La librărie” în care să folosiţi două puncte şi virgula între enumerări”. Altă dată am cerut elevilor să alcătuiască un dialog în care să folosească toate semnele de punctuaţie învăţate. Pentru evitarea

356

fenomenelor de oboseală am alternat scrisul cu jocul didactic. Pentru consolidarea deprinderilor de scriere am efectuat următoarele jocuri: „Ordonaţi şi transformaţi”, „Să găsim familia cuvântului”, „Cea mai bună introducere”, „Unde sunt greşelile”, „Gândeşte-te şi completează!”. „Între inima copilului şi limba lui nu e nicio diferenţă. Limba lui are cinci degete, ca şi mâna lui şi apucă la întamplare cu ea orice obiect abstract, cu aceeaşi dibăcie cu care apucă un fruct sau o surcea.” (Nichita Stănescu)

TRINITATEA LIMBAJ – LIMBĂ – VORBIRE ÎN GRĂDINIŢĂ

Institutor I Carmen PETRESCU Grădiniţa nr.2, Schitu Goleşti, judeţ Argeş

În cadrul învăţământului preşcolar dezvoltarea limbajului şi a comunicării orale ocupă un loc primordial.Ca obiective generale putem enumera:

Perceperea şi pronunţarea clară şi corectă a tuturor sunetelor şi a grupurilor de sunete ale limbii române, integrate în cuvinte,

Dezvoltarea capacităţii de diferenţiere perceptiv-fonematică a sunetelor şi a grupurilor de sunete situate în poziţii diferite în structura cuvântului (iniţiale, mediale, finale) în vederea pregătirii pentru însuşirea citirii şi scrierii,

Observarea critică a vorbirii altor copii sau persoane, Controlul mai conştient al exprimării proprii sau al altor copii,

Îmbogăţirea vocabularului activ şi pasiv, ca urmare a experienţei cognitive proprii şi a transferului de

357

informaţii în comunicarea dintre copii şi dintre adult şi copil,

Consolidarea deprinderii de a despărţi cuvinte în silabe şi silabele în sunete,

Formarea şi consolidarea spiritului de observaţie şi a priceperii de a selecta şi exprima cât mai multe cuvinte care încep cu un anumit sunet, cu o anumită silabă, ca pregătire preabecedară,

Consolidarea priceperilor şi deprinderilor de exprimare orală corectă, în structuri gramaticale mai ample, în propoziţii şi fraze,

Cultivarea vorbirii adresative, reproductive, a dialogului în comunicare,

Intuirea unor raporturi gramaticale ale limbii sub raport morfologic şi sintactic,

Stimularea creativităţii copiilor în exprimarea orală, Cultivarea sentimentelor de preţuire şi dragoste faţă de limba română, faţă de armonia ei, faţă de creaţie literară pentru copii, pentru folclorul poporului roman,

Ameliorarea şi înlăturarea unor deficienţe de pronunţie: omisiuni, inversiuni, înlocuiri şi prelungiri.

Toate acestea vor putea fi realizate dacă preşcolarul participă la activităţile de grup, inclusiv la activităţile de joc, atât în calitate de vorbitor cât şi în calitate de auditor, astfel încât:

v Să întrebe şi să răspundă la întrebări, v Să utilizeze corect saluturile, v Să ia parte la jocurile de grup, v Să sugereze ce este de făcut mai departe într-un joc, o povestire, o activitate continuând secvenţe de acţiuni, v Să recepteze un text care i se citeşte ori i se povesteşte înţelegând în mod intuitiv caracteristicile expresive şi estetice ale acestuia,

358

v Să fie capabil să creeze el însuşi structuri verbale, rime, ghicitori, povestiri, mici dramatizări, utilizând intuitiv elementele expresive. În strânsă legătură cu gândirea se educă şi sunt

influenţate: limbajul, vorbirea, comunicarea. În acest sens, textul literar este cel mai fertil mijloc de educare a limbajului, de la formarea deprinderilor de rostire corectă, fonematică, la stăpânirea unui vocabular bogat şi la exprimarea corectă.

Limbajul este un sistem de semne specific oamenilor, alcătuit din sunete articulate, prin care aceştiaîşi exprimă gândurile, sentimentele, dorinţele.

Limba este principalul mijloc de comunicare, este produsul social al facultăţii limbajului.

Vorbirea este realizarea practică a limbii, activitatea concretă a vorbitorului.

În trinitatea LIMBAJ – LIMBĂ – VORBIRE, lingviştii definesc foarte clar noţiunile care o compun şi subliniază unitatea acestora în diversitate

De aceea limbajul este asimilat comunicării, pentru că nu poate fi conceput fără existenţa celor doi poli ai acesteia – emiţător şi receptor - şi pentru că include:ascultarea, vorbirea, citirea, şi scrierea ca elemente esenţiale ale comunicării.

Limbajul se dezvoltă şi progresează în permanenţă la copil, iar nouă ne revine sarcina de a organiza şi planifica experienţele de limbaj ale fiecăruia, în funcţie de ritmul propriu de dezvoltare.

Obiectivele cadru în acest sens, sunt urmărite de noi educatoarele de-a lungul întregii perioade a preşcolarităţii şi constituie repere ale activităţilor de educare a limbajului.

În contextul actual putem vorbi de reforma privind educarea limbajului în grădiniţă ca premisă a egalizării şanselor în etapa şcolară .

În concluzie, grădiniţa rămâne prima etapă a sistemului de învăţământ căreia îi revine nobila sarcină de a organiza cu

359

mare grijă experienţele de limbaj ale copilului, treapta unde comunicarea şi limbajul oral au o importanţă deosebită şi unde se poate insista pe anumite deprinderi de pregătire a scrisului.

Esenţial este că: „Numai o experienţă câştigată în vorbire îţi poate asigura trecerea către alte forme ale limbajului, mai complicate, cum sunt scrisul şi cititul”.

Bibliografie: 1. Revista învăţământului preşcolar 3-4 / 2001 2. Revista învăţământului preşcolar 3-4 / 2003 3. Revista învăţământului preşcolar 3-4 / 2005 4. Revista învăţământului preşcolar 1-2 / 2006

Orientarea pentru carieră la standarde europene

Prof. Mariana RĂDULESCU, Şcoala „Liviu Rebreanu” Mioveni, jud. Argeş

Inv. Daniela BERECHET, Şcoala „Liviu Rebreanu” Mioveni, jud. Argeş

Consilierea profesională este considerată pe plan european ca o componentă esenţială a reformelor educaţionale. De asemenea reprezintă o dimensiune majoră a politicilor educaţionale in toate ţările europene. Educaţia pentru orientarea spre carieră, care înseamnă – in extenso – educaţia pentru viaţă este un scop educaţional, dirijând sistemul de învăţământ către un set de valori comune. Cetăţenia UE oferă drepturi cetăţenilor statelor membre şi consolidează protecţia intereselor acestora. Unul dintre cele mai importante drepturi este dreptul de a studia, respectiv de a munci a românilor în oricare dintre

360

ţările membre ale Uniunii Europene. Acest lucru implică reformarea sistemului de învăţământ şi de educaţie românesc, în conformitate cu standardele europene. Tendinţele majore ale reformei curriculum – ului în plan european constau în: educaţia pentru toţi, relevanţa curriculum – ului pentru individ şi pentru societate, dezvoltarea unor atitudini şi valori dezirabile, dezvoltarea abilităţilor, a gândirii critice, preocuparea pentru adecvarea instruirii la nevoile fiecărui individ, maximizarea potenţialului fiecărui elev, predarea şi învăţarea centrate pe elev, evaluarea holistică a performanţelor. Pregătirea profesională trebuie să permită oamenilor adaptarea la dinamica tehnologică şi socială şi să conducă la creşterea mobilităţii şi a flexibilităţii forţei de muncă. Avem nevoie de o ocupaţie din diverse motive, cel mai puternic fiind acela că trebuie să ne asigurăm toate cele necesare unui trai decent. Un prim pas în orientarea spre carieră, pornind mai ales de la educaţia formală îl constituie opţiunea elevului în alegerea tipului de şcoală după susţinerea testelor naţionale la absolvirea clasei a VIII – a. Cel căruia îi place matematica se va îndrepta spre o clasă de matematică – informatică, de ştiinţele naturii sau spre un liceu cu profil tehnic; cel căruia îi plac limbile străine va opta pentru o clasă cu profil filologic sau bilingv, cel căruia îi place chimia, biologia sau fizica se va îndrepta spre o clasă cu profil de ştiinţele naturii, iar cel căruia îi place mai puţin să înveţe va alege o şcoală de arte şi meserii. Deşi acest tip de orientare

361

minimalistă mai poate funcţiona la 14 ani, când elevul se apropie de finalizarea studiilor liceale situaţia este mult mai complexă şi educaţia formală pe care se pune cel mai mare accent în România nu mai este suficientă deoarece mulţi tineri care termină liceul ies cu cunoştinţe vaste, dar nu ştiu să comunice, nu ştiu să lucreze în echipă, nu ştiu să expună o idee, nu ştiu ce înseamnă o carieră, nu ştiu să se prezinte la un interviu sau să se autoevalueze. Astfel, apare nevoia tot mai acută de a-i învăţa pe tineri capacităţi esenţiale pentru viaţa lor, ceea ce se poate realiza doar prin educaţia non-formală ce cuprinde activităţi educative de tip non-formal desfăşurate în sistemul de învăţământ de către instituţii educative.

Cea mai importantă activitate de tip non-formal este ora de dirigenţie pentru că aceasta, fiind cuprinsă în orarul elevului, are repetitivitate şi continuitate. În ciclul superior al liceului trebuie să se acorde o atenţie deosebită în orele de dirigenţie orientării pentru carieră a elevului prin diverse modalităţi: chestionare, teste, exerciţii prin care tânărul îşi poate descoperi pentru sine şi apoi pentru ceilalţi „atu”-urile. În orele de dirigenţie se pot derula activităţi, care dacă sunt bine gândite şi bine organizate, au un impact deosebit pentru clasă, dar şi pentru fiecare individ in parte. În martie 2007, în calitate de dirigintă la clasa a 8-a C am desfăşurat o lecţie demonstrativă de dirigenţie în cadrul Comisiei metodice a diriginţilor de la clasa a VIII-a cu tema: „DOMENII PROFESIONALE - PLANIFICAREA CARIEREI OBIECTUL: CONSILIERE ŞI ORIENTARE - DIRIGENTIE

362

COMPONENTA EDUCATIVĂ: Dezvoltarea personalităţii şi dezvoltarea carierei SUBCOMPONENTA: Dezvoltarea carierei elevului TEMA: Domenii profesionale – planificarea carierei DURATA: 50 minute COMPETENŢE SPECIFICE: * Formarea şi dezvoltarea capacităţii de autocunoaştere * Dezvoltarea capacităţii de valorizare maximă a potenţialului propriu * Stimularea motivaţiei învăţării continue în scopul dezvoltării propriei cariere * Dezvoltarea abilităţii de informare privind cariera * Formarea şi dezvoltarea capacităţii decizionale * Armonizarea şi exersarea propriului sistem de valori în acord cu cel social OBIECTIVE OPERAŢIONALE: Elevii vor fi capabili: O1 – să precizeze dacă s-au hotărât ce doresc să facă în viaţă, enumerând factorii care au contribuit în luarea acestor decizii; O2 – să evidenţieze rolul activ sau pasiv al părinţilor în opţiunea lor; O3 – să îşi expună părerea în legătură cu plecarea tinerilor în străinătate pentru a-şi asigura un viitor; O4 – să precizeze dacă ar alege opţiunea plecării în străinătate, motivând alegerea; O5 – să evidenţieze în ce măsură ar putea să se afirme în ţară peste câţiva ani, dacă ar urma domeniul dorit; O6 – să argumenteze dacă în prezent cariera profesională a unui tânăr depinde de calităţile sale;

363

O7 – să înţeleagă necesitatea socială a pregătirii profesionale; O8 – să definească termenii specifici; O9 – să cunoască principalele familii ocupaţionale; O10 – să enumere principalele responsabilităţi ale unor meserii şi profesii noi; O11 – să identifice meseriile specifice diferitelor zone geografice ale ţării.

STRATEGIA DIDACTICĂ: ØRESURSE MATERIALE: chestionare, laptop, videoproiector, ecran de proiecţie ØRESURSE PROCEDURALE: conversaţia euristica, argumentaţia, observarea investigativă, metoda exerciţiului, expunerea, exemplul, SlideShow (PowerPoint) În luna mai 2007 am desfăşurat un lectorat cu părinţii elevilor clasei a 8-a C cu tema: “FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ DECIZIA PRIVIND CARIERA” . Consilierea şi orientarea pentru carieră îi ajută pe copii să se descopere şi să se valorizeze, alegând profesiunea care li se potriveşte. Sedinţele de consiliere pot fi individuale (pentru parcurgerea etapei de auto-cunoaştere, conceperea proiectului vocaţional sau profesional, realizarea portofoliului personal) sau de grup (simularea interviului, training de comunicare). Părinţii sunt, din punct de vedere juridic şi moral, responsabili de educaţia copiilor. Ei au dreptul să-şi crească copiii în spiritul unor vocaţii corect identificate, sprijinindu-i să-şi dezvolte potenţialul creator, prezentul şi viitorul profesional. Copilul trăieşte şi acţionează, în cea mai mare parte a vieţii sale într-un anturaj familial.

364

Imaginea de sine şi despre lume şi-o formează prin intermediul unor simboluri, tradiţii şi semnificaţii parentale asimilate de-a lungul vieţii. Prin urmare, atitudinile, valorile, opiniile, interesele, convingerile promovate de către părinţi pot orienta pozitiv sau negativ viitoarea carieră a copilului. Practica de zi cu zi demonstrează influenţa atitudinilor parentale asupra rezultatelor şcolare ale copiilor, în special asupra motivaţiei învăţării şi orientării profesionale, precum şi faptul că unele comportamente ale elevilor, ca şi ale părinţilor acestora, pot fi favorizate sau remediate prin şedinţele de consiliere a carierei, oferite de Cabinetele de Asistenţă Psihopedagogică existente în şcoli şi licee, la agenţiile de ocupare a forţei de muncă şi în organizaţiile care se ocupă de consilierea pentru carieră sau recrutarea şi selecţia de personal. Pentru informarea elevilor cu privire la alegerea carierei şi la viitoarea inserţie socioprofesională se poate amenaja în şcoală un centru în care să existe materiale promoţionale ale liceelor, actualizate permanent unde să îndeplinească funcţia de consilier de carieră atât profesori – diriginţi cât şi psihologul şcolii, unde să fie invitaţi specialişti din diferite domenii de activitate care să stea de vorbă cu tinerii interesaţi. Acest centru poate constitui un punct de sprijin la îndemâna elevului atunci când este pus în situaţia de a lua o decizie cu privire la viitorul lui profesional. Când ne alegem traseul educaţional şi implicit pe cel profesional, este bine să analizăm cu maximum de atenţie raportul dintre cerinţele

365

noastre personale (ce ne place şi ce nu ne place, ce dorim, ce urmărim) şi cele sociale (care se regăsesc la nivel social). Între cele două tipuri de cerinţe se află alternativele. Întrebarea care se pune este: Ce aleg sau cum decid?

Bibliografie:

1. Andreea Szilagyi, Consilierea şcolară şi integrarea socioprofesională, cap. XVII, pag. 558 2. Curs C.C.D. Argeş, Consiliere şi orientare şcolară, 2007

ŞEZĂTOAREA LITERARĂ Înv. Elisabeta RÂMBU

Şcoala Naţională „Oprea Iorgulescu” Câmpulung, Jud. Argeş

Şezătoarea literară sau reuniunea literară, reprezintă o formă dinamizatoare, atractivă şi recreativă în cadrul căreia, se pot realiza cu succes obiectivele pe care învăţătorul şi le-a propus în scopul dezvoltării coerente, clare, expresive. Fiind o formă de activitate colectivă, ea este un mijloc eficient de exersare şi cultivare a relaţiilor de colaborare, de încredere, pentru că elevii se manifestă liber.

Prin conţinutul informaţional pe care îl are, prin intermediul unor producţii literare accesibile (ghicitori, proverbe, poveşti, poezii, snoave etc.)elevii află şi culeg idei, impresii, trăiesc sincer şi spontan situaţiile redate şi de aceea pe lângă faptul că ţezătoarea literară este o modalitate eficientă: de îmbogăţire a cunoştinţelor şi cultivare a capacităţilor de vorbire, ea stimulează şi educă procesele memoriei şi atenţiei.

366

Elevii au un deosebit interes pentru creaţiile literare când sunt exersate trăirile estetice. Lectura artistică, dansul, cântecul, declamarea sunt puternice stimulare ale sensibilităţii estetice mai ales când şi cadrul organizatoric este deosebit (muzeu etnografic, bibliotecă, sala de festivităţi, colţ din natură etc.).

Pentru ca şezătoarea literară să-şi atingă scopul, adică să îmbogăţească fondul lexical al elevilor, să formeze capacităţi de prelucrare semantică, să fixeze vorbirea gramaticală corectă, să modeleze expresivitatea, fluenţa, dar şi să formeze trăsături de personalitate, ea trebuie să cuprindă mai multe etape: v comunicarea datei când se desfăşoară; v comunicarea temei; v desfăşurarea propriu-zisă;

Desfăşurarea şezătorii literare are la rândul ei următoarele momente:

v pregătirea cadrului corespunzător; v amenajarea unei mici expoziţii de carte; v deschiderea printr-un scurt cuvânt al învăţătorului pentru a se sublinia scopul şi importanţa momentului; v participarea efectivă a elevilor; v încheierea şezătorii în termeni laudativi referitor la comportarea şi calitatea contribuţiei fiecăruia.

ACTIVITATE EXTRAŞCOLARĂ: Şezătoare literară TEMA: „Să ne amintim de Creangă!” CLASA a IV-a DATA: DECEMBRIE LOCUL DESFĂŞURĂRII: Muzeul Etnografic Câmpulung SCOPUL:

Ø cunoaşterea operei lui Ion Creangă; Ø dezvoltarea dregostei pentru literatura română clasică şi contemporană; Ø dezvoltarea imaginaţiei creatoare şi a memoriei;

367

Ø îmbogăţirea vocabularului; Ø dezvoltarea dragostei pentru patrie, popor şi valorile culturale. OBIECTIVE: Ø să cunoască viaţa şi opera marelui povestitor; Ø să povestească o parte din întâmplările lui Nică; Ø să interpreteze diferite roluri; Ø să trăiască sentimentele transmise de mesajul „Amintirilor din copilărie”

METODE: conversaţia,dialogul, povestirea, exerciţiul. MIJLOACE DE ÎNVĂŢĂMÂNT: cărţi, tablouri, diapozitive, casete audio, aparat de proiecţie. DESFĂŞURAREA ŞEZĂTORII Organizarea: Elevii sunt aşezaţi pe „scăunele” din

trunchiuri de copaci , şi-şi amintesc ceea ce le-a fost repartizat cu câteva zile în urmă: fragmente din „Amintiri”, cântecul „Păsărica în timpul iernii”, ghicitorile pe care le-au compus etc.

Se familiarizează cu încăperea muzeului şi admiră expoziţia de carte. Se pregătesc imaginile care urmeză să se proiecteze şi

se obişnuiesc cu invitaţii pe care îi au: profesorul de limba română, directorul şcolii, muzeograful, părinţi, bunici.

Activitatea propriu-zisă Învăţătorul va prezenta prin câteva cuvinte care este

scopul acestei şezători literare şi de ce s-a ales acest moment (...pentru că „în noaptea bucuriilor, îşi dă duhul”) - este decembrie, iarna, vin colindătorii, vine...MOŞ CRĂCIUN...

Elevii aşezaţi comod pe scăunele, având diverse preocupări: răsfoiesc prin cărţi cu poveşti ilustrate, desenează aspecte din poveşti, modelează o pupăză, fac „motocei” din fire etc., încep, rând pe rând, să „depene”ceea ce ştiu despre marele povestitor.

Totul are ca fond muzical „Anotimpurile – Iarna” de Vivaldi.

368

Se recunoaşte satul natal (imagine) iar alt elev va spune cum era Humuleştiul pe vremea aceea:

„Pe vremea aceea nu era numai aşa un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau a învârti hora, dar şi suveica, de vuia satul de vătale în toate părţile.”

ALT ELEV: Îmi amintesc câte ceva din copilăria lui Nică – la scăldat, întâmplarea cu pupăza, la Broşteni, peripeţiile din timpul colindatului.

Se prezintă o scurtă dramatizare „Cu uratul”. Elevii sunt îmbrăcaţi corespunzător.

„Ca pe mama lui o chema Dar Nică o răsfăţa. Fata preotului era, Spuneţi-mi, cum o chema?” „Când era şcolar şi el Avea un dascăl voinicel. Toţi copiii îl iubeau Ia ghiciţi! Cum îi spuneau?” Se cântă „Păsărica în timpul iernii” – versuri compuse

de Creangă, mizica D.G.Kiriac. ALT ELEV: Şi eu am compus nişte versuri despre

iarnă! – recită – ALT ELEV: Dragii mei, noi pe lângă faptul că suntem

colegi, suntem şi buni prieteni. Vreau să vă spun câteva proverbe despre prietenie.

ALT ELEV: Aş vrea să vă reamintesc despre o prietenie trainică dintre un povestitor şi un poet. Copiii spun despre cine este vorba şi ascultă cu mare atenţie.

Acesta însă le-a făcut o surpriză şi împreună cu prietenul lui cel mai bun, interpretează pe scurt dialogul dintre Creangă şi Eminescu („Doi buni prieteni – Creangă şi Eminescu” după C. Petrescu).

369

Un alt elev le va arăta un obiect pe care el l-a confecţionat acasă, din lemn. Elevii îl observă şi constată că seamănă cu „calul bălan”.

Intervine un elev care povesteşte pe scurt întâmplarea. La fel se procedează şi cu „Sfântul Nicolae” pe care l-a confecţionat altcineva. Aici intervine un bunic, care povesteşte pe scurt o întâmplare de când era elev şi îşi aminteşte şi el de „Sfântul Nicolae”.

Se proiectează imagini (4-5) din opera lui Creangă. ALT ELEV: Îmbrăcat în costum naţional interpretează

un fragment din „Amintiri din copilărie” sau dintr-o poveste. Copiii recunosc. Urmează recitarea versurilor din poezia „Scrisoare lui

Ion Creangă” de Nicuşor Constantinescu. În felul acesta putem „să-i mulţumim” marelui povestitor pentru ceea ce ne-a lăsat. Pentru că este vremea colindelor, elevii încheie cântând colinde şi dărundu-le invitaţilor ceea ce ei au lucrat în timpul şezătorii.

Toţi copiii vor fi apreciaţi şi răsplătiţi cu câte un „Sfânt Nicolai” cât mai frumos ornamentat „amintire de la Nică”.

Învăţătorul încheie astfel: „Iaşi 31 decembrie 1889 – Copiii pornesc prin Iaşi cu

uratul. Înveselit, coboară din Ţicău, spre centru. Intră la o franzelărie de pe strada Lăpuşneanul, mâncând gogoşi cu dulceaţă. Împreună cu profesorul Drăghici, urcă pe Uliţa de Sus. După ce beau câte un coniac, amicul îl conduce până aproape de bojdeucă. Îşi urează „la mulţi ani”.

Primeşte colindătorii. În noaptea bucuriilor, el îşi dă duhul. Aflând vestea

prietenii l-au pus în sicriu. Când să-l scoată, parcă bojdeuca, nu-l lăsa să plece la cimitir. Coşciugul prea mare, uşile prea strâmte. Cum să iasă? Amicii strică zidul de lut, dintre ferestruicile odăii de curat. Prin spărtură e scos sicriul şi dus la ETERNITATEA unde este înmormântat pe 2 ianuarie 1890”.

370

Bibliogarafie: Ion Creangă (Viaţa şi opera), George Călinescu pag. 112 Îndrumător metodic pentru învăţători, părinţi şi elevi, Gh. Alexandru, Eugenia Şincan pag. 33-34 Ion Creangă, Amintiri din copilărie.

PĂSĂRICA ÎN TIMPUL IERNII de Ion Creangă

Iarna ninge şi îngheaţă, Frigul creşte tot mereu, Păsărica cea isteaţă Nu mai zice cântul său! Când afară viscoleşte Ea se ascunde tremurând Într-un dos, unde găseşte Nu ca vara ciripind. Ci zburlită şi-ntristată, Flămândă ca vai de ea, Pe la drum mâncarea-şi cată Numeni nu-ngrijesc de ea! Dumnezeu care creat-o Pe dânsa ca şi pe noi O hrăneşte şi-o-ncălzeşte, El o scapă de nevoi.

SCRISOARE LUI ION CREANGĂ de Nicuşor Constantinescu

Bădiţă Creangă, află despre mine C-am fost la Humuleşti la tine-n sat Şi uite-aşa, fără să vreau, îmi vine Ca să te rog să stau puţin la sfat.

371

Pe-acolo-aproape totu-i ca înainte, Cum spui în „POVESTIRI” şi în „POVEŞTI”, Şi-oricine simte un fior fierbinte De-ţi trece pragul casei părinţeşti. Şi astăzi mai atârnă de o sfară La stâlpul hornului cinci motocei Şi drept îţi spun, dar nu vreau rău să-ţi pară, Nu se mai joacă mâţele cu ei. Cuptiorul e şi el acelaşi parcă, Aşa precum a fost şi cum îl ştii Şi-l simţi că duce dorul de-o mijoarcă, Şi –i bucuros că are-n jur copii. E-n floare iasomia din grădină Nu ştiu ce-o fi cu „PUPĂZA DIN TEI”, Ceslovul stă pe masă la odihnă Şi nu-i mai chinuie pe-nvăţăcei. Ozana tot frumos e curgătoare Şi semne de belşug sunt prin livezi Şi te întreb, de nu-i cu supărare, Ce ştii de soarta „CAPREI CU TREI IEZI”. În curte la mătuşa Mărioara Pe crengi stau doldora, cireşe soi, Dar coapte nu-s, c-aicea primăvara A fost târzie, rece şi cu ploi. Urmaşii Smărăndiţei şi-ai lui Trăsnea La şcoală merg, se joacă, şuguiesc Şi-atunci când despre tine vine vorba Le râde soare-n ochi şi se mândresc.

372

În rest e pace, linişte şi bine Citim şi recitim, din „AMINTIRI” Atâta doar că ne e dor de tine Cum dor la flori le este de zefiri.

ŞEZĂTOAREA - TRADIŢIE A POPORULUI ROMÂN

Inst. Adina GRIGORE Şcoala cu cls. I-VIII Costeşti, jud. Argeş

Inst. Adriana SPÎNU Şcoala cu cls. I-VIII Izvoru, jud. Argeş

Înv. Nela ZMĂRĂNDESCU Şcoala Şerboieni-Vulpeşti, jud. Argeş

Cultura populară a dat o infuzie de viaţă literaturii noastre moderne. Marele prozator Mihail Sadoveanu reprezintă un exemplu unic în ceea ce priveşte interesul manifestat faţă de literatura populară. Mihail Sadoveanu, în romanele şi cărţile lui de povestiri, a recurs la bogatul potenţial artistic al literaturii populare. Octavian Goga face parte dintre scriitorii care, de asemenea, s-a inspirat din folclor. Goga se ducea deseori la şezători într-o comună de pe Târnave, de unde era tatăl lui. Acolo a cunoscut folclorul românesc de factură ardelenească şi şi-a îmbogăţit cunoaşterea şi s-a delectat sufleteşte cu datini, cântece şi povestiri din zona Târnavelor. Poetul Octavian Goga şi-a retrăit copilăria şi adolescenţa prin scrierile sale oferindu-ne o viziune

373

folclorică ,,tradusă pe un îndrăzneţ portativ orăşenesc’’, realizând ca şi Coşbuc o monografie a satului ardelenesc, este drept oarecum idilică. Şi Gala Galaction, petrecându-şi copilăria la ţară, s-a adaptat în scrierile sale de la izvorul nesecat al folclorului. Ion Pilat poet de frunte al ţării, la rându-i îşi are izvorul poeziei sale,de factură modernă, în folclorul românesc, considerându-l ca una din supremele valori artistice pe care le-a produs cultura noastră populară. Indiferent care au fost căile prin care Lucian Blaga a ajuns la folclor, rămâne neîndoielnic că el este scriitorul român care a teoretizat cel mai mult pe tema valorificării artistice a creaţiei populare; scriitorul care şi-a format poate cea mai înaltă şi cea mai completă concepţie asupra produselor populare. Alături de alţi factori, mentori, oameni de cultură au ajutat şi ajută la cultivarea limbii şi limbajului prin procesul de învăţământ fiind, unii dintre ei, colaboratori şi autori în conceperea şi redactarea de manuale şcolare.

I. Funcţiile instructiv-educative ale şezătorii. Foarte potrivită pentru realizarea cu succes a obiectivelor propuse în domeniul dezvoltării vorbirii şi comunicării, apare şezătoarea. Ea reprezintă o formă atractivă, recreativă şi dinamizatoare. Ca formă de activitate colectivă, şezătoarea creează cadrul propice elevilor de a se manifesta liber. De obicei, şezătoarea se organizează la anumite intervale de timp,ceea ce permite acumularea unor cunoştinţe pe baza cărora elevii

374

să poată participa la desfăşurarea acesteia. Temeiul includerii şezătorii în sistemul de activităţi programate pentru dezvoltarea vorbirii este puternic. În cele ce urmează, vom evidenţia câteva din valenţele formative ale acestui tip de activitate: Ø solicită, cu precădere, funcţia de comunicare a limbajului atât în formă monologată, cât şi în formă dialogată. Datorată cadrului festiv şi având o anumită notă distinctivă, şezătoarea dispune la comunicare chiar pe acei elevi care,în cadrul lecţiilor,manifestă reticenţe. Sunt mulţi elevi care nu răspund promp la solicitările din cadrul lecţiilor obişnuite,fie că nu posedă cunoştinţele vizate de întrebarea ce li se adresează de către învăţător, la un anumit obiect, fie că se ,,tem’’ de reacţia nefavorabilă a unora dintre colegi; Ø şezătoarea reprezintă o modalitate foarte eficientă de îmbogăţire a cunoştinţelor şi, implicit de cultivare a capacităţii de vorbire, prin conţinutul informaţional ce se vehiculează pe parcursul şezătorii, prin intermediul celor mai accesibile producţii literare cum sunt: poeziile, snoavele, ghicitorile, poveştile, povestirile, basmele, proverbele, zicătorile,etc.; Ø elevii află, culeg o bogăţie de idei, impresii, trăiesc autentic, spontan şi sincer situaţiile redate. Această experienţă dobândită într-un astfel de cadru plăcut se fixează mai puternic în memorie. De aici decurge o altă funcţie formativă şi anume aceea de a stimula procesele memoriei; Ø este binecunoscut faptul că memorarea se realizează mai puternic când fondul afectiv pozitiv este mai mare. Ori, se ştie, la vârstă şcolară mică,învăţarea de tip afectiv este mai durabilă. De

375

asemenea, ceea ce s-a fixat într-un cadru plăcut, prin stimulări variate, devine mai temeinic prin conexiunile multiple în care intră cunoştinţele şi ca atare păstrarea devine mai sigură, durează perioade mai îndelungate; de aceea şi actualizarea este mult facilitată; Ø stimularea şi educarea atenţiei este, de asemenea, o latură importantă care se realizează prin intermediul şezătorii. Varietatea răspunsurilor care trebuie urmărite pe parcursul derulării conţinutului, intervenţia la momentul oportun, cu răspunsul sau rolul pe care-l are de îndeplinit fiecare elev, susţinute de suportul afectiv-motivaţional, contribuie la mărirea atenţiei, fără a-i resimţi efortul şi, în felul acesta se cultivă atenţia voluntară, sporeşte capacitatea de rezistenţă la efort; Ø prin conţinutul de idei şi modul de manifestare, şezătoarea contribuie într-o măsură însemnată la realizarea laturii estetice şi morale a personalităţii.

Lectura artistică, dansul, cântecul sunt puternici stimulenţi ai sensibilităţii estetice, funcţia expresiv-emoţională a limbajului dezvoltându-se pe măsură ce se creează şi se adaugă noi condiţii favorabile. La îmbogăţirea laturii estetice contribuie personalitatea copilului în curs de afirmare şi cadrul organizatoric în care se desfăşoară: sala de festivităţi, un colţ din natură, amenajate în chip sărbătoresc, toate acestea adăugând sporite valenţe estetice.

Şezătoarea implică şi respectarea unor cerinţe de ordin pedagogic cum sunt:

376

S planificarea şezătorilor la anumite intervale de timp; S pregătirea elevilor pentru şezătoare reprezintă un aspect tot atât de important care contribuie la reuşita şezătorii; S desfăşurarea şezătorii cu momentele ei: - pregătirea cadrului corespunzător(sala de festivităţi), în aer liber şi chiar în sala de clasă modificându-i-se decorul; S încheierea şezătorii (aprecieri în termeni laudativi, distribuirea anumitor recompense). II. Programul unei şezători. Şezătoarea, ca orice acţiune pedagogică, poartă amprenta şi nota de originalitate a învăţătorului, ea fiind rezultatul unei programări şi al unei pregătiri prealabile. Acestea vor fi cunoscute urmărind conţinutul şi forma organizatorică a şezătorii pe care am denumit-o ,,ROATA TIMPULUI’’. Vom deschide activitatea cu jocul ,,Cine-i personajul?’’ 1. Este bărbat ? Da 2. Român? Da 3. Este în viaţă? Nu 4. A fost domnitor? Nu 5. A fost scriitor? Da 6. A scris poezie? Nu 7. A scris romane? Nu 8. A scris poveşti, povestiri? Da Cred că este vorba de Ion Creangă. Ion Creangă a fost unul dintre marii povestitori ai noştri. În ,,Amintiri din copilărie’’ ne povesteşte cum el însuşi mergea la ceea ce la ţară se numeşte şezătoare şi se face mai mult noaptea,

377

iar participanţii lucrează şi totodată petrec spunând glume, poveşti, ghicitori… III. Fata babei şi fata moşneagului de Ion Creangă – transpusă în versuri de Elena Dragoş O poveste minunată Şi-n versuri e ascultată. Zice-se c-a fost odată Un moşneag şi-o babă rea; Că moşneagu-avea o fată, Baba, tot la fel şi ea. Fata babei râzgâiată, Lenevea fără de saţ Cârtitoare şi-ncruntată S-alinte ca cioara-n laţ. Fata moşului, frumoasă, Spre păduri urca din greu. Ea căra găteje-acasă, Ea, la moară tot mereu. Fata moşului la clacă Multe fuse mai torcea Fata babei cea posacă, Unul singurel abia. Că e laie, că-i bălaie Baba meliţa mereu - Nu mai pot s-o ţin cu straie Şi cu hrană, că mi-e greu. - Pleacă, fata mea de-acasă, I-a zis moşul fetei dragi Baba-i veşnic mânioasă

378

Nu e chip s-o mai împaci. Astfel, părinteasca casă A rămas în urmă-acum. Fata vede-o căţeluşă Care şchiopăta pe drum. - Ştiu că te-au ginit de-acasă căţeluşa a grăit. Fata, inimă miloasă Rănile i le-a-ngrijit. Merge iarăşi pe cărare Vrea să intre la stăpân. A-ntâlnit şi-un pom în floare - De omizi sunt tare plin!.. Se opreşte să-l asculte De omizi l-a curăţit. După vreme nu prea multă O fântână a-ntâlnit. De nămol o spală fata, Scoate tot noroiu-afar - Şipotul mi-e proaspăt iar Am să-ţi mulţumesc odată! Iată şi-un cuptor de pâine Ce se tânguie aşa: - Fă-mi copila mea un bine, vezi cum sunt, nu mă lăsa! Fata cât ai zice ,,peşte’’ Apă ia, frământă lut

379

Îl îndreaptă, şi-l lipeşte Ştie ea ce-i de făcut! Merge printr-un codru fata, Şi-n poiana cea de vis Primitoare s-a deschis O căsuţă cum nu-i alta: - Cine eşti copilă ?spune! Blând se auzi un glas - Mamă n-am pe lumea asta Tata m-a trimis de-acas’. - Eşti orfană, stai la mine Multe aici sunt de făcut În ogradă am jivine Încă nici nu le-ai văzut. Eu mă duc puţin de-acasă Vremea-n lucru să-ţi petreci, Cred că nu eşti sperioasă, Să-mi grijeşti, copiii,deci. Fata, inimă de aur, Vrea să-i spele pe ,,copii’’, Dar ,,copiii’’ sunt balauri Şi jivine mii şi mii. Când se-ntoarce apoi stăpâna Fetei îi grăi aşa: - Casa şi ograda-s lună Am să-ţi dau şi eu ceva. Urcă-n pod şi ia-ţi o ladă Dar să n-o deschizi acum Ci la tine în ogradă.

380

Îţi urez drum bun, drum bun! Pe cel drum mai jos, la vale, Un cuptor îi iese-n cale, Cu plăcinte aburind; Fata, pleacă mulţumind. Când pe la fântână trece Bucuroasă e, găsind Apă proaspătă şi rece În pahare de argint. Pomul, plin de pere coapte Pleacă ramul greu spre ea - Fată bună, hai şi-ţi ia, Mulţumescu-ţi pentru roade! ,,Hop’’ şi căţeluşa albă Veselă-i c-o vede iar, - Am la gât din aur salbă S-o primeşti, te rog, în dar. Şi paharele, şi salba, Tatălui le-a dus acas’, O privirea cu ciudă baba, Mai să crape de necaz. Lada au deschis pe urmă, Iar atunci, ce să vezi? Vitele ieşeau cirezi, Oile ieşeau în turmă. Fata babei, spuse-odată: - Lasă mamă,n-o să mor,

381

Îţi aduc şi eu o ladă Mai frumoasă ca a lor! Iar povestea ne mai spune C-a pornit la drum şi ea Cum făcuse soră-sa… Fără-a face fapte bune. Căţeluşă, pom, fântână. A-ntâlnit. Şi-acel cuptor. Nu le-a fost de ajutor. Ce s-ajute o hapsână?

În ograda din poiană Toate le-a întors pe dos, Când stăpâna s-a întors Fiarele-au pornit să geamă. Dând năvală-n pod surata O scumpete şi-a ales Fuge repede cu lada Tot pe drum pe rând îi ies. Căţeluşă, pom fântână Şi cuptor, însă pe ea N-o aşteaptă nimeni Cin’ s-aştepte o hapsână! Vine-acasă încruntată Nici tu salbă, nici pahare… Lada a deschis îndată, Iar din ea,sar mii de fiare… Şi pe babă o mănâncă Cu odrasla ei cu tot.

382

Şi…se ling, apoi pe bot. - De la lume adunate Şi-apoi la lume date. Le aflăm numai din carte. IV. Ghicitori Foaie verde trei bujori s-ascultăm şi ghicitori Denumeşte fiinţe, lucruri Fenomene fel de fel Ba-i comun, ba este propriu Are număr chiar şi gen. Ştiu, vedeţi, aproape totul Însă nu ştiu cine-i el! Însuşirile arată Stă pe lângă substantiv Şi în număr, gen se-acordă Şi se cheamă… V. Glume Ia s-auzim măi, copile Acum şi câteva glume.

a) - Ce mai e nou pe la şcoală? îşi întreabă un sportiv copilul.

- Mi-am prelungit contractul pentru clasa a IV-a cu încă un an. b) - Cum poţi să împarţi 4 mere la 5 copii,în

mod echitabil? întreabă învăţătoare. - Făcându-le compot,răspunse Irina. c) Doi şcolari priveau la un măgar care păştea în voie pe o pajişte. Unul dintre ei admirând urechile lungi ale animalului spuse:

383

- Ce n-aş da să am şi eu astfel de urechi. - La ce bun? îl întreabă celălalt. - Astfel aş auzi tot ce mi se suflă. d) Un copil desenează flori, iar de jur-

împrejur o mulţime de puncte. - Ce sunt astea? Muşte? - Nu, mirosul florilor. VI. În ogradă: Într-o ogradă oarecare S-ascultăm o întâmplare. Se execută de întreaga clasă cântecul

,,Şoricelul’’ S-a dus vestea peste tot Că găina Cotcotcot Azi de dimineaţă-n zori A scos zece... Păsările din ogradă Toate au venit să-i vadă Însă cei mai bucuroşi Se-arată doi... Si-au pornit în graba mare Să adune de mâncare Au pus masa în ţărână Si-au scos apă din... Iar când masa fuse gata O chemară pe Moţata Pe Pestriţa din vecini Si-ncă două, trei... Foaie verde de cicoare Să vedem cine apare ?

384

După ce s-au ospătat O porniră pe jucat Dar când hora era-n toi Hop! Că vine un... Însă câinele Grivei Care-i paznic cu temei Peste toate în ogradă Pe vulpoi, l-a prins de... Biet vulpoiul ce-a păţit. Tare rău l-a jumulit A scăpat printr-un noroc Si-a fugit cum fugi de... Nu mai vine el la pui ! Iară pentru fapta lui Păzitorul credincios A primit şi el un... Foaie verde de cicoare Să vedem cine apare ? VII. Cuplet (unul vorbeşte despre

agricultură, iar celălalt despre brânză). Două personaje rare. 1. Agricultura din cele mai vechi timpuri, a

fost arma ţăranului cu care a făcut… 2. Brânza… ca principalul derivat al laptelui,

este un aliment care nu trebuie să lipsească nici de pe masa orăşeanului şi nici a ţăranului.

Brânza… 1. Se seamănă toamna înainte de a începe

semănatul, agricultorul îşi grăpează ogorul şi după

385

ce a terminat munca câmpului îşi organizează în aşa fel treburile ca să poată da …

2. Doisprezece litri de lapte pe zi trebuie să mulgi de la o vacă bine hrănită; ca să facă brânză multă şi bună trebuie să strângi tot laptele pe care-l mulgi de la …

1. Toată familia ţăranului să dea ajutor în timpul însămânţărilor şi în timpul strânsului recoltelor. Deci, toată familia este obligată să intre la timp în …

2. Putina cu brânză trebuie să fie bine îngrijită şi după ce se aşază brânza în putină, se toarnă zer şi se presară sar deasupra. Tot din lapte se face o brânză de burduf care se amestecă bine cu …

1. Bătătura casei, unde găinile şi celelalte orătănii din curte trebuie hrănite cu …

2. Brânza. Brânza ca să fie bine conservată, se păstrează în burduf. Pentru aceasta trebuie să jupoi pielea …

1. Câinilor care păzesc toate orătăniile şi vitele gospodarului din curte, trebuie să le dai îngrijire, ţinându-i iarna în cuşcă. Astfel câinii …

2. Frământată bine, brânza o pui în burduf şi după aceea o duci …

1. La păscut, vacile trebuie păzite de văcarul satului care are grijă să lase cireada de vaci …

2. Până se brânzeşte … După ce s-a brânzit suficient …

1. Câte un viţel căruia i se dă să lingă bolovanii de sare, iar zerului care rămâne de la brânza strecurată se dă viţelului, care …

2. Se preface în brânză telemea … De aceea telemeaua este mai gustoasă …

386

1. Vaca este ţesălată, în fiecare dimineaţă. La fel se procedează şi cu boii. În cazul în care sunt bolnavi de piele, şi sunt unşi cu …

2. Laptele bătut. Laptele bătut se mănâncă cu mămăligă, care este foarte bună. Tot aşa de bună este şi smântâna, care se face la fel din lapte. Smântâna se întrebuinţează mult la prăjituri. Îndulcită cu zahăr se toarnă peste …

1. Balega din curtea ţăranului amestecată cu lut se mai întrebuinţează şi la lipitul casei. Deci ţăranul trebuie să ştie că de va face totul aşa cum am spus noi aici, va reuşi să facă mare …

2. Brânză. Deci … 1. Brânză bună ca să faci trebuie numai să ai

vaci. 2. Căci fără vaci nu ai lapte. Nu ai lapte dai

din buză şi n-ai făcut nici o brânză. VIII. Cum vorbim, de Felicia Donceanu. Să vedem cine ne spune Cum se vorbeşte mai bine. Să vorbim oricând frumos, Vorba dulce, mult aduce Nu vorbi tăios ! Să fii mereu cuviincios ! Şi la şcoală te învaţă Să vorbeşti frumos ! Mult e bine să citeşti Vorba scrisă ca la carte Bine s-o rosteşti ! Vorba lungă-i în zadar, Tot ce spui, gândit să fie Şi vorbeşte clar !

387

După felul cum vorbeşti Lumea ştie, bine ştie Cine eşti ! Şi veseli no vrem să fim Chiar atunci când şi muncim Foaie verde şi-o lalea Dragă ne este viaţa.

IX. Zicale - S-auzim măi frăţioare Nişte zicale în continuare. Cine spune vorbe rele Ca pe altul să îl doară Chiar dulceaţă de mănâncă Are gura tot amară. Cine treaba sa şi-o lasă Şi mereu o tot amână Ce-ar putea-ntr-o zi s-o facă Nu-i ajunge-o săptămână Cine-i harnic şi se scoală Zilnic dis-de dimineaţă Are spor în tot ce face Şi se bucură de viaţă!

X. Curiozităţi : Multe citim noi din cărţi Chiar şi curiozităţi ! a) Apa se compune din hidrogen şi oxigen

(H2O). ,,Apa pură’’ este o noţiune aproximativă (teoretică); nu pot fi două picături de apă identice.

b) Un om consumă anual circa o tonă de alimente, inclusiv lichide.

388

c) În fiecare minut inspiră 7 litri de aer. d) Într-o viaţă de 70 de ani, inima bate de

trei miliarde de ori. e) Grâul a fost adus în Europa din

Mesopotamia cu 1,5 milenii î.e.n. Prichindel – cântec Ne place, ne place mult Prichindelul ce-a sosit Timpul trecut nu mai vineri Dar piticul ce ne spune ? XI. Roata timpului – scenetă: Un copil: Am aflat despre-un pitic Cu fes verde, cu bărbiţă Cât un degeţel de mic Dar şiret… ca nimeni altul Şi cunoaşte tot ce vrei. Trece peste ţări şi ape Doar cât numeri pân-la trei. Piticul: M-aţi chemat? Aşa se pare Iar eu iată am sosit Am adus cu mine roata, Chiar aşa cum aţi dorit! Surori patru sunt pe lume Ce vreţi voi acum să fie? Toţi: Noi dorim, dacă se poate,să sosească, Dulcea vară care seceră secară. Alt copil: Bine ai venit soare drag Tu ne-aduci lumină-n prag Pe câmpie pe ogoare Peste tot e numai… soare.

389

Alt copil: Ai văzut-o căţărată? Stă în coadă rezemată, Prin copaci peste tot locul, Ciocănind mereu cu ciocul; Cioca-toc cioca-boca iar, De cu zori şi până-n seară, Dă capacului târcol Şi-atunci când sună-a gol Se opreşte Că acolo îşi găseşte Cea mai bună hrană-a ei, Gâze, larve, gândăcei, Care mici aşa cum sunt Fac doar rele pe pământ, Mult ne e folositoare Meştera ciocănitoare! Alt copil: De-i cum zici, să şti că este Chiar piticul năzdrăvan, Toate zilele din an. De-ar veni pe-aici vreodată I-aş cere să văd şi eu Roata timpului ,,o roată’’ Ce se-nvârte tot mereu. Care n-au acelaşi nume: Una trece prin ninsori, Alta calcă printre flori Una seceră secară Alta acasă rodul cară. Ciocănitoarea: Cioc! Cioc! Cioc! Furnicuţă eşti acasă?

390

Furnica: Da, poftim, chiar stau la masă. Dar ce vânt te-aduce aici? Ciocănitoarea: Ghici? Furnica: Nu sunt tare la ghicit, spune-mi Hai, de ce-ai venit? Ciocănitoarea: Veste mare, draga mea, A plecat primăvara. Furnica: Vorbe de ciocănitoare. Ciocănitoarea: Când te-am mai minţit eu oare? Uite, câmpul tot e floare şi pe cer E-aşa un soare… Greieraşul: Gri!gri!gri! eu am ghicit Vara, vara a sosit! Ciocănitoarea: Eşti un greieraş isteţ ! Furnica: Şi un mare cântăreţ Greieraşul: Gri ! gri ! gri ! Ce bine-mi pare că-i frumos E cald, e soare. Să-mi strunesc vioara mea, Ca să cânt voios cu ea. Să m-alint în iarba deasă Şi să am mâncare aleasă Să sorb roua florilor, Florilor surorilor …

391

Furnica: Vestea-i bună şi mă bucur, Chiar acum m-apuc să scutur. Greieraşul: Lasă lucrul hai la joc, S-avem vară cu noroc ! Furnica: Termin lucrul unu – doi Şi-apoi joc şi eu cu voi ! Veveriţa: Fraţi, surori, o veste mare ! Cum mă legănam la soare Văzui prin pădurea mare Multe, multe animale ! Toţi: Ce mult ne bucurăm ! Ura ! ura ! să jucăm ! Va sosi vacanţa Mult ne bucurăm Ca şi dimineaţa O să ne jucăm Tra, la, la, la (bis) Ce se-aude ! ce se-aude ! Veveriţa: Vine Mormăilă ! Toţi: Mormăilă ! Mormăilă ! Mormăilă: Ei ce-i asta, cine m-a strigat ? Veveriţa: Zmeurica a crescut, Miere-n stup a şi ieşit. Fluturi, albiniţe zboară … Toţi:

392

Hai, rămâi cu noi pe-afară. Mormăilă: Ce vorbiţi ! aşa să fie ? Parcă-aud o melodie Cor: Zum ! zum ! albinuţa mea ………………………….. Mormăilă: Ah, ce dor mi-a fost de soare ! Vino, vară ! dulce vară ! Vara: Iată-mă aici la voi Am sosit şi-s bucuroasă Că aduc vreme frumoasă Flori şi fluturi şi verdeaţă S-au trezit toate la viaţă. (Se uită la copii) Pe cărări de munte Noi ne vom plimba Sau poate la mare Noi vom înota Tra, la, la ,la (bis) Şoricelul: Roade tot într-o cămară Şi priveşte speriat Poate-i pisica pe-afară Capu-ntoarce ne-ncetat Stânga-dreapta (bis) Stop ! Dar pisica nu-i acasă Uite-n cui un cârnăcior Sus lăbuţele ridică Sare înspre el de zor.

393

Sus-jos (bis) Stop ! Prichindel: Eu sunt prichindel Cel mai mititel De mă prind în pas cu voi Să ţineţi pasul tot vioi Căci eu sunt prichindel Cel mai mititel Mă rotesc, mă-nvârtesc Dar nu obosesc (bis). Rămas bun acum Dragă prichindel Tu să creşti şi să-nfloreşti C-a noastre plaiuri româneşti Şi noi vom creşte mari Aprigi făurari Vom munci, vom clădi, Nu vom zăbovi (bis) Şi de v-a plăcut Despre prichindel Să jucaţi, să cântaţi Şi voi tot ca el (bis). Noi cu toţii ne jucăm Şi cu prichindel Hore mândre româneşti Şi cu jocuri iuţi de ameţeli Căci eu sunt prichindel Cel mai mititel Mă rotesc, mă-nvârtesc, Dar nu obosesc (bis).

Bibliografie: Revista „Învăţământul primar” nr. 1-2 /1996

394

SĂRBĂTOAREA UNIRII, prilej de accentuare a ideii de românitate

Inst. Nicoleta ANGHEL Şcoala cu clasele I-VIII Nr. 2 Apa-Asău, jud. Bacău

Astăzi, când graniţele s-au deschis iar românii vin în contact tot mai mult cu valorile culturale şi spirituale ale altor popoare este mai necesar ca oricând să se intensifice educaţia acestora în spiritul românităţii pentru a-i face capabili ca, în faţa tentaţiilor străine să-şi popularizeze şi să-şi apere propriile valori.

Dintre activităţile extracurriculare, serbările şcolare oferă o largă paletă de valenţe formative. Îmbogăţesc sfera informaţională, declanşează trăiri afective şi oferă condiţii prielnice exersării conduitei patriotice a elevilor. Orice serbare şcolară este o sărbătoare atât pentru elevi cât şi pentru dascălii lor şi, nu în ultimul rând pentru părinţii elevilor.

Specific acestor activităţi este faptul că stimulează spiritul de iniţiativă şi dispune de o încărcătură afectivă mai puternică. În cadrul lor elevii dobândesc noi cunoştinţe care pregătesc şi consolidează procesul de înţelegere a fenomenelor care se circumscriu în perimetrul sociologic al patriei. Elevii vin în contact nu numai cu ceea ce-i revine personal ci cu tot materialul aferent serbării respective. Devin conştienţi de aptitudinile proprii şi ale colegilor. Implicarea lor va permite manifestarea personalităţii fiecăruia. Temele abordate le dezvoltă dragostea şi respectul faţă de părinţi, bunici, recunoştinţă faţă de cei ce-au luptat pentru apărarea patriei, respectarea valorilor morale, iubire faţă de semeni etc.

Organizarea acestui tip de activităţi poate fi un prilej de atragere a elevilor, poate pregăti actorii, poeţii, dramaturgii de mâine, fiind potrivită pentru îndeplinirea cu succes a obiectivelor propuse în realizarea educaţiei patriotice, morale, o formă atractivă, recreativă şi dinamizatoare. Ca activitate

395

colectivă, se creează cadrul propice elevilor de a se manifesta liber. Copiii sunt încântaţi şi totodată mândri să intre în pielea unor personaje celebre şi iubite precum Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza sau Moş Ion Roată în cadrul unor serbări sau a citirii pe roluri, povestirii din cadrul orelor de limba română sau de literatură pentru copii. Orele debutanţilor în studiul istoriei, elevii de clasa a IV- a, devin prilej de a clarifica şi îmbogăţi cunoştinţele acestora intensificând sentimentele de mândrie naţională.

Celebrarea Unirii – fie vorba de cea de la 24 ianuarie 1859 sau de la 1 Decembrie 1918 - contribuie la cultivarea patriotismului, la adâncirea sentimentelor de prietenie şi de mândrie faţă de înfăptuirile de seamă ale poporului nostru. Se poate vorbi de un rol deosebit al serbărilor şcolare în formarea ideii de unitate naţională, ţinând cont de următoarele considerente: v permite acumularea de noi cunoştinţe pe baza cărora

elevii să poată participa la desfăşurarea acesteia; v solicită participarea activă a elevilor bazându-se pe

interesul lor crescut pentru activităţi de acest fel; v având un cadru festiv şi o notă distinctivă, antrenează

activ şi elevii care în cadrul lecţiilor manifestă reticenţe; v reprezintă o modalitate foarte eficientă de formare a

atitudinii pozitive faţă de învăţătură, principala lor îndatorire patriotică;

v le dă posibilitatea să-şi vadă rezultatul muncii lor prin reacţia celor ce participă la serbare ca spectatori;

v elevii află, culeg o bogăţie de idei, impresii, trăiesc autentic, special şi sincer situaţii redate;

v cunoştinţele acumulate într-un mod plăcut determină păstrarea lor pe perioade mai îndelungate, facilitând apoi actualizarea;

396

v generează situaţii psihologice, dând posibilitatea elevului să se identifice cu personajele şi cu acţiunea.

În concluzie, prin evocarea unor figuri legendare în activităţi comune, vizite, excursii, serbări încercăm să redăm pe înţelesul copiilor momente semnificative din istoria de întregire a neamului pentru că patria nu poate dăinui peste veacuri decât dacă ei vor fi demni urmaşi ai lui Decebal, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Alexandru Ioan Cuza.

Bibliografie:

Cu mic cu mare…haideţi la serbare – Carmen-Gabriela Minulescu, Rodica Dinescu, Editura Carminis , Piteşti, 2004, p. 19-36 Sărbătorile anului - Marcela Peneş, Editura Ana, Bucureşti 2000, p. 42-46 Revista de Pedagogie, nr. 10 /1983, p. 9-11.

O modalitate de a sărbători ziua Unirii Înv. Violeta OLTEANU

Şcoala cu Clasele I-VIII Asău, jud. Bacău Serbările organizate cu ocazia aniversărilor unor

evenimente istorice cum ar fi Ziua Unirii , contribuie la realizarea educaţiei patriotice şi morale prin:

§ conţinutul lor; § relaţia cu cei din jur; § decorul folosit; § costumele participanţilor.

Iată un model de serbare de acest gen, organizată cu ocazia Zilei de 1 Decembrie.Locul de desfăşurare: sala de festivităţi.

Sceneta „Am fost şi eu la Alba Iulia şi am văzut UNIREA CEA MARE”

397

(În faţa cortinei o bătrână îşi aminteşte şi povesteşte) P –Îmi amintesc şi acum de 1 decembrie 1918 când s-a

înfiripat Unirea cea mare. Pe atunci eram o fetiţă ceva mai mărişoară ca voi. Auzisem că românii din Transilvania se adună la Alba Iulia, să hotărască unirea cu fraţii noştri din România. Îmi amintesc bine, totul se-ntâmplase cam aşa …

(Se deschide cortina. O fetiţă cu bunica ei. Fetiţa plânge.) B (bunica) – De ce plângi, Dumitriţa? Ţi-i frică să rămâi

singură acasă? F (fetiţa) – Nu, bunico, dar mi-i jale că nu merg şi eu la

Alba Iulia să văd acea adunare. B (Şterge lacrimile fetiţei şi o alintă) - Draga bunicii! M-ai înduioşat! (Iese la marginea scenei şi strigă)

- Vecino! Vecino! V (vecina) –Ce s-a întâmplat? De ce m-ai strigat? B – Noi plecăm la Alba Iulia. O iau şi pe Dumitriţa cu mine. (fetiţa sare în sus de bucurie) Să ai grijă de casa noastră. V – Ai toată nădejdea! Mergeţi sănătoase! Acum mă-ntorc la casa mea. B – Dumitriţa, încalţă-te cu opincile cele noi şi îmbracă-te cu cojocelul de sărbătoare. (Pornesc. Pe drum li se alătură români cu steaguri. Flutură steagurile, sunt bucuroşi.) Un român - De-acum n-am mai fi supuşi nici la nobilii tirani nici la împăratul austriac, ci vom trăi slobozi în ţara noastră, în România Mare”!

(Românii merg fluturând steagurile, Dumitriţa iese mai în faţa scenei)

D – La Alba Iulia voi striga cât voi putea de tare: Vrem Unirea! Vrem Unirea! Trăiască România Mare!

398

(Tot grupul se opreşte, mimând un popas; se culcă pe jos şi dorm; fetiţei îi este frig.)

D – Îmi este tare frig! Dar ce? Lui Mihai Viteazul, lui Horea, lui Avram Iancu le-a fost uşor? Ei au murit pentru unirea noastră ia eu o să mă vait

că-mi clănţănesc o ţâră dinţii de frig? (Se trage cortina. În faţa cortinei apare bătrâna –

povestitorul.) P – A treia zi am ajuns pe câmpia de lângă Alba Iulia. Câtă

omenire se adunase acolo! Toţi strigau „Vrem Unirea ” şi cântau „Deşteaptă-te, române din somnul cel de moarte!” După ce s-a votat Unirea, vorbitorii vorbeau pe la

tribune. (Se deschide cortina. Într-o parte tribuna cu vorbitorul, în

cealaltă parte mulţimea) Un vorbitor: Fraţilor! Noi toţi românii din Transilvania

am hotărât să ne unim cu fraţii din ţara liberă, să alcătuim o singură ţară: ROMÂNIA.

Trăiască România Mare! TOŢI Trăiască Unirea! Trăiască România! Un bătrân se apropie de fetiţă: Bătrânul – Să nu uiţi, fetiţo, ziua aceasta, cea mai mare

din viaţa noastră: Ziua Unirii tuturor românilor! … (Se trage cortina) P După cum vedeţi n-am uitat-o şi sunt nespus de mândră

că am fost şi eu la Alba Iulia la 1 Decembrie şi-am văzut UNIREA CEA MARE. Vă rog să nu uitaţi nici voi această poveste. (Pleacă)

Se deschide cortina. Fond muzical: „Balada” lui Ciprian Porumbescu Un copil Priveşte-mă ţară! Sunt mare acum, mă recunoşti?

399

Eu am crescut odată cu tine, cu frumuseţea ta. Şi tu ai crescut, iar eu te iubesc, ţară! Îţi iubesc munţii, dealurile, câmpiile, Oamenii, marea, oraşele, satele, totul ….

Acum sunt un om, Eu am crescut odată cu tine. Mă recunoşti? Sunt eu, ţară iubită!

Bibliografie: Cu mic cu mare…haideţi la serbare – Carmen-Gabriela Minulescu, Rodica Dinescu, Editura Carminis, Piteşti 2004, p. 19-36 Sărbătorile anului - Marcela Peneş, Editura Ana, Bucureşti 2000, p. 42-46 INTERPRETAREA SURSELOR ISTORICE

Institutor Vlăsceanu Carmen Şcoala cu clasele I-VIII Bascov

Elevii sunt conştienţi de trecut încă de la cele mai fragede vârste, pornind de la informaţiile pe care le află de la părinţi, bunici, din povestirile istorice, proverbe, fotografii de familie, clădiri vechi, iar mai târziu prin intermediul filmelor, al televiziunii şi al siturilor istorice. Dar pentru a începe să înţeleagă trecutul, ei trebuie să înveţe de timpuriu să formuleze întrebări şi să poată răspunde la ele. La început, povestirea trecutului unei societăţi a fost transmisă pe cale orală şi în unele societăţi încă se mai întâmplă aşa. În altele însă a fost scrisă – grecii, de pildă, prin

400

poezia epică, iar în evul mediu de către călugări, prin cronici şi liste de bătălii pierdute sau câştigate de personalităţile vremii. Povestirea era mereu spusă pentru un tip special de audienţă şi pentru un anumit motiv. În ultimii o sută cincizeci de ani, pentru că societatea a devenit mai complexă şi tot mai mulţi oameni s-au alfabetizat, tipurile de istorie s-au diversificat. A devenit foarte clar faptul că istoria nu este doar o poveste sau o listă de evenimente. Este dinamică şi implică un proces de descoperire a trecutului. Istoria reflectă fenomene sociale ireversibile, care nu pot fi simulate, modelate sau reproduse, ci doar evocate cu ajutorul izvoarelor istorice, vestigii arheologice şi mărturii scrise. Sursele istorice reprezintă orice urmă care rămâne din trecut: suese scrise – documente, ziare, legislaţie, literatură, reclamă, jurnale, nume de locuri. Pot fi surse vizuale – picture, benzi desenate, filme, planuri, surse musicale sau orale. De asemenea pot fi surse arheologice – clădiri sau construcţii vechi. Întrebările pe care le formulăm sunt valide dacă ele ne conduc către ceva. De exemplu, o piesă de încălţăminte din epoca romană, găsită în apropierea valului lui Hadrian, echivalentul de astăzi al unui pantof la modă, foarte scump, ne poate spune despre structura economică şi socială a şezărilor militare situate la graniţa romană. O scrisoare a unei prime generaţii de romani din fort, cerând îmbrăcăminte de la Roma, ne poate da informaţii despre sistemul economic şi de transport din imperiu şi despre atitudinea locuitorilor faţă de răceală, haine şi cultură. Sursele istorice sunt deseori incomplete. Ele au statute variate pentru că au fost create pentru diferite scopuri: un jurnal, un ziar, o reclamă sau un obiect arheologic pot fi obiecte de cult sau ceremoniale, reprezentând idei sau practici sociale despre care noi doar putem presupune. Aceste „bănuieli” sunt valide dacă nu contrazic mărturiile, dacă sunt

401

rezonabile şi dacă se potrivesc cu ceea ce se cunoaşte deja despre acea perioadă. A face deducţii pe baza surselor implică exprimarea unor opinii argumentate, luarea în considerare a opiniilor altora, dr înseamnă şi a fi pregătiţi să îţi schimbi părerile şi să accepţi că uneori nu există un singur răspuns corect. Pentru că aveau cunoştinţe limitate şi trăiau în condiţii sociale, politice şi economice diferite de cele actuale, oamenii din trecut aveau credinţe, valori şi atitudini diferite de ale noastre. De exemplu, saxonii decideau dacă o persoană este vinovată, băgând-o în apă să vadă dacă se îneacă. În secolul al XV-lea ciuma era văzută ca o pedeapsă de la Dumnezeu, iar în secolul al XIX-lea, copiii lucrau în fabrici. Urmele din trecut ne pot spune despre acţiunile oamenilor, dar noi nu putem şti care erau gândurile şi sentimentele pe care s-au bazat acţiunile lor. Sursa istorică, fie că este un obiect, o construcţie, o pictură sau o scriere, este rezultatul unei acţiuni. O acţiune este rezultatul unei gândiri raţionale. Aceasta are rădăcinile sale în sentimente şi imaginaţie. Sentimentele şi gândirea doar continuă să existe până la nivelul a ceea ce este reprezentat în acţiune, în sursă. De exemplu, noi ştim că Iulius Caesar a invadat de mai multe ori Britania. Putem presupune că aceste invazii aveau în vedere comerţul sau grânele sau alte scopuri, iar sentimentele sale includeau ambiţia sau cariera sa politică. Pot elevii să distingă între a şti şi a bănui? Copiii de 8 ani, pe care-i prezint în continuare, presupuneau că sunt arheologi şi scriu rapoarte despre diferite surse. Ei învăţaseră la şcoală despre saxoni, folosind diferite surse. Apoi li s-au dat spre analiză surse noi. Una dintre acestea era copia unui sceptru descoperit într-un mormânt. Elevii au interpretat această sursă în funcţie de ceea ce ei ştiau deja despre reprezentările de animale în arta anglo-saxonă, credinţa

402

despre viaţă, nevoia de loialitate, povestirile despre Beowulf şi despre regalitate, legi şi succesiunea la tron. Elevii de 8 ani discută despre un obiect şi aplică informaţiile şi procesele de gândire învăţate anterior la sursele noi. Ei pot să distingă între ceea ce ştiu, ceea ce bănuiesc şi ceea ce ar vrea să mai ştie. Ei folosesc corect cuvintele „pentru că” şi „de aceea” pentru a justifica afirmaţiile despre cum erau realizate şi folosite obiectele şi ce reprezentau ele pentru oamenii care le foloseau. Categoriile de mijloace în realizarea cărora pot fi antrenaţi elevii pot prezenta: comparaţii între ocupaţiile, tradiţiile, îmbrăcămintea românilor din Ţările Române, aspecte ale aşezărilor româneşti din trecut şi din prezent, aspecte de istorie locală. Demersul istoric depinde nu doar de interpretarea surselor, ci şi de selectarea şi combinarea lor pentru a crea naraţiuni despre trecut. Acestea, la rândul lor, depind de urmele disponibile, de valorile perioadei în care scrie istoricul, de interesele şi perspectivele acestuia. Scrierea de naraţiuni despre timpurile îndepărtate şi despre schimbare implică, în acelaşi timp, concepte specializate şi mai ales cele legate de timp. Sunt dovezi din ce în ce mai numeroase că, de la vârste mici, copiii pot fi implicaţi în toate etapele unei investigaţii istorice. Şi acest lucru este important pentru ca ei să înţeleagă faptul că istoria este dinamică şi nu există doar o singură versiune asupra trecutului.

Bibliografie: Cerghit, I., Metode de învăţământ, E.D.P., Bucureşti, 1998. Ene Elena, Metodica predării istoriei României, E.D.P., Bucureşti, 1991, p.117. Tomşa, G., Orientarea şi dezvoltarea carierei de elevi, Viaţa Românească, Bucureşti, 1999.

403

Cuprins Cuvânt înainte.......................................................................................... 3 Capitol I. Istoriografia vorbeşte despre faptele localnicilor 1. Nicolae Iorga prin secuime la începutul secolului XX, Dr. Ioan LĂCĂTUŞU.............................................. 2. Impactul pe care l-a avut cel de-al Doilea Război Mondial asupra locuitorilor din satul Livezi, Mariana BUCUR.......................................................................... 3. Mărturii în favoarea românismului din Transilvania, Otilia GABOR, Ion GABOR............................................. 4. Patria este vatra sufletelor, Liliana Crăciun…………… 5. Graiul „ceangăiesc” din comuna Ghimeş-Făget, Ana-Maria BÂRSAN.............................................................. 6. Activitatea folcloristică a lui C. RĂDULESCU-Codin, Ion ROŞOIU, Maria ROŞOIU.......................................... 7. Muzee şi case memoriale din judeţul Suceava, Mariana ONU................................................................ Capitol II. Arta, izvoarele istorice, folcorul, obiceiurile şi tradiţiile – puse în slujba educaţiei 1. Obiceiuri şi tradiţii – moştenirea străbună, Constantina Cristina TOMA........................................... 2. Folclorul – bogăţie nepreţuită de comori, Petrică GURLUI, Georgiana CRIVĂŢ.......................................... 3. Colinda – cântec de suflet al românilor, Maria CIUCHEA.......................................................................... 4. Dorul şi pasiunea de folclor, Maria GEANGU................. 5. Cercetarea izvoarelor istorice locale, Didina VLASE, Ionela DRAGU ................................................................. 6. Cultivarea creativităţii şi imaginaţiei prin valorificarea creaţiei populare, Lucia BOTEZATU

7. „Comuna Poduri – ţinut cu mare încărcătură istorică”, Mărioara BALABAN............................................................... 8. Aportul folclorului în educarea în educarea copiilor, Camelia Claudia OLTEANU............................................... 9. Arta popular, Cristina DODENCIU, Floarea BOTEZATU ... 10. Educaţia religioasă – păstrarea obiceiurilor şi tradiţiilor creştine, Ileana GURLUI, Gabriela CRIVĂŢ.......... Capitol III. Satul transilvănean oglindit în operele rebreniene şi similitudinile din regat 1. Satul românesc descris memorabil de Liviu REBREANU,

6

20

24 40

44

54

60

64

67

70

75

84

87

93

99

104

107

404

Angela MANOLE, Elena MATEESCU, Ion MATEESCU.......... 2. Drama românului transilvănean în război, Andreea MATEESCU, Ionela MATEESCU......................................... 3. Omul şi scriitorul Rebreanu reflectat în memorialistică, Ana HANGANU, Elena ISACHE............................................ 4. Drama lui Apostol Bologa între ficţiune şi realitate, Mirela COLPOŞ.................................................................... 5. Opţionalul – o punte spre cultura strămoşească, Ofelia BOERESCU.......................................................................... 6. Extindere: „Pe urmele lui Creangă”, Carmen Florentina IFTIMI................................................................................... 7. Educaţia şi provocările lumii contemporane. Răspunsuri ale educaţiei la cerinţele dezvoltării acestei lumi, Verginia MERLUŞCĂ........................................................................... 8. Păstrarea, valorificarea tradiţiilor şi obiceiurile strămoşeşti în zona muscelului, Ionela BURLAN .................. 9. Proiect educativ – Cartea – geniul poeziei româneşti, Voichiţa LEONTE.................................................................. 10. Particularităţi ale predării morfologiei limbii române la clasele III-IV, clase cu predare simultană, Marina BUCUR .... 11. Tendinţe actuale în predarea şi învăţarea limbii române folosind metodele gândirii critice, Elena GABOR.................... 12. Tradiţii şi obiceiuri străvechi, Dorina Rodica TOLOŞ, Elena RĂDUCU..................................................................... Capitol IV. Interdisciplinaritatea – la baza desfăşurării întregului proces educaţional 1. Din bătrâni se poveşteşte, Ana Nicoleta BUCUR, Ana Carmen SEMEŞ, Ionela Csengher......................................... 2. Dragoste de neam şi ţară, Florica BOBOC, Cristina DIETRICH............................................................................. 3.Datini şi obiceiuri locale, Ileana ASMARANDEI, Elena PALADE................................................................................ 4. Creşterea şi dezvoltarea atitudinilor patriotice prin orele de limba şi literatura română, Elena PĂUN ........................... 5. Rolul marilor clasici în activităţile şcolare, Rodica SÂRBU 6. Educarea simţului civic prin lecţiile de limba română, Ema ANTAL ......................................................................... 7. Educaţia pentru valori prin cunoaşterea folclorului românesc, Atena Steluţa IONEL ........................................... 8. Dansul popular – obicei străvechi românesc, Felicia

112

117

122

129

135

140

143

148

154

159

167

171

176

180

186

190

194

198

200

405

STOIAN................................................................................. 8. Predarea orelor de lectură în ciclul primar, Luiza Elena DIN........................................................................................ 10. Activitatea transdisciplinară – modalitate de formare completă a micului şcolar, Ştefania POPESCU, Mioara IANCU................................................................................... 11. Dansul popular – aspecte zonale de folclor autentic al comunei Dofteana, Ana HANGANU, Nicoleta PĂSCĂLIN, Elena ISACHE ...................................................................................... 12. Disciplinele opţionale la ciclul primar, Elena POTOROACĂ......................................................................... 13. Sentimentul patriotic în context European, Nelia FLOREA, Daniela HEISU....................................................... Capitolul V. Satele noastre cu obiceiurile şi tradiţiile – surse valorificate în lecţiile de literatură 1. Complexitatea educaţiei pentru receptarea valorilor cultural, Elena ŞTEFĂNESCU................................................ 2. Un experiment epic, Simona FARCĂU, Susana FARAGĂU, Emilia PIROŞ........................................................................ 3. Satul de altădată oglindit în muzeul de etnografie, Verginia URSACHE .............................................................. 4. Valoarea educativă a elementelor de istorie locală, Elena COJOCARU.......................................................................... 5. Obiceiuri la stâna de oi, Violeta HARANGUŞ.................... 6. Valorificarea elementelor locale de istorie a poporului roman, Cristina MANOLACHE............................................. 7. Valorificarea specificului naţional în opera lui Valeriu Anania, Alina SAFTA ........................................................... 8. Valorificarea textelor literare cu conţinut istoric în ciclul primar, Ioana NEAMU.......................................................... 9. Valorificarea tradiţiei poporului roman, Mariana BĂNICĂ, Claudia COJOCARU............................................................. 10. Valori şi atitudini în învăţământul românesc, Alina NIŢESCU.............................................................................. Capitol VI. Perteneriatele şi proiectele educaţionale – surse pentru cunoaşter şi comunicare 1. Proiectul educaţional european „Zâmbet, culoare şi prietenie”, Teodora CRISTOFOR .......................................... 2. Proiect de activitate tematică: Armonie prin cuvânt şi cânt, Dorina BUZDUGAN ....................................................

215

217

221

226

230

234

238

244

246

250

254

259

263

273

277

282

287

290

406

3. Parteneriatul şcoală – familie, alternativă în realizarea unor activităţi, Mihaela PÂNZARU......................................... 4. Proiect didactic: Limba şi literatura română, Corina MĂLUREANU........................................................................ 5. Valori ale culturii noastre, Nicoleta ŢĂRANU .................... 6. Parteneriat educaţional pe două continente, Marcela ILIE 7. Parteneriatele – o punte spre comunicare şi cunoaştere, Mariana Dorina SEREDIUC, Amalia MURARIU, Maria TIMOFTE ............................................................................. 8. Proiect educaţional: „Vino, să cunoşti Uniunea Europeană”, Adriana AVĂDĂNI, Neculai AXINTE .................. Capitol VII. Istoria şi tradiţiile ne dau identitatea. Integrarea U.E. nu impune ştergerea naţiunilor 1. Succesul lecţiei de literatură în lucrul pe echipe şi în sistemul AEL, Maria GRECU ................................................ 2. Abordarea metodei proiectului la clasa I „Iarna la români”, Mirela-Ana NICOLAEVICI ................................................................. 3. Modalităţi de formare a deprinderilor de scriere corectă, comunicare şi creaţie la clasele I-IV, Maria GHIŢUICĂ, Violeta ŞTEFAN...................................................................... 3. Trinitatea limbaj – limbă – vorbire în grădiniţă, Carmen PETRESCU............................................................................ 4. Orientarea pentru carieră la standarde europen, Mariana RĂDULESCU, Daniela BERECHET........................................ 5. Şezătoarea literară, Elisabeta RÂMBU ............................. 6. Şezătoarea – tradiţie a poporului roman, Adina GRIGORE, Adiana SPÂNU, Nelia ZMĂRĂNDESCU................................... 7. Sărbătoarea UNIRII, prilej de accentuarea ideii de românitate, Nicoleta ANGHEL ............................................... 8. O modalitate de a sărbători ziua UNIRII, Violeta OLTEANU ............................................................................. 10. Interpretarea surselor istorice, Carmen VLĂSCEANU...... Cuprinsul .............................................................................

299

306

312 320

326

329

333

339

353

356

359

365

372

394

396 399

403