Monografia satului Voloca

Monografia satului Voloca

Autor: Toader Ionică

Ediţie realizată sub îngrijirea lui Radu Onofreiciuc

10 septembrie 2001

1 Partea I.................................................................................................41.1 Populaţii care au trăit în vechime prin părţile noastre. Formarea

poporului român.................................................................................................41.2 Formarea poporului român.............................................................71.3 Perioada de formare a poporului român a fost lungă şi anevoioasă

91.4 Satul în timpurile străvechi. Primii locuitori. Istorie şi legendă...111.5 Lupte şi năvăliri necurmate, necazuri şi suferinţe fără capăt.......231.6 De unde vine numele satului Voloca............................................301.7 Voloca înainte şi după 1775.........................................................321.8 Satul Voloca şi volocenii de altă dată în plină dezvoltare............371.9 Locuitorii satului Voloca. În 1774 Voloca moşie a mănăstirii

Putna 541.10 Gospodăria comunală de-a lungul vremii....................................561.11 Graiul volocean şi influenţele pe care le-a suferit în diferite epoci

591.12 Hrana voloceanului. Prepararea alimentelor................................631.13 Portul şi îmbrăcămintea voloceanului. Industria casnică.

Meşteşugurile...................................................................................................661.14 Încălzitul şi luminatul de-a lungul vremii....................................711.15 Casa şi gospodăria voloceanului..................................................741.16 Ce povesteau strămoşii noştri voloceni despre vremurile ce aveau

să vină 791.17 Cimitirul de la Holerişte..............................................................831.18 Obiceiurile din bătrâni.................................................................851.19 Câşlegile Şi Posturile De Peste An..............................................951.20 Pomenirea Morţilor.Despre Mese. Înălţarea Domnului (Ispasul) -

Ziua Eroilor 961.21 Construirea liniei ferate Cernăuţi-Suceava-Iţcani......................1101.22 Despre clăci, şezători şi petreceri..............................................1121.23 Locuri unde se făceau jocuri în sat............................................1151.24 Cântăreţi talentaţi din Voloca. Solişti vocali şi instrumentişti.

Cum mor cântecele, horile…..........................................................................1181.25 Folclorul volocean.....................................................................125

2 Partea a II-a......................................................................................1522.1 Volocenii ,buni gospodari şi meşteri pricepuţi..........................1522.2 Dumitru Sfeclă ,învăţător în Voloca. O mare serbare în Voloca.

Iordanul la Derelui..........................................................................................1542.3 Zdrubari-tăietori (lucrători) la pădure. Vânători pasionaţi în

Voloca 161

2

Monografia Satului Voloca Toader Ionică

2.4 Chichifoi vine în sat să înnoiască altarul bisericii......................1642.5 Două instituţii economice existente în Voloca pe timpul stăpânirii

austro-ungare..................................................................................................1692.6 Voloceni plecaţi în Canada şi în Statele Unite ale Americii......1732.7 Alţi voloceni plecaţi în străinătate din diferite motive...............1802.8 Cum a început primul război mondial........................................1832.9 Satul nostru în primul război mondial........................................1852.10 Marea Unire din 1918. Moment de importanţă deosebită din

istoria poporului român..................................................................................2012.11 Amestecul de populaţii din nordul Bucovinei...........................2212.12 Învăţătorii care au funcţionat în Voloca, îndată după Unirea din

1918 2242.13 Părintele Gheorghe Pojoga........................................................2272.14 Activitatea societăţilor culturale din Voloca între anii 1920-1930

2412.15 Petrecerile şi jocurile de altădată de la Grigore Vanzureac.......2442.16 Activitatea depusă în cadrul societăţilor şi formaţiilor corale şi

rezultatele obţinute.........................................................................................2522.17 Învăţătorul superior Ilie Repciuc la conducerea şcolii primare din

Voloca 2622.18 Intelectuali proveniţi din rândul volocenilor.............................2652.19 Cooperativa de consum din Voloca. Asociaţia pentru asigurarea

animalelor 2692.20 Recensământul general al populaţiei României din 29/XII 1930

judeţul Cernăuţi comuna Voloca pe Derelui..................................................2722.21 Cum îşi petreceau elevii şi studenţii din Voloca vacanţele şcolare

2772.22 Spiridon Porfirean......................................................................2812.23 La răsărit, pe cer, o uriaşă cruce de foc.....................................2862.24 Voloca o comună bogată şi frumoasă........................................288

3


1 Partea I

1.1 Populaţii care au trăit în vechime prin părţile noastre. Formarea poporului român

Mulţi voloceni şi-au pus întrebarea cam ce neamuri au trăit prin locurile noastre cu sute şi mii de ani în urmă.

Înainte de toate, este necesar să venim cu unele consideraţii de ordin general. În timpurile vechi popoarele nu erau organizate cum sunt astăzi .Nu existau state delimitate de hotare statornice prin aceste părţi, pentru că neamurile constituite în triburi erau în permanentă mişcare şi se amestecau adesea între ele. Erau populaţii nomade numite şi hoarde care cutreierau întinderi mari de pământ în căutare de locuri prielnice pentru hrană şi adăpostire. Trăiau mai mult din vânat ,din pescuit, din culesul fructelor sălbatice şi chiar din jafuri.

Stăteau într-un loc atâta timp cât aveau ce mânca şi apoi plecau în altă parte. Uneori plecau de voie ,alteori de nevoie ,fiind împinse de alte neamuri migratoare, care şi ele erau în căutare de pământ bun şi de hrană. Deci în acele timpuri străvechi nu erau state naţionale cu populaţii statornice care să ocupe un anumit teritoriu delimitat de hotare precise şi care să aibă un guvern la conducere. Aşadar pământul era stăpânit vremelnic de către cel mai tare dintre năvălitori. Aceasta era situaţia în părţile noastre ;sigur că şi în alte părţi.

Dintre neamurile care au populat pământul ţării noastre înainte de Hristos şi care s-au statornicit pe aceste locuri au fost Tracii - familie de triburi antice de origine indo-europeană, răspândiţi pe un spaţiu întins cu centrul în ţara noastră (se întindea între Morava şi Struma, Polonia de sud, Slovacia, răsăritul Ungariei, apusul Ucrainei şi partea de nord-est a Bulgariei).

Tracii se ocupau mai mult cu agricultura astfel că ei s-au aşezat în mod statornic pe aceste locuri. Viaţa era simplă în acele timpuri şi se reducea la asigurarea unui adăpost şi a hranei ,apoi la lupta de apărare a vieţii şi a bunurilor (animale, unelte ,provizii).

Pe vremea tracilor s-au mai perindat prin aceste locuri, în mod vremelnic, Sciţii cu vreo 700 de ani înainte de Hristos, Agatirşii cu vreo 600 de ani înainte de Hristos, iar cu vreo 400 de ani înainte de Hristos, Celţii, apoi Bastarnii, pe la sfârşitul sec. III înainte de Hristos.

Urmaşi statornici ai tracilor au fost Geto-Dacii stabiliţi şi ei pe pământul ţării noastre, lucrători de pământ şi crescători de vite.

Cu toate că mişcarea de neamuri ( migraţia ) era foarte frecventă, încât nu se putea construi aproape nimic durabil, totuşi Geto - Dacii au reuşit să întemeieze pe aceste locuri un stat organizat care avea să joace un mare rol în istorie. Pe lângă agricultură şi creşterea vitelor, Dacii au mai învăţat să lucreze

4


bronzul aurul şi cuprul. Cu vremea, Dacia a ajuns la o situaţie înfloritoare, îndeosebi, sub Decebal.

Aşezările din Dacia erau de două feluri: cetăţi şi sate. Primele erau mai întărite, aşezate pe înălţimi şi în poziţie uşor de întărit şi de apărat, lângă cursuri de ape, între munţi.

Locuitorii satelor dace trăiau în case mici, aproape pătrate sau dreptunghiulare 2/4 m.

Pereţii erau făcuţi din nuiele împletite sau din chirpici în părţile Dunării, iar acoperişul era din paie sau din stuf. Satele erau înghesuite şi relativ mici, împrejmuite cu şanţuri de apărare. Erau aşezate pe un pinten de deal râpos, ori pe malul unui râu sau lac, uşor de întărit şi de apărat la nevoie.

Morţii erau arşi, iar cenuşa îngropată. Pentru obiectele de casă, scăfiţe, căuşe, coveţi, butoaie, unelte de lucru, mobilier, care, pluguri se folosea mult lemnul. Fierul a fost foarte puţin întrebuinţat la început.

Dacii au învăţat să se ocupe şi cu olăria(ceramica). Înainte de olărit se foloseau de vase de lemn la mâncare. Apa o aduceau în cofe.

Satele ocupau o suprafaţă de cam două hectare. şi numărul caselor aproape că nu trecea de 100. Drumuri bune nu erau în sat, doar poteci strâmbe şi neregulate.

Dacii cultivau grâul, secara, meiul, cânepa şi inul. Mai târziu au cultivat şi viţa de vie.

Cetăţile dacice din munţi erau foarte bine întărite, iar locuinţa şefului era fortificată cu unul sau mai multe turnuri pătrate, cu ziduri puternice de 3 m grosime. Zidurile erau construite din blocuri mari de calcar legate între ele cu ajutorul unor pene mari de lemn, groase aproape ca bârnele. În aceste cetăţi se găseau ascunzători pentru provizii şi pentru prada îngrămădită de căpeteniile războinice. Arma şi unealta principală erau securea apoi urmau sabia curbă şi cuţitul. Ulterior s-au folosit în luptă de spade, iatagane şi lănci.

Şi bărbaţilor din acele timpuri dar mai ales femeilor le plăceau podoabele şi găteala. Podoabele erau lucrate de meşteri locali sau erau cumpărate de la greci şi alte popoare. Ele constau din: inele, cercei, brăţări, coliere, oglinzi, etc. executate din aur, din argint şi din bronz sau aramă.

Dacia, ţara pe care au locuit-o Geţii şi Dacii( Geto - Dacii ), coincide în cea mai mare parte cu teritoriul actual al României (şi poate mai aproape de realitate cu harta României după primul război mondial ). Geto - Dacii aveau aceeaşi origine tracă, vorbeau aceeaşi limbă şi aveau aceeaşi cultură. Deosebirea dintre Geţi şi Daci era de ordin regional; atât şi nimic mai mult. Geţii stăpâneau teritoriul de la sud la răsărit de Carpaţi - sudul Moldovei, Dobrogea, Muntenia - iar Dacii stăpâneau Moldova de mijloc, Carpaţii Orientali, Ardealul cu Carpaţii Meridionali, Banatul şi Oltenia. Grecii le spuneau Geţi având contact cu aceste

5


populaţii prin coloniile greceşti: Histria, Tomis şi Callatis. Romanii le spuneau Daci datorită vecinătăţii lor cu imperiul roman, având ca hotar Dunărea.

Regele Burebista s-a străduit şi a reuşit să realizeze pe cale paşnică o unificare a populaţiei Geto - Dace cuprinzând totalitatea acestor triburi. Burebista era get, şef al acestor triburi şi ajutat de marele preot Deceneu şi-a impus autoritatea asupra Dacilor. A introdus o disciplină severă mergând până acolo că stârpit şi viile pentru a combate abuzul de băutură. Nu i-a fost prea greu lui Burebista să convingă pe Geto-daci la unire pentru că la orizont se profila o mare primejdie: romanii se apropiau de Dunăre şi aceşti vecini puternici şi războinici constituiau un pericol real pentru regatul Geto-dac.

Prin tot ce a conceput şi a reuşit să realizeze, Burebista s-a vădit a fi o personalitate deosebit de înzestrată. Prevăzând pericolul iminent din partea puterii militare romane, el s-a gândit să-şi organizeze o armată corespunzătoare cu care să facă faţă acestui inamic puternic. Dealtfel, romanii şi-au dat şi ei seama de intenţiile lui Burebista şi au pregătit o armată cu care să atace Dacia. Planul nu a putut fi adus la îndeplinire din cauză că Caesar care trebuia să conducă acest război a fost asasinat în anul 44 a. Hr. n.

Destinul a vrut ca şi Burebista să aibă aceeaşi soartă fiind înlăturat de la conducere şi ucis de o conspiraţie în împrejurări rămase necunoscute. De bună seamă că vor fi fost unii nemulţumiţi care aveau alte planuri sau îi râvneau locul. Această întâmplare nefericită a dus la slăbirea şi dezmembrarea statului Geto-dac care nu fusese încă bine închegat.

Cu asasinarea lui Caesar, primejdia din partea romanilor nu mai era atât de presantă, pentru moment.

Totuşi dacă statul geto-dac întemeiat de Burebista s-a destrămat, în mare parte, după dispariţia sa, acest conducător foarte capabil a avut fericita idee de a fixa capitala statului dac la Sarmisegetusa(Grădiştea Muscelului), în munţii dacilor, într-un loc foarte potrivit, pe înălţimi bine apărate şi greu accesibile pentru inamic. Astfel, de la această dată, rolul principal revine triburilor dace care vor prelua conducerea datorită şi faptului că Geţii au pierdut o parte din teritorii din stânga şi din dreapta Dunării, din Dobrogea şi au mai slăbit.

Aceasta s-a petrecut pe vremea împăratului Octavian August, anii 29-28 a. Hr. n. De acum romanii au ajuns la Dunăre şi au devenit stăpâni în Dobrogea şi pe gurile Dunării.

În urma înfrângerii Geţilor, organizaţia lor politică de la Dunărea de Jos a slăbit până la dispariţie. În aceste locuri s-a statornicit treptat puterea romană. De acum înainte, centrul de putere al Daco-geţilor rămâne în teritoriile stăpânite de triburile dace, cu noua capitală la Sarmisegetusa. Aceştia se ocupă cu creşterea vitelor, a caprelor, a oilor şi a porcilor. Pentru călătorie şi tracţiune foloseau calul. Se mai ocupau cu vânatul, pescuitul şi albinăritul. În cetăţi

6


practicau diferite meşteşuguri dintre care mai importante erau fierăria şi tâmplăria.

Daco-geţii se îmbrăcau cu haine de lână şi lenjerie din cânepă sau in, iar în timpul iernii se îmbrăcau cu blănuri. Îmbrăcămintea ţăranilor de la munte se aseamănă mult cu cea a dacilor de odinioară şi acest port se poate vedea şi pe Columna Traiană. Scrierea nu era cunoscută pe acele vremuri de către daco-geţi.

Negustoria o făceau cu grecii, romanii şi cu macedonenii, de ale căror monede se foloseau la început. Apoi au bătut şi ei monedă.

Incursiunile dacilor în imperiul roman şi mai ales dorinţa de expansiune a romanilor avea să ducă la două războaie între daci şi romani pe vremea lui Decebal şi a lui Traian, între anii 101-102 şi 105-106. Ambele războaie au fost foarte grele. Prima bătălie a fost la Tapae, unde armata lui Decebal a fost înfrântă. Aceasta s-a întâmplat în primăvara anului 101. Al doilea război dintre daci şi romani a avut loc între anii 105-106, cu mari pierderi pentru daci. De data aceasta împăratul Traian a atacat armata lui Decebal din mai multe părţi. Decebal a luptat şi s-a apărat eroic, dar în cele din urmă a trebuit să se retragă din faţa duşmanului în cetatea Sarmisegetusa, cu gândul de a rezista şi a o apăra. Efortul a fost zadarnic căci după un scurt asediu, Sarmisegetusa a căzut. Romanii au ieşit biruitori datorită superiorităţii lor numerice şi tehnice; dar nici vitejia dacilor nu a fost cu nimic mai prejos decât cea a romanilor.

Despre Decebal, istoricul Dio-Cassius scrie că, era foarte priceput în cele ale războiului şi iscusit la faptă, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi de a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruri el a fost pentru romani un potrivnic de temut.

1.2 Formarea poporului român

Cu moartea eroică a lui Decebal şi căderea Sarmisegetusei în mâinile romanilor, se încheie cel de-al doilea război purtat de daci împotriva romanilor.

Mulţi daci au căzut vitejeşte în luptă şi o mare parte dintre ei au fost luaţi în captivitate iar ţara lor, Dacia a fost transformată în provincie a imperiului roman. Îndată după cucerire, împăratul Traian, se ocupă îndeaproape de organizarea acestei provincii, colonizând-o cu populaţie romanică adusă din imperiu şi totodată pune să se construiască drumuri bune, întemeiază oraşe, construieşte fortificaţii şi pune bazele unui comerţ dezvoltat. Sunt puse în valoare şi bogăţiile subsolului ca de exemplu: aurul, argintul, cuprul, fierul, sarea şi altele.

Sunt aduşi din imperiu lucrători şi meşteri pricepuţi precum şi negustori. Se dă şi agriculturii atenţia cuvenită, astfel că în scurtă vreme noua provincie

7


romană Dacia se dezvoltă din toate punctele de vedere şi ajunge să aibă o situaţie economică înfloritoare.

N-a trecut mult timp şi cultura romană a început să se facă simţită peste tot. Limba latină a devenit limbă comună pentru toţi locuitorii Daciei, fie autohtoni sau romani. Treptat, dacii şi-au însuşit şi diferitele obiceiuri de la romani, şi chiar credinţe. Aşa s-a făcut pe încetul romanizarea Daciei.

Chiar din primii ani ai colonizării Daciei, elementul romanic a devenit numeros şi puternic datorită prezenţei armatei romane, funcţionarilor aduşi din imperiu, a meşterilor şi a lucrătorilor de tot felul precum şi a negustorilor. Pe lângă aceştia au mai venit şi alţi romani atraşi de bunăstarea şi de viaţa economică în plină desfăşurare.

Populaţia dacă nu putea să rămână izolată de această operă de construcţie şi reconstrucţie, a trebuit să accepte dominaţia cuceritorilor, să participe la toate lucrările şi la manifestările impuse de noua situaţie. Viaţa şi munca împreună i-au apropiat, i-au făcut să se înţeleagă şi să se împrietenească, în cele din urmă să se însoţească întreolaltă. Era o urmare firească. Astfel din contopirea elementului autohton cu cel romanic a început să se formeze o populaţie nouă. Acest proces a durat mult şi din acest amestec s-a născut poporul român. Aşadar neamul românesc se trage direct din strămoşii noştri daci, născuţi pe aceste locuri şi din cuceritorii romani.

După ce am arătat pe scurt care este obârşia noastră, se cuvine să fac unele precizări de ordin general spre a fi cunoscute de tot românul şi în special de bunii mei voloceni la care mă gândesc când scriu aceste rânduri.

Românii sunt urmaşi direcţi ai daco-romanilor.Limba vorbită de români este romanică şi are la origine limba latină.

(Unele influenţe ulterioare au importanţă minoră).Neamul românesc s-a născut pe acest pământ al Daciei străbune, unde se

află şi astăzi şi aici a trăit el de la începutul existenţei sale.Geto-dacii din care ne tragem au fost ei înşişi stăpâni băştinaşi peste

aceste locuri.Leagănul românismului este în Transilvania pentru că aici s-a aflat şi

inima Daciei cu ţinuturile dimprejur.Noi n-am venit aici, aşadar, din alte locuri şi nici nu am fost aduşi ori

mânaţi de vânt pe aceste meleaguri, cum a fost cazul altor popoare migratoare (hoarde barbare), ci aici ne-am născut şi aici am fost din totdeauna.

N-am subjugat nici un popor, nu am cotropit vreun teritoriu străin şi nici nu am sfâşiat trupul altor ţări; dimpotrivă, ţara noastră a fost călcată şi devastată în multe rânduri şi chiar teritoriul ei a fost sfâşiat de duşmani hrăpăreţi.

Pentru pământul ce ne-a rămas de la străbuni s-au dat lupte necurmate cu toţi vrăşmaşii cotropitori. Numărul martirilor şi al eroilor acestui neam este nesfârşit de mare. Să nu uităm jertfa lor!

8


Pentru viitor, ne stă în faţă o datorie sfântă: trebuie să lăsăm urmaşilor o ţară independentă, bogată şi frumoasă, nu rotunjită cu teritorii de la străini ci întregită în hotarele ei fireşti, cu toţi fraţii români la un loc.

Cu gând de recunoştinţă faţă de înaintaşii noştri pentru tot ce ne-au lăsat, se cuvine să-i învăţăm şi să-i pregătim pe urmaşi în aşa fel încât ei să fie vrednici în a apăra şi a păstra moştenirea lăsată lor. Sunt necesare cunoştinţe cât mai temeinice asupra istoriei poporului nostru. Trebuie dezvoltate în popor cele mai alese însuşiri bazate pe o înaltă cultură şi o desăvârşită educaţie. Numai cu oameni formaţi şi bine pregătiţi adevărate caractere şi valori morale se pot înfăptui lucruri mari. O cultură temeinică poate constitui o armă preţioasă de apărare în vremuri grele.

1.3 Perioada de formare a poporului român a fost lungă şi anevoioasă

Apropierea între romanii cuceritori şi dacii învinşi nu se putea face de la o zi la alta. A trebuit să treacă un lung interval de timp până să se înţeleagă şi să se amestece unii cu alţii. Apoi trebuie avute în vedere cultura, obiceiurile, credinţele, portul, felul de viaţă şi de hrană care îi deosebeau şi încă alţi factori, cum ar fi starea sufletească a dacilor învinşi precum şi ura lor faţă de cotropitorii romani.

Chiar după instalarea romanilor în Dacia, au avut loc frământări şi încercări de răscoală puse la cale de dacii ocupaţi care erau ajutaţi de dacii liberi, mai ales de către cei din nord, numiţi Costoboci, aşezaţi cam prin Maramureş, Bucovina şi în partea de nord-est a Moldovei.

Încă de pe acele timpuri încep şi atacurile sarmaţilor şi roxolanilor la graniţele Daciei romane. Împăraţii romani Traian şi Hadrian au dat mare importanţă colonizării şi organizării Daciei, dar puterea romană începe treptat să decadă şi în cele din urmă Dacia a trebuit să fie părăsită în anul 271 e.n. sub împăratul Aurelian. Principalele cauze ale slăbirii şi decăderii imperiului roman au fost frământările şi neînţelegerile interne , precum şi atacurile necurmate ale multor popoare migratoare ,de exemplu: marcomanii şi bastarnii. O urmare imediată a instabilităţii politice a fost stagnarea economică. Anarhia militară şi pustiirile repetate comise de năvălitori au dus în cele din urmă la ruină şi sărăcie.

Dacii liberi (costobocii, carpi) n-au fost supuşi niciodată romanilor însă după plecarea romanilor din Dacia, aceştia s-au reunit cu dacii romanizaţi şi cu vremea s-au romanizat şi ei.

Au fost pomeniţi adeseori dacii liberi; aceştia sunt dacii rămaşi în afara frontierelor statului roman.

Între timp, atacurile goţilor, herulilor, gepizilor şi bastarnilor continuă asupra imperiului roman. În felul acesta se explică părăsirea Daciei în 271,

9


pentru că era mereu hărţuită şi cotropită de numeroase popoare barbare. Noul hotar al imperiului roman a devenit Dunărea.

Astfel, armata romană, funcţionarii, comercianţii bogaţi şi oamenii înstăriţi s-au retras peste Dunăre, fiind legaţi de stăpânirea romană. Grosul populaţiei însă, ţărani, păstori, mici meseriaşi şi negustori mărunţi, veterani şi alte categorii au rămas pe loc.

Numărul dacilor autohtoni romanizaţi era de acum destul de mare. Populaţia aceasta modestă dar numeroasă era amestecată şi în acelaşi timp strâns legată de pământul pe care îl lucra şi de pe urma căruia îşi ducea traiul. Totuşi daco-romanii din nordul Dunării n-au rămas complet izolaţi de romanii retraşi în sudul Dunării, ci au păstrat mai departe unele relaţii cu ei.

Daco-romanii, în procesul lor de transformare au reluat legăturile cu Costobocii şi Carpii, s-au înrudit şi s-au amestecat odată cu scurgerea anilor. Au luptat împreună să-şi apere pământul împotriva năvălitorilor, iar când aceştia au fost prea numeroşi şi puternici, populaţia autohtonă din Dacia s-a retras în codri şi prin munţi, de unde a revenit după ce puhoaiele de năvălitori au plecat.

Momentele de linişte şi de răgaz erau puţine; alte hoarde barbare continuau să năvălească mereu prin aceste ţinuturi. Procesul de transformare a populaţiei daco-romane a continuat în favoarea elementului roman. Se formează în acelaşi timp şi o limbă nouă, având la bază limba latină, transformată şi aceasta în limbă latină populară, vorbită de daco-romani şi din care va rezulta după multe secole limba română.

Viaţa era nespus de grea pentru locuitorii Daciei din acea vreme. Nu era chip de construit, sate, oraşe sau alte aşezări trainice. Hoardele migratoare veneau mereu din răsărit nimicind şi devastând ce găseau în calea lor. Învălmăşeala aceasta a durat peste o mie de ani.

Cum de a rezistat tuturor vitregiilor şi cum de a scăpat cu viaţă acea populaţie din cuprinsul Daciei din aceste năvăliri necurmate şi suferinţe fără capăt ?-Un miracol ! toate acele hoarde barbare s-au împins unele pe altele, s-au luptat între ele, ca apoi să dispară aproape fără urmă.

Poporul român care s-a născut şi s-a format în acele condiţii extrem de neprielnice, a ieşit la lumină biruitor şi a reuşit să apară în istorie cu un trecut glorios, vrednic să joace un rol de seamă în rândul celorlalte popoare.

Până să-şi facă intrarea în istorie au trecut peste o mie de ani şi izvoare scrise despre poporul român care se forma sunt foarte puţine. Primele înjghebări organizate au fost cnezatele şi voievodatele apoi în sec. XIV are loc descălecatul şi întemeierea Moldovei şi Munteniei, având în fruntea lor voievozi (domnitori).

În anul 1600 Mihai Viteazul face prima unire vremelnică a Munteniei cu Ardealul şi cu Moldova.

10


La 1859 se înfăptuieşte sub Alexandru Ioan Cuza unirea Moldovei cu Muntenia iar în 1918 se realizează unirea tuturor românilor într-un stat naţional, unitar şi independent sub regele Ferdinand I.

Pentru a-şi asigura existenţa sa, poporul român a trebuit să lupte secole de-a rândul împotriva duşmanilor. Tributul pe care l-a plătit pentru independenţa sa este imens; a costat viaţa a sute de mii de viteji. Pierderile materiale au fost şi ele extrem de mari şi de grele.

Ţinând seama de titlul lucrării, de aici înainte, ne vom referi, când va fi nevoie la evenimentele din istoria Moldovei şi a Bucovinei.

1.4 Satul în timpurile străvechi. Primii locuitori. Istorie şi legendă

Cu privire la întemeierea satului Voloca se cunosc puţine date. Despre primele sale începuturi, vom face apel la cele povestite de bătrânii din sat.

Prima aşezare a celor dintâi oameni se afla în partea de răsărit a satului de astăzi, pe un loc de şes, numit şesul Cozminului, unde până pe la jumătatea secolului XX se aflau trei cruci, iar în faţa lor, o fântână veche. În acest loc a fost construită prima biserică a satului şi de bună samă că prin apropiere s-a aflat şi vatra satului cu locuitorii acelor timpuri.

Până în prejma celui de al doilea război mondial, la fântâna cu cele trei cruci se adunau volocenii bătrâni şi tineri, bărbaţi şi femei, feciori, fete şi copii cel puţin odată pe an şi făceau rugăciuni. În fruntea mulţimii veneau preoţii urmaţi de tineri şi tinere cu prapuri şi cu icoane şi în urma acestora restul cortegiului. Se făcea mare slujbă, se sfinţea şi ţarina. Tot aici se făceau rugăciuni în vreme de secetă pentru ca Tatăl ceresc să se îndure şi să trimită ploaie pe pământ. Acest obicei rămas din vechime este păstrat şi în ultimii ani cu mare sfinţenie.

Dacă ne referim la sătenii din timpurile străvechi, trebuie să menţionăm că ei duceau o viaţă simplă modestă şi cu credinţă în cele sfinte.

Lucrau din greu pământul având la îndemână doar pluguri de lemn şi alte unelte primitive. Erau hărţuiţi de hoarde barbare ori de cete vrăjmaşe şi adeseori trebuiau să fugă şi să se ascundă prin codru de răul năvălitorilor şi a incursiunilor duşmane precum şi a deselor războaie ce se iscau. Erau siliţi să-şi părăsească gospodăria luând cu ei ce apucau şi ce mai găseau mai la îndemână. Când se întorceau la loc, după ce plecau hoardele vrăjmaşe, nu găseau nimic; totul era devastat şi pârjolit şi bieţii oameni trebuiau s-o ia de la început cu munca şi cu zbuciumul ca să-şi poată înjgheba din nou gospodăria distrusă.

În acele vremuri îndepărtate, viaţa era cu totul nesigură din cauza războaielor dese şi pustiitoare. Vrăjmaşul nu cruţa nimic; jefuia, prăda, ucidea şi dădea foc la ceea ce mai rămânea. Aspră le-a fost viaţa şi amare le-au fost zilele strămoşilor noştri consăteni. Mărturie stă şi istoria acelor timpuri. Oamenii îşi

11


trăiau zilele cu frica în oase pentru că în orice moment se puteau ivi duşmani cotropitori gata să le calce casa şi pământul. Era aproape o stare permanentă de luptă. Pe drept cuvânt pământul acela a fost amestecat cu sângele a sute şi mii de vieţi omeneşti. Atâtea războaie şi lupte s-au purtat în aceste locuri încât nu este unde să pui piciorul fără să calci pe o brazdă de pământ care să nu fi fost scăldată de sângele oştenilor.

De îndată ce se linişteau lucrurile şi oamenii se puteau bucura de o perioadă de pace, ei se apucau de lucru, potrivit ocupaţiei ce o aveau.

În primul rând se ocupau cu lucrul pământului care era roditor şi uşor de lucrat fiind şes. În apropiere erau locuri bune pentru păşunatul vitelor şi poieni întinse pentru fân aşa că se ocupau şi cu creşterea vitelor de la care aveau lapte, piei, lână şi alte produse iar boii erau folosiţi la plug, la car vara, ori la sanie iarna.

În apropiere erau păduri întinse de fag şi stejar de unde se aprovizionau cu lemne de foc şi cu material de construcţie în gospodărie. Lemn era din belşug astfel că era folosit la construirea de case, grajduri, coşere şi alte acareturi gospodăreşti şi alte obiecte cum ar fi: mese, scaune, stative, pluguri, butoaie, coveţi, zolniţe, poloboace, porţi, care, urzitori, furci, vârtelniţe, lopeţi, greble, meliţe, cosii, ţapine, roabe.

În timpul iernii, oamenii lucrau la pădure sau la zdrub cum se mai spunea. Pădurile din acele vremuri erau întinse şi bogate, nu numai în copaci înalţi şi frumoşi ci şi în multe animale şi păsări sălbatice. Aşa că oamenii se mai ocupau şi cu vânatul care le aducea carne şi piei.

Mulţi dintre săteni se ocupau cu diferite meserii, fiind buni dulgheri, rotari, tâmplari, dogari, sumănari, cojocari, opincari, etc.

Femeile confecţionau îmbrăcămintea necesară pentru membrii familiei din cânepă, in şi lână (bumbacul s-a introdus mai târziu). Ele torceau, ţeseau, coseau şi îngrijeau de copii şi de casă. Din mâinile lor vrednice şi harnice ieşeau lucruri minunate: pânză, ştergare, feţe de masă, traiste, brâe, berneveci, cămăşi, etc.

Lucrurile făcute de străbunicile noastre erau simple şi modeste, dar cu trecere timpului ele au devenit mai stilizate, mai frumoase. Desăvârşirea se produce într-un timp îndelungat şi când viaţa devine mai sigură.

În acele vremuri de restrişte, toată speranţa oamenilor ea în Dumnezeu. Cu drept cuvânt, oamenii de atunci erau foarte credincioşi în cele sfinte şi mergeau regulat la biserică. Religia lor era creştin ortodoxă.

Pe atunci nu era şcoală în sat, dar biserică şi-au construit oamenii îndată ce s-au aşezat în şesul Cozminului. Era din lemn tăiat din codrul Cozminului. A fost o biserică mică, clădită pe locurile unde în vremurile noastre mai erau cele trei cruci cu fântâna dinaintea lor. Nici populaţia satului nu era numeroasă pe acea vreme, astfel că bisericuţa îi cuprindea pe toţi.

12


Înainte de a continua povestea cu privire la noua aşezare, mai trebuie menţionat faptul că la capătul dinspre nord al dealului Lisna, unde se coboară lin către malul Dereluiului, ieşeau la iveală oase omeneşti ori de câte ori voloceanul Ion Bojescu săpa în acel loc, pe care-l avea moştenire de la înaintaşi. Se pare că aici a fost cimitirul oamenilor care au avut ca primă aşezare şesul Cozminului. Această informaţie mi-a fost comunicată de un volocean pe nume Nicolae Manailă, care a fost vecin cu Ion Bojescu şi a lucrat cu el acolo la săpat şi la prăşit în mai multe rânduri.

Portul oamenilor de atunci era simplu ca şi al strămoşilor daci. Peste cămaşa de in sau cânepă se încingeau cu brâe de lână ori chimire de piele. Peste izmene purtau iţari mai groşi ori berneveci de lână, după cum era vara sau iarna. Peste cămaşă îmbrăcau pieptare din piele de oaie şi se încălţau cu opinci. Pe cap, vara purtau pălărie, iar în timpul iernii purtau căciulă (cuşmă).În timpul iernii, peste pieptare îmbrăcau cojoace ori sumane, depinde cât era gerul de mare.

Bărbaţii nu-şi tundeau capul, ci purtau plete lungi, aveau bărbi şi mustăţi.Femeile purtau cămăşi lungi şi catrinţă pe care o încingeau cu brâe.

Cămăşile lor erau cusute cu flori. Femeile măritate îşi purtau părul împletit şi acoperit cu broboadă. Pe timp friguros, se îmbrăcau şi ele cu bunde, sumane ori cojoace.

Pentru vopsitul ţesăturilor foloseau vopsele naturale extrase din plante, flori sau coji.

Obiceiurile sătenilor de atunci erau simple după cum simplă le era şi viaţa. Ţineau sărbătorile şi posturile prescrise de biserică. Cu multă grijă păstrau datinile şi obiceiurile rămase de la înaintaşii lor. Mai ales, momentele mai însemnate din viaţa lor erau legate de anumite obiceiuri peste care nimeni n-ar fi îndrăznit să treacă; aşa erau cele legate de naştere, căsătorie şi moarte.

Mai credeau şi în superstiţii, descântece, farmece, vrăji, etc.După cum spuneau unii bătrâni din sat, locul unde a fost prima aşezare a

volocenilor, este cunoscut sub numele de Cozmin sau şesul Cozminului, denumire care a rămas până în zilele noastre. Cam la un kilometru spre est de locul unde era fântâna şi cele trei cruci, s-a aflat şi gara Cozmin de pe linia ferată Suceava-Cernăuţi-Lemberg (Lvov). Această gară a fost distrusă de bombardament la începutul celui de al II-lea război mondial.

Lupta lui Ştefan cel Mare cu polonii din anul 1497 prin aceste locuri s-a dat, mai exact, în locul numit Codrul Cozminului, unde se află şi panta cea mare care coboară în serpentină dinspre sud spre nord.

Întrucât aşezarea purta numele de Cozmin, putem deduce că şi satul se numea în vechime tot Cozmin. Numai după ce locuitorii lui s-au mutat, retrăgându-se cu vreo 4 kilometri spre sud-vest, din cauză că erau expuşi prea adeseori atacurilor vrăjmaşe, noua aşezare a căpătat numele de Voloca.

13


Sunt şi păreri care susţin că prima aşezare a volocenilor ar fi fost în Horodişte, loc situat spre miază-zi de şesul Cozminului, peste dealul Lisna la o distanţă de aproximativ 4 kilometri. S-au găsit şi aici urme că ar fi existat cândva o aşezare omenească sau o cetate. S-a aflat şi un tezaur pe aceste locuri în anul 1817 alcătuit din 9 pocale de argint, din care unul ornat cu figuri mitologice romane. Acel tezaur bizantin din sec VII a fost dus la Viena.( “O excursiune a Societăţii Junimea “ din Cernăuţi la Ţeţina-Roşa şi Horodişte-Voloca, de Dionisie Olinescu, în revista “Familia” nr.24/1887din 26/ VI pagina 285).

Când va fi dată posibilitatea să se facă cercetări şi când vor putea fi consultate arhivele privitoare la satul Voloca, atunci poate că va fi posibil să se stabilească locul exact unde a fost prima aşezare a satului.

Admiţând că prima aşezare a volocenilor a fost în şesul Cozminului, este de crezut că greu le-a venit acelor oameni sa părăsească acel loc frumos şi prielnic vieţii.

Pământul era bun şi roditor, aveau la îndemână izvoare bogate în apă potabilă, în apropiere se afla drumul mare care venea din Moldova de jos, trecea prin Suceava, se apropia de Siret şi după aceea trecea prin Cozmin, Lvov şi mai departe spre ţările de miză-noapte. Era drumul pe care se făcea şi negoţul. Aşadar oamenii aveau o foarte bună legătură atât spre Siret şi Suceava cât şi spre Cernăuţi.

Înspre miază-zi, la vreo 150 de metri, aveau părăul Dereluiului pe care se putea instala şi o moară, o piuă, putea servi la adăpatul vitelor sau la albit pânza şi spălat rufele. Peste părăul Dereluiului erau poieni pentru fânaţ şi pădure de fag, carpen, ulm şi stejar.

După cum se vede locul era foarte potrivit pentru o aşezare omenească, dar şi foarte expus jafurilor, prădăciunilor, şi luptelor care se dădeau adeseori prin aceste părţi.

Pe aici a trecut craiul Albert cu oastea, pe aici a trecut în mai multe rânduri şi craiul Sobieţchi cu armatele sale când invada Moldova şi aceste armate făceau multă pagubă şi pustiire. Când veneau dinspre răsărit tătarii şi alte hoarde năvălitoare tot pe aici veneau de omorau şi jefuiau pe bieţii oameni. Uneori cutreierau prin aceste locuri şi cete de tălhari care prădau pe oameni. Aceştia erau dezertori, hoţi de drumul mare, proveniţi din rândul armatelor sau hoardelor năvălitoare.

Este de ştiut că o aşezare trainică are nevoie de siguranţa zilei de mâine şi de linişte, ori tocmai aceste elemente lipseau aşezării din Cozmin pentru care motiv a fost părăsită şi schimbată cu altă aşezare mai puţin bogată şi mai puţin frumoasă, dar mai sigură, mai ferită de ochii duşmanilor.

14


Terenul era accidentat, cu multe dealuri şi văi, pământul mai sărac şi drumurile poate că lipseau ori erau impracticabile în mare parte. Comunicaţia cu oraşul Cernăuţi era mai dificilă.

Multe invazii şi silnicii au îndurat sătenii acelor timpuri, dar într-o zi au tras o mare groază. Aceasta a fost într-o zi de duminică dimineaţa pe când se aflau la biserică. În aceeaşi zi s-a întâmplat de au venit la biserică mai multe nunţi, la cununie. Tocmai în timpul slujbei au fost surprinşi de o ceată de năvălitori barbari. Când au observat oamenii acea hoardă păgână apropiindu-se în goană, au început cu toţii să fugă, oameni, femei, nuntaşi, fete, feciori, miri şi mirese înspre apus şi miază-zi, în desişul codrilor. Cei care n-au putut fugi ori au fost surprinşi pe acasă, parte au fost ucişi iar o parte au fost luaţi în robie. Se zice că a fost atunci o năvală a tătarilor. Aceşti păgâni stârneau groază în popor pentru că ucideau oamenii, prădau tot ce găseau, în deosebi luau pâinea şi vitele, iar la case dădeau foc. Spuneau bătrânii că mare jale şi durere au fost în acele zile de groază.

Spune legenda că toţi fugarii din duminica aceea au fugit mereu prin pădure, prin locuri ascunse numai de ei cunoscute şi au poposit pe şesul Moacerei. Acolo era un loc bine adăpostit şi s-au oprit carele cu nuntaşi precum şi ceilalţi fugari.

Din cununile mireselor a picat în timpul fugii bărbănoc care s-a prins în acel şes, a crescut şi s-a lăţit de a cuprins toată partea aceea de pădure. Barbanocul a rămas peste veacuri ca mărturie a întâmplării cumplite din acea duminică de pomină. Acel şes al Moacerei înţesat de bărbănoc verde, cu frunze rotunjoare tari şi cu floricele albastre l-am apucat şi eu şi l-am văzut, după cum l-au văzut toţi consătenii din vremea mea sau de mai târziu care au trecut pe acolo, numit şesul Moacerei.

Oamenii acelor vremuri bătrâne s-au oprit aici din goana lor la popas şi la sfat. Poate că atunci şi-au dat seama şi au cumpănit că trebuie să se retragă din Cozmin şi să se aşeze într-un loc mai ferit.

Se pare că de la acea dată s-a hotărât şi strămutarea satului cu vreo 4 kilometri spre sud vest, loc înconjurat de păduri pe acea vreme, unde se află şi astăzi.

Pădurile care erau în jurul satului s-au tăiat demult, pădurea s-a îndepărtat mult de sat şi locul rămas după tăierea copacilor a fost transformat în imaş, loc de păscătoare (de păşunat) ,pentru vitele şi turmele de oi ale oamenilor.

Noua aşezare aleasă de oameni era izolată şi bine adăpostită între dealuri înalte. Dinspre apus şi miază-noapte se mărginea cu părăul Dereluiului care curgea spre răsărit şi trecea mai la vale prin Cozmin.

După ce au cercetat bine acest loc, au început să-şi aducă aici lucrurile cu care au scăpat şi pe cele ce s-au mai putut afla în Cozmin. Puţine lucruri s-au mai putut găsi după retragerea hoardelor prădalnice. Ceea ce este de ştiut este

15


faptul că bisericuţa a rămas nearsă din voinţa lui Dumnezeu şi a putut fi strămutată pe coama unui deal, dealul bisericii. Ca buni creştini şi oameni evlavioşi, străbunii noştri au avut grijă ca mai întâi să-şi facă biserica la loc, iar mai spre răsărit au rezervat şi un loc bun pentru cimitir.

În jurul dealului şi deci al bisericii au început să-şi construiască cu toţii casele lor. Tot ce au avut şi ce au mai găsit au cărat aici. Material de case au avut pe loc fiindcă se aflau chiar în pădure. Încetul cu încetul, noua aşezare a luat naştere, s-a statornicit de-a binelea şi aici au rămas cozminenii până în zilele noastre, dar noua aşezare nu s-a mai numit Cozmin, ci Voloca.

Cu trecerea timpului, satul s-a mai mărit mult şi s-a extins în toate direcţiile, chiar şi spre Cozmin, nume ce se păstrează şi astăzi şi pe unde volocenii au pământ şi pe care îl cultivă. Există şi o comună Plaiul Cozminului.

Noul loc de sat era bine adăpostit şi cu înălţimi de pe care se puteau observa incursiunile şi năvălirile vrăjmaşe. Nu departe de biserică (spre nord-est) era un brad mare şi foarte înalt numit bradul Gordei. De pe acest brad, un străjer păzea şi observa locurile până hăt departe, spre răsărit unde era şleahul cel mare pe care veneau de obicei năvălitorii. De sus, străjerul înştiinţa pe săteni dacă se ivea vreo primejdie. Acest post de pază era foarte bun şi de folos oamenilor.

De altfel, năvălitorii nu se încumetau să se depărteze mult de drumul mare. Evitau locurile greu accesibile şi desişul codrilor. Noua aşezare a fost bine aleasă; ca dovadă este faptul că aici au prins rădăcină strămoşii noştri şi nu s-au putut strămuta în altă parte.

Dacă satul cu locuitorii săi s-au tras mai către pădure, locul din Cozmin nu l-au părăsit pentru că era foarte bun şi l-au păstrat pentru agricultură. Unele case mai puţin distruse au fost refăcute şi folosite ca bordeie pentru vremea când veneau să lucreze pământul. Îşi luau cu ei vitele, plugul şi sămânţa pe care le adăposteau în bordeie. După terminarea lucrului se întorceau în sat.

Casele din noua aşezare erau mai solide, mai bine lucrate şi gospodăriile mai încăpătoare. Lemn pentru material de construcţie se găsea din belşug şi la îndemâna oricui. Cu vremea oamenii mai harnici şi pricepuţi şi-au construit gospodării trainice şi bine închegate, locul fiind bine adăpostit şi departe de calea duşmanilor.

De obicei, casele erau clădite din lemn, erau unse cu lut şi paie şi acoperite cu draniţă (şindrilă) ori cu stuf. Pe lângă casă, omul făcea câte un grajd, un coteţ şi un şopron unde să ţină animalele, uneltele şi lemnele de foc. Gospodăria şi grădina şi-o împrejmuiau oamenii cu gard de nuiele.

Mai târziu, când puhoaiele de năvălitori au contenit şi lumea a devenit mai liniştită, gospodăriile au luat o întindere mai mare: unele case aveau de-acum două încăperi şi o şandrama împrejur, iar pe lângă grajd se făcea un hâj ori stodoală(standoală), un coşer(coştei), un coteţ pentru porci şi păsări, un ocol

16


mare. Alţii mai îndrăzneţi îşi făceau câte un zămnic sau beci. Satul se dezvolta la început cam încet, fiindcă populaţia era puţină, apoi oamenii nu dispuneau de bani mulţi. Dimpotrivă, ei duceau mare lipsă de bani. Ce le trebuia, oamenii îşi făceau singuri, dar negustoria nu o practicau şi nici produse multe pe care să le desfacă nu aveau. Satul fiind o moşie a mănăstirii Putna, volocenii trebuiau să lucreze un anumit număr de zile pentru mănăstire. Satul producea pentru mănăstire miere, ceară şi borangic precum şi alte bunuri.

Ocupaţia şi modul de a trăi în noua aşezare nu s-au schimbat mult faţă de trecut. Portul a rămas acelaşi, atât doar că a evoluat spre o formă mai stilizată din punct de vedere artistic. Chiar şi uneltele au început să fie mai îngrijit lucrate. Când omul duce o viaţă mai îndestulată şi mai liniştită, el are vreme să creeze lucruri mai bune şi mai frumose.

Credinţa în Dumnezeu a rămas aceeaşi pavăză sigură împotriva răului, iar biserica a jucat un mare rol în viaţa sătenilor.

În ce priveşte obiceiurile, ele s-au păstrat de-a lungul vremii aproape neschimbate. Numai când peste băştinaşi au venit bejenarii, situaţia s-a schimbat într-o oarecare măsură. Este cunoscut faptul că peste populaţia autohtonă din Moldova au venit în mai multe rânduri maramureşeni pe vremea descălecatului. Un grup numeros a venit condus de Dragoş Vodă între anii 1352-1353 şi alt grup l-a însoţit pe Bogdan I în anul 1359 când s-a întemeiat Moldova.

Toţi maramureşenii veniţi în Moldova s-au statornicit definitiv în aceste ţinuturi şi s-au contopit cu populaţia locală autohtonă de origine daco-romană.

De aici trebuie să deducem că şi populaţia satului Voloca provine dintr-un amestec de moldoveni autohtoni şi maramureşeni. De bună seamă că maramureşenii au venit prin părţile noastre şi mai târziu, atraşi fiind de ţinutul bogat în păşuni şi un teren bun de cultivat sau poate chemaţi şi de rudele lor stabilite în aceste părţi de mai înainte. Numărul maramureşenilor veniţi în Voloca a fost destul de mare. De la această dată, au avut loc unele transformări mari în viaţa satului. Ei au adus cu dânşii vite, care, unelte de muncă, îmbrăcăminte şi aşternut. A fost o adevărată strămutare fără gând de a se mai reîntoarce în locurile de unde au plecat.

Maramureşenii se deosebeau de băştinaşi atât prin port şi grai, cât şi prin obiceiuri, dar deosebirea nu era atât de mare, aşa că s-au înţeles destul de repede întreolaltă. Români erau şi unii şi alţii; ocupaţia noilor veniţi era creşterea vitelor, dar se pricepeau şi la lucrul pământului. După ce s-au statornicit, s-au acomodat fără mare întârziere cu locul şi cu oamenii băştinaşi, şi cu vremea s-au contopit. Odată cu venirea maramureşenilor, a sporit în mod simţitor nu numai populaţia satului dar şi averea în boi, vaci şi oi. Îmbrăcămintea acestora, cu mici deosebiri era aceeaşi ca şi a băştinaşilor lucrată din cânepă, in şi lână. Hainele erau confecţionate în gospodăria omului. Nu cumpărau aproape nimic de îmbrăcat. Drept încălţăminte purtau opinci.

17


Oamenii mai înstăriţi arau pământul cu plugul de lemn iar cei mai nevoiaşi cu pământ puţin îl săpau cu sapa ori cu hârleţul. Se cultiva pentru hrana oamenilor mei, hrişcă, secară şi orz, iar pentru vite, ovăs. În unele locuri se cultiva şi grâu. Porumbul şi cartofii s-au introdus mai târziu. Hrana oamenilor consta din pâine de secară, de orz pasat (mămăligă de mei) mai târziu mămăligă din porumb, iar ca adaos foloseau laptele, brânza, ouăle, carnea, fasolea, ceapa, usturoiul, morcovul, sfecla, varza, guliile, etc. şi mai târziu cartofii. Consumau şi fructe, având pomi fructiferi.

Volocenii s-au îndemnat la lucru şi s-au deprins a fi oameni harnici şi gospodari. Pe lângă lucrul pământului şi creşterea vitelor, ori tăiatul la zdrub şi vânatul, ei au început să cultive pomi roditori. Prin sat se mai găseau meri şi peri sălbatici (pădureţi) şi dintre puieţii tineri mulţi au fost altoiţi cu specii de valoare. Aproape fiecare gospodar să dea lângă casă câţiva meri, peri, cireşi, vişini, perji sau pruni şi măcar un nuc. Luând exemplu unul de la altul, cu vremea, pe la multe case au crescut pomete (livezi) frumoase cu fructe de soi bun. Prin altoire şi îngrijire bună, volocenii s-au prins la mulţi pomi cu fructe frumoase, gustoase şi de calitate. O parte din fructe erau consumate în gospodărie, fie proaspete sau uscate, dar o bună parte era valorificată pe piaţa târgului.

Unii dintre gospodari se ocupau şi cu albinăritul, satul aflându-se în apropierea unor întinse poieni cu fânaţ şi flori. De altfel şi pădurea era aproape. Numai cu vreo sută cincizeci de ani în urmă a fost tăiată în partea de miază-zi a satului pentru a mări suprafaţa imaşului necesar pentru vitele sătenilor.

Pădurea a fost depărtată de sat prin tăiere nu numai pentru motivul că oamenii aveau nevoie de păscătoare ci şi pentru că satul avea de suferit de pe urma animalelor sălbatice (urşi, lupi, mistreţi) multă pagubă şi stricăciune. A fost o vreme când satul nu numai că a fost lipit de pădure ci era înconjurat din trei părţi încât oamenii nici nu se puteau apăra de aceste sălbăticiuni. Pădurile ocupau pe atunci mari suprafeţe de pământ şi sălbăticiunile trăiau şi se înmulţeau în voia lor. Aşa era cu vreo două, trei sute de ani în urmă.

Pe măsură ce bunăstarea volocenilor a sporit şi după ce satul a rămas izolat de pădure şi ferit de atacul sălbăticiunilor, nu se mai găsea prea mult timp pentru vânat. Puşca stătea mai mult atârnată în cui. Oamenii erau ocupaţi cu lucrul că aveau pământ mult atât pentru arătură cât şi pentru fânaţ şi păşunat. Trebuiau să lucreze şi pentru familiile lor dar şi pentru mănăstire. Dar cei mai săraci continuau să lucreze la pădure şi să se mai ocupe cu vânatul. Tăietorii la zdrub făceau lemne de foc sau material de construcţie pentru case, grajduri, poduri şi altele. Mulţi dintre ei au devenit şi buni meşteri şi pricepuţi în a face diferite unelte şi obiecte gospodăreşti.

18


În trecutul îndepărtat în multe gospodării se creşteau şi viermi de mătasă. De la bunicile şi străbunicile noastre au rămas frumoase marame şi minişterguri de borangic(boranciuc). Erau folosite ca broboade.

Capul familiei era bărbatul. El era acela care hotăra ce trebuie de făcut şi avea toată răspunderea în gospodărie. El tocmea, vindea sau cumpăra şi avea ultimul cuvânt în toate privinţele. Era autoritar, sever şi cerea ascultare de la toţi.

Femeia era supusă întru totul bărbatului. Fără încuviinţarea lui nu putea să facă nimic. Când soţii plecau undeva împreună, la biserică, în vizită la rude, în sat la hore sau la hram, bărbatul păşea ţanţoş înainte, iar mai în urmă venea şi femeia cu vreun copil în braţe ori cu o traistă în spate. Aşa era obiceiul pe vremea aceea şi nu protesta nimeni.

Bucuria şi mângâierea femeii erau copiii pe care-i creştea şi-i îngrijea. Vedea de treburile casei, gătea mâncare, cosea şi spăla cămăşi, avea grijă de vite, de grădină, etc.

Lucrul bărbatului era mai mult la câmp, la pădure, la cosit, mergea la moară, la oraş, lui revenindu-i sarcinile mai grele şi mai departe de casă. Copii erau crescuţi cu severitate fiind datori la supunere şi ascultare. Băieţii erau mai mult în grija tatălui. Cei mari îl însoţeau şi-l ajutau pe tată la arat, la grăpat, la cosit, la clădit fânul sau snopii, la încărcat căruţa, la tăiat lemne în pădure precum şi la alte rosturi bărbăteşti. Cei mici ajutau şi ei după puterea lor păşteau miei, gâştele, purceii ori mergeau cu vitele pe toloacă.

Fata mai mare o ajuta pe mama la gătit, la tors, la ţesut, la cusut şi chiar la îngrijirea copiilor mai mici. Treaba asta constituia şi o practică pentru rolul ei viitor de soţie, mamă şi gospodină în casă. Participa alături de mama la curăţenie şi la îngrijirea animalelor sau la făcut straturi. După cum se poate observa toţi membrii familiei contribuiau în limita puterii şi cunoştinţei lor la muncile şi treburile necesare pentru bunul mers al gospodăriei.

Când oamenii aveau nevoie de unelte sau de scule din fier, ei mergeau la ţigani, care se aşezau vremelnic la marginea satului. Aici, la şatră, se puteau confecţiona sape, lopeţi, pirosteie, topoare, bărzi, ciocane, cuie cuţite etc. Uneltele şi sculele erau puţine şi simple, potrivit cu nevoile de atunci şi cu posibilităţile de a fi confecţionate. Fabrici şi uzine nu erau ci numai ateliere meşteşugăreşti, dar şi acestea foarte puţine şi prin alte părţi, nu la noi în sat, ci pe la oraşe.

Vreo organizaţie sanitară pentru sat nu era. Nu existau medici ori personal sanitar. Oficiul de moaşă îl îndeplineau femei mai bătrâne pricepute la moşit. Nici medicamente nu se găseau şi nici o altă posibilitate de a veni în ajutor sătenilor. Dacă cineva se îmbolnăvea, aştepta ca vindecarea să vină de la sine, nădăjduia că boala îi va trece, dar prea adeseori boala nu trecea şi cel în suferinţă murea. Totuşi, omul nu se dă bătut cu una cu două şi caută scăpare cu orice preţ.

19


Pentru aceasta unii se adresau la femei care ştiau să descânte de boală şi plăteau ca să scape de moarte, fie că dădeau bani sau bucate.

Se întâmpla uneori că cel descântat să scape de moarte şi atunci credinţa în puterea descântecelor creştea. De se întâmpla ca cel descântat să moară, lumea zicea că aşa a vrut Dumnezeu.

Pe lângă diferite descântece mai erau vrăji şi farmece de dragoste, de urât, de întors. Această situaţie a durat poate sute de ani şi de aceea superstiţiile, credinţele deşarte s-au înrădăcinat adânc în conştiinţa oamenilor, care în acel timp n-aveau şcoală şi cultură. A trebuit să se ducă o luptă susţinută şi îndelungată împotriva superstiţiilor şi totuşi ele mai dăinuie şi acum într-o oarecare măsură în popor.

O credinţă fie ea şi nefondată ori greşită, cu greu o scoţi din capul oamenilor după ce s-a întipărit adânc în conştiinţa lor. Singura măsură eficace rămâne, cultura temeinică ce trebuie răspândită în popor. Prin ştiinţă şi educaţie se poate ajunge la un rezultat bun, numai că acestea cer tact şi un timp îndelungat.

Revenind la strămutarea sătenilor din Cozmin în locul unde este astăzi satul, se cuvine să aducem unele precizări cu privire la reclădirea bisericuţei, pe care au transportat-o în noua aşezare. Ea a fost reconstruită în dealul bisericii mai spre răsărit de aceea care se află acuma, la o distanţă de 200 m. Bisericuţa aceasta (din lemn) s-a păstrat cam până la sfârşitul sec. XIX. Înainte de primul război mondial, se mai cunoştea locul unde a fost construită şi mai exista o parte din temelia ei. Unde a fost altarul, sătenii au ridicat o frumoasă cruce de piatră (poate că a fost folosit la ridicarea crucii chiar material din fosta temelie a bisericii). Mai la răsărit de bisericuţă a fost primul cimitir al noii aşezări, rămas sub denumirea de cimitirul vechi al satului.

În vremea de care ne ocupăm, nu era şcoală în sat. Singurul ştiutor de carte era pe atunci doar popa. Nici chiar în oraşe nu se găseau şcoli organizate de stat care să funcţioneze în mod regulat. Împrejurările nu îngăduiau o desfăşurare normală a procesului de învăţământ. Nu erau localuri de şcoală corespunzătoare, nu erau nici învăţători nici profesori pregătiţi special pentru aceasta, deoarece nu erau şcoli pedagogice. Chiar şi în ţările mai dezvoltate învăţământul nu era organizat aşa cum îl ştim astăzi.

Câtă carte se putea face pe vremea aceea, se făcea pe la mănăstiri, dar nu pentru săteni, ci pentru preoţi, pentru fii de boieri şi pentru scriitorii de la cancelariile domneşti. În rest, toţi erau neştiutori de carte. Chiar şi dintre fiii de boieri erau mulţi care nu ştiau carte.

Pentru acele timpuri îndepărtate şi nestatornice principala grijă şi preocupare era munca spre a câştiga hrana, şi în al doilea rând lupta de apărare a vieţii şi a avutului. Aşadar, pe prim plan erau munca şi lupta pentru existenţă. Toată săptămâna sătenii munceau din greu pentru dânşii precum şi la moşie.

20


Duminica fiind zi de sărbătoare, dimineaţa mergeau la biserică, iar după-amiază se odihneau.

La biserică ascultau slujba şi se rugau. Aici era singurul loc unde puteau să audă şi să înveţe ceva. Când se citea Apostolul, Evanghelia ori se spunea cazania (predica) credincioşii ascultau şi aflau ce se scrie în cărţile sfinte. Îmblând la biserică învăţau rugăciuni şi pilde folositoare pentru viaţă. Din predicile ascultate oamenii aflau şi învăţau precepte morale după care trebuiau să se călăuzească în viaţă. Credincioşii de atunci erau foarte preocupaţi de viaţa viitoare şi se temeau de păcat. Toţi ştiau că cei care săvârşesc fapte bune vor fi primiţi în rai (după moarte), iar cei care fac fapte rele (păcate) vor fi aruncaţi în iad la un loc cu dracii şi acolo vor suferi cele mai cumplite chinuri. Această certitudine îi punea pe oameni pe gânduri şi îi făcea să reflecteze asupra faptelor lor. Pentru acea lume neevoluată, o asemenea credinţă a avut urmări bune.

Socotelile şi le făceau oamenii pe răboj. Era un fel de băţ de lemn pe care făceau anumite crestături şi cu ajutorul lor păstrau o anumită evidenţă în treburile gospodăreşti. Între ei nu puteau folosi scriptele, dar relaţiile şi obligaţiile se tranşau în mod direct. Cuvântul de cinste era la înălţime şi foarte respectat.

Poveştile, cântecele şi baladele se moşteneau din tată în fiu şi se transmiteau pe cale orală ca şi oraţiile de nuntă, colindele sau alte obiceiuri. Tot aşa era şi cu calendarul şi cu anotimpurile. Oamenii se călăuzeau după soare, după lună şi stele şi trebuie menţionat că se descurcau destul de bine. Cei bătrâni aveau o memorie bună. Ştiau când pică toate sărbătorile, cunoşteau de mai înainte schimbarea vremii după anumite semne ce nu dădeau greş. Trăind în mijlocul naturii, ei şi-au dezvoltat foarte mult simţul de observaţie şi se orientau cu destulă precizie în mersul vremii.

Mai era obiceiul pe atunci ca cei bătrâni (moşnegi) să se adune prin sărbători, mai ales iarna, pe la câte un vecin şi acolo discutau treburi gospodăreşti, după care cei mai luminaţi fie că aduceau vreo veste de la târg privitoare la anumite întâmplări şi fapte petrecute în ţară sau la domnie, fie că vorbeau despre vremurile şi evenimentele ce aveau să vină. Cum de au putut prevedea ei cele ce aveau să vină în urma lor, rămâne de neînţeles când este ştiut că trăiau atât de izolaţi de lume şi lipsiţi de mijloacele de comunicaţie, care aveau să se descopere mai târziu .Nici măcar nu se găsea unul printre ei care să ştie a citi câtuşi de puţin! Într-adevăr, carte nu ştiau, dar au fost oameni care au dat dovadă de multă înţelepciune. Aproape toate cele prevestite de ei s-au dovedit a fi adevărate. Urmaşii ,nepoţi şi strănepoţi s-au putut convinge de aceasta.

Au trecut secole până să vină vremea ca şi pe la sate să se facă şcoli care să răspândească ştiinţa de carte, numai că ştiinţa nu a adus numai lumină şi

21


progres ci şi arme atomice şi cu hidrogen, care au constituit o mare primejdie pentru omenire.

Pentru a încadra povestirea satului Voloca în istoria Moldovei şi a Bucovinei trebuie să răspundem la întrebările cât de vechi este acest sat şi de pe ce vreme este cunoscut sub acest nume. Ţinând seama că de el se face pomenire în vremea lui Petru Şchiopu, înseamnă că această aşezare exista de pe la sfârşitul sec. XVI sau poate ceva mai devreme.

Petru Şchiopu a domnit în trei rânduri în Moldova, între anii 1574 şi 1591 şi deci în acea vreme satul exista şi era cunoscut.

Potrivit cu cele afirmate mai sus, înseamnă că satul Voloca a fost întemeiat cam la două secole de la descălecatul lui Bogdan I în Moldova (1359) şi cu două secole şi ceva înaintea răpirii Bucovinei. Aşadar, data întemeierii satului Voloca ar putea fi plasată în jurul anului 1570 şi în această situaţie îi putem constata vechimea.

Viaţa volocenilor a avut aceeaşi soartă pe care au avut-o locuitorii celorlalte aşezării româneşti din Moldova, fie că era vreme de pace, fie era vreme de război.

Având stabilită cu aproximaţie data întemeierii satului Voloca în noua lui aşezare, ar fi necesar de stabilit durata de timp pe care înaintaşii volocenilor au petrecut-o în Cozmin. În lipsă de date precise, vom fixa această durată ca începând după Descălecatul lui Bogdan I sau ceva mai târziu şi ţinând până la părăsirea acestei aşezări şi întemeierea satului Voloca în noua sa vatră.

După cum susţin cronicarii, populaţia din ţinutul Moldovei, în partea de mijloc şi mai ales în partea de miază-noapte era foarte rară, sau pe alocuri lipsea cu totul din cauza războaielor pustiitoare şi a năvălirilor ce s-au făcut pe acele locuri.

Aceste ţinuturi nepopulate au fost ocupate de maramureşeni daco-romani şi ei aduşi de Dragoş şi Bogdan. Din amestecul ce a rezultat în urma convieţuirii daco-romanilor (moldoveni în devenire) cu maramureşeni daco-romani şi ei, s-a format noua populaţie a Moldovei. Din această populaţie au rezultat şi cozminenii, înaintaşii volocenilor.

La lupta ce s-a dat în anul 1497 în codrul Cozminului între moldovenii conduşi de Ştefan cel mare şi Sfânt şi poloni conduşi de Craiul Albert au luat parte şi ţărani cozmineni străbuni de-ai volocenilor. Acea luptă s-a încheiat cu zdrobirea armatei leşeşti în ziua de Sf. Dumitru de la 26 octombrie 1497.

În decursul veacurilor pe care le-au străbătut. Volocenii au avut de îndurat multe suferinţe şi necazuri, au avut de luptat şi ei cu mulţi duşmani şi au suportat multe lipsuri şi greutăţi. Unele dintre acestea au fost pomenite doar în treacăt în decursul acestei povestiri. Trebuie să menţionăm că aceşti oameni au avut de suportat în mai multe rânduri foamete, invazii de lăcuste, ani de secetă, dese schimbări de domnie, holeră, cutremure de pământ, revărsări de ape, au văzut

22


eclipse de soare şi alte semne cereşti, şi toate acestea pe lângă desele războaie şi cotropiri duşmane ori invazii barbare, urmate de grele devastări, distrugeri şi pierderi omeneşti, fie morţi ori luaţi în robie.

În neştiinţa lor, acei oameni erau chinuiţi şi stânjeniţi de multe superstiţii, se temeau de întunecimi de soare şi de draci în a căror existenţă credeau cu tot dinadinsul. Erau unii oameni care spuneau că au văzut draci şi au tras mare spaimă. Credinţa în duhuri necurate era înrădăcinată între oameni şi multe poveşti cu draci se spuneau în popor, de intra mare groază şi în copii, care transmiteau mai departe aceste fantasmagorii cu draci, moroi, strigoi, strigoaice, năluci, etc.

Dacă poveştile cu draci şi întunecimile de soare au trecut cu urmări puţin vătămătoare, în schimb foametea, holera, inundaţiile şi celelalte fenomene naturale au avut uneori consecinţe extrem de grave.

Despre unele întâmplări şi fenomene mai însemnate să ne ocupăm într-un alt capitol.

1.5 Lupte şi năvăliri necurmate, necazuri şi suferinţe fără capăt

Multe evenimente şi fapte petrecute în timpurile vechi erau consemnate de cronicari, dar ele erau povestite şi transmise şi de cei bătrâni pe cale orală din tată în fiu, din generaţie în generaţie. Aşa aflau cei neştiutori de carte despre cele întâmplările din trecut. Bună oară, ei au aflat că pe vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost mare cutremur peste ţară, pe la amiază când domnitorul şedea la masă. Într-adevăr, acel cutremur s-a produs în 29august 1491, după cum consemnează cronicarul Grigore Ureche.

În anul 1517, când Ştefăniţă Vodă, fiul lui Bogdan al III-lea cel orb a luat domnia, semn mare s-a arătat pe cer, că au strălucit dinspre miază-noapte ca un chip de om de au stătut multă vreme şi iară s-au ascuns în văzduh. Curând după acelaşi semn, într-aceeaşi lună, au fost cutremur mare de pământ, într-o luni, despre care întâmplare scrie tot Grigore Ureche, cronicarul. Tot el ne va povesti mai departe despre aceste întâmplări. Astfel, în anul 1539 pe vremea lui Ştefan Vodă Lăcustă, fost-au foamete mare în Ţara Moldovei şi la unguri că au venit lăcuste multe de au mâncat toată recolta. De aici şi porecla Ştefan Lăcustă. În anul 1558, domn fiind Alexandru Lăpuşneanu, a fost o iarnă foarte grea şi moarte multă între oameni: “ Fost-au iarna atât de mare şi friguroasă de au îngheţat dobitoacele pe la oameni şi hiarele prin păduri” (Grigore Ureche).

Tot atunci (1558) Alexandru Lăpuşneanu vrând să intre în voia turcilor, precum făgăduise înaintea împăratului (sultanului) va risipi toate cetăţile din Ţara Moldovei. Sultanul s-a hotărât să slăbească ţara din temelie ca să nu se afle apărători. De aceea lasă cuvânt că cine va risipi cetăţile din Ţara Moldovei, acelui îi va da domnia. Deci Alexandru Lăpuşneanu făcând pre cuvânt

23


împăratului, au umplut toate cetăţile cu lemne, le-au aprins de-au ars şi s-au risipit. Numai Hotin au lăsat ca să fie apărătură spre leşi.

În 1577 pe vremea lui Petru Şchiopu s-a arătat pe cer o stea cu coadă, ce-i zicea unii cometă. Era un semn prevestitor că se va întâmpla ceva rău, ori mare război, ori foamete, boală ori altceva.

În anul 1585, fiind la domnie Petru Şchiopu mare secetă s-au întâmplat în Ţara Moldovei, de au secat toate izvoarele, văile şi bălţile; unde se prindea mai înainte peşte, acolea se putea ara şi pre multe locuri au căzut piatră (grindină). Copacii s-au uscat de secetă, dobitoacele n-aveau ce paşte vara şi li s-au dat frunză din copaci câtă se găsea. Şi atâta praf au fost că de se scornea vânt, se strângeau troiene la garduri şi la gropi de pulbere ca de omăt. Iar dacă a venit toamna, s-au pornit ploile şi a crescut mohorul şi cu el şi-a astâmpărat sărăcimea foamea, că peste tot se lăţise foametea.( Grigore Ureche).

Într-o vineri, din postul mare dinaintea Paştilor din anul 1648, s-a petrecut foarte groaznică întunecare de nu s-a văzut soarele, domn fiind Vasile Lupu. Tot în acel an 1648, au năvălit lăcustele. Aproape de seceră despre miază-zi s-a văzut un nour cum se ridică deoparte de cer, un nour ca o negură. Ne-am gândit că vine o furtună cu ploaie. Îndată ni s-au luat (întunecat) soarele de desimea lăcustelor. Cele ce zburau mai sus, erau cam la trei-patru suliţe; carele erau mai jos (mijlocul) era de un stat de om şi altele mai gios zburau lângă pământ. Zburau alăturea cu omul fără sfială de sunet sau altceva. Şi mergeau pe deasupra pământului ca de doi coţi, până în trei suliţe în sus, tot într-o desime şi într-un chip. Un stol ţinea un ceas bun şi dacă trecea acel stol, la un ceas şi jumătate trecea altul. Şi aşa stol după stol, cât ţinea de la prânz până în seară tot veneau. Unde cădea la mas, ca albinele zăcea; nici cădea stol peste stol, ci trecea stol de stol şi nu se oprea până nu se încălzea bine soarele de prânz şi călătorea până seara şi până la căderea din mers. Cădea şi la popasuri însă unde mânea ( dormea) rămânea pământul negru împuţit. Nici frunze, nici pai ori iarbă ori sămănătură nu rămânea. Câteva zile a fost acea urgie; din părţile de gios în sus mergea. Şi după acel anu şi la al doilea au fost, însă mai puţine.

Mare năvală şi pradă au făcut tătarii în 1650 pe vremea lui Vasile Lupu.“ Tătarii au năvălit în ţară, jefuind, omorând şi dând foc la conace şi la

case. Au luat şi mulţi robi. Atunci a murit la Cernăuţi un vestit boier Murguleţ, iar Iaşul, capitala Moldovei, a fost ars. Hoardele tătăreşti conduse de hanul lor au venit în unire cu cazacii conduşi de Hmilniţchi, ginerele lui Vasile Lupu. Atunci a fost călcată de tătari toată Moldova de Sus şi de Mijloc (Hotinul, Dorohoi, Soroca, Cernăuţi, Bălţi, Suceava, Iaşi, Orhei, Lăpuşna, Fălciu, până la codrii Tigheciului).

Venind fără veste, hoardele tătăreşti şi căzăceşti au aflat ţara toată pe acasă, cu dobitoace, cu herghelii de care era pe atunci plină toată ţara. Plean, robi au luat fără număr şi multe case de boieri au robit.

24


Satele, oraşele toate arzând şi prădând cu acea vrăjmăşie erau tătarii asupra ţării. Şi a ars atunci tot oraşul Iaşi, unde şi unde au rămas câte o dugheniţă. Curtea cea domnească, casele boierilor şi tot oraşul într-o mică de ceas, cenuşă au stătut.

După plecarea tătarilor, ţara au rămas prădată şi pe-n multe locuri pustie”.Prin anul 1653 se rădicase un tâlhariu pe nume Ditinca. Acesta, pe faţă,

fără sfială, umbla în ţinutul Hotinului şi al Cernăuţilor de prăda şi poruncea satelor. Trimis-au atunci Ştefan Vodă (Gheorghe Ştefan) pre Bucioc Stolnicul cu o samă de slujitori şi l-au spart şi toţi oamenii lui i-au risipit. La luna lui iunie 1656, s-au întunecat soarele cu mare groază cât prinse soarele tocmai la amiază-zi, şi mulţi oameni neştiind a se feri de o întunecare ca aceea şi privind la soare mult, au pierdut vederea pe toată viaţa lor. A fost această întâmplare tot pe vremea lui Gheorghe Ştefan Vodă.

În vremea lui Ştefăniţă Lupu, fiul lui Vasile Lupu, pe la anii 1659-1660, a fost foamete mare şi oamenii mâncau de foame papură uscată şi măcinată, pentru care acest domn a fost poreclit în popor Papură Vodă.

În timpul domniei lui Dimitrie Cantacuzino, care a fost la anii 1674-1675, a fost o mare nenorocire şi jale pe biata ţară. Acest domn era de origine grec, ţarigrădean, fost capuchehaie la Constantinopol.

Şezând pe scaun la Iaşi şi având teamă că leşii l-ar putea ataca, a scris vizirului să poruncească tătarilor să ierneze în ţară ca să-l apere. Fiind Dumitraşcu Vodă Cantacuzino cam fricos şi neavând milă de ţară, au primit ca tătarii să rămână peste iarnă în Moldova.

Intrat-au tătarii în ţară ca lupii într-o turmă de oi, de s-au aşezat la iernatic prin sate, pe capul oamenilor, fără nici o milă de săraca ţară de parcă ar fi fost ţară fără de domn şi stăpân.

Aşa era jac într-însa de parcă ar fi fost oamenii, săracii, pricina răutăţii. Că tătarii sunt lupi asupritori (răpitori);pradă, robescu, batu şi căznescu (chinuiesc) pre creştini. Ei nu mănâncă ce mănâncă gospodarii casei, ci vor tot carne de vacă şi de oaie de nu-i poate nimeni sătura pre dânşii şi pre caii lor. Tătarul dă la cal un sac de orz pe zi şi cât nu-l poate mânca într-o zi, îl deşartă şi îl strânge deosebi. Dacă bietul om sfârşeşte orzul din groapă, tatarul îl făcea pe om de cumpăra de la el orzul acela rămas şi strâns de mai nainte de prin traiste.

Mâncat-au tot şi pâine şi dobitoc şi au jăcuit tot până la un capăt de aţă. Încă au şi robit pre mulţi : femei, fete, copii. Rămas-au bieţii oameni numai cu sufletele, sărăciţi, bătuţi şi zdruncinaţi precum era mai rău şi mai amar cum nu se poate despre toate nici a scrie, nici a se povesti acele cazne şi ucisuri ce le-au suferit moldovenii de la tătari. Tocmai în primăvară s-au ridicat tătarii din ţară.

Pe vremea lui Dimitrie Cantacuzino la anul 1674, s-a scornit o ciumă mare în toată ţara care a ţinut de la luna lui iunie până la luna lui ianuarie anul

25


următor, şi au murit mulţi oameni cât nu-i putea îngropa şi arunca prin gropi, de-i năruia. Nu mult după aceea, Dumitraşcu Vodă a fost mazilit şi dus la Ţarigrad.

Dară şi nemţii lăsaţi de leşi prin cetăţile de la Neamţ şi Suceava jăcuiau ce puteau prinprejurul cetăţilor că aveau nevoie de hrană. Moldovenii stătea cu oaste ca să-i scoată din cetăţi şi nu putea şi avea adeseori bătaie.

De la o vreme cei din cetatea Neamţului, neavând bucate au ieşit de au mers la Suceava şi s-au împreunat cu ceilalţi nemţi câţi au putut să intre înlăuntru.

Şi şedea prejurul cetăţii oaste şi nu-i putea scoate pe nemţi, că doi ani ei au ţinut cetatea Suceava.

Ajungând leşii la mare strâmtoare, ameninţaţi la sud de turci şi tătari, iar la nord de şvezi, au cerut ajutor la toată creştinătatea din Europa şi la papa din Roma. Atunci vizirul a gândit că e mai bine să aşeze pace cu leşii, după ce le-au făcut multă pagubă şi stricăciune. Le-au pus diferite condiţiuni printre care şi pe aceea de a scoate pe nemţii din cetatea Sucevei, lăsaţi de ei acolo. Părăsind nemţii cetăţile din Moldova, scris-au vizirul la Dumitraşcu Vodă să trimită şi să strice toate acele cetăţi, ca altă dată să nu mai intre oşti întrânsele. Dar se voroveşte că mai mult la sfatul şi la îndemnătura lui Dumitraşcu Vodă decât cu voia vizirului au fost stricate acele cetăţi.

A fost trimis Panaiotache Uşeru cu un agă turc şi cu alţi boieri şi oameni de au stricat cetăţile, unde au spart sicriile şi lăzile unora şi altora care se aflau acolo. Multe lucruri scumpe şi odoare au luat de s-au umplut de avere. De atunci au stricat cetatea Sucevei, a Neamţului, şi a Hotinului.

Cu multe neamuri şi hoarde barbare au avut a se lupta moldovenii şi multe suferinţe şi prădăciuni au avut ei de îndurat de la toţi, dar cei mai răi, mai cruzi şi mai sălbatici au fost tatarii. Multe sate din Moldova au fost jefuite şi pustiite de năvălirile tătarilor de au trebuit să fie repopulate cu ţărani aduşi de prin alte părţi şi din ţara leşească. Cei goniţi de prin alte părţi tot aici s-au aşezat.

Viaţa moldovenilor, în special a celor care se aflau în partea de răsărit a ţării şi îi aveau megieşi pe tătari era extrem de grea şi de amară, pentru că aceştia prădau tot ce găseau, ucideau, dădeau foc ba chiar mai luau şi în robie copii şi tineri pe care îi vindeau în Ţarigrad ca robi. Erau atât de răi aceşti barbari, că lumea avea mare groază de ei. Scrie cronicarul Neculce că din Iaşi până la Cameniţă locul a rămas pustiu încă din iernatul tătarilor din zilele lui Dumitraşcu Vodă Cantacuzino (1675).

În anul 1683, fiind pe atunci domn în Moldova Duca Vodă, s-au gătit de oaste să meargă asupra nemţilor din porunca vizirului. El au chemat şi cazaci de la Ucraina în ajutor şi au venit şi hanul cu tătarii.

Trecând tătarii prin ţară şi slobozându-se prin sate, multe jacuri au făcut pe la casele boiereşti şi pe la oameni, de a rămas multă stricăciune în urma lor. (Datele din prezentul capitol sunt după cronicarii Ureche şi Neculce).

26


În drum spre Beciu (Viena), l-au ajuns pe Şerban Vodă care mergea şi el cu oastea muntenească într-acelaşi loc. Vizir era pe atunci Cara Mustafa Paşa. Asediul a durat din 05 iulie până la 02 septembrie (1683). Cetatea a fost salvată de craiul leşesc Ioan Sobieţchi. Turcii s-au întors de acolo fără nici o izbândă.

Viind veste la leşi precum craiul Sobieţchi şi cu nemţii au bătut pe turci la Beciu şi au depresurat cetatea, au început a tăia şi a robi pe turcii din raiaua turcească Podolia.

Câţi au putut fugi şi închide în cetatea Cameniţă, au scăpat iar ceilalţi turci, o parte au fost omorâţi şi o parte s-au risipit care încotro a putut. Dintre aceştia mulţi s-au dat la tâlhărit prin Moldova de miază-noapte şi mai ales în ţinutul Cernăuţilor.

Din pricina lor oamenii au început a se bejeni spre munte. Boierii şi oamenii îşi făceau mare spaimă de dânşii pentru că aceştia cutreierau oraşele şi mai ales satele, prădând şi omorând pe bieţii oameni fără nici o milă. Îmblau organizaţi în cete armate făcând prădăciuni şi omoruri multe.

Pământul Moldovei a fost invadat, cotropit şi devastat în mai multe rânduri de tatari, încă înainte de Ştefan cel Mare şi Sfânt, la sfârşitul anului 1439 şi începutul anului 1440, când au ars oraşele Vaslui şi Bârlad.

Ei au atacat şi invadat Moldova şi pe vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt între anii 1469-1470 şi apoi în anul 1476.

În 1510 primăvara, tatarii atacă din nou Moldova, prădând şi jefuind. Cu acest prilej au dat foc Iaşilor. În vara anului 1513 au atacat din nou Moldova, aceste atacuri s-au petrecut pe vremea lui Bogdan cel orb. Tatarii mai atacă Moldova şi în 1518 sub Ştefăniţă Vodă, urmaşul lui Bogdan cel orb. La fel, în august 1538 sub Petru Rareş, tatarii atacă Moldova alături de turci şi poloni.

În iunie 1574, după înfrângerea lui Ioan Vodă la Roşcani, tatarii pradă din nou Moldova. În anul 1717 luna lui ianuarie, tatarii chemaţi în ajutor de domnul Mihai Racoviţă pradă Moldova, neţinând seama de rostul pentru care au fost chemaţi.

În anul 1758 tatarii din Buceag atacă şi devastează o mare parte din Moldova. Aceasta a fost ultima năvălire tătară în Moldova.

Dacă punem la socoteală şi celelalte atacuri şi invazii tătăreşti din anii 1650, 1675, 1683 putem observa că aceste hoarde ne-au călcat tare de multe ori ţara şi multe jafuri şi prădăciuni au comis, multe omoruri şi pustiiri au făcut, în rândul bieţilor moldoveni. Se ştie că cele mai multe atacuri pustiitoare s-au dat asupra Moldovei de Nord, unde era ţinutul Cernăuţilor în cuprinsul căruia se afla şi Voloca.

Tot dinspre răsărit, Moldova a fost atacată în această epocă frământată şi de către cazaci, în mai multe rânduri. Au făcut şi aceştia multe stricăciuni în ţară. Uneori, cazacii s-au amestecat în treburile interne ale Moldovei şi au intervenit în schimbarea domnilor.

27


Este adevărat că şi rivalitatea dintre diferiţi pretendenţi la tronul Moldovei le-a înlesnit cazacilor să ne calce ţara şi să se amestece în asemenea treburi.

Apelul unor pretendenţi la tron, la ajutorul cazacilor era plătit întotdeauna foarte scump; nu se dădeau plecaţi din ţară, cu una cu două şi în timpul şederii, pe lângă întreţinerea ce li se dădea, îşi mai luau şi ce le trebuia.

Astfel s-a făcut mare pagubă şi multe stricăciuni ţării şi s-au luat foarte mulţi robi de a rămas Moldova de miază-noapte aproape pustie.

Invaziile şi atacurile tatarilor şi cazacilor precum şi amestecul lor în schimbarea domnilor aveau ca urmare ruinarea şi sărăcirea ţării. Dările apăsătoare aveau acelaşi efect. Pe deasupra mai era şi haraciul către poartă.

Zilele de clacă pe moşiile boierilor constituiau şi ele o povară pentru bietul ţăran.

Din toate câte s-au povestit până aici se vede limpede că viaţa moldovenilor a fost nespus de grea şi amară. Peste toate mai era şi nesiguranţa zilei de mâine. În aceste împrejurări ţara nu putea să progreseze, oamenii nu-şi puteau făuri o gospodărie prosperă şi o viaţă îndestulată şi liniştită. Nici aşezările oamenilor de la oraşe şi sate nu puteau să fie trainice şi statornice. Era o stare de provizorat, lucru făcut de azi pe mâine.

Înfruntând hoardele din răsărit şi luptându-se din greu cu ele, noi nu am putut progresa, dar la adăpostul nostru Apusul şi-a putut clădi oraşe măreţe, cetăţi puternice, catedrale minunate şi palate fastuoase.

Nici dinspre miază-noapte, ţara Moldovei nu a avut linişte. Adeseori polonii au făcut incursiuni de pradă şi stricăciuni ori s-au amestecat în treburile Moldovei, intervenind în schimbarea domnilor cu toate că moldovenii le-au venit în ajutor în mai multe rânduri.

Au năvălit leşii de foarte multe ori cu gânduri vrăjmaşe de a ne cotropi şi cuceri ţara noastră.

Dintre luptele cele mai importante purtate cu polonii, a fost şi cea de la codrii Cozminului, din anul 1497, pe vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, care s-a terminat cu înfrângerea armatei polone.

Au consemnat cronicarii moldoveni că : “ până într-atâta apucase leşii de frică de păţania lor la codrul Cozminului, încât aproape la 100 de ani după aceea, se temeau să treacă prin acel loc, ca nu cumva ţăranii aflând de trecerea leşilor pe acolo, să seciuiască pădure asupra lor şi să paţă mai rău decât Albert Crai şi s-au întors în ţara lor pe alte căi”.

Astfel şi-a luat domnul Ştefan revanşa pentru cele petrecute la Colomeia şi pentru viclenia lui Albert Crai care la început a spus că vine ca aliat să elibereze Chilia şi Cetatea Albă, dar s-a comportat ca un agresor.

Cu ungurii, veciniilor dinspre apus, moldovenii au avut mai puţin de luptat. Un conflict armat mai însemnat între moldoveni şi unguri a avut loc la Baia sub Ştefan cel Mare şi Matei Corvinul în 1467.

28


A fost ultima încercarea ungurilor de a-şi impune suveranitatea asupra Moldovei pe calea armelor.

Mai târziu Ştefan s-a împăcat cu Matei Corvin şi au trăit în bună pace. După moartea acestor doi bărbaţi, ungurii au mai atacat Moldova. Ei şi-au concentrat însă politica lor asupra Ardealului. Au avut conflicte doar cu Austria şi apoi lupte grele cu turcii.

Dacă românii moldoveni n-au avut de suferit de pe urma ungurilor, în schimb românii din Ardeal au avut foarte mult de suferit şi de luptat împotriva lor.

Dinspre miază-zi, principatele române au avut de înfruntat un vecin foarte puternic. Aceştia au fost turcii, care şi-au făcut apariţia în Europa în anul 1354 conduşi de Orchan I (1326-1359), când au cucerit fortăreaţa bizantină Gallipoli. După această dată, au început cucerirea altor teritorii din Imperiul Bizantin, iar în anul 1453 au cucerit Constantinopolul. De la această dată Imperiul Bizantin încetează a mai exista.

Primele lupte cu turcii le-au dat muntenii, pe vremea lui Vlaicu Vodă către sfârşitul anului 1369, când au fost învinşi şi alungaţi peste Dunăre. Aceasta a fost prima incursiune a turcilor în Ţara Românească.

Alt domn muntean, Mircea cel Bătrân a avut şi el de purtat lupte grele cu turcii şi în multe rânduri a repurtat victorii de prestigiu asupra lor.

Ţara Românească aflându-se în vecinătatea turcilor a fost deseori ţinta multor atacuri şi incursiuni turceşti, dar nici Moldova nu a fost cruţată.

Luptele pe care domnii moldoveni au trebuit să le poarte cu turcii au fost multe, extrem de grele şi cu sacrificii nespus de mari şi dureroase.

Primul atac al turcilor asupra Moldovei s-a produs în anul 1420, sub Alexandru cel Bun, când flota turcească a atacat Cetatea Albă.

Atacuri turceşti în Moldova s-au mai produs şi în anii 1429 apoi în 1454. În anul 1475 turcii invadează Moldova. Lupta s-a dat la Vaslui unde Ştefan cel Mare a obţinut o strălucită victorie asupra turcilor.

O altă luptă extrem de grea a purtat-o Ştefan cu turcii pe vremea sultanului Mahomed al II-lea, la Valea Albă, lângă Războieni, în anul 1476. De data aceasta, moldovenii au fost învinşi.

În 1484 sultanul Baiazid al II-lea atacă Moldova şi cucereşte Chilia şi Cetatea Albă.

În 1485 turcii atacă din nou Moldova, făcând mari prădăciuni şi devastări în ţară. În 1486 turcii atacă din nou Moldova.

În cele din urmă, Ştefan consideră că trebuie să încheie pace cu turcii şi să plătească un haraci de 3000 de florini veneţieni.

În 1538 turcii atacă Moldova şi intră în Suceava pe vremea lui Petru Rareş.

29


În 1574 turcii atacă Moldova pe vremea lui Ioan Vodă cel Viteaz. Pe vremea lui Alexandru Movilă în 1616, turcii atacă din nou Moldova. Domnul este făcut prizonier.

Alte atacuri turceşti s-au mai produs în: 1620, 1711 care au avut urmări extrem de grele pentru ţară.

Influenţa Porţii otomane în Moldova a sporit mereu şi odată cu ea a sporit şi haraciul, ajungând în anul 1593 la 65000 de galbeni. Era o povară extrem de grea pentru ţară.

A urmat apoi perioadă fanariotă cu domni străini de ţară care sporeau dările către turci ca să-şi asigure domnia. Pe teritoriul Moldovei sărăcite s-au dat adeseori lupte între turci şi austrieci(1716-1718) sau între turci şi ruşi în 1770,1778,1806. Între timp, din trupul Moldovei a fost smulsă Bucovina de către austrieci la 1775 şi apoi tot Moldova a fost sacrificată la 1812 când la încheierea păcii dintre ruşi şi turci, partea Moldovei dintre Prut şi Nistru- Basarabia a fost răpită de către ruşi.

Aşa era în acea epocă, turcii şi ruşii şi cu austriecii se băteau între ei iar moldovenii plăteau.

1.6 De unde vine numele satului Voloca

Mulţi voloceni au dorit să ştie de unde vine numele satului nostru Voloca, adică din ce cuvânt se trage şi ce poate să însemneze el.

Alţii vor fi dorind să ştie cine a dat acest nume satului şi de ce tocmai acest nume şi nu altul. La aceste întrebări voi încerca să dau răspunsul cuvenit în rândurile ce urmează. Această problemă care mi s-a părut şi mie foarte interesantă, m-a preocupat multă vreme şi am căutat să-i dau o dezlegare. La aceasta m-a ajutat şi istoria.

Când strămoşii noştri au fost nevoiţi să se mute din Cozmin, unde şi-au avut în vechime vatra satului, şi să se aşeze pe locul unde se află satul acuma, acest loc nu purta numele de Voloca. Era un teren nelocuit şi în cea mai mare parte acoperit de pădure şi pe alocuri se aflau lunci, poieni sau huceacuri. Unele dealuri sau văi de pe acest loc purtau nume diferite dintre care unele se mai păstrează şi astăzi cum ar fi: Lisna, Borodaci, Poieni, Pohriciuc, Buda, Berezva şi altele. Aceste denumiri, unele de origine slavă au rămas de pe vremea convieţuirii înaintaşilor noştri, în perioada lor de formare, cu slavii. Aceştia în expansiunea lor spre sud (Bulgaria şi Serbia),au poposit pe meleagurile noastre. Slavii au stat în părţile noastre câteva sute de ani, sec VI-IX (cam 300) şi apoi au plecat spre sud peste Dunăre. Nu este exclus ca parte dintre ei să fi rămas la noi şi să se fi amestecat cu strămoşii noştri. Aşa se explică faptul că avem în graiul nostru şi cuvinte de origine slavă precum şi localităţi, munţi, sau ape cu nume

30


slave: Bogdan, Dobre, cazanie, precistanie, culişer, pranic, zămnic, masleancă, vecernie, vornic, pravilă, staroste, Bistriţa, Cerna, Crasna.

Infiltraţiile (amestecurile) cu populaţie de origine slavă s-au produs şi mai târziu, după formarea statului moldovean. Unii au venit şi s-au aşezat în nordul Moldovei, alţii au fost aduşi aici, iar o altă parte s-a strămutat când Bucovina şi Galiţia au fost unite vremelnic, pe când se aflau în componenţa statului Austro-Ungar. Populaţia de origine slavă, venită sau adusă din acele părţi era alcătuită mai ales din ucraineni şi poloni. Din contactul populaţiei noastre cu slavii vor decurge diferite consecinţe pentru noi care vor fi arătate în decursul povestirii noastre. Deocamdată ne vom opri la ceea ce ne interesează în cazul de faţă şi anume la influenţa pe care au avut-o slavii cu privire la denumirea ţării noastre şi a locuitorilor ei şi apoi la denumirea satului nostru.

Ţara noastră se mărgineşte la miază-noapte, la răsărit şi la miază-zi cu popoare de origine slavă şi anume: poloni, ruşi, bulgari, sârbi. Aceşti vecini îi numeau pe locuitorii ţării noastre “volohi”. Leşii, vecinii noştri de la miază-noapte îi ziceau ţării noastre “Voloska zmelea” adică ţara (pământul) volohilor, după cum scrie marele nostru cronicar Miron Costin în cartea “De neamul Moldovenilor”. Şi slavii din răsărit le spuneau daco-romanilor volohi. În istoriografia slavă, teritoriul locuit de români este însemnat sub denumirea de Volohia. De asemeni şi Dimitrie Cantemir, vestit cărturar şi domn al Moldovei, afirmă în Hronicul său că românilor li se spunea volohi.

În acelaşi sens se pronunţă şi un istoric din zilele noastre ,C.C. Giurescu.În multe cărţi, ţara noastră s-a numit Valahia, iar locuitorii valahi. În

cărţile nemţeşti, era consemnată sub denumirea de Walachei. Până la urmă, această denumire a rămas pentru partea de sud a ţării -Muntenia- căreia i s-a zis Valahia.

Satele dimprejurul Volocii şi din apropiere au multă populaţie ucraineană sau ucrainizată, iar în unele populaţia este amestecată. Aceşti vecini, de origine slavă, le spuneau strămoşilor noştri din sat tot volohi, iar satului Voloha (sau Oloca). Litera h din Voloha a fost uşor transformată cu timpul în k ,fiind mai uşor de pronunţat, ajungând să se spună Voloka.

Astfel Voloha sau Voloka de mai târziu înseamnă după socoteala (în concepţia) vecinilor, locul sau localitatea cu volohi, adică satul în care trăiesc volohi.

Am auzit pe cuciureni zicându-le volocenilor şi oliceni. Este interesant să afirm că în primele decenii ale veacului XX, dacă un volocean îi vorbea în limba română unui cuciurean sau unui ucrainean de prin împrejurime şi dacă acesta nu cunoştea această limbă, el răspundea: “ ia nie znaiu po voloţki”, ceia ce în traducere înseamnă: “ eu nu ştiu voloceşte”, adică “eu nu ştiu să vorbesc limba volocească”.

31


Într-adevăr ei nu spuneau că nu ştiu româneşte, ci spuneau că nu ştiu a vorbi voloceşte. Acest fapt este un argument destul de puternic şi concludent în favoarea afirmaţiei pe care o susţin.

Mai înainte de a veni strămoşii noştri pe locul de astăzi al satului, el era nelocuit şi nu purta acest nume. De cum a fost populat, vecini i-au spus Voloca acestei localităţi cu volohi, adică români. Astfel, volocenii au fost botezaţi de către vecinii lor, atât în ce priveşte numele lor, cât şi al satului lor, care din acel timp se numeşte Voloca, sat locuit de români, sau loc românesc, pentru că volohii erau de origine daco-romană, de acum români formaţi sau mai bine zis, moldoveni, cum se numeau peste tot în ţara Moldovei.

Volocenii era moldoveni făcând parte din ţara de sus. Pe acea vreme, ţara Moldovei îşi avea scaunul domnesc la Suceava.

Părerea că denumirea satului ar avea o legătură cu cuvântul voloc, unealtă de pescuit, nu are temei, cunoscut fiind faptul că satul n-a fost locuit de populaţie pescărească întrucât pe acolo nu erau ape unde să se poată pescui şi nici oameni care să-şi facă o meserie din ocupaţia aceasta, din care să-şi asigure traiul.

Prin mijlocul satului, în partea de miază-noapte, curge un pârâiaş, dinspre apus spre răsărit care se numeşte Olicica. Aşa îi zic toţi oamenii şi acuma şi ar însemna, prin analogie cu numele satului, Volocuţa, pentru că după cum am spus mai sus, satului îi mai spuneau vecinii Oloca şi oamenilor oliceni. Astfel prin Oloca curgea Olicica.

De multe ori i-am auzit pe cuciureni, vecinii volocenilor, spunându-le oliceni şi cred că sunt mulţi oameni bătrâni care mai ţin minte aceasta, din timpul când se şi băteau pe toloacă.

După cum am mai spus şi înainte, Voloha s-a transformat cu timpul în Voloka prin schimbarea literei h cu k. Datorită faptului că Bucovina a fost răpită de austrieci în 1775, în tot timpul ocupaţiei austriece, aproape un secol şi jumătate, satul avea sigiliul Woloka. Aşa cum l-am apucat şi l-am văzut şi eu scris pe multe acte, imediat după primul război mondial.

După ce s-a aşezat la noi administraţia românească, numele satului s-a scris cu litera c Voloca, după ortografia română.

1.7 Voloca înainte şi după 1775

Primii locuitori ai satului Voloca erau de origine dacă. Ei se trag din dacii liberi numiţi Costoboci. Aceştia au fost romanizaţi ceva mai târziu, prin contactul firesc pe care l-au avut cu ceilalţi daci, mai dinspre sud, care au trăit sub dominaţie romană.

În timpul primului mileniu, când s-a petrecut procesul de formare al neamului românesc, vremurile erau tulburi, nesigure, pline de războaie şi

32


năvăliri barbare, care nu îngăduiau strămoşilor noştri să ducă o viaţă statornică, cu aşezări trainice şi stabile, fiind mereu hărţuiţi şi primejduiţi. De aceea mai mult prin codri şi prin munţi şi-au petrecut viaţa, ca să poată supravieţui.

Când vremurile s-au mai liniştit, strămoşii volocenilor s-au aşezat prin părţile Cozminului, pe un şes frumos, pe malurile unui părâu numit mai târziu Derelui, şi nu departe de şleahul cel mare, care venea dinspre Suceava şi trecea mai departe prin Cernăuţi şi apoi spre Lvov în Polonia.

Aici, în Cozmin, i-a apucat şi epoca lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Aşa stând lucrurile, ,mulţi dintre strămoşii volocenilor de astăzi au luptat în rândurile armatei lui Ştefan, împotriva turcilor şi mai ales împotriva leşilor în lupta de la Codrii Cozminului din 26 octombrie 1497.

Mai târziu, locuitorii şi-au mutat vatra satului departe de drumul cel mare, Funde aveau deseori necazuri cu năvălitori sau cete de răufăcători, mult spre miază-zi şi apus, în pădure, unde au fost mai feriţi de încălcări şi de conflicte de pe urma cărora se alegeau cu mari pagube, cu jafuri şi chiar cu răpiri, morţi sau răniţi. Aici au pus temeliile unei noi aşezări care avea să se numească Voloca, nume pe care satul îl poartă şi acuma.

Astfel, satul Voloca precum şi restul Bucovinei făcea parte din ţara Moldovei, până la anul 1775, şi viaţa oamenilor se desfăşura în chip obişnuit, ca pe întregul cuprins al Moldovei. Aceeaşi era limba, aceleaşi erau obiceiurile, credinţa, portul şi modul de viaţă.

Aveau gospodării, unele mai mari, altele mai mici, şi ceva pământ pe care-l lucrau, însă mulţi nu aveau pământ. Majoritatea pământurilor erau stăpânite de boieri, la care ei trebuiau să facă multe zile de clacă. Era aşa numitul boieresc, la care erau obligaţi ţăranii.

Din aceste obligaţii decurgeau multe necazuri şi nedreptăţi. Ei trebuiau să muncească multe zile pe moşia boierului fără plată, iar când li se dădea ceva , era cu totul disproporţional cu munca prestată. Viaţa ţăranului era foarte grea pe vremea boierescului. Toţi jinduiau după o viaţă mai bună, după dreptate şi după libertate, dar acestea întârziau să vină şi nici nu se întrezărea vremea când vor veni.

Au trecut mulţi ani de împilare şi grea suferinţă până să se ivească oarecare speranţe. Unii boieri aveau şi ceva omenie în ei, dar cei mai mulţi erau răi, lacomi şi hapsâni. Cu toată viaţa lor de chin şi de lipsuri, sătenii îşi vedeau de muncă şi de tot, ei erau aceia care păstrau neştirbite credinţa şi obiceiurile de-a lungul întregii lor vieţi, aşa cum le-au moştenit din moşi, strămoşi.

Revenind la trecutul îndepărtat, trebuie precizat faptul că populaţia acestor ţinuturi era românească înainte de anul 1775. Erau moldoveni din ţara de sus şi nu se deosebeau aproape cu nimic cu cei din Moldova de mijloc sau cea de jos. În timp de pace îşi lucrau pământul îşi creşteau vitele, străduindu-se să-şi

33


sporească gospodăria şi să-şi rostuiască familia. Duceau o viaţă simplă, modestă, dar nu lipsită cu totul de bucurii.

Petreceau la nunţi, botezuri, la hore, la clăci, şi şezători, când cei bătrâni şi talentaţi spuneau poveşti sau istorii de vitejie din veacurile trecute. Alţii, mai înzestraţi, cântau doine din gură sau din caval, fluieraş, tilincă, cimpoi sau alte instrumente. Erau şi dintre aceia care ştiau să cânte minunat din frunză. Toţi erau înfrăţiţi cu pământul care le dădea hrana de toate zilele şi cu codrul care le servea să-şi facă o casă ori un adăpost bun în vreme de restrişte. Dar viaţa liniştită nu ţinea mult în acele timpuri de cumpănă şi încercări grele.

Prea adeseori se iveau cete de năvălitori la hotarele ţării şi oamenii trebuiau să se înarmeze şi la sunetul cornului sau al buciumului să plece pentru a da piept cu vrăjmaşii. Crâncenă era lupta cu duşmanii năvălitori şi mulţi cădeau răpuşi, dar pământul nu şi-l părăseau. Dacă totuşi erau copleşiţi de puhoiul vrăjmaşilor, atunci îşi căutau refugiu în codri şi în munţi.

Când se întâmplau asemenea retrageri, pierderile şi mai ales pagubele erau foarte mari. Bieţii oameni rămâneau doar cu lucrurile şi cu vitele pe care apucau să le ia cu ei. Uneori, luaţi prin surprindere nu apucau să salveze nimic. De aceea trebuie să înţelegem că gospodăriile din acel timp se aflau într-o stare de provizorat, lucrate cam în grabă, nu tocmai trainice şi bine înzestrate. Doar boierii aveau gospodării mai aşezate, dar nici acestea nu erau scutite de jaf şi pârjol când năvăleau duşmanii. Totuşi pentru boieri, viaţa era mai uşoară. Aveau pământ mult şi bun, aveau vite multe, case mai trainice şi oarecum mai apărate.

Pământul boierilor trebuiau să-l lucreze oamenii, mai mult cu zile de clacă.

Comerţul nu era dezvoltat pe vremea aceea. Oamenii îşi schimbau produsele între ei, dând marfă pentru marfă (trocul). Ei produceau ceea ce era strict necesar traiului, viaţa fiind foarte simplă. Aproape totul se reducea la satisfacerea nevoilor personale, în ce priveşte locuinţa, hrana şi îmbrăcămintea.

Dacă viaţa era atunci simplă şi grea peste tot, trebuie să conchidem că în apropiere de hotarele ţării era mai grea şi mai nesigură; aceasta a fost şi situaţia moşilor şi strămoşilor voloceni.

Satul unde au trăit strămoşii noştri se afla la margine de ţară, în partea de miază-noapte-răsărit. Acest loc a fost deseori cotropit şi devastat de duşmani. De aceea, zilele lor au fost mai mult rele decât bune. Mereu aveau de furcă şi necaz cu fel de fel de duşmani, de nu le mai tihnea viaţa şi aşa destul de grea şi amară.

Mulţi dintre străbunii noştri au făcut parte din cetele de arcaşi ale lui Ştefan Vodă, în luptele pe care trebuia să le poarte cu duşmanii. Bătălia din Codrii Cozminului, mărginaşi cu satul nostru, s-a terminat cu înfrângerea Craiului Albert de către viteazul nostru domn. Invadatorul care a venit cu gânduri viclene să cotropească ţara, a plătit scump încercarea sa. Din acea luptă memorabilă din 26 octombrie 1497, de bunăseamă că n-au lipsit înaintaşii

34


volocenilor pentru că ei erau îndeaproape interesaţi, aflându-se în vecinătatea acelui loc.

Pentru a stăvili în oarecare măsură armatele cotropitoare, voievozii noştri construiau în anumite locuri potrivite, cetăţi întărite pe care le foloseau ca punct de sprijin pentru apărarea ţării. Aşa au fost în Moldova de sus cetăţile Horodiştea şi Ţeţina. Prima se afla la marginea satului nostru în partea de sud-est, iar a doua se afla la apus de oraşul Cernăuţi. Consătenii noştri ştiau că sus pe dealul Horodiştei a existat în vremuri vechi o cetate. Aceasta avea o legătură tainică, necunoscută de nimeni în afară de localnici, cu cetatea de pe Ţeţina. Acestea serveau şi ca puncte de observaţie, fiind construite pe locurile cele mai înalte. La nevoie, oştenii se adăposteau în aceste cetăţi opunând o rezistenţă îndârjită invadatorilor care trebuiau să piardă mult timp în hărţuieli cu apărătorii cetăţii. În felul acesta domnitorul câştiga timp preţios, pentru a-şi aduna şi organiza oştirea şi a-şi alege locul de luptă care-i convenea mai bine.

Oamenii bătrâni din Voloca povesteau că pe dealul Horodiştei a fost cândva o cetate. Dacă cineva ara o ţâră mai adânc pe acolo, plugul scotea cărămizi şi pietre. Acest fapt poate confirma existenţa cetăţii despre care s-a scris mai sus.

Urmele cetăţii Horodiştea se mai văd şi astăzi. Ea a fost construită din piatră şi cărămidă.

Mai în fund, în pădure, există şi astăzi o fântână nu departe de locul unde a fost cetatea, căreia i se zicea fântâna lui Sobieţchi, un fost crai al Poloniei, care şi el ne-a călcat ţara cu armatele sale. Se zice că lângă fântână erau nişte lespezi mari de piatră cu inscripţii pe ele. Unii bătrâni susţin că pe o lespede de aceea era prinsă o sabie de-a lui Sobieţchi. Alţii povesteau că acea sabie era înfiptă într-un copac.

După legendă se zice că un crai polon s-ar fi scufundat cu suita sa în Bahnă, care pe acele vremuri era un teren mlăştinos adică o sărătură sau mocirlă. Acea întâmplare ar fi avut loc după o bătălie pe care leşii au pierdut-o lângă cetatea Horodiştea. Nu este de prisos să amintim că această cetate este aproape de Codrul Cozminului, în partea de miază-noapte cu care se şi mărgineşte, şi unde a avut loc lupta lui Ştefan cu polonii în anul 1497.

Când Bucovina a fost răpită de austrieci în 1775, durerea a fost nespus de mare. S-au despărţit fraţi şi pentru că domnitorul Al. Gr. Ghica a protestat împotriva sfâşierii trupului Moldovei, el a fost decapitat. Astfel târguiala ruşinoasă făcută de nişte mari puteri vecine pe socoteala unei ţări mici, a rămas definitivă şi partea de nord a Moldovei ocupată şi anexată de duşman. După această dată de tristă memorie (petrecută în 1775) multe aveau să se schimbe în Bucovina, aşa cum a fost numită această nouă provincie a imperiului habsburgic datorită bogatelor şi frumoaselor păduri de fag.

35


S-au făcut hotare noi, legile româneşti au fost înlocuite cu cele austriece, au fost numiţi funcţionarii noi care s administreze noua provincie şi toate rânduielile au fost organizate după calapodul administraţiei austriece. Ca limbă oficială de stat a fost impusă limba germană. S-au înfiinţat şi organizat şcoli în care pe lângă limba română, trebuia să se înveţe în mod obligatoriu şi cea germană.

Aceste schimbări numeroase, străine de firea românului, i-au căzut tare greu. Ca orice sfâşiere de teritoriu a adus şi aceasta multe dureri şi necazuri şi multe lacrimi. Volocenii făcând parte şi ei din acest teritoriu, au tras aceleaşi consecinţe, văzându-se smulşi de la sânul Moldovei. Fiind români, urmaşi ai arcaşilor lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, au plâns şi au jelit văzându-se răpiţi de la pieptul mamei lor, Moldova. Au rămas totuşi cu o mângâiere; osemintele lui Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt, care a fost domnul strămoşilor lor, erau cu ei şi se odihneau la Putna. Mormântul lui Ştefan căzuse şi el pradă la austrieci cu bucata de ţară a Moldovei pe care el a stăpânit-o şi a condus-o cu mai multe veacuri în urmă ca un mare viteaz, ca un bun şi adevărat părinte. De bună seamă că şi atunci fraţii despărţiţi visau şi aşteptau să se reunească pământul Bucovinei cu cel al Moldovei. Credeau că va veni o minune sau o vreme mai bună, când fraţii săi să fie din nou cu toţii la in loc şi să nu mai fie hotar între dânşii.

Au trecut ani şi ani de aşteptare şi rând pe rând s-au petrecut generaţii nutrind acelaşi dor fierbinte de unire, dar aceasta nu venea. Au închis ochii pe veci mulţi români bucovineni fără să-şi vadă visul împlinit, dar sămânţa speranţei n-a pierit niciodată. A trecut aproape un secol şi jumătate şi românii bucovineni păstrau în suflete aceleaşi năzuinţe, acelaşi ideal: Unirea cu patria mamă, Moldova.

Pe timpul cât Bucovina a fost ocupată, noii stăpâni s-au apucat să gospodărească provincia cu ajutorul unor slujbaşi străini de neamul nostru, aduşi din cuprinsul împărăţiei care cunoşteau limba germană.

Au instalat în oraşe trupe austriece, iar la sate jandarmi austrieci. Românii îşi păstrau mai departe limba, datinile, obiceiurile şi credinţa, numai că la şcoală trebuiau să înveţe şi nemţeşte. Românii bucovineni n-au avut încotro şi au învăţat-o pe cât a fost posibil, pentru că fără cunoaşterea ei, nu puteau să ocupe nici un fel de serviciu oricât de mic ar fi fost. Apoi, mai aveau nevoie de această limbă şi în armată.

Astfel, după o bucată de vreme, limba germană s-a introdus peste tot atât prin şcoală şi prin administraţie şi în cele din urmă şi prin armată.

Încetul cu încetul, procesul de înstrăinare s-a desfăşurat pe întreg teritoriul Bucovinei.

Mai expusă la acest proces a fost populaţia de la oraşe, precum şi familiile boiereşti care erau atrase ori momite cu făgăduieli spre noua cultură. De altfel,

36


aceştia erau în contact mai strâns cu autorităţile austriece şi cu noua pătură conducătoare.

Ţărănimea de la sate era mai izolată şi deci mai ferită de această influenţă.Totuşi, cu vremea, influenţa limbii germane s-a făcut resimţită şi la sate,

pentru că şi în şcolile primare de la sate s-a introdus limba germană. Această limbă a fost adusă în sate şi prin numărul crescând al străinilor ce se instalau în diferite funcţii ca: jandarmi, perceptori, secretari comunali, factori poştali, învăţători care trebuiau să predea în limba germană, apoi meseriaşi ori cârciumari, aproape toţi erau evrei.

Ca şi celelalte sate şi satul nostru a avut aceeaşi soartă şi s-a încadrat în noua orânduire .

Cu toate acestea, Voloca a rămas o citadelă a românismului. Locuitorii săi şi-au păstrat şi apărat cu străşnicie limba şi datina românească, la fel şi portul. Mai mult, câteva familii de străini, de rit creştin, stabilite în sat, au fost asimilate pe de-a-ntregul de nu s-au mai putut deosebi de ceilalţi consăteni localnici (familii de poloni şu ruteni în special).

Cu vremea oamenii s-au obişnuit cu noua ocârmuire, după ce trecuseră mulţi ani de la răpirea Bucovinei. De altfel dintre cei care au apucat acele vremuri triste aproape că muriseră cu toţii, iar mai târziu n-a mai rămas nici unul.

Aşa ca şi o rană, oricât de dureroasă şi adâncă ar fi, de la o vremea se cicatrizează. Oamenii trebuiau să se obişnuiască şi să accepte nouă situaţie pentru că altă soluţie nu mai aveau. De altfel, şi autorităţile austriece căutau să-şi apropie pe noii supuşi.

Au venit chiar şi cu anumite înlesniri şi însuşi împăratul Iosif al II-lea, vizitând acele locuri, a promis ţăranilor că va desfiinţa boierescul. A luat apărarea ţăranilor cu anumite măsuri pornite de la dânsul şi chiar se interesa dacă au fost executate ori nu. A aplicat şi sancţiuni la mulţi vinovaţi. El a lăsat o frumoasă amintire în rândul soldaţilor, după cum povesteau cei bătrâni. Au rămas amintiri frumoase despre vizitele pe care Iosif al II-lea le-a făcut prin ţară, împărţind dreptate la oameni. Prin anumiţi funcţionari el se interesa periodic dacă măsurile sale erau aplicate. A fost un monarh luminat şi cu bune intenţii.

Iosif al II-lea i-a ridicat pe românii din Ardeal, la egalitate cu celelalte naţiuni în 1781 (ungurii, saşii şi secuii). De asemeni şi despre mama sa Maria Tereza sătenii şi mai ales femeile povesteau lucruri frumoase. Multe fete au fost înzestrate cu salbe cu bani de argint cu chipul ei.

1.8 Satul Voloca şi volocenii de altă dată în plină dezvoltare

Centrul satului Voloca este aşezat pe două coaste de deal. Sus pe deal se află biserica. Partea de miază-noapte se cheamă Valea Clipănei, iar cealaltă vale

37


dinspre miază-zi se cheamă Valea Gropanei. Dealul dinspre sud-vest de Gropana se numea Caliceanca.

La răsărit, Voloca se hotărăşte cu valea Cozminului şi Codrul Cozminului, la miază-zi cu Dumbrava Roşie, la asfinţit se află Cuciurul Mare, iar la miază-noapte Corovia. În toate aceste sate dimprejurul Volocii, populaţia este amestecată; pe lângă moldoveni mai trăiesc ruteni, poloni, nemţi şi evrei. După al doilea război mondial au venit şi ruşi.

În Voloca, populaţia este curat românească. Puţine elemente străine care s-au infiltrat în decursul vremii, au dispărut cu totul. Demn de remarcat este faptul că în sat la răsărit de Caliceanca între dealuri, este un loc care se numea odată Cotul ruşilor, dar şi aici, toţi vorbesc acum româneşte şi nimeni nu ştia să vorbească ruseşte sau altă limbă.

Oamenii bătrâni povesteau că de când ţin ei minte, în sat numai moldoveneşte s-a vorbit. În ce priveşte Cotul ruşilor, se povesteşte că în acel loc au fost aduşi cândva mai multe familii de ruteni, cu scopul de ai desnaţionaliza pe moldoveni(voloceni). Oamenii le ziceau ruşi la acei ruteni. Cu timpul aceştia au fost asimilaţi de volocenii autohtoni devenind şi ei moldoveni. Numele acestor familii s-au păstrat însă: Holovaci, Guz., Culiuc, Dohei, Hrezliuc, Guraliuc şi alţii. Pe lângă aceste familii sunt în sat şi altele care poartă nume cu terminaţie străină, cum ar fi: Onofreiciuc, Ostaficiuc, Paulencu, Penteleiciuc, Zahariciuc, şi alţii. Aceste familii au fost ţi sunt de origine moldovenească, dar li s-a schimbat numele pe timpul stăpânirii austriece. Despre această schimbare a numelor de familie şi despre scopul ce s-a urmărit se va vorbi în altă parte.

Pomenim aici şi numele familiilor din sat cu nume româneşti, cum au fost întotdeauna: Bodnariu, Bejenaru, Bojescu, Cazacu, Ceucă, Cocea, Dincorn, Galan, Gheorghiţă, Gorda, Hâncu, Jemna, Lungu, Lupaşcu, Mănăilă, Mihălceanu, Movileanu, Nichita, Pitei, Rotaru, Salahor, Spătaru, Struţ, Titian, Tirlion, Tocari, Todireanu, Ungureanu, Văleanu, Vărzari, etc.

Chiar dintru început, volocenii au fost moldoveni sau români ca rezultat al amestecului dintre daci şi romani. Mult mai târziu, peste moldovenii băştinaşi au venit maramureşenii cu care s-au amestecat şi s-au contopit.

După chipul şi portul lor de demult, volocenii se aseamănă foarte bine cu strămoşii lor, dacii. Multe secole, populaţia din această parte a locului, a fost curat moldovenească sau românească. Infiltrarea străinilor s-a produs târziu, mai ales după răpirea Bucovinei de către austrieci întâmplată în 1775.

Deşi au existat intenţii de înstrăinare a acestui sat, populaţia lui tot românească a rămas până în zilele noastre.

Voloca este o comună mare şi frumoasă. Gospodăriile sunt cuprinzătoare. Până la cel de-al doilea război mondial , casele oamenilor erau ţărăneşti. După această dată, volocenii au început să-şi construiască un model nou de casă, orăşenesc sau nemţesc cum spun unii.

38


In trecut, gospodarul avea pe lângă casa ţărănească , un grajd cu hâj sau standoală, un coteţ pentru porci, unul pentru găini, un coştei şi un ocol pentru vitele mari, şoapră.

Casele de bârne, lipite cu lut pe dinăuntru şi pe dinafară şi văruite. La fel şi grajdurile şi coteţele, erau unse cu lut şi văruite. Satul era curat şi gospodăriile arătoase. Pe la case şi răscruci erau fântâni.

In privinţa drumurilor, situaţia nu era tocmai bună. Numai drumul care trecea prin mijlocul satului, de la podul Dereluiului spre şcoală şi-apoi spre pădure, peste Caliceanca, era mai îngrijit şi pietruit (prunduit).Celelalte erau înguste ,cotite şi umbrite de răchiţi mari.

Din cauza aceasta, când ploua, se făcea mult glod, încât mersul pe aceste drumuri era foarte anevoios, iar roţile căruţelor se înfundau, în unele locuri până la butuc.

Gospodăriile erau împrejmuite cu garduri de nuiele frumos împletite, iar unii gospodari mai înstăriţi aveau zăplar, gard din scânduri.

Satul este alcătuit din mai multe părţi, unele numite şi coturi. Le numim pe rând : Dealul bisericii, Şpachiul, Caliceanca, Gropana, Borodaci, Buda, Tatini, Berzva, Dumbrava, La comoară, Hruşăuţi, Lisna, Cozmin, Bahnă, Turci, Holma, Stanişte, Pohriciuc, Pohrea, Poarta pădurii, Moacera, Horodiştea, La Mai, Dechiarca, Poiana cucului,, Clipna, Pe groapă, Pe lan, Rutca, Schinca, În deal, La cruce(Holerişte).

În partea de miază-zi a satului Voloca a fost pe vremuri un codru vestit şi mândru cum nu se pomenea în alte părţi. Se spune că era rămas încă de pe vremea lui Ştefan Vodă. Pădurea aceia de stejari falnici, de fagi (şi carpeni mai puţin) am văzut-o în copilărie. În primul război mondial, a suferit stricăciune, dar în cel de al doilea a fost nimicită.

Pe timpul primului război mondial, a fost prin acel codru, teatrul unor lupte crâncene şi s-au tăiat mulţi stejari; totuşi au mai rămas o parte până în preajma celui de al doilea război mondial (1940), când se mai putea vedea un codru destul de frumos. După această dată, sub ocupaţia din 1940-1941, s-a făcut o tăiere nimicitoare şi n-a mai rămas nimic.

Acea tăiere nemiloasă a fost un păcat şi un dezastru pentru pădure şi pentru oameni.

Greutăţi apocaliptice s-au abătut asupra oamenilor şi a bietelor animale.În anii din urmă (1970), în locul acelui codru cu stejari şi fagi mari şi

frumoşi, se ridică altă pădure tânără care numai peste secole va putea fi cum a fost cea din trecut.

Povesteau bătrânii satului că acel codru falnic de odinioară a fost semănat pe vremea lui Ştefan cel Mare, care i-a pus pe leşi la jug de a arat cu ei acel loc şi a semănat ghindă din care apoi a răsărit vestitul codru de stejari.

39


Tot aşa de falnici vor fi fost şi vitejii arcaşi care au apărat acele plaiuri ale Bucovinei sub conducerea lui Ştefan Vodă.

O astfel de pădure de stejari bătrâni dar înalţi, drepţi, groşi şi sănătoşi nu mi-a mai fost să văd în toată România. Acesta a fost vestita Dumbrava Roşie, însemnată în cărţile vechi şi pomenită de cei bătrâni. Leşii au fost puşi să are la plug ca pedeapsă pentru că ne-au călcat pământul cu viclenie.

Mai spre răsărit şi spre miază noapte, se afla Codrul Cozminului unde s-a dat vestita bătălie între moldoveni lui Ştefan şi leşii conduşi de regele Albert în octombrie 1497 în ziua Sf. M.M. Dimitrie.

Suprafaţa satului Voloca este mare; însă cea mai mare parte era odată fâneţe, dumbrăvi, dealuri, imaşuri pentru păscutul oilor şi al vitelor (toloacă) şi locuri împădurite (Moacera).

Pământ arabil era mai puţin de o pătrime, dar de calitate bună. Aşa erau Ţurcile şi Cozminul. Domnul I. Salahor are dreptate când susţine că aici era fruntea câmpului şi grânarul satului. De altfel şi în sat erau grădini mai mari cu pământ foarte bun. Şi pe lan se producea mult.

Câmpul fiind bine lucrat putea să îndestuleze cu pâine pe toţi locuitorii. Unii gospodari, aveau cereale de prisos putând vinde şi celora care nu aveau de ajuns, sau să le desfacă pe piaţa oraşului.

Pământul era îngrăşat cu bălegar de grajd, care era cărat pe ogor în timpul iernii. Cele mai multe ogoare se cultivau cu păpuşoi (porumb) care făceau câte doi ciucălăi mari pe cocean. Printre păpuşoi se semănau sâmburi de bostan şi fasole, mai rar sămânţă de cânepă pentru haldani ori sfeclă furajeră pentru vite.

În al doilea rând se cultiva cartoful. În sat erau soiuri foarte bune de cartofi (barabule) care creşteau cât ghemele. După cartof urma secara, foarte bună pentru pâine. Cât despre grâu, el era foarte puţin cultivat. Făina de grâu şi-o cumpărau oamenii din oraş, când le trebuia pentru sărbători şi alte ocazii. Oamenii spuneau că pâinea de secară este mai săţoasă, mai bună şi mai gustoasă decât pâinea de grâu. De altfel, şi paiele de secară erau mai bune decât cele de grâu. Secara creştea uneori aşa de mare, că nu se vedea omul din ea, unde pământul era bun.

Dealurile şi dumbrăvile aveau cele mai bune păşuni. Prin poieni se făcea un fân de cea mai bună calitate. De aceea, volocenii creşteau multe vite cornute, cai şi oi. În al patrulea rând urma orzul, bun şi el pentru pâine precum şi pentru uruială la porci şi vite. Unde pământul era mai slab, oamenii semănau ovăs, bun pentru hrana cailor.

Imaşul cel mai întins se afla în partea de miază zi a satului, cuprinzând toloaca de pe Caliceanca, toată întinderea de răsărit de Holna, Staniştea, Pohriciucul, Şesul Pohărei. Această întindere de pământ rezervată păşunatului vitelor era despărţită de toloaca Cuciurului Mare, de drumul care ducea la poarta pădurii şi la Moacera (drumul tătarilor).

40


Pentru adăpatul vitelor, erau fântâni, calabatini, bălţi şi partea de sus a pârâului Borodaci.

Pe acest imaş întins păşteau multe vite, cai şi oi. În această parte se aflau şi vreo trei stâni ale satului. Imaşul acesta se mărginea cu pădurea.

Începând cu anul 1944, Pohriciucul şi Şesul Poharei este împădurit şi aparţine statului.

Toloaca de pe Valea Clipănei, nu era aşa de mare, dar totuşi era frumoasă, cu mai puţine dealuri şi pe marginea ei curgea pârâul Derelui, bun pentru adăpatul vitelor, dar şi cu locuri potrivite pentru scăldat.

În amintirile sale, I. Salahor povesteşte că pe când era copil, Dereluiul avea apă multă, şi nu se putea trece peste el decât prin vaduri. De-a lungul Dereluiului se aflau multe mori, care măcinau porumb şi secară, nu numai pentru satul nostru, ci şi pentru satele vecine.

De mult, în anii ploioşi, pârâul acesta venea atât de mare, încât rupea şi podul care era destul de înalt. Ba uneori, provoca şi inundaţii care se soldau cu pagube. Atunci nivelul apei creştea cu 4-5 metri, ducând la vale tot ce era în calea sa.

Într-adevăr, pe la începutul acestui veac, Dereluiul era un pârâu destul de mare şi de lat, cu apă limpede care curgea peste un strat gros de prund, având apă bună pentru adăpatul vitelor şi pentru scăldat.

Copil fiind, îmi era tare frică să-l trec când mergeam la mătuşile mele din Cuciurul Mare, cu toate că mama mă ţinea bine de mână. De multe ori trebuia să trecem prin apă, puntea fiind luată de apă sau mânată mai la vale, departe de locul ei.

În anii din urmă, apele Dereluiului au început să scadă, încât vara abia de se mai prelingea o dâră de apă.

Unii dintre noi ne-am întrebat de ce a scăzut apa acestui pârâu care altădată purta şi mori, iar în ultima vreme s-a făcut un pârâiaş atât de mic.

Sigur sunt perioade cu ani ploioşi, care alternează cu perioade de ani secetoşi. Aceste fenomene pot explica într-o măsură variaţia pârâului, ce o avea un anii respectivi.

Dar cum scăderea apei a devenit constantă, cauza trebuie căutată în altă parte. Întregul bazin al Dereluiului şi al afluenţilor săi, era odată un ţinut bogat în păduri, care atrăgeau ploile şi menţineau umiditatea. Odată cu tăierea pădurilor dinspre Storojineţ (Cuciur) şi a celor dinspre Dumbrava Roşie şi Adâncata, apele pârâului au tot scăzut mereu. Nu numai că ploile sunt mai puţine pe parcursul său, dar ne mai fiind umbrit, evaporarea este cu mult mai mare, astfel că multă cantitate de apă se pierde.

Albia pârâului s-a îngustat mult, malurile s-au apropiat prin surpare şi lunecare încât ai impresia, pe unele locuri că ai în faţă un şanţ mai adânc, în fundul căruia şerpuieşte un fir de apă cam tulbure. Atât a rămas din Dereluiul de

41


altădată, cunoscut cu sute de ani în urmă, încă de pe vremea când năvăleau tătarii, care l-au şi botezat cu acest nume (Dere- în tătară înseamnă pârâu).

Când sunt ploi multe, Dereluiul vine şi acum furios, cu apă multă şi tulbure, când rupe malurile prea înguste şi poate smulge podul, apoi se retrage imediat şi rămâne acelaşi pârâu mic şi neînsemnat, cum este el în anii din urmă. Nici malurile sale nu mai sunt aşa de umbroase ca altădată. Totul pare trist.

Volocenii aveau poieni întinse şi dumbrăvi frumoase, cu huciuri mari cât nişte păduri, unde-şi aveau construite colibe şi bordeie. Acolo păstrau şi creşteau vitele, şi le mergea foarte bine. Toată vara şi până toamna târziu, vitele trăiau libere, în aer bun şi cu păşune îmbelşugată.

Aşa era la Moacera, unde mulţi voloceni aveau terenuri întinse. Moacera se află în partea de miază-zi a satului, după ce străbătea frumoasa pădure de fagi şi stejari, care se întindea spre apus, spre Cuciurul Mare şi Dumbrava Roşie, iar spre răsărit până la Codrul Cozminului.

Dealul Lisna era cel mai înalt de pe el, din vârf se vedea oraşul Cernăuţi. Pe acest deal pe versantul sud-vestic nu creştea aproape nimic, tot timpul rămânea gol lipsit de vegetaţie. Ici, colo se vedeau pâlcuri mici de iarbă aspră, aproape uscată, pe care nu o cosea nimeni şi nici vitele nu o păşteau. Jos la poalele dealului, creştea o iarbă foarte bună, din care se făcea un fân de calitate. Pe aici se aflau câteva gospodării înstărite cu pomete mari în care rodeau tot felul de pomi, cum ar fi: meri, peri, perji, pruni, nuci, vişini şi cireşi. În această arte a satului şi-a făcut aşezare frumoasă şi consăteanul nostru, Procopie Semeniuc a lui Isaia. Vitregia vremii l-a silit să-şi părăsească vatra şi să se aşeze mai întâi în Craiova şi apoi definitiv în Timişoara.

Multă vreme a tot sperat să se întoarcă în satul său şi la casa sa, dar visul său nu s-a împlinit. Nici măcar nu a avut parte să călătorească o singură dată ca să-şi vadă fosta lui gospodărie. A închis ochii pentru totdeauna, cu dorul în suflet rămas pentru vecie neîmplinit.

Povesteşte şi consăteanul nostru I. Salahor despre acea iarbă minunată de la poalele dealului Lisna, care era dintre cele mai bune pentru hrana vitelor. Era plină cu tot felul de floricele, din care se făcea fânul cel mai bun şi era rezervat mai ales pentru vitele tinere şi pentru vacile care aveau viţei, urmau să fete, ori erau foarte bune de lapte.

Un deal mai aproape de sat şi nu atât de înalt este Buda, tot cam spre răsărit, care se întinde ca o spinare către miază-zi, se desfăşoară în lungul Borodaciului. Şi aici creşte o iarbă bună din care oamenii fac fân pentru hrana vitelor.

Alt deal mai mare este Horodiştea, care începe de la marginea satului, de lângă pârâul Borodaci şi urcă domol spre drumul ce duce spre Codrul Cozminului. Sus se deschide un loc mai întins, unde sunt mai multe gospodării. Din locul acesta şes, dealul continuă să urce până se pierde uşor în alt şes mai

42


întins, acoperit cu copaci înalţi. Acestui deal şi acestei aşezări i se spune Horodiştea.

Oamenii bătrâni din sat povesteau că pe acest deal a fost cândva, în vechime o cetate.

Când oamenii arau în acea parte a locului, dacă plugul mergea ceva mai adânc, scotea cărămidă şi pietre. De n-ar fi urmat cele întâmplate în 1940 şi 1944, când a fost ocupată Bucovina de nord şi întreaga Basarabie de către armata sovietică, cu siguranţă că istoricii ar fi întreprins cercetări şi ar fi scos la iveală lucruri interesante.

Tot în partea de răsărit a satului se ridică şi dealul numit La Comoară, care începe de lângă podul Borodaciului şi este străbătut de drumul care leagă satul Voloca de cătunul Hruşăuţi.

La capătul acestui deal se află un şes de unde începe cătunul Hruşăuţi. În acest cătun trăiesc multe familii care au gospodării frumoase. Aici se află o şcoală, un dispensar şi un magazin alimentar. Mai este şi o secţie de produse de folosinţă casnică. În timpul din urmă, s-a făcut un drum foarte bun care leagă cătunul Hruşăuţi de satul Voloca şi de alt drum spre şoseaua ce duce la Valea Cozminului şi Cernăuţi. De-a lungul acestor drumuri s-au construit şi multe case noi.

Mai spre miază-zi de dealul Caliceanca este dealul Pohriciuc, care odată servea de imaş. Acuma este împădurit. Printre aceste dealuri curg pâraie, unele mai mari, altele mai mici, care îşi au izvoare pe moşia satului Voloca. Dintre aceste pâraie cel mai mare este Borodaciul. Dl. I. Salahor susţine că şi pe acest pârâu a fost cândva o moară şi până nu demult se cunoştea şi locul unde a fost clădită. Cursul Borodaciului porneşte din pădure; curge dinspre sud spre nord. Un afluent al acestuia este pârâul Hrişăuţi, care vine dinspre răsărit spre apus şi se varsă în Borodaci, lângă podul Borodaciului.

Prin sat curge pârâul Olicica, pârâu care izvorăşte de la Gheorghiţeni, unde au fost cândva 7 fântâni, sub dealul Gordenilor, după cum povestesc cei bătrâni. Când se întâmpla să fie secetă mare, de nu se găsea apă în alte fântâni, oamenii cărau apă de la Gheorghiţeni. Chiar şi în timpul secetei celei mari din 1946-1947, oamenii de acolo au cărat apă. Oricât de multă apă s-ar fi scos din aceste fântâni, ea izvora la loc. Tot din acest loc izvora şi pârâul Olicica ce se vărsa în Borodaci.

Alte pâraie mai mici, Gropana şi Trăsnuiul, tot în Borodaci se vărsau. Acesta din urmă se vărsa mai la vale de sat în pârâul Derelui, care îşi duce apele mai departe până la Prut, având gura de vărsare în satul Ostriţa mai jos de Cernăuţi.

Pe tot cuprinsul satului Voloca, pe la răspântii de drumuri, prin câmp, prin poieni şi păduri se aflau fântâni cu apă rece şi bună de băut pentru călătorul însetat şi ostenit, care se putea odihni şi la umbra câtorva copaci, sau la umbra

43


dumbrăvilor răcoroase. La fântâni erau vedre de scos apă, iar pentru băut se aflau pe ghizdele, vreun căuş făcut din lemn, cu care se putea bea apă foarte bine. Mai era în sat şi o fântână cu apă sărată în Valea la Costânoaia, bună pentru fiert bobul, mazărea şi fasolea. În apa aceasta se fierbeau foarte repede.

Peste pârâul Trăsnăi era un pod care se chema podul Moscalului. Oamenii bătrâni spuneau că acest pod a fost făcut de catanele moscăleşti. Aceasta s-a întâmplat pe vremea când Rusia Ţaristă a dat ajutor Austriei în timpul revoluţiei de la 1848. De la podul Moscalului, drumul se împarte în două, o parte duce spre sud-est, spre Pohriciuc, iar cealaltă parte porneşte la dreapta spre sud-vest, spre Holna apoi în continuare spre Pohrea şi Poarta Pădurii. Pe dealul Pohrea, drumul de la Pohriciuc vine să se unească cu drumul care trece pe lângă Holna şi formează un singur drum şi care continuă mai departe, spre Nucşori, Poarta Pădurii, spre Moacera şi Dumbrava Roşie. Drumul principal care vine din sat peste Caliceanca şi se uneşte cu celelalte două drumuri (lângă Holma şi Pohriciuc) se numeşte drumul tatarilor.

În unele locuri, prin câmp, se mai văd şi acum unele ridicături de pământ în formă de pătrat. Se crede că acestea au fost puncte de apărare făcute de arcaşii lui Ştefan cel Mare. Aceste întărituri aveau şanţuri cu apă împrejurul lor.

Drumul care începe lângă podul Borodaciului şi apoi apucă spre dreapta şi urcă spre dealul Horodiştei, intră în pădure şi se continuă spre Codrul Cozminului. Sus în pădure se vedeau cândva vreo cinci stejari mari şi bătrâni, pe o coastă de deal, străjuind şoseaua care duce de la Suceava la Cernăuţi.

În unul dintre aceşti stejari era o scorbură mare înăuntru căreia, pe vreme de ploaie, se puteau ascunde câţiva copii, când păşteau vitele pe acolo. Şedeau în scorbură ca într-o colibă.

Prin acea parte a pădurii este şi o fântână cu în izvor mare, din care porneşte la vale, prin pădure în pârâiaş ce se varsă în pârâul Hruşăuţi. Fântânii acesteia oamenii i-au zis demult fântâna lui Sobieţchi. Pe în stejar mare de lângă fântână, era bătută cu scoabe de fier o spadă lungă de în stat de om şi lată de o palmă. Pe timpul primului război mondial (1914-1918) care s-a desfăşurat şi pe acolo cu lupte grele, acea spadă a dispărut şi nu se ştie ce s-a întâmplat cu ea. Nici stejarul acela nu mai este. Pădurea a suferit mult pe timpul războaielor prin distrugere şi tăiere. Oamenii bătrâni povestesc că au auzit şi ei de la părinţii şi strămoşii lor, precum că acea spadă a fost găsită pe locul acela când s-a săpat fântâna. Lângă fântână a fost cândva şi o cruce frumoasă, după cum era obiceiul să se pună cruci pe la toate fântânile din câmp şi chiar din sat, ca să nu se apropie de izvoare Necuratul.

Legătura cu satul Cuciurul Mare şi cu gara cu acelaşi nume, se făcea printr-un drum care începea din partea de miază noapte a satului ( pe Groapă) şi trecea peste Derelui. Aici au construit olanii, ostaşii austrieci de cavalerie, un pod prin anii 1914-1915, căruia ia rămas numele de Podul Olanilor. Acest pod

44


era foarte bun şi necesar atât pentru armată, cât şi pentru sat, dar el n-a ţinut mult. Prin alunecare de teren, malurile Dereluiului se apropiau unul de altul, încât podul se sfărma, fiind împins şi înghesuit de la ambele capete spre mijloc. Podul se ridica în sus ca o spinare, până se rupea. În mai multe rânduri, podul a fost refăcut de oameni, dar el n-a rezistat, cu toate că era făcut din grinzi şi scânduri groase şi era foarte bine lucrat.

Tot pe timpul războiului, către sfârşit, s-a ales altă cale de legătură cu satul şi gara Cuciurul Mare, pornind din cimitirul cel nou. Nici această variantă n-a dat rezultate bune; panta era prea abruptă şi urcuşul extrem de anevoios. Acest drum a fost lucrat cu prizonieri italieni. Mulţi dintre ei au murit cu acest prilej, din cauza foametei, care a început să se instaleze pretutindeni.

Pentru legătura satului Voloca cu oraşul Cernăuţi, era drumul mare care începea din centru, ca o continuare a drumul tătarilor, dar spre miază-noapte. Acest drum ducea spre podul Dereluiului, apoi cotind spre răsărit, la dreapta ducea spre Cozmin, până la fântâna cu cele trei cruci, de unde începea urcuşul. La vreo 200 de metri traversa calea ferată şi urca mereu până în dealul Coroviei. De aici cobora la vale şi se unea cu Şlehul cel mare, Suceava- Cernăuţi.

Acum, porţiunea de urcuş de la punctul unde a fost fântâna cu trei cruci din Cozmin şi până la punctul de intrare în Şleahul din Corovia, a fost părăsit. S-a găsit o cale nouă, mai bună, care duce pe urma unui drum mai vechi de la crucile Cozminului spre fosta gară Cozmin, distrusă în cel de-al doilea război mondial şi acolo continuă mai înainte spre Şleahul cel mare. Acest drum a fost lărgit şi pietruit şi a rămas ca o cale foarte bună pentru transport. S-a evitat astfel urcuşul cel mare, şi totodată s-a scurtat drumul de ţară pentru că acum se ajunge foarte repede la drumul cel bun, astăzi şosea asfaltată, folosită şi pentru trafic internaţional. În acelaşi timp nu se mai traversează calea ferată, la cantonul izolat din câmp, aceasta este o măsură de siguranţă în ce priveşte circulaţia.

Fie că scriem despre volocenii de demult, despre cei de la începutul acestui veac sau despre cei din prezent, ei au fost şi sunt români.

De felul lor sunt oameni paşnici, harnici şi de omenie. Dintre ei puţini au fost gospodari cu pământ mult. Doar câteva familii au avut peste 10 fălci de pământ. Aceştia erau consideraţi bogătaşii sau fruntaşii satului. Câteva exemple: Iluţă a lui Nicolai Paulencu, feciorul său, Nicolai a lui Iluţă Paulencu, Tănase a Mihăluţoaie Penteleiciuc, Nicolai a lui Ion Penteleiciuc, Ion Dohei, Mitruţă a Bogatului.

Mai mulţi erau cu câte 5-6 fălci de pământ. Chiar şi aceştia se considerau fruntaşi. Marea majoritate aveau câte două până la trei fălci. Urmau apoi cei care aveau o falce sau două. Destul de mare era şi numărul oamenilor mai săraci, cu pământ puţin, sub o falce şi chiar dintre aceia care aveau câteva zeci de prăjini.

Cei cu pământ mai mult se ocupau cu lucrul pământului şi cu creşterea vitelor. Cei cu pământ mai puţin se îndeletniceau cu câte o meserie, cum ar fi:

45


cojocăria, rotăria, dulgheria şi altele. Cei săraci, fie că lucrau cu ziua, ori se făceau muzicanţi şi tot dintre ei mulţi se făceau lucrători la pădure, de unde îşi câştigau existenţa.

În general, fiind oameni silitori şi gospodăroşi, îşi agoniseau pâinea cea de toate zilele prin muncă cinstită. Au fost multe cazuri în sat, când oameni săraci au putut să-şi cumpere pământ de pe banii câştigaţi şi să-şi asigure o stare mai bună.

Dacă ne referim la timpuri mai vechi, cam în prejma primului război mondial, în sat mai erau, după cum povesteşte I. Salahor, câteva familii de poleci, nemţi şi jidani. Aceştia au fost aduşi ca să desnaţionalizeze pe moldoveni şi în cazul de faţă pe voloceni. Până la urmă, rezultatul a fost cu totul invers pentru că nemţii şi polecii s-au făcut cu vremea moldoveni, atât la vorbă cât şi la port. Doar numele de familie îl mai păstrează unii: Chimcinschi, Dubinschi, Miloşinschi. Toţi aceştia umblă îmbrăcaţi ţărăneşte şi vorbesc moldoveneşte. Ba unii şi-au schimbat chiar şi numele, din Miloşinschi în Mihăiţă. Unii dintre nemţi mai ştiau şi limba lor, dar ştiau bine şi româneşte, însă copiii lor, care umblau pe la şcoală, nu prea ştiau să vorbească nemţeşte, şi mai bine se descurcau în limba românească, cu copiii din sat de la noi. Flăcăii de nemţi se însurau cu fete de-ale noastre, şi până la urmă lepădau şi straiele nemţeşti şi umblau şi ei îmbrăcaţi ţărăneşte.

Nemţii erau buni gospodari, dar şi buni meşteri. Se pricepeau la toate şi aşa că volocenii noştri puteau învăţa de la ei multe lucruri de folos. Erau buni zidari, covali, dulgheri, dar şi buni agricultori. Se împăcau bine cu volocenii,

Poleci adevăraţi care-şi mai păstrau portul şi credinţa mai erau vreo trei familii până prin 1920. Ei mergeau la biserica lor din Cuciurul Mare, unde trăiau mai mulţi nemţi şi poleci şi aveau şi un popă al lor, care se purta ras şi tuns chilug. După acea dată, au început şi aceste trei familii, pe încetul să umble la biserica noastră şi să dea în legea noastră. Alexandru Paşchevici şi-a măritat fata după un fecior de al lui Vasile a Gaşiţei, care era poliţai în Cernăuţi, iar Robert Bobinschi a luat în căsătorie pe sora lui Ion Gorda. Robert Bobinschi s-a făcut cismar ca şi tatăl său, dar el a lepădat straiele nemţeşti şi umbla ţărăneşte.

Adepţii lui Moise şi-au păstrat credinţa şi portul, atâta că au învăţat şi ei să vorbească moldoveneşte. Totuşi a fost un caz de rătăcire şi în rândul lor, despre care se va povesti în altă parte, Toţi aceştia aveau dugheană ori cârciumă. Unul avea moară, altul era cojocar, unul era poştaş şi unul era sticlar. Chiar şi aceştia din urmă mai ţineau câte o mică prăvălie.

Se pare că Maier Marcus era cel mai înstărit. El ţinea ratoşul cel mare din sat, de lângă poarta ţarinei. La dânsul se strângea lumea în zilele de duminici şi sărbători.

Alte cârciume din sat, cu bun vad, erau la Iosub, la Bendik, la Moişi, la Gordeni şi au mai fost şi altele prin alte coturi ale satului. După cât se poate

46


vedea, volocenii aveau destule cârciume unde să-şi cheltuiască banii, să-şi irosească vremea şi sănătatea şi unde să-şi întunece mintea şi să-şi piardă sufletul, ba nu odată şi averea.

Până la începutul primului război mondial, în satul nostru era numai o singură dugheană românească, aceea a lui Spiridon Porfirean, După o bucată de vreme, când s-a mai prins a parale, Spiridon Porfirean a deschis şi crâşmă în faţa căreia a aşezat o firmă mare pe care scria Restaurant Naţional .

Pe firmă, a pus să i se zugrăvească un român îmbrăcat naţional, ţinând în mână un steag tricolori. Dacă ne gândim la semnificaţia acestei firme şi la vremea când a fost ea zugrăvită, trebuie să înţelegem că volocenii au fost şi patrioţi înflăcăraţi. În acel timp, Voloca făcea parte din imperiul Austro-Ungar. Frumoasă pildă de românism şi patriotism s-a putut constata şi cu ocazia constatării activităţii din sânul societăţii Arcaşul. Aici au activat şi luptat la menţinerea conştiinţei naţionale câţiva intelectuali de frunte şi mulţi feciori şi gospodari din satul Voloca.

La crâşma lui Porfirean nu prea veneau mulţi oameni; doar o parte din învăţători, uneori preotul sau jandarmii şi încă vreo câţiva gospodari şi flăcăi membri în societatea Arcaşul.

Ceilalţi tot la Marcus Maier şi la confraţii lui trăgeau. Oamenii spuneau că la Porfirean, holerca nu este aşa tare ca la Marcus, ori la Iosef Singer.

Cine ştie, poate că el o mai înmulţea ca să facă parale. Oricum , concurenţa era mare şi Porfirean lupta din greu ca să se poată menţine la suprafaţă. Până la urmă, i-a venit ideea să-şi cumpere un gramofon, cu care să atragă lumea. Rezultatul a fost bun, pentru că de la o vreme au început şi la crâşma lui să vină oameni mai mulţi. De băut, a băut cine a vrut, dar gramofonul le plăcea la toţi şi mai mult de dragul cântecelor se adunau acolo.

După primul război mondial, în împrejurări mai prielnice, Spiridon Porfirean a construit o moară în asociaţie cu Gheorghe Salahor, lângă podul Olicichii . După un timp, Gheorghe Salahor a ieşit din asociaţie, astfel că Porfirean a rămas proprietar al întregii mori. Cu morăritul, spera Porfirean să câştige bani frumoşi. Gândul i s-ar fi împlinit, deoarece volocenii, ca buni români, în majoritatea lor, l-ar fi sprijinit. Hiba era că motorul lui Porfirean avea prea puţini cai putere şi nu trăgea bine. Cu alte cuvinte, motorul era slab şi ar fi fost potrivit să macine crupe şi urluială, dar nu şi făină pentru mămăligă. La crupe şi urluială piatra se învârte mai sus şi merge mai uşor pentru că se duruie pe grăunţe ca pe rulmenţi şi despică boabele în patru sau în opt. La făină, piatra trebuie lăsată mai jos, dar atunci piatra umblă mai strâns şi deci mai greu. Aşa se explică motivul pentru care la moara lui Porfirean nu se putea face făină mărunta de mămăligă. El ţinea piatra cam sus, ca să meargă motorul mai uşor, să nu se oprească.

47


Mulţi voloceni, după ce măcinau o dată la el nu vroiau să mai meargă şi altădată la moara lui, fiind nemulţumiţi de făina făcută la el.

Alţii mai binevoitori şi înzestraţi cu răbdare mai multă (şi buni români) mai veneau pe la el şi-l rugau să le facă făină măruntă. Porfirean promitea, dând pe la început făină măruntă, dar când motorul gâfâia şi dădea semne de oboseală, îndată îl mai uşura. Oamenii pipăiau mereu făina care curgea de sub piatră şi se arătau adesea nemulţumiţi. Din această cauză se pierdeau şi clienţii cei buni.

După o bucată de vreme moara a trecut proprietatea lui Labă.Prin anul 1932 Porfirean a trecut în lumea drepţilor.Pe la marginea satului, atât pe valea de pe Clipana cât şi în Caliceanca,

veneau pe toloacă din când în când ţigani. Ei făceau diferite scule necesare în gospodărie cum ar fi ciocane, sfredele, dălţi, topoare, etc. Pe lângă acestea ascuţeau bărzi, puneau verigi la coase, făceau seceri şi altele. Produsele lor deşi rudimentare şi primitive erau destul de bune pentru acele vremi şi oamenii făceau faţă cu ele,

Pe atunci industria nu era dezvoltată, aşa că munca ţiganilor era necesară şi preţuită. Ei se încumetau să facă şi pluguri, sape, hârleţe şi grape. Tot ei legau căruţele în fier şi trăgeau şinele pe roţi.

Femeile lor umblau cu cerşitul prin sat, mai ghiceau în palmă şi uneori se întâmpla de mai şterpeleau câte ceva de pe la oameni.

Unii ţigani mai harnici şi mai cumsecade, lucrând cu râvnă şi-au putut înjgheba câte o gospodărioară. Au început să umble mai îngrijiţi, mai curaţi şi mai bine îmbrăcaţi de nu se mai cunoştea că ar fi chiar ţigani. Au fost cazuri când s-au căsătorit cu fete din sat, mai sărace. Urmaşii acestora aproape că nu se cunoştea că se trag din ţigani. În ultima vreme, nu mai erau ţigani în sat şi nu mai sunt nici acum. Unii au plecat, alţii au murit iar câţiva au fost asimilaţi. Trebuie să mai adaug că unii dintre ţigani au fost muzicanţi buni(viorişti).

Între cele două războaie mondiale, fierarii satului erau poleci şi li se zicea covali. Printre aceştia au fost Alexandru Paşchevici şi fraţii lui. La aceştia au învăţat meseria de fierar câţiva băieţi din sat : Procopie Onofriciuc a lui Nica, Alexie Melniciuc, Ioan Miloşinschi, acesta din urmă de origine polon, dar devenit român.

Cea mai mare parte din populaţia satului se află în centru, răspândită pe cele două văi, a Clipănei şi a Gropanei. Aceste două văi sunt despărţite de o spinare de deal, numit dealul bisericii pentru că sus, pe acest deal , la capătul lui dinspre apus, se află biserica, una dintre cele mai mari şi mai interesante biserici de lemn din Bucovina.

Este construită prin anii 1828-1829 şi a fost declarată monument istoric.Această spinare de deal porneşte din partea de apus a satului, din dealul

Şpachiului şi continuă spre răsărit până în părăul Borodaci. La biserică, are cea

48


mai mare înălţime şi cu cât înaintează spre răsărit, spinarea se lăţeşte şi pierde din înălţime, până dispare cu cît înaintează spre răsărit, până în părăul amintit mai sus. Pe acest deal, a fost adusă din Cozmin bisericuţa cea veche. Tot aici a fost şi primul cimitir al satului, situat în partea de răsărit a bisericii de acum, peste tolocuţă. Când acest cimitir s-a umplut, volocenii au deschis alt cimitir spre apus de biserică, mai exact, spre chindie, în dealul Şpachiului. Acestui cimitir i-au zis, ”Cimitirul cel nou”. Era un loc frumos şi foarte potrivit pentru acest scop. Dar anii trec şi odată cu ei sporeşte şi nu-mărul morţilor. A venit vremea să se învechească şi cimitirul cel nou, aşa că şi acesta a trebuit să fie închis şi să se deschidă al treilea cimitir, mai la răsărit de primul, considerat cel mai vechi din sat.

Voloca are o populaţie destul de numeroasă care a crescut cu trecerea timpului

Pe la începutul secolului XX, satul avea cam 1250 de gospodării. Când populaţia din centru s-a îndesit, mulţi voloceni şi-au întemeiat gospodării în cătunul Hruşăuţi şi apoi în Horodiştea, ambele situate în partea de răsărit a satului; ultimul ceva mai spre amiază.

În amintirile sale, Ion Salahor apreciază că în Hruşăuţi se aflau, mai de mult, cam 250 de gospodării, iar în Horodiştea cam 200 de gospodării. Aceste coturi erau cam izolate şi departe de sat şi nu aveau şcoală şi biserică. Cam prin 1930, sau ceva mai târziu, şcoală s-a făcut în Hruşăuţi şi este şi acum, dar biserică nu s-a mai făcut din cauza evenimentelor care au urmat după 1940. În proiect, era prevăzut să se facă şi biserică şi se pare că i s-au pus şi fundaţiile, dar aşa a rămas până în zilele noastre. Ocupaţia sovietică a schimbat total situaţia de acolo.

Potrivit datelor din anuarul mitropoliei Bucovinei pe anul 1937, în Voloca se aflau atunci 1132 de familii cu 4263 suflete.

În anul 1943, populaţia Volocii număra 1345 de familii, dar numai cu 3940 de suflete, după cum susţine Nicolai Manoilă.

Am afirmat în altă parte că în sat trăiau câteva familii mai înstărite cu pământ mai mult şi bun. Dintre aceşti gospodari fruntaşi, cei mai mulţi se aflau pe valea Clipănei. Ei constituiau fruntea satului, cu gospodăriile cele mai arătoase şi mai pline. Tot din rândul acestor gospodari se alegeau şi primarii satului. De altfel, gospodari buni şi avuţi erau şi pe valea Gropanei, dar nu aşa mulţi. La fel, primari au fost aleşi şi din rândul acestora :Toader Bojăscu, Pr. Popovici, Mitrucă a Malinţei, Nicuţă a Guţoaie şi alţii.

Pe partea Gropanei era un deal pe care oamenii noştri l-au denumit Caliceanca. Pe aici trăiau mulţi oameni săraci, cu pământ puţin şi slab. Unii aveau doar câteva prăjini de pământ şi o casă destul de sărăcuţă. Cred că acestei părţi de sat i s-a dat numele de Caliceanca de la sărăcia care domnea acolo, locul caliciei si sărăciei.

49


În general, gospodăriile din sat erau frumoase, îngrijite, cu case mari şi curate şi cu toate acareturile în bună regulă.

Nu numai oamenii, dar şi dobitoacele aveau sălaşuri bune. Volocenii construiau grajduri încăpătoare, şuri, coşteie, coteţe, standoale, fântâni şi tot ce le trebuia pentru gospodărie.

Hrana vitelor, fânul, paiele, cocenii, luţerna ori trifoiul, toate erau bine păstrate şi ferite de ploile din timpul verii şi de omătul din timpul iernii.

Ogrăzile erau mari şi bine împrejmuite cu garduri de nuiele frumos împletite pe pari de stejar. Nuiele se găseau din belşug pe răchiţile de lângă drum sau pe răchiţile din luncile părăului Derelui sau Borodaci.

Un asemenea gard, împletit cu multă măiestrie şi ultimul care l-am văzut în sat era la Ionică Salahor a lui Petruţă.

Prin 1919-1920, umblam la şcoala primară din sat şi cum treceam prin acea parte a locului, nu ştiu de ce îmi atrăgea mereu privirea. Drept că era frumos împletit, avea ţiitori din loc în loc şi pe deasupra o streaşină foarte bună. Ultima dată am văzut gardul în 1967. Dacă acel gard a fost făcut în 1912, după cum mi-a spus bătrânul I. Salahor, atunci în 1967 avea 55 de ani. Aproape că avea şi el vârsta mea. Aşa se lucra demult : frumos şi bine !

Garduri ca acele nu se mai fac în ultima vreme. Chiar şi cele care mai erau, au fost stricate cu ocazia lărgirii drumurilor şi în locul lor, oamenii îşi împrejmuiesc gospodăriile cu garduri noi cu stâlpi de beton şi scânduri.

La multe case sunt garduri vii, din arbuşti care au un aspect plăcut.Desigur, zaplazuri existau şi mai demult, făcute tot din scânduri dar cu

stâlpi de stejar. La mulţi gospodari poarta era acoperită cu draniţă şi se numea bramă.

Pe la multe case erau fântâni, unele cu cârlig, altele cu val, lanţ ori odgon şi manivelă (lirvă), iar altele cu roată. Mai erau şi fântâni care aveau cumpănă.

În anii din urmă, numărul fântânilor a sporit foarte mult şi sunt lucrate mult mai bine şi mai frumos. Înainte vreme, fântânile se căptuşeau cu scânduri ori cu piatră. Acuma sunt mai adânci, căptuşite cu rule de beton, au ghizdele lucrate din lemn, cu multă măiestrie, acoperite cu tablă şi sunt foarte bine închise. Valul cu lanţ pentru găleată se învârte pe rulmenţi cu ajutorul unei roţi de lemn lucrată şi ferecată frumos. S-au făcut fântâni chiar şi în locuri unde se credea că nu este apă. S-a constatat că şi acele fântâni au multă apă şi bună. Drept că sunt cam adânci. Un exemplu: Gheorghe Paulencu, de pe deal, de lângă Şpachiu. Neam de neamul lor au cărat apă cu spatele şi acum au apă lângă casă. Coromasla e dată la muzeu.

O însuşire aleasă a sufletului volocean se vădea şi în dragostea cu care îşi creştea şi îngrijea vitele. În acest scop, construia adăposturi bune şi călduroase pentru vite şi pe lângă aceasta, le hrănea bine.

50


Gospodarii mai înstăriţi aveau şi sicicorniţă (tocătoare) cu care tăiau paiele şi strujenii. Sicica era opărită şi i se adăuga tărâţe, uruială, sare şi uneori bostan fiert ori puţini cartofi fierţi. Nutreţul tocat era cu spor şi mâncat cu poftă de vite. Strujenii netocaţi nu puteau fi mâncaţi decât în partea de la vârf şi frunzele; restul rămânea nemâncat (ciocleje).

Hrana principală o constituiau fânul, trifoiul şi lucerna. Vara, păşteau iarbă şi numai dimineaţa, vitele căpătau o porţie de fân.

Toată viaţa voloceanul şi-o petrecea lucrându-şi pământul şi crescând câteva vite. Unii aveau vite mai multe, alţii mai puţine.

Primăvara, vara şi toamna, oamenii erau foarte ocupaţi cu lucrul la câmp şi pe lângă casă. Iarna erau mai liberi. Atunci cărau gunoiul a câmp, îşi reparau uneltele şi care se pricepeau mai meştereau câte ceva.

Cei mai nevoiaşi mergeau la pădure, la zdrub şi tăiau toată iarna lemne pentru foc sau pentru material de construcţie.

Mulţi dintre cei săraci trăiau de pe urma lucrului la pădure. O seamă se ocupau cu cărăuşia (lemne de la pădure la oraş). Printre lucrătorii la pădure se găseau şi unii care se pricepeau să facă diferite unelte pentru gospodărie: cozi de sape, de topoare, de furci, furcoaie, greble, cosii, îmblăcie, vârtelniţe, sănii, draghine (coşuri), stative, răschitoare, urzitoare şi chiar roţi şi căruţe. Mai mult, unii lucrau aşa de frumos de parcă ar fi fost artişti, nu altceva. Faptul acesta îi ajuta şi-i avantaja foarte mult pe voloceni. Toţi aveau lucruri bune, şi frumoase la casele lor. Dar nu numai atât; când mergeau la oraş ca să vândă din produsele lor şi din lucrurile meşterite de ei, totdeauna erau preferaţi celorlalţi vânzători de prin alte sate. Era cunoscut tuturor faptul că volocenii aduc pe piaţă lucruri bune şi lucrate frumos, de-ţi era mai mare dragul să le priveşti. Toţi cei interesaţi să-şi cumpere un lucru bun, îi căutau pe voloceni. Până nu-şi vindeau volocenii marfa, ceilalţi nu puteau să vândă nimic. Nimeni nu-i putea concura pe voloceni. Totdeauna ei îşi vindeau marfa mai repede decât ceilalţi vânzători din alte sate şi încă pe preţ bun.

Am susţinut mai sus că lucrurile aduse pe piaţă de voloceni erau foarte căutate şi am arătat şi motivul: erau bune, durabile şi mai ales frumos lucrate.

Ar trebui de explicat cum de volocenii lucrau aşa de bine şi frumos, şi de ce tocmai ei şi nu alţii. Răspunsul îl voi da pe baza celor constatate de-a lungul multor ani de observaţie asupra firii voloceanului. El are calităţi sufleteşti deosebite.

Luaţi în ansamblul lor, volocenii sunt oameni harnici şi iubitori de frumos. Indiferent în ce ramură lucrează, ei pun mult suflet în lucrul lor. Lucrează cu atenţie şi multă migală, străduindu-se ca din mâna lor să iasă ceva bun, trainic şi frumos. De felul lor, sunt şi oameni cinstiţi, din care cauză lucrează bine, oricând şi pentru oricine. Nu fac lucru de mântuială. Nu păcălesc pe nimeni, şi aceia care cumpără lucruri de la ei nu se înşeală niciodată. Aşa le-a

51


mers vestea de lucrători cinstiţi şi în felul acesta şi-au asigurat un nume bun. Când se apucă să lucreze ceva, ori să meşterească un obiect mai de seamă, totdeauna chibzuieşte mult, îşi face socoteala cum trebuie să iasă lucrul, ca să nu strice materialul. Pe mulţi dintre ei i-am văzut lucrând şi am observat atenţia, migala şi dragostea cu care lucrau. Încă ceva: în timp ce lucrau, ei cântau vreun cântec ori fluierau vreo melodie. Obiceiul lor era de a-şi însoţi lucrul cu cântare. Fiinţa lor părea că se contopeşte în unele momente cu lucrul din mâna lor. Cel mai neînsemnat obiect trebuia să iasă frumos: netezit, lustruit, cu desene făcute cu sârmă înroşită în foc (juvală) sau încrustat cu cuţitaşul.

Când, în sfârşit, lucrul era gata, meşterul îl mai privea, pe-o parte şi pe alta, îl admira şi-l mângâia cu privirea şi cu mâna, de parcă ar fi fost o fiinţă vie, dragă lui. Respira uşurat şi mulţumit, apoi îl punea deoparte. Acum lucrul era gata şi meşterul simţea bucuria lucrului împlinit şi făcut după dorinţa inimii sale. Fără să-şi dea seama, el era un creator de artă, ce-i drept modest şi anonim dar totuşi un artist.

Când era vorba de construit case, tot volocenii erau aceia care se pricepeau în cel mai înalt grad să facă treaba aceasta. Se ştia şi în satele vecine că numai în Voloca se puteau găsi cei mai buni meşteri la clăditul caselor sau la drăniţitul lor. În acelaşi sens se pronunţă şi consăteanul nostru Ioan Salahor, că nimeni nu drăniţea mai bine şi mai frumos decât meşterii din satul nostru, care erau foarte căutaţi de oamenii de prin satele vecine, şi de prin alte locuri mai îndepărtate.

Pentru a ilustra mai bine trăsăturile fireşti ale voloceanului, este nevoie să arătăm dragostea de muncă şi de creaţie şi a femeii volocene. De la început se poate afirma că, şi femeia din Voloca a fost la înălţimea bărbatului ei, şi nu odată poate că l-a întrecut în fineţe şi gingăşie. Oricum, dacă este vorba de artă, femeia n-a fost cu nimic mai prejos decât bărbatul ei. Au fost cazuri când ambii soţi au lucrat cu multă măiestrie tot ce le-a trebuit în casa lor. Convieţuind într-o armonie perfectă şi-au construit şi apoi şi-au îmbrăcat casa numai cu lucruri făcute de mâna lor. Bărbatul, îndrăgostit de muncă, dar şi de soţia lui şi totodată inspirat de ea, a lucrat totul de dragul soţiei. La rândul ei, soţia s-a străduit să-i dăruiască bărbatului iubit toate bucuriile şi satisfacţiile, împodobind interiorul casei cu lucruri făcute de mâna ei, de-o frumuseţe cu adevărat artistică. Dar ea nu s-a mărginit numai la atâta; l-a îmbrăcat şi pe bărbat frumos şi pe copii, având grijă să se gătească şi pe sine casă placă soţului, dar şi la lume.

Zestrea unei mirese ori a unei neveste cuprindea multe lucruri de adevărată artă. Gospodina mai avea grijă să-l ajute pe soţ şi la întreţinerea familiei precum şi la cheltuielile gospodăreşti, vânzând o parte din lucrurile produse de ea.

În târg, pe piaţă, pânza cea mai bine albită, cămăşile cu altiţe cele mai frumoase, traistele şi catrinţele cele mai mândre precum şi brâele ori frânghiile

52


alese cu florile şi modelele mai plăcute, se găseau numai la femeile din Voloca. Tot ele aduceau de vânzare sumane negre ori albe, din pănura cea mai bună. Repet, pânză de in şi de fuior, ţesută atât de bine şi de frumos albită ca la noi, nu se găsea la femeile din alte sate. Era de o calitate excepţională şi se vindea totdeauna cu un preţ bun. Măsurătoarea la vânzare se făcea cu cotul mâinii.

Scorţarele şi lăicerele din Voloca îşi aveau faima lor renumită, fiind foarte plăcute la vedere, prin modelele lor interesante. De aceea erau mult mai căutate pe piaţă, însă se găseau mai rar de vânzare.

În timpurile mai vechi, lâna pentru scorţare se fărbuia (colora) cu culori pregătite din diferite plante, flori sau coji de arbori. Aceste culori naturale erau foarte durabile. Mi-a fost dat să văd un covor din acelea care avea peste 100 de ani.

Femeile mai ţeseau ţoluri de lână sau de cânepă, saci, apoi ştergare şi minişterguri, toate folositoare în gospodărie sau bune de vânzare. În toate aceste lucruri femeia voloceană îşi arăta priceperea, vrednicia, hărnicia şi dragostea de frumos. Alături de bărbatul ei muncea cu râvnă să dea şi dânsa lucruri bune şi frumoase. Tot în Voloca erau unele femei mai bătrâne care coseau cămăşi, frumoase, iar altele ştiau să închistrească (încondeieze) ouă cu o măiestrie de neegalat. Dar în ce nu se pricepea femeia voloceană? În toate era meşteră şi pricepută. De aceea mulţi cuciureni, corovieni, ciahoreni şi feciori din alte sate veneau în Voloca să-şi caute fete să se căsătorească cu ele. Nu-i vorbă erau şi frumoase! Înainte de a încheia acest capitol, trebuie să mai adaug că în Voloca se găseau şi muzicanţi foarte buni, de elită am putea spune. Când se făceau hramuri sau nunţi, în satele vecine, oamenii de acolo angajau scripcari şi ţâmbalari din Voloca. Amintim pe câţiva scripcari: Nistor a lui Andrieş, apoi tatăl său, un altul a fost Ionică a lui Todirică Rahovei , apoi feciorul său Nistor a lui Ionică Todirică, Petrea Ţiganul, Cocea Ion şi alţii. Tot în Voloca erau şi sumănari foarte buni. De asemeni, opincarii cei mai căutaţi tot la noi în sat se găseau. Vestit la vremea sa, până la primul război mondial a fost Matrucă a Ţâmbalarului. Feciorii săi Nicolai şi Toader i-au continuat meseria cu aceeaşi pricepere şi acelaşi talent. Pe aceşti doi meşteri din urmă, i-am cunoscut bine fiind vecini cu mine. Adeseori îi priveam cum îngruzeau ei opincile; atâta chiteau şi le suceau în mână şi le lucrau cu atâta măiestrie încât ieşeau ca nişte bijuterii. Aveau o formă şi o simetrie perfectă. Ţi-era mai mare dragul să le priveşti. Puteau face opinci cu un creţ, dar şi cu doi creţi. Acestea din urmă erau mai de preţ. Nu am văzut opinci mai frumos îngruzite decât cele ieşite din mâna lor. Într-adevăr, nu mi-a fost dat să văd asemenea lucru nici pe la muzee şi nici pe scenele teatrelor cu ocazia serbărilor populare, date de solişti vocali sau dansatori.

Volocenii erau buni nu numai la lucru, dar şi la cântat şi jucat. Omul isteţ la toate-i priceput. Ştiau să cânte din fluier, fluieraş, drâmbă, frunză, telincă, din

53


surlă, din trompetă, în afară de scripcă şi ţimbale. În vechime, au fost în Voloca şi buni cimpoieri. Cu mulţi ani în urmă, cimpoiul a dispărut din sat. Unii erau înzestraţi cu glas plăcut, ştiind să cânte doine sau cântece bătrâneşti. Cât despre jocuri trebuie iarăşi să susţin că tot la noi în sat erau cele mai multe, mai felurite şi mai frumoase, după cum şi feciorii erau chipeşi, înalţi şi voinici ca nişte brazi, alături de fetele volocene atât de mândre, oacheşe şi drăgăstoase. Multe lucruri interesante ar mai fi încă de scris despre satul Voloca. Le lăsăm pentru alte capitole care vor urma.

Unii cititori s-ar putea să mă învinuiască afirmând că am fost prea subiectiv în aprecieri şi prea darnic în laude, faţă de voloceni, consătenii mei. Este drept că, dacă această lucrare ar fi fost făcută de un străin, ea n-ar fi fost atât de bogată un aprecieri atât de calde. Cel străin de cauză este mai reţinut mai obiectiv şi mai rece. În acest caz i-ar fi lipsit lucrării tocmai căldura de care ea are nevoie. În măsura în care am fost în unele situaţii prea subiectiv, rog să mi se treacă această abatere pentru că n-am depăşit limitele ce se impun. De bună seamă că nu toţi volocenii sunt atât de buni sau de vrednici, numai unul şi unul. Nici toate femeile şi fetele din sat nu sunt gospodine de mâna întâi.

Este cunoscut proverbul că : “pădure fără uscături nu există”. Un adevăr vreau însă să-l scot în relief : marea majoritate a volocenilor sunt oameni cumsecade, de omenie, harnici şi înzestraţi cu însuşiri deosebite; cu adevărat oameni de valoare.

Am vrut să scot în evidenţă tot ce am văzut şi ce am găsit la ei nobil, plăcut, demn şi interesant. Marea majoritate dă tonul şi de ea m-am ocupat. Cât despre ceilalţi, mai puţin la număr, încă nu am avut timp să scriu. De va fi necesar voi face şi aceasta. De altfel câteva scăderi dăunătoare le-am criticat, cu toată asprimea în alt capitol. Aceasta, pentru că mi s-au părut din cale afară de primejdioase. Răul nu trebuie ocolit sau ascuns, ci combătut şi îndreptat dacă este cu putinţă.

Cele scrise în acest capitol se referă la Voloca şi la oamenii de altădată.Satul este arătat în plina lui evoluţie şi povestea lui se întinde cam până în

preajma celui de-al doilea război mondial. În linii mari, povestea se desfăşoară deci până la finea primei jumătăţi a veacului XX. După cel de-al doilea război mondial, Voloca dimpreună cu partea de nord a Bucovinei a trecut sub ocupaţie sovietică şi situaţia este cu totul alta. Ea nu diferă cu mai mult de situaţia de la noi din ţară, având acelaşi regim politic dar totuşi are anumite particularităţi care vor fi arătate în altă parte.

Încheind acest capitol, se poate afirma că Voloca se află şi acum în plin progres.

1.9 Locuitorii satului Voloca. În 1774 Voloca moşie a mănăstirii Putna

54


La acea dată, în sat erau 53 de case cu 49 de birnici. Iată numele lor:1.Onofrei, dulgher2.Pătraş sin Toader3.Onofrei, rusul4.Anton zet Mariuţei5.Nicolae sin Ostafi6.Ion Pavliuc7.Andrieş, scripcar8.Matei Pavliuc9.Vasile sin Pavliuc10.Gheorghe Tocar11.Vasile sin ego (Tocar)12.Ion sin Ursul13.Ursul Tocar14.Vasile Buză15.Ion sin Gheorghiţă16.Nichita Mitian17.Nicolai sin ego (Mitian)18.Hlopina19.Ştefan, bejenar20.Toader sin Vasile21.Ilaş brat ego22.Costandin zet Simion23.Vasile zet Nechitei24.Antohi Hubar25.Ion, rotar26.Ursul sin Lupaşco27.Andronic Mănăilă28.Grigoraş sin Lupaşco29.Enache sin Onul30.Nicolae sin Lupaşco31.Andrieş Panteleiciuc32.Toader sin Panteleiciuc33.Andrieş, nepotul lui34.Andrieş sin Lupaşco35.Ion zet Andrieş36.Ion sin Mihail37.Simion sin Lupaşco38.Andrei sin Simion39.Andrieş sin Onofrei40.Onofrei sin Lupaşco

55


41.Ion sin Matei42.Matei43.Vasile sin ego44.Andrieş, butnar45.Ivan, rus46.Maxim, vătăman47.Ivancu, rus48.Vasile, dulgher49.Simion Holovaci

Pe lângă cei notaţi mai sus, în sat mai erau:un preot, Popa Nicolaeun dascăl, Toaderun scutelnic, Ion (scutelnicul popii) un jidov, Leiba sin David (orândar).

Situaţia de mai sus îşi are temeiul în Recensământul populaţiei Moldovei din anii 1772-1773 şi 1774. ( sin = fiu; zet =ginere; sin ego =fiul lui; brat ego =fratele lui; bejenar =fugar, emigrant; vătăman =agent fiscal, strângător de dări ;scutelnic =scutit de bir în schimbul unei prestaţii faţă de stăpânii de moşie sau faţă de funcţionari).

Multe din numele de familie întâlnite în tabelul de mai sus dăinuiesc şi astăzi. La noi în sat sunt: Gheorghiţă, Tocar, Lupaşco, Mănăilă, Holovaci, Hlopina, Mitian, Nichita, Ostafie, Pătraş, Andrieş şi alţii.

1.10 Gospodăria comunală de-a lungul vremii

Încă din vremi îndepărtate, satul era condus de un vornic sau primar. El era şeful suprem al comunei şi avea puteri foarte largi. Toată gospodăria comunei era în sarcina sa.

Cu timpul, înmulţindu-se atribuţiile vornicului şi neputând face faţă la toate, s-a mai înfiinţat funcţia de baivornic sau ajutor de primar. În treburile obşteşti mai importante, vornicul era ajutat de un consiliu comunal. Consilierii era nişte sfetnici cu care se sfătuia şi hotăra ce trebuia de făcut.

Atât vornicul cât şi consilierii erau aleşi de către sătenii majori. În timpurile mai vechi, majoratul se acorda la 24 de ani.

După 1923, majoratul s-a acordat la vârsta de 21 de ani. Femeile nu participau la alegeri, ele neavând drept de vot.

Vornicul purta pecetea la el, în pungă, la curea. Dacă nu ştia să se iscălească, se folosea de parafă sau punea degetul. Cât despre consilieri şi săteni,

56


ei nu ştiau carte şi deci nu ştiau nici să se semneze, deoarece în timpurile vechi nu era şcoală în sat.

Ştiinţa de carte a pătruns mai târziu în rândul sătenilor şi pe încetul, cam după jumătatea secolului XIX. Totuşi, în sat existau încă mulţi neştiutori de carte şi pe la începutul sec. XX.

În ce priveşte scriptele, vornicul era ajutat de un secretar comunal, numit şi pisăr. Acesta trebuia să cunoască, măcar a scrie şi a citi.

În primele timpuri, când în sat nu se găseau ştiutori de carte, poate că această funcţie o îndeplinea dascălul. Mai târziu, când problemele comunale au sporit şi era nevoie de ştiutori mai buni, aceştia au fost aduşi de la oraş. Astfel s-a întâmplat de au fost aduşi evrei care să îndeplinească această funcţie. Cu timpul ei s-au aşezat în sat definitiv.

Pe lângă primărie, mai erau numiţi şi juraţi care aveau grijă de curăţenie şi la nevoie de încălzirea localului şi mai aveau misiunea de a merge prin sat să cheme pe săteni la canţalarie pentru diferite motive şi pricini. Juraţii îl însoţeau pe vornic prin sat, ei băteau toba la răspântii de drumuri ca să aducă la cunoştiinţă sătenilor anumite ordine sau ştiri trimise de la domnie sau împărăţie.

De asemeni, ei însoţeau pe perceptori şi agenţii fiscali la strângerea birurilor. Mai umblau prin sat cu sacfesterul şi luau fantie de la oamenii care nu-şi plăteau dările, ori nu trimiteau copii la şcoală. Ei făntuiau (luau zălog) diferite obiecte casnice, mai ales îmbrăcăminte şi aşternut.

Cu paza satului, erau însărcinaţi străjerii. Adeseori, în decursul nopţii, patrulau prin sat, fie singuri, fie însoţiţi de vornic. Erau obligaţi să anunţe şi să semnalizeze orice primejdie, vreun incendiu sau vreo bandă de răufăcători.

Străjeri se mai aflau şi la biserică, în fiecare noapte câte doi, având grijă s-o păzească de hoţi, ori să dea alarma în caz de incendiu.

De mult, se întâmpla că umblau bande de hoţi şi jefuiau bisericile. Străjerii se recrutau din rândul sătenilor; nu erau plătiţi şi se schimbau în fiecare noapte. Toţi bărbaţii maturi şi în puteri din sat erau obligaţi să facă de strajă la biserică. Pentru caz de ploaie sau ninsoare, aveau un adăpost lângă poarta bisericii (o colibă). Alarma o dădeau cu ajutorul clopotelor.

Cu paza câmpului erau însărcinaţi jitarii, care patrulau printre ogoare şi păzeau să nu se fure holdele sau să nu facă vitele vreo pagubă. La poarta ţarinii era un post de pază în care se afla un jitar, având îndatorirea să observe cine intră sau iese din ţarină şi ce are în căruţă sau asupra sa. De asemeni jitarul avea grijă să închidă şi să deschidă poarta ţarinii. Denumirea de poarta ţarinii se mai păstra până şi în anii din urmă, pentru locurile unde se intra şi se ieşea din câmp. O astfel de poartă a fost şi la capătul ţurcilor de către sat, lângă Ratuş.

Lângă biserică se afla truparnia, în care erau depuşi morţii găsiţi, înnecaţi ori asasinaţi, pentru a li se face autopsia.

57


În vechime vornicul era nu numai gospodarul comunei ci şi judecător, având putere să judece şi să dea hotărâri. Aşadar, vornicul avea o competenţă foarte largă

Ca semn al puterii, vornicul purta şi o cârjă bună, pe care adeseori o folosea la împărţirea dreptăţii. Nimănui nu-i trecea prin gând să se plângă cuiva sau să reclame la vreo instanţă superioară. Împricinaţii erau chemaţi în sat la canţalarie cu ajutorul juraţilor. De obicei, reclamatul îl scotea în sat pe pârât. A scoate în sat înseamnă a reclama pe cineva la judecată în faţa vornicului. Acest obicei se păstra şi la începutul secolului XX, chiar şi după primul război mondial, până în 1940 şi apoi între 1941-1944.

Cu ajutorul consilierilor şi al secretarului comunal, primarul rezolva toate problemele ce priveau administraţia comunală, ca: reparaţii sau construcţii de şcoli, de biserici şi de alte clădiri de interes obştesc; întreţinerea drumurilor, prunduirea lor şi repararea sau construirea podurilor; organizarea pazei pe întreg teritoriul comunei; alinierea drumurilor şi săparea şanţurilor; arendarea locurilor de păşunat sau a terenurilor de semănat; vânzarea bunurilor imobile disponibile (terenuri); asigurarea ordinii şi liniştii în sat; rezolvarea corespondenţei cu autorităţile superioare; păstrarea avutului obştesc; încasarea impozitelor şi taxelor comunale; eliberarea de certificate şi dovezi la săteni; angajarea de personal pentru nevoile comunei; etc.

Dintre vornicii care au fost cândva în comuna Voloca, arătăm numele acelor pe care îi cunoaştem: Bojescu Toader, Hlopina Procopie, Onofreiciuc Nicolai ( a Guţoaie), Paulencu Toader, Penteleiciuc Dumitru (a Malinţei), Dubinschi Gheorghe, Gorda Nicolae, Paulencu Nicolai a lui Ilie, Penteleiciuc Toader a lui Vasile, Popovici Procopie, Guraliuc Simion.

Notăm mai jos şi numele unor secretari comunali: Hotinceanu, Buzdugan, Paulencu Vasile, Tocari Toader. Dintre aceştia, unii au funcţionat şi în calitate de notari comunali, deşi nu aveau studiile necesare. Singurul notar cu studii universitare a fost Nichiforel Ion.

În Voloca au mai fost secretari comunali un evreu numit Duvit sau David până în primul război mondial, iar mai târziu a fost numit secretar un alt evreu Burah Reiner, care a săvârşit grave nereguli.

Sediul primăriei vechi era pe o tolocuţă, de pe valea Clipănei, lângă drumul principal care ducea spre Derelui, spre Cozmin şi apoi la Cernăuţi. După câte mi-aduc aminte, avea două încăperi: una mai mare, în care se ţineau şedinţele şi lucra secretarul, şi alta mai mică, unde îşi avea birou primarul. În spate, spre miază-noapte, era şi o cămăruţă mai mică, întunecoasă, care servea de arest. În vechime, primarul mai băga pe câte unii care greşeau şi la arest pentru o dobă, două sau trei. O dobă dura 24 de ceasuri.

Alegerea vornicului se făcea cam în felul următor: într-o zi de duminecă ori sărbătoare, oamenii din sat se adunau la comună (canţalarie). Dintre ei se

58


alegeau câţiva oameni mai bătrâni şi buni gospodari, cam din fiecare colţ al satului câte unul, şi aceştia se sfătuiau între ei cam cine ar fi bun să fie propus de vornic. După ce cădeau la învoială, ieşeau în pragul canţalariei şi de acolo cu glas tare, întrebau mulţimea adunată din faţa primăriei dacă cutare gospodar este bun de vornic. Dacă era pe placul oamenilor şi inspira încredere, ei strigau că este bun, exclamând de trei ori “URA” şi ridicau pălăriile sau căciulile în sus.

Dacă acesta nu era pe placul mulţimii, atunci se propunea un alt gospodar, care era ales cu aceeaşi procedură, adică prin aclamaţie.

În ce priveşte comunicările şi anunţurile publice, primarul se folosea de un străjer care umbla prin sat şi striga pe la răspântii ca să se adune oameni, spre a li se face cunoscute anumite dispoziţii sau ordine. Cu strigatul pe la răspântii nu se obţineau rezultate prea bune, pentru că vocea străjerului era auzită de puţini. În această situaţie se întâmpla că unii din oameni nu puteau lua cunoştinţă despre acele comunicări. De aceea, unul mai dezgheţat a venit cu propunerea ca să i se dea străjerului o tobă în care să bată pe la crucile drumurilor, la horă, prin coturi, unde erau casele dese şi în felul acesta oamenii se vor aduna, şi străjerul le va putea comunica dispoziţiile şi hotărârile primarului. Acestea erau mai mult anunţuri şi convocări spuse de străjer în rezumat. După ce termina cu anunţul pleca într-un alt loc şi iarăşi bătea toba ca să adune oamenii. Aşa cutreiera străjerul tot satul cu toba în spate. Oamenii care auzeau cele spuse de străjeri le transmiteau şi ei la alţii.

După ce ştiinţa de carte s-a răspândit în rândul sătenilor, s-au folosit anunţurile scrise şi afişate la primărie, la şcoală, la biserică, la cooperativă, pe la societăţile culturale sau în alte locuri unde se adunau oameni. Dispoziţiile date de primărie şi afişate în anumite locuri se refereau la gospodăria comunală, reparaţii de drumuri, construcţii de poduri sau convocări la şedinţă.

Cu ocazia anunţurilor şi comunicărilor urgente şi de mare importanţă, se folosea un procedeu cu totul deosebit; se trăgeau clopotele. Aşa s-a întâmplat în anul 1914, când a început primul război mondial.

Acest procedeu mai era îngăduit şi în caz de incendii mari, când se aprindeau mai multe case, ori era în primejdie biserica. De asemeni, acest procedeu mai era folosit în caz de calamităţi. În cazuri obişnuite nu se folosea acest procedeu.

În zilele noastre, o cale rapidă de anunţare a publicului o constituie radioul şi televiziunea. Cu ajutorul staţiilor de radioficare, al presei locale şi centrale şi al afişajului public se pot difuza diferite hotărâri, decizii şi comunicări urgente.

1.11 Graiul volocean şi influenţele pe care le-a suferit în diferite epoci

59


Limba voloceană se trage din vechea limbă moldovenească ce se vorbea în ţara de sus (nordul Moldovei) încă din cele mai vechi timpuri. Este cunoscut faptul că limba moldovenească (românească) s-a format odată cu poporul român şi are la baza ei limba dacă şi cea romană sau latină; este deci o limbă romanică.

Elementul dac aproape a dispărut sau este prea puţin cunoscut, dar elementul latin este foarte bogat în limba română şi se poate constata foarte uşor existenţa lui.

Dăm mai jos câteva cuvinte latine care se păstrează şi în limba română: parentes = părinţi, frater =frate, soror =soră, nepotes = nepoţi, socer = socru, gener =ginere, filius =fiu, filia =fica, cognatus = cumnat, vacca = vacă, ovis =oaie, canis = câine, lactis = lapte, fructus = fruct, arare = a ara, seminare = a semăna, colligere = a culege, homo =om, lupus = lup, leo = leu, lepus, leporis =iepure, barba = barbă, caput = cap, dens, dentis = dinte, facies = faţă, frons, frontis = frunte, pectus = piept, mensa = masă, farina = făină.

Limbă moldovenească ( românească) s-a format şi s-a dezvoltat timp de multe secole până a ajunge la gradul de perfecţiune de acum. În acest timp, ea a suferit influenţe din afară pentru că poporul nostru a venit În contact cu diferite alte neamuri.

Partea de miază-noapte a Moldovei, numită şi ţara de sus, a fost răpită de Austria în 1775 şi a căpătat numele de Bucovina. În această parte se află şi satul Voloca, al cărui grai era cel moldovean, ce se vorbea în acea parte a ţării. Treptat, în cursul timpului, graiul volocean s-a diferenţiat de cel moldovenesc, datorită influenţelor pe care le-a suferit în decursul istoriei. Cine citeşte cronicele vechi moldoveneşti îşi poate da uşor seama de asemănarea dintre graiul volocean şi graiul moldovean din trecut.

În ce priveşte influenţele pe care le-a suferit, voi încerca să le arăt pe rând, aşa cum s-au produs ele. Înainte de toate, limba moldovenească (românească) a fost influenţată chiar în perioada ei de formare de limba slavonă. Deci chiar în graiul moldovenesc se găsesc cuvinte slave încă de la început şi acestea se găsesc şi în graiul volocean.

Influenţa slavă a pătruns şi mai târziu prin biserică şi administraţia de stat, apoi prin cărţile tipărite, prin predici şi rugăciuni. Pe cale administrativă, influenţa s-a răspândit prin cărturarii şi slujbaşii domneşti.

Exemple de cuvinte slave din limba română. blagoviştenie, cazanie, culişer, masleancă, praznic, precistanie, pravilă, pridvor, stareţ, pranic, utrenie, vecernie, vornic, coneţ-sfârşit şi altele.

Această situaţie a dăinuit până în preajma anului 1775, când partea de nord a Moldovei a fost incorporată de statul austriac.

Odată cu alipirea la Austria se face simţită o nouă influenţă asupra graiului din Bucovina, după cum avea să se numească acea partea din Moldova, după anexarea ei la Austria.

60


Implicit şi graiul volocean va fi influenţat şi împestriţat cu multe cuvinte de origine germană, care-şi vor face intrarea în limbă pe cale administrativă, prin şcoală, prin armată şi mai ales prin cărţile tipărite şi răspândite.

Pe cale administrativă s-a făcut simţită influenţa germană datorită faptului că limba oficială de stat era cea germană. Toţi funcţionarii trebuiau să cunoască şi să vorbească limba germană. Actele se redactau în limba germană.

Toate documentele, denumirile şi termenii tehnici se scriau în limba germană. Învăţământul era public şi în toate şcolile s-a introdus, în mod obligatoriu limba germană. Toţi învăţătorii trebuiau să cunoască limba germană. Elevii din şcolile primare (elementare) învăţau limba germană.

Datorită acestei căi de pătrundere a limbii germane, limba moldovenească din Bucovina şi implicit cea din Voloca, au suferit o influenţă foarte puternică cu urmări adânci.

Pentru comparaţie voi da un fragment de limbă vorbită până în 1775 şi un alt fragment după alipirea Bucovinei la Austria. Vor urma şi alte fragmente, din alte epoci, cu alte influenţe.

Deocamdată, dau mai jos câteva exemple de cuvinte nemţeşti intrate în graiul volocean :vachmaistru, fraiter, ţugsfir, jiţârcă, ştreh, ştrof, ţug, banhof, gherichthof, ştairamt, musai, obăler, a mildui (a raporta), ferşlus, decunc, proşpont, bizât, bizitştirung, ţuric, a puţui, şuvix, ţâmbră, a hacui, grundbuch, şparcasie, a şpănui, farbă, şină, halbă, stofă, cartofi, şniţel.

Numărul mare de cuvinte germane din limbă arată cît de puternică a fost această influenţă care a durat până la sfârşitul primului război mondial. Ea a încetat după Unirea din 1918, dar cuvintele introduse au continuat să rămână încă multă vreme până ce treptat au fost scoase şi înlocuite cu cuvinte româneşti. Totuşi, unele au mai rămas şi se păstrează şi acum.

Paralel cu influenţa germană în graiul volocean s-au mai făcut simţite şi alte influenţe cum ar fi cea ucraineană sau poloneză prin cuvintele luate din contactul cu oameni satele vecine sau prin polecii stabiliţi la noi în sat, dar, această influenţă a fost neînsemnată în comparaţie cu cea germană.

După ce s-a făcut Unirea, limba voloceană a resimţit puternic influenţa limbii române, care a devenit limbă oficială de stat.

Influenţa aceasta s-a produs de asemeni, pe cale administrativă, prin şcoală şi prin armată. De acuma se vorbea peste tot româneşte. Funcţionarilor neromâni din toate serviciile li s-a cerut să înveţe limba română. Limba germană a fost scoasă din şcolile primare, ea rămânând ca obiect de studiu în liceu alături de alte limbi străine.

În armată, se vorbea numai româneşte şi instrucţia militară se făcea tot în limba românească. Astfel, într-un interval de timp relativ scurt, cuvintele germane au fost scoase din vocabular şi înlocuite prin cuvinte româneşti. Procesul acesta de curăţire a limbii noastre din Bucovina şi respectiv din

61


Voloca, s-a produs între anii 1920-1930. Funcţionarii statului au trebuit să înveţe limba română, actele se redactau în limba română, prin localuri se vorbea româneşte şi în armată la fel. Datorită procesului de curăţire a limbii de elemente străine, ea a luat înfăţişarea limbii române care se vorbea pe tot teritoriul ţării. La aceasta au contribuit şi ziarele şi cărţile care se publicau în româneşte.

Între anii 1930-1940 procesul de purificare al limbii române a fost dus până la desăvârşire. De acum limba ce se vorbea în Voloca sau mai bine zis graiul volocenilor era foarte apropiat de al celorlalţi români, de limba românească adevărată care era înţeleasă pe tot teritoriul României.

După cel de-al doilea război mondial, situaţia s-a schimbat din nou şi graiul din Voloca s-a resimţit puternic influenţat , de această dată de limba rusă şi mai puţin de limba ucraineană. Cine merge acuma în sat, mă refer la volocenii din România, aceştia pot uşor observa că graiul volocenilor s-a schimbat mult şi s-a împestriţat cu vorbe ruseşti. Mai ales tineretul foloseşte un vocabular amestecat cu multe cuvinte şi chiar expresii întregi luate din limba rusă.

Influenţa rusească de acuma este cu mult mai puternică decât cea germană de odinioară. Şi ea pătrunde pe cale administrativă, prin şcoală, prin armată, prin lucrătorii de la fabrici, unde sunt angajaţi şi mulţi voloceni, prin publicaţii, ziare şi cărţi ruseşti, prin radio şi televiziune, etc. În orice local, birou, gară, spital, în troleibuz sau în piaţă, se vorbeşte numai ruseşte sau ucraineşte aşa că voloceanul este obligat să înveţe limba statului care se vorbeşte pretutindeni în dauna limbii române. Influenţa rusească de acuma este mai puternică fiind organizată şi susţinută cu scop voit de a-i înstrăina pe români şi a-i determina sa părăsească limba românească. De altfel lor nici nu li se spune români, ci moldoveni. La şcoală se vorbeşte ruseşte, la armată la fel, la fabrică de asemeni ruseşte, şi oriunde ai merge şi încotro te-ai întoarce, se vorbeşte numai ruseşte. Cine nu cunoaşte limba rusă, trebuie să-şi ia tălmaci, altfel nu poate face nimic.

Numai acasă şi prin sat se aude graiul volocean, dar nici acesta nu e aşa de frumos şi de curat ca altădată. Când iese din sat şi merge la oraş, voloceanul trebuie să folosească limba rusă sau ucraineană. Această situaţie are o covârşitoare influenţă asupra graiului său.

Graiul volocean mai cuprinde şi unele cuvinte de origine maghiară. Aceste cuvinte au pătruns în graiul volocean prin maramureşenii care au venit şi s-au stabilit în sat, amestecându-se cu locuitorii de baştină. Această influenţăeste mai veche, dar cu războiul (este vorba de primul război mondial) mulţi bucovineni au făcut armata prin Ardeal, prin Ungaria sau prin unităţi militare ungureşti, învăţând cu această ocazie câteva cuvinte ungureşti şi în felul acesta s-au introdus unele cuvinte ungureşti în graiul volocean. În general, influenţa maghiară asupra limbii vorbite în sat a fost de mică importanţă şi a fost prea puţin simţită, măcar că, în timpul războiului, au staţionat în sat şi trupe

62


maghiare, timp îndelungat. Cu timpul cuvintele ungureşti au ieşit aproape cu totul din folosinţă.

Ceea ce se vede clar este faptul că politicul joacă un rol foarte important în privinţa limbii dintr-un teritoriu. Acela care stăpâneşte şi guvernează teritoriul, caută să-şi impună atât autoritatea cât şi limba.

Prin aşezarea sa geografică, într-o zonă care şi-a schimbat de mai multe ori stăpânul, Voloca a fost supusă, în mai multe rânduri, la diferite influenţe, potrivit destinului ei vitreg şi sbuciumat. Procesul de astăzi şi direcţia pe care o urmează este nefavorabilă şi nu se ştie la ce sfârşit poate să ducă.

Numai viitorul va dezlega problema, pentru generaţiile ce vor veni, dar acel viitor este foarte incert.

Adaug câteva cuvinte de origine turcească: haram, sacagiu, chirigiu, paşalâc, bacşiş, basma, divan, hatâr, zeflemea, bucluc intrate în limba noastră datorită contactului îndelung pe care l-am avut cu turcii.

În continuare urmează cuvinte vechi folosite cândva în limba noastră: chizmatarnic, aşijderea, neaşezare, sobor, zarvă, grumaz, a pristăni, strâmbătate, hulă, a huli, de izvoană, jalbă, a năzui, a se burzului, a izbândi, a jăcui, hojma, fiştecare, a se bizui, megieş, sfadă, a giurui, ( a făgădui), a zădărâ, zălog, a sudui, a propozi, molcom, şarampoi, a oblici (a afla), a zări, a pojovăi, a pozvoli, ş.a. .

1.12 Hrana voloceanului. Prepararea alimentelor

În vechime, hrana voloceanului era simplă şi chiar săracă. Hrana de bază era borşul şi mămăliga. Borşul se făcea cu barabule, cu fasole, ori cu buruiene. Se acrea cu borş din putină. Rareori se dregea cu smântână sau cu vreun ou. La zile mari, se făcea un borş mai bun, numit zeamă, în care se mai puneau pe lângă barabule , togmagi (tăiţei făcuţi în casă), smântănă şi o bucată de carne. Când era, se punea vreo bucată de picior afumat. În borş şi în zeamă se mai puneau ceapă şi pătrunjel.

Mâncările simple de la început, puţine şi sărăcăcioase au evoluat şi ele cu vremea.

Totuşi încă acum 100 şi ceva de ani se tăiau foarte puţini porci în sat. Mi-a spus un bătrân Constantin Rahovei că pe la 1860-1870 dacă se tăiau în tot satul 20-25 de porci, asta era mare lucru .

Oamenii se hrăneau mai mult cu lapte şi cu produse din lapte: lapte dulce sau acru, brânză, smântână, şi din zahăr făceau sărbuşcă pe care o mâncau cu turtă sau cu mălai.

Postul era ţinut cu străşnicie. Nici la copii nu li se dădea să mănânce de frupt.

În post se mânca borş cu fasole sau cu barabule, nedres, decât înăcrit cu borş umplut din tărâţe de secară. Pe lângă borş, mai aveau pepeni muraţi şi

63


curechi murate, care se mâncau cu fasole flecuite ori cu barabule flecuite. Se mânca barabula întreagă, fiartă ori coaptă şi cu oloi de sâmburi de bostan şi cu mujdei. La mâncare contau foarte mult bureţii, vara proaspeţi, făcuţi de post cu mujdei ori cu smântână, iar iarna, bureţii uscaţi se mâncau în borş sau prăjiţi cu oloi. Dintre bureţii mai însemnaţi erau cerlencile, hribii şi pipincile. Se mâncau şi ghilecii dar numai copţi şi cu mujdei. Uneori se făcea mazăre fiartă sau borş de linte.

Înainte de a mânca mămăligă de păpuşoi, volocenii au mâncat mămăligă din păsat (mei). Mai mânca omul şi bob fiert ori copt. Se făceau şi găluşte umplute cu crupe şi cu oloi.

În postul mare, se mânca multă covaşă care avea un gust plăcut, acrişor. Nelipsite erau şi poamele uscate, iarna, pe la sărbători şi în post.

Oamenii uscau vara şi toamna, mere, pere, perje, coarne care se mâncau iarna. De asemeni, mai strângeau oamenii şi nuci pentru sărbători. Cultivau mac ca să aibă din ce face vărzare. De aici se poate vedea că hrana volocenilor era lacto-vegetariană. Carne de porc se mânca prea puţină, iar de vită nu mânca nimeni că era păcat. Numai alte naţii mâncau carne de vită. De pierea o vită, din orice motiv era îngropată. Nici săpun nu ştia nimeni să facă dintr-ânsa.

Am pomenit două mâncări despre care volocenii mai tineri poate că n-au auzit sau nu le-au mâncat : sărbuşca şi covaşa. Prima era considerată mâncare de frupt şi se făcea în câşlegi de zăr scurs de la brânza (din chişleac) care se punea la fiert şi când clocotea se punea în el făină de păpuşoi şi se amesteca. Se fierbea până căpăta forma unui cir. Avea gust acrişor, după cum era zărul mai proaspăt sau mai vechi. Se mânca cald. Covaşa avea şi ea formă de cir cu gust acrişor mult deosebit de al sărbuşcii şi se considera mâncare de post, fiindcă nu avea nici un amestec cu fruptul. Într-o borşaucă se punea făină de grâu, puţină făină de păpuşoi la care se adăuga drojdie, apoi se lăsa să dospească. Acest cir dospit se fierbea, având un gust foarte plăcut. Se mânca cu mălai copt. Sărbuşca se dădea mâncare şi la lucrători. Covaşa se făcea în postul mare, mai ales de Sfântul Toader.

Volocenii ţineau multe oi şi s-au învăţat să facă o brânză de oi foarte bună şi gustoasă. În câşlegile de toamnă se mânca multă brânză de oi. În al doilea rând, urma laptele acru făcut în putinică, încă din postul Crăciunului.

Pe lângă brânza de oi, mai strângeau brânză de vacă, tot în putină, cu sare. Din smântâna care rămânea de la dres borşul sau zeama, făceau unt cu care se ungeau pe cap, dar nu mâncau. O parte îl vindeau la oraş.

Se ţineau toate cele 4 posturi de peste an: postul mare, postul Sf. Petru, postul Sf. Marii şi postul Crăciunului. Cu toate că oamenii aveau mult de postit, ei nu se plângeau prea mult de aceasta. Mâncările erau destul de variate şi hrănitoare, chiar dacă erau de post. Chiar de ajunul Crăciunului şi al Bobotezei se făceau mâncări de post de multe feluri, care îndestulau şi plăceau la oameni:

64


găluşte de crupe de păpuşoi făcute cu frunze de curechi şi prăjite în oloi, mazăre, linte, bob, bureţi, poame, mere, perje uscate, varză călită cu oloi, castraveţi, fasole cu ulei, cartofi fierţi întregi ori flecuiţi cu oloi, grâu fiert cu zahăr, lapte din sămânţă de cânepă cu jufă, bostani dulci copţi, apoi turte coapte cu barabule ori cu bostan, mălai copt şi varzare cu mai sau cu varză.

În câşlegi, mânca de frupt numai marţi, joi, sâmbătă şi duminică. Luni, miercuri şi vineri se postea cu mâncări de post. În zilele de frupt, se mânca lapte dulce, lapte acru, brânză simplă, sărată ori brânză cu smântână, brânză de oi, uneori chişleac sau sărbuşcă. Carne de găină se mânca la mari sărbători, la botez, la nuntă şi pe la mese câteodată. Rareori zeamă cu carne de porc afumată sau răcituri.

Se mai făcea papă pe smântână cu puţină făină de păpuşoi şi un ou, două. Se mai mâncau şi ouă fierte atât la Paşti cât şi peste an, cu mujdei. O altă papă hrănitoare era aceea făcută cu ou şi slănină, iar dacă se adăuga şi cârnaţ, era încă mai bună, considerată mâncare de lux. La toate acestea se făcea mămăligă. Rar când se cocea pâine de secară sau de orz. Turte şi mălai se coceau mai des, mai ales pe timpul lucrului. Din făină de grâu se făceau colaci, colăcei şi plăcinte cu brânză. Asta în decursul anului.

La Paşti, Ispas şi Duminica Mare era îngăduit să se facă nafură, păşti şi păscuţe, tot din făină de grâu din cea mai mândră. La Paşti era păcat de mâncat mămăligă. Avea şi mămăliga săraca o zi pe an când era oprită de la mâncare!

Repet că mâncarea de toate zilele era borşul de post sau de frupt, dres ori nedres, cu carne sau fără carne, cu cartofi, fasole ori cu bureţi şi mămăliga. La aceste mâncăruri de bază se putea adăuga şi altele pentru completare, pe care le-am amintit mai sus. Cei săraci mâncau primăvara urzici. Pe lângă pepeni şi curechi, oamenii mai punea la murat un amestec din pepeni, păstăi fierte, morcovi fierţi, hrean, etc., pe care le numeau murături. Erau bune şi gustoase şi aceste murături.

După cum am aflat, mai demult oamenii nu cultivau multe legume şi zarzavaturi. Nu le cunoşteau valoarea nutritivă şi nici nu ştiau cum să le gătească. Cel mult, dacă aveau în grădină ceapă şi usturoi sau pătrunjel. Se zice că şi acestea au fost aduse de către nişte învăţători, care i-au sfătuit pe oameni să le cultive şi să le folosească, dând ei exemplul.

Mult mai târziu, s-au introdus sfecla, morcovul, ridichea şi foarte târziu au început a cultiva pătlăgele roşii şi ardei. Este drept că de multă vreme se cultiva chiparuşca, pentru iuţit borşul. În unele grădini a mai apărut gulia şi hreanul, care se semănau singure.

După primul război mondial, hrana voloceanului s-a diversificat, s-a îmbunătăţit şi s-a îmbogăţit mereu. Iată factorii care au influenţat acest lucru: armatele care au cantonat prin sat în timpul războiului aveau bucătării care

găteau şi împărţeau hrana la soldaţi; aceştia veneau la casele unde erau

65


cantonaţi şi gospodinele această mâncare şi gustau uneori din ea; ba de multe ori, o mâncau cu copii, dând în schimb soldaţilor brânză, lapte, ouă, etc.;

volocenii veniţi de pe diferite fronturi au arătat soţiilor sau mamelor cum să facă anumite mâncări pe care le-au mâncat şi ei pe unde au fost;

după război, mulţi voloceni şi-au dat copiii la şcoală, în oraş, care au stat pe la gazde sau pe la internat şi au avut ocazia să vadă şi să mănânce şi alte mâncări decât cele ce au mâncat acasă; care au fost interesaţi, au învăţat şi pe mamele lor să facă la fel;

oamenii s-au apropiat mai mult de şcoală şi de învăţători, de la care au avut ocazia să înveţe ceva; în ultimele clase, se învăţa şi gătitul mâncării de către o învăţătoare, iar fetele ascultau cu plăcere aceste îndrumări;

mulţi mergeau la lucru pe la directorul sau pe la preotul şi iarăşi aveau ocazie să vadă şi să mănânce altfel de mâncări;

volocenii care aveau o stare mai bună, nu-şi mai luau mămăligă şi brânză ori pepeni în traistă, ci mâncau la Kislinger când mergeau la oraş. Aici puteau mânca o supă bună, gulaş, friptură sau şniţel şi dacă omului îi plăcea, îi spunea şi femeii să-i facă aşa ceva. Astfel o lua şi pe ea la oraş să mănânce din acele bucate gustoase, zise domneşti;

însăşi femeile, umblând unele pe la altele, cu ocazia meselor, învăţau una de la alta ceva deosebit;

tinerele intelectuale, învăţătoare, etc., provenite din rândul ţăranilor voloceni, au contribuit şi ele cu cele învăţate la şcoală în privinţa gospodăriei şi bucătăriei;

în ultima vreme a pătruns mai adânc cartea un rândul ţăranilor, aşa că pe ici pe colo, se mai vedea şi câte o carte de bucătărie pe care gospodina se încumeta să o citească.

Aceştia au fost factorii care au dus la îmbunătăţirea hranei voloceanului şi poate că vor fi fiind şi alte cauze, dar eu mă opresc deocamdată la cele arătate mai sus, pe care le consider suficient de convingătoare. Cu aceasta am ajuns până în pragul celui de-al doilea război mondial.

1.13 Portul şi îmbrăcămintea voloceanului. Industria casnică. Meşteşugurile

Încă de la întemeierea satului, portul voloceanului a fost cel naţional, lucrat în casă din produsele gospodăriei sale.

Femeia a semănat cânepă sau in, le-a dus la pârâu sau la baltă la tochit. Când cânepa a fost tochită, a fost scoasă pe mal şi uscată. Adusă, acasă cânepa trebuia mai întâi bătută şi meliţată. În urma acestor operaţii se obţineau firele de cânepă. Acestea se răgilau, se pieptănau dând fuiorul, câlţii şi bucii care trebuiau torşi.

66


La început, pe când încă nu era bumbac, fuiorul tors era urzit ( pregătit pentru urzeală), iar câlţii se torceau pentru bătătură. Din urzeala de fuior bătută cu tort de câlţ, ieşea o pânză cam groasă şi gălbuie. Dar, înainte de a fi dată la ţesut, cânepa toarsă era răşchirată de pe fuse pe răşchior şi se făcea calupuri. Aceste calupuri trebuiau zolite de mai multe ori ca să se cureţe şi să se zolească. Lucrul acesta se făcea cam prin postul mare.

După ce s-a terminat cu zolitul, calupurile se puneau pe vârtelniţă şi se depănau în gheme. Ghemele de fuior se urzeau, iar cele de câlţi erau făcute ţevi pentru bătătură. De pe urzitoare, tortul era învălit pe sul şi ca să nu se încâlcească, se puneau vergele. Celălalt capăt al tortului era nividit prin iţe şi prin spată, şi apoi legat cu sulul de lângă natră. Pânza se ţesea cu ajutorul stativelor.

Ca să nu se scămoşeze, urzala prin frecarea cu dinţii de la spată, şi să nu se rupă, ea era unsă cu un fel de pastă din mămăligă, numită majă. Pânza astfel făcută se numea “pânză de-a nostru”, adică ţesută în întregime din material de-al nostru, spre deosebire de pânza de mai târziu care se ţesea cu urzală de bumbac importat din Canada şi bătută cu fuior de-al nostru din cânepă. Această pânză cu urzală de bumbac era mai fină şi mai albă.

Pânza cea de demult se ţesea numai cu de-a nostru. Din ea făcea gospodina cămăşi, ismene şi tot ce-i trebuia în casă şi pentru sine, pentru bărbat şi pentru copii.

Din aceeaşi urzală, dar bătută ceva mai groasă, se puteau ţese ştergare şi saci; dacă bătătura era din buci, atunci se puteau ţese ţoluri de aşternut. La fel se ţeseau şi lăicerele simple, decât că gospodina bătea vârstat, când bătătură albă, când colorată în negru.

După ce era scoasă din stative, pânza era tăiată în bucăţi de câte 12-13 metri şi se da la ghilit ( înălbit). Ţesutul se făcea cam primăvara, iar ghilitul vara. Ghilitul consta la noi, în zbaterea pânzei în apă, într-un ciubăr şi aşternerea ei pe iarbă la soare. Nu era lăsată să se usuce, când era încă puţin jilavă, trebuia strânsă şi zbătută din nou în ciubărul cu apă încălzită la soare, şi apoi iarăşi întinsă pe iarbă. Aşa se proceda toată ziua.

După vreo trei săptămâni de ghilit, pânza se înălbea şi se făcea curată şi bună de lucrat. Gospodina îndoia şi întindea pânza foarte bine, făcând-o vălătuc. Pânza era îndoită în două ca să nu iasă vălătucurile prea lungi. În forma asta se păstra în ladă.

În timpurile vechi, lumea purta numai pânză de-a nostru. Pe la începutul sec XX, unele femei mai bogate, au început să facă şi pânză şi cu urzală de bumbac. Cu trecerea timpului, această pânză s-a generalizat şi nu mai făcea nimeni cămăşi din pânză de-a nostru. Poate, doar cei foarte săraci; apoi a ieşit cu totul după 1920.

67


Pentru timpul călduros, gospodina putea face din pânza toată îmbrăcămintea trebuincioasă în familie.

Pentru vremea mai rece ori geroasă, trebuia altfel de îmbrăcăminte care să ţină de cald. Pentru aceasta omul ţinea pe lângă gospodărie şi câteva oi, de la care avea nu numai laptele şi brânza ori carnea, foarte bune pentru hrană, dar şi lână din care se puteau ţese foarte multe lucruri bune de îmbrăcat şi chiar de aşternut şi acoperit. Tot din lână se mai puteau face şi alte lucruri necesare în casă pentru a o împodobi. Bineînţeles, toate s-au făcut pe încetul, cu trecerea anilor.

La început, lucrurile au fost mai simple şi numai practica îndelungată le-a adus forme desăvârşite. Cusăturile şi alesaturile din vremurile îndepărtate, nu arătau aşa de frumoase ca cele pe care le-am apucat noi.

Primăvara, după ce se tundeau oile, lâna se spăla bine, apoi se scărmăna. În felul acesta se separa părul de canură. Părul se putea toarce mai subţire şi din el se făcea urzală pentru catrinţe, brâie, trăiste, ori se torcea mai plin, pentru urzală de sumane, mantale, covoare, ţoluri, berneveci şi paretari.

Torsul, depănatul, urzitul şi ţesutul lânii se făcea cam la fel ca şi la pânză, atâta doar că nu se ghilea. În schimb, lâna se ţesea în mai multe iţe, nu în două cum era cazul la pânză. Din canură se făcea bătătura. Lâna toarsă şi făcută calupuri pe răşchitor trebuia vopsită în diferite culori şi apoi era dată la lucru.

În vremurile vechi, se foloseau numai culori naturale, obţinute din plante, flori şi coji diferite. Erau frumoase şi trainice acele culori, ba erau şi ieftine.

Cu dezvoltarea industriei chimice, au apărut şi fărburi în multe culori, uşor de procurat, astfel că femeile au părăsit, cu timpul, colorile naturale, şi s-au deprins a folosi fărburile noi ieşite.

Gospodina vrednică s-a deprins repede a lucra şi lâna, din care şi-a făcut catrinţe, brâie, baiere la trăiste, covoare, sumane, pături, pâsle, etc. De acum avea cu ce să se îmbrace întreaga familie pe timp friguros şi de asemeni avea ce să aştearnă pe pat şi cu ce să se acopere.

Dar, de la oi mai avea şi pieile din care omul s-a învăţat să-şi facă o căciulă frumoasă şi călduroasă, un cojoc bun sau o bondiţă, pentru atunci când nu era prea frig. Se mai făceau din piele şi pieptare, purtate mai ales de bărbaţi. (bondiţă = lebic)

Tot din lână toarsă, fie păr sau canură, femeia s-a învăţat a împleti ciorapi şi mănuşi precum şi flanele din borangic, zis la noi boronciuc.

Dar pe timp de iarnă, nu ajungea numai cojocul şi căciula ori sumanul; mai trebuiau încălţate şi picioarele. Astfel mai tăia şi câte o vită, din pielea căreia a învăţat să-şi facă, mai întâi opinci, apoi ciobote, calaveri, bocanci şi ghete. Şi aşa, după multă vreme, omul s-a deprins cu un trai mai bun, căutând să se îmbrace tot mai bine şi mai frumos.

68


Cele necesare în gospodărie, în privinţa îmbrăcatului, le făcea femeia, în fiecare casă. Doar sumanele, cojoacele, opincile şi ciobotele nu se lucrau în fiecare casă. Pentru aceasta s-au specializat câţiva săteni, cărora li s-a zis sumanari, cojocari, ciobotari, etc. Aceştia lucrau pentru tot satul. Cu aceştia încep să ia naştere în sat meseriile.

Specializându-se unii într-o anumită meserie, făcând mereu acelaşi lucru, s-a ivit nevoia ca pentru aceştia să lucreze alţii celelalte lucruri de care au nevoie. S-a ivit necesitatea să fie şi dintre aceia care produc mai mult decât le trebuie lor în gospodărie. Aceştia au început să vândă lucrurile care le prisoseau ori făcute anume pentru vânzare. Aşa s-a născut pe încetul industria casnică, făcând lucruri mai multe pentru vânzare. Odată cu industria, s-a născut şi comerţul sau negustoria.

În vechime, s-a practicat schimbul, adică lucru pentru lucru, marfă pentru marfă, iar mai târziu s-a trecut la vânzare pe bani, când a apărut moneda. La început a fost totul simplu şi chiar foarte simplu. Totul era însă în faşă. Numai cu trecerea sutelor şi chiar miilor de ani, s-a ajuns la forma perfecţionată a vieţii de azi.

Până acum, am arătat ce a făcut femeia în casă în ce priveşte îmbrăcămintea membrilor familiei şi în privinţa împodobirii interiorului.

De acum, să arătăm cu ce a contribuit şi bărbatul la sporirea şi înfrumuseţarea gospodăriei sale. Trebuie să recunoaştem că şi bărbatul s-a străduit să-şi aducă raportul său, tot pe atât de valoros. El s-a apucat să lucreze lemnul, pielea şi uneori metalul.

Din lemn a cioplit pentru femeia lui o furcă frumoasă şi fuse, ca ea să aibă cu ce toarce cânepa, inul şi lâna. I-a mai făcut o vârtelniţă, o urzitoare şi stative. Toate aceste obiecte atât de necesare, nu le-a lăsat aşa, cioplite din topor şi din bardă, ci le-a încrustat, le-a făcut flori ori desene frumoase cu vreun cuţitaş. Încă ceva, a căutat să fie toate cât mai drepte, mai sprintene şi mai frumoase, ca femeia să le folosească cu plăcere.

S-a mai gândit apoi omul că-i trebuie şi lui o greblă, o furcă, un furcoi, o taradaică şi multe altele, pe care s-a silit să le facă, la fel sprintene şi bune. Trebuie multe la casa omului, şi gospodarul vrednic n-a stat mult pe gânduri.

Au fost şi unii oameni mai talentaţi şi înzestraţi cu răbdare multă şi cu un gust foarte dezvoltat pentru frumos. Aceştia au lucrat cruci frumoase pentru biserică, ori de pus la mormânt. Au mai făcut troiţe şi icoane şi încă multe alte lucruri frumoase. Aşa a fost, demult, în Voloca, Naicu (Ion Onciulencu), vestit meşter în lemn, la făcut cruci şi troiţe. Bun meşter în lemn a fost şi Nistor a Lidoarei.

Din piele, făcea opinci frumoase Mătrucă a Ţâmbălarului şi mai târziu, feciorii lui, Nicolai şi Toader. Alţii făceau chimire şi curele frumoase pentru

69


încins, ori pungi. Mai era odată, în sat la noi, un om care făcea calaveri frumoşi. Aceştia au ieşit din uz; nu se mai purtau după primul război mondial.

Nicolai a lui Matrucă a Ţâmbălarului şi mai ales Traian a Spătarului s-au apucat să facă inele, cercei, cuţite cu prăsele de lemn ori de os. Lucrul lor nu era tocmai de artă, fiind începători şi cu scule cam primitive. Totuşi lucrul lor era apreciat în sat, fiind ieftin, la îndemână şi chiar pe gustul clienţilor, care nici el nu era prea dezvoltat în acea vreme.

Procopie a lui Nica şi Alexa Melniciuc, băieţi din sat, lucrau şi ei fierul, făcând multe scule necesare gospodăriei, reparând pluguri, legând căruţe, încălţând roţi, etc.

În trecutul îndepărtat, viaţa oamenilor a fost simplă, precum simple erau şi uneltele lor. De aceea, nici produsul muncii lor nu putea să fie decât tot simplu. În afară de aceasta, prea adesea erau hărţuiţi de năvăliri şi de războaie, aşa că nu aveau la îndemână prea mult timp să se gândească la găteli. Totul era să-şi apere viaţa, familia şi bunurile pe care le aveau. Traiul era foarte nesigur.

Treapta de dezvoltare pe care se aflau atunci volocenii şi greutăţile ce le stăteau în cale, nu le îngăduiau mai mult. Lucrul de pe lângă casă, ori de la câmp, se făcea în fugă, rudimentar.

Abia în timpurile mai noi, când viaţa le-a devenit mai sigură şi mai uşoară, lucrul s-a făcut mai cu chiteală. Atunci au avut posibilitate şi răgazul necesar să ca să-şi îmbunătăţească uneltele, să le facă mai sprintene, mai bune, adeseori lucrate artistic cu cioplituri, crestături şi încrustări frumoase. Aşa erau de pildă cosiile, furcile de tors şi altele. În acea vreme de linişte, au apărut şi meşteri renumiţi, stoleri, dulgheri, constructori de case, rotari, dogari, blehari, care au venit să completeze numărul celorlalţi meşteri din sat, cum erau meşterii de unelte casnice, cojocarii, sumanarii, ciobotarii.

În unele cazuri, lucrurile acestor meşteri erau atât de bine şi de frumos lucrate, încât puteau constitui adevărate obiecte de artă. S-ar putea da ca exemplu corzile din casă, blindarele, cuierele, linguri, polonice. Cu timpul, îmbrăcămintea a devenit nu numai un obiect de strictă necesitate, cum era la începuturile sale, ci a devenit şi un articol de podoabă. Între acestea putem număra cămăşile, catrinţele, bundele şi cojoacele fetelor şi nevestelor, cusute ori brodate cu flori în culori vii, fie cu mătase sau mărgele cu o măiestrie de neegalat. Toate aceste podoabe, când au apărut, au fost semnul liniştii şi bunăstării. În asemenea împrejurări favorabile, omul are vreme să se gândească şi la frumos. Atunci sunt şi clienţi amatori pentru aceste mândreţuri precum şi meşteri dispuşi să le facă.

Lucrurile ieşite din mâna volocenilor au fost întotdeauna bineconfecţionate, frumoase şi trainice încât le-a mers vestea şi prin satele vecine. Aşa erau cusăturile, broderiile, ţesăturile, alesăturile şi împletiturile lor.

70


La fel, meşterii voloceni, harnici şi pricepuţi în lucrul lor, erau angajaţi până în cele mai îndepărtate sate.

Am arătat că la început oamenii îşi făceau fiecare pentru sine tot ce le trebuia. Această situaţie nu putea să dureze la infinit. Aşa sunt legile progresului şi ele se impun pretutindeni şi totdeauna. Munca îndelungată şi repetată aduce specializare şi aceasta la rândul ei aduce progres. Cu cât un om face un lucru de mai multe ori, se presupune că din ce în ce el îl poate face mai bine. Totdeauna a fost aşa. După ce oamenii şi-au satisfăcut propriile nevoi, au trebuit să vândă din produsul lor. Adică, au început să facă marfă pentru piaţă. Ca să se impună, ei au căutat să-i întreacă pe alţii, aducând lucrurile cele mai bune şi mai frumoase. Aşa au fost ei în toate timpurile şi aşa au rămas.

La începutul acestui capitol, am afirmat că volocenii umblă în port naţional. Da, aşa este. Ei umblă aşa şi în zilele lucrătoare, nu numai la paradă cum se întâmplă în alte părţi.

Portul lor este portul dacilor din care se trag. Portul voloceanului este vechi, de veacuri, născut pe acel pământ ce i-a rămas moştenire de la strămoşi, este confecţionat din produsele realizate în sat şi prelucrat de mâinile sale. Nimic cumpărat, nimic importat. De aceea portul voloceanului este port naţional.

Acele scrise aici sunt pentru Voloca de altă dată, pentru satul de dinaintea celui de-al doilea război mondial. Acum situaţia este schimbată radical, dar despre aceasta nu este locul să scriu aici.

După cât se poate constata din povestirea de mai sus, nu încape nici o îndoială că volocenii sunt oameni foarte înzestraţi şi cu mare tragere de inimă spre lucru bun şi frumos.

În acest sat s-au găsit întotdeauna nu numai ţărani agricultori, pricepuţi în treburile gospodăriei, ci şi meseriaşi de frunte şi meşteri vestiţi în toate ramurile. Numărul lor a fost atât de mare, încât Voloca s-ar putea numi un sat de meşteri şi lucrători calificaţi. Însăşi faptele confirmă această realitate şi ea apare în mod evident, în mai multe capitole din această lucrare.

O mărturie grăitoare pentru ei este însuşi satul întreg cu toate gospodăriile lui şi cu tot ce se găseşte în el trainic şi frumos.

1.14 Încălzitul şi luminatul de-a lungul vremii.

Casele din vechime locuite de strămoşii noştri erau simple bordeie faţă de cele de acum. Erau mici şi scunde, lucrate rudimentar din lemn cu o singură încăpere şi poate o tindă mică.

Vara, traiul era mai uşor şi viaţa se petrecea mai mult pe afară, la lucru, la vânat şi chiar pentru odihnă. Iarna era însă mai greu. Toţi câţi alcătuiau familia se îngrămădeau în bordei pentru a se adăposti de frig şi noaptea pentru somn.

71


Trebuia de făcut foc şi pentru aceasta s-a făcut o vatră lângă un perete lăsând şi o gaură pentru ca să iasă fumul. La acest foc, se încălzeau, îşi uscau îmbrăcămintea udă şi la el găteau mâncarea. Ca să fie copiii feriţi de foc, vatra au început s-o facă mai înaltă. I-au făcut un horn unde să se strângă fumul şi o cahlă prin care fumul din horn să iasă afară. Multă vreme casele din vechime au avut doar vatră, un horn şi cahlă.

Dându-şi seama că hornul se încălzeşte de la focul din vatră, au făcut un spatele hornului o ridicătură mai înaltă, din pământ, loc bun pentru copii şi bătrâni sau bolnavi să stea mai la cald. Aşa s-a născut cuptorul. După mulţi ani ai căror număr nu se ştie, i-a venit un gând omului că ar fi bine să lase sub cuptor un gol, ca să se poată face foc şi acolo. A fost şi aceasta o mare descoperire pentru că acuma se încălzea toată suprafaţa cuptorului. Se făcea mai cald un casă şi copiii erau mai feriţi de frig şi răceală.

De unde până acum omul cocea doar o pâine în vatră, sau o turtă, ce-i ţinea numai pe o zi, s-a gândit să înfierbânte cuptorul şi să facă mai multe turte deodată, pentru mai multe zile. Aceasta o fost o mare descoperire pentru acea vreme.

De lemne nu era greu, că pădurile erau multe şi mari, iar satul se afla la marginea pădurii. Lumea era puţină şi satele rare pe acea vreme şi se credea că pădurile nu au capăt şi sfârşit. Mai greu era de aprins focul, deoarece nu existau chibrituri, brichete sau alte îndemnări de a obţine o flacără de la care să aprinzi focul. De aceea focul se păstra nestins, cu jar sub spuză sau tăciuni aprinşi. Dacă totuşi se stingea, omul mergea la cine ştie ce depărtare să găsească un vecin de la care să împrumute foc- câţiva cărbuni aprinşi sau un tăciune aprins un care sufla până acasă ca să nu se stingă. Altă cale de a aprinde focul, o avea omul, frecând două lemne uscate până se înfierbântau tare şi începeau să se aprindă. În acest chip focul se obţinea cu grea trudă şi mare zăbavă.

Când s-a văzut un mână cu un amnar, o cremene şi o iască cu care să poată aprinde focul, făcuse un mare salt spre civilizaţie şi progres. De bună seamă că până aici i-au trebuit mulţi ani. Poate că odată a izbit cu toporul de o piatră din greşeală şi a observat că a sărit o scânteie. A tresărit poate de emoţie, poate de bucurie şi s-a gândit cum să folosească acea scânteie ca să capete foc. Multă vreme s-o fi gândit, s-o fi întrebat în mintea lui ce ar putea să găsească potrivit care să se aprindă uşor de la o scânteie sau două. O fi încercat poate nişte iarbă uscată, frunze uscate sau coji de copaci şi după multe nereuşite a ajuns şi la iască pe care tot pe copaci a zărit-o. Mare i-a fost bucuria când şi-a dat seama că poate să facă focul oricând dacă are amnar, cremene şi iască.

Este drept că focul s-ar fi putut aprinde şi de la soare cu o lentilă, dar de unde să-şi procure omul aşa ceva? Şi acestea lipseau pe atunci. Întrucât focul se aprindea greu şi cum lemnele erau din belşug, focul ardea mereu un vatră.

72


Până la chibrituri au mai trecut sute şi sute de ani. Am scris acestea ca să se ştie cum trăiau strămoşii noştri pe atunci. Povestea cu împrumutul focului, a dăinuit până şi prin celălalt veac şi în unele cazuri chiar mai târziu.

Totuşi casa nu s-a încălzit atât de bine, mai ales că ea se făcea din ce în ce mai mare. De aceea pe lângă vatra cu cuptor, un pas mare a făcut omul când a pus alături de vatră şi un şparhat (plită). Şi aceasta a constituit o descoperire de mare însemnătate în viaţa omului - un salt uriaş spre progres. De acum casa era asigurată cu căldură îndestulătoare şi se putea găti mâncare mai uşor şi mai repede. E timpul pe care l-am apucat.

Luminatul în casă în timpurile vechi, se făcea cu său de animale care era turnat într-un hârb (ciob) de oală sau ulcior şi care se introducea un fitil de pânză. În felul acesta şi-au iluminat încăperile toţi moşii şi strămoşii noştri. Lumina era slabă, dar pentru acele vremuri îndepărtate, făcea faţă. Vara, când era mult de lucru, oamenii aveau lumină de la zi, în care timp îşi făceau lucrul lor şi noaptea nu aveau nevoie de lumină. Lucrau dis-de-dimineaţă până se însera şi aceasta era destul.

Mai greu era iarna cu nopţile cu nopţile ei lungi, dar atunci oamenii nu aveau mult de lucru. Cel mult aveau de îngrijit vitele şi să se aprovizioneze cu lemne. Femeile stăteau mai mult prin casă, având grija copiilor, a gătitului şi în restul timpului, torceau cânepă sau lână, lucrau ce se putea face şi la acea lumină slabă.

Oricum iarna activitatea era mult mai redusă; numai femeia era totuşi mai mult ocupată. Oamenii se culcau devreme, dar aveau obiceiul să se scoale cât mai de dimineaţă. Omul avea de mers afară, să rânească zăpada, să facă cărări spre fântână şi grajd, să taie lemne, dădea hrană la vite, aducea apă, iar gospodina trebăluia prin casă: să spele să gătească, să măture, să îmbrace copiii, să coase, etc.

Luminatul cu său, a durat până spre jumătatea secolului al XIX-lea, când şi-a făcut apariţia opaiţul de sticlă în care se turna naft. Opaiţul era o sticluţă cu un căpăcel (poponeţ) prin care ieşea un fitil (muc). Un capăt al fitilului era scufundat în naftul din opaiţ, iar capătul de sus ieşea ( era scos) afară prin mijlocul poponeţului. Mucul trăgea (sugea) naft şi când era aprins ardea dând o lumină slabă, dar era mult mai practic decât luminatul cu său din hârb. O bună bucată de vreme, au fost folosite aceste opaiţe, care au ajuns până la sfârşitul veacului al XIX - lea. Aceste opaiţe îşi aveau locul lor bine ales, într-un loc pe muchea (prichiciul) hornului. De acolo împrăştiau ele lumina lor în toată casa. Numai după horn rămânea neluminat. Pe cuptor era semiîntuneric.

Opaiţele de sticlă nu aveau viaţă lungă pentru că adesea se spărgeau, fie cu jocul copiilor, fie că femeia îl lovea cu răşchitorul şi de cădeau pe jos, se sfărmau îndată şi până să se cumpere altul de la oraş, stăteau oamenii pe întuneric.

73


Dar i-a venit în cap unui om mai deştept, ideea c-ar fi mai bine să se facă opaiţele din bleah (tablă), ca să nu se spargă în cădere. Ideea fiind bună, a fost pusă în practică şi preluată şi de alţii. Aşa am ajuns la opaiţul de bleah, care era ceva mai mare, dar mult mai solid ( tare). Acesta nu numai că nu se sfărma în cădere, dar dădea şi o lumină ceva mai mare. Când oamenii şi-au dat seama că opaiţele de bleah sunt mai bune, le-a părăsit pe cele de sticlă. La începutul secolului XX, în multe case şi-au făcut apariţia opaiţele de bleah. În casele oamenilor mai înstăriţi erau numai opaiţe de acestea. Adaug că ele aveau şi o tortiţă şi fitil mai gros, de unde venea şi flacăra mai mare.

Poate că tot pe la începutul acestui secol să-şi fi făcut apariţia şi lampa cu petrol, dar aşa ceva dacă era la popa ori la directorul şcolii. Pe la gospodari, încă nu se vedea aşa ceva. Domnii aveau mai mulţi bani şi puteau să-şi cumpere acest obiect de lux, nu şi ţăranii care nu aveau griţari pentru aşa ceva.

În casă la noi, am apucat să văd ultimele zile ale opaiţului de sticlă şi viaţa opaiţului de bleah, până după primul război mondial. Ştiu că era mare lipsă de naft, de sare şi de sârnice şi făceam mare economie stând în casă, de multe ori pe întuneric, încăperea fiind luminată de vreo rază de lumină ce străbătea de la focul din şparhat sau din vatră. Dar mamele noastre şi bunicile torceau destul de bine şi mult la această lumină palidă, pe când noi, copiii, mai dormeam în aşternut, pe vatră sau pe cuptor. Când ne trezeam, fusul era plin de tort.

După război, au început şi dintre oamenii mai înstăriţi să-şi cumpere lampă, şi aşa, în acelaşi timp , au convieţuit opaiţele cu lămpile cam un deceniu până ce au dispărut şi aceste opaiţe de bleah, pentru că oamenii şi-au dat seama că şi lampa nu mai este un obiect de lux, ci un lucru de strictă necesitate. Aşa se face progresul.

Nici aceste lămpi n-au rămas în forma lor primitivă, ci s-au mărit, s-au perfecţionat, s-au făcut mai frumoase şi mai luminoase. De acum ele erau intrate pe la toate casele.

Dar legile progresului îşi urmează cursul şi cum toate trec şi se schimbă (prefac), a venit şi vremea acestor lămpi să fie înlocuite cu becul electric.

1.15 Casa şi gospodăria voloceanului

Înainte de a descrie casa şi gospodăria unui volocean din timpurile noastre, este necesar să ne întoarcem spre trecutul îndepărtat şi să căutăm a ne lămuri cum arăta o astfel de gospodărie pe vremea când s-au făcut primele înjghebări de locuinţe. Va trebui măcar prin comparaţie, în lipsă de izvoare, să arătăm cum se înfăţişa un sat, şi ce fel de gospodării puteau să se întemeieze în acele vremi îndepărtate.

Oricine va putea să-şi dea seama de marea deosebire între un sat sau o gospodărie de atunci şi un sat şi o gospodărie din timpurile noastre. Aici trebuie

74


să precizez că a avut loc o evoluţie adică o prefacere sau transformare în timp îndelungat. De altfel nici satul de astăzi nu rămâne pe loc, ci se schimbă şi în viitor va arăta cu totul altfel ( ca un orăşel). Transformarea ( evoluţia) este cât se poate de firească, ea urmând legile progresului. Toate în lumea aceasta se transformă. Lucrurile toate se învechesc cu timpul şi se cer a fi reînnoite (înlocuite), ceea ce s-a întâmplat şi până acum. Este un adevăr pe care nimeni nu-l poate contesta.

Aceleaşi legi i-au călăuzit şi pe strămoşii volocenilor, când s-au aşezat întâi în Cozmin şi apoi în Voloca. Au pornit şi ei de la colibe şi bordeie, şi a trebuit să treacă multă vreme până să ajungă la casele şi gospodăriile de astăzi, mari, comode, frumoase şi înzestrate cu de toate.

În trecut, satul se prezenta ca o aşezare modestă, nu prea întinsă, cu bordeie mari sau mai mici, pe când în zilele noastre, satul se prezintă ca o aşezare întinsă, cu multe gospodării mari şi casele bine lucrate, care de care vrând să pară mai plăcute, mai bogate şi mai arătoase.

Au trecut sute de ani până să se ajungă la construirea unor case mai bune, apropiate de cele pe care le vedem astăzi.

În ce priveşte materialul de construcţie, problema nu era greu de rezolvat. La un bordei mai bun se cereau nişte lemne, uşor de găsit pe atunci şi nişte stuf, papură sau frunze cu care se acoperea. Bordeiul se ungea cu lut mai întâi pe dilăuntru şi după uscare, se ungea şi pe dinafară. Drept pod (tavan) se aşezau nişte lemne mai lungi şi nu prea groase, legate între ele şi unse de asemenea cu lut. O leasă din nuiele servea de uşă. O deschizătură în perete , servea de fereastră. Geamuri nu existau şi când era frig, gaura din perete se astupa. În tavan era lăsată o deschizătură pe unde ieşea fumul. Aşa era bordeiul primitiv, foarte simplu , compus dintr-o singură încăpere. Se trăia greu, fără nici o urmă de confort. O fază mai înaintată a constituit-o bordeiul când a fost construit din două încăperi. În prima încăpere, tinda cum îi ziceam noi, servea ca loc de păstrare a uneltelor şi armelor şi poate loc pentru hrană (alimente). Mobilierul era puţin, simplu: nişte cuie de lemn bătute în perete şi nişte buturugi drept scaune. Pe jos era pământ pe care se punea iarbă sau frunze şi apoi se aşternea ceva pe ele la culcare.

De multe ori hainele se serveau şi ele de acoperământ sau aşternut. Pe vreme de iarnă, se făcea foc, care ardea într-una.

De la bordeiul primitiv, descris mai sus, s-a ajuns după o altă perioadă de timp la un bordei mai bine lucrat şi încheiat, pe măsură ce omul şi-a făcut şi unelte mai bune. Bordeiul de acum avea tot două încăperi, dar era construit din lemne mai netede, fie cioplite sau numai cojite. Încăperile (tinda şi casa de locuit) erau bine unse cu lut, podul făcut mai bine (poate vălcuit), uşile mai drepte, făcute din lemne cioplite, despicate şi în jurul pereţilor erau făcute laviţe din druguri alipite pe care se putea şedea, aşeza ceva şi noaptea dormi.

75


Într-o fază mai nouă a apărut şi patul din patru stâlpi (ţăruşi), două chingi şi peste ele lemne mai lungi. Tot pe atunci poate apare vatra şi cu ea amnarul, cremenea şi iasca.

Aşezarea omenească era efemeră, stabilitatea nesigură, construcţiile încă şubrede. De altfel nici nu putea să fie altfel şi de-ar fi fost posibil, n-ar fi fost de folos în acele vremuri tulburi, nesigure din cauza luptelor neîntrerupte cu tătarii, turcii, polonii şi cazacii. Pe acea vreme satul era în Cozmin, locuit numai de băştinaşi moldoveni.

Atacurile, incursiunile vrăjmaşe şi năvălirile erau dese şi se soldau cu răpiri, omoruri, jafuri şi incendieri. Când era semnalată vreo primejdie, bieţii oameni apucau spre codri şi spre munţi. Când se reîntorceau la vetrele lor, nu găseau nimic. Totul era devastat, ars, distrus şi trebuiau să-şi refacă din nou casele, gospodăriile. Câte odată, locuitorii satului distrus nici nu se mai întorceau la vechea vatră, ci-şi căutau vreo altă aşezare, într-un loc mai ferit, mai bine adăpostit şi eventual mai uşor de apărat.

Dacă urma o nouă perioadă de linişte mai îndelungată, oamenii îşi construiau locuinţe mai mari şi mai trainice. În loc de bordeie, oamenii mai înstăriţi, mai pricepuţi şi mai în putere îşi construiau nişte locuinţe mai bune, care se puteau numi de acum case. Acestea erau mai îngrijit lucrate, mai frumos cioplite şi poate cu unele ornamente. Unele case aveau tot o încăpere şi o tindă, dar altele, mai puţine, aveau două încăperi şi o tindă. Creştea numărul membrilor de familie şi posibilităţile de câştig. Omul mai făcea pe lângă casă vreun adăpost pentru păsări sau animale mai mari. De aici necesitatea de a construi un coteţ, un ocol sau un grajd. Cred că primele vietăţi de lângă casa omului au fost găinile, vreun purcel, un câine, poate o vacă sau un cal. Toate aceste animale trebuiau bine adăpostite şi ferite, pentru că altfel ar fi fost uşor atacate de lupi, vulpi şi alte animale sălbatice. Dar ele mai trebuiau ferite şi păzite şi din cauza răufăcătorilor. De aceea omului i-a venit în gând buna idee de a-şi împrejmui casa cu un gard, măcar din nişte mărăcini.

Astfel, încetul cu încetul, omul şi-a mărit şi consolidat gospodăria. Acest progres nu se făcea atât de repede, cum s-ar putea face astăzi. Lucrul mergea greu şi încet şi o schimbare neînsemnată necesita multe decenii, o viaţă de om.

Când vreunul mai isteţ reuşea să facă ceva nou alţii căutau să-l imite şi aşa oamenii învăţau unii de la alţii să-şi alcătuiască o aşezare (gospodărie) din ce în ce mai bună.

După trecere de mulţi ani, nu numai casele erau mai arătoase dar şi grajdul era lucrat mai bine. Omul şi-a mai făcut o şandrama unde să-şi ţină uneltele sale de lucru ori alte obiecte. Şi-a mai construit şi o şopră, nişte coteţe mai bune pentru găini sau porci şi chiar o butcă pentru câine.

76


Dacă apa era prea departe de casă, cu vremea i-a venit în gând să-şi sape o fântână lângă casă. De la fântâna cu scânduri şi ghizdele s-a ajuns la fântâna cu piatră şi în cele din urmă cu rule de beton.

Nutreţul pentru animale era ţinut în podul grajdului sau sub şopron.Astfel pe măsură ce au trecut anii, omul a ajuns să-şi poată construi o

adevărată gospodărie, ca cele pe care le-am apucat şi noi. Aşa au lucrat înaintaşii noştri, când s-au aşezat pe aceste locuri.

Nu erau case de un singur tip, nici la fel de mari, sau la fel de frumos lucrate. Toate acestea depind de gustul omului, de nevoi, de pricepere şi mai ales de posibilităţile lui. Casele n-au fost lucrate în acelaşi timp şi nici de către acelaşi meşter. De aici provine varietatea gospodăriilor dintr-un sat.

O gospodărie ţărănească mai înstărită, după cum arăta ea în epoca dintre cele două războaie mondiale, între 1920-1940, era alcătuită dintr-o casă ţărănească cu două încăperi şi o tindă construită din bârne unse cu lut şi acoperită cu draniţă. La temelie se aşezau nişte tălpi de lemne lungi şi groase, sub care se puneau nişte pietroaie mari. Peste aceste tălpi, care formau un mare dreptunghi, se aşezau de-a curmezişul alte două tălpi care despărţeau dreptunghiul de bază în trei părţi. La apus urma să fie căsuţa (bucătăria sau casa mică), la mijloc, tinda şi la răsărit, casa cea mare, zisă şi casa de la vale. Toate casele se clădeau cu faţa la amiază, pentru ca încăperile să fie bine luminate.

Odată ce era pusă temelia celor trei încăperi, se trecea la clăditul casei, aşezându-se bârnele în aşa fel încât pereţii să iasă drepţi şi să se înalţe toţi deodată. Casa avea o uşă de intrare care dădea în tindă, iar în tindă erau alte două uşi, una care dădea în căsuţă şi alta care dădea în casa cea mare. Uşile erau făcute din scânduri de brad.

La căsuţă era o fereastră, mai rar în faţă, iar la casa cea mare, era de regulă 3 ferestre, două în faţă la amiază şi una la peretele dinspre răsărit.

Odată ce era casa clădită şi drăniţită, se trecea la baterea purecilor ( nişte pene care să ţină lutul- tencuiala), apoi se ungea cu lut, cu care ocazie se făcea clacă de uns, apoi se netezea. Când pereţii erau uscaţi, erau daţi cu var, în partea de sus, spre pod, iar în jos se dădea cu humă. Foarte puţine case aveau pe jos podeală, numai în casa cea mare. În rest, în majoritate erau pe jos cu lut.

Ferestrele erau făcute dintr-o bucată, prinse într-o ţâţână la partea de răsărit şi aveau patru ochiuri, cam mici la început. În ultima vreme, s-a luat obiceiul ca ferestrele să fie mai mari şi să se deschidă la mijloc, în două părţi. Aveau tot patru ochiuri, cele două de jos mai mari, sau şase ochiuri egale. În pereţi se băteau (fixau) cuie groase de lemn, atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară. Înălţimea pereţilor era cam de 2,25 m. Înăuntru, în căsuţă, se aşezau pe cuie hainele de purtat, pălăria, trăiste şi ştergătoare de şters după spălat. În casa cea mare, pe cuie se aşezau diferite ulcele, căniţe, ulcioraşe şi smocuri de flori sau de busuioc. Pe cuiele de afară se puneau iarăşi ulcioraşe.

77


În căsuţă se făcea un cuptor cu vatră şi un şparhat (plită) de fier. În cuptor se coceau turte, mălai, alivenci, pâine, plăcinte, varzari. Câte odată se fierbeau oale cu găluşte, friptură, se uscau ciucălăi, poame, bureţi. În vatra cuptorului fierbeau oalele cu zeamă şi mleşniţa.

La peretele de apus şi miazăzi era câte o laiţă pe cae ziua se şedea iar noaptea se putea dormi. În căsuţă era şi un pătuţ de dormit, la unii o măsuţă şi un blidar. Alţii aveau numai două poliţe pentru străchini, linguri şi fundul de mămăligă. Deasupra era poliţa cea mare pentru diferite lucruri. În casa de la vale, erau două lăiţi (la amiază şi către răsărit) la apus, lângă uşă, tot două poliţe sau un blidar, iar la peretele de miază noapte era un pat de scânduri fixat pe două chingi puse pe patru ţăruşi de lemn bătuţi în pământ. La puţine case era sobă în casa de la vale, ori cuptor. În această încăpere era şi o masă lungă cu osloane, iar pe pat era lada cu zestre. Mai era grinda ( o poliţă pentru zestre), scoarţe, ţoluri, vălătucuri, calapuri, iar pentru haine şi perini un grindari (drogari). Pe pereţii dinspre răsărit, se aflau icoane.

În tindă, în fund, era o laiţă pe care se puneau sacii cu grăunţe, făină, grâu, secară sau fasole. Către un perete unii mai aveau un lădoi.

După uşa tinzii se ţineau toporul, ferăstrăul mare, cociorva cea mare şi lopata de băgat şi de scos pâinea din cuptor. Uşa de afară avea încuietoare de lemn, mai târziu din fier.

În podul casei se puneau toamna ciucălăi la uscat, pe sub streşină se ţineau nuci, poame uscate, sâmburi de dovleac (bostan), şi alte produse şi lucruri, iar la bantie se lega carnea, cârnaţul, şi slănina spre a se afuma. Case cu horn şi vatră au apărut multe în sat, iar mai târziu case cu horn (cu hogeag din tindă). Lângă casă se făcea un coteţ de porci şi unul pentru găini, din lemn şi acoperit cu draniţă. Coteţul era pardosit cu lătunoaie sau scânduri. Se făceau ceva mai departe de casă. Altă construcţie mare era grajdul cu hâjul, sau şura cu studola, clădite din acelaşi material ca şi casa şi acoperite tot cu draniţă. Şi acestea erau unse cu lut şi văruite. Pentru hrana vitelor din grajd era o iesle unde se puneau fânul, lucerna, cocenii, etc. Pocii aveau troacă. La unele coteţe troaca era fixă, prevăzută cu o deschidere în afară, pe unde se turna mâncarea, apoi se închidea capacul. La unele case era şi un ocol pentru vite.

Lângă casă mai era şi un coştei, unde omul ţinea ciucălăi, ca să se zvânte. Semincerii se ţineau sub streşină afară şi pe drughini, în tindă înşiraţi, legaţi cu pănuşe.

Şopronul cu acoperiş pe patru stâlpi înalţi, scutea de ploaie snopii şi nutreţul pentru vite, care nu încăpeau în podul grajdului, şurii sau în standoală. Acoperişul din draniţă al şopronului era mobil; se putea înălţa şi coborâ, după trebuinţă, în funcţie de cantitatea de paie care se afla sub el.

Şopra acoperea lemnele, lemnarul, maiul, crăcana şi chiar pe omul care tăia lemnele şi lemnele tăiate. Şopra putea să adăpostească şi căruţa, sania.

78


Unele case aveau şandrama, fie în partea de dinapoia casei, fie la apus către peretele căsuţei. Aici se păstrau diferite obiecte gospodăreşti şi uneltele de lucru (stative, zolniţă, poloboace, etc.). Nu trebuia să uităm nici butca câinelui, făcută din scânduri şi acoperită cu draniţă.

Unii gospodari mai înstăriţi făceau din căsuţă un dormitor mai comod, iar pentru gătit îşi construiau o bucătărie de vară, separată. Aceasta arăta ca o casă mai mică, cu două încăperi (un fel de tindă pentru saci şi diferite lucruri şi o odaie cu şparhat şi cu cuptor de copt, unde se gătea mâncarea. În această bucătărie de vară se putea şi dormi, ea având şi un pat.

Mobilierul era modest. Patul era făcut din scânduri (comun); în el dormeau mama, tata şi copiii. Cei bătrâni dormeau pe cuptor. Aşternutul simplu: ţoluri de buci, de lână, chiar şi haine vechi scoase din uz şi perne lungi din pene de găină. Pe lângă pat mai erau lăiţele, scaune ţărăneşti şi o masă mai mică în căsuţă şi una mai mare în casa de la vale. La unele case erau şi blidare. O cociorvă mică, un vătrar şi o mătură care stăteau un cotlon lângă uşă, în partea stângă, completau mobilierul bucătăriei.

Gospodăria voloceanului era completată de o grădină mare lângă casă, un pomăt cu diverşi pomi roditori şi lângă casă cu straturi pentru ceapă, usturoi, pătrunjel, sfeclă, morcovi, etc. Unde gospodina era tânără sau erau fete tinere la casă, nu lipsea grădina cu flori în care se semăna busuioc, mentă, garoafe, gheorghine, liliac, trandafiri, gura-leului, bujori, etc.

În rândurile de mai sus am descris casa şi gospodăria cum erau ele înainte de cele două războaie mondiale. Noile locuinţe din a doua jumătate a secolului XX se deosebesc mult, având un aspect orăşenesc.

1.16 Ce povesteau strămoşii noştri voloceni despre vremurile ce aveau să vină

Pentru a înţelege viaţa săteanului aşa cum o vedem noi, este necesar să ne întoarcem spre trecut şi să încercăm a schiţa felul de viaţă din vremurile trecute şi atunci vom putea aprecia mai bine greutăţile de atunci, drumul parcurs până în zilele noastre şi stadiul actual de civilizaţie cu roadele sale.

Este greu să întocmim o oglindă fidelă care să ne arate în mod exact satul de atunci. Nu dispunem de izvoare istorice precise, nimeni nu ne-a lăsat o descriere a satului, aşa că ne vom mărgini la cele povestite de bătrâni şi auzite de noi pe când eram copii. Vom încerca să făurim acel tablou, cu ajutorul acelor amintiri sumare, lăsate nouă de moşi şi strămoşi. Dacă ne vor veni în sprijin fantezia, dreapta judecată şi vreun crâmpei de mărturie istorică, cu atât mai bine. Nu putem să aducem nimănui vină că nu ne-a lăsat în scris imaginea satului de atunci. Carte nu ştia nimeni, şi abia dacă marii boieri, ocârmuitorii şi conducătorii de sus mai ştiau puţină carte. Pentru treaba aceasta erau aduşi, de

79


prin cine ştie ce părţi, scriitori şi cunoscători de ştiinţă de carte. Aceştia trăiau pe la cancelariile domneşti (curţi) şi îndeplineau funcţia de secretari. Ei scriau şi redactau toate actele, acte diplomatice şi cronici.

Dar, dacă n-avem urme scrise din acele vremi, aceasta nu se datorează nu numai faptului că lumea nu ştia să scrie şi să citească. Adevărul este că nici nu s-a crezut de către cineva că această treabă ar fi necesară sau că ar folosi cuiva. Lucrul este explicabil pentru că şi noi cei de azi, cu toată ştiinţa de carte şi cu tot noianul de mijloace tehnice, care ne stau la îndemână din belşug, facem la fel şi poate că noi suntem, pe bună dreptate, de condamnat.

Oare mulţi dintre noi se gândesc să lase în scris urmaşilor tot ce văd şi ce aud, tot ce se petrece în jurul nostru sau în satul , oraşul, ţara noastră?

Ne mulţumim să privim mai mult sau mai puţin pasiv la viaţa din jurul nostru, considerând că tot ce vedem şi auzim este obişnuit şi cunoscut nu numai de noi, ci de toată lumea. La ce bun să mai pierdem vremea să le descriem? Dar adevărul nu este acesta. Situaţia pe care noi o vedem şi o trăim, nu rămâne pe veci aşa. Viaţa noastră este scurtă şi trecătoare şi ceea ce am ştiut şi am cunoscut noi ca realitate se schimbă mereu după moartea noastră şi când vor veni nepoţii şi strănepoţii, situaţia va fi cu totul alta. Ei vor cunoaşte mai bine lucrurile din timpul lor, dar nu vor avea de unde să ştie ce a fost şi cum a fost pe vremea bunicilor şi străbunicilor noştri. De unde rezultă cât este de necesară şi folositoare o cronică sau o descriere a situaţiei şi a faptelor însemnate din fiecare epocă, întocmită de aceia care le văd şi le trăiesc.

O altă cauză care ne-a lipsit de posibilitatea de a avea unele izvoare scrise sunt războaiele, cotropirile, năvălirile de hoarde barbare şi deci viaţa grea şi nesigură din acele vremuri tulburi. Şi chiar de s-ar fi scris ceva, era uşor să se piardă ori să se distrugă în vremuri atât de tulburi.

De modul cum s-au organizat străbunii volocenilor şi despre toate câte le-au realizat ei, s-a scris în altă parte. În acest capitol ne vom ocupa de ceea ce au gândit ei şi cum au privit viitorul. Din cele ce aflăm de la dânşii ne putem da seama că ei au fost preocupaţi şi de întâmplările ce aveau să vină asupra oamenilor.

Oamenii trăiau izolaţi, departe unii de alţii, satele erau şi ele rare, fără prea multe legături cu oraşele. Lipseau mijloacele de comunicare şi de informare. Nu erau ziare, nu se găseau reviste, nici telefon, cu atât mai puţin radio sau televizor. Rar când pătrundea în sat vreo veste mai de seamă, de undeva de departe. Satul trăia prin sine, pentru sine, cu bucuriile şi necazurile locuitorilor săi. Volocenii cunoşteau întâmplările din sat şi nevoile lor şi de acestea se interesau şi se preocupau. De aceea oamenii se adunau în sărbători şi serile în zilele de lucru ca să-şi povestească din întâmplările lor sau să se sfătuiască.

80


Mai ales bătrânii satului mergeau în vizită la vecini, luându-se cu vorba, zăboveau mult, iar gazda îi oprea la mâncare. Dacă sfatul sau povestirea ţinea mult şi pe om îl apuca noaptea, dormea pe o laiţă la vecin, când îl prindea somnul. Multe seri şi nopţi, uneori chiar zile stăteau de vorbă moşii şi strămoşii noştri, povestind din cele ce au fost odată şi mai ales din cele ce aveau să fie mai târziu. Copiii din acea vreme stăteau după horn, pe cuptor şi ascultau cele ce se povesteau. Toţi tăceau molcom fără a crâcni şi doar prin şoapte îşi spuneau câte ceva unii altora, dar mai mult ascultau.

Se minunau şi se îngrozeau de cele auzite din gura părinţilor şi a bunicilor. Se vorbea despre foamete, despre războaie cu multă vărsare de sânge, despre holeră care va bântui prin lume, despre lăcuste care vor mânca hrana oamenilor, despre întunecimi de soare, despre secetă cumplită, când vor seca izvoare şi va muri lumea de sete şi toate de pe pământ se vor usca, despre cutremure de pământ şi multe alte nenorociri care aveau să vină asupra oamenilor.

Mai spuneau despre stricăciunea ce va veni în lume, când oamenii vor fi răi, nedrepţi, mincinoşi, lacomi, asupritori şi se vor lăcomi întreolaltă. Ziceau că va veni urâciunea pustiirii să întunece mintea oamenilor, de s-or face mai răi ca fiarele , iar cinstea, dreptatea şi ruşinea vor dispărea de pe pământ. Pe lângă aceste prevestiri, mai spuneau că vor zbura prin văzduh păsări cu clobanţul (ciocul) de fier, care se vor repezi asupra oamenilor şi le vor sfâşia carnea. Viaţa va deveni atât de grea şi în lume va fi atât de mult rău, încât cei vii neputând suporta chinurile cumplite, se vor târâ pe genunchi şi pe coate spre cimitir şi se vor ruga de morţi să se scoale din morminte, să iasă afară şi să intre în ei, cei vii, că nu pot ţine atâta groază şi urgie. Copiii de după horn, auzind toate acestea, se înspăimântau foarte tare şi se întrebau dacă vor trăi să ajungă şi să vadă acele zile. Era cea mai chinuitoare întrebare la care nu puteau răspunde. Acei copii de atunci care ascultau acele povestiri din gura bătrânilor, sunt părinţii moşii şi la unii strămoşii noştri. La acea întrebare se poate da răspunsul, care este afirmativ în cea mai mare măsură. Acei copii de atunci au apucat să vadă începutul acelor prevestiri.

În încheierea povestirii lor, spuneau că dacă lumea nu se va pocăi, lăsându-se de cele rele, din aceasta i se va trage şi sfârşitul. Un foc năprasnic va mistui pământul cu tot ce se găseşte pe el.

Cum de le venea în gând, acelor oameni de atunci, neumblaţi prin lume şi neştiutori de carte să spună toate acestea şi de unde ştiau ei cele ce aveau să se întâmple în viitor? Iată că şi acesta este o întrebare la care de data aceasta, ne revine nouă sarcina să dăm răspunsul cuvenit.

Multe dintre cele ce s-a povestit, le-am ajuns şi noi, le-am văzut şi le-am trăit. De aici se vede că cei bătrâni au avut dreptate şi au spus adevărul. Cum de au cunoscut ei ce are să se întâmple? Le-au citit cei înţelepţi din semnele vremii,

81


care s-au arătat după cum se arată totdeauna? Ca să înţelegi aceste semne şi să le citeşti şi să le tălmăceşti nu ajunge să cunoşti alfabetul şi poate că nici nu este nevoie de el. Mintea şi dreapta judecată îl pot ajuta pe om să citească acele semne. O inteligenţă nativă şi sclipitoare la un om bun, drept, cinstit, care iubeşte adevărul şi dreptatea şi le practică în viaţa sa, poate prevedea viitorul în mare măsură. Detaliile nu interesează aşa mult, dar ce este esenţial, în mare, se întrevede destul de clar.

Le-am auzit acestea de la mama mea, care şi ea, copil fiind, le-a ascultat cu spaimă de la bătrânii din acea vreme, care veneau la casa bunicilor şi le povesteau.

Au fost puţini care s-au îndoit de adevărul acelor auzite, dar timpul le-a dovedit că s-au înşelat. Răul cel mare stă în necredinţă.

“…Dar morţii nu se vor scula din morminte şi cei vii vor trebui să se întoarcă spre locurile lor tot pe genunchi şi pe coate, în plânsete şi gemete.

Privind spre răsărit, li se va arăta o apă mare către care vor încerca să se îndrepte spre a-şi răcori gura de sete şi arşiţă, dar apa se va retrage din calea lor şi dogoarea focului va fi mai chinuitoare. Va fi mare jale şi plâns şi vaietele vor răsuna până la cer, împlând văzduhul.

Pământul va fi ars cu foc şi totul va fi pârjolit şi nu va mai rămâne nici urmă de viaţă.

Strâmbătatea, hula şi minciuna, devenite atotputernice, vor căuta să stăpânească lumea, dându-se drept singurul adevăr.

Bogaţii vor asupri pe cei săraci şi-i vor nedreptăţi, iar cei puternici îi vor zdrobi pe cei slabi, lipsiţi de apărare.

Sete de cotropire şi dominare fără saţ.În lume nu va fi milă, nici cruţare nici ruşine. Răutatea şi cruzimea se vor

dezlănţui şi în furia lor vor căuta să distrugă totul.Lumea se va deda la desfrâu şi pierzanie, fără să ţină seama de urmări.Cutremure catastrofale.Vor fi războaie sângeroase între împăraţi şi între stăpânitorii de popoare.Vor muri oameni cu milioanele, fără să aibă vreo vină.Va fi mare lipsă în lume.Duşmănia şi ura între oameni vor face ravagii.Se va duşmăni frate pe frate, iar copii îşi vor trimite părinţii la judecată şi

osândă.Minciuna se va instala pe un tron de aur şi de acolo va căuta să conducă

pe oameni şi să le dea porunci aspre. Sfetnicul ei va fi viclenia.Adevărul şi buna credinţă vor fi călcate în picioare şi dreptatea nu se va

mai vedea.Şi multe alte semne se vor arăta la vremea de apoi, dar oamenii nu le vor

crede şi aceasta va însemna că sfârşitul nu va fi departe.

82


Duhul necurat al lui Iuda (Antihrist) va fi pus stăpânire pe dânşii şi le va fi întunecat mintea, de nu vor fi în stare să înţeleagă nimic. Doamne, Doamne ce sfârşit trist, înspăimântător şi năprasnic ne aşteaptă.”

Noi copiii, de după horn, ascultam înmărmuriţi şi ne întrebam: oare când şi cum vor fi toate acestea? Cei bătrâni spuneau că poate Dumnezeu se va îndura de dânşii şi or muri înainte, fără să apuce acele vremuri de groază.

Copiii, care au auzit toate aceste vorbe, au murit şi ei de mult şi chiar dintre urmaşii lor, aproape toţi au luat calea veşniciei şi doar câţiva de vor mai fi fiind în viaţă.

S-au adeverit aceste prevestiri înfricoşătoare? - În mare măsură da. Au fost războaie crâncene care au cuprins tot pământul şi au ţinut ani întregi. Au murit oameni cu milioanele, au rămas milioane de schilozi, văduve şi orfani. Regiuni întregi au fost pustiite şi foametea s-a întins pe mari suprafeţe. Ţări întregi au fost devastate de furia războaielor. Oraşe şi sate distruse, valori imense nimicite şi arse, sau scufundate în fundul mărilor şi oceanelor. Au fost cutremure ucigătoare care au înghiţit localităţi cu tot cu oameni, revărsări de ape care au adus pagube imense. Am avut secetă cumplită, după care a urmat şi o foamete chinuitoare.

Bombele de la Hiroşima şi Nagasaki a distrus într-o clipă sute de mii de vieţi omeneşti, suflete nevinovate şi tot ce a fost în viaţă în acele oraşe. Un foc năprasnic şi nimicitor, cum nu s-a mai pomenit de când e lumea. Şi încă s-au găsit unii inconştienţi să laude această crimă fără egal, această mişelie care arată cât de jos poate coborâ speţa umană

Urmări dezastruoase ale aviaţiei asupra unor oraşe ori centre populate şi chiar a unor păduri, unde se credea că s-ar afla ascunşi soldaţi se mai văd încă şi astăzi. Au căzut oameni cu zecile şi sutele de mii, până şi bietele animale din junglă au dat un tribut jalnic, iar pământul a rămas văduvit până şi de podoaba sa- întinsele păduri.

S-au adeverit şi cele cu privire la asuprirea celor săraci şi slabi de către cei bogaţi şi tari.

Imoralitatea este şi ea evidentă în minijupuri, hipiş ,droguri şi trândăvi, etc.

Armele atomice cu hidrogen ameninţă. Duşmănia şi neîncrederea dintre oameni continuă, la fel şi cotropirea ţărilor mici de către cele mari.

1.17 Cimitirul de la Holerişte

Sus, la marginea şesului Caliceanca, spre hotar cu satul Cuciurul Mare, este un loc numit Holerişte. Multă vreme, tot şesul Cliceanca a servit de imaş pentru satul Voloca. Situaţia aceasta a continuat şi la începutul secolului XX, unde copiii aduceau vitele la păscut. Era partea de toloacă mai apropiată de sat.

83


Pe locul numit de oameni Holerişte se mai puteau observa înaintea primului război mondial (1914) nişte vălurele bătătorite şi spălate de ploi, acoperite cu iarbă bună de păscut. Acele vălurele aveau o formă regulată în ce priveşte lungimea lor şi distanţa dintre ele, dar din cauza timpului ce s-a scurs şi a ploilor, cu greu se mai puteau distinge. Aproape că se nivelaseră cu pământul.

Întrebând odată pe părinţi, care este explicaţia acelor vălurele, aproape gata să-şi piardă urmele, mi s-a răspuns că acolo a fost în vechime un cimitir în care au fost îngropaţi mulţi voloceni, morţi de holeră şi că de aici i se trage şi numele acelui loc “La Holerişte”.

Primii morţi de holeră din sat au fost îngropaţi în cimitirul vechi(nr. 1) aflat în partea de răsărit a bisericii; dar numărul morţilor crescând mereu, ei au fost căraţi şi îngropaţi sus în Caliceanca, la hotar, în credinţa că holera va fi stăvilită în acest fel. Aceasta era o superstiţie, pentru că holera a continuat să secere vieţi omeneşti cu nemiluita.

În acel loc au pus oamenii o cruce de lemn, ca semn să arate locul unde au fost îngropaţi cei morţi de holeră. Din cauza ploilor, acea cruce de lemn s-a degradat şi a putrezit cu trecerea anilor, dar sătenii o înlocuiesc mereu cu alta nouă. Astfel, acolo pe deal, se vede totdeauna o cruce menită să amintească volocenilor despre acea boală îngrozitoare, care era cât pe ce să pustiască satul. Triste au fost acele zile când oamenii nu au prididit să care morţii cu căruţa la groapă. Uneori mureau şi însoţitorii celor morţi. Mare groază a fost atunci de se credea că nu va mai rămâne nimeni viu.

După primul război mondial, acele vălurele au început să dispară, s-au şters cu încetul, s-au nivelat cu pământul şi apoi au dispărut cu totul. Ploile, vitele care au păscut pe acolo, şi soldaţii care au bătătorit acel loc, făcând instrucţie în timpul războiului, au făcut să se piardă orice urmă a cimitirului Holerişte de pe Caliceanca. Doar crucea stă mereu prezentă drept mărturie că acolo a fost cândva acel cimitir.

Vizitând satul în vara anului 1967, am fost şi în acel loc, unde vor fi odihnind şi strămoşi de-ai mei şi gândindu-mă la cele petrecute în vremuri îndepărtate, mi-a venit ideea că ar fi bine să se aşeze acolo un monument simplu, dar durabil (trainic) şi anume să se ridice o cruce mare, înaltă de fier şi beton, care să rămână întru pomenire celor îngropaţi acolo şi care să amintească urmaşilor de nenorocirea ce s-a abătut cândva asupra o satului. Împrejurările nu au fost favorabile acestei idei şi oamenii care ar fi putut ajuta la realizarea ei au murit, dar eu n-am renunţat la ea, mai sper.

În timpul din urmă, generaţiile mai tinere nu denumesc acel loc Holerişte, ci îi zic “în Deal la cruce”. Sensul denumirii vechi nu-l cunosc şi nu ştiu ce s-a petrecut în sat în vremurile vechi şi nici ce-a fost în acel loc. De altfel, terenul este arat şi cultivat când cu cereale, când cu cartofi, şi nu mai există nici o urmă din care să se poată trage concluzia că acolo ar fi existat în cimitir.

84


1.18 Obiceiurile din bătrâni

Volocenii aveau multe obiceiuri în legătură cu sărbătorile, cu mersul vremii, cu viaţa de familie şi altele. Aceste obiceiuri erau păstrate cu sfinţenie, din generaţie în generaţie, şi nimănui nu-i trecea prin minte să le schimbe. Aşa dăinuiau ele din moşi strămoşi. Cele mai multe şi mai frumoase obiceiuri se ţineau la sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou, care erau aşteptate cu mare bucurie atât de cei mari, cât mai ales de cei mici.

Mai întâi de toate, gospodarii aveau grijă să se aprovizioneze cu cele necesare, în special cu lemne, făină, un porc bun de tăiat, câteva ocă de holercă şi cât mai multe parale mărunţele pentru colindători.

Gospodinele făceau curăţenie, dereticau prin casă, apoi se apucau să prepare bucate gustoase şi alese de frupt, care erau mult aşteptate şi dorite după un post de şase săptămâni. Pe atunci până şi copiii ţineau post alături de părinţii lor.

Postul Crăciunului ţinea până în ajunul Naşterii Domnului. În ziua de ajun, gospodina punea pe masă străchini cu găluşte de post, grâu fiert, bob fiert şi prăjit cu ceapă şi oloi, poame şi perje fierte şi varzare cu mac.

N-apuca bine să se însereze şi copiii cei mici (cam de 5-6 ani) îşi făceau apariţia pe la cheutorile caselor să cânte colinda. Erau îmbrăcaţi în haine călduroase, iar după cap aveau o trăistuţă de pus merele, nucile, buhăneţele ori colăceii. De căpătau bani, pe aceştia îi legau cu grijă într-o băsmăluţă şi-i băgau în sân. Dacă era iarnă uşoară şi drum bun, micii colindători rezistau mai mult, mai ales că cei mici erau purtaţi şi în braţe până la fereastră de unul din părinţi sau de vreun frate sau vreo soră mai mare. Cei mai mărişori, care puteau merge pe jos, erau conduşi de la o casă la alta şi la nevoie erau apăraţi de câini. Aceşti colindători terminau odată cu umblatul, doborâţi de oboseală şi de somn. După asfinţitul soarelui, începeau să umble cu colinda copiii mai mari. Aceştia se însoţeau câte doi sau trei.

Colinda copiilor mici pe care o cântau ei la fereastră, era scurtă uneori formată numai din câteva cuvinte şi acelea spuse în grabă şi cu sufletul la gură deoarece colidătorii gâfâiau de oboseală. Copii mai mari cântau mai mult şi cuvintele lor aveau un înţeles mai clar. De obicei, în colindele lor, ei vesteau sau preamăreau Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos.

După ce se însera bine, începeau să umble băieţii cu steaua şi băietanii cu boteiul. Aceştia din urmă aveau fluier sau fluieraş. Flăcăii umblau în grupuri mai mari cu scripca. Pe o vreme s-a umblat şi cu trompeta la care cânta un fecior de al lui Galuţă al lui Busuioc, precum şi cu clarinetul la care a cântat un fecior vestit - Procopie al lui Artimon Semeniuc.

85


Aceste echipe de colindători, alcătuite din băieţi cu steaua şi din feciori care umblau cu scripca ori cu clarinetul, colindau aproape toată noaptea pe la casele din sat. Dacă în vreme de noapte târzie te opreai pe un deal să auzi acele cântări ţi se părea că trăieşti în altă lume. Răsuna satul de felurite me-lodii, dintre care unele foarte frumoase cântate fiind pe mai multe voci de şcolarii satului sau de vreun cor. Toate aceste cântări se împleteau armonios şi alcătuiau un concert măreţ pornit din mii de glasuri. El vestea marea bucurie a izbăvirii neamului omenesc prin pruncul născut în ieslea din Betleem.

Echipele de colindători se formau cu mult înainte de începutul sărbătorilor. Cam după Sf. Neculai, băieţii şi băietanii se sfătuiau care şi cu care se vor însoţi ca să umble cu steaua ori cu boteiul. Cam aşa procedau şi feciorii.

Se mai găseau şi unii vlăjgani care se postau în locuri ascunse, de unde aruncau cu bulgări de gheaţă şi sfărâmau stelele la copii sau la băieţi. Era o faptă urâtă care adeseori se termina cu bătaie sau cu scandal. Unii făptaşi mai dormeau şi pe la postul de jandarmi câteva nopţi. Puţini oameni tăiau porcul de Crăciun. Cei mai mulţi făceau treaba asta înainte de Anul nou, ca să aibă carne proaspătă, cârnaţi şi chişte de Sf. Vasile.

Această sărbătoare o petreceau volocenii cu mai mare pregătire. Erau trei sărbători într-o zi : Tăierea împrejur sau botezul pruncului după legea veche, apoi era Sf. Vasile şi în sfârşit prima zi a anului, adică Anul Nou. Pentru această zi lumea se pregătea cu bucate multe, cu băutură şi bani ca să primească pe cei ce vor veni cu uratul, cu malanca, cu irozii, cu buhaiul, cu capra, şi alte echipe. Toate aceste echipe începeau să umble pe la case în ajunul Sf. Vasile, cam devreme.

Copii mai mari şi băieţii însoţiţi câte 2-3 umblau pe la case cu uratul.Unul spunea pluguşorul, altul suna din clopoţel şi al treilea pocnea din

harapnic. Când urătorul spunea : “mânaţi, măi!”ceilalţi răspundeau : “hăi, hăi!”.Băietanii formau şi ei boteie din câte 6-8-10 inşi având cu ei un urător,

unul cu clopoţel, unul cu fluier sau fluieraş şi restul cu harapnice. Când urătorul striga“mânaţi, măi!”toţi însoţitorii răspundeau : “hăi, hăi!” şi pocneau din harapnice. Clopoţelul şi fluierul sunau într-una, fără oprire, însoţindu-l pe cel care spunea pluguşorul.

Hăicatul (pluguşorul) din Voloca era cel cu “Bădica Traian”, dar unii tineri mai talentaţi se pricepeau să improvizeze şi să brodeze diferite urături ocazionale, uneori foarte reuşite şi potrivite cu situaţia gazdei la care urau, când în casă se găseau fete de măritat sau neveste frumuşele.

Plata o primeau în bani , iar pe alocuri le pica şi câte o plăcintă sau cinste. Pe la toate casele, tare era aşteptată malanca. Aceasta era alcătuită de un

grup de 25-30 flăcăi, între ei având şi mascaţi. Acest grup cânta malanca pe o voce şi era acompaniat de un scripcar (mai rar de un ţâmbalar). Atât textul cât şi

86


melodia plăceau foarte mult. Personajul principal era malanca, tânără nevastă, pentru care se căuta un fecior al cărui chip să fie cât mai apropiat de al unei fete.

Al doilea mascat ( de fapt prea puţin) era malancoiul, bărbat tânăr, frumos, de curând căsătorit. În timp ce se cânta, malanca şi malancoiul stăteau alături, în faţă, în dreptul ferestrei.

Urmau baba şi moşneagul, costumaţi ca doi bătrâni care făceau multe glume. În alte roluri comice erau jidanul, jidanca, ţiganul şi alţii. În timp ce flăcăii cântau malanca la fereastră, cei mascaţi jucau prin ogradă. Uneori baba şi moşneagul se strecurau în casă şi mai umblau pe la covata cu cârnaţi sau pe la hărgăul cu chişte. La malancă se dădea bani şi pe la unele case plăcintă şi cinste. La casele unde erau fete, plata era mai bună.

Obiceiul de a umbla cu Irozii (Vicleimul) a fost introdus în sat după primul război mondial. Acei care l-au jucat întâi dată a fost un grup de arcaşi conduşi de învăţătorul Nazarie Paulencu. A plăcut mult volocenilor, s-a împământenit şi la noi şi a rămas. Personajele principale sunt: Irod, cei trei crai, doi oşteni, un înger, ciobanul, un prooroc şi alţii. Acţiunea gravitează asupra naşterii Domnului, uciderea pruncilor, scăparea lui Iisus, etc.

Cei care umblau cu buhaiul alcătuiau un grup de 8-12 flăcăi. Buhaiul era făcut dintr-o putinică pe fundul căreia se monta o piele. La mijloc se făcea o gaură, prin care era scos un smoc de păr de cal. Acest păr era tras cu degetele ude şi scotea un sunet asemănător boncăluitului de buhai. Un fecior spunea urătura, un altul suna din clopot şi cel de la buhai întindea părul să se audă boncăluitul. Toţi ceilalţi la intervale potrivite, strigau hăi, hăi şi împuşcau din harapnice. La unele case oamenii nu îngăduiau să sune buhaiul, fiindcă se speriau vitele.

Un alt obicei era de a umbla cu capra. Acest grup număra cam trei inşi: capra, cel care o purta şi unul care-l făcea pe cumpărătorul. Capra era foarte înzorzonată şi era pusă să joace şi să facă fel de fel de figuri. Plăcea şi capra foarte mult, când era jucată bine.

Pe o vreme aveau mare succes cu capra Isidor Grecu, Vasile a Horţugului şi Isidor a Irinei. Se vălea lumea de râs, când îi vedea pe ei jucând capra.

Se mai obişnuia să se umble şi cu ursul. Erau trei inşi cu fluiere şi cu ciur. Prin sat se umblau multe boteie, satul fiind foarte întins.

A doua zi dis-de-dimineaţă, copiii mici umblau cu semănatul. Intrau în casă şi aruncau de la prag o mână de boabe de grâu sau porumb zicând: “Anul Nou cu sănătate!”.

Malanca şi Irozii mai umblau şi dimineaţa după răsăritul soarelui, pe la casele rămase sau mai de la marginea satului.

În dimineaţa de Anul Nou, bătrânii mergeau la biserică, dar cei tineri, fiind obosiţi din timpul nopţii, se culcau. După amiază, trebuiau să meargă la

87


joc. Tineretul era foarte dorit de petreceri şi de joc, pentru că în postul Crăciunului nu se făceau nunţi şi nici joc.

Prin sărbătorile Crăciunului, care durau trei zile şi uneori patru, dacă ajunul cădea dumineca sau dacă această zi urma după cele trei zile de sărbătoare, rar se întâmpla ca o fată să nu fie luată la joc. Jucau toate, pentru că urma malanca, şi feciorii voiau să câştige parale multe. După sărbători, lucrurile reveneau ca mai înainte, jucau fetele cu drăguţ sau cele avute sau tare frumoase. Tot prin sărbători se băgau în joc fetele tinere şi băietanii. Fetele tinere erau date pe mâna feciorilor mai în vârstă, care ştiau bine să joace. Tot aşa, băietanii erau predaţi fetelor mai vechi în ale jocului şi ale dragostei. De obicei, fetele se supuneau şi jucau cum puteau, fără să se ruşineze prea mult şi îndată învăţau, dar dintre băietani erau unii tare ruşinoşi, care se smuceau din mâinile fetelor ca să fugă. Până la urmă se domoleau şi învăţau. Aşa este; tot începutul e greu, până şi la joc.

După Anul Nou, urma Boboteaza, când se făcea Iordanul la vreo fântână în sat sau la apa Dereluiului. În ultimul timp, Iordanul se făcea la biserică. În ajunul Iordanului, lumea mergea de cu noapte la biserică, ia parte la slujbă, apoi fiecare îşi ia aghiazmă în cofiţă sau în ulcior. Nimeni nu mânca până nu bea aghiazmă. Puţină aghiazmă se turma şi în fântână. Restul se păstra într-o sticlă cu un smoc de busuioc, ca să fie de leac peste an. Slujba din Ajun se termina repede fiindcă preotul şi dascălul trebuiau s umble cu chirileisa prin sat să sfinţească casele. Satul nostru fiind mare, erau trei preoţi, şi totuşi ei nu puteau cuprinde peste tot, mai pe la margini umbla dascălul şi unii epitropi. Fiecare preot avea cu sine vreo doi sau trei oameni, care duceau cofa cu aghiazmă, traista cu varzare, sacul cu fuioare, sacul cu grăunţe şi vreo patru cinci băieţi care mergeau înainte şi strigau cât îi ţinea gura: chiraleisa! Gospodarul sau gospodina ieşea cu lumânarea aprinsă în întâmpinarea preotului, iar acesta începea să cânte: “În Iordan botezându-se tu Doamne …”. După ce preotul sfinţeşte casa stropind în cel patru părţi, cei din casă sărută crucea şi mâna preotului, apoi dau plata: bani, varzare (plăcintă), grăunţe şi un fuior pe cruce.

Altădată Iordanul se sărbătorea cu mare fast. Despre aceasta se va scrie în altă parte.

După sărbători, urmau câşlegile de iarnă, când se făceau multe nunţi şi se făceau şi jocuri în zilele de duminică şi sărbători. La sfârşitul câşlegilor de iarnă se ţinea o săptămână de carne şi ultima numai de lapte şi brânză, după care, începea postul. Acest post se ţinea până la Paşti, şi nimeni nu mânca de frupt, afară de copii mici şi de bolnavi.

Postul era ţinut cu atâta severitate încât era oprită apropierea dintre bărbat şi femeie. Nu se făceau nunţi în post sub nici un motiv. Lumea din trecut respecta aceste obiceiuri.

88


La începutul postului se ţinea spolocaniile, când se spălau toate vasele care au fost folosite în câşlegi, la gătirea mâncărurilor de frupt, cu apă clocotită.

În prima sâmbătă a postului mare, era sărbătorit Sfântul Toader, un sfânt mai mult al femeilor, când ele mergeau la biserică şi duceau slujbe pentru pomenirea morţilor. De această sărbătoare a Sf. Toader, gospodinele făceau covaşă, un fel de cir cu gust acrişor, foarte plăcut la mâncat. Adeseori am mâncat covaşă şi totdeauna mi-a plăcut foarte mult. Femeile făceau multă covaşă şi dădeau şi la cei care nu făceau. Se mânca şi cu mălai sau turte.

La 25 martie, se serba Buna Vestire, când Arhanghelul Mihail a vestit-o pe Sfânta Fecioară că va avea prunc de la Spiritul Sfânt.

La Buna Vestire era dezlegare la peşte, binevenită într-un post atât de lung şi sever.

Duminica Floriilor se serba în ultima duminică din Postul Mare, în amintirea intrării lui Iisus Hristos în Ierusalim, când a fost primit foarte bine cu cântări şi ramuri de măslin.

Către sfârşitul Postului Mare, începea săptămâna patimilor, când se făceau denii la biserică. Erau nişte slujbe religioase care se făceau seara. Li se mai spune şi mătănii, pentru că oamenii, femeile în general şi tineretul se spovedeau şi ca să li se ierte necazurile, trebuiau să bată un anumit număr de mătănii: 20, 40-50 sau chiar mai multe, aceasta depinzând de numărul de numărul şi gravitatea păcatelor săvârşite, dar şi de severitatea duhovnicului. După ce creştinul bătea mătăniile cuvenite, se considera izbăvit şi avea dreptul să se precistuiască.

Tinerii, băieţi şi fete veneau cu bucurie la aceste denii şi mătănii, având ocazie să se întâlnească.

Joia din săptămâna patimilor, era aşteptată cu bucurie şi nerăbdare şi de copii. Sătenii noştri îi ziceau Joia Mare.

În această zi, mamele noastre făceau colăcei, din care duceau la biserică. Primeau cei din casă, apoi un copil mai măricel ducea în trăistuţă colăcei şi lumânări la copiii vecinilor. Mama de acasă ave grijă să menească fiecare colăcel de sufletul unui mort oarecare din familie. Mare bucurie se făcea copiilor cu aceşti colăcei. Pe drept cuvânt această pomană era primită.

Tot în Joia Mare, dis-de-dimineaţă era obiceiul să se facă focuri în sat pe la fiecare casă. Era şi aceasta încă o bucurie a copiilor mai mari şi a băieţilor care alimentau focurile cu ciocleje uscate, bâlde, dudeie şi paie sau buruiene uscate, greblate şi adunate de prin grădină. Pe lângă credinţa că la aceste focuri veneau să se încălzească sufletele morţilor, era şi o treabă practică de a curăţa grădina de aceste resturi uscate prin arderea lor. Astfel, grădina rămânea curată şi se lucra mai uşor. Băieţii se jucau pe lângă foc, şi unii mai curajoşi îşi arătau vrednicia sărind peste flăcările focului. Copiii stăruiau către părinţii lor ca în această zi să fie sculaţi de noapte să vadă focul.

89


Joi seară era mare slujbă la biserică şi venea foarte multă lume, pentru că în această seară se citea Sf. Evanghelie în 12 limbi.

A doua zi urma Vinerea Mare sau Vinerea patimilor, când Iisus a fost răstignit şi a murit pe cruce şi apoi a fost înmormântat.

La biserică se făcea slujba Prohodului. Aceasta era vineri seara şi la biserică venea multă lume să asculte slujba şi cântările, după care se înconjura biserica cu lumânări aprinse în mână. Din această zi şi până la slujba Învierii nu se mai trăgeau clopotele.

Gătitul şi coptul pentru Paşti se făcea în Joia Mare sau în sâmbăta Paştilor, dar nu vineri. Tot în acest timp se făceau ouă roşii sau se închistreau.

În vederea Paştilor se făcea mare curăţenie prin casă şi pe afară. Această curăţenie trebuie să fie gata până în Joia Mare. Tot în vederea Paştilor toţi se primeneau şi îşi făceau cămăşi noi, în special tineretul şi mai ales fetele îşi coseau cămăşi frumoase cu flori. Cămăşi noi se coseau şi pentru cei bătrâni, însă mai simple. Oricum toţi aveau cămăşi noi de Paşti.

Sâmbătă seara, înaintea Învierii, se făceau iarăşi focuri pe la toate casele din sat.

Un foc mare care ţinea toată noaptea, se făcea în tolocuţă la biserică, la care se adunau mulţi feciori şi tineret. La acest foc se împuşcau din săcăluşe la slujba Învierii. Săcăluşele erau nişte tuburi de oţel (hizle sau patroane) , încărcate cu praf de puşcă. La fund aveau o gaură, pe unde se dădeau foc la încărcătură cu ajutorul unei prăjini lungi, prevăzute a capăt cu un cui de fier care se înroşea în foc şi apoi era introdus în gaura săcălaşului. Pulberea se aprindea şi în acel moment se producea o detunătură puternică.

Focurile mai mici de pe la case se stingeau devreme şi copiii mergeau la culcare. Totuşi prin sat se mai făceau şi alte focuri mari, cel puţin câte unul la fiecare cot de sat. Unul dintre aceste focuri se făcea pe valea noastră, la Macrina lui Procopie a Oncioaie. Aici se adunau mulţi flăcăi şi băietani şi pe lângă ei se mai strângeau şi băieţi mai mari. Acest loc de strânsură avea o faimă şi un oarecare trecut, astfel că era foarte apreciat. Aici se adunau cei mai năzdrăvani şi mai şmecheri tineri, era focul cel mai mare cu durată până spre ziuă şi aici se împuşca cel mai mult şi cel mai tare. Cei care luau parte la foc trebuiau să facă rost de lemne şi încă multe ca focul să fie mare şi să ţină mult.

La început se aprindea cu lemne uscate, apoi se aduceau cioate, buturugi, buştihăni, răchiţi uscate şi altele. Cum acestea se mistuiau repede, unii se dedau la pozne şi aduceau pe foc, câte un mai sau un lemnar, câte un bătălău sau câte o butcă de câine sau o portiţă, ori o crăcană de tăiat lemne şi când le trântea pe foc de la distanţă, săreau mii de scântei.

Se făcea mare haz şi pe seama celora de unde erau luate lucrurile. Cel mai interesant era momentul când începeau împuşcăturile, luându-se la întrecere cu cei din deal, de la biserică şi cu cei de la focurile de prin alte coturi. La acest foc

90


erau tuburi mari, groase, de oţel, rămase din război. Acestea erau încărcate cu praf de puşcă, cu pucioasă, şi câteodată cu praf de tun, apoi era bătut deasupra pământ, humă, câlţi şi câte un cep gros bătut cu maiul. Acei care încărcau era: Nicolai a lui Matrucă a Ţâmbălarului, fratele său Toader şi cu Simion a lui Isan. După ce tubul (hilzna) era bine încărcat, se arunca în mijlocul focului în jăratec. Deasupra se aruncau în mare grabă lemne şi cioate, şi apoi toţi fugeau şi se ascundeau după câte un dâmb ori un şanţ şi priveau la foc. Drumurile şi cărările care duceau spre foc erau păzite de 1-2 tineri, care aveau consemnul de a avertiza şi a opri pe oricine s-ar fi apropiat de foc prin neştiinţă sau având trecere pe acolo. Era o măsură bună. După câteva minute se auzea o bubuitură puternică, ca de tun, şi focul era împrăştiat în toate direcţiile. Săreau buştihăniile şi tăciunii la mare înălţime sau zburau prin aer cine ştie unde. Era mare haz, şi iar flăcăii mai isteţi spuneau fel de fel de snoave şi făceau multe glume. Hilza se încărca de multe ori în aceeaşi seară, dacă nu se pierdea sau nu crăpa, altfel era încărcată alta de rezervă. An de an focul se făcea la Macrina, fiind la acea casă un fecior cam ştrengar, şi pe vremuri bun cântăreţ la fluier. Punctul de atracţie la această casă era scrânciobul cel mare, în care se dădeau feciorii şi uneori câte un fecior şi o fată. Cei curajoşi se învârteau peste cap, fără să se lege la picioare, alţii se legau de scăunel cu câte o curea. Se luau şi la întrecere unii feciori, care se va da peste cap de mai multe ori, şi unii se dădeau de 20-30 de ori. La acest scrânciob venea foarte multă lume, mai ales tineret, flăcăi şi fete, băieţani, copii şi chiar oameni şi femei. Aşa era în toate zilele de Paşti.

Dar să reluăm firul povestirii de unde se termină, cu focul de sâmbătă noaptea. După ce trecea miezul nopţii, focul se mai potolea şi împuşcăturile încetau. Câte unul, sau în grupuri, tineretul pleca spre casă pentru a se găti să meargă la biserică, la slujba învierii. Puţini erau aceia care se culcau în noaptea ceea.

În biserică, lumea începea să se adune încă înainte de miezul nopţii, iar unii veneau chiar de cu seară şi stăteau pe lângă foc, până se deschidea biserica. Satul fiind foarte mare şi cum la Paşti ţineau să vie foarte mulţi, (cel puţin câte unul sau doi, de la fiecare casă), se umplea biserica de lume. Cât este ea de mare, şi tot nu-i cuprindea pe toţi, de mai rămâneau ,mulţi pe afară. Unii mai ieşeau afară să se răcorească şi să le treacă somnul. În acest timp intrau alţii şi-şi făceau loc în biserică.

Slujba de Paşti era tare frumoasă. Mai întâi se făcea Învierea şi se înconjura biserica în jurul în sunetul clopotelor şi în cântarea preoţilor şi a coriştilor. Apoi preoţii şi lumea intrau iarăşi în biserică, şi urma slujba. La terminarea slujbei, preotul ţinea o predică despre Înviere, apoi se trecea la sfinţitul naforei.

Din fiecare casă venea cineva cu blidul sau cu nafora la sfinţit. Într-o coşărcuţă se duceau la biserica o nafură, una sau două păşti, mai multe păscuţe şi

91


ouă roşii. Se mai puneau două lumânări, slănină, cârnaţ, piper, tămânie, etc. Fiecare avea şi ceva parale. Sfinţirea nafurei se făcea cam pe la răsăritul soarelui. Ce cu blidele se aşezau pe două rânduri în jurul bisericii şi dacă nu încăpeau , ieşeau cu rândurile pe tolocuţa bisericii dincolo de poartă. Înainte mergea prosesia şi corul, apoi veneau preoţi de stropeau cu aghiazmă coşurile cu nafură. După preoţi veneau epitropii care luau de la fiecare blid, păscuţe, ouă roşii şi bani. Din păscuţe şi ouă, oamenii mai dădeau şi la săraci. Se dădea şi câte o bucată de pască. Păscuţe şi ouă căpătau şi copiii.

După ce se termina sfinţirea naforei, toţi se împrăştiau în grabă pe la casele lor, unde erau aşteptaţi cu nerăbdare de membrii familiei rămaşi acasă.

Era obiceiul ca din pasca sfinţită să se dea şi la vite ca să fie sănătoase şi să nu se lipească răul de ele. Apoi se aşezau cu toţii la masă, luau câte o firimitură de nafură şi apoi începeau să mănânce cu toţii. Cu acest prilej se mai cinstea şi câte un pahar de rachiu, mâncau din slănina şi cârnaţul sfinţit, câte 1-2 ouă şi apoi treceau la alte mâncări. La urmă se bea bere cumpărată, dar mulţi îşi făceau în casă bere foarte bună. După ce se îndestulau, urma un somn adânc.

După amiază, unii mergeau la scrânciob , iar alţii la biserică. A doua zi de Paşti era slujbă la biserică, la care luau parte mai ales bătrânii. După masă se făcea toacă în tolocuţa bisericii. Acolo se făceau mai multe jocuri la care jucau fetele şi flăcăii. Tineretul avea obiceiul să ciocnească ouă roşi. Cel cu oul spart era considerat învins şi trebuia să predea oul, cu alte cuvinte, oul spart era luat de acela care l-a spart. Aceasta era o regulă şi asupra ei nu se discuta, afară în cazul în care se făcea vreun vicleşug (dacă se folosea un ou de lemn sau de patarcă ţinut în mână lângă cel de găină). Erau băieţi care veneau de la toacă cu sânul plin de ouă sau cu trăistuţa. Alţii le ţineau într-o băsmăluţă. Se întâmpla uneori de se spărgea vreun ou crud sau moale în timpul ciocnitului, de se stropeau pe haine cu el. Acela era aruncat. În tot timpul, unii băieţi sau băietani trăgeau clopotele sau băteau toaca. În acele zile era îngăduit să se tragă de clopote în tot timpul. Foarte multă lume mergea la toacă. Le era atât de drag acest obicei de a merge le toacă. Încât toţi ţineau să participe la ea şi s-o vadă. Era şi a treia zi slujbă la biserică, dar venea puţină lume. În schimb, după-amiază venea la toacă şi mai multă lume ca în ziua precedentă. Se părea că tot satul este ieşit în deal la biserică.

Şi în această zi fetele şi flăcăii jucau, ceilalţi tineri ciocneau ouă roşii, iar cei vârstnici stăteau pe margine şi priveau jocul; ba mai ciocneau şi ei cu cine aveau chef ori scoteau sticla cu holercă şi mai cinsteau câte un pahar. Lumea era veselă, bucuroasă şi petrecea foarte bine. Mulţi dintre cei prezenţi la toacă se simţeau fericiţi. Până şi cei ce mureau în zilele Paştilor se considerau fericiţi pentru că atunci cerul era deschis şi morţii mergeau direct în rai fără a mai trece pe la judecată. Dar când soarele era gata să apună şi începea să se însereze, toţi erau cuprinşi de o mare părere de rău, că Paştile au trecut aşa de repede. Rând pe

92


rând, plecau la case fetele, nevestele, copii, feciorii şi oamenii. Ici, colo se mai vedea câte un întârziat pe tolocuţa bisericii. De unde mai înainte era plină de lume, de nu găseai un loc să te aşezi pe iarbă, acuma era goală şi ea şi tristă.

Când pe cer începeau să licărească primele stele, tolocuţa era pustie şi clopotele amuţiseră demult, de acum.

Tot în zilele Paştilor, mai era obiceiul ca finii, să meargă la naşii lor cu colaci. Unii naşi aveau câte 10-15 fini sau mai mulţi. Finii duceau naşilor colaci, păşti, ouă, iar naşii se pregăteau cu mese bogate. Cu această ocazie se mânca bine, se bea, se glumea şi în sfârşit se juca mult, după scripcari sau după fluier. Se ştie că oamenii noştri mâncau aproape tot timpul mămăligă, dar la Paşti oamenii mâncau nafură, pască, păscuţe, iar mămăliga avea repaos. Chiar şi cel mai sărac om nu mânca ziua de Paşti mămăligă. Sărbătorile treceau foarte repede. După cele trei zile, toată lumea trecea din nou la lucru, în grădină sau la câmp.

O altă sărbătoare mai importantă care se ţinea primăvara, era Sf. Gheorghe. Acest sfânt cade uneori înainte de Paşti, alte ori după Paşti. La Sf. Gheorghe, oamenii săpau brăzdiţe de formă pătrată şi cu iarbă verde, în care înfingeau câte o crenguţă de răchită înfrunzită şi le puneau la poartă, lângă uşa de la intrare, la uşa grajdului, la fântână şi în alte locuri.

Altă sărbătoare în legătură cu Paştile, era Înălţarea Domnului sau Ispasul, când se mergea la cimitir, să se facă masă la morminte. Tot atunci se serba şi ziua eroilor. Despre aceasta s-a scris în altă parte.

După Ispas, o sărbătoare deosebit de importantă pentru creştinătate urma Duminica Mare, duminica Rusaliilor cu pogorârea Sfântului Spirit peste apostoli. Se serba acel eveniment important când apostolii au primit spirit sfânt şi sarcina de a răspândi cuvântul Evangheliei în cele patru zări.

A doua zi Duminica Mare, creştinii serbează ziua Sfintei Treimi. Duminica mare este ultima sărbătoare în legătură cu Paştile, când se mai puteau face păscuţe în acel an. Pe la case se mai puneau crengi de tei, iar pe la ferestre se aşezau fel de fel de flori.

În credinţa populară se zicea că la acea vreme umblau strigele sau strigoaicele, precum şi strigoii care puteau face rău la oameni. Strigoaicele erau nişte spirite rele cu chip de femeie, înalte, subţiri şi uscăţive. În literatură sunt cunoscute sub numele de iele.

La Sânziene, care se ţin pe 24 iunie (naşterea Sf. Ioan Botezătorul), se culegeau flori bune de leac, care erau puse la uscat. Aceste flori, puse în baie, puteau vindeca diferite boli. Tot atunci se culegeau flori cu care se îmbăiau fetele ca să fie frumoase.

După Sânziene urma sărbătoarea sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, când la Cernăuţi era hram mare şi târg. Aceşti sfinţi apostoli erau patronii capitalei bucovinene, unde se aduna foarte multă lume cu acest prilej.

93


La 20 iulie se serba Sf. Ilie, stăpânul tunetului, care goneşte dracii aruncând cu fulgere asupra lor. De această zi se dădeau de pomană străchini de mere şi pere de Sf. Ilie. În Voloca era un om numit Ion Chetrarul, care strângea bani de la oameni, ca să întoarcă grindina. El susţinea că are putere să apere holdele de grindină.

La 6 August se serba Schimbarea la Faţă; era credinţa că de la această dată, natura îşi schimbă înfăţişarea (faţa). Iarba, holdele, frunzele pomilor, pădurea, câmpul îşi schimbă culoarea, căpătând o nuanţă mai deschisă, care arată un început de trecere spre coacere şi spre toamnă.

La 15 august urma Sf. Maria Mare (Adormirea Maicii Domnului). De această sărbătoare se făceau multe hramuri prin sat. În apropierea comunei noastre era hram la Cuciurul-Mare-Sălişte, la care volocenii luau parte în mare număr. Multe familii din Voloca erau înrudite prin căsătorie cu familii din Cuciurul-Mare. Tot de Sf. Maria se făceau multe mese în sat pentru pomenirea morţilor. De la această dată începeau câşlegile de toamnă, când se făceau multe nunţi.

La 8 septembrie urma Sf. Maria Mică (Naşterea Maicii Domnului).La 14 septembrie se serba Ziua Crucii- Înălţarea sfintei Cruci. Era zi de

post. Fructele ce aveau formă de cruce erau oprite de la mâncare în această zi ( nucile ).

La 14 octombrie creştinii o sărbătoreau pe Sf. Paraschiva.La 26 octombrie urma o sărbătoare mai mare, Sf. Dumitru- Izvorâtorul de

mir (Smedru). La această dată era hram la Cuciurul-Mare-Tisăuţi. Este vreme de toamnă şi oamenii încep să se pregătească cu cele necesare pentru iarnă.

Vitele sunt lăsate slobode să pască prin grădini, fără îngrădire. La 8 noiembrie se serbează Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, când se face hram la Corovia. La 30 noiembrie, se serbează Sf. Andrei, o zi însemnată pentru tineret, când fetele şi feciorii fac diferite vrăji pentru a afla ursita, adică să afle cu cine se vor căsători.

La 6 decembrie se serbează Sf. Ierarh Nicolae. Este ultima sărbătoare însemnată din postul Crăciunului, când se făcea la Voloca hram. Deşi era post, tineretul căpăta autorizaţie de joc de la Mitropolie, ca să se poată face horă. Fiindcă în acel timp nu se făceau jocuri nicăieri, hramul din Voloca era vizitat de flăcăi şi de fete din multe sate, având ocazia să joace. Mâncărurile se găteau tot ca pentru post, cu sarmale, peşte, mazăre, bob, linte, poame uscate, fasole, bureţi. Volocenii aveau mulţi hrămeni de prin toate satele învecinate. Se mai întâmplau şi bătăi cu ocazia hramului, între feciori. De obicei cuciurenii erau cei care provocau adeseori scandal, aceasta în timpurile mai vechi. În ultima vreme s-au mai potolit şi cuciurenii. De la Sf. Nicolai nu era mult până la Crăciun, astfel că în vederea acestor mari sărbători de iarnă, toţi volocenii şi în special tineretul începea să se pregătească în vederea acestor sărbători, formând grupuri

94


sau echipe care să umble cu colinda, steaua, malanca, irozii, cu uratul, capra şi altele. Despre toate acestea s-a scris la începutul acestui capitol.

1.19 Câşlegile Şi Posturile De Peste An

Volocenii din trecut aveau diferite obiceiuri la care ţineau mult şi le păstrau cu mare grijă. Pe lângă cele patru câşlegi din timpul anului când se putea mânca de frupt, ouă, lapte carne, ei ţineau şi patru posturi pe an.Cele 4 câşlegi erau : de iarnă, de primăvară, de vară şi de toamnă. Cele 4 posturi erau : postul mare, dinaintea Paştelui, postul sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, postul sfintei Marii, şi postul Crăciunului. Ordinea în care se ţineau era :

1.Câşlegile de iarnă începeau la 25 decembrie şi se ţineau până la înce-putul postului mare (nu era dată fixă).

2.Postul mare urma după câşlegile de iarnă şi ţinea până în săptămâna patimilor (inclusiv), dinaintea Învierii Domnului (Paşti)

3.Câşlegile de primăvară ţineau de la Paşti până începutul postului Sf. Petru.

4.Postul Sf. Petru ţinea de la sfârşitul câşlegilor de primăvară până în ajunul sărbătorii Sf. Petru 28 iunie inclusiv. Sf. Petru se serbează totdeauna la 29 iunie.

5.Câşlegile de vară ţin de la Sf. Petru (29.VI) până la 31 iulie inclusiv.6.Postul Sf. Marii ţine de la 1 august până la 14 august inclusiv. La 15

august se serbează Sf. Marie Mare (Adormirea Maicii Domnului).7.Câşlegile de toamnă ţin de la Sf. Maria Mare până la 14 noiembrie

inclusiv.8.Postul Crăciunului începe la 15 noiembrie şi ţine până la 24 decem-brie

inclusiv (ajunul Crăciunului).Strămoşii noştri ţineau toate cele patru posturi cu stricteţe şi nu s-ar fi

înfruptat pentru nimic în lume. Erau foarte credincioşi, mergeau regulat la biserică şi păstrau cu sfinţenie obiceiurile şi datinile rămase de la înaintaşi. Dacă în timpul câşlegilor era îngăduit să se mănânce orice fel de mâncare, inclusiv carne, ouă, lapte, brânză, în timp de post, mâncărurile de frupt erau oprite şi se mâncau numai mâcăruri de post (de sec) gătite cu oloi sau ulei. Numai la 25 martie, Buna Vestire, era deslegare la peşte. Toţi trebuiau să postească afară de copiii mici şi cei grav bolnavi, care puteau mânca lapte.

Mâncărurile de post se pregăteau din fasole, cartofi, mazăre, linte, bob, bureţi uscaţi, poame uscate, varză, castraveţi, apoi ceapă, usturoi, pătrunjel, morcovi, sfeclă, hrean, urzici, turte cu dovleci albi, varzari. La toate acestea se adăuga mămăliga, mălai copt, turtele din făină de porumb cu cartofi şi pâinea de secară. Din cele enumerate mai sus se puteau găti mâncări gustoase în diferite combinaţii care să-l sature pe om.

95


Orice s-ar spune, ajunarea (postul) şi înfrânarea aveau urmări bune şi ca atare erau necesare şi cu urmări bune pentru sănătatea trupului şi a sufle-tului. Este un bine ca omul să aibă o îngrădire şi o cumpănă în toate. Viaţa trăită în îmbuibări şi desfrânări duce la păcat, la boală şi la degradare. Cei care aduc critici prea severe postului ar fi bine să mediteze şi să asculte sfatul medicului.

Intercalarea celor patru posturi între cele patru câşlegi nu a fost o măsură bazată pe superstiţii sau pe misticism ci pe o judecată foarte sănătoa-să. Cei care au rânduit această alternare au luat o măsură bine chibzuită.

Pe lângă perioadele de petrecere şi distracţie, mai sunt necesare şi momente de reculegere şi meditaţie cum sunt posturile.

1.20 Pomenirea Morţilor.Despre Mese. Înălţarea Domnului (Ispasul) - Ziua Eroilor

În timpurile vechi lumea era foarte credincioasă şi obiceiurile erau păstrate din generaţie în generaţie cu cea mai mare sfinţenie. Aceste obiceiuri erau strâns legate de însăşi viaţa oamenilor şi se practicau la anumite date şi cu anumite ocazii, fără nici o abatere. Se considera ca un păcat faptul de a strica obiceiurile.

Aşa cum la naştere sau la căsătorie erau anumite obiceiuri, legate de aceste date însemnate din viaţa omului, tot aşa şi la moarte erau anumite obiceiuri care se respectau de către toţi. Astfel după ceremonialul înmor-mântării era obiceiul de a se face masă şi de a se da de pomană de sufletul celui decedat. Era prima masă care se făcea pentru cel mort, la care luau parte rudele, vecinii şi prietenii familiei defunctului. Pe lângă aceştia erau chemaţi la masă cei care-l duceau pe mort cu năsălia sau cel care venea cu carul, apoi erau chemaţi cei care duceau prosesia ( crucile, prapurile, sfeşnicul), omul care ducea pomul, şi unii care-l petreceau pe mort la groapă. La gropari li se dădea de pomană chiar la groapă. Pentru săparea gropii erau plătiţi şi li se dădea de mâncare.

A doua masă se făcea a treia zi după înmormântare, a treia masă la 6 săptămâni, apoi la 6 luni ( jumătate de an) şi apoi la un an. Acestea erau cele mai importante mese pentru cel dispărut. Celelalte mese care se mai făceau erau făcute şi pentru ceilalţi morţi din familie şi aveau loc la anumite sărbă-tori. Multe mese se făceau sâmbătă dimineaţa. La aceste mese se chemau oameni şi femei, mai ales dintre cei bătrâni. Când murea vreun tânăr erau chemaţi şi tineri la masă.

Mâncarea era de post sau de frupt, după cum era post sau câşlegi. Se aşeza pe masă pâine, mălai, borş sau zeamă. După aceasta urmau găluşte, răcituri, friptură şi lapte cu orez (mleşniţă). De băut se dădea rachiu (ho-lercă). Către sfârşitul mesei se dădea pe masă varzare sau plăcintă. În afară de aceasta, mesenii primeau de pomană câte un colăcel cu lumânare şi uneori câte un

96


ulcioraş cu apă la care se lega zahăr, covrigi, turtă dulce, bomboane lungi, coarne mari. În loc de ulcioraşe unii dădeau căniţe (litruţe) sau chiar oale de lut cu apă.

În credinţa celor bătrâni, a face masă, a da de pomană era o datorie. Când cineva dădea de pomană ceva, nu se gândea să primească ceva în schimb pentru pomană oferită. Mai mult, pomana trebuia dată din toată inima şi fără părere de rău, că altfel nu era primită.

Mai era credinţa că cine dă de pomană mult, mai ales la cei săraci, i se iartă păcatele. În acest sens, cel ce o făcea se aştepta la o răsplată, bine- înţeles, nu din partea celui ce primea pomana, ci din partea lui Dumnezeu, care iertându-i păcatele îi pregătea intrarea în rai. Dar pomana avea şi o valoare practică : cu ocazia meselor, erau ospătaţi mulţi săraci şi flămânzi.

Este drept, spunem noi astăzi, că cel mort nu mănâncă, dar mănâncă cel care trăieşte şi care nu are acasă ce să mănânce. De aceea pomana şi facerea de bine trebuia să fie îndreptată către cei lipsiţi, săraci, neputincioşi. O masă la care erau chemaţi cei bogaţi şi îndestulaţi era mai mult ospăţ şi nu pomană.

Pomana poate consta în alimente, îmbrăcăminte, şi alte lucruri. Oamenii înstăriţi şi mărinimoşi dădeau de pomană păsări (găini, pui), purcei, viţei şi chiar câte o bucată de pământ.

Se mai obişnuia să se facă masă de ziua numelui celui mort şi la sărbă-torile mari, ca : Sf. Gheorghe, Duminica Mare, Sf. Apostoli Petru şi Pavel,

Sf. Ilie, Sf. Maria Mare şi Mică, Sf. Dumitru şi Sf. Nicolae, etc.La masă domnea o atmosferă de sărbătoare, cu multă reţinere şi evlavie.

Adeseori, un timpul mesei, erau amintite faptele bune ale celui dispărut, cum şi-a petrecut viaţa ori se comenta pe momentul morţii lui.

Cultul morţilor era respectat cu sfinţenie. Cei bătrâni, bunicii şi părinţii aveau grijă să sădească un inimile copiilor şi tineretului, credinţă statornică în cele sfinte şi în datina strămoşească. Aşa s-a păstrat obiceiurile vechi, din tată în fiu, din neam în neam fără să li se aducă vreo modificare sau ştirbire. Credinţa oamenilor era nestrămutată.

La unele mese mari, erau chemaţi copiii şi tinerii care luau loc la o masă mai deoparte, dar în aceeaşi încăpere cu cei bătrâni. Ei aveau ocazia să vadă şi să audă cu cât respect vorbeau despre cei morţi atât părinţii cât şi ceilalţi meseni mai în vârstă. Acesta era un bun prilej şi un fericit moment de a da copiilor şi tinerilor o creştere frumoasă şi o pildă vie.

Asemenea momente le-am trăit şi eu în sânul familiei mele şi ele constituie cea mai pioasă, cea mai curată şi mai plăcută amintire a vieţii mele. Pomenind pe cei morţi, îi aduceam de pe cealaltă lume, a umbrelor, în mijlocul nostru. În acele clipe ei trăiesc cu noi şi prin noi. Evocarea lor a constituit întotdeauna un moment deosebit de solemn şi înălţător, prilej de reculegere şi

97


pregătire pentru noi, în vederea zilei când vom fi chemaţi a ne da obştescul sfârşit.

Cea mai mare şi mai frumoasă masă din tot anul un Voloca se făcea de Ispas (Înălţarea Domnului), la cimitir. De Ispas se pregăteau toate familiile din sat cu multă coptură, mâncări şi băuturi pe care le aduceau în deal la cimitir, cu carele unii, alţii cu trăistele. Pentru acest mare praznic se făceau păscuţe şi ouă roşii. Cu mic cu mare, toţi urcau în deal la cimitirul cel nou de pe acea vreme. Pe la puţine case de mai rămânea câte unul să îngrijească de vite ori să vadă de gospodărie. Tot satul era în cimitir. Era o zi când cei vii mergeau în vizită la strămoşii lor. După câte am observat şi îmi amintesc, zilele de Ispas erau tare frumoase cu cer senin şi timp călduros. Erau multe, multe flori. Aproape toate mormintele erau acoperite cu feţe de masă albe şi încărcate cu multe şi bogate mâncări. Nu lipsea nici băutura (rachiu, vin, bere, rom, limonadă), razol şi apă de pus în oalele ce urmau să fie date de pomană la cei săraci.

Cimitirul era înţesat de lume. Toţi îmbrăcaţi în cămăşi albe, culoare ce concura cu verdele ierbii. Mesele erau atât de multe şi de încărcate, încât nu aveau cui să dea de pomană tot ce aveau, cu tot numărul mare de săraci şi cerşetori dintre care nu lipseau nici ţiganii.

Cunoscând ei obiceiul volocenilor, se strângeau la Ispas în număr foarte mare să capete de pomană. Unii aveau torbe foarte mari şi chiar saci pe care-i umpleau cu pâine, păscuţă şi ouă. Din lăcomie se mai încolţeau unii crezând că nu le va ajunge şi lor pomana. Dar de obicei, totdeauna era şi de rămas.

Printre voloceni se găseau şi unii oameni mai năzdrăvani gata să facă năzbâtii. Îi chemau pe ţigani şi le da de băut peste măsură şi îmbătându-i, aceştia dormeau pe la umbră sau prin vreun şanţ, neputând umbla după pomană, astfel că rămâneau cu torbele goale şi se trezeau tocmai seara ori noaptea când lumea era plecată din cimitir. Şotii de acestea le făceau numai câţiva printre care şi Toader a Păvăloaie. Totuşi, şi aceştia aveau ce să culeagă şi să pună în torbe.

Trebuie să precizez că pomenirea şi masa de pe morminte era precedată de un serviciu divin-slujbă religioasă- dimineaţa la biserică, apoi altă slujbă în cimitir unde era adusă prosesia. De dimineaţă, o parte mergeau la biserică, la slujbă, dar puţini şi această slujbă nu ţinea mult. În acest timp, gospodinele, gospodarii şi chiar tinerii (fetele) aşezau masa pe morminte. Când soseau la cimitir preoţii şi cu oamenii care duceau prosesia, toate mormintele erau aşternute şi bucatele aşezate pe morminte. Se făcea o slujbă religioasă pentru pomenirea eroilor căzuţi pe front din primul război mondial, apoi preoţii stropeau cu aghiazmă mormintele din cimitir. Numai după terminarea serviciului divin pentru eroi şi pentru cei morţi şi după ce se sfinţeau mormintele şi mesele, oamenii începeau să de dea pomană şi să invite la masa aşternută pe mormânt. Erau chemate rudele, cunoscuţii şi toţi trecătorii cărora li se dădea câte o păscuţă

98


cu ou, câte un pahar, două de băutură şi apoi erau poftiţi să mănânce din bucatele aşezate pe mormântul frumos îngrijit şi bine aşternut.

Cum în aceeaşi familie erau mai mulţi morţi, fie părinţi, fraţi ori copii, treceau pe rând şi pe la celelalte morminte pentru a le aşterne masa şi a-i pomeni. Cât era cimitirul de mare, peste morminte erau aşezate feţe de masă cu pomeni şi numai pe ici, pe colo, se vedea câte un mormânt stingher, neaşternut care dădea o notă de mare tristeţe. Poate să fi fost al vreunui sărac, sau al unui singuratic fără urmaşi, sau poate că sau stins toţi din ramura acelei familii.

De atâta vorbă şi glasuri amestecate ce se auzeau în cimitir, stând deoparte şi ascultând, ţi se părea că auzi un zumzet puternic de albine peste care se aşterneau razele blânde ale soarelui de primăvară.

În acea zi toţi cei vii erau cu gândul la părinţii, moşii şi strămoşii lor care dormeau somnul de veci, de sute şi sute de ani.

Cu gândul că viaţa nu este veşnică, şi că cei vii vor veni la rândul lor tot aici, oamenii în credinţa lor în biserică şi Dumnezeu aveau prilejul să mediteze la faptele lor şi să caute să-şi îndrepte greşelile. Credinţa aceasta era o stavilă împotriva răului şi o bună călăuză către o viaţă fără păcat. Era şi aceasta o metodă bună de a educa neamul românesc.

Obiceiuri legate de cele mai importante momente din viaţa omului:naşterea, căsătoria, moartea

I) Naşterea unui copil într-o familie era o mare bucurie. De obicei, bucuria era mai mare, când pruncul născut era de sex masculin. Un băiat producea mai puţină grijă părinţilor şi apoi prin el se asigura moştenirea gospodăriei şi perpetuarea numelui familiei. Sigur că erau şi părinţi care din diferite motive doreau să aibă o fetiţă. Oricum, naşterea se considera un eveniment fericit, care aducea bucurie în casă şi era sărbătorită cu fast şi cu respectarea anumitor obiceiuri care s-au păstrat cu sfinţenie de-a lungul veacurilor. Cine era mai avut, făcea o petrecere mai mare, cu masă şi muzicanţi şi cu invitaţi mulţi. Cei săraci făceau o petrecere mai restrânsă, mai modestă, după puterea lor, dar nu angajau lăutari. Copilul era botezat la biserică şi primea un nume, de obicei, al sfântului din acea zi sau a unui sfânt din zilele următoare. În vechime, se respecta cu străşnicie regula de mai sus; pruncul primea numele “care-i pica din carte”. Mai târziu, s-a admis ca părinţii să pună un nume pe care-l doreau ei. Au fost cazuri când pruncul primea la biserică, numele sfântului din ziua respectivă, dar părinţii îi dădeau alt nume care le plăcea lor şi aşa îl numeau toată viaţa.

Îndată după naştere, veneau la tânăra mamă, vecine, rude, prietene ca să-i facă urări de sănătate şi fericire, atât ei cât şi pruncului nou născut şi în acelaşi timp aduceau daruri din gospodăria lor: animale mici, păsări, pânză, alimente ori bani. Acestea erau aşa numitele rodini. Era frumos acest obicei şi darurile erau

99


cu atât mai binevenite, cu cât familia pruncului nou-născut era mai nevoiaşă. În asemenea cazuri, bunele gospodine se întreceau în aducerea darurilor.

Nu mult după naştere, se făcea şi botezul pruncului. Naşa îl ducea la biserică, unde preotul oficia taina botezului, care consta prin scufundarea copilului în apă sfinţită şi rostirea de către preot a unor rugăciuni prevăzute de rânduiala bisericească. La urmă preotul întreba pe copil: “Te lepezi de satana ?”- “ Mă lepăd “ răspundea naşa în numele pruncului ( de trei ori).

După terminarea oficierii botezului, naşa plătea preotului suma cuvenită şi apoi aducea pe fin acasă la mama lui. Fie că în acea zi, sau în alta se făceau botegiunii. Cu această ocazie se pregătea masă mare, cu bucate alese, cu cinste şi cu lăutari. Erau invitaţi naşa cu naşul, moaşa rudele apropiate, prietenii şi vecinii. Se făcea o petrecere în toată regula. Invitaţii care veneau la botegiuni aduceau daruri ori bani. Sigur că nu toţi făceau petrecerea cu muzică.

Înainte vreme, copilul avea o naşă şi un naş, aceştia fiind naşii de cununie ai părinţilor. Mai pe urmă s-a luat obiceiul să se pună mai mulţi naşi la copil. Aceasta s-a făcut din două motive: ori erau mai mulţi prieteni de-ai familiei care doreau să se încuscrească şi să fie naşi la copil, ori părinţii pruncului, în dorinţa de a primi mai multe daruri puneau mai mulţi naşi. Poate că se gândeau şi la un viitor mai îndepărtat, când copilul ajuns mare, putea să aibă nevoie de sprijinitori, protectori (varianta ultimă se folosea mai mult la orăşeni). De bună seamă, darurile cele mai însemnate veneau din partea naşilor şi a oamenilor cu stare (dare de mână).

O petrecere ca aceasta era însoţită de bune urări din partea celor prezenţi precum şi de multe cântece. După ce copilul creştea mai măricel, părinţii mergeau cu colaci la naşi. Şi cu acest prilej avea loc o petrecere, iar naşii făceau din nou un dar frumos: hăinuţe noi, ori bani.

II) Căsătoria era al doilea mare moment în viaţa omului. O fiinţă tânără de sex bărbătesc se însoţeşte cu alta de sex femeiesc cu scopul de a întemeia o nouă familie.

Prin actul căsătoriei doi tineri se hotărăsc să se unească şi să alcătuiască un cămin nou, o gospodărie nouă şi să trăiască în comun pentru tot restul vieţii. Asemenea eveniment era sărbătorit cu un fast deosebit, care dura mai multe zile, şi la care participa şi lume multă.

În vremurile trecute , căsătoria era considerată ca un legământ sfânt, făcut pe viaţă în faţa altarului.

Mirele trebuia să aibă 24 de ani împliniţi. Atunci el era considerat major. Mireasa trebuia să aibă 18 ani, dar în unele cazuri, se admitea să fie şi mai tânără, de 16 ani. De obicei, tinerii care doreau să se căsătorească spre a întemeia o nouă familie ,trebuiau să se cunoască şi să se placă. Totuşi, ultimul cuvânt îl aveau părinţii. Fără consimţământul lor, nu se putea face căsătoria. Când la mijloc era dragoste foarte mare şi tinerii erau înzestraţi cu voinţă de

100


neînfrânt, atunci se găsea o modalitate de a trece peste voinţa părinţilor. În asemenea cazuri, mireasa era furată de către mire şi dusă la casa părinţilor lui.

Acest aşa zis furt, adeseori se comitea cu ştirea şi consimţământul miresei. În urma acestui fapt, tinerii sperau să se poată căsători.

Se întâmpla însă, ca părinţii fetei să rămână pe poziţia lor de a se opune căsătoriei şi atunci fata era luată acasă şi căsătoria numai avea loc. Întâmplări de acestea erau rare şi stârneau mare vâlvă şi vorbă multă prin sat. Adeseori tinerii se resemnau şi contractau o căsătorie după voia prinţilor, dar dintre aceste căsătorii făcute cu sila este greu de afirmat că s-ar fi găsit şi unele fericite, pentru că spune proverbul: “Dragoste cu sila nu se face”. Se întâmpla că unele aveau deznodământ tragic (cazul lui Vasile a lui Gheorghe).

În linii generale, nunţile se făceau când toată lumea era de acord. Se avea în vedere traiul fericit al tinerilor căsătoriţi, şi de aceea părinţii trebuiau să chibzuiască şi să ajungă la bună înţelegere cu copiii lor ca nunta să nu ia o întorsătură nedorită ori tinerii să rămână legaţi cu de-a sila, ceea ce ar fi fost dureros.

Nunta era o petrecere în care trebuia să domnească bucuria şi mulţumirea tuturor părţilor şi nicidecum tristeţea şi neînţelegerea.

Tinerii dornici a se căsători erau cam de aceeaşi stare materială. Un fecior mai sărac nu obişnuia să ceară în căsătorie o fată mai bogată şi nici un fecior bogat nu lua o fată săracă. Aceasta era regula, dar se mai întâmplau şi excepţii.

În vederea nunţii ce se proiecta, peţitorii (petitores) erau aceia care făceau legătura între părţi, adică între viitorii cuscri. În treburi de acestea, erau anumite femei care se pricepeau la peţit şi-şi îndeplineau misiunea cu destulă iscusinţă.

Nunta cuprindeau anumite obiceiuri care se păstrau cu sfinţenie din generaţie în generaţie. Înainte de toate, se cerea ca viitoarea mireasă să fie virgină (fată mare). În al doilea rând, se discuta despre zestrea care urma să o primească mireasa şi, bineînţeles, ce primea mirele de la părinţii săi.

Cel interesat în contractarea căsătoriei mijlocea prin peţitori care mergeau la părinţii fetei, şi după ce aduceau vorba despre rostul vizitei lor, propuneau legătura pe care ei o descriau, totdeauna ca foarte avantajoasă. Peţitorii lăudau starea familiei din partea căreia veneau, şi după ce explicau situaţia mirelui, “de multe ori cu înflorituri şi cuvinte meşteşugite”, spuse în versuri, ei întrebau pe cei de la casă dacă sunt dispuşi să dea fata după flăcăul propus. În caz că părinţii fetei erau dispuşi să dea fata, atunci peţitorii întrebau pe părinţi ce zestre oferă fetei. La rândul lor, şi părinţii fetei se interesau de ce avere are flăcăul. După ce se ajungea la învoială şi ambele părţi erau lămurite, peţitorii se întorceau la părinţii feciorului şi-i comunicau rezultatul obţinut. Dacă aceştia erau mulţumiţi de zestrea ce se oferea fetei, atunci se fixa o zi când părinţii feciorului dimpreună cu el urmau să plece la părinţii fetei la băut holercă.

101


Aceasta se considera ca o logodnă. Părinţii fetei se pregăteau cu de-ale mâncării şi cu cinste; de asemenea şi părinţii feciorului îşi luau în traistă un şâp cu holercă. Acum se discutau toate chestiunile în amănunt şi în acelaşi timp, părinţii mirelui şi miresei precizau zestrea ce aveau s-o dea tinerilor.

Dacă peţitorii mirelui nu ajungeau la o înţelegere cu părinţii fetei, lucrurile se opreau aici şi nunta nu mai avea loc. Când părinţii feciorului însoţiţi de peţitori intrau în casa părinţilor fetei, el rămânea pe afară şi se ascundea pe undeva. După salutările obişnuite, oaspeţii erau poftiţi să ia loc la masă. Peţitorii începeau, îndată, discuţia cu vorbe alese şi bine tâlcuite, spuse de cele mai multe ori în versuri, aducând vorba despre rostul vizitei lor. Punctul principal din discuţie se referea la cererea în căsătorie a fetei şi la stabilirea zestrei. Acum părinţii fetei spuneau în auzul tuturor cât pământ, câte vite, ce îmbrăcăminte şi ce aşternut îi dau fetei.

Dacă părinţii feciorului erau mulţumiţi de zestrea oferită, atunci spuneau şi ei ce dau feciorului lor. Aveau şi părinţii fetei drepturile să-şi exprime pretenţiile lor, care dacă nu erau îndeplinite, nu dădeau fata şi nunta nu se făcea.

Dar după cum am spus mai sus, se presupune că înţelegerea în mare, era făcută încă de la prima vizită a peţitorilor, când s-a căzut de acord să se bea holercă.

Această logodnă, când se bea holercă apărea ca o tocmeală adevărată, făcută cu legământ faţă de toţi cei prezenţi şi trebuia numaidecât respectată, ca un act încheiat faţă de martori.

Odată înţelegerea făcută, era chemat în casă şi feciorul. Tinerii erau întrebaţi dacă se plac, iar ei răspundeau la această întrebare cam cu sfială şi zăbavă. Pe vremuri, tinerii erau mai cu ruşine şi mai respectuoşi faţă de părinţi şi de cei bătrâni, nu vorbeau orice şi oricum în faţa lor.

Când şi această formă era îndeplinită, părinţii tinerilor îşi dădeau mâna, iar peţitorul pecetluia legământul tăind cu mâna sa învoiala. Erau invitaţi şi tinerii să-şi dea măna ,să se îmbrăţişeze şi să se sărute.

După legământ, gazdele puneau pe masă bucatele şi băutura , iar părinţii feciorului scoteau din traistă şipul cu holercă şi-l puneau pe masă. Toţi se ospătau şi se cinsteau cu voie bună, discutând diferite chestiuni în legătură cu nunta. Tot atunci hotărau şi data când trebuie să se facă nunta. După aceasta se spunea că cutare flăcău a băut holercă la cutare familie. În felul acesta se considera că logodna era făcută şi în trei duminici consecutiv, la biserică, se strigau vestirile; Adică preotul anunţa, la sfârşitul liturghiei, numele feciorului şi al fetei ce urmau a se căsători. La urmă întreba dacă cineva din cei prezenţi în biserică ştiau sau cunosc vreo piedică în calea acestei căsătorii.

De obicei, nunta se fixa la patru sau la şase săptămâni de la data logodnei. În acest interval de timp ambele familii se pregăteau de nuntă cu cele necesare: mâncare, băutură, muzicanţi şi altele. Mireasa cosea cămaşă de in mirelui şi-i

102


mai ţesea şi un brâu frumos (chingă aleasă), iar mirele îi comanda miresei pantofi, papuci frumoşi ori ciobote galbene şi alte mândreţuri. În afară de aceasta, mirele şi mireasa mai pregăteau daruri şi pentru viitorii lor socri. O astfel de nuntă cerea pregătire mare şi se cheltuiau mulţi bani.

În jurul nunţii (vineri şi sâmbătă) se fierbea şi se cocea atât la mire cât şi la mireasă, dar mult unde se făcea nunta. În condiţii obişnuite, petrecerea de nuntă avea loc la gospodăria mirelui. Sâmbătă seara, atât la mire cât şi la mireasă, se pregătea schimbul darurilor. Cu acest prilej se adunau în ogradă fetei şi flăcăi şi jucau. Tot atunci se puteau auzi cele mai năstruşnice strigături, spuse cu un deosebit talent artistic.

Fetele plecau devreme acasă, dar flăcăii rămâneau până mai târziu şi mulţi din ei erau poftiţi în casă la masă şi aleşi ca nuntaşi. Mai întâi mirele îşi alegea doi vătăjei şi cu ajutorul lor numea pe nuntaşi. Rolul acestor nuntaşi era să formeze alaiul de nuntă al mirelui şi să-i cânte cântece de nuntă atât la dus cât şi la întors de la biserică precum şi acasă. În drumul lor spre şi de la biserică, nuntaşii aveau în fruntea lor muzicanţi care îi acompaniau. Alaiul era foarte impunător şi cântarea foarte frumoasă.

Pe lângă vătăjei şi nuntaşi mirele mai avea şi două sfitiuci şi două sfăşci. Sfitiucile erau fete, iar sfăşcile erau neveste. La fel şi mireasa îşi punea doi vătăjei, două sfitiuci şi două sfăşci precum şi nuntaşi. Vătăjeii (vorniceii) aveau îndatorirea de a veghea la bunul mers al nunţii şi de a conduce jocul şi serbarea. Tot ei erau aceia care chemau la nuntă şi mai aveau obligaţia de a însoţi pe sfăşci la schimbul darurilor.

Rolul sfăşcilor era de a aduce darurile în schimb şi de a cânta cântece de nuntă în care prefigurau viaţa viitoare a miresei, când ea îşi va lua rolul de soţie, mamă şi gospodină, lăsând în urmă viaţa ei de fată.

Sfitiucile erau prietene intime cu mireasa, pe care o însoţeau la biserică. Participau şi ele la cântare, acasă. În biserică, după cununie, aruncau bomboane, bani, grâu pe deasupra mirilor.

La schimbul de sâmbătă seara, mirele trimitea prin sfăşci, miresei ciobotele galbene sau papucii, iar mireasa îi trimitea mirelui cămaşa de mir, brâul şi alte daruri. La schimb, sfăşcile nu mergeau singure ci tot cu alai şi cântau tot drumul. Alaiul era compus din vătăjei şi din nuntaşi având în frunte muzicanţi. Sfăşcile mergeau în căruţă şi fiind noapte, în fruntea alaiului cu felinare aprinse.

Când vătăjeii umblau prin sat să cheme la nuntă, aveau la dânşii un baston sau o cârjă, la capătul de sus cu o năframă frumoasă şi o ploscă de lemn, plină cu holercă, pe care o purtau după cap, având baierele de piele. Din această ploscă îi cinsteau pe invitaţii la nuntă, care erau persoane numite de mire şi de mireasă. Invitaţia se făcea cam aşa: “S-au rugat mirele şi mireasa, socrii mari şi nunii cei mari să poftiţi la nuntă! ”. Cel invitat era rugat să cinstească un pahar,

103


două de holercă din ploscă. Dacă primea, cinstea şi asta însemna că va participa la nuntă şi mulţumea pentru cinste având grijă să ureze perechii sănătate, noroc şi ani mulţi de viaţă fericită. Invitaţia la nuntă se făcea sâmbăta înainte de nuntă sau cu vreo două trei zile mai înainte .

Sâmbătă seară, după ce nuntaşii erau cinstiţi şi ospătaţi, plecau împreună cu sfăşcile şi cu muzicanţii cântând. Cei de la mire mergeau spre mireasă, iar cei de la mireasă mergeau spre mire. Unde se întâlneau pe drum, amândouă alaiurile făceau un zid, căutând fiecare din ele să spargă zidul din faţă, care venea din direcţie contrarie. Care parte reuşea să spargă zidul se considera mare onoare. Era bine dacă cei ce spărgeau zidul erau nuntaşii mirelui. Acest ritual cu schimbul darurilor se practica şi de alaiul miresei cu aceleaşi forme ca la mire, pentru că şi ea avea vătăjei, nuntaşi, sfitiuci şi sfăşci.

După prezentarea darurilor, la mire şi la mireasă, ceremonia de sâmbătă seara lua sfârşit şi toţi plecau la casele lor.

Duminică dimineaţa, atât mirele cât şi mireasa mergeau la biserică, dar separat, fiecare singur la casa lui, pentru a se întâlni şi a se ruga ca să le meargă bine în viaţă şi să le fie traiul bun şi îmbelşugat. Unii chiar se mărturiseau şi mai plăteau şi câte o slujbă. După aceasta se întorceau repede fiecare singur la casa părinţilor să se pregătească spre a veni, mai târziu, din nou la biserică, dar cu alaiul cuvenit pentru cununie.

Atât mirele cât şi mireasa porneau de la casele lor, gătiţi de nuntă, în trăsuri, fiind însoţiţi de tot alaiul în frunte cu nuntaşii şi cu muzicanţii.

În capul alaiului erau vătăjeii cu cârje cu năframă şi cu flori la pălărie. Drumul îl parcurgeau cântând. Mirele venea cu alaiul lui şi mireasa cu alaiul ei. De cum ajungeau la biserică, intrau cu toţii înlăuntru şi asistau la slujba religioasă. După ce se termina slujba, preotul începea oficierea cununiei.

Dacă într-o duminică erau mai mute nunţi, preotul oficia cununia fiecărei perechi, la rând, în ordinea sosirii la biserică. În timpurile mai vechi, la noi în Bucovina, cununia se oficia numai la biserică şi această căsătorie era deplin valabilă în faţa legii.

În timpurile mai noi, căsătoria se încheie mai întâi în faţa ofiţerului stării civile la primărie, aceasta fiind singură cea valabilă. Numai după oficierea căsătoriei civile, se putea celebra şi cununia religioasă, care este facultativă. În timpul din urmă, cei mai mulţi se mulţumesc numai cu căsătoria civilă.

Cântecul pe care-l cântau nuntaşii împreună cu muzicanţii mergând la biserică, era: “Noi mergem la manastire…”.

Când trebuia să înceapă cununia, mirele şi mireasa erau invitaţi la locul anumit, în mijlocul bisericii, unde se oficiau de obicei cununiile. În spatele mirilor se aflau naşii care ţineau în mână lumânări mari aprinse, împodobite cu panglici frumoase şi cu flori. Îndată după naşi se aflau părinţii mirilor şi rudele apropiate şi în urma acestora, în semicerc erau vătăjeii, nuntaşii, sfitiuciule şi

104


sfăşcile. În faţa mirilor, lângă preot se afla o masă pe care era pusă evanghelia, o cruce, cununiile, un pahar cu miere şi câteva felii de pâine albă sau pişcoturi.

Preotul începea slujba de cununie, iar dascălul dădea răspunsurile cuvenite. Pentru cununie era un serviciu special, cu rugăciuni şi cântări anumite. Spre sfârşitul slujbei, se înconjura masa e către miri şi naşi având în frunte pe preot.

În acest timp, se cânta: “Isaia dănţuieşte”, iar sfitiucile aruncau pe deasupra mirilor bomboane, nuci, alune, coarne mari, bani, grâu, pe care le scoteau din trăistuţe cu baierele alese, iar copii se grăbeau să le culeagă. Când le venea la îndemână, se aplecau şi dintre cei mari să culeagă nuci, alune ori bomboane. La sfârşitul cununiei, preotul ţinea o predică apoi mirii şi cu nunii mari se îndreptau spre altar şi sărutau icoanele.

După aceasta naşul plătea preotului şi dascălului pentru slujba oficiată. Cununia se considera încheiată şi sfitiucile mai aruncau din trăistuţe ultimii bani şi bomboane. Miri, naşii şi cu întreg alaiul ieşeau din biserică, iar la uşă afară îi aşteptau muzicanţii care le cânta un marş până la tolocuţa bisericii. Marşul cântat demult era: “Deşteaptă-te române! ”.

În tolocuţă flăcăii începeau un joc în care timp tânăra pereche lua loc în aceeaşi trăsură. Urmau apoi naşii, sfitiucile şi sfăşcile precum şi rudele mai apropiate, în alte trăsuri. Când trăsurile erau gata de plecare, locul se oprea şi nuntaşii mirelui şi ai miresei se împreunau şi porneau alaiul, mergând pe jos, în fruntea trăsurilor. Şi la întoarcere , nuntaşii cântau cu lăutarii cântece de nuntă şi chiuiau.

Alaiul se îndrepta spre casă unde era făcută pregătirea să se desfăşoare serbarea nunţii: masă, joc şi seara pripoi. De obicei nunta se făcea la mire, dar uneori se făcea şi la mireasă. Sosiţi acasă, părinţii îi întâmpinau pe miri cu pâine, cu sare şi cu cinste, apoi intrau cu toţii în casă şi se aşezau la masă.

La mijlocul mesei se aşezau mirele cu mireasa şi naşii, apoi ceilalţi nuntaşi. Când intrau în casă, nuntaşii cântau: “Ţine soacră uşa bine că iată şi nora vine”. Ei erau secondaţi de muzicanţi care şi ei intrau în casă, dacă era loc şi se aşezau lângă uşă ori lângă blidar, de nu, în tindă. Masa aceasta ţinea până se ospătau cu toţii bine. Mirele şi mireasa nu mâncau carne sau mâncări gătite cu carne, ci numai brânză şi ouă. După ospăţ, ieşeau cu toţii afară la joc, ţinându-se de mână şi cântând: “De trei ori pe lângă masă/Să scoatem nunta din casă!”.

Afară, jocul se deschidea de către mire şi mireasă; urmau apoi sfitiucile şi vătăjeii şi nuntaşii. În timp ce afară se juca, în casă, masa continua cu neamurile şi persoanele invitate la nuntă. În afară de mire, mireasa mai juca cu vătăjeii şi cu alţi feciori. Tot tineretul venit la nuntă putea juca fără plată.

În casă, cei mai vârstnici ospătau, cinsteau, glumeau şi cântau. La jocul ce se făcea cu ocazia nunţii, veneau şi neinvitaţi cu scopul de a privi sau a juca. După terminarea jocului, aceştia plecau la casele lor, fără a fi poftiţi la masă, iar

105


nuntaşii şi invitaţii intrau din nou în casă şi luau loc la masă. Odată cu ei, intrau şi muzicanţii care trebuiau să cânte pentru invitaţi cântece de petrecere şi pahar dulce.

Bucătăresele începeau să aducă zamă, găluşte, friptură, răcituri, plăcinte şi alte bunătăţi. Pe masă se mai aduceau sticle cu băutură şi pahare.

În vremuri vechi, se bea mai mult holercă (un fel de rachiu făcut din secară), iar mai târziu au fost introduse berea, vinul, romul, coniacul şi câteodată razolul, un fel de lichior din pere.

De obicei, masa era foarte îmbelşugată şi cu multă băutură. La mâncare bună şi la cinste multe erau prezente veselia şi voia bună. Cântau lăutarii dar cântau şi mulţi dintre invitaţi şi petreceau foarte bine. Ţăranul român preţuieşte munca, dar ştie să petreacă bine. Uneori se întâmpla, să fie de faţă şi câte un cântăreţ înzestrat care să înveselească pe nuntaşi şi pe toţi oaspeţii prezenţi cu cântece bătrâneşti.

Aşa petreceau toţi până târziu în noaptea şi încă înainte de a se ridica lumea de la masă, începea strigatul la pahar dulce ( se striga în pripoi), iar invitaţii -pripoienii- şi nuntaşii ofereau bani precum şi diferite obiecte. Cel care striga în pripoi era naşul şi tot el trebuia să facă începutul, oferind darul cel mai mare. La toţi cei care ofereau daruri, mirele le închina câte un pahar de cinste, mulţumindu-le. În tot acest timp, lăutarii cântau mereu.

După miezul nopţii, naşa şi cu sfăşcile duceau mireasa la culcare într-o încăpere separată, unde îl chema şi pe mire. Miresei îi făceau cârpă (gâţa o purta fata logodită). Mirele şi mireasa se culcau împreună, iar ceilalţi ai casei mai rămâneau să petreacă, ori se culcau şi ei. Tot atunci plecau şi nuntaşii şi invitaţii pe la casele lor.

Luni dimineaţă, venea naşa la fini şi controla cămaşa de mireasă. Dacă era pătată cu sânge, prin casă şi pe afară se împodobea cu panglici roşii şi peste tot era voie bună. Dacă mireasa n-a fost cemnică, era trimisă acasă, mai demult. De obicei, această situaţie neplăcută se putea drege dacă părinţii fetei se învoiau să rotunjească zestrea cu încă o bucată de pământ bun ori cu o pereche de boi sau cel puţin o vacă cu viţel. Cu aceasta adică se plătea şi se spăla ruşinea. În vremurile mai noi, chestiunea virginităţii nu se pune cu atâta severitate şi se trece mai uşor peste ea.

Şi luni erau invitaţi la masă prietenii apropiaţi şi neamurile, deoarece rămâneau bucate şi băuturi de duminică şi toate acestea trebuiau consumate. Cu mulţi ani în urmă, şi mai ales la oamenii cu stare, nunta ţinea cel puţin trei zile. Lumea era dornică de petrecere şi o ţinea într-una cu bucate alese, cinste, cântări şi joc. Aceasta pentru că şi vremurile erau grele pe atunci din cauza războaielor, a năvălirilor, a jafurilor şi omorurilor ce se făceau. Erau de ani suferinţă cumplită, când nu aveau posibilitate să petreacă ani în şir. De aceea, când aveau momente de răgaz, se dezlănţuia întrânşii dorul de petrecere şi atunci petreceau,

106


nu glumă! Joi după nuntă, avea loc calea primară. Era primul drum al miresei spre casa părinţilor ei; era prima vizită pe care le-o făcea ca măritată. În această vizită, era însoţită , de acum ,de bărbatul ei. la masa ce se dădea cu acest prilej, nu lipseau naşii şi alte rude apropiate. Erau angajaţi şi muzicanţi care să cânte în timpul mesei, dar şi la joc, deoarece, după masă, invitaţii jucau până noaptea târziu. Cu această petrecere de joi, numită calea primară, nunta se considera terminată.

III)Moartea. Omul nu este făcut să trăiască în lumea asta pentru vecie. Oricât de frumoasă şi de scumpă ne-ar fi viaţa, ea are şi un sfârşit. Când vine pe lume un nou-născut, casa este plină de bucurie şi de speranţă. Ea se umple de chiote şi de veselie când se sărbătoreşte o nuntă. Dar în lumea aceasta nu este numai joc şi veselie, ci şi momente de durere şi tristeţe. Tot ce se naşte, trebuie să moară; toate au un început şi un sfârşit. Aşa este şi cu viaţa şi cu toate bucuriile ei. Vine vremea când omul trebuie să părăsească această lume atât de frumoasă şi vai! această despărţire este nespus de dureroasă! De multe ori defunctul lasă în urma sa atâta jale şi un gol atât de mare, încât toate acestea provoacă o durere cumplită, greu de suportat. În locul cântecelor şi chiotelor de bucurie, acuma, casa răsună de bocete, de vaiete şi de plâns. Dar cum moartea e un fapt firesc, nimeni nu ie se poate sustrage. Mai devreme sau mai târziu fiecăruia îi vine rândul să bea acest pahar când este cuprins de fiorul morţii.

Am scris despre naştere şi botez, despre căsătorie şi nuntă cu tot cortegiul lor de datini şi obiceiuri, acum este momentul să scriu ceva şi despre obiceiurile practicate cu ocazia morţii şi a înmormâtării.

Cei mai mulţi oameni mor de bătrâneţe ori de vreo boală oarecare, iar alţii mor datorită unui accident sau în război. Despre aceştia se spune că au murit de moarte bună şi pot fi îngropaţi în rânduiala prevăzută de biserică.

Sunt şi cazuri când defunctul şi-a pricinuit singur moartea, adică şi-a făcut seama. Atunci înmormântarea nu se mai făcea după ritualul bisericesc şi mortul este îngropat peste hotarul cimitirului (într-un loc anume rezervat pentru asemenea cazuri), fără clopote, fără procesiune şi fără a fi dus la biserică.

Când un membru al familiei se apropia de sfârşitul vieţii, după o zăcare lungă, era adus preotul ca să-l spovedească şi să-l pricestuiască. Se credea că era un mare păcat ca omul să moară fără a primi sfânta taină a cuminecăturii prin care i se iertau păcatele. După împărtăşanie, omul era mai liniştit şi mai împăcat. Rare erau cazurile când cei împărtăşiţi se refăceau şi mai trăiau. Înainte vreme, oamenii nu se căutau pe la doctori; de altfel aceştia erau foarte puţini şi numai pe la oraşe se puteau găsi. La sate, babele cu descâtecele lor ţineau locul doctorului. Ele ştiau să stingă cărbuni, să facă oblojeli, care se întâmplau să fie şi de folos. Încolo, voia Domnului! Pe atunci aşa era situaţia şi nu se putea altfel.

Când cei din casă observau că bolnavul este pe sfârşit, îl păzeau să nu moară fără lumânare. Mai ales noaptea era atenţi, şi unul câte unul, cu rândul, îl

107


supravegheau şi dacă era nevoie îi mai dădeau câte o lingură de apă ori îl întorceau în aşternut.

Când somnul morţii era evident că se apropie, cel treaz care-l supraveghea, aprindea lumânarea şi i-o punea muribundului în mână şi în acelaşi timp îi trezea şi pe ceilalţi din casă. Era ceasul cel din urmă şi cel mai greu. Nu este cu putinţă a descrie acest hotar între viaţă şi moarte.

Poate că într-o oarecare măsură, acest moment de încordare supremă îl putem citi pe faţa muribundului. Cum sunt aceste clipe, le ştie numai cel ce le petrece.

După ce-şi dădea obştescul sfârşit, mortul era scăldat şi primenit şi apoi aşezat, după obiceiul de la ţară, pe laiţă, în casa cea mare. Se anunţa preotul, apoi pălimarul care trebuia să tragă clopotele de trei ori pe zi. Se ducea de la biserică o cruce şi un sfeşnic, care se aşezau în casă la căpătâiul mortului. Atât preotul cât şi dascălul erau plătiţi pentru serviciul înmormântării era plătit şi pălimarul ca să tragă clopotele. Vestea morţii cutării om se afla repede prin tot satul şi prin faptul că se auzeau sunând clopotele. Lumea se întreba: “cine a murit?” , şi aşa din gură în gură se răspândea vestea morţii. Cei din casă aduceau de la oraş cele necesare pentru înmormântare şi scânduri de brad. Era chemat un meşter să facă sicriul pentru mort. Când era gata, mortul era mutat în sicriu şi pus tot pe laiţă. Pentru lucrul sicriului, meşterul primea colac, lumânare şi un ştergar, apoi era chemat şi la masă.

Mortul era bocit de mai multe ori pe zi, de către rude s-au bocitoare; se bocea în zori, la amiază şi seara, astfel, ştirea despre moartea unei persoane se răspândea şi datorită bocetelor, care se auzeau de la mare depărtare. În aceste răstimpuri, bocetul se făcea afară la fereastră.

Lumea începea să vină la mort cu lumânarea. Lumânarea aceasta avea un simbol şi trebuia să lumineze calea mortului în întunericul necuprins al lumii de dincolo, pe unde trebuia să treacă. Ea se aprindea şi se punea pe sfeşnicul de la căpătâiul mortului.

Seara, se adunau la priveghi tineri şi bătrâni şi stăteau până târziu, iar unii stăteau chiar până în zori. Dintre rudele mai apropiate veneau să dea ajutor la rânduiala ce trebuia făcută cu ocazia înmormântării. La priveghi se vorbea despre viaţa defunctului şi faptele defunctului şi mai ales se povestea despre ultimele clipe din viaţa sa şi felul cum a murit (uşor sau greu)dacă s-a chinuit mult, dacă a fost conştient până în ultima clipă şi altele. Tinerii mai spuneau glume, jucau dupac ori făceau alte ghiduşii. Era lăsaţi în pace, dacă nu depăşeau hotarul cuvenit. Aceasta tindea să distragă pe cei întristaţi de la durerea lor şi să mai învioreze atmosfera grea şi apăsătoare din sânul familiei îndoliate.

Mortul era ţinut în casă trei zile, după care timp era dus mai întâi la biserică şi apoi la groapă în cimitir. Aşadar înmormântarea avea loc a treia zi de la data decesului. Rareori se depăşea acest interval de timp (iarna). În ziua

108


înmormântării, la ceasul hotărât, veneau preotul şi dascălul, era adusă de la biserică prosesia, alcătuită din cruci şi prapuri, etc. De asemeni se aducea şi năsălia.

Se oficia o slujbă în casă, apoi mortul era scos afară şi la ieşirea din casă, sicriul se atingea de prag de trei ori şi apoi pus pe năsălie dinaintea casei. Când era scos mortul din casă, era bocit. În ogradă se oficia un scurt servici, primul prohod, după care cortegiul mortuar se punea un mişcare. La poartă se făcea un prohod, popas, când se citea evanghelia. Mortul era dus la biserică şi la cimitir pe năsălie, purtat de opt oameni sau feciori, patru de o parte şi patru de cealaltă parte a sicriului. Oamenii mai cu stare transportau sicriul un carul cu boi.

Când murea un fecior sau o fată, sicriul era transportat de feciori; când murea un bărbat sau o femeie, sicriul era transportat de oamenii. Toţi aceia care ducea sicriul primeau câte un colac, o năframă sau un şervet şi o lumânare. Până la biserică se făceau şase sau douăsprezece prohoduri. Pentru cei tare săraci se făceau numai trei (cu plată puţină). La fiecare prohod se citea evanghelia. Deci înmormântarea putea să fie simplă cu şase prohoduri şi costa mai puţin Sau cu doisprezece prohoduri şi cu o rută de parcurs mai lungă, care costa mai mult. După cum se vede, serviciul înmormântării nu se făcea pentru toţi la fel, pentru cel bogat se făcea cu mai mult fast, cu mai multe prohoduri şi evanghelii şi cu o predică mai lungă la mormânt. Pentru omul nevoiaş, ceremonia era mult mai redusă, dacă nu putea face rost de bani ca să plătească şi el mai mult. Cât despre cei săraci de tot, lor le ajungeau şi trei prohoduri. Care era mai drept şi mai vrednic a sta un faţa Domnului, noi nu putem şti; au bogatul, au săracul. La fiecare prohod, cortegiul se oprea, năsălia cu corpul neînsufleţit era pusă jos, urma o ectenie şi citirea evangheliei, când cei prezenţi se aşezau un genunchi. La terminarea evangheliei, norodul se ridica şi cortegiul îşi continua drumul. Între prohoduri, mortul era bocit.

Un răstimpuri, se cânta: “Sfinte Dumnezeule”, funebru de către dascăl sau de către cor, un ultima vreme.

Mortul era dus dintâi la biserică, unde se oficia o slujbă şi sicriul era descoperit, ca cel mort să mai poată fi văzut odată de rude. După slujbă, sicriul era scos din biserică şi cortegiul îşi continua drumul la cimitir. În cimitir era groapa gata săpată de către gropari. Ajunşi la groapă, sicriul era luat de pe năsălie şi aşezat pe marginea gropii. Se oficia şi aici un servici de înmormântare după care preotul spunea o cazanie, evocând viaţa şi faptele defunctului. Se citea şi de această dată evanghelia.

După încheierea slujbei, sicriul era coborât un groapă cu ajutorul a două frânghii de către gropari. Preotul lua un hârleţ şi făcea cu el o cruce la toate laturile mormântului, aruncând puţin pământ peste sicriu şi pecetluind mormântul. Se plătea preotului, dascălului şi la gropari dacă aceasta nu s-a făcut înainte. Trebuie de precizat că înmormântările cu mult fast erau slujite şi de mai

109


mulţi preoţi, 2-3 chemaţi şi din sate vecine, dacă era nevoie. În Voloca erau trei preoţi.

Toţi cei ce ducea prosesia aveau legate de prapuri sau cruci câte o batistă, un şervet sau o basma, pe care şi le luau la terminarea înmormântării. De asemeni şi cei care duceau năsălia aveau câte o basma sau o batistă. La fiecare prohod primeau câte un colac de pomană. Colaci şi lumânări cu câte o basma primeau şi preoţii şi dascălul. Groparii erau cinstiţi şi ospătaţi la mormânt. Li se dădea şi câte o găină de pomană. Tot la mormânt pretindeau şi unii preoţi câte o găină şi câte un covoraş pe care ei îngenuncheau când citeau evanghelia la mormânt. Acestea înafară de plata cuvenită şi le lua preotul. Pălimarul avea dreptul la plată pentru că trăgea clopotele. După înmormântare, toţi cei care au luat parte la petrecanie, erau chemaţi acasă la praznic. Dacă nu era dovadă să fie chemaţi toţi, atunci veneau rudele apropiate, cei care au dus năsălia şi prosesia. Uneori era chemat şi preotul cu dascălul.

Se făcea masă de pomenire şi a treia zi. După cât se vede, o înmormântare era costisitoare. Dacă defunctul era un fecior sau o fată, la înmormântare venea foarte mult tineret, şi feciorul sau fata erau gătiţi în sicriu ca mire ori mireasă. Cei cu stare materială mai bună, angajau şi muzică la înmormântare.

Timp de trei zile după înmormântare, încăperea în care s-a aflat mortul, ardea permanent o lumânare (sau toiagul rămas nears de pe piept), în credinţa că sufletul celui mort se abate în acest timp pe acasă, în toiul nopţii. Cât timp mortul se afla în casă pe laiţă (trei zile), sufletul lui străbătea toate drumurile şi locurile pe unde a trecut şi a umblat în viaţa pământească.

La masă se dădeau de pomană de sufletul mortului colaci, lumânări, vase, haine şi chiar animale mai mari sau mai mici ca să le aibă pe lumea cealaltă. Era foarte răspândită credinţa că toate aceste bunuri, defunctul le va avea pe lumea cealaltă şi că se va folosi şi bucura de ele. Această credinţă era bună pentru că oamenii îi ajutau pe cei săraci. Atunci pomana era primită şi binevenită când erau miluiţi cei săraci şi lipsiţi. Era un obicei bun şi frumos, păstrat cu sfinţenie în satul nostru.

Masă de pomenire pentru mort se mai făcea la 6 săptămâni, la 6 luni şi la un an. Tot ce se dădea de pomană, trebuia să fie dat din toată inima, fără părere de rău, fără nici un pic de regret. În caz contrar pomana nu era primită şi defunctul nu putea să se bucure de ea pe lumea cealaltă.

1.21 Construirea liniei ferate Cernăuţi-Suceava-Iţcani

Pe timpul guvernării austriece, s-a schimbat mult viaţa, atât la oraşe cât şi la sate. Mai ales în Cernăuţi, capitală de provincie, s-au făcut lucrări de canalizare, lumină electrică, apă la casă, linie electrică pentru tramvai şi altele.

110


O lucrare importantă a fost o cale ferată care a făcut legătura între oraşul Lemberg din Galiţia şi oraşul Cernăuţi, linia a fost prelungită spre sud până la Suceava-Iţcani, unde era frontieră cu Moldova. Linia ferată Cernăuţi-Suceava-Iţcani urma să treacă şi prin Voloca, pe lângă Borodaci, prin Moacera, până la Adâncata.

Volocenii s-au alarmat şi-au intrat la mare grijă, când au aflat că se plănuieşte ca prin sat să treacă trenul (maşina cu foc cum spuneau ei). Au format o delegaţie şi au trimis-o la autorităţile în drept să le facă cunoscut că ei se opun la treaba aceasta.

Volocenii nu vor ca drumul de fier să treacă prin sat; s-ar putea să ia foc casele, să calce copii ori să omoare vitele. Cu greu au putut fi liniştiţi oamenii şi au plecat după ce li s-a spus că trenul nu va trece prin sat, printre case, ci pe la marginea satului şi anume prin câmp. Dacă volocenii din acel timp se temeau aşa tare de tren, dorindu-l cât mai departe de sat, fiindcă ei pe acea vreme nu înţelegeau şi nu puteau să prevadă rostul şi folosul unei apropiate linii de comunicaţie, urmaşii lor, volocenii de mai târziu ar fi dorit un mijloc de transport cât mai apropiat şi cât mai comod. Ei nu s-ar fi opus la trecerea trenului prin sat, ci ar fi dorit chiar să aibă o gară în sat. În decursul vremii, mentalitatea oamenilor s-a schimbat mult.

Gara Cozmin care s-a construit atunci era în câmp, departe de sat; totuşi folosea mai puţin volocenilor, dar mai mult celor din Valea Cozminului. Acum acea gară nu mai există; a fost bombardată şi dărâmată în timpul celui de-al doilea război mondial.

Convenţia referitoare la construirea şi concesionarea şi apoi prelungirea acestei căi ferate, între părţile contractante, a fost semnată la 5 iunie 1868. La acea dată au intrat volocenii la mare grijă , deoarece pe atunci se construia linia ferată Lemberg-Cernăuţi-Suceava. În decembrie 1869 s-a terminat şi construcţia, în continuare a liniei ferate Suceava-Iţcani-Roman.

Cu timpul volocenii s-au deprins cu acea maşină de foc şi nu se mai temeau de dânsa. Ba mai mult, au început să se folosească de ea în călătoriile lor prin locuri mai depărtate. Linia ferată (ştrehul) care trecea prin sat avea o mare însemnătate: lega sud-estul Europei cu Europa centrală şi de miază-noapte (făcea legătura între Turcia, Bulgaria şi chiar Grecia cu România apoi cu Galiţia, Austria şi Germania).Datorită acestei linii ferate, volocenii puteau călători prin Bucovina, puteau pleca în Galiţia sau în Austria ori America. Mulţi plecau spre Moldova., la lucru.

Dar până să călătorească, volocenii mai nevoiaşi au avut posibilitate să câştige parale, lucrând la terasamentul drumului de fier, mai ales la porţiunea care trecea pe teritoriul Volocii.

Pământul (terenul) necesar drumului de fier a fost cumpărat de la oameni şi plătit cu bani buni de către stat. N-a rămas nimeni nedespăgubit.

111


Pentru mai târziu, această cale ferată prin importanţa ei, s-a dovedit a fi o adevărată binefacere nu numai pentru Voloca, ci pentru întreaga zonă prin care trecea.

1.22 Despre clăci, şezători şi petreceri

Un obicei bun şi de folos, practicat în sat, era şi acela de a se ajuta unii pe alţii cu clăcile. Dacă cineva nu avea cal şi căruţă şi avea de adus lemne de la pădure, ori de cărat gunoiul la câmp, atunci chema la clacă pe câţiva gospodari din cei care aveau cal şi căruţă şi treaba era îndată făcută. La asemenea lucru nu se plăteau bani, dar omul cu claca îi cinstea pe cei care veneau să-l ajute. Se mai făcea clacă la prăşit popuşoiul, la cosit iarba, iar femeile făceau clacă la tors cânepa. Aşa se ajutau unii cu alţii şi când cineva avea nevoie, ceilalţi săreau să-l ajute. Cea mai de seamă dintre clăci era aceea care se făcea cu ocazia construirii unei case noi. După ce casa era clădită din bârne, după modelul obişnuit din Bucovina, casă trainică din lemn sănătos, pe temelie de piatră, atunci se făcea clacă de uns casa la care erau adunaţi oameni tineri şi flăcăi. Cei care aveau cai şi căruţe, veneau cu căruţa în care puneau două, trei poloboace pentru cărat apă. Ceilalţi veneau cu hârţele şi sape ori cu furci de fier. Uneori se întâmpla că veneau şi meşteri cu bărzi şi topoare şi cu toţii se apucau de lucru. Mai întâi se săpa o groapă în care se sfărma lutul cu paie şi cei cu căruţele cărau apa necesară.

Flăcăii intrau în groapă şi frământau lutul cu picioarele în cântecul de joc al scripcarilor şi ţâmbălarilor, care şi ei cântau fără plată. Cu furcile de fier se scotea lutul din groapă şi se punea pe tărgi, alţii îl cărau la îndemâna celor ce trebuiau să ungă casa. Pentru uns casa se alegeau câţiva oameni mai în vârstă şi mai pricepuţi la această treabă. Lucrul ieşea bun şi casa părea ca dată cu tencuială. Uneori veneau şi meşteri să bată draniţa şi câteva ceasuri casa era şi unsă şi drăniţâtă.

Când toate erau gata, cu toţii se spălau iar gospodarul cel cu casa îi ospăta şi îi cinstea pe cei care l-au ajutat. Se aşternea pe iarbă şi un lăicer peste care se puneau feţe de masă albe, curate şi toţi clăcaşii se aşezau jos la mâncare. Gătitul acestei mâncări tot cu clacă se făcea de către unele femei, rude sau vecine. Unele găteau mâncarea iar altele făceau pâinea. Câte odată, gospodinele coceau câte un cuptor de mălai pe frunze de curechi. Mai întâi se dădea la masă borş cu barabule dres cu smântână apoi găluşte, friptură şi alte mâncări bune. Dacă era post, se făcea mâncare de post. Unii mai dădeau brânză de oi sau de vacă cu smântână şi lapte dulce cu mămăligă. Mâncarea se făcea afară a foc, în oale mari de lut cu două torţi şi legate cu sârmă. Clăcaşii era cinstiţi cu holercă şi fiecare bea câte două pahare, apoi trecea paharul mai departe, la altul. Astfel, holerca se

112


bea de către toţi pe rând din acelaşi pahar. Rândul cu paharul se făcea de câte 3-4 ori, aşa că fiecare putea să bea 6-8 pahare de holercă.

Oamenii mâncau mai mulţi din aceeaşi strachină, iar femeile aveau grijă ca străchinile să fie pline până ce se săturau toţi clăcaşii. Borşul ori zeama se mânca cu linguri de lemn, iar carnea şi găluştele se mâncau cu mâna; nimeni nu folosea furculiţe. După ce se termina cu cinstea şi cu mâncarea, cei tineri se prindeau la joc şi ca din pământ răsăreau şi fetele, astfel că se înjgheba o petrecere în toată regula. Scripcarii trăgeau din arcuş cu foc, iar flăcăii cu fetele jucau de duduia pământul. Nimeni nu se simţea şi nu se plângea că ar fi obosit, măcar că a frământat mult lut cu picioarele, necesar la ungerea casei.

Tot aşa, când venea vremea prăşitului mulţi se ajutau între ei cu claca. Cel care avea de prăşit chema atâtea persoane după cum credea că ar fi necesare să termine într-o zi o anumită bucată de porumb. Mai pe urmă, le întorcea şi el zilele de prăşit celorlalţi, pe rând, după cum aveau ei nevoie.

Bune şi frumoase au fost acele obiceiuri de a se ajuta unii pe alţii şi mai ales de a-i ajuta pe cei nevoiaşi. După război aceste obiceiuri au început să dispară, să se schimbe.

În afară de clăcile care se făceau la unsul caselor sau la prăşit, se mai făceau clăci de cosit, de secerat, de desfăcut porumb, de cărat cu căruţa de la câmp sau de la pădure.

Femeile mai făceau clăci la scărmănat lână sau la tors. În felul acesta oamenii se ajutau foarte mult într-aolaltă. La clăcile de prăşit păpuşoii sau barabulele luau parte mai ales fetele, femeile şi mai puţin bărbaţii. Claca la prăşit, cosit sau secerat, nu ţinea toată ziua şi nu se făcea dimineaţa, ci de la amiază în jos. Cu ajutorul clăcii, lucrul se făcea într-un timp scurt şi omul scăpa de grijă.

La clăcile de cosit erau chemaţi bărbaţii şi flăcăii. Dintre aceştia, unii erau cosaşi de frunte şi cum aveau şi coase bune, ei mergeau înainte cu brazdele şi în urma lor veneau ceilalţi cosaşi. Clăcile de cosit se făceau mai rar. Pentru cosit se angajau cosaşi cu plată. Nici la secerat pâinea albă sau popuşoii, clăcile nu se făceau aşa des. Atât prăşitul cât mai ales cositul şi seceratul se considerau munci grele şi trebuiau în acelaşi timp bine făcute şi bine plătite. La aceste munci se cerea o mâncare foarte bună, iar cosaşii primeau şi băutură.

Toamna, se făceau, serile, multe clăci de desfăcat păpuşoi la care venea cu plăcere tineretul, flăcăi şi fete. Se lucra până noaptea târziu şi chiar până după miezul nopţii.

Clăcile cu căruţa se făceau pe vremea căratului pâinii albe, a fânului şi a păpuşoilor. Fiecare căruţaş făcea câte un transport, cel mult două.

Încă din timpurile vechi, în Voloca era obicei să se facă şezători de scărmănat şi de tors. Aceste şezători se făceau toamna târziu şi mai ales iarna,

113


când nopţile sunt lungi şi lucrul pe afară este aproape terminat. Lucrul se concentra mai mult în casă, fiind afară frig sau zloată.

Se torcea, se depăna, se cosea, se scărmăna lâna sau pene; de obicei se făcea lucru femeiesc. De aceea la aceste şezători se strângeau neveste şi fete dintr-un cot al satului. Rareori luau parte şi femei mai în vârstă.

Seara, se adunau la câte o casă mai multe fete şi neveste ca să lucreze împreună, dar fiecare pentru sine. Lucra fiecare ce-şi aducea de acasă: de cusut, de tors, etc. Una avea de cusut vreo cămaşă de mire sau altceva, alta avea de tors şi venea cu furca, iar alta avea de răsucit nişte gheme de lână ori de împletit nişte ciorapi sau mănuşi cu cârligaşul. Toate se adunau cu multă plăcere la aceste şezători. Lucrul în comun e mai plăcut şi mai cu spor. Lucrând acasă singure, nici fetele nici nevestele nu ar fi prea avut chef de lucrul şi le-ar fi fost şi somn, mai devreme, dar la şezătoare situaţia era alta. Aici se întâlneau multe fete şi neveste, unde se spuneau poveşti frumoase, puteau să cânte împreună, se făceau glume şi se spuneau cimilituri. Pe lângă toate acestea se mai puteau afla noutăţile din sat, cele privitoare la vreo nuntă, ori vreo dragoste mare sau despre cine ştie ce farmece sau făcături cu draci ori vrăji. Cum la aceste şezători mai veneau şi feciori, se înţelege că timpul petrecut în asemenea ocazii era cât se poate de plăcut. Câte un fecior mai înzestrat cânta din gură sau scotea de după curea un fluieraş, ori fluier mare şi trăgea nişte doine sau cântece de mai mare dragul să le asculţi. Nu arareori la aceste şezători se înfiripa vreo dragoste mare sau se punea la cale vreo căsătorie.

La şezători nu se obişnuia ca gazda să pregătească şi să servească celor veniţi masa, deoarece ea nu trăgea foloase personale, fiecare îşi făcea lucrul său. Aceste strânsuri se făceau cu scopul de a lucra mai cu spor şi de a petrece, în acelaşi timp cu glume, poveşti, cântece, etc. Aceasta era singura posibilitate de a se distra în sat, mai ales dacă era şi post şi jocul oprit. Pe atunci nu existau biblioteci, radio, televizoare, teatru sau cinematograf şi tineretul din sat nu avea altcum să petreacă. De aceia aceste şezători se organizau foarte des.

Totuşi, uneori gazda servea şi câte o gustare, dacă nevestele şi fetele, mai lăsau lucrul lor la o parte şi îi ajutau şi ei fie la scărmănat nişte lână sau pene. Câteva îndoituri ori plăcinte cu mac (varzare), nişte pâine ori mălai şi un şâp de holercă, apărea îndată mare pe masă. Aşa o gustare era cât se poate de binevenită şi producea mare bucurie.

Când eram de vreo 17-18 ani, am fost şi eu la câteva şezători. Mai ales îmi plăcea să mă duc la mătuşa Zamfira lui Ion. Acolo se torcea şi se ţesea mult. Mătuşa făcea catrinţe foarte frumose, brâie şi frânghii. Cum avea şi o fetişoară frumuşică pe nume Saveta, pe lângă neveste şi fete se mai strângeau şi băietani; de aceea şezătorile de acolo erau plăcute şi oarecum vestite. Eu eram chemat să citesc poveşti, pentru că se aflase în sat că aveam cărţi cu poveşti tare frumoase. Într-adevăr printre multe altele, nu-mi lipseau cărţile cu poveşti ale lui Ion

114


Creangă, Slavici ori Ispirescu. Când aveam timp şi mă aflam pe acasă, precum şi în vacanţa de iarnă, îmi luam cărţile cu poveşti şi plecam la şezătoare. Era o mare bucurie şi mulţumire când îmi făceam apariţia cu cărţile mele. Se făcea linişte în casă, iar eu începeam să citesc “Soacra cu trei nurori”, “Stan păţitul”, “Dănilă Prepeleac” şi altele. Erau ascultate cu atenţie, iar la sfârşit întrebau unele fete sau femei “Oare aşa să fi fost?“. Pentru multe dintre ascultătoarele mele, poveştile păreau nişte întâmplări dintr-un trecut îndepărtat. În imaginaţia lor poveştile păreau a fi povestiri de fapte reale. Participau cu toată fiinţa lor la aceste poveşti. Le trăiau şi se bucurau ori sufereau alături de eroii din poveste. În trecut, aşa a fost.

Când n-am mai putut merge la şezători, am dat prin sat cărţile mele cu poveşti şi nu s-au mai întors la mine. Totuşi, n-a fost o pagubă, ci un câştig.

Era bun acest obicei de a face clăci ori şezători, când se adunau să lucreze împreună, în care timp se şi distrau. Lucrul se făcea mai cu spor şi mai repede. Odată cu munca lor, se desfăşurau adevărate întreceri în a spune poveşti frumoase ghicitori, basme, glume. În asemenea împrejurări erau prezente şi cântecele noastre bătrâneşti, iar uneori jocul. Atât la şezători cât şi la clăci, lumea muncea dar şi petrecea. Pe lângă muncă, oamenii au totdeauna nevoie şi de o oarecare destindere, altfel, viaţa ar fi prea monotonă. Aşa după cum munca este o necesitate firească, tot astfel şi dorinţa de a petrece este firească. În vremurile îndepărtate, omul muncea din greu şi ducea o viaţă aspră şi nesigură. Războaiele, cotropirile, jafurile şi alte nenorociri îl pândeau la tot pasul. Totuşi, când lucrurile se mai linişteau oamenilor le era dor de petrecere şi căutau să se întâlnească şi să veselească. Petreceau la anumite ocazii şi sărbători, dar petrecerea şi cu prilejul şezătorilor şi clăcilor. Aceste petreceri era simple. Oamenii se întâlneau, munceau, cinsteau, ospătau şi apoi jucau, cântau şi glumeau. Într-adevăr la aceste petreceri, cântecul era nelipsit. Se cânta şi de unul singur, dar cântau şi un cor pe o singură voce (la unison). Acele cântece erau de o netăgăduită valoare pentru autenticitatea şi originalitatea lor. Nu era cântece aduse de undeva ci erau cântece izvorâte din inima lor. Cu ele îşi însoţeau munca şi tot cu ele îşi înveseleau traiul lor, prea adesea chinuit şi amărât peste măsură.

1.23 Locuri unde se făceau jocuri în sat

În toate timpurile şi în toate locurile, tineretul a fost dornic de petrecere şi joc. La fel şi volocenii au fost şi au rămas iubitori de petreceri şi de joc.

În acest scop, se alegea în loc potrivit în aer liber, unde se adunau duminicile ca să joace. Un asemenea loc se numea vatră de joc. La noi în sat vetre de joc erau în număr de patru:

115


1. Vatra jocului din margine, în tolocuţa unde s-a construit mai târziu casa arcăşească, nu departe de şcoală.

2. Vatra jocului de pe Clipăna în tolocuţa unde s-a construit mai târziu local pentru Casa de Citire.

3. Vatra jocului de lângă Gordeni, în tolocuţa din faţa casei, unde locuia dascălul Pojoga şi cizmarul Bobinschi.

4. Vatra jocului din Caliceanca, lângă Ion Dohei şi Vasile Ghihăului. De bună seamă că un alt joc, al cincilea trebuie să fi fost şi în Hruşăuţi.

La locul din margine veneau feciorii şi fetele din partea de răsărit a satului, Gropana şi Ţurcile. Tot la acest joc veneau şi arcaşii pentru că cei mai mulţi membri din această societate locuiau în acea parte de sat.

Într-o vreme, înainte de primul război mondial, un flăcău inimos şi inteligent, arcaş şi el, anume Grigore Cocea a lui Dumitru a mutat jocul de margine din tolocuţă de lângă Iosub, la Bancă. El a hotărât ca jocul să se facă la Bancă, peste drum de şcoală, pentru a-l scoate din prejma crâşmei lui Iosub. Noua vatră de joc era bună şi potrivită pentru acest scop. Am văzut-o şi eu în copilărie. Poate aveam vreo 4-5 ani, când am mers acolo să văd hora. Mare mândraţă era şi cu toate că eram mic, îmi amintesc de acea horă şi mai ales ţin minte şi acum, după 78 de ani, una din melodiile care se cânta. Încă nu începuse primul război mondial, dar bătea la uşă şi noi nu ştiam. Lumea nu era atât de bine informată ca acum. Nu erau aparate de radio pe atunci, nici televizoare şi nici gazete sau reviste prin sat la oameni. Doar preotul şi învăţătorii dacă mai citeau vreo gazetă. Lumea petrecea.

Câteva cozi de topor, pentru vreun şâp sau două de holercă, au venit într-o noapte de au săpat şanţuri adânci, în lung şi în lat, peste toată vatra jocului, ca să nu se mai poată juca lângă Bancă, astfel ca tineretul să se întoarcă din nou în vatra jocului de lângă Iosuboaia.

Cu toate acestea, scopul acesta mârşav n-a fost atins, pentru că feciorii şi în special arcaşii au fost înştiinţaţi despre această faptă urâtă şi şanţurile au fost astupate şi terenul nivelat la loc, astfel că jocul s-a putut face, chiar în aceeaşi zi, tot lângă Bancă. Asemenea feciori vrednici şi arcaşi luminaţi a avut Voloca şi se poate mândri cu ei. Acel fecior isteţ Grigore Cocea, a plecat apoi în război şi a căzut ca un erou, departe, pe frontul de luptă. Să-i fie ţărâna uşoară şi numele nemuritor!

După primul război mondial, locul s-a făcut, o bucată de vreme iarăşi la Iosuboaia, apoi tot arcaşii au hotărât să-l mute de acolo , la Grigore Vanzuneac. Aici au fost organizate cele mai mari şi mai frumoase jocuri din sat, pe care le-am văzut încă din copilărie. Despre toate acestea am scris în altă parte.

Despre jocul de valea Clipănei, scrie domnul Ion Salahor, următoarele:” În fieştecare duminică, flăcăii de pe valea noastră, făceau joc pe tolocuţa de lângă Moişi, care avea dugheană dar mai vindea şi holercă. Aici făceau joc

116


flăcăii de pe valea Clipănei, care era jocul cel mai mare din sat, unde erau mai mulţi flăcăi şi fete. De asemeni cei mai buni gospodari tot pe valea Clipănei erau.

La joc mergeau gospodarii mai tineri cu nevestele lor. Uneori mergeau şi cei bătrâni şi priveau cum joacă flăcăii lor; mai ales femeile se duceau să vad cu cine joacă fetele lor sau feciorii lor.”

La jocul de lângă Gordeni, mergeau feciorii şi fetele din acel cot, care începea din deal de la biserică spre Ilarie Porfirean la Nicolai a lui Simion, Leonte a Vasiloaie, apoi pe la Gordeni şi Gheorgiţeni, ţinând hotar valea Olicicăi. Acest joc nu avea aşa mare importanţă ca celelalte două.

Al patrulea joc din Caliceanca cuprindea Valea Gropanei din partea de sus, către Caliceanca, în partea de miază-zi a satului. Nici acest joc nu era mare şi nu atrăgea aşa multă lume ca primele două. Pe aici se găseau puţini gospodari cu pământ mult. Lumea era mai săracă, dar totuşi fetele erau frumoase şi jucăuşe.

La jocul din Hruşăuţi, se adunau toţi tinerii din acel cătun. Arareori erau cazurile ca fete sau feciori din Hruşăuţi să vină la horă în sat, la jocul din margina. Gândindu-mă la jocurile de altă dată, se cuvine să pomenesc aici şi numele unui om simplu dar cu suflet de român şi de artist: Procopie a Niţoaie. El a fost omul care cânta foarte frumos şi corect jocurile româneşti cele mai noi, pe care le învăţau să le joace arcaşii şi arcăşiţele. El cânta bine din fluieraş şi după cântatul lui se putea juca tare uşor. Acest om a contribuit mult la reintroducerea jocului românesc în sat. Îşi avea casa aproape de podul moscalului. N-a avut averea multă, dar a avut un talent deosebit şi suflet ales. De la el, au învăţat şi muzicanţii să cânte acele jocuri frumoase, curat româneşti, care s-au păstrat multă vreme. Cam după 1930, s-a luat obiceiul să se facă petreceri cu jocuri închise (cu intrare)la Veroana Ungurean, Vanzureac, etc. (ogrăzi bine închise). Jocuri peste săptămână, se făceau arareori , la sărbători mari când nu se lucra.

Organizatorii jocurilor închise urmăreau realizarea unor venituri băneşti, cu care să facă ceva pentru societate sau pentru sat, ori să acopere anumite cheltuieli neprevăzute. Nu de puţine ori s-au făcut şi abuzuri de către organizatori (primarul Nicolae Paulencu). De obicei, jocul, (hora) se făcea în vatra jocului, duminica după amiază, în câşlegi se strângeau, mai ales feciorii şi fetele. Cei tineri căsătoriţi ori cei mai în vârstă nu se băgau printre fete şi feciori la horă. Aceştia aveau prilejul să joace la nunţi, la petreceri în familie, la clăci dacă vroiau, ori în şezători.

De asemeni şi hramul constituia o fericită ocazie de joc şi petrecere, după o masă cu bucate alese şi cu oaspeţi de prin alte părţi. După zile de muncă şi mai ales după posturi, cum era cazul chiar la noi, pentru că Sf. Nicolai cade în postul Crăciunului, oamenii, dar mai ales feciorii şi fetele erau dornici de petrecere şi

117


joc. Un scripcar, un ţâmbălar şi un toboşar le era de ajuns. Uneori angajau şi o muzică mai mare.

În decursul timpului, instrumentele muzicale folosite în Voloca au fost: fluierul, fluieraşul, cobza, scripca, ţambalul, ciurul, doba, apoi trompeta, clarinetul şi în cele din urmă acordeonul. Au fost situaţii când s-a jucat şi după drâmbă ori frunză.

Dintre voloceni au ieşit mulţi muzicanţi şi cântăreţi de vază, apreciaţi la noi, dar şi în alte sate.

Mai demult, feciorii şi fetele, ca să aibă drept de joc duminica după-masă, ori în sărbători, trebuiau să meargă dimineaţa la biserică să asculte Sfânta Liturghie, cazania apoi să rămână şa catichezaţie. Aceasta se ţinea după slujbă, când tinerii învăţau rugăciuni diferite, catehismul, despre morala creştină, despre păcat, despre taine, cele 10 porunci şi altele. Tot atunci preotul îi şi asculta pe unii din ceea ce au învăţat anterior. Treaba aceasta nu le prea plăcea tinerilor, că mintea lor mergea în altă parte, numai că nu aveau ce face. Dacă tinerii nu veneau la catechizaţie, ori fugeau (ieşind din biserică mai degrabă), atunci preotul nu le dădea drept de joc în acea duminică. Aceasta era o pedeapsă mare şi greu de suportat. Se vede că preotul avea putere mare pe atunci. După primul război mondial, acest obicei a dispărut.

În duminicile când era vreo nuntă, nu se făcea joc, pentru că feciorii şi fetele jucau la nuntă fără să plătească muzica. La joc, se strângeau bani cu care se plăteau muzicanţii. Din banii rămaşi, calfele (organizatorii jocului) îşi cumpărau câte un şip de holercă, din care cinsteau după ce se termina jocul şi după ce se făcea plata muzicanţilor (un scripcar, un ţâmbălar şi un toboşar).

Pe lângă tineret, fete şi flăcăi care veneau să joace, în zilele de duminică după-amiază, mai veneau tinere neveste, mame de-ale fetelor sau surori mai mici ca ă privească hora. Se adunau chiar şi copii, astfel că vatra jocului era plină de lume.

Începutul jocului se făcea de obicei cu hora mare, jucată în cerc, apoi în perechi. Cele mai multe dintre jocuri erau pentru perechi (de doi), dar erau multe şi din cele fecioreşti, numai pentru flăcăi, jucate în cerc. De exemplu: Arcanul, Sârba, Bătuta, Raţa, Rusasca şi altele.

Am arătat şi în altă parte că la hora din vatra jocului, jucau numai fetele şi feciorii; cei căsătoriţi jucau doar la nunţi şi la altele petreceri de familie ori la clăci. Rareori, bărbaţi însuraţi petreceau şi jucau la crâşmă, dacă aveau la îndemână lăutari sau pe cineva cu fluierul.

1.24 Cântăreţi talentaţi din Voloca. Solişti vocali şi instrumentişti. Cum mor cântecele, horile…

118


Cântecul era apreciat şi cultivat chiar din cele mai vechi timpuri în Voloca. Cânta mama legănându-şi pruncul în timp ce torcea ori depăna. Cântau feciorii când mergeau la fete. Cântau flăcăii şi fetele când lucrau la ogor sau când erau la clăci. Cânta omul când lucra sau meşterea ceva. Cântau şi cei mai vârstnici pe la nunţi ori cu ocazia petrecerilor familiale. Se cânta din gură, de unul singur sau cântau mai mulţi, în cor dar la unison (pe o voce). Unii cântau din frunză ori din drâmbă, alţii din fluieraş, telică sau din fluier mare (caval). Pe la petreceri mai mari, erau chemaţi şi lăutari. Aceştia cântau din cimpoi, din scripcă, din ţambale şi ciure. Ciurul era un fel de tamburină.

Pentru timpurile mai apropiate de zilele noastre, cam pe la începutul secolului XX, s-au mai introdus o tobă mare, apoi o trompetă sau în clarinet. Multă vreme, s-a jucat numai după scripcă şi ţambale. În aceeaşi formaţie, se prezentau lăutarii la petrecerile de familie executând cântece de masă, de dragoste, etc. acompaniind pe cei ce cântau din gură. Unele cântece erau vesele, alte cântece erau triste, după starea sufletească a omului ori după împrejurare. Se cânta cu lăutari ori fără lăutari, după cum era cazul. Unii oameni cântau mai rar şi anume atunci când se întâlneau la petreceri, alţii cântau aproape totdeauna: prin casă pe afară, la lucru la câmp, etc. Aproape toată viaţa lor, munca şi-o însoţeau cu cântare.

Au existat în Voloca, atât bărbaţi cât şi femei care au cântat frumos. Mulţi au fost dintre aceia care erau foarte preţuiţi, atât pentru vocea lor plăcută , cât şi pentru cântecele frumoase pe care le cunoşteau. Aceşti artişti populari ştiau o mulţime de doine, cântece de dor, cântece de haiducie, cântece bătrâneşti, cântece de vitejie, balade şi altele. Toate aceste comori, dacă ar fi fost adunate la vreme şi păstrate pentru viitor, ele ar fi constituit tezaur folcloric al culturii noastre naţionale.

În trecutul satului nostru, au existat oamenii foarte înzestraţi în privinţa cântărilor, dar nu s-a găsit, în acele timpuri, cine să adune comori, astfel că o mare parte din ele s-au pierdut. Faptul că acele cântece n-au putut fi culese şi salvate, constituie pentru noi o dureroasă pierdere ce nu se poate recupera. Este drept că multe din cântecele populare se moştenesc din tată în fiu şi din generaţie în generaţie, dar regula aceasta nu se poate aplica întotdeauna. Sunt perioade mai prielnice şi mai bogate, când numărul artiştilor populari este mai mare şi cuprinde oameni excepţionali de talentaţi, dar sunt şi perioade mai puţin prielnice sau chiar neprielnice şi mai sărace, când numărul acestora este în declin şi produsul lor nu atinge ca valoare, culmea artei. De altfel, acesta este un adevăr de necontestat, aplicabil tuturor artelor. Nu întotdeauna apar artişti excepţionali, geniali.

Din cauza nenorocirilor provocate de ultimul război mondial, am pierdut foarte mult. Paguba este imensă şi ireparabilă; ea priveşte şi folclorul românesc din partea de miază-noapte a Bucovinei, zonă în care se află şi satul Voloca.

119


Tocmai când se ridicau elemente capabile, care să culeagă şi să valorifice acel folclor şi când au început să apară şi mijloacele tehnice necesare (magnetofonul), a venit urgia războiului cu tot noianul de nenorociri şi cu toate consecinţele dezastruoase. În aceste împrejurări nu s-a putut salva nimic; s-a pierdut totul. N-a mai fost vreme de cules folclor; nu era timp nici pentru alte treburi, poate mai urgente. Nenorocirile au venit fără veste şi cu totul pe neaşteptate. Este uşor de înţeles că în atari împrejurări nu se putea salva aproape nimic; uneori nici bunurile strict personale şi nici viaţa.

A fost o încăierare şi o învălmăşeală de nedescris cu urmări peste măsură de dureroasă. Cine să se mai gândească în acele momente ca acestea la salvarea folclorului??

Dacă s-ar fi putut prevedea, din timp, dezastrul ce avea să vină şi dacă s-ar fi gândit cineva mai din vreme la această problemă, situaţia ar fi fost alta. De altfel, la un lucru ca acesta nu se poate apuca oricine; este nevoie de oameni pregătiţi în acest scop, înzestraţi cu anumite calităţi şi cunoştinţe de specialitate.

Dacă unii ca aceştia ar fi salvat acele comori, ele ar fi constituit un tezaur de nestemate de o extraordinară valoare şi în acelaşi timp ar fi fost o contribuţie foarte preţioasă pentru folclorul nostru naţional.

Între altele, aceste cântece ar fi constituit o mărturie de necontestat a romanităţii acelui ţinut şi a unităţii neamului nostru. Era încă o dovadă că acel pământ sfâşiat din trunchiul Moldovei este românesc şi deci al nostru. Deşi trecuseră aproape 150 de ani de la dezmembrare, de când Bucovina a fost răpită de austrieci, cu toate acestea, mai existau în acea parte cântece vechi româneşti din care se puteau auzi şi în Moldova prin părţile Neamţului. Erau aceleaşi cântece şi se cântau la fel, de o parte şi de cealaltă a graniţei.

Cântecele pe care le-am auzit în copilărie, cântate de părinţii mei, pe când eram sub Austria, le-am auzit apoi, cântate de flăcăi de prin judeţul Neamţ, pe când eram militar în 1932 şi după 14 ani de la unirea Bucovinei cu patria mamă. Trecuse aproape un veac şi jumătatea de când fraţii au fost despărţiţi, dar nici vremea îndelungată şi nici depărtarea dintre ei nu ia făcut să-şi uite portul, limba, obiceiurile şi nici cântecele. Din toate acestea se constată în mod evident că Bucovina cu oamenii ei a fost trup din trupul Moldovei şi acele cântece populare româneşti, care circulau libere când ţara nu fusese încă sfâşiată în partea de miază-noapte, se mai păstrau şi după un veac şi sub dominaţie străină. Fruntariile nedrepte au sfâşiat ţara, dar nu şi sufletul moldoveanului.

Ar fi fost de mare folos, dacă aş fi putut înşira aici câteva dintre acele cântece pe care le cântau mamele şi bunicile noastre din acele vremuri îndepărtate sau părinţii, moşii şi strămoşii noştri pe când lucrau sau meştereau ceva. Ei ştiau să cânte din gură sau din fluier atâtea doine şi cântece bătrâneşti! Păcat că nu le putem lăsa urmaşilor noştri câteva dintre ele, ca să ştie şi ei ceva despre înaintaşii lor; ce au înfăptuit ei, ce au îndurat, dar şi ce au creat bun şi

120


frumos la vremea lor. Cu mare părere de rău, trebuie să mărturisim că în privinţa aceasta aproape că nu putem face nimic. Au murit demult acei oameni şi odată cu ei şi cântecele lor. N-am apucat să le salvăm în vâltoarea prin care a trebuit să trecem. Nu numai noi, ci însăşi fiinţa neamului nostru era în mare primejdie. Preocupaţi de nenumărate nevoi şi luaţi prin surprindere nici nu am avut vreme să ne gândim şi nici să ne dăm seama de primejdia prin care trecem. Când a venit neagra furtună asupra noastră, am fugit care încotro, cu sufletul la gură şi doar cu o traistă de merinde, fără să ştim încotro vom merge, unde ne vom opri şi ce vom face. Am pierdut tot ce am avut mai scump şi mai drag: pământul nostru, satul nostru drag , părinţi, fraţi, copii, lucrurile noastre şi glia unde se odihneau strămoţii noştri. Acolo ni s-au pierdut şi cântecele pe care le-au ştiut doar ei. Noi nu ne-am învrednicit nici să le învăţăm şi nici n-am avut timp să le salvăm. S-au dus şi ele cu ei un mormânt. Părerea noastră de rău este nespus de mare şi ne doare cumplit, inima după ele. Mor şi cântecele bătrâneşti şi doinele şi baladele aşa cum mor şi aomenii care le-au creat.

De-a lungul vremii, în Voloca au existat mulţi cântăreţi vocali (cântăreţi din gură) şi instrumentişti de seamă. Cele mai simple instrumente avute la îndemână au fost frunza şi telinca, apoi drâmba. La acestea nu era greu de învăţat a cânta. La fluieraş şi la fluier mare se cerea o pregătire mult mai îndelungată. Din frunză şi din drâmbă cântau mai ales fetele. Din fluieraş, fluier ori telincă, cântau numai feciorii şi bărbaţii. La cimpoi,vioară, ţambal, ciur cântau bărbaţi, lăutari de meserie. Tot aşa la trompetă şi clarinet. Mai târziu, când s-a introdus acordeonul în muzica populară, la acest instrument au învăţat să cânte atât băieţii cât şi fetele.

Un cântăreţ de valoare, la vremea sa, a fost Constantin Rahovei. Avea o voce de bas foarte sonoră şi plăcută. A început să cânte încă din tinereţe, atât din fluier, cât şi din gură. Era încă un băieţandru şi păştea vitele prin poieni, pe Buda ori prin Berezva şi cânta atât de frumos încât se minunau acei care îl auzeau cântând. Era şi frumos la înfăţişare şi bine făcut. De cum s-a mai ridicat şi s-a făcut băietan, tare-i mai dădeau târcoale fetele şi-l rugau să le cânte. Constantin se învoia să le cânte, dar cerea preţ pentru aceasta. Cerea să fie sărutat ori ţinut în braţe. Dacă ajungeau la învoială, el le cânta mult şi bine, tot ce-i venea prin minte. Ajunse-se răsfăţatul fetelor şi ele încă tinere. Până la urmă nu mai putea scăpa de ele, atât de mult stăruiau să le tot cânte. Constantin cânta mereu, când din gură, când din fluier, dar cu timpul a înţeles că trebuie să sporească preţul pentru cântecele sale : zăbovea şi el mai mult în braţele fetelor. Cu mult drag, îmi povestea bădiţa Constantin de acei ani prea frumoşi. Multe fete tinerele le-a strâns în braţe şi le-a sărutat cu foc, iar una dintre ele s-a îndrăgostit de el peste măsură de mult. Se făcuse şi el fecior între timp şi dragostea l-a cuprins şi pe dânsul mai adânc şi mai din plin. De la această dată, cântecele sale erau din ce în ce mai calde, mai pline de simţire şi mai frumoase. Numai că o dragoste prea

121


mare, arareori se împlineşte. Aşa i-a fost şi lui ursita : să nu se poată căsători cu aceea pe care a iubit-o mai mult dintre toate. Întreaga viaţă s-a tot gândit la dânsa, precum şi ea, la fel, nu l-a uitat. Această neâmplinire i-a ţinut mereu aprins dorul şi focul inimii sale. De aceea toată viaţa şi-a cântat dorul lui nepotolit. L-am auzit de multe ori cântând din gură şi din fluier, cu ocazia petrecerilor din sânul corului nostru, sau la alte petreceri ocazionale. Constantin mai cânta atunci când se întâlnea împreună cu ceilalţi fini la Vasile M. Cocea, prin sărbătorile Paştilor,când veneau cu colacii la naşu. De altfel acest om cânta foarte des, în timpul lucrului, când meşterea la vreo casă, la drăniţit, etc. Glasul lui era atât de puternic, de se auzea de la mare depărtare, mai ales când se afla sus la drăniţitul unui vârf de casă sau grajd. Nu odată l-a auzit şi lelea Saveta şi şi-o fi adus aminte de pe când era fată. Ofta şi dânsa din adâncul pieptului, că nu avea altceva de făcut. Au trăit amândoi peste 85 de ani, dar purtarea lor a rămas demnă aşa cum a hotărât destinul. Dintre toate cântecele sale, cel mai adânc întipărit în memoria şi în inima mea a rămas “Eu pe deal, mândra-i pe vale”. Acest cântec îl zice în anii din urmă Iliuţă Guraliuc, un nepot de-al său. După părerea mea, Constantin Rahovei a fost cel mai strălucit bard al Volocii.

Un foarte bun cântăreţ la telincă şi în special la fluieraş a fost Gheorghe Ionică. El îşi făcea singur fluieraşul dintr-un anumit lemn pe care îl alegea cu multă răbdare. Dacă nu era mulţumit de sunetul lui, îl lăsa şi făcea altul. Lucra atât la el până ce suna cum îi plăcea lui. După multe încercări ajungea să dea fluieraşului un sunet dulce, plăcut, ca de flaut. Cu ajutorul unei sârme înroşite în foc desena pe el inele îmbinate cu diferite figuri geometrice. Aşa un fluieraş reuşit era o piesă rară : era frumos şi avea un sunet plăcut. Făcea multe fluieraşe din care dădea şi la alţii. Vreo două dintre cele mai bune, şi le oprea pentru sine. Gheorghe Ionică ştia să cânte foarte bine din fluieraş şi aceia care l-au auzit cântând de bună seamă că le-a plăcut. De multe ori cânta din fluieraş, seara acasă după ce venea de la lucru, ori în zile de sărbătoare. Cânta şi pe la petreceri în familie, mai ales la nănaşul Grigore, unde aveau obiceiul să se adune rudele, prin sărbători. Când mergea la cosit, la cineva, îşi lua pe lângă coasă şi fluieraşul. În timpul cât poposeau la masă, ori când se mai odihneau cosaşii, el scotea fluieraşul şi începea să cânte. Ştia felurite cântece de joc şi de petrecere. În tinereţe era chemat să cânte la boteie care umblau cu colinda ori cu hăicătul (uratul). Uneori, când avea el chef să cânte, se adunau în jurul lui flăcăi şi chiar oameni însuraţi mai tineri şi trăgeau nişte jocuri fecioreşti de le sfârâiau călcâiele.

Păcat că am rămas copil mic, de el şi n-am avut prilejul să-l ascult multă vreme : a plecat în război şi în 1917 a murit. De la mulţi oameni, am aflat mai târziu, că el cânta frumos. Printre aceia îl voi pomeni pe Toader a lui Vasile din deal, care văzând că mă îndeletnicesc şi eu cu (muzica) cântarea, mi-a spus într-o zi : “Domnule Ionică, amarnic mai cănta tatăl dumitale la fluieraş !” Adevărat

122


că a cântat frumos şi cu toate că eram mic, mi-am putut da seama că el cânta bine şi ştia tare multe cântece. De la el mi-a rămas în minte şi în auz până astăzi, când scriu aceste rânduri, sunetul Ciobănaşului, cum ştia numai el să-l cânte. Acum Ciobănaşul se cântă altfel, cu o melodie schimbată faţă de aceea pe care o cânta el. Sunetul fluieraşului său avea o rezonanţă cu totul deosebită. Suna excepţional de frumos, într-un fel dulce, duios, plângător. Adeseori cânta şi din telincă, dar posibilităţile acestui instrument sunt mai modeste, datorită construcţiei.

Îmi aduc aminte că pe la începutul primului război mondial, mama mergea cu furca la o vecină, Macrina Oncinoaie, unde venea şi o cumnată a ei şi câteodată şi alte femei. Fiind seara şi neavând cu cine să mă lase acasă, mă lua şi pe mine la lelea Macrina. Ea era văduvă dar avea un fecior şi un băiat cu vreo cinci ani mai mare decât mine. Pe flăcău îl chema Nicolai, iar pe băiat Toader. Acel flăcău Nicolai poate că avea pe atunci 19-20 de ani. El ştia să cânte minunat de frumos la fluier mare. Cânta multe cântece de joc şi noi îl ascultam toţi cu mare plăcere. Totuşi, cel mai mult îi plăcea lui să cânte cântece de jale şi le cânta cu atâta simţire de tremura cămaşa pe el, iar unele femei suspinau şi oftau adânc. Aveau şi ele motiv, că de curând le plecaseră bărbaţii la război.

Nicolai a Macrinei, că aşa îi ziceau lui,era rugat să meargă cu fluierul la şezători unde se strângeau fete şi neveste şi el se ducea bucuros. Era un fecior nu prea mare de statură, negricios şi tare blajin. Maică-sa îl iubea foarte mult, că era bun şi ascultător. Cum pe deasupra mai şi cânta atât de frumos din fluier, nici nu se putea să nu ţină la el aşa de tare. Se vede lucru că şi acest flăcău a fost un adevărat artist popular, fiindcă ştia multe cântece şi jocuri frumoase pe care le interpreta cu o măiestrie nemaipomenită şi oricât ar fi cântat, niciodată nu te puteai sătura să-l asculţi.

De obicei, el cânta foarte mult şi nu obosea. Cânta ceasuri întregi, până noaptea târziu, de nu ne mai venea să plecăm acasă. I-a mers şi lui faima prin sat pentru măiestria cu care ştia să cânte. Tare-mi era drag şi mie să-l ascult şi drept că adeseori am mers cu mama la dânşii să-i aud cântecele .Dar într-o zi, se pare că prin anul 1915, Nicolai a Macrinei a fost chemat şi el, împreună cu alţi flăcăi la război. Ne-a părut tare rău la toţi când a plecat, pentru că nu mai avea cine să ne cânte serile.

Vremea trecea şi noi aşteptam să vină ziua, când Nicolai să se întoarcă acasă. Tot aşteptându-l, a sosit într-o zi o telegramă de la Viena că Nicolai a murit în spital în urma rănilor primite pe front. Aşteptarea ne-a fost zadarnică; Nicolai n-a venit. Aşa s-a stins încă un artist al satului Voloca.

Un alt fecior talentat la cântece pe care l-am cunoscut după ce s-a terminat războiul ( este vorba tot despre primul război mondial), a fost Procopie a lui Artiman Semeniciuc. Era înalt, albineţ, plăcut la înfăţişare şi inteligent. Cânta foarte bine din gură, şi mai ştia să cânte la fluier mare şi la clarinet. L-am auzit

123


de mai multe ori cântând, şi-mi plăcea felul cum ştia să cânte. La horă, la Grigore Vanzureac, l-am văzut cum juca şi conducea jocurile Raţa şi Arcanul. De acum, eram şi eu băiat mare şi umblam la şcoală în oraş şi-mi puteam da seama mai bine de valoarea lui Procopie. Într-o zi a şi venit la noi şi a stat de vorbă cu mine mai mult timp. A adus cu sine clarinetul şi mi-a cântat mai multe cântece. Era o fire neastâmpărată, mereu frământat şi cu dor de ducă spre a-şi făuri o soartă mai bună, fiindcă nu era bogat.

Într-un timp, numai ce am aflat că plecase în Argentina, de unde nu s-a mai întors niciodată şi nici nu am putut afla ce s-a întâmplat cu el. Doar un zvon s-a răspândit că ar fi murit acolo într-o încăierare ori într-o revoluţie.

În sat la noi au existat şi trompetişti buni, cum a fost Mitruţă a lui Galuţă Busuioc şi Ion Cocea. În rândurile ce urmează, voi pomeni ceva despre Mitruţă a lui Galuţă care a fost în vremea lui un trompetist de mare valoare. Cânta la jocuri şi mai ales cânta malanca de Sf. Vasile, acompaniindu-i pe feciori. Malanca la care el cânta cu “trupca” era foarte aşteptată peste tot şi plăcea foarte mult. Se considera de către mulţi, că acea malancă la care cânta Mitruţă cu trompeta este de cea mai mare onoare. Ce-i drept, el cânta foarte bine la acest instrument. A învăţat să cânte la el în cătănie, pe vremea Austriei. El făcuse cătănia încă înainte de a începe războiul din 1914, iar când s-a dezlănţuit acel război, el era acasă, eliberat. Chiar lui i-a fost dat să sune în sat mobilizarea, sus, în dealul Budei, şi apoi a plecat şi el, din nou la oaste. După terminarea războiului, a avut norocul să se întoarcă teafăr acasă. Pe vremea când l-am văzut, era încă tânăr, bine făcut, de statură mijlocie. Avea faţa rotundă, rumenă, cu nişte mustăţi frumoase răsucite în sus, la fel cum purta şi Kaizerul Wilhelm al Germaniei.

Înaintea celui de-al doilea război mondial, poate prin 1938, intenţionam să formez în sat un cor mixt (pe lângă cel bătrânesc, care exista din 1934) alcătuit numai din tineret, fete şi feciori. În vederea acestui scop, am făcut un anunţ şi am început să verific şi să aleg corişti şi coriste. Feciori s-au prezentat mai mulţi, dar fete prea puţine.

Părinţii şi în special mamele, nu încuviinţau fetelor să vină la repetiţie seara. Ziua, peste săptămână, nu se putea face pentru că toată lumea era la lucru. Duminica, tinerii mergeau la biserică dimineaţa, iar după masă toţi voiau să meargă la joc.

Până la urmă, ne-am lăsat păgubaşi; nu se putea face pe acea vreme, cor mixt în sat la noi. Totuşi şi această încercare a fost, întrucâtva de folos. Printre altele, mi-am putut da seama cam ce cântăreţi se pot găsi în Voloca. Cu această ocazie, am făcut şi o descoperire interesantă. Tot cercând pe unul şi pe altul cum stă cu glasul, la un moment dat, am descoperit un flăcăiaş cu o voce de tenor. Am rămas uimit de calitatea sonoră a vocii sale.

124


Ce păcat că nu a fost descoperit mai din timp şi să fi fost trimis la învăţătură de carte şi la Conservator! Acum era cam târziu şi dacă totuşi am fi vrut să încercăm ceva, nu se putea mare lucru căci al doilea război mondial bătea la uşă şi lumea era foarte tulburată şi situaţia nesigură. L-am rugat să-mi cânte mai multe cântece şi am constatat că avea o voce de aur. Ar fi putut deveni un solist de frunte la oricare teatru de operă. Acest flăcăiaş blond şi simpatic se chema Gheorghe Cocea. M-am mai gândit la el, dar evenimentele s-au precipitat; au început concentrările, apoi războiul şi în fine, anul 1940 cu refugiul nu ne-am mai întâlnit. Prin 1941 sa u1942, am auzit că a căzut şi el pe frontul de răsărit.

Despre Procopie Aniţoaie, care cânta din fluieraş, am scris în altă parte.O cântăreaţă bună, dar foarte modestă a fost Domnica Gheorghe Ionică.

Nu avea o voce deosebită, dar ştia multe doine, cântece bătrâneşti şi bocete vechi. Toată viaţa ei a cântat, dar nu la petreceri sau la clăci, ori la şezători, ci acasă. Fie că torcea, depăna, ori cosea, ea cânta mereu, dar mai mult cântece de jale. Dacă vocea ei nu ieşea din comun, avea însă un auz muzical foarte bun şi o memorie excepţională. Cunoştea un număr impresionant de melodii şi texte foarte interesante, pe care le cânta totdeauna corect. Anii primei copilării i-am petrecut tot timpul lângă dânsa şi am avut posibilitate s-o ascult în fiecare zi. La anii aceia nu puteam să-mi dau seama de valoarea acelor cântece, iar pe urmă, am plecat la şcoală. În afară de aceasta, atunci nu aveam nici cunoştinţele necesare pentru a culege folclor. N-am ştiut nici ce vremuri ne aşteaptă şi ne gândeam că mai e vreme. Nu-mi trecea nici prin gând, că într-o zi vom părăsi acele meleaguri şi nu voi avea prilejul nici măcar să-mi iau rămas bun de la mama. Evenimentele s-au precipitat şi s-a întâmplat ceea ce ştim cu toţii. Am pierdut totul, aşa după cum am scris mai sus. Aceasta a fost în iunie 1940.

Mă frământă mereu o întrebare şi nu-i pot da răspuns. De unde ştia mama că acel număr impresionant de cântece şi bocete; când şi de la cine le-a învăţat?!

Despre lăutarii Andrieş tatăl şi feciorul său Nistor Andrieş, despre Rahovei Ion şi Nistor precum şi despre Petrea Ţiganu, am scris în altă parte. Toţi aceştia aparţin Volocii de altădată.

Voi mai pomeni aici numele unui vestit cântăreţ din Voloca de astăzi, Ion Paulencu, zis şi Nicuţă a Zenoviei. Este un bas de valoare, care a avut norocul să ajungă cântăreţ de operă.

Sunt bucuros de aceasta, mai ales că l-am încurajat mult şi l-am îndrumat într-o măsură oarecare pe această cale. Dar şi despre el am scris în altă parte.

1.25 Folclorul volocean

De-a lungul existenţei sale, Voloca a avut multe talente şi în domeniul creaţiei populare. De la acei mulţi artişti populari născuţi din rândul din rândul

125


volocenilor ne-au rămas adevărate comori de artă. Unele se păstrează şi astăzi şi o parte din ele vom căuta să le arătăm în rândurile ce urmează mai (de parte) jos. Altele, de mare preţ, s-au pierdut , nefiind culese la timp şi nici însemnate de către cineva.

Aşa au fost unele poveşti , cântece ori balade care s-au stins şi au dispărut odată cu cei care ştiau să le povestească sau să cânte. S-au pierdut pentru totdeauna comori de mare preţ, datorită şi împrejurărilor nenorocite provocate mai ales de ultimul război mondial. Am fost loviţi năprasnic prin surprindere şi în graba noastră n-am putut salva aproape nimic. Nu ne-a trecut prin gând că va veni într-o zi vremea să ne părăsim vatra strămoşească cu tot ce e mai scump şi să plecăm în lumea largă şi să lăsăm totul baltă. În asemenea împrejurări tragice ne-au murit bunicii şi părinţii luând cu ei în mormânt şi cântecele. Cei rămaşi în viaţă nu le mai ştiu sau ştiu prea puţine din cele ce au fost odată. Nenorocirea ne-a venit din partea ruşilor care în 1940 ne-au răpit Bucovina de Nord şi Basarabia.

Grâuşor cu frunză rară,Bucovină, mândră ţară,Te văd tristă-ndureratăŞi cu faţa –nlăcrimată.

Tu ai fete şi feciori Şi pe plaiuri mândre flori,Tu ai codri mari de fagiŞi feciori voinici şi dragi.

Eşti frumoasă şi bogatăŞi de mari poeţi cântată,Tu eşti mândră şi vestită Şi de oameni mari cinstită

Fete harnice, frumoaseŢes catrinţe de mătase,Iar cămeşile-nflorateTot de ele sunt lucrate.Vara la cules de grâu Au catrinţa prinsâ-n brâu,Cu feciorii lucră-n rândCu ei seara, vin cântând.

126


Cântă, uneori, de dorDupă badea, bădişor.Cântă, alteori, de jale, De suspină frunza-n vale.

Şi ciobanii de la stânăCântă doina cea străbună, Doina, până-n miez de noapte,O îngână codru-n şoapte.

Cântă doina ca şi noiŞi ciobanii de la noi.Pân-şi vântul ne-o îngână, Doina noastră cea străbună

Auzită de la Iliuţă G. Din Borodaci- Voloca

Nu cunosc poet să cânteAle noastre inimi frânte.Şi nu ştiu poet să scrie Despre –aşa neagră urgie.

Că –ntr-o zi am fost răpiţiDe vrăjmaşi afurisiţi.Ne-a fost viaţa numai chin,Lacrimi, fiere şi venin.

N-am avut în cer dreptateŞi nici pe pământ vr-un frateSă ne-ajute la aman Să ne scape de duşman.

Of, măiculiţă, fiii tăi,Greu trăiesc în ăşti ani răi!Grea li-i viaţa sub păgâni.Doamne, vezi şi de români!

Bucovină, mândră ţară Ai să vii la mama iară,

127


La Moldova cea străbună Mama noastră, mamă bună.

Peste ani şi ani cuvântul Ni-i la împlini Prea SfântulŞi în culmea fericirii,Să jucăm “Hora Unirii”

Auzită de la Iliuţă G. Din Borodaci- Voloca

Cântec de dor şi jele

Foaie verde foi de nuc,Vine vremea să mă duc;Să mă duc în ţări străine,Unde nu cunosc pe nime,Numai frunza şi iarba Care-i în toată lumeaEu m-aş duce-n ţări străine Plânge codrul după mine,Plânge codrul şi frunza,Şi măicuţa sărmana. C-a rămas tare străină, Ca o garoafă-n grădină.Dar garoafa nu-i străinăAre flori şi rădăcină.Are fraţi are surori,Că ea vara face flori. Nu mai eu nu am pe nimeni, Rătăcesc prin ţară străine.Că străinul e ca spinul, Mai amar decât pelinul,Pelin beu, pelin mănâncSeara, pe pelin mă culcNoaptea dacă mă trezescCu pelin mă-nveselesc (răcoresc)Dimineaţa, când mă scol,Iarăşi cu pelin mă spăl,Foaie verde lin pelin, Am la inimioară-un spin

128


Şi o băltiţă de venin.Spinul poate că l-oi scoate, Dar veninu-i pân-a moarte.Foaie verde de cicoare, Tare inima mă doareInimioara mea de piatră,Mult mă mir cum de nu crapă.Inimioara mea de peşte,Mult mă mir cu nu plesneşte,Inimioara mea de câne,Mult mă mir cum mai d-o-ţine (de mai ţine)Aşa-mi vine uneori,Să-mi las fraţi, să-mi las suroriSă mă sui la munţi cu flori!Şi-aşa-mi vine câteodată,Să mă sui la munţi de piatră,Să-mi las mamă să-mi las tată!Apoi să mai strig odatăSă s-audă-n lumea toată, Să m-audă şi-al meu frate,Din străinătăţi departe.Dacă el m-ar auzi,Bucurie mi-ar veni,Sufletul mi-aş răcori,Şi-ncă-o viaţă-aşi mai trăi!Sufletul mi-I plin de dor După scumpul frăţior.După scumpe rudele,Îmi vărs lăcrimioarele.Când mi-aduc de toţi aminte Multă jale mă cuprinde.De-aşa jele ce-o petrecNimănuia nu-I dorescApoi stau şi mă gândesc Cum în lume să trăiesc?Toată lumea-i ca lumeaNumai eu ca sărmanaToată lumea-o duce bine,Numai eu ca vai de mine,Toată lumea-i cu noroc, Numai eu ca arsă-n foc

129


Şi nici milă n-am de loc,Că mila de la străini,E ca umbra de la spini;Când te-aşezi să te umbreştiŞi mai rău te dogoreşti.Că mila de nenea Tot e dulce dar nu prea.Dară mila de la mamă,Tare-i dulce, peste samă!Foaie verde viorele, Omul bun petrece rele.Foaie verde tămâiţăOmul bun n-are credinţă.Foaie verde busuiocOmul bun n-are noroc.Domnul când mi-o dat noroc, Ne aflam toţi la un loc.Azi suntem înstrăinaţi ,Amărâţi şi întristaţi.Că la toţi le-o dat cu carulNumai mie cu pahar,Dar şi acela n-a fost plin,Că mai mult era venin.Nime-n lume nu mai ştieCum mi-i inimioara mie.Că de-ar ştie cinevaCum mi-i mie inima,Nicicând nu m-ar întreba, De ce mi-i tristă faţaTare-i arsă şi pârlităŞi de jele dogorită. Jele azi, jele şi mâine N-o rămas inima-n mine.Dar şi-aceea ce-a rămasŞi-aceea de jale-o ars.Jele, jele, ce gândeşti, Inima de mi-o găteşti?Jele, jele cu-i e jele,Jele-i inimioarei mele.Merg pe drum, jelea m-ajunge Şi de jale-mi vine a plânge.

130


Foaie verde trei granate, Tot de jale-am avut parte.De ăst jele ce-o am eu,Să nu deie DumnezeuNici chiar duşmanului meu,Care-mi vrea mie mai rău!Foaie verde trei măsline,Zice lumea că mi-i bine,Cine zice că mi-i bine,Mute-şi casa lângă mineŞi-a vedea cât mi-i de bine.Mută-şi casa la părău,Şi-a vedea binele meu.Foaie verde adolean Mă muncesc vreme de-un anSă fac prieten din duşman.Din duşmancă sorioară Ca s-o pun la inimioară.Cum nu dă din piatră lapte N-ai să faci din duşman frate,Nici duşmanca surioară,Ca s-o pui la inimioară.Truda-mi este în zadar Să fac din pelin zahar.

Voloca, Saveta Eufrozinei lui Ion

Cântec de jele

Cu cât şi beu la masă,Cu atâta mai uit de-acasăCu cât vin şi hăulescCu atâta mă răcorescCă de chin şi de năcazNuma-s neagră pe obrazDe alean şi de durere N-am nici suflet nici putere.Cine n-are noroc, n-are,De se naşte până moare;Şi nici eu nu l-am avut De când maica m-o făcut.

131


Cât pe lume am trăit,Tot am plăns şi am jelit,Zile bune n-am avut,Numai rele-am petrecut.

Domnica G. Ionică , Voloca

Mamă hai la iarmarocŞi mi-i cumpăra noroc.Fata mamei fii cuminte,Că norocul nu se vinde.Cine are noroc mult, Cu noroc el s-a născut,Şi din leagăn pân-la moarteDe noroc el are parte.Cine –n viaţă noroc n-are,Pătimeşte până moare.În zadar te scoli de noapte, Dacă n-ai noroc şi parte.Geaba plăgi şi tot jeleşti,Că nimic nu foloseşti.Că norocul, ardă-l focul, Nu se află-n tot locul.

Domnica G. Ionică, Voloca

Doina

Duce-m-aş, mândro, în lumeSă nu mai ştii de-al meu nume.Duce-m-aş, mândro, departeCă de tine nu am parte.Seara când te caut acasăTu cu altul eşti la masă.Când te-aştept pe la portiţăAltuia îi dai guriţă.Duce-m-aş în lumea mareSă-mi caut loc de alinare,Altă mândră să-mi găsesc, Dorul să mi-l potolesc.

132


L-am ales şi-am tot căutatŞi-am rămas neînsurat.

Eu pe deal, mândra pe vale,Mândru busuioc răsare. Busuioc moldovenescPus-am gând să te iubesc.Dar mi-a spus o ardeleană, Că te-ai scris bade catană.Nu mi-i ciudă că te-ai scris,Jele mi-i că nu mi-ai spusTu te duci la cătănie Şi-mi laşi inima pustie.Cu cine să mă iubesc, De dor să nu pătimesc?Spune, mândro, mâne-ta Să-ngrădească uliţa,Cu gard şi pari de ariniEu, la voi, mai mult nu vin.Măi bădiţă Constantine,Plânge satul după tine,Te plâng fete şi fecioriŞi poienile cu flori.

Constantin Rahovei, VolocaFrunză verde foi domneşti,Păduriţă-nantă creştiBădiţă departe eşti.Eu de-aş şti că te-oi vedeaPăduriţa aş tăia.N-aş lăsa creangă de leacNici cucului de cântatNici mierluţei de culcat,Numai babei de călcat.

Voloca, 21.X.1909 Sanda lui Spiridon Guraliuc

Măi bădiţă pentru tine,Multă supărare –mi vine

133


Supărare şi ruşineProbozeală-n toate zileMai vină bade sărileDe-ascultă mustrărileCum mă mustră măicuţaBade, pentru dumneata.Da decât ni-i mai veni, Mai bine te-oi părăsiPărăsitutea-aş cu guraNu mă lasă inimaDă-mă maică unde tragSă-mi trăiesc traiul cu dragDă-mă maică unde vreuToată grija să ţi-o ieu;Nu mă da maică departeSă vin cu hainele-n spateDă-mă maică-n satul tăuCa să vezi când mi-este răuDă-mă maică-n sat cu tine Să te bucuri când mi-i bine.

Voloca, 21.X:1909 Ioana a lui Vasule Guraliuc

Bocet pentru Florea

Scoală, Floreo, frăţioareCă răsare sfântul soare. Scoală, Floreo, te grăbeşteŞi la lucru te porneşte.

Soarele, afară-i sus,Tu la lucru nu te-ai dus.Soarele-i la asfinţit, Tu din somn nu te-ai trezit.

Dar de lucru, lui n-i pasă;Alte gânduri îl apasă. Îl aşteaptă drum cu vamă, Unde sufletul dă samă.

134


Flore-acum se hodineşte, Pentru drum lung se găteşte; Un drum lung cu altul nu-i Drum spre-naltul cerului.

Bate vântul printre nuci,Frate, Floreo, unde-te duci?Frate, Floreo, dragă frate,Nu te du aşa departe!

Mai bine rămâi cu noi,Că de pleci, nu vii-napoiŞi ne laşi îndureraţi,Amărâţi şi întristaţi.

Noi te-om plânge şi-om ofta,Tu pe-acasă nu-i mai da;Noi te-om plânge, te-om jeli,Tu-napoi nu-i mai veni.

Calea-i lungă,-ntunecoasăFără-ntoarcere acasă.

Calea-i lungă si-i departeSingurel, ce-i face frate?

Florea pleacă-ncet spre poartă,Dar pe sus, că alţii-l poartă;Opt îl duc pe năsălie, Florea pleacă pe vecie.

Chip de-ntoarcere din drumNu mai este nicidecum.Drumu-i unul, drept-nainteÎntre morţii din morminte.

Trupul în pământ se-ntoarceŞi iarăşi pământ se face.Sufletul la cer se-ndreaptă,Pentru judecata dreaptă.

135


Judecată-nfricoşatăUnde merge lumea toată, Judecata de apoi,Unde ne-om duce şi noi.

Cel ce face bine-n viaţă,Merge-n rai, unde-i verdeaţă.Cine face fapte rele, Merge-n iad la chinuri grele.

Voloca, Teodor Ionică

Colindă din Voloca

Ia sculaţi, voi gospodari,Sculaţi, voi, români plugari,Că pe cer s-a arătat Un luceafăr minunat.

Sculaţi fete şi feciori,Că vă vin colindători, Seara pe la chiotori,Noaptea pe la cântători.

Ei nu vin cu nici un rău,Sunt trimişi de Dumnezeu.Veste mare v-au adus,Despre Sfântul Prunc Iisus.

Că venit-a pe pământ Fiul Domnului, cel Sfânt;Cel născut din DumnezeuSă vă mântuie de rău.

Colindă

Colo-n Răsăritu-soare,Într-un mic şi vechi sălaş,Azi e bucurie mare;

136


S-a născut un copilaş.

Vin păstorii ca să-l vază;Daruri îi aduc trei crai.Luminat de-a stelei rază,Staulul e ca un rai.

Peste tot, copiii cântăŞi vestesc cu glas voiosCă-n această noapte sfântăs-a născut Domnul Hristos.

Pace şi bunăvoireÎntre oameni, pe pământ!Lumii, drum spre înnoireŞi un drept aşezământ.

Pluguşorul din Voloca

Aho, aho, copii şi fraţi,Staţi puţin şi nu mânaţi, Lângă boi v-alăturaţi Şi cuvântul mi-ascultaţi.Despre bădica Traian Care s-a apucat ,mai an, De-a lucrat pământu-n lan.De cu zori el s-a sculat,Faţa-i albă şi-a spălat,La icoane s-a-nchinat,Straie noi el a-mbrăcatŞi la grajd a alergatRepede-a-ncălecatUn cal mândru, învăţat,Cu numele de Graur,Cu şeaua de aurŞi cu frâul de mătasăCât mâna de groasă.El în scări s-a înălţat,Peste câmpuri s-a uitat

137


Să aleagă loc curatDe arat şi semănat.Şi-n curând s-a apucatDe arat şi semănat.Câmpul neted de arat,În lungiş şi-n curmezişCât cu ochii a cuprinsApucatu- s-a –ntr-o joiCu-n plug cu doisperece boi,Boi, boureiPe la frunte ţintăţeiLa urechi cu clopoţeiŞi la coada, codălbei.Au arat, cât au arat,Grâu de vară au semănatPână-n sară, să răsară.A trecut apoi o lună,Poate şi o săptămânăŞi s-a dus Traian să vadă De i-a dat Dumnezeu roadăDe e grâul răsărit,De e spicul aurit,Cum a dat pământul, an, Roade mândre lui Traian.Şi-a aflat roadă bogată,Cum n-a fost ea niciodată.Era-n spic ca vrabiaŞi-n pai ca trestia.Mânaţi măi, hăi, hăi!Iute-acasă el s-a-ntorsŞi din grajd alt cal a scos;Un alt cal mai năzdrăvan, Cum îi place lui TraianNegru ca corbul, iute ca focul,Pe unde călca ,piatra scăpăraCu potcoave de argintCe sunt bune la fugit.El voios a-ncălecatŞi la meşteri a plecat,Ca să facă seceri mari,Pentru seceretori tari;

138


Şi să facă seceri mici Pentru fecioraşi voinici.Altele mai mărunţele,La mănunchi cu viorele,Pentru fete tinereleŞi neveste frumuşele.Mânaţi măi, hăi,hăi!S-au strâns finii şi veciniiŞi vreo trei femei bătrâne,Care ştiu rândul la pâine.El pe toţi mi ţi i-o dus,Şi pe toţi mi ţi I-o pusLa lucrul pământului, La răcoarea vântului;Ei cu stânga apucau Şi cu dreapta secerauŞi prin lan înaintauDe păreau că înotauGrâul, ei l-au seceratŞi pe loc l-au treierat.Încărcat-au nouă carăŞi-au dus grâul drept la moarăŞi pe drum ei când mergeauBoii mult se opinteauCarele greu scârţâiauIar flăcăii chiuiauDin harapnice pocneauMânaţi măi, hăi,hăi!Dară hoaţa cea de moară,Când văzu atâtea carăÎncărcate cu povară,Puse coada pe spinareŞi fugi în Lunca mare.Lunca-I mare frunze , n-are;Lunca-I mica, frunza-i pică.Dar morarul mânios,Luă un cojoc miţosŞi mi-l îmbrăcă pe dos.Îşi luă ciocanul în brâuŞi mai luă şi un frâu;Apoi iute alerga

139


Moara cu frâu o lega.I-a dat cu ciocanu-n şeleS-o aşeze pe măsele,I-a mai dat şi un călcâiŞi-a pus-o pe căpătâi.I-a dat una la mijlocŞi-a pus-o pe lătoc.Ia mai dat şi-un cioca, bocŞi-a pus moara iar la loc.Mânaţi măi, hăi,hăi!Ptru, ptru ,ptru şi na, na, na,A prins moara a ruguma.Măi flăcăi de-acum la treabăHai să măcinăm degrabă!Şi turnară grâu în coş,Grâu mărunt din acel roş;Şi din coş cădea sub piatrăDe sub piatră, în covată,Făina curgea curată.Traian mult se bucura,Vamă bună morii da,La oameni le mulţămeaŞi acasă se-ntorcea.Carele tot scârţâiau,Boii mai tare mugeauIar flăcăii chiuiauDin harapnice pocneauMânaţi măi, hăi,hăi!Iar Dochiana cea frumoasăAuzea tocmai din casăScârţâitul carelor,Chiotul flăcăilor.Ea-n cămară alerga,Sită nouă alegea,Sâtă mare şi cam deasăŞi cu pânza de mătasă.Bătu-n sită şi-n covatăŞi cernu făina toată.Repede a plămăditŞi un foc bun a pregătit.Pe urmă a frământat

140


Aluat din grâu curatColaci mândri a-mpletitPentru copt şi rumenit.Pe lopată-i aşezaŞi-n cuptor, la copt îi daCând colacii au fost gata,I-a scos iarăşi cu lopata.Împărţi cinci colăcei La copii mai mititei.Din cuptor apoi a scosUn colac mare, frumos,Ca şi faţa lui Hristos.Lui Traian, ea I l-a dat,Şi el mult s-a bucurat.Un colac l-a rupt în douăŞi din el ne-a dat şi nouă.Alt colac l-a rupt în treiŞi I-a dat şi lui Andrei;Dar Andrei, om blăstămat, A mâncat pân-a crăpat.Alţi colaci i-a rupt în patru De-a gustat din ei tot satul!Mânaţi măi, hăi,hăi!De urat, am mai ura,Teama ni-i c-om însera;Şi decât vom înseraPe la curţile dumneavoastre,Mai bine la bordeiele noastre.Ale voastre curţi domneştiAu şi uşi, au şi fereşti, Ce-s cu aur aurite,Cu argint, politruite;Casele sunt văruiteŞi cu hârb acoperite.Noi avem bordeie miciCe sunt pline de furnici.Pe afara-s humuite,Tot cu balegă lipiteŞi cu stuf acoperite. Streşinile-s de urzică,Bate vântul şi le strică.Uşile sunt de rogoz,

141


Bate vântul, le dă jos.De sunt bune ori îs rele,Noi ne mulţămim cu ele.Mânaţi măi, hăi,hăi!Că noi nu suntem de-aici,Oameni harnici şi voinici;Noi suntem de la Surduca,Unde-i mămăliga cât nucaŞi-o păzesc doisprezece cu măciuca.Unii sunt de la Mitoc,Unde îngheaţă apa-n tiocŞi găluştele pe focMămăliga-n poliţă,Laptele-n doniţă.Alţii sunt din Lunca vecheUnde chiar şi mâţa streche;Iar motanii joacă-n jocCu şoarecii la un loc.Ba mai sunt şi din VolocaDintre cei ce beau cu oca.De-or ţine aşa pân-la anu,Îşi beau cuşma şi sumanu.Frunzuliţă doi bujori,Opriţi plugul, măi feciori!Ahoo! ahoo!

Pluguşor pentru corul de plugari

Dragi corişti, o clipă staţi Şi cuvântul mi-ascultaţi.Din Craiova, de departeVa trimit această carteŞi de-aici din depărtare,Vă închin a mea urare,Pentru aul nou ce vie,Pentru vremuri de mai bine.Sănătoşi cu toţi să fiţi,Gândul să vi-l împliniţi.Veselă să fie casa,Plină să vă fie masa.Anul nou cu rod bogat

142


Cu de toate-ndestulat!Neamul vostru să sporeascăŞi mai mândru să-nflorească!Să trăiţi ani mulţi cu toţii;Să vă creşteţi şi nepoţii!Tot ce-aveţi şi ce-aţi muncit,Să rodească înzecit!Viaţă multă, sănătate,Mult noroc şi spor la toate!Mânaţi plugul, dragii meiŞi sunaţi din clopoţei!Hăi!Hăi!Dragi corişti, vă fac urareDe belşug şi bunăstareCelor tineri şi bătrâni,Cum se face la români,Mânaţi plugul, an de an,Tot cu bădica Traian.Drag mi-i plugul cu plăvaniCel purtam în ceilalţi ani;Dar să are şi tractorulUnde-i lung şi lat ogorul.Trageţi brazda voiniceascăMunca voastră să rodeascăHolde mândre pe ogoare,Pentru a voastră-ndestulare,Casele va fie pline,Ca şi stupii de albine.Mânaţi plugul măi flăcăiŞi sunaţi din zurgălăi.Hăi!Hăi!Mă bădiţă Constantin,Umple un pahar cu vinŞi la capăt de urare,Să ne ţii o cuvântare.Veselă, cu glume multe,Toţi cu drag să ne-o asculte.Haideţi, faceţi roată, fraţiŞi cuvântu-i ascultaţi,Cuvânt plin de voie bunăDupă datina străbună.

143


Grijile, nevoile,Să le spele ploile1Să petreceţi în cântare Cum se cade la zi mare.Lui bădiţa Salahor,Ani frumoşi, noroc şi spor!Să-i urăm şi lui TănasăPoate ne-o pofti la masă.Ia, uraţii băietani,Să trăiască-ntru mulţi ani:Hăi!Hăi!Corul nostru să trăiascăŞi mai mândru să-nfloreascăLe urez coriştilorMult noroc în viaţa lor,Lui Procopie, lui TinuţăNicolai, Sidor şi Mitruţă, Gheorghe, Petre şi NicuţăŞi-un Vasile de aflaţi, Tot de bine să-i uraţi.Ia sunaţi din zurgălăi,Să răsune-n deal şi-n văi.Hăi!Hăi!Scumpii mei corişti iubiţi,Să trăiţi ani fericiţi!Sus paharul şi-nchinaţiPentru voi şi-ai voştri fraţi!Visul să vi-l împliniţiTocmai după cum gândiţi.După sloată şi furtunăVa veni şi vreme bună.Vă mai rog să închinaţiPentru cei ce sunt plecaţi.Ce trăiesc în alte ţări,Peste munţi şi peste mări.De cu seară, până-n zori,Strigaţi ura măi feciori!Hăi!Hăi!De urat, am mai ura,Dar începe-a înseraŞi e vreme să plecăm,

144


Altor gazde să ură, Bun rămas şi sănătate,Domnul să vă dea de toate!Frunză verde doi bujoriOpriţi plugul, măi feciori.Ahoo!ahoo!Frunză verde viorică,Salutări de la Ionică.

Urare de Anul Nou

Vă urăm belşug în casă,Bunătăţi multe pe masă,Un an bun cu sănătate,Mult noroc şi spor la toate!Să trăiţi, să înfloriţi,Ca merii, ca perii,În mijlocul primăveriiS-aveţi viaţă-mbelşugatăCum îi toamna cea bogatăMulte bucurii şi bani,La anul şi la mulţi ani!

Oraţie de nuntă din Voloca

Cinstiţi socri şi scumpi naşi,Oaspeţi mari şi dragi nuntaşi,Tineri miri şi iubiţi fraţi,Rog, cuvântu-mi ascultaţi!Capul vi-l descoperiţi,Cu luare-aminte fiţiLa vreo două, trei cuvintePe care le ţinem minte.Ele sunt şi prin cărţi scriseŞi astăzi trebuie spuse.Domnul este ca un tatăCu mila nemăsuratăŞi ne iartă de greşim,Ori vreu rău când săvârşim.Pilda asta s-o-nvăţămUnii pe-alţii să ne iertăm.

145


Ştiţi că Domnul cu cuvântulFăcu cerul şi pământul.Cerul bine sa chititŞi frumos l-a-mpodobitCu luceferi, lună, soareŞi stele strălucitoare;Pământul cu mari comori,Cu păduri, pomi roditori,Cu poieni scăldate-n soareŞi cu flori mirositoare.Câmpuri multe şi mănoaseCu lanuri ca de mătase ;Păsări mândre, cântătoareŞi alte vieţuitoare,Mările şi apele toate, Cu peşti mulţi şi alte gloateŞi când toate le-a sfârşit,Dumnezeu s-a hodinit;Dar stăpân pe toate acestea,După cum spunea poveste,Încă n-a fost rânduitŞi-a mai stat şi s-a gândit.Apoi Domnul s-a-ntrebat,După ce-a mai cugetat,Cine ar fi să stăpâneascăFrumuseţea pământească?Şi luând din pământ lut,Tatăl pe om l-a făcut.Astfel, Domnul cu a sa mânăÎl făcu pe-Adam din ţărână, Cu grai viu şi cu suflare,După a sa asemănare. L-a făcut bărbat frumos,Vrednic, chipeş, sănătos.I-a dat Tatăl toate cele:Ochi ageri din cer de stele, Auzul din tunet, suflare din vântIar sufletul lui din Spiritul Sfânt.Agerimea gândului,Din iuţeala fulgerului.Înţelepciunea, di-nălţimea norilor

146


Şi frumuseţe din podoaba florilor.L-a făcut tare ca piatra,Sprinten, iute ca săgeata…Văzând Domnul că nu-i bineSă fie omul singur, de sine,Somn adânc trimise-n-trânsulŞi apoi veni la dânsul.El o coastă i-a luat, Pe femeie a creat.Şi făcu din a lui coastăPe Eva strămoaşa noastră,Cea di-ntâi dintre femeiŞi i-a dat Domnul şi eiGraţii, farmec, gingăşie,Bunătate, duioşie.A făcut-o sprintenioară,Cu trupşor ca o vioară.Fire aprigă, isteaţăŞi cu dor aprins de viaţă.Când Adam sa deşteptat,Foarte mult s-a bucuratŞi când ochii îşi deschise, Bucuros, aşa grăise:“Mulţumescu-ţi, Doamne, ŢieCă mi-ai dăruit soţie.Aceasta mi-a fi muiere, Ajutor şi mângâiereLa necaz şi osteneleCă-i os din oasele mele.”Când I-au aşezat în rai,Tatăl i-a-nzestrat cu graiŞi le-a spus să nu greşească, De păcat să se ferească.Ei porunca au călcatSăvârşind mare păcat,Din ispită diavoleascăŞi greşeală omenească.Atunci tatăl i-a certat Şi astfel a cuvântat:“Fiilor, pierdut-aţi raiulpe pământ veţi duce traiul,

147


Arând câmpul, scobind munţii,Pâinea în sudoarea frunţiiO veţi câştiga cu trudă,Prin efort şi luptă crud,Şi femeia să muncească, Pruncii în dureri să nască!”Eva cu Adam plângând,Coborât-au pe pământŞi de-atunci cum fu porunca, Omul s-a deprins cu munca. Veac de veac s-a străduit,A-nvăţat şi-a chibzuit,Vrând pe toate să le ştie,Lucrul său mai bun să fie.Iar urmaşii lui AdamAu sporit din neam în neam,De-au cuprins întreg pământul,După cum a fost cuvântul.Astfel, aceşti fii acuma,Lasă casă, lasă muma,Hotărâţi să se unească,Împreună să trăiască.Şi aşa precum vă spun,Legământul nu-i de-acum;Aşa e la orice neamÎncepând cu moş Adam;Şi-a rămas din viţe-n viţe,Până la aste mlădiţeCare stau aici de faţă,Unite pe întreaga viaţă,Şi-n genunchi cu frunţi plecate,Cer iertare de păcate.Că din neajunsul minţii, Fiii-şi supără părinţii,Al căror sânge ei l-au suptŞi-a lor braţe ei le-au rupt. Din somn dulce I-au sculat,Cuvântul le-au înturnat.Cinstiţi socri mici şi mariŞi de frunte gospodari.Inimile vă călcaţi

148


Şi pe fii voi să-i iertaţiŞi să fiţi cu-ngăduinţă;Ei greşesc din neştiinţă.Că nu-I om ca să se nascăNicidecum să nu greşească.Dragi părinţi, surori şi fraţi,Pe miri bine-i cuvântaţi,Că iertarea întăreşte,Iar blestemul risipeşte.Casa, traiul, fericirea,Numele şi amintirea.Tinerii sunt pregătiţiPentru viaţă precum ştiţi.Pe băiat, tata-l învaţăCu sfat bun şi cu povaţăCum să se îmbărbăteze, Cum să lupte, să lucreze.Cum un lucru să-l înceapă Şi pe altul să-l priceapă.Cum să lucreze cu unealta,Barda, sfredelul, sau daltaPe bătrâni cum să-I cinstească,Pe tineri cum să-I iubească.Fata-nvaţă de la mamăCum să ţese o năsframă,Pânza subţire sau groasăŞi cămaşa cum se coasă,Ea învaţă-n lege-a credeCă aşa frumos îi şedeSă cinstească cele sfinteCu evlavie fierbinte.La botez, nuntă sau moarte,Fără preot nu se poate.Dumneavoastră, nun şi nunăŞi voi oaspeţi împreunăMai staţi şi luaţi aminteLa vreo câteva cuvinte.Tinerilor le uraţiFericire, ani bogaţi,Să trăiască la un locToată viaţa cu noroc

149


În belşug, în bucuriiŞi o casă de copii.Să trăiască-n veselieŞi de rău să nu mai ştie.Părinţii să şi-i cinsteascăŞi-ntre ei să se iubească,Din plăcute tinereţe,Până-n adânci bătrâneţe!Cinstiţi socri, vremea vineriSă-nchinaţi şi către mineUn pahar cu băuturăSă vă fac o urătură.Domul să vă dea de toate,Viaţă lungă, sănătate;Traiul vostru să vă fie,Cu noroc şi bucurie,Cu nepoţi şi strănepoţi Să-i vedeţi cu drag pe toţi!Cinstiţi miri, vă-nchin şi vouăDragi urări de viaţă nouă,Mult noroc şi sănătate,Un trai bun cu spor la toate,Întru mulţi ai fericiţiCreşteţi şi vă înmulţiţiCa florile câmpuluiŞi iarba pământului!Viaţă demnă să trăiţiPildă la urmaşi să fiţi!Păstraţi limba românească,Şi credinţă strămoşească,Portul, datina străbunăŞi frăţia împreună.Nu uitaţi c-avem şi noiMulţi martiri şi mulţi eroi. Să-i păstraţi în amintire Aducându-le cinstire.Tuturor celor de faţăVă urez noroc în viaţă,Bucurii, prosperitateŞi mulţi ani cu sănătate.Neamul nostru să trăiască

150


Şi mai mândru să-nflorească.Ţării noastre, cer senin,Pace şi belşug! Amin.

Strigături

Asta-i horă româneascăCine-o juca să trăiascăCine nu vrea, să plesnească!

Cine-n horă n-a juca,Să-i moară ibovnicaŞi să ia ţiganca mea!

Cât îi Cuciurul de mareNici o fată drăguţ n-areDar Voloca-i sat micuţTătă fata-i cu drăguţ.

Unde joacă voloceniiAcolo pământul gemi,Şi-o bătută voloceni,Să s-audă-n Mihuceni!

Câte fete sunt la noi,Fă-le Doamne, toate oiŞi pe mine berbecuţ,Să le fac câte-un mieluţ!

151


2 Partea a II-a2.1 Volocenii ,buni gospodari şi meşteri pricepuţi

Volocenii au fost din totdeauna oameni silitori şi vrednici încât nu numai cei avuţi dar şi oamenii mai săraci s-au străduit să agonisească ceva şi să-şi creeze o stare mai bună.

Hărnicia lor , modestia lor şi voinţa lor de fier de care au dat dovadă, i-au ajutat să încalece nevoia chiar şi în cele mai grele împrejurări .Datorită unei bune chiverniseli ,unii dintre ei au ajuns la situaţii foarte frumoase, prin muncă şi economie s-au ridicat mulţi voloceni la o stare îmbelşugată.

Oameni inteligenţi şi stăruitori ei au ştiut să rezolve cu bine toate problemele ce s-au ivit în cale. Puţini dintre volocenii noştri s-au lăsat pe tânjală. În marea lor majoritate , ei s-au străduit din răsputeri să scoată lapte până şi din piatră seacă.

De-au fost gospodari ,gândul lor a fost cum să-şi lucreze mai bine pământul ,cum să-şi facă gospodăria mai cuprinzătoare şi mai frumoasă.

De-au fost meşteri s-au ostenit să facă un lucru bun ,trainic şi frumos, de-a mai mare dragul să te uiţi la el .

De-au fost intelectuali şi-au închinat munca ridicării satului şi răspândirii culturii în popor.

De-au fost artişti într-un fel sau altul, şi-au dăruit viaţa lor consătenilor sau neamului nostru ,iar de-au fost simpli lucrători pe ogor sau muncitori în vreo întreprindere , au lucrat în mod conştiincios ,cu priinţă şi cu toată priceperea lor .

Ori pe unde am umblat ,numai vorbe bune am auzit despre dânşii. Am primit şi scrisori extrem de măgulitoare la adresa volocenilor noştri, scrisori care mi-au umplut inima de bucurie.

În deosebi ,sunt apreciaţi pentru cinstea şi omenia lor. Fiind recunoscuţi de oameni capabili şi corecţi ,adeseori li s-au încredinţat posturi de răspundere, munci de care ei s-au achitat cu cinste. În felul său, voloceanul este paşnic şi respectuos faţă de oameni, faţă de autorităţile satului şi faţă de legi. Gospodarul volocean se scoală devreme ,îşi pune la punct treburile de pe lângă casă ,apoi pleacă să lucreze la câmp, unde munceşte cu râvnă toată ziua. El este acela care merge la moară, la oraş ori la pădure, iar gospodina rămâne să vadă de copii, de vite, să gătească mâncare şi după ce îşi termină treburile pe afară, mai pune mâna pe furcă, ori trece la stative să ţeasă.

Voloceanca este vestită prin hărnicia ei, iar lucrul mâinilor ei este făcut cu gust, este curat, frumos şi plăcut vederii. Portul este curat românesc simplu şi modest. Doar fetele şi nevestele poartă cămăşi mai înflorate şi catrinţe alese ,dar aceasta numai la biserică şi horă.

152


De o apreciere deosebită s-au bucurat şi meşterii voloceni. Datorită felului cum ştiau să lucreze le-a mers vestea prin toate satele din împrejurimi. Mai mult, unii erau chemaţi să lucreze la mari depărtări ,când era vorba de construit case ,grajduri ori de săpat fântâni.

În Voloca s-au format meşteri de seamă, nu numai în ce priveşte construcţia locuinţelor, ci şi buni rotari, dogari, sculptori în lemn, cojocari, sumănari, opincari, ciubotari, fierari, dulgheri şi tinichigii.

De altfel se cunoaşte că satul are meşteri buni şi în număr destul de mare , după casele, grajdurile, ghizdele de la fântâni şi porţile frumos lucrate. În toate aceste construcţii se vede dragostea de frumos şi mâna de meşter priceput. Întregul ansamblu de construcţii dau Volocii aspectul unei aşezări înstărite.

Pomenind de meşterii voloceni şi de însuşirile lor se cuvine să subliniez la ei atât onoarea cuvântului dat în ce priveşte calitatea muncii cât şi respectarea termenului fixat. Ei îşi cereau preţul muncii lor, dar lucrau în tocmai după făgăduială fără nici o abatere .

Dacă Voloca a ajuns să fie o comună atât de bogată , atât de frumoasă şi bine gospodărită, aceasta se datorează şi unor învăţători de la şcoala din sat. Ei au depus o activitate foarte rodnică în rândul sătenilor cu scopul de a-i lumina şi a le ridica nivelul de trai. Munca lor de bază au depus-o ,însă în şcoală, ani îndelungaţi ei s-au ostenit să-i înveţe pe copii carte şi să le pregătească o viaţă mai bună.

Numai prin ştiinţă de carte se poate ridica un neam şi acest adevăr trebuia răspândit şi în satul nostru. Misiunea aceasta le revenea învăţătorilor şi cei mai mulţi au îndeplinit-o. Datorită muncii lor s-a risipit întunericul ce se aşternuse odinioară peste satul nostru. Mai mult ,ei au pregătit şi au trimis pe la diferite şcoli din oraşe, mai multe serii de elevi, dintre care unii au absolvit şcolii profesionale sau de specialitate , iar alţii au ajuns să facă studii superioare la universităţile din ţară ori din străinătate. Sămânţa cea bună a fost pusă în pământ fertil şi a dat rod bogat spre cinstea învăţătorilor şi mulţumirea volocenilor. Numărul tinerilor plecaţi la învăţătură a sporit din an în an. Unii dintre ei s-au întors în satul natal şi umăr la umăr cu cei mai în vârstă au depus o activitate neobosită în dorinţa arzătoare de a contribui şi ei la înălţarea comunei lor, astfel că Voloca s-a ridicat, în scurtă vreme, din toate punctele de vedere .

La munca de răspândire a culturii în mijlocul sătenilor au luat parte pe lângă învăţătorii de la şcoală şi alţi intelectuali din sat. Când între intelectuali au domnit înţelegerea şi colaborarea ,rezultatele au fost dintre cele mai bune.

Mulţi dintre învăţători şi intelectuali au desfăşurat o activitate rodnică în cadrul societăţilor culturale din sat pe care le-au condus şi le-au îndrumat ani în şir. Când sătenii noştri şi-au însuşit deprinderea de a conduce activitatea societăţilor, au păşit ei înşişi la conducerea lor şi este cazul să afirmăm că s-au arătat foarte pricepuţi şi la această treabă.

153


Omul nu poate să trăiască numai într-o permanentă încordare. Munca prea îndelungată şi prea grea l-ar obosi, peste măsură. De aceea este firesc ca el să-şi acorde momente de răgaz spre a-şi reface organismul şi a se destinde.

Sunt însă şi oameni care în timpul odihnei practică o îndeletnicire oarecare, astfel că ei desfăşoară o activitate folositoare şi plăcută. Ei merg atât de departe cu această îndeletnicire a lor ,pe care o fac din plăcere , încât ajung să o cunoască şi să o execute foarte bine, ca pe o adevărată artă.

Aşa încep şi se formează unii meşteri şi tot aşa îşi desăvârşesc măiestria artiştii populari. În acest sens Voloca a avut parte de artişti talentaţi.

Unii au ştiut să cânte ori să joace frumos , alţii au cioplit şi au dăltuit lemnul cu multă îndemânare, încât parcă i-au dat viaţă şi în fine alţii au sculptat cruci ,troiţe sau icoane în lemn cu o măiestrie de adevăraţi artişti.

Dintre fii satului s-a ridicat şi un pictor de seamă care în acelaşi timp este şi sculptor şi se mai ocupă şi cu scrisul, Ion Salahor. Ceea ce a înfăptuit acest om în domeniul artei este impresionant ,dar despre aceasta se scrie mai pe larg în altă parte. Aici se arată în general , îndeletnicirile volocenilor.

Din satul nostru au ieşit şi trei dirijori de cor ,dintre care doi au desfăşurat o activitate rodnică şi în afara satului. Despre câţiva dintre meşterii satului am putea afirma că au făcut din meseria lor ,adevărată artă .În trecut, în Voloca s-au născut şi au trăit lăutari de faimă precum şi cântăreţi înzestraţi cu voce plăcută. Să nu uităm că şi femeia voloceancă a fost o creatoare de artă atunci când cosea cămeşi frumoase, când ţesea sau când închistrea ouă de Paşti.

Toţi aceşti creatori de frumos au fost artişti adevăraţi de la care ne-au rămas lucruri de valoare. Pe cât va fi cu putinţă ,le vom pomeni numele la locul cuvenit.

În Voloca trăiau şi mulţi nevoiaşi şi care aveau pământ foarte puţin. Aceştia trebuiau să caute de lucru la oamenii înstăriţi din sat ori la pădure.

Au fost şi dintre aceia care mergeau la lucru în Moldova, unde se angajau la boieri , pe la morile din oraşe ori pe la alte lucrări grele. Alţii au plecat chiar şi în America să câştige parale. De mult , oamenii săraci duceau o viaţă tare amărâtă ,munceau din greu şi câştigau foarte puţin.

Pe atunci , nimeni din Voloca nu lucra pe la fabrici în oraş deoarece acestea lipseau iar în puţinele ateliere meşteşugăreşti lucrau numai oameni din oraş. După război mulţi voloceni s-au angajat la calea ferată.

2.2 Dumitru Sfeclă ,învăţător în Voloca. O mare serbare în Voloca. Iordanul la Derelui

“Dumitru Sfeclă a venit ca învăţător la noi în sat pe vremea când eu încă nu umblam la şcoală. Cred că a venit prin anul 1906,ori mai înainte .Când

154


anume ,nu ştiu.”- aşa începe Ioan Salahor amintirile sale despre învăţătorul Dumitru Sfeclă.

“Domnul învăţător Dumitru Sfeclă era fecior de ţăran din comuna Boian , aproape de graniţa cu Basarabia; comună curat românească de pe malul stâng al Prutului. Pe vremea aceea ,Bucovina era sub stăpânirea Austro-Ungariei ,aşa că limba oficială , pe la toate dregătoriile ,era limba nemţească.

Învăţătorul Sfeclă era cu totul altfel de cum erau ceilalţi învăţători de la şcoala noastră ,care grăiau mult nemţeşte unii cu alţii. Pe învăţătorul Sfeclă nu-l prea vedeam să se amestece printre ceilalţi ca să grăiască şi el nemţeşte. El mai degrabă grăia cu părintele Gheorghe Velehorschi când venea la şcoală ca să ne înveţe la religie şi atunci grăia cu el aşa cum grăiam noi ,moldoveneşte.

Domnul Sfeclă avea locuinţa în casa unde era banca sătească, la care era director Niculuţă a Guţoaie, iar contabil era Ion Ungurean care mai pe urmă a fost şi dascăl la biserică

Împreună cu părintele Gheorghe Velehorschi şi cu Ion Ungurean şi cu încă vreo câţiva flăcăi care au scăpat din cătănie şi cu sprijinul societăţii “Dacia” din Cernăuţi ,Domnul Sfeclă a înfiinţat la noi în sat societatea “Arcaşul”. Societatea “Dacia” era o societate studenţească în care cu toţii erau feciori de ţărani de pe tot cuprinsul Bucovinei, toţi români unu şi unu. Cum era pe timpul Austriei, stăpânirea de atunci căuta să ne înstrăineze limba şi obiceiurile.De aceea Domnul Sfeclă a căutat să înfiinţeze această societate sub formă de unitate de pompieri, dar menirea ei era cu totul alta. Arcaşii, în duminici şi sărbători, purtau peste piept un brâu tricolor care pe atunci se purta cu roşu în sus, nu aşa cum de obicei ar fi trebuit să se poarte cu albastru în sus.

La început ,societatea Arcaşul din Voloca nu avea decât vreo 25- 30 de membri, toţi flăcăi care au făcut cătănia şi vreo câţiva gospodari mai tineri. Cu aceştia, Domnul Sfeclă mergea în fiecare duminică şi sărbătoare şi cântau în biserică la slujbă; aşa încetul cu încetul. Domnul Sfeclă i-a învăţat să cânte din ce în ce mai bine. Tot pe vremea aceea s-a înfiinţat la noi în sat şi o cooperativă, tot la îndemnul Domnului Sfeclă, a lui Ion Ungurean ,a părintelui Velehorschi şi a lui Niculuţă a Guţoaie care a fost şi preşedintele acelei cooperative o bucată de timp.

Cel dintâi vânzător la acea cooperativă a fost Sârdu lui Mitruţă a Vasiloaie. Pe urmă, la vreun an după aceea ,a scăpat din cătănie flăcăul lui Matrucă a Cocii care a fost fraiter (fruntaş) şi ştia şi carte. Pe acesta îl chema Grigore şi era un flăcău voinic şi frumos şi mai altfel de cum erau ceilalţi flăcăi din sat. El căuta mereu să facă ceva deosebit la noi în sat. Mai întâi a intrat şi el în rândul arcaşilor, unde era unul din cei mai de frunte. Lângă casa în care era banca şi cooperativa ea o grădină mare cam de o falce de loc. Acum dacă Grigore a intrat ca vânzător la cooperativă s-a gândit să facă o vatră de joc în ograda băncii şi să mute jocul de lângă Iosub din faţa crâşmei lui, acolo la bancă

155


.Şi în adevăr că acest lucru a fost ceva la care nimeni nu se aştepta. La acel joc se învăţau a juca fel de fel de jocuri pe care le învăţau cu Dumitru Sfeclă în anumite seri de peste săptămână , aşa că în fiecare duminecă era tot câte un joc nou. Aproape tot satul se grămădea duminicile acolo ca să vadă cum se joacă hora. Şi chiar aşa ziceau flăcăii şi fetele: mă duc la horă. Multe lucruri bune şi de folos au putut învăţa o samă dintre feciorii de la noi din sat ,dintre cei care au vrut să asculte învăţăturile lui Dumitru Sfeclă.

Îmi aduc aminte că într-o vară, s-a făcut o mare petrecere la noi în sat .Nu-mi aduc însă aminte dacă pe vremea aceea umblam la şcoală ,ori nu ,dar îmi amintesc că umblam peste tot locul unde era ceva de văzut. Această petrecere s-a făcut în ograda lui Ştefan a lui Maftei de lângă canţalarie (vechea primărie). În poarta standolii au făcut un pod de scânduri şi pe pereţii din standoală au pus scoarţe de cele mai frumoase şi spuneau că aceea era scenă .

Eu habar nu aveam ce însemna acest cuvânt scenă, pe care nu l-am auzit până atunci. În acea duminică au venit o mulţime de domnărit de prin târg şi de prin alte sate. Au venit şi Arcaşii din Cuciurul mare cu un steag foarte frumos în trei culori şi alţi arcaşi de prin alte părţi. Mai mulţi flăcăi erau îmbrăcaţi în haine negre peste care erau încinşi cu curele pline cu bumbi galbeni; aveau puşti de lemn şi pe cap cuşme de cele lungi cu câte o pană de curcan .

Aceştia erau “dorobanţi” şi tot ei au jucat teatru, numai că eu nu am văzut cum se joacă teatru ,pentru că atunci când a început petrecerea ne-au dat pe toţi copiii afară din ogradă şi i-au lăsat numai pe domnii care au venit şi pe arcaşi. Dacă cineva voia să intre în ogradă trebuia să plătescă.De aceea drumul care trecea pe lângă casa lui Ştefan a Maftei era plin de flăcăi ,fete şi mulţi gospodari .Dar dacă trebuia de plătit ,nu prea au intrat mulţi în ogradă şi cu toţii căutau să se uite prin crăpăturile scândurilor de la zăplar. Mă sfredeleam şi eu printre ei ca să încap la vreo crăpătură, dar nu era chip pentru că cei mari mă împingeau la o parte. Dar eu tot nu m-am lăsat până nu m-am căţărat pe un zăplar într-un colţ de unde puteam să văd tocmai pe scenă şi tare eram bucuros că am să văd şi eu cum are să se joace teatru .Numai că norocul meu nu a ţinut prea mult pentru că m-a văzut dascălul Pojoga care a venit de m-a alungat de acolo ,ba mi-a mai tras şi o cârjă pe spate. Cei care aveau norocul să vadă printre scânduri ,spuneau că doamnele şi domnii joacă nemţeşte. Şi aşa a ţinut jocul şi teatrul până aproape să se însereze.

Deodată numai ce am văzut că s-au deschis porţile de la drum şi mai întâi au ieşit muzicanţii care cântau de răsuna satul. Aşa au ieşit cu toţii jucând şi au mers până la tolocuţa de lângă canţalarie unde s-au prins cu toţii şi au jucat hora mare. S-a făcut o horă aşa de mare că a cuprins toată tolocuţa cât era de mare.

S-au prins în joc fete şi flăcăi ,gospodari şi gospodine din cei mai tineri şi chiar unii mai bătrâni. Şi aşa au jucat cu toţii şi domni şi ţărani mai bine de un ceas până la asfinţitul soarelui. În fruntea horei era inginerul silvic din Codrul

156


Cosminului. Pe acest inginer îl chema Holca ,iar lângă dânsul era Domnul Sfeclă şi alţi domni şi doamne. Inginerul Holca conducea hora. Parcă şi acum aud acele strigături de la acea horă mare ,pe care le ţin minte şi acum şi pe care le spun şi eu la rândul meu pe la nunţi ori cumătrii. Acele strigături le spunea când inginerul Holca, când învăţătorul Sfeclă în timpul jocului ,pentru că amândoi ştiau multe strigături.

Aşa au jucat cu toţii cu mare veselie şi voie bună în sunetul muzicii şi strigăturile lui Dumitru Sfeclă şi a inginerului Holca şi poate că şi a altora.

După ce s-a înserat ,apoi tot aşa jucând au mers înapoi în ogradă la Ştefan cu toţii şi care au plătit şi care n-au plătit ,printre care am intrat şi eu. Cu toate că era ce amu’ târziu ,eu nu mă înduram să merg acasă ,pentru că trebuia să mă urc pe scenă ca să văd mai de aproape puşcile cele de lemn şi alte lucruri care erau acolo .Când îmi era lumea mai dragă , a venit şi mama ca să mă caute şi să mă ducă acasă; dar ea nu a uitat să ia şi o vărguţă cu dânsa cu care m-a mângâiat pe spate de vreo câteva ori până ce am luat-o la fugă ,de am scăpat nu mai cu câteva.

Petrecerea a ţinut până noaptea târziu numai că eu suspinam şi nu puteam să dorm din pricina muzicii care cânta întruna. Şi aşa a fost ziua aceea ,cea mai frumoasă zi pe care am ţinut-o minte tare multă vreme.

Din toate acestea ,poate oricine să-şi dea seama ce fel de om era Domnul Sfeclă ;un bun român şi cu un suflet şi o inimă largă. Cum casa în care locuia el era aproape de şcoală ,el mai ţinea în gazdă câte un învăţător ori învăţătoare care nu erau căsătoriţi.

Domnul Sfeclă avea şi puşcă şi mergea pe câmp la vânătoare ,dar nu îl prea vedeam să vină cu vreun iepure ori altceva pe care să-l fi împuşcat. El mergea aşa mai mult ca să umble pe câmp, pe dealuri şi prin dumbrăvi, de unde se întorcea doar cu un mănunchi de flori pe care le culegea de pe câmp. Eu nu l-am avut învăţător în nici o clasă ,cât timp am umblat la şcoala din sat .Ştiu însă că atunci când era omătul mare şi erau viscole şi ger, Domnul Sfeclă ieşea cu toţi copiii din clasă şi punea prin pomii din grădina şcolii bucăţi de mălai ca să aibă vrăbiile ce să mănânce şi îi învăţa pe elevii lui să facă şi acasă aşa ceva şi să pună fărmături ori grăunţe prin locuri mai ferite, ca să aibă păsărelele ce să mănânce pe timpuri friguroase când nu pot găsi hrană nicăieri. Ceilalţi învăţători se uitau şi râdeau de Domnul Sfeclă şi spuneau că a intrat în mintea copiilor de se joacă cu ei.

De fapt, Domnul Sfeclă era un om foarte bun şi de treabă, poate unul dintre cei mai buni de la şcoala noastră.

Nu ştiu cum s-a întâmplat că într-o zi, când intram în clasă ,după recreaţia de la orele !0, atunci când am trecut pe lângă el ,care stătea pe coridor ,nu ştiu ce i s-a părut că m-a prins de păr de la ceafă de mi-a smuls un smoc de păr din care şi-ar fi putut face o periuţă de bărbierit .Acum usturimea pe care am tras-o ,ca

157


usturimea, dar nu ştiam cum să ascund acest lucru şi să nu spun acasă, cu toate că eu nu eram vinovat cu nimică. Dar îmi era ruşine pentru că eram socotit ca unul dintre cei mai buni şcolari. Până la urmă, când a trebuit să mă tundă, nu am avut încotro şi am spus că Domnul Sfeclă mi-a smuls părul. Tătuţa dacă a auzit aşa ceva, mi-a spus să mă feresc de dânsul şi să nu mă mai bag în ochii lui. Nu a mai mers ca să-i ceară socoteală pentru aceasta, pentru că ştia el ceva despre Domnul Sfeclă şi despre unele întâmplări pe care le făcea câteodată, fără să-şi dea seama.

În sat la noi erau vreo câteva familii de jidani şi fiecare dintre ei aveau ori dugheană ori crâşmă; alţii erau negustori de vite, aşa că cu toţii ştiau să câştige bani şi să trăiască bine.

Unul dintre aceştia, Maier a Alteroaiei avea cea mai mare crâşmă din sat. Când el aducea rachiul, apoi îi aducea câte un butoi de 1000 de litri deodată. Când ajungea harababura cu butoiul sub dealul Şchiopului, trebuia să mai înhame încă o pereche ori două de cai ca să poată urca dealul. Maier era unul dintre jidanii cei mai bogaţi din sat de la noi. Pe lângă aceasta era un jidan frumos, cu un păr negru şi cu nişte ochi ca de cărbune. Mai avea şi o soră tot aşa de frumoasă, iar mama lor era vădană, dar aşa bătrână cum era, se vedea că şi ea a fost în tinereţe o femeie frumoasă. Maier s-a însurat şi el la vârsta de aproape 40 de ani cu jidancă foarte bogată, dar urâtă şi strâmbă ca o pocitanie.

Nu ştiu ce i-a venit jidanului în gând că s-a hotărât să facă şi el nuntă aşa cum făceam noi, românii. Jidanul avea câţiva flăcăi din sat cu care era bun prieten, aşa că aceştia au pus totul la cale pentru nuntă. A pus vătăjei care au chemat tot satul la nuntă. Cu vreo câteva zile înainte de nunta acelui jidan, în una din zilele, când noi eram pe afară şi ne jucam prin ograda şcolii, a ieşit Domnul Sfeclă în pragul uşii de la intrare, a închis uşa în urma lui şi ne-a chemat pe toţi mai aproape că are să ne spună ceva. Noi ne-am grămădit cu toţii aproape de dânsul şi îndată s-a făcut o linişte de s-ar fi auzit şi gâza cum zboară. Domnul Sfeclă ne-a spus aşa: “După ce veţi ieşi din şcoală şi veţi merge acasă, să spuneţi părinţilor voştri să nu meargă la această nuntă pe care o face acest jidan, fiindcă aceasta nu este o nuntă adevărată, cum se face la noi, românii, aceasta este o obrăznicie şi o bătaie de joc a acestui jidan neruşinat, care în felul acesta, îşi bate joc de obiceiurile noastre strămoşeşti. Asta este o nuntă de afaceri şi de jăcmăneală ca să scoată cât mai mulţi bani de la oamenii noştri, tot aşa cum scoate bani de pe otrava pe care o vinde oamenilor, cu care le întunecă mintea şi le otrăveşte sufletul. Cu atât mai bine ar fi dacă nimeni nu ar cumpăra nici un strop de holercă de la aceste crâşme jidoveşti”. Dacă nu ar fi sunat clopoţelul pentru intrarea în clasă, poate că Domnul Sfeclă ne-ar mai fi spus mai multe, fiindcă el ştia să grăiască tare frumos şi copiii îl ascultau cu drag. Numai că de data aceasta, cele ce ne-a spus Domnul Sfeclă, pe o ureche au intrat şi pe alta au ieşit. Chiar nici eu nu am spus acasă nimică şi cred că şi ceilalţi au făcut

158


tot aşa ca mine. Cu toţii abia aşteptam să vie acea duminică să mergem cu toţii la nuntă, pentru că se vorbea că are să vină şi o muzică din târg precum şi toţi ţâmbălarii şi scripcarii din sat de la noi, să cânte la acea nuntă, pe la toate mesele.

A venit şi ziua aceea, pe la un sfârşit de septembrie, era o zi frumoasă cu un soare blând ca la început de toamnă. Muzica a început să cânte mai înainte de amiază zi, când a ieşit lumea de la biserică. Muzica ceea cânta aşa de tare, că răsunau toate văile, şi a mai venit şi unul cu aparatul de fotografiat, care avea să facă portrete la acea nuntă.

Noi, copiii, ne-am grămădit acolo încă de dimineaţă ca să putem vedea totul, ca nu cumva să ne scape ceva. Cât era ograda de mare, s-a umplut de oameni şi femei, care au fost chemaţi la nuntă şi nici unul n-a venit cu mâna goală, ci cu toţii au adus câte o găină sau două; unii au adus şi câte doi colaci mari, aşa cum era obiceiul la nunţile noastre. Cred că au adunat la acea nuntă vreo câteva sute de găini şi o mulţime de colaci pe care tot oamenii i-au mâncat, afară de găini pe care, după nuntă au fost duse la târg şi vândute.

Nu ştiu ce au mai mâncat cei care au putut să steie pe la mese, pentru că cea mai mare parte nu a băut nici măcar un pahar de holercă, iar alţii s-au îmbătat de nu mai ştiau ce este cu dânşii. Muzica cânta pe grădina unde a fost mai înainte trifoi, dar care era acuma cosit; acolo jucau cu toţii, flăcăi, fete, până şi cei mai bătrâni, de parcă înnebuniseră cu toţii.

Cel care făcea fotografii, umbla de colo, colo şi tot fotografia, iar noi, copiii, ne băgam înainte ca să fim şi noi luaţi în portret. Domnul Sfeclă se uita de acasă pe fereastră şi vedea toată această blăstămăţie, fiindcă el avea locuinţa peste drum numai, de unde se putea vedea toate cele. Am trecut şi eu pe drum, pe sub fereastra unde era el, dar nici nu m-a băgat în seamă când am trecut şi i-am spus “sărut mâna”, aşa cum noi le spuneam învăţătorilor. Era atât de supărat şi adâncit în gândurile lui, de parcă nu mai vedea pe nimeni şi se uita numai la acea turmă îndobitocită şi prostită de băutura acelui jidan. Şi aşa a fost nunta aceea, de i-a mers vestea prin mai multe sate.

Pe Domnul Sfeclă, după această întâmplare, îl vedeam din ce în ce tot mai abătut şi mai tăcut de cum era înainte. Nu mai mergea nici la vânătoare aşa de des ca înainte, şi dacă mai mergea câteodată, apoi mergea pe un deal unde se oprea şi şedea ceasuri întregi şi se uita în zare, în partea unde era satul lui. În iarna care a urmat, îl mai vedea când mergea cu săniuţa, după ce ieşea de la şcoală. De două ori pe săptămână mergea seara la cor şi făcea repetiţii cu feciorii până noaptea târziu. Iar cei care cântau la cor spuneau că de o bucată de vreme, nu ştiu ce este cu Domnul Dumitru Sfeclă, că parcă nu este în apele lui. Mergea în fiecare duminică la biserică cu cei care cântau la cor, dar parcă era schimbat şi nu mai era cel de mai înainte. De şcoală tot se ţinea şi tot timpul chema pe toţi cei care erau arcaşi şi-i mai învăţa câte ceva din nişte cărţi, care erau aduse din

159


Moldova. Domnul Sfeclă nu mergea şi nici nu cumpăra nimic de la dugheana jidanilor, aşa cum făceau ceilalţi învăţători, mai ales Dolinschi Petru, care după ce ieşea de la şcoală, mergea drept la Alteroaia la crâşmă. Gurile rele vorbeau multe despre ei, că Domnul Dolinschi era holtei bătrân, iar Alteroaia, vădană de mai mulţi ani. Acolo îşi petrecea Domnul Dolinschi cea mai mare partea a timpului său liber, afară de timpul pe care-l petrecea la vânătoare. Niciodată nu i-am văzut împreună la vânătoare pe Domnul Sfeclă şi pe Dolinschi.

Tătuţa şi cu Dolinschi erau foarte buni prieteni, pentru că se întâlneau de foarte multe ori la cârciumă la Alteroaia, unde mai cinsteau împreună cu alţi gospodari. Domnul Sfeclă se ocupa foarte mult de societatea arcăşască şi de corul pe care-l conducea, iar Dolinschi avea şi el ocupaţiile lui şi se întâlnea cu alţi gospodari la crâşmă. Din păcate, Domnul Dolinschi avea mai mulţi prieteni decât Domnul Sfeclă. Era în clasa a treia, când am scăpat în vacanţă, prin anul 1910 şi am auzit că Domnul Sfeclă s-a îmbolnăvit mai rău şi că l-au dus la spitalul de nebuni, unde a stat toată vara. După ce a ieşit din spital, a fost scos la pensie şi s-a mutat la Cernăuţi, şi a intrat ca administrator la Şcoala normală de învăţătoare. Mai venea Domnul Sfeclă din când în când prin sat, pe la noi, mai ales duminicile când mergea cu corul la biserică.

Într-o iarnă, a petrecut sărbătorile Crăciunului în sat la noi. Atunci Domnul Sfeclă a făcut ceva ce nimănui nu i-a dat prin gând, până atunci să facă. Cu vreo trei- patru zile înaintea sărbătoarei Bobotezei, Domnul Sfeclă, cu vreo patru flăcăi, au mers la pârâul Derelui, care trecea prin marginea satului şi au ales un loc mai larg şi mai potrivit. Acolo au tăiat cu topoarele gheaţa şi au făcut o cruce mare şi frumoasă din gheaţă, de se minuna toată lumea care trecea pe acolo. Domnul Sfeclă a spus că în iarna aceea, se va face serbarea Iordanului (Bobotezei), acolo la pârâu, nu pe la vreo fântână aşa cum se făcea mai înainte. Numai că Domnul Sfeclă, şi aici a găsit o împotrivire din partea preotului paroh, Casian Stratulat, care nu voia să scape prilejul de a-şi umple traista (desagii) şi buzunarul.

Serbarea bobotezei se făcea la fântâna unui gospodar. De obicei, aceasta se făcea la cei mai de frunte gospodari din sat, cum erau Iluţă Paulencu, Gheorghe Ungurean, Toader Bojescu, Niculuţă a Guţoaiei şi alţii. Aceştia aveau grijă să se pregătească şi să facă un praznic mare, iar pe popă să-l îndestuleze cu de toate.

Acum, dacă trebuia să se facă aceasta la pârâu, nu mai avea cine să facă toate cele după datină şi obiceiul făcut de popă. Părăul era al tuturora or al nimănui, aşa că popa scăpa din mână un chilipir din care să tragă foloase pentru el. Până la urmă, după multă împotrivire şi ciorovăială între Domnul Sfeclă şi paroh, preotul Gheorghe Velehorschi a rânduit cu unii gospodari ca după ce se va mântui slujba de la părău, să facă praznic aşa cum se făcea în fiecare an la

160


unul din gospodari. În felul acesta, s-a ajuns cu chiu cu vai, la înţelegere, ca Iordanul să se facă la Derelui.

De când a ieşit din spital, Domnul Sfeclă şi a lăsat să-i crească barba. Avea o barbă mare, castanie care îi acoperea tot pieptul, de parcă el era preotul paroh, şi nu Casian Stratulat, a cărui barbă albă şi rară număra doar câteva fire de păr.

Acolo la pârâu, lângă acea cruce de gheaţă, au adus acei flăcăi mai mulţi brăduţi din pădure, pe care i-a pus primprejur, de era mai mare dragul să vezi acea sărbătoare unde a venit tot satul, cu toate prapurile, crucile şi icoanele din biserică, cu care au înconjurat crucea de gheaţă şi masa unde se făcea slujba. Era o sărbătoare înălţătoare, vremea era frumoasă, câmpul acoperit cu omăt, iar soarele strălucea făcând să clipească milioane de steluţe pe întinderea omătului.

Ca un patriarh, Domnul Dumitru Sfeclă conducea corul, care a cântat ca niciodată mai frumos decât atunci. Când era aproape de mântuirea slujbei, după ce s-a cântat Tatăl Nostru, Domnul Sfeclă s-a uitat în toate părţile peste lumea care era adunată acolo şi parcă ar fi vrut să spună ceva... dar n-a spus nimic! Deodată a ieşit din locul unde se afla, şi-a făcut loc prin mulţime şi a plecat drept peste câmp spre Cernăuţi, prin omătul care îi ajungea aproape de genunchi. Cu toţii au rămas încremeniţi locului, şi nici unul din acea mulţime de oameni nu a mers după el să-l cheme înapoi, ci s-au uitat cu toţii după dânsul, cum a urcat dealul şi s-a pierdut după el. Slujba a continuat mai departe până la sfârşit, dar răspunsurile corului nu mai erau cele de dinainte, când Domnul Sfeclă se afla în mijlocul coriştilor. Slujba s-a mântuit, dar lumea se tot uita la deal, la urmele pe care le-a lăsat Domnul Sfeclă prin omătul prin care a trecut. După aceea am auzit că Dumitru Sfeclă a fost dus din nou la spital, unde în scurtă vreme a murit, lăsând în urma lui, soţia cu trei copii mici, o fetiţă şi doi băieţi, rămaşi orfani de tată la o vârstă destul de fragedă, când nici unul nu avea încă etatea necesară să umble la şcoală.

Aşa s-a stins acest mare român, care a făcut foarte mult pentru ridicarea satului nostru pe o treaptă de cultură mai înaltă”--Ion Salahor

Corul a dăinuit încă mulţi ani, şi serbarea Iordanului la Derelui a intrat în tradiţie.

2.3 Zdrubari-tăietori (lucrători) la pădure. Vânători pasionaţi în Voloca

În partea de miază-zi a satului Voloca, se află o pădure întinsă de fagi şi carpeni. Din loc în loc se mai găsesc şi pâlcuri de ulmi sau stejari. Nu lipseşte nici paltinul din această pădure, nici bradul.

De la marginea satului, până la poarta pădurii, sunt vreo trei kilometri, dar în vechime, pădurea era mult mai aproape de sat. Voind să-şi facă loc de

161


păscătoare, oamenii au tăiat pădurea din vecinătatea satului, şi s-a format un loc bun de păşunat, toloaca.

Populaţia satului era numeroasă, în raport cu pământul arabil şi de aceea în sat se aflau mulţi oameni nevoiaşi, cu puţin pământ şi acela slab. Pământul cel bun, aparţinea, în cea mai mare parte, oamenilor bogaţi, sau fruntaşilor, cum li se mai spunea. Aceştia aveau între 6 şi 12 fălci de pământ de cel bun. Urmau mijlocaşii cu 3 până la 5 fălci. Restul, cei săraci aveau de la câteva prăjini până la o falce şi jumătate sau ceva mai mult. Fruntaşii şi mijlocaşii duceau o viaţă mai bună, mai uşoară, dar cei săraci, trăiau tare din greu. Dintre cei săraci, se aflau mulţi în sat, şi tocmai aceştia aveau mulţi copii de crescut şi de hrănit. Cei săraci îşi petreceau viaţa lucrând pe la oamenii bogaţi, mai mult pentru bucate şi hrană la copii. Munca lor era slab plătită şi de bani era tare greu. Pentru un ulcior de lapte dulce, pentru o oală de lapte acru sau pentru un bulgăre de brânză, trebuia omul să lucreze o zi întreagă, la prăşit, la secerat ori la cosit.

Fabrici nu erau şi alte locuri de muncă nu se aflau, unde să se poată angaja sărăcimea satului, ca să poată câştiga câţiva bani. Singura lor scăpare a fost pădurea din apropierea satului. Aici mai puteau câştiga şi cei nevoiaşi ceva parale.

Povestirea de faţă arată situaţia de pe la începutul veacului XX, adică pe a 1900 şi ceva. Pe vremea aceea, pădurea din apropierea Volocii era în toată frumuseţea şi bogăţia ei. Pe lângă că era foarte întinsă, era şi deasă. Copacii erau înalţi şi groşi, drepţi la lumânarea şi frumoşi. Pădurea aparţinea Fondului Bisericesc al Bucovinei şi era foarte bine întreţinută şi îngrijită. Datorită acestui fapt, ea nu avea asemănarea prin frumuseţea şi calitatea ei. Era administrată de ingineri silvici, conductori silvici şi brigadieri; toţi pricepuţi şi buni gospodari, oameni de meserie cu studii superioare ori cu şcoli profesionale.

În această pădure trăiau şi animale sălbatice, care se puteau vâna numai cu permis şi cu respectarea legii. Pădurea era păzită de feşteri (brigadieri, pădurari). Această pădure întinsă era împărţită în parchete şi tăierea copacilor se făcea raţional, după anumite reguli şi criterii. Când se deschidea zdrubul într-un parchet, brigadierul însemna cu un ciocănaş care anume copaci trebuie tăiaţi şi împărţea la tăietori (zdrubari) câte un sector. De obicei se însoţeau câte 2-3 oameni la un sector. Aşa se proceda cu toată suprafaţa unde se deschidea zdrubul. Doi oameni tăiau copacii cu fierăstrăul doborându-l şi al treilea curăţa trunchiul de craci. Pe urmă, cei doi cu fierăstrăul curma trunchiul copacului în bucăţi de 1 metru sau mai lungi, după cum era trebuinţa. Al treilea, dacă era nevoie, despica bucăţile de trunchi în două lodbe, sau în patru, după grosimea trunchiului. La bucăţile de lemn despicate, oamenii le ziceau cuţaci . trunchiurile de către vârf nu erau despicate ci rămâneau rotunde şi se numeau obleci. Atât cuţacii cât şi oblecii se clădeau în metri steri (1m lungime, 1m lăţime şi 1m înălţime). Se făceau grămezi de 1metru ster, de o jumătate de stânjen (4m) şi de

162


1 stânjen(8m). Cracii groşi erau tăiaţi şi clădiţi în grămezi de un sfert de stânjen sau de jumătatea de stânjen, după cum era nevoie. Urmau gătejele provenite din crengi şi capetele mai subţiri.

De obicei, zdrubarii nu erau plătiţi în bani pentru munca lor, ci primeau lemne pentru foc. Îşi luau gătejele, surcelele, şi puteau cumpăra în condiţii avantajoase câte lemne doreau. Din aceea ce tăiau, o anumită parte li se cuvenea lor.

Zdrubarii nu aveau nevoie de toată cantitatea de lemne, craci sau găteje pe care le primeau, astfel că puteau vinde o parte din ele ca să facă rost de bani.

Zdrubarii mai aveau un avantaj. În fiecare seară, când veneau acasă de la pădure, ei aveau voie să ia cu dânşii cât ar puteau duce în spate sau în săniuţă de mână: resturi de lemne, capete, surcele, craci pentru foc de încălzit casa, de uscat obielele. În felul acesta omul îşi făcea rost de lemne pentru tot anul, iar partea pe care o primea pentru tăiere, o vindea.

Adeseori zdrubarii găseau câte o bucată de lemn, pe care o chiteau ei, că ar fi bună de ceva, de pildă pentru o sanie ori săniuţă, pentru nişte stative, o urzitoare, vârtelniţă sau altceva. Ei puneau deoparte şi o duceau acasă, fără prea mare plată. Mulţi dintre zdrubari erau şi meşteri pricepuţi să lucreze lemnul şi să facă cozi de topoare, cozi de sape, furci, cosii, greble, îmblăcie, răşchitoare, capre de tăiat lemne (crăcăni), apoi stative, urzitoare şi altele. Pentru acest material, pe care-l duceau acasă la ei plăteau puţin. Astfel puteau câştiga ceva bani şi pe această cale. Zdrubarii erau cam aceiaşi în fiecare iarnă. Printre zdrubarii mai cunoscuţi au fost: Isan a lui Procopie a lui Gavril, fratele său Gheorghe, Gheorghe a lui Ionică, Ion a Ilinchii, Truţă a Ilinchii, Irimiţă a Nicului, Artimon Burghelea, Artimon a lui Vasile a lui Culuţă, Grigore Varzari şi Procopie a lui Matină şi încă alţii. Aceştia îşi petreceau toată iarna în pădure, la zdrub.

Mâncarea lor era simplă: mămăligă cu cartofi ori cu fasole, castraveţi, varză, câte o bucată de turtă sau mălai, ori pâine coaptă. Care aveau, îşi luau şi câte o bucată de slănină, nişte ouă sau brânză şi ceapă. Unii îşi luau cu ei şi cartofi cruzi pe care îi coceau la focul aprins în pădure, pe locul unde lucrau.

Pentru a se adăposti de ninsoare şi frig, îşi mai făceau câte o colibă din lemne aşezate în picioare cu vârfurile apropiate, rămânând sus un loc deschis ca să poată ieşi fumul. Coliba avea forma unui con.

Am aflat de la oameni, cât şi din cărţile pe care le-am citit că păduri aşa de frumoase şi de bine îngrijite ca în Bucovina, nu se găsesc în toată ţara.

Alţi oameni nevoiaşi din sat lucrau la pădure făcând drumuri şi podeţe, făceau iesle pentru căprioare, coseau fânul de prin pădure, îl adunau, îl clădeau în căpiţe. Uneori era de construit sau de reparat ceva la Ocolul Silvic, sau la feşterul (grajduri, coteţe, garduri şi alte acareturi). Toate aceste lucrări erau consemnate şi prevăzute în buget, astfel că lucrătorii îşi primeau plata cuvenită

163


în bani sau în lemne. De obicei, pentru lucrări de mică importanţă sau neprevăzute la buget, lucrătorii mai puteau primi plata în afară de bani, în lemne de foc sau fân pentru hrana vitelor.

La anumite intervale se făceau plantări de puieţi în locurile unde pădurea fusese tăiată în întregime. Toate locurile goale trebuiau împădurite. Era şi aceasta o ocazie pentru cei nevoiaşi de a câştiga bani.

La toate aceste lucrări, oamenii harnici veneau bucuroşi, fiind siguri că din munca lor vor avea folos. Unii dintre ei lucrau şi iarna la zdrub, sau toamna târziu la corăţitură. În felul acesta, mulţi dintre oamenii săraci îşi petreceau timpul mai mult la pădure, lucrând la zdrub, la corăţitură, la cosit sau câte ceva la inginerul silvic sau la pădurar. Cei înzestraţi cu darul cântului îşi făceau fluiere, tilinci, fluieraşe şi când erau mai liberi, cântau din ele.

Dintre aceşti oameni ai pădurii s-au recrutat câţiva vânători vestiţi. Lor li s-a alăturat şi unii gospodari mai înstăriţi din sat ori dintre intelectuali, mai ales învăţători. Aceştia îşi puteau cumpăra puşti de vânătoare, după ce obţineau un permis, pentru a avea dreptul să vâneze. Ei plăteau o taxă şi erau obligaţi să respecte regulile impuse de legea vânatului. Oamenii respectau aceste dispoziţii impuse de lege, dar se mai întâmpla că sălbăticiunile ieşeau din pădure şi făceau pagubă la oameni pe timpul când nu era sezon de vânat. Atunci omul scotea puşca şi trăgea, în câte un mistreţ, o vulpe sau un iepure. Ba se mai întâmpla să mai apară şi câte un lup. În aceste împrejurări, omul venea în conflict cu legea şi descoperit fiind, mai plătea amenzi, mai făcea şi închisoare. Legile erau foarte aspre. În special, mistreţii făceau mare pagubă şi stricăciune la porumb şi la cartofi. S-a întâmplat că mulţi oameni au fost pedepsiţi pentru încălcarea legii vânatului, dar de puşcă şi de vânătoare nu s-au lăsat, atât erau de pasionaţi. Dintre vânătorii mai cunoscuţi la vremea lor au fost: Gheorghe Ionică, Ion Cocea, Procopie Cocea, Niculuţă a Guţoaie, învăţătorul Petre Dolinschi şi inspectorul Corneliu Klain de la Cernăuţi.

2.4 Chichifoi vine în sat să înnoiască altarul bisericii

Istorisirea din acest capitol, o voi reda după amintirea domnului Ion Salahor, de la care am aflat multe lucruri interesante despre sat. Cu multă bunăvoinţă mi-a dat şi unele explicaţii de care aveam nevoie. Să povestim dar cum în vara anului 1911, a venit în Voloca bădiţa Chichifoi, pictorul.

“Altarul bisericii era afumat şi părea cam învechit. De altfel, nici nu era de mirare, pentru că de la construirea bisericii, trecuseră 80 ani şi în biserică au ars de atunci multe lumânări. Ba şi fum de tămâie s-a mai făcut, şi fumul s-a aşezat, în decursul vremii pe pereţi si mai ales pe icoane. Trebuia de făcut ceva şi în acest scop, a fost chemat Vasile Chichifoi. După ce a văzut care este situaţia, s-a tocmit cu Niculuţă a Guţoaie, făgăduind că are să facă un lucru bun.

164


Până la urmă, a ajuns la învoială cu lucrul şi cu plata. Niculuţă a Guţoaie era un gospodar de frunte. A fost vornic în câteva rânduri, fiind un om tare cuminte. Nu ştia nici să scrie nici să citească, dar ţinea minte toate cele, mai bine decât cei care ştiu carte. Era şi un pasionat vânător şi adesea îl vedeai cu puşca pe umăr.

Pentru înnoitul altarului, i-a dat lui bădiţa Vasile Chichifoi 600 de lei. Cu banii aceia se putea cumpăra pe atunci două perechi de boi de jug şi încă alte lucruri.”

Când au auzit oamenii din sat cât de mulţi bani i-a dat Niculuţă a Guţoaie lui Chichifoi pentru lucrul acela tare s-au mai mirat. Niculuţă a înnoit altarul bisericii cu banii lui proprii, ca Dumnezeu să-i ierte păcatele grele pe care le-a săvârşit. El a făcut un copil cu o fină de-a lui şi acest fapt se considera ca un păcat foarte mare. Se pare că dumnezeu i-a iertat greşeala, dar n-a trecut prea multă vreme şi Niculuţă a mai făcut cu fina încă un copil. Aşa-i omul, supus greşelii! Dumnezeu e bun şi mă va ierta, îşi zicea el. Poate că avea şi el un pic de dreptate pentru că nu numai odată s-a întâmplat de s-a încurcat naşul cu fina sau invers, finul cu naşa. Multe feluri de întâmplări sunt pe lumea asta.

Atras de ispită şi bizuindu-se prea mult pe bunătatea şi răbdarea Domnului, a mai făcut şi al treilea copil cu fina. Hotărât, păcatul era mare de tot şi el nu mai avea la ce muri. Trebuia de făcut ceva ca să îmbuneze pe Domnul şi să întoarcă mânia lui. Dar o greşeală aşa mare nu se putea compara cu te miri ce, aşa că Niculuţă s-a gândit să jertfească pe altarul Domnului cel puţin patru boi şi poate încă ceva.

Cu femeia lui n-a avut nici un copil, şi asta îl cam supăra. El avea casă şi gospodărie frumoasă, avea destulă, dar n-avea cui s-o lase după moarte. Astfel s-a asigurat omul cu moştenitori.

“În vara aceea, câtă vreme am lucrat la biserică, ne-a mers cât se poate de bine. Dimineaţa mergeam la biserică şi ne încuiam pe dinăuntru şi nu lăsam pe nimeni să intre; nici chiar popa nu avea voie să intre.” Aşa povesteşte Domnul Ioan Salahor, care pe atunci era un copil şi-l ajuta la lucru pe bădiţa Vasile. “Numai palamarul care ne dădea apă, avea voie să intre doar până la tindă, unde era pus un poloboc mare, pe care el trebuia să-l umple în fiecare zi cu apă. Apă ne trebuia pentru spălarea icoanelor, care erau pline de funingine de la lumânări (afumate). Cu apă stătută cu sopon, şi cu o ţâră de sodă, icoanele ieşeau ca nou făcute. După ce se uscau o ţâră, bădiţa Vasile mă punea să le dau cu lac de cel mai bun, şi apoi le aşezam la loc. Am lucrat aproape toată vacanţa, adică vreo 6 săptămâni.

Dar noi nu lucram toată ziua; câte o dată lucram dimineaţa şi câte o dată lucram după amiază, dar şi atunci câte 2-3 ceasuri. Eu luam şi cărţile cu mine şi învăţam cu bădiţa Vasile, ca să-mi fie mai uşor când va începe şcoala.

De mâncare ne aduceau gospodinele din sat, cu rândul şi ele se sileau să ne aducă, care de care mâncări din cele mai bune. Cât a ţinut lucrul, bădiţa

165


Vasile n-a lăsat pe nimeni să intre în biserică; numai pe Niculuţă a Guţoaie l-a lăsat de vreo două trei ori. Când murea cineva, crucile şi prapurile se luau din tindă, dar cu mortul nu era voie să se intre în biserică. Popa făcea slujba afară în faţa bisericii.

Duminicile şi în zilele de sărbători, slujba se făcea tot afară în ogradă. Veneau tare mulţi oameni la biserică, de se umplea ograda cât era de mare.

Când am terminat lucrul şi am aşezat icoanele la loc, bădiţa Vasile i-a zis popei că totul este gata, dar până sâmbătă după-amiază nu are voie nimeni să intre în biserică. Nici chiar noi care am lucrat, nu trebuia să intrăm ca să nu se ridice colbul şi să se aşeze pe icoane. Aceasta a fost într-o miercuri, astfel că până sâmbătă tot satul a avut vreme să afle şi să discute că noi am gătit lucrul, că are să se deschidă biserica şi că duminică are să se sfinţească din nou.

În sâmbăta aceea, au năvălit atâţia oameni la biserică, de nu mai încăpeau. Popa cu toţi epitropii, consilierii şi alţi gospodari, când au văzut cât de frumoase şi de curate erau icoanele, după cât de negre erau înainte, încât aproape nu se cunoştea ce este pe ele, tare s-au mai bucurat, mai ales femeile au rămas uimite şi din cale afară de mulţumite.

Într-adevăr, din mâinile noastre a ieşit un lucru curat şi minunat de frumos. A doua zi, duminică, biserica gemea de atâta lume şi mesele erau pline de pomene şi colaci. Pe drum, când mergeam şi noi la biserică, bădiţa Vasile mi-a atras atenţia ca nu cumva să spun cum am înnoit noi icoanele, că are să-mi taie limba. Lucrul aista mi l-a mai spus el de vreo două ori şi mai înainte, dar mi l-a reamintit şi atunci”.

“Deoarece de atunci a trecut atâta amar de vreme, iar bădiţa Vasile nu mai este în viaţă, de mai mulţi ani, am să explic cum am făcut lucrul acela. Icoanele erau numai afumate şi pline de colbul care s-a aşezat pe ele de atâta amar de ani, încât erau aproape negre. Noi ştergeam mai întâi colbul şi fumul cu nişte picioare de iepure pe care ni le aducea Niculuţă a Guţoaie, de care el avea o mulţime în podul casei, fiind vânător.

Picioruşele acelea erau ca nişte periuţe, cu care ştergeam foarte bine icoanele. După aceea le curăţam cu apă şi săpun şi puţină sodă. Asta era toată treaba pe care o făceam. Lucrul acesta putea să fie gata în cel mult două săptămâni, dar bădiţa Vasile mi-a spus că la asemenea lucruri nu trebuie să te grăbeşti, că nu iese bine, iar eu aveam toată încrederea că aşa trebuie să fie.

Câteodată când aducea vreo gospodină, pe lângă mâncare şi un şipşor de holercă, apoi bădiţa trăgea câte un gât, două de băutură şi se culca undeva de nu mai lucra nimic în ziua aceea. Eu, ca să nu stau degeaba, mă apucam atunci de învăţat, fiindcă nu puteam dormi ziua.

Când se apropia seara, eu îl trezeam ca să mergem acasă. Drept că bădiţa Vasile nu mai bea aşa mult ca înainte, dar tot se mai întrecea câte odată cu măsura, mai ales când se întâlnea cu o seamă de gospodari mai de frunte din sat.

166


Când veneau acasă, seara târziu, el şi cu tătuţa începeau să cânte lângă horn aşa de tare că se stingea opaiţul de pe muchea hornului şi noi toţi ne trezeam din somn.

Cât a stat bădiţa Vasile în sat la noi, niciodată nu s-a dus la crâşmă la jidani. Dacă cineva îl chema să-l cinstească, el mergea numai la Spiridon Porfirean, care avea şi gramofon în crâşmă. La crâşma lui Porfirean mergeau numai unii învăţători, popa câteodată, jandarii şi vreo câţiva oameni mai de seamă din sat. Pentru aceştia era o odaie aparte, unde mesele erau acoperite cu feţe de masă albe şi curate. Pentru ceilalţi oameni era o altă odaie cu o masă lungă şi două osloane. Unii veneau mult de dragul gramofonului.

În duminica sfinţirii bisericii, când am intrat noi în biserică, adică bădiţa Vasile şi cu mine, toţi au întors capul spre noi şi s-au dat la o parte, ca să ne facă loc, de parcă ar fi mers popa cu cădelniţa, oamenii şi femeile care erau mai pe la margine îi pupau mâna lui bădiţa Vasile, lucru de care n-am scăpat nici eu. Femeile bătrâne mă sărutau pe frunte şi-mi pupau şi mâna şi-mi spuneau că mâinile aistea fac lucruri sfinte şi sunt mâini de aur. Mie nu-mi prea venea să cred, când mă uitam cât de negre şi mânjite erau mâinile mele, mai ales după lucru.

Era o zi tare frumoasă în duminica aceea a sfinţirii, cu cer senin, fără pic de nour, cam pe la începutul luni septembrie din anul 1911. Erau tare multe flori în biserică puse pe la toate icoanele din altar. În acea duminică au venit la biserică vreo şapte popi de prin alte sate, şi unul mai mare care venit din târg de la mitropolie. Oamenii spuneau că acela este Vlădica, venit anume pentru sfinţirea bisericii din Voloca.

Biserica era plină de oameni de nu mai încăpeau, şi mai şedeau şi pe afară, fiind plină până şi ograda bisericii. Era lume venită şi de prin alte sate.

În acea zi, bădiţa Vasile s-a îmbrăcat cu straiele cele noi şi era cu mustăţile răsucite în sus, altfel umbla hojma cu mustăţile nerăsucite.

Cu mare greutate am străbătut printre oameni şi femei, din pricină că femeile vroiau să-i pupe mâinile lui bădiţa Vasile şi mie. Dacă am ajuns în faţă, am stat amândoi alături, aproape de altar. Eu nu voiam să stau acolo, pentru că îmi era ruşine, locul acela era pentru epitropi şi oameni bătrâni, dar bădiţa Vasile nu m-a lăsat de lângă dânsul.

Eu mă uitam câteodată înapoi şi îmi făceam planul cum s-o iau la fugă de acolo, dar nu era chip, pentru că toţi oamenii numai la noi se uitau. Nu ştiu cum de am scăpat nedeochiat, în ziua aceea. Poate că după ce s-a gătit slujba şi s-a sfinţit biserica, pe când ieşeam afară, au ştiuchit asupra mea vreo câteva babe ca să nu-mi fie de deochi.

După ce au ieşit toţi din biserică, vlădica cu ceilalţi popi, bădiţa Vasile şi cu mine, care eram ţinut de mână de dânsul, ca să n-o iau la sănătoasa şi să-l las singur, ne-am dus acasă la Niculuţă a Guţoaie. Acolo ne aşteptau o grămadă de

167


gospodari şi gospodine, care au adus de ale mâncării de toate bunătăţile. Gospodinele au aşternut în pomăt, pe iarbă scorţare peste care au pus feţe de masă şi au întins o masă lungă cât ţinea pomătul şi toţi oamenii şi femeile s-au aşezat jos la masă. Vlădica, cu ceilalţi popi , epitropii bisericii şi noi am fost poftiţi în casă. Pe noi ne-a pus la masă drept la mijloc, lângă vlădica şi pe urmă au luat loc ceilalţi popi şi epitropi.

Eu nu mă simţeam prea bine că şedeam lângă popa cel bătrân deoarece nu-l puteam suferi din cauza lăcomiei lui pentru bani. Mai bucuros aş fi tras o fugă până la părău, ca să mă scald alături de ceilalţi băieţi , că tare cald mai era.

În casă, la masă, i-a poftit pe tătuţa şi pe mama dar nu aşa la loc de frunte cum eram eu şi cu bădiţa Vasile.

Pentru noi a pus un curcan întreg, fript la cuptor şi alte bunătăţi, numai că eu nu prea am putut mânca, pentru că mai întâi a început vlădica să-l laude pe Niculuţă a Guţoaie pentru fapta frumoasă pe care a făcut-o pentru biserică şi pe noi care am săvârşit acest lucru frumos. După vlădică au început şi ceilalţi popi să grăiască şi să laude şi să mulţumească la toţi, care au făcut aceste fapte frumoase. Mie mi se făcea negru înaintea ochilor de trudit ce eram.

După ce s-a gătit cu masa şi cu vorbăria, gospodarii şi gospodinele au început să se împrăştie fiecare pe la casele lor. Vlădica şi cu ceilalţi popi străini au plecat şi ei. Au rămas numai popii de la noi, cu epitropii şi încă vreo câţiva gospodari şi megieşi de-ai lui Niculuţă a Guţoaie.

De aghea de-amu, ne-am apucat să mâncăm mai bine cu toţii; aşa s-au ospătat şi cinstit cu toţi până spre seară. S-au cinstit aşa de mult, încât şi bădiţa Vasile de aghea mai putea merge; se ţinea de mine de mă purta pe drum când într-o parte, când în alta. Eu mai aveam încă de adus colacul meu şi pe al lui, pe care i-am căpătat la masă. Erau doi colaci mari şi frumoşi şi aveam şi câte un ştergar mare, ales cu borangic şi frumos cum nu se mai poate. Cam greu am ajuns, dar tot am ajuns cu bine până acasă, fără să cădem pe jos. Mama nu mai ştia ce să facă de bucurie, când i-am dat ştergarele amândouă, căci bădiţa a renunţat la ştergarul lui. Numai tătuţa nu ştiu de ce, era cam îmbufnat în ziua aceea şi zicea că din mine n-are să iasă gospodar niciodată.

Bani nu-mi da bădiţa Vasile pentru ajutorul ce i-l dam la lucru, dar îmi cumpăra de toate ce-mi trebuia. Din când în când, îmi da şi câte vreo câţiva griţari ca să merg la cofetărie şi să mănânc ceea ce-mi place mie. Numai că eu nu prea îndrăzneam să intru…. Nu ştiam cum se cheamă bunătăţile alea şi nici cum se mănâncă. (Este vorba de cofetăriile din oraş, frecventate pe atunci de lume mai înstărită, de ofiţeri, etc.)

Dacă a gătit lucrul la noi în sat, bădiţa Vasile a fost chemat în alt loc, prin alte sate, iar eu am rămas acasă şi tare îmi părea rău că nu m-a luat şi pe mine cu dânsul. De altfel, se apropia vremea când trebuia să merg la şcoală la târg, de-amu în clasa a doua.”

168


În acest capitol au fost redate anumite fapte petrecute în sat la începutul acestui veac. Am considerat că este bine să fac cunoscut urmaşilor câte ceva din trecutul comunei noastre.

Vasile Chichifoi a fost pictor de biserici şi sculptor de cruci. Picta şi icoane, prapuri, etc. Era stabilit în Cernăuţi ,dar era de origine de prin părţile Sucevei. De la dânsul a primit consăteanul nostru Ion Salahor primele noţiuni şi îndrumări în arta picturii.

Niculuţă A Guţoaie a fost un gospodar vrednic din satul nostru, ocupând şi diferite funcţii însemnate, ca cea de primar, de director de bancă, etc. Era om cumsecade , numai că a păcătuit foarte tare cu fina. Trebuia să-şi mai uşureze sufletul, pentru că altfel nu avea la ce muri, îl aştepta focul veşnic.

Mitropolit, era pe acea vreme Vladimir de Repta, iar paroh în sat, Casian Stratulat.

2.5 Două instituţii economice existente în Voloca pe timpul stăpânirii austro-ungare

Deşi ne aflam sub stăpânire austriacă şi nu ne puteam manifesta în voie, în ce priveşte libertatea politică, totuşi, s-au găsit oameni de bine care să vină în ajutorul ţăranilor exploataţi fără milă de crâşmari şi cămătari. Aceasta este problema ce se tratează în capitolul de faţă. Pe la sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul veacului XX, s-au infiltrat pe la sate foarte mulţi străini şi în special, evrei. Aceştia au deschis prăvălii şi mai ales cârciume multe. Este bine de ştiut că această naţie este pricepută în materie de finanţe şi negustorie. Oameni inteligenţi şi întreprinzători, ei s-au ridicat şi au prosperat foarte repede prin satele unde s-au aşezat. Începutul a fost modest, cu mărunţişuri şi articole gospodăreşti, dar în scurtă vreme au câştigat parale bune şi s-au îmbogăţit. Ca să-i atragă pe ţărani, ei au început să le dea marfă şi pe datorie, iar dughenele lor de altă dată s-au transformat cu vremea în prăvălii mari, bine aprovizionate, cu fel de fel de mărfuri.

Dacă se putea cumpăra şi pe datorie, mulţi săteni s-au pripit să profite de acest avantaj, luând mărfurile de care aveau nevoie, spunându-şi că vor plăti marfa când vor face rost de parale.

În naivitatea lor, ţăranii vedeau afacerea asta simplă de tot; judecata lor nu putea să meargă până acolo ca să-şi dea seama că marfa luată pe datorie are să coste mai mult decât dacă ar fi luat-o pe bani gheaţă. Ei nu ştiau că negustorul are o condică sau registru, unde sunt trecuţi toţi clienţii care cumpără pe datorie şi că preţul mărfii va creşte cu trecerea timpului. Datoria neplătită creştea în raport cu timpul trecut de la dată actului de vânzare-cumpărare şi până la data achitării sumei datorate. Cu cât creştea această sumă, ţăranul habar n-avea;

169


creştea în raport cu valoarea mărfii (a sumei datorate şi timpului trecut până la achitare).

În ceea ce-l privea pe negustor, el ştia foarte bine totul, că asta era meseria lui. Dacă ar fi dat marfa pe bani gheaţă, cu acei bani ar fi cumpărat altă marfă care să-i aducă venit. Ori dacă aceşti bani erau blocaţi în marfă dată pe datorie, ei nu rulau şi nu aduceau venit. Bine, bine dar de ce să piardă negustorul parale, când el a făcut un bine clientului!? Este foarte just, şi-a zis el să ia ceva dobândă pentru banii pe care nu-i putea folosi. De acest drept, negustorii s-au folosit din plin şi până la urmă au abuzat peste măsură, datorită faptului că ţărănimea era neştiutoare de carte, lipsită total de cultură şi pe deasupra credulă, naivă. Pe acea vreme, în sate domneau încă sărăcia şi întunericul. Din cauza datoriilor, mulţi săteni au ajuns la sapă de lemn; până într-atâta s-au înglodat în datorii.

Dar aceasta n-a fost totul; avea să vină peste capul ţăranului şi alte belele care să-l aducă la totală sărăcie. Dacă până acum plătea nişte bani, cel puţin, ştia că a adus acasă ceva: o sapă, o coasă, un ciocan, o seceră, un plug sau vreo altă marfă de folos şi tot a fost ceva, dar se vor ivi situaţii când va da mulţi bani fără de nici un folos şi atunci va fi şi mai rău. Va veni acasă cu trupul şi cu sufletul otrăvit de alcool, să aducă nenorocire în casă şi în familie. În scurtă vreme , în sat, au fost deschise multe cârciumi care întreceau cu mult numărul dughenelor. De aici începe răul cel mare şi sărăcia.

Beţia este o patimă urâtă şi periculoasă. Ea atrage după sine multe alte rele şi-l face pe om de nimic. Alcoolul îi întunecă mintea îi distruge sănătatea şi-l duce la sărăcie, pentru că de beţiv nu se ţin banii. Îndată ce agoniseşte un ban, la crâşmă se duce cu el. Nu se gândeşte că gospodăria sa merge de râpă ori că soţia şi copiii săi nu au cu ce să se îmbrace ori ce să mănânce. Nu-i pasă că se face de ruşine în faţa lumii; el una ştie: să bea şi odată ce patima aceasta pune stăpânire pe el, nu se mai poate lăsa de ea.

De la o vreme, nici nu este în măsură să lucreze şi dacă n-are bani, ia lucruri de lângă casă şi le vinde pe băutură. Dacă este încadrat într-un loc de muncă, nu-şi face datoria cum trebuie, iar de ocupă un post unde se lucrează cu bani ori cu mărfuri, este ispitit să comită fapte necinstite şi pedepsite de lege. De aici nu mai este mult să fie înlăturat de la locul de muncă.

Alţii mai au obiceiul de a minţi, de a înşela sau de a face scandal, provocând bătaie şi daune prin localuri publice , etc. şi în loc să ajungă acasă, îşi petrec toată noaptea prin altă parte. Dezordonată este viaţa beţivului! Dacă este căsătorit şi cu familie, el este o adevărată pacoste pentru ai săi. De altfel, nici pentru societate nu reprezintă vreo valoare, ci dimpotrivă constituie un balast, un exemplu rău.

La vremea sa, beţia a prins rădăcini adânci şi în satul Voloca. Oameni slabi sunt pretutindeni şi la început, omul porneşte de la un pahar-două, ca apoi

170


să depăşească măsura cuvenită şi azi aşa, mâine iar aşa, până ce într-o bună zi ajunge alcoolic.

Ocazii de a bea, se găsesc destule; la nunţi, la mese, la cumătrii, la clăci şi diferite petreceri şi năravul se infiltrează pe nesimţite în om.

În fiecare cătun şi colţ mai populat al satului a apărut câte o cârciumă şi mai ales pe la răspântii şi încrucişări de drumuri unde era bun vad. Ştiau cârciumarii că locul cel mai bun este acela pe unde este trecere multă şi care mai de care au căutat să se plaseze mai bine. Negustoria cu holercă (rachiu) a început să meargă foarte bine.

Sătenii foloseau multă băutură în toate ocaziile , de sărbători, nunţi, botezuri, pentru finii colăcari, clăci, sfinţiri de case , înmormântări, hramuri, praznice la anumite date, la Ispas în cimitir, pentru aldămaş, etc. Butoaie mari cu holeră erau aduse de la oraş ori de la velniţă şi toate se consumau. Oamenii cumpărau cu vadra holercă şi negustoria aducea mari profituri evreilor. Mulţi dintre săteni au prins năravul de a merge şi la crâşmă cu regularitate şi acolo se cinsteau până cădeau sub masă, iar alţii cădeau şi adormeau pe drum. S-a mers până acolo cu băutura că mulţi şi-au vândut vitele, pământul şi chiar casa pe băutură. Situaţia devenise îngrijorătoare. O altă cale primejdioasă pe care au pornit mulţi săteni a fost aceea de a împrumuta bani de la cămătari, când voiau să cumpere pământ care le pica la îndemână, având hotar comun sau fiind pământ foarte bun, la care nu ar fi vrut să renunţe.

Alţi săteni vroiau să construiască o casă nouă sau chiar o gospodărie întreagă, cu toate acareturile, sau să-şi cumpere vite de rasă şi având nevoie de bani, ei împrumutau bani de la cămătari care îi încărcau peste măsură, cu dobânzi mari. Neputând plăti banii la timp, datoriile creşteau cu dobânzi la dobânzi şi aceasta se întâmpla mai ales când erau anii răi, ori când omul nu avea pe ce face parale şi de patima beţiei ori de boală nu putea să lucreze. Legea era necruţătoare şi dacă datornicul nu putea plăti, i se vindea tot ce avea, până şi casa şi pământul, ca să achite datoriile. Mulţi săteni au rămas pe drumuri, săraci lipiţi pământului din cauza împrumuturilor făcute la cămătarii lacomi şi nemiloşi.

O astfel de situaţie se crease nu numai în Voloca, ci în mai toate satele bucovinene. Această stare de lucruri s-a înrăutăţit mult în cea de-a doua

jumătate a secolului XIX şi începutul celui de-al XX-lea secol.În cele din urmă, această exploatare a ţăranilor a fost remarcată şi de

autorităţi care şi-au dat seama că urmările lor vor fi nefaste pentru ţărani şi au chibzuit că trebuie să facă ceva pentru a stăvili ruinarea sătenilor.

În acest scop au fost înfiinţate în sate cooperative cu mărfuri necesare ţăranilor care să aibă preţuri fixe, şi aceste unităţi economice să fie conduse de intelectuali şi oameni pricepuţi din sat.

171


Pentru cei care aveau nevoie de împrumuturi băneşti s-a creat şi o bancă de tip Reifeisen, unde ţăranii puteau să obţină împrumuturi în condiţii mult mai avantajoase. Săteanul era lămurit de obligaţiile ce-i revin, ştia la ce sumă se ridică dobânda şi cât avea de plătit la scadenţă. La aceste împrumuturi dobânda era mică.

În intenţia acelora care au înfiinţat această bancă şi cooperativă era voinţa de a-i scăpa pe ţărani de cămătarii străini care nu cunoşteau margini în dorinţa lor de a jupui pe oameni şi ale le lua dobânzi cât mai mari. Cooperativa avea misiunea de a-i învăţa pe oameni să facă şi ei comerţ fără să depindă de străini, iar câştigul să rămână în mâinile lor.

Banca reifeisiană şi cooperativa au jucat un rol important, pe acele vremuri, dacă vom lua în considerare faptul că erau conduse numai de ţăranii din sat, având printre ei sau în fruntea lor câte un intelectual (preot sau învăţător), care să-i îndrumeze a ţine în regulă scriptele acestor întreprinderi cu caracter economic.

La început, treaba a mers greu atât din cauza nepriceperii oamenilor în această branşă (bancă şi comerţ) cât şi din cauză că veneticii care aveau în mâinile lor cârciumele şi prăvăliile, căutau să lovească, pe orice cale, tinerele înjghebări. În interesul lor era să stânjenească şi chiar să împiedice buna organizare şi funcţionare a acestor instituţii. Lor nu le lipseau nici mijloacele şi nici priceperea ori vicleşugul de a face ceva rău în dauna sătenilor spre a-şi apăra propriile interese.

Oricât de bune ar fi intenţiile unor oameni şi oricât de bune planuri ar întocmi ei, se pot găsi modalităţi de a fi stânjenite şi de a li se pune beţe în roate, ca să nu meargă bine. Pe ici, pe colo se putea găsi o coadă de topor care să-l ajute pe venetic în lucrarea lui diavolească. Nu toţi oamenii sunt tari; mai sunt ei şi slabi care pot cădea uşor în faţa ispitei.

Cu toate greutăţile inerente unui început când ştiinţa de carte prin sate era departe de ceea ce trebuia să fie, totuşi aceste unităţi au făcut un început bun şi au demonstrat celor ce au vrut să vadă şi să creadă că şi ţăranul este capabil să facă negoţ.

Atât cooperativa, cât şi banca sătească au mers destul de bine până când a început războiul cel mare. Era vorba de primul război mondial din 1914-1918.

De la această dată, lucrurile au început să meargă mai greu, până ce banca şi cooperativa au trebuit să fie închise, apoi lichidate.

Atât bărbaţii cât şi feciorii au plecat la război, rămânând acasă numai moşnegii, femeile, fetele şi copiii. Au plecat pe front şi învăţătorii şi s-a închis şi şcoala. Nu mai era cine să conducă aceste instituţii, nu avea cine şi cu ce să aducă marfa, şi până la urmă nu era nici de unde să se aducă. Toţi cei care au lucrat în cooperativă sau în bancă şi au plecat pe front nu puteau fi înlocuiţi. De altfel, satul Voloca era în apropierea frontului şi a fost în trei rânduri ocupat de

172


inamic, aflându-se când de o parte când de alta a frontului (se afla în zona de operaţii în unele răstimpuri). În aceste condiţii extrem de grele nu se mai putea face nici un fel de aprovizionare, astfel că satul ajunsese într-o stare de sărăcie totală, lipsit de bunurile necesare traiului. Nici sare, nici petrol ori chibrituri nu se mai găseau.

Au fost foarte grei acei patru ani cât a durat primul război mondial. În satul Voloca a fost o mare lipsă de alimente şi o mare sărăcie. Tăvălugul războiului a trecut peste sat de mai multe ori şi toate s-au distrus, s-au pierdut ori s-au rechiziţionat pentru armată, când pentru cea austro-ungară când pentru cea rusă, astfel că oamenii care au rămas în sat nu aveau de nici unele.

În aceste împrejurări a dispărut banca reifeisiană şi cooperativa din sat.După terminarea războiului vor avea loc mari prefaceri, care vor aduce şi

pentru satul Voloca o viaţă cu totul nouă.

2.6 Voloceni plecaţi în Canada şi în Statele Unite ale Americii

Pe la începutul veacului XX, deci în jurul anului 1900, agricultura şi industria din Canada şi SUA luaseră un avânt fără precedent. Se întemeiau ferme mari. Se construiau fabrici, se deschideau mine bogate în zăcăminte de fier, cupru, cărbune, aur, etc., se construiau căi ferate şi şosele precum şi uzine de tot felul.

Pentru toate acestea trebuiau bani şi multe braţe de lucru. În atingerea acestui scop, s-au asociat diverşi bancheri şi au întemeiat multe bănci cu capitaluri însemnate. Au fost înfiinţate întreprinderi şi companii care să execute lucrări necesare. Acestea angajau tehnicieni şi lucrători care să execute comenzile şi proiectele cerute. Faţă de volumul mare de lucrări, numărul muncitorilor locali era cu totul insuficient. De aceea erau angajaţi lucrători din ţările Europei.

Au fost create agenţii care să recruteze muncitori şi să-i transporte cu trenul şi apoi cu vaporul spre America.

Paşapoartele se întocmeau repede şi cei care voiau să plece, puteau călători chiar dacă nu aveau bani. Li se plătea drumul şi hrana necesară pe timpul transportului în contul muncii pe care trebuiau s-o presteze. La sosire erau predaţi la întreprinderea pentru care au fost angajaţi care asigura cazare şi hrană. Mai întâi lucrau pentru a se achita de datoria făcută cu transportul şi toate cheltuielile aferente. După ce se achitau de toate datoriile, lucrătorii primeau o anumită leafă, după cantitatea şi valoarea muncii prestate.

Unii lucrători continua să rămână cazaţi şi hrăniţi de patron şi atunci li se reţinea cheltuiala din salar. Alţii trăiau pe cont propriu şi atunci primeau leafa întreagă.

173


Muncile se făceau în condiţii grele, dar se câştiga bine. Desigur, cei care se îmbogăţeau erau patronii şi bancherii, dar şi lucrătorii capabili şi harnici realizau câştiguri frumoase de pe urma muncii lor.

După ani de muncă grea, mulţi lucrători plecaţi s-au întors acasă la familiile lor cu dolari mulţi, fie că au lucrat la vreo fermă, într-o mină, la o fabrică, sau la vreo cale ferată. Cu aceşti bani, cei întorşi acasă îşi cumpărau, de obicei pământ şi-şi întemeiau gospodării frumoase.

Atraşi de câştig, au plecat spre Canada şi SUA şi mulţi dintre volocenii noştri. Plecarea lor s-a produs între anii 1900-1914, deci până în preajma primului război mondial, pe când Bucovina făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Plecau peste ocean cei săraci şi unde populaţia era deasă aşa după cum se prezenta situaţia şi în Bucovina. Plecau români mulţi şi din Ardeal din cauza asupririi la care erau supuşi de unguri.

În Voloca se aflau mulţi oameni nevoiaşi cu pământ puţin şi slab şi cu mulţi copii. Dintre aceştia mulţi au plecat la lucru peste ocean, în speranţa că acolo vor câştiga bani mulţi şi apoi se vor întoarce acasă, bogaţi. Ba au plecat şi unii oameni mai înstăriţi, mânaţi de dorinţa de a câştiga dolari.

Din câte îmi amintesc, voi arăta numele a câtorva voloceni plecaţi în Canada şi SUA. Din satul nostru au plecat însă foarte mulţi, între 60-80 voloceni şi poate chiar mai mulţi. Iată numele lor:

Ion Paulencu (omălău) Procopie PopoviciPetre lui Todirică Simion a CristineiArtimon a Tudosiei Toader a PăvăloieMitruţă a Savetei Gheorghe SalahorNicolai Ungurean Toader Onofreiciuc N. MitreaGheorghe Dubinschi Mitruţă a Bogatului UngureanAceşti 12 voloceni s-au întors în sat după mai mulţi ani , şi cu banii

câştigaţi unii şi-au întemeiat gospodării mari şi frumoase. Cu sume mai importante de bani au venit: Petrea lui Toderică, Toader a Păvăloie, Mitruţă a Savetei şi Procopie Popovici, care şi-au întemeiat gospodării bogate cumpărând şi mult pământ. Ei s-au statornicit în sat şi nu au mai plecat în America. Ceilalţi au venit cu bani mai puţini, dar totuşi au realizat şi ei câte ceva în gospodăria lor. Unii dintre dânşii au fost de două ori plecaţi în Canada sau America.

Dintre cei care au plecat şi nu s-au mai întors ci s-au stabilit definitiv acolo, îi vom numi pe câţiva:

Isidor Penteleiciuc Nistor a lui NicaVasile Penteleiciuc a lui Costan Toader Paulencuun fecior a lui Sandică Nicolai Paulencuun fecior a lui Procopie Hlopina Dumitru HâncuSofronie a Todosiei tatăl lui Ilie GuraliucVasile, Nazarie şi Toader Onciulencu feciori ai lui Naicu

174


un fecior a lui Vasile a lui Gheorgheun frate a lui Procopie Onofreiciuc

Dintre aceştia, mulţi au fost în sat în vizită să-şi vadă familia (o dată sau de două ori) şi apoi au plecat fără a se mai întoarce în ţară.

Rămaşi în America şi-au întemeiat acolo situaţii bune şi au lăsat urmaşi. Dintre cei veniţi în vizită amintim pe câţiva: Toader şi Nicolai Paulencu (fraţi), Isidor Penteleiciuc, Nistor a lui Nica şi Dumitru Hâncu.

Isidor Penteleiciuc, fecior a lui Matrucă a Malinţei a vizitat Voloca în 1971 şi tare s-a minunat de cele aflate şi de schimbările ce s-au produs în sat, de la plecare sa în America. Trecuseră de atunci peste 60 de ani. În Voloca,

l-a găsit pe fratele său Iluţă şi pe urmaşii acestuia, feciori, fete şi nepoţi. A venit şi în România, unde l-a vizitat şi pe un alt frate Nicolae Pentelescu, preot în Suceava. A mai fost şi prin Făgăraş, unde şi-a vizitat mai mulţi nepoţi.

Fraţii, Toader şi Nicolai Paulencu de ai lui N.G. Ursului au vizitat satul şi rudele, îndată după primul război mondial. Prin sărbătorile de iarnă, au umblat şi cu Irozii prin sat în 1922.

Mai rămâne să mai amintesc ceva şi despre Nistor a lui Nica şi Dumitru Hâncu. Ambii au vizitat satul prin 1924-1925.

Nistor a lui Nica era un fecior albineţ, isteţ, de statură mijlocie şi cam uscăţiv. Avea oarecare înclinaţie spre fantastic şi aventură. La bază avea doar şcoala elementară. A plecat de tânăr în America să câştige şi el bani, pentru că în familie erau mulţi copii: şapte de toţi, patru băieţi şi trei fete. Dintre băieţi, unul a ieşit medic militar, altul funcţionar la tribunal şi cel mai mic fierar în sat. Nistor a fost sortit să plece în lume să-şi caute norocul. Cele trei fete s-au căsătorit în sat. Nistor, de cum a ajuns în America a nimerit peste un mare fermier cu turme de vite şi oi. A fost angajat să pască oile. Acel fermier era foarte bogat şi poseda mari întinderi de pământ arabil şi pentru păşunat. Fermierul i-a dat lui Nistor un cal frumos pe care să-l încalece şi să păzească turmele de oi. Nu după multă vreme, Nistor şi-a procurat un costum de cowboy, o şea frumoasă şi o pălărie mare. Bineînţeles că mai avea şi un bici frumos şi mai visa să-şi cumpere nişte pistoale la cingătoare. Îi şedea foarte bine lui Nistor în costum de cowboy şi la anii lui tineri poate visa la cine ştie ce aventuri. Oricum, munca lui nu era grea, câştiga parale bune, avea mâncare destulă şi trăia foarte bine. Toate au mers bine, până într-o zi când s-a luat la întrecere cu alţi tineri, la o cursă de cai, improvizată de ei şi a uitat de turma de oi. Oile au păscut cât au păscut şi la urmă li s-a făcut sete. Cum Nistor era ocupat în altă parte cu concursul de călărie, oile au plecat singur să-şi caute apă; dar ele n-au mers unde le ducea Nistor de obicei, ci au pornit într-o direcţie unde era o mare prăpastie. Dincolo de prăpastie se vedea apă şi cum lor le era tare sete, oile au apucat-o drept înainte spre apă şi au căzut toate în prăpastie, de unde nu au mai putut fi scoase. Unele s-au zdrobit, iar altele s-au înecat. Când s-a întors Nistor de la

175


călărie şi a văzut isprava, a rămas încremenit. De frică nu mai ştia ce să facă. Fără oi nu mai avea ce să caute le fermier. Într-o clipă i-a venit ideea salvatoare: să fugă undeva, să dispară. Zis şi făcut! A vândut calul şi ce mai avea la el şi cu banii strânşi de mai înainte a mers la o gară, şi cu trenul, direct la port. A luat vaporul şi nu s-a oprit decât în Voloca. Tot drumul l-a parcurs cu grijă şi cu frică să nu-l ajungă păgubaşul.

Noroc pentru Nistor că atunci se călătorea mult mai uşor în ce priveşte formalităţile de trecere dintr-o ţară în alta. Ajuns în sat, Nistor a scăpat de belea căci fermierul se afla la multe mii de kilometri peste ocean şi i-a pierdut urma.

Ai lui din sat, îl credeau că s-a întors cu mulţi dolari şi sperau să-i ajute într-un fel; nu ştiau că Nistor a venit numai cu sufletul, tot într-o fugă şi că de abia a avut cu ce să-şi plătească drumul. Când îşi aducea amintea cât de bine trăia la fermier şi ce cal frumos avea, îi venea să moară de necaz. Dar ce bine îi şedea lui în costum de cowboy! Toate s-au topit ca un vis frumos. Acasă era lipsă, iar părinţii bătrâni, aşa că n-avea la ce să stea şi de ce să se apuce. Nici lucrul din greu nu-i prea plăcea lui Nistor şi nu mai ştia ce să facă de necaz. Până la urmă s-a încurcat cu o vădană, Angheluşa de lângă preotul cel tânăr, căreia i-a făcut un băiat. Lucra cu ziua pe unde putea, mai tăia şi la zdrub, dar gândul lui îl tot ducea la America, însă în altă parte nu acolo unde a pierdut oile. Ei, de dus, s-ar fi dus el, dar n-avea bani de drum. După aşteptări şi răbdări amare, i-a surâs iarăşi norocul. S-a găsit un binefăcător, care i-a trimis un paşaport şi bani de drum şi cum a plecat, plecat a fost că pe urmă nu s-a mai întors.

Cât a stat prin sat, îi plăcea să meargă la horă şi la petreceri. Juca frumos. În timpul sărbătorilor de iarnă, a umblat şi el cu irozii. Pe băiatul său, nu l-am cunoscut decât după mulţi ani, când era însurat şi îndeplinea serviciul de vânzător la cooperativa din sat, pe timpul ruşilor, cam prin 1967.

Un alt volocean isteţ, care a venit din America pe un an, cu paşaport, şi apoi s-a întors acolo definitiv, a fost Dumitru Hâncu, cumnat cu N. Manoilă. Acesta era un bărbat scund, brunet şi frumos. Cam prin 1924 a venit el prin sat. Îi plăcea să cinstească şi să ia gustări la cârciuma de la Gordeni. Fiindcă avea ceva parale, îi invita şi pe alţii la cinste şi uneori o invita şi pe cârciumăreasă cu care se împrietenise, după o bucată de vreme.

Cârciuma era ţinută de un fecior a lui Aizic. Acesta avea o nevastă tânără şi tare frumuşică. În familia lor era şi o fetiţă dar poate de la alt bărbat. Cât despre soţul cu care trăia, el suferea de epilepsie şi nu se prea împăca cu el. Era cam slăbănog.

Dumitru Hâncu, tot umblând pe la cârciumă, de la prietenie a ajuns la dragoste mare cu cârciumăreasa, căci şi ea s-a prins foarte tare şi nu mai putea de dorul lui Dumitru Hâncu. De la o vreme bărbatul ei a cam simţit ceva, dar nu

176


putea să facă nimic. Tăcea şi se făcea că nu ştie nimic. Nici nu putea altfel să procedeze.

Situaţia aceasta a durat aproape un an, la expirarea termenului de şedere în ţară, Dumitru Hâncu a plecat înapoi în America, după ce a mai avut multe întâlniri şi convorbiri tainice cu cârciumăriţa. Nimeni nu ştia nimic despre ceea ce au vorbit şi ce au hotărât ei la despărţire. După un timp însă, Dumitru Hâncu i-a trimis paşaport pentru ea şi pentru fetiţă. Se pare că acest paşaport n-a venit cu poşta, pentru a nu cădea cumva în mâinile cârciumarului, ci a fost adus de Nicolai Paulencu (a lui Gh. N. a Ursului), şi înmânat în secret, persoanei în cauză, cârciumăresei. Îndată ce a primit paşaportul, cârciumăreasa s-a pregătit de drum în cea mai mare taină şi într-o seară, pe când bărbatul ei era plecat de acasă, ea şi-a luat fetiţa şi a mers de a dormit peste noapte la surorile lui Dumitru Hâncu. A doua zi de noapte, a şi plecat spre Cenăuţi şi de acolo în Lumea Nouă, unde o aşteptau fericirea şi viitorul.

Când s-a întors acasă feciorul lui Aizic şi-a găsit casa pustie, s-a întristat peste măsură şi a plâns cu amar. De atâta durere şi tristeţe, s-a îmbolnăvit mai rău şi după o zăcare grea a şi murit. Soţia lui şi fetiţa nu s-au mai întors şi nici nu au mai dat vreo scrisoare.

De altfel şi Dumitru Hâncu a rărit cu scrisorile către surori şi neamuri şi de la o vreme n-a mai scris şi nici nu s-a mai răspuns.

Un alt fecior inteligent şi frumos, Procopie a lui Aritmon a plecat în Argentina şi nu s-a mai întors nici el. Procopie Semeniuc a lui Artimon mai fusese plecat în Canada ori SUA, unde a stat câtva timp, apoi s-a întors în sat şi s-a căsătorit. Pe când era fecior foarte isteţ şi prezentabil, l-am văzut la horă la Vanzureac conducând diferite jocuri fecioreşti: arcanul, raţa, sârba, etc. Într-un timp m-a vizitat şi pe mine, cu care ocazie am constatat că era şi un mare iubitor de muzică. Cânta foarte bine la clarinet. Am avut cu el mai multe convorbiri şi mi-a plăcut foarte mult felul în care se comporta şi vedea lucrurile. Mi-a părut foarte rău când am aflat că nu mult după căsătorie a plecat în Argentina. Multă vreme nu s-a auzit nimic despre el. Într-un târziu s-a zvonit că ar fi murit într-o revoluţie acolo, la care să fi luat şi el parte.

Trebuie amintiţi şi alţi voloceni care au plecat în America, şi anume: Tănase a lui Iacob Lupaşcu, Petrea Ceucă şi un fecior a lui Ştefan A lui Maftei. Despre aceştia, nu ştiu dacă s-au întors careva din ei în sat, ori că au rămas toţi acolo definitiv.

În rândurile ce urmează amintesc numele altor patru voloceni care au fost în Canada sau SUA. Ei sunt: Vasile a Ghioghoaie, un oarecare Paulencu, altul Agafi şi în fine Ion L. Poate că ei s-au dus să câştige bani prin muncă, dar de la o vreme li s-a urât cu lucru şi au căutat să trăiască mai bine şi mai uşor fără să muncească. Despre aceştia ştiu că s-au întors în Voloca, sau mai bine zis, au fost expulzaţi şi aduşi de acolo din post în post ca delicvenţi indezirabili.

177


Se vede că au comis acolo diferite infracţiuni şi au fost luaţi la ochi de autorităţi. Au mai fost şi închişi pentru diferite rele. Adeseori jucau cărţi şi câştigau bani pe care tot la jocul de cărţi îi pierdeau. Dacă s-au obişnuit cu viaţa uşoară, au uitat de muncă. Numai că omul ca să trăiască are nevoie mereu de bani. Ce-au făcut, ce au dres, numai ei au ştiut, dar se vede că nu au mers pe drumul cel bun, şi prinşi de mai multe ori cu mâţa în sac au fost consideraţi ca recidivişti şi până la urmă, izgoniţi de acolo. Numai că ei nu au scăpat aşa de ieftin. Atât Vasile a Ghighoaie, Agafi cât şi Paulencu au fost intoxicaţi (otrăviţi) cu nişte ţigări, de şi-au pierdut mintea şi au rămas cât au trăit cam afumaţi şi cumintea alterată, şubredă. Fumul de la acele ţigări otrăvite le-a mers în plămân şi apoi la creier şi aceasta le-a fost fatal. Au rămas nişte debili mintali pentru toată viaţa. Se pare că Paulencu a murit după un an, iar Vasile a Ghioghoaie şi cu Agafi au mai trăit. Vasile lucra la pădure, iar Agafi trăia pe lângă părinţii săi şi făcea câte ceva treabă pe lângă casă. După un timp oarecare au murit şi aceştia.

Destinul lui Ion L. a fost cu totul altul. Acesta şi-a dat de la început seama că acele ţigări pot fi otrăvite şi n-ar fi bune de fumat. De aceea a refuzat să fumeze acele ţigări ce i s-au oferit. S-a gândit el că n-a fost atât de cumsecade încât domnii care-l cercetau să-i ofere tocmai lui ţigări. Dar oamenii aceia nu s-au lăsat nici ei păcăliţi şi dându-şi seama cu cine au de-a face, i-au tăiat două degete de la mâna dreaptă, însemnându-l pentru totdeauna. Om curajos şi deştept, Ion L. a lăsat să i se taie degetele, preferând să rămână teafăr la minte. Dacă Ion L. a refuzat să fumeze, el s-a întors sănătos şi cu mintea trează acasă.

Dacă i s-au tăiat degetele, aceasta n-a fost degeaba. La un joc de cărţi care a ţinut trei zile şi trei nopţi, el a pierdut o sumă mare de bani. Când a început jocul, Ion L. n-o fi avut aşa mulţi bani, dar jucând o bucată de vreme, i-a surâs norocul şi s-a văzut cu o grămadă frumoasă de dolari pe masă. La sfârşitul celor trei zile şi trei nopţi de joc, norocul l-a părăsit şi dintr-o dată s-a trezit fără nici un ban. Pierduse toţi banii pe care i-a avut şi pe cei pe care îi câştigase. Din mare bogătaş ce fusese o clipă, s-a văzut sărac lipit pământului.

Nu era Ion L. omul care să se resemneze aşa uşor. I-a venit pe dată ideea salvatoare, ca un fulger.

Partenerul de joc care luase toată suma de bani, i-a pus într-o geantă mare şi s-a sculat de la masă ca să plece acasă. Cum stătuse multă vreme la joc, omul avea şi el mare nevoie să meargă şi la closet. După ce a intrat în W.C., la câteva clipe, a intrat şi Ion L. peste dânsul şi l-a lovit cu mănunchiul revolverului peste cap de l-a ameţit lăsându-l în nesimţire. Ion L. a pus mâna pe geanta cu bani şi pe aici ţi-e drumul. A ţinut-o tot într-o fugă ca să scape de urmăritori. Se îndrepta către graniţă voind să fugă în Mexic.

De la o vreme, bănuind că este urmărit s-a gândit că e mai bine să ascundă banii undeva şi să fugă fără ei. Aceasta până se vor linişti lucrurile şi apoi să se

178


întoarcă la ascunzătoare şi să-şi ia banii. Ajuns la un pod de cale ferată, a demontat (scos) câteva pietre de la capătul podului, a vârât banii în gaură şi a pus pietrele la loc. Socoteala lui Ion L. s-a dovedit a fi bună, pentru că urmăritorii săi l-au ajuns şi au pus mâna pe el tocmai când se pregătea să treacă graniţa. A fost arestat şi adus înapoi la locul cu pricina în vederea cercetărilor. Ion L. a negat tot timpul că ar fi luat banii şi nici anchetatorii săi n-au putut scoate nimic de la dânsul. Şi de data aceasta, Ion L. s-a ţinut tare în faţa anchetatorilor. Totuşi ei l-au găsit vinovat pentru că a fugit şi a încercat să treacă frontiera. Dacă ar fi fost nevinovat, nu avea nici un motiv să fugă cu intenţia de a trece frontiera. Având şi antecedente, poliţia a vrut să scape de el şi după anumite formalităţi, a fost însemnat după cum s-a povestit şi mai sus şi expulzat. Ion L. nu a avut posibilitatea de a se mai întoarce pe la ascunzătoare ca să ridice banii, fiind că n-a mai scăpat de sub pază, ci a fost dus sub exortă din post în post, cale lungă, până în satul său.

Ajuns în Voloca, a trebuit să se apuce de lucru. A cerut de la părinţi partea ce i se cuvenea pe care a vândut-o şi cu banii primiţi a cumpărat un loc mai la deal de podul Olicichii, pe părău în sus, unde a făcut două iazuri. A adus puieţi de peşte şi a populat iazurile. După ce unii peşti s-au făcut mari, i-a mutat în iazul cel mic pentru prăsilă, ceilalţi rămânând să mai crească. Pe cei mari îi hrănea şi îi îngrăşa cu carne şi viermi, apoi îi vindea în oraş unde-i ducea într-un butoi, vii, proaspeţi. Cu treaba aceasta Ion L. făcea frumoase parale.

A făcut şi o crescătorie de găini ouătoare, pe care le hrănea bine, iarna le ţinea la cald astfel că el avea tot timpul anului ouă proaspete de vânzare pe care le vindea la restaurante. Avea şi de aici un câştig bun.

Dar Ion L. nu s-a oprit aici; el s-a întovărăşit cu un vecin şi s-a apucat să facă în timpul liber, sobe şi cuptoare bune de tip mai nou la casele oamenilor. Scotea şi din munca aceasta bani buni. Într-o vreme, omul nostru s-a umplut de bani şi din sărac ce-a fost, a ajuns să împrumute bani la oamenii care aveau nevoie să-şi facă o casă, ori să-şi cumpere pământ. Desigur, banii nu-i împrumuta pe degeaba ci cu o dobândă oarecare.

A fost căsătorit şi a avut copii. El a murit către sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în împrejurări nu tocmai clare. Dacă în tinereţe, viaţa lui a fost pătată de fapte condamnabile, mai apoi s-a corectat şi a dovedit că se poate trăi bine prin muncă cinstită. A fost un om practic, capabil de multe iniţiative, de la care mulţi oameni au învăţat câte ceva bun.

Volocenii statorniciţi în Canada ori America s-au căsătorit acolo, şi au întemeiat familii şi gospodării frumoase. Unii dintre ei au avut avere datorită muncii şi hărniciei lor. Urmaşii lor au ajuns la situaţii înfloritoare datorită studiilor pe care le-au făcut şi spiritului practic de care au ştiut să dea dovadă. S-au căsătorit şi ei tot în america şi Canada cu fete de acolo sau cu italience sau franţuzoaice, mutându-se în ţările respective.

179


Printre românii din America, plecaţi acolo din Ardeal sau din Bucovina, sunt deci şi mulţi voloceni. În prezent se află în viaţă fii, nepoţi şi strănepoţii volocenilor de altă dată.

În ce priveşte numărul românilor din Canada şi S.U.A. el este cu sutele de mii.

2.7 Alţi voloceni plecaţi în străinătate din diferite motive

În capitolul precedent, m-am ocupat de volocenii plecaţi în Canada şi S.U.A. în primul deceniu al acestui secol, adică înaintea primului război mondial în căutare de lucru.

În capitolul de faţă, vor fi amintiţi aceia care au plecat pentru studii şi cei refugiaţi ori plecaţi datorită războiului.

Toţi aceştia au plecat în pragul celui de-al doilea război mondial, în timpul acestui război sau după terminarea lui. Din această categorie, avem voloceni plecaţi în Italia, Franţa, Germania şi Argentina. S-ar putea să existe voloceni şi prin alte ţări.

În Italia, au plecat pentru studii doi volocenii Onciulescu Teodor şi Onofrei Ioan. Ambii au studiat limba italiană la Şcoala Română din Rom, trecându-şi examenele de doctorat cu rezultate frumoase. Onciulescu Teodor a venit în ţară, s-a căsătorit cu învăţătoarea din sta Nichitovici Leontina şi s-a întors în Italia cu soţia, stabilindu-se la Neapole, unde şi-a făcut şi casă. Acolo a funcţionat tot timpul ca profesor până când s-a pensionat, de curând. A întreprins cu soţia mai multe călătorii prin Europa de Apus. Întreţine corespondenţă cu rudele din România, unde are cumnaţi şi cumnate după soţie. În Voloca nu are rude de ale sale decât o soră, Paulina şi doi cumnaţi Nichitovici Teodor şi Petre fraţi de ai soţiei.

Teodor Onciulescu a fost în Voloca, ultima dată pe la începutul războiului (1942) şi după ce a plecat, n-a mai venit în ţară. Soţia sa Leontina a vizitat România prin 1970 cu care ocazie, şi-a vizitat fraţii din ţară. Tot atunci, au avut mare noroc şi Nichitovici Teodor cu fratele său Petre de-au putut obţine paşapoarte să vină din Voloca (U.R.S.S.) în Câmpulung la fraţii lor unde s-au văzut şi cu sora lor Leontina, după mulţi ani de despărţire. Revederea a constituit o mare bucurie pentru toţi.

În 1972, vara, medicul dentist Penteleiciuc Dragoş, fiul lui Ilie Penteleiciuc a făcut cu soţia sa o excursie frumoasă cu maşina, prin ţările Europei de Apus. În această excursie au inclus şi Italia. La plecare, au avut buna idee să ia cu dânşii şi adresa lui Onciulescu din Neapole. Când au sosit acolo, s-au dus acasă să-l viziteze. Mare a fost surpriza oaspeţilor când au aflat cine sunt oaspeţii.

180


Teodor Onciulescu şi Leontina nu-l cunoşteau pe medicul Dragoş Penteleiciuc şi nici pe soţia sa, dar îl cunoşteau foarte bine pe Ilie Penteleiciuc, tatăl medicului, încă din copilărie, din sat.

S-a întâmplat că tot atunci, la familia Onciulescu din Italia, se mai aflau în vizită şi soţii Nichitovici Nicolai, frate cu Leontina Onciulescu, venit şi el din România (Câmpulung) cu soţia sa Nelţea. Atât surpriza cât şi bucuria au fost fără margini.

Ca să rămână veşnică amintire de la acea întâlnire memorabilă, au întocmit şi un act în mai multe exemplare, de care am luat şi eu cunoştinţă prin intermediul unei scrisori ce mi-a trimis-o consăteanul meu Penteleiciuc Ilie, din rădăuţi, tatăl lui Dragoş.

Celălalt volocean care şi-a terminat studiile în Italia, Ioan Onofrei, s-a întors în ţară şi întru cât nu cu mult înainte se declanşase cel de-al doilea război mondial, a fost mobilizat. A fost trimis cu unitatea sa pe frontul de răsărit şi a căzut într-un asalt, nu departe de Odessa. Astfel s-a stins un intelectual valoros al satului, în floarea vârstei.

Prin 1970 sau 1971, a plecat în Franţa Simion Penteleiciuc cu soţia. Acesta a lucrat mulţi ani ca tehnician la I.A.R. Braşov şi apoi în Bucureşti. Din Franţa a trecut în S.U.A. unde se pare că s-a stabilit definitiv, în Chicago. În ţară I-au rămas trei copii majori, toţi în servici. Mai pe urmă s-a străduit în fel şi chip de a reuşit să-i aducă acolo şi pe cei trei feciori căsătoriţi şi la toţi le-a găsit câte un servici bun. Trăiesc în California şi feciorii lui de-acuma au copii. Simion este pensionar şi duce o viaţă liniştită în sânul familiei mulţumit că şi-a făcut pe deplin datoria. Are o soţie foarte bună cu care s-a împăcat foarte bine şi a trăit o viaţă plăcută. Bucuria lui Simion şi a soţiei sale sunt nepoţeii de care se bucură şi e care îi iubeşte foarte mult.

În Germania Federală este o voloceancă plecată în timpul războiului şi căsătorită acolo cu un german. Se numeşte Magdalena Paulencu din naştere. A fost căsătorită cu Aurel Rahovei, feciorul lui Leonte Rahovei. Este stabilită în Giessen R.F.G. Giessen Süd Angle 23.

Un fecior de al lui Ioan Salahor, am auzit că ar fi plecat în Australia, unde s-a stabilit cu mai mulţi ani în urmă. Despre aceasta am aflat dintr-o convorbire pe care am avut-o ocazional cu Dimitrie Salahor, când a trecut prin Craiova.

Un alt volocean, Dumitru Paulescu se află de mulţi ani în Brasilia, capitala statului Brazilia. Acesta era mobilizat şi se afla undeva pe front în Ardeal. Probabil că a căzut prizonier, fiind că nu s-a ştiut nimic, mulţi ani, poate vreo zece. Cei din familie îl credeau mort. În sfârşit, o scrisoare venită la soţia sa aducea vestea că el trăieşte în Rio de Janeiro. După acea dată, a scris soţiei de mai multe ori, fără să amintească cum a ajuns acolo şi de ce n-a scris atâta amar de ani. A început să-i scrie şi soţia şi să-i ceară unele lămuriri, dar soţul ei evita să scrie despre unele chestiuni; nu arăta în scrisorile sale nici cu ce se ocupă.

181


Ulterior s-a aflat, cam vag, că s-ar ocupa cu comercializarea unor lucrări de artă, dar nu ştim nimic precis în această chestiune. Cert este că atunci când statul brazilian s-a hotărât să-şi construiască o altă capitală şi a făcut apel la cei care vor să se angajeze la diverse lucrări (privitoare la construirea noului oraş), s-a oferit şi el să participe la această uriaşă lucrare Ştiu că până la mobilizarea sa, nu avea altă pregătire afară de cea de jurist. Urmase Dreptul la Cernăuţi. Poate că ulterior să fi învăţat vreo meserie.

În ce calitate s-a angajat la lucru, nu ştiu, dar a luat parte şi el la lucru, pentru care fapt, la terminarea noii capitale, Brasilia, a primit şi el un loc de casă în noul oraş şi dreptul de a se stabili acolo. După câţiva ani, şi-a construit şi el o casă mai modestă . După această dată, a făcut mai mute demersuri, pe lângă autorităţile române ca să i se aprobe soţiei sale şi la copii, să meargă la el. Primele încercări n-au reuşit, dar după mai multe cereri şi intervenţii, a reuşit să-şi aducă la el soţia şi cele două fete ale sale. Cea mare, fiind căsătorită, a avut norocul să-şi ia şi bărbatul cu sine.

Astfel, în anul 1964, după douăzeci de ani de despărţire, s-a putut reîntregi şi această familie. Pe la 21 septembrie 1964, Maria Paulescu şi cele două fete Lucia şi Doina, împreună cu Ovidiu Roşiu, soţul Luciei au plecat definitiv din ţară. La plecarea lor, din gara Sibiu, am fost şi noi de faţă, spre a ne lua rămas bun, la despărţire. De atunci şi până la data la care scriem (1973) au trecut nouă ani, fără a avea posibilitatea să ne mai vedem. Aveau să mai treacă alţi 10 ani ca să ne vedem în 1983 în Brasilia. Acuma ei au acolo o situaţie bună.

La plecare, Maria i-a adus soţului ei Dimitrie actele şi diploma de studii, datorită cărui fapt a putut obţine o funcţie corespunzătoare la Universitatea din Brasilia, având în vedere că el cunoştea foarte bine limba acelei ţări (portugheza).

Tot la Universitate a fost încadrat şi ginerele său, Ovidiu Roşiu, licenţiat al Facultăţii de Ştiinţe Economice din Bucureşti. Acesta este originar din Sebeş-Alba. Lucia a fost angajată ca asistentă medicală la secţia de radiologie a spitalului din Brasilia, având diploma din ţară pentru această specialitate. În scurtă vreme, a renunţat la servici şi s-a înscris la Universitatea de acolo. După ce a terminat biologia s-a înscris la Facultatea de Medicină.

Şi Doina a urmat şi a absolvit la acea Universitate filologia (limbile franceză şi portugheză) şi apoi s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe Economice. Doina a ieşit profesoară, iar Lucia medic.

Înainte de a se apuca să studieze, au trebuit să înveţe limba portugheză. Treaba aceasta au făcut-o cu tatăl lor, în familie. Tot aşa a învăţat şi ginerele Ovidiu. Toţi cunosc acum bine limba statului, poate doar Maria, soţia lui Dumitru nu şi-a însuşit întru totul această limbă.

Au de toate, le merge bine, fac progrese însemnate şi sunt fericiţi. Şi-au cumpărat o bucată de pământ, cam de 30 de ha, la marginea capitalei, unde şi-au

182


construit o locuinţă confortabilă, iar pământul îl cultivă cu fel de fel de plante, legume, pomi, flori, etc.

Clima este caldă şi toate cresc şi rodesc aproape în tot timpul anului. Şi-au creat aproape un rai în acel loc.

În 1983 i-am vizitat. Despre această vizită am făcut o lucrare aparte.

2.8 Cum a început primul război mondial

“ Fie pace sau război, suntem în vâltoarea unei lupte nemiloase pentru dominaţie. Vai de cei slabi!”. Acest adevăr îi aparţine lui Georges Clemenceanu.

Pofta de cuceriri şi de dominaţie nu a dispărut şi va constitui întotdeauna un motiv de război. Câtă vreme oamenii şi statele nu-şi vor întemeia relaţiile pe adevăr, corectitudine şi dreptate, nu va fi pace în lume. Fiecărui popor îi place şi doreşte să trăiască în dreptate şi în deplină independenţă, să fie stăpân acasă la el.

În loc să-şi facă un titlu de onoare în a ocroti statele mai mici sau mai slab dezvoltate, marile puteri, nu odată au căutat să le domine, să le cotropească şi să le jefuiască. În atari condiţii, pacea este tare fragilă şi când are ocazia , cel oprimat şi umilit are dreptul să cucerească independenţa.

Se vorbeşte mult despre tratative paşnice, dar cotropitorul nu lasă de bună voie prada.

Dar să trecem la declanşarea primului război mondial, arătând sumar şi cauzele.

Austro-Ungaria declară război Serbiei în 1914 iulie 15/28, în urma asasinării la Sarajevo a prinţului moştenitor Franz-Ferdinand şi a soţiei sale de către un naţionalist sârb.

Relaţiile dintre Austro-Ungaria şi Serbia nu erau prieteneşti din cauza anexării Bosniei în 1909. Manevrele militare austro-ungare desfăşurate în Bosnia nu erau privite cu ochi buni de serbia şi prinţul moştenitor al Austriei nu ar fi trebuit să vină la Sarajevo.

La 28 iunie 1914, arhiducele Franz-Ferdinand cu soţia sa Sofia de Holemberg au fost asasinaţi la Sarajevo de un tânăr sârb, Gavrilo Princip de 19 ani. Acest atentat reuşit, la viaţa moştenitorului tronului Austriei, avea să aducă lumea şi în special Europa la un măcel de mari proporţii. Totuşi, în primul moment, nimeni nu bănuia că asasinarea tinerei perechi princiare ar putea să împingă lucrurile atât de departe.

Poate că aşa ar şi fi fost, dacă n-ar fi existat şi alte motive destul de mari şi serioase care nu ieşeau în relief la prima vedere. Oricum, începutul războiului mondial de aici a pornit. Atentatul a făcut mare vâlvă în întreaga Europă. În faţa acestei situaţii Austro-Ungaria a dat un ultimatum Serbiei, punându-i condiţii foarte grele la care trebuia să dea răspuns în 48 de ore. Serbia nu a putut accepta

183


condiţiile impuse în totalitatea lor, dar era gata să accepte pretenţiile în cea mai mare parte a lor. Atitudinea Serbiei a fost considerată ca un refuz şi Austro-Ungaria, cu asentimentul Germaniei a declarat război Serbiei la 28/VII 1914, iar a doua zi au şi început operaţiile militare.

Rusia se pregăteşte să atace Austria cu scopul de a veni în ajutor Serbiei şi în cele din urmă decretează mobilizare generală la 31/VII 1914. În aceeaşi zi s-a declarat mobilizare generală şi în Austro-Ungaria.

La 1 august 1914 decretează şi Germania mobilizare generală şi în aceeaşi zi declară război Rusiei. Franţa nu se lasă mai prejos şi decretează şi ea mobilizare generală. La 3 august 1914, Germania declară război Franţei. În ziua de 4 august 1914, Anglia declară război Germaniei şi declaraţiile de război au început să curgă una după alta, cuprinzând aproape toate statele Europei.

În mai 1915, Italia declară război împotriva Puterilor Centrale( Austria şi Germania), iar în 27 august 1916, intră şi România în război împotriva Austro-Ungariei. La 30/VIII 1916, Germania declară război României, iar la 1/XI Bulgaria şi Turcia declară război României.

Cele două tabere s-au încleştat într-un război nimicitor al cărui sfârşit nu-l putea prevedea nimeni.

Franţa şi Anglia au declarat război Austro-Ungariei la 11 şi 12 august, iar Japonia a declarat război Germaniei la 23 august. La 2/XI, Rusia, iar la 5/XI Franţa şi Anglia au intrat în război împotriva Turciei. Situaţia în Europa se înrăutăţea din ce în ce mai mult. Deoparte luptau Puterile Centrale: Austro-Ungaria, Germania, Turcia şi Bulgaria, iar de cealaltă parte (Antanta) cu Franţa, Anglia, Rusia, Serbia, mai apoi Italia, România, Portugalia, Japonia şi S.U.A. mai către sfârşit.

La acest război a mai luat parte şi Grecia, Belgia şi alte state europene, apoi au intrat în horă de partea aliaţilor Canada, Australia şi alte dominioane şi colonii franceze ori britanice. În cele din urmă, pârjolul a cuprins tot globul. Oare atâta moarte şi dezastru pe capul oamenilor a venit numai din cauza asasinării a două persoane ?- Sigur că nu! Erau alte motive mai grele, mai adânci şi mai ascunse care vor ieşi, pe rând la iveală. Lăcomia, perfidia, rivalităţile şi pofta nesăţioasă de cuceriri şi cotropiri au jucat un rol hotărâtor în declanşarea primului război mondial.

În legătură cu cele arătate mai înainte, se impune următoarea întrebare: dacă atentatul de la Sarajevo nu ar fi avut loc, s-ar fi declanşat primul război mondial, sau nu ? Răspunsul este simplu: mai devreme sau mai târziu, războiul totuşi ar fi izbucnit pentru că el a fost conceput, gândit şi calculat cu multă febrilitate de mai înainte. Cât în secret şi cât mai pe faţă, marile puteri de atunci se înarmau, căutând să se întreacă în a-şi spori forţele militare şi a-şi perfecţiona armamentul. În special, se cheltuiau sume enorme pentru artilerie şi mai ales pentru flota de război. A început o luptă aprigă pentru supremaţie şi în fruntea

184


acestor imperii se afla Anglia, care dorea să deţină cele mai multe şi mai mari colonii, ţinea cu încăpăţânare să rămână pe veci regină a mărilor şi stăpână pe toate strâmtorile şi căile de navigaţie.

Franţa, Rusia, Germania şi Austro-Ungaria nu puteau rămâne indiferente în goana lor de a stăpâni lumea, trebuiau să se ciocnească într-o zi. Rivalităţile, pofta nesăţioasă de colonii avea să-i ducă în mod sigur la război.

2.9 Satul nostru în primul război mondial

Era în vara anului 1914. Oamenii îşi trăiau viaţa lor tihnită, ocupaţi cu muncile câmpului, iar gospodinele îşi vedeau de copii şi de treburile gospodăreşti. Feciorii şi fetele petreceau în voie dar îi ajutau şi pe părinţi la lucru pe lângă casă sau la muncile câmpului. Copiii mai mărişori duceau vitele la păscut, pe toloacă. Era timpul vacanţei mari astfel că ei erau liberi şi puteau da puţin ajutor părinţilor la treburile mai uşoare.

Pe feţele tuturor se putea vedea bucuria, mulţumirea şi liniştea sufletească. Vor fi fost şi unii oameni mai necăjiţi ori săraci care se luptau cu greutăţile, dar acestea treceau neluate în seamă pentru că pe lângă bucurie au fost şi necazuri şi nenorociri de când este lumea. Duminicile mergeau la biserică şi tineri şi bătrâni, flăcăi şi fete, de se umplea biserica măcar că era foarte mare. După-amiază, tineretul mergea la horă sau la vreo nuntă ca să joace şi să petreacă. La fel şi gospodarii mai tineri cu nevestele lor. Ceilalţi rămâneau pe lângă casă să se odihnească ori să se mai sfătuiască.

La nunţi dar mai ales la horă se strângea tare multă lume. Toţi veneau curat îmbrăcaţi în costum naţional, după cum era portul la noi în sat. Flăcăii şi fetele jucau tare frumos, jocuri româneşti şi cel mai de seamă joc era “moldoveanca”. Fetele erau frumoase şi tare gătite, dar nici feciorii nu se lăsau mai prejos. Înalţi şi voinici ca nişte stejari şi îmbrăcaţi în cămăşi albe jucau voiniceşte, Arcanul ori Sârba de-ţi era mai mare dragul să-i vezi. Vor trebui să treacă mulţi ani până când să se mai vadă asemenea jocuri, dar feciori ca aceia, greu s-or găsi. Erau mândri, inteligenţi şi falnici şi conduceau jocurile ca nişte adevăraţi artişti. Era atâta de plăcut, atâta de frumos, de parcă toată bucuria lumii s-ar fi adunat acolo, în inimile acelea tinere, cuprinse de vraja dragostei şi încălzite de iureşul jocului ameţitor. Până şi soarele din înălţimi s-ar fi oprit din joc ca să privească această lume fericită.

În împărăţie se părea că era linişte şi pace; cel puţin, aşa vedeau mulţi lucrurile. În sat nu se vorbea că ar putea să înceapă vreun război. Ştirile pătrundeau cu greu la ţară, de ori ce fel ar fi fost ele, pentru că nu aveau cum. Oamenii nu citeau gazete, mulţi neştiind carte, iar despre radio şi televizor nu se pomenea pe atunci. Chiar dacă erau câţiva ştiutori de carte, la gazete nu erau abonaţi. Poate preoţii sau domnul superior (directorul şcolii) cu învăţătorii, dacă

185


mai primeau gazete şi să fi ştiut ceva mai mult. Dar cum lumea era foarte credincioasă pe vremea aceea şi lipsită aproape cu totul de informaţii îşi zicea că Dumnezeu este bun şi are să ne ferească de nenorociri şi de război.

Împăraţii sunt şi ei creştini, cred în cele sfinte aşa că se vor strânge undeva la sfat, vor da mâna şi se vor împăca dacă au vreo pricină de neînţelegere. Nu trebuie să se facă vărsare de sânge că este păcat. Aşa îşi ziceau cei care se considerau, oarecum informaţi asupra evenimentelor vremii. Numai prin cancelariile împărăţiei lucrurile stăteau altfel.

Dar într-o noapte, aşa ca din senin, s-a stârnit furtuna. Vestea a căzut ca un trăsnet: ”a început bătaia între împăraţi!”.

După cum povesteşte voloceanul Ioan Salahor toată această linişte patriarhală şi frumuseţe care domneau în sat, s-a risipit ca un vis. În puterea nopţii au început să tragă clopotele de la biserică de răsunau dealurile şi văile.

În Voloca, mobilizarea din 1914 a fost anunţată, de noapte, prin sunetul clopotelor.

Apoi, în zori, un fecior a lui Galuţă a lui Busuioc a sunat mobilizarea cu trompete din dealul Buda ca să se audă în tot satul - pe valea de miază-zi şi cea de miază-noapte. Cum la lucru şi la cosit era obiceiul ca oamenilor, soarele să le răsară pe ogor, sau în câmp şi poieni, când a răsunat trompeta, foarte mulţi bărbaţi şi flăcăi erau cu coasa în brazdă. La auzul trompetei, au încetat cositul şi au înfipt coasele în pământ, iar unii le-au rupt.

Mulţi aveau şi holercă la dânşii pe care au băut-o şi s-au întors cântând şi poate unii plângând spre casă. În scurtă vreme toţi s-au adunat în cazarma postului de jandarmi, unde wachmeisterul le-a dat straie cătăneşti, arme şi muniţii. De aici se poate trage şi concluzia că autorităţile superioare se aşteptau la izbucnirea războiului în care scop s-au pregătit în cel mai mare secret. Feciorul lui Galuţă era trompetist şi terminase stagiul militar în armata austriacă, exact cu un an înainte de izbucnirea primului război mondial. Pe acel fecior, vrednic şi chipeş, l-am cunoscut în copilărie. -

Străjerii umblau pe drumuri şi strigau să iasă la cazarma de jandarmi toţi oamenii până la 40 de ani care făcuseră cătănia. Tot satul era în picioare; tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei şi chiar copii mai mari speriaţi, se întrebau ce s-o fi întâmplat de trag clopotele aşa de tare. Se auzeau vaiete ca acestea: “vai de noi, ce ne-om face că a început războiul!?”

Într-adevăr, începea primul război mondial şi nu aveau să se bată împăraţii întreolaltă ci sărmanii oameni. În tot satul se auzea numai plânsete şi bocete ca după morţi. Pe ici, pe colo, pe dealuri se auzeau cântece de jale. Unii alergau de colo, colo cuprinşi de spaimă. Aproape în fiecare casă se afla câte unul sau doi care trebuiau să meargă la război.

Se făcuse de ziuă şi pe drumuri era plin de femei cu copii în braţe, plângând cu hohote, având alături de ele alţii copii mai mărişori care se ţineau

186


cu mânuţa de catrinţa mamelor, care şi ei, la rândul lor ţipau, văzându-şi mamele plângând şi bocind. Unii feciori abia îşi terminaseră stagiul militar şi acum trebuiau din nou să plece la regiment împreună cu alţi feciori şi bărbaţi.

Plecau îmbrăcaţi ca de sărbătoare în cămăşi albe şi curate şi în straie noi spre diferite centre şi oraşe ale împărăţiei austriece. Mulţi dintre ei nu aveau să se mai întoarcă la casele lor. Asta o ştiau bieţii oameni. În sat rămăseseră vreo 50 de bărbaţi între 30 şi 40 de ani care au fost îmbrăcaţi cătăneşte la cazarma de jandarmi dându-li-se arme şi muniţii şi au fost încartiruiţi la şcoala din sat, opriţi pentru pază. Din şcoală au fost scoase afară toate băncile şi mesele şi au aşternut prin clase în jurul pereţilor paie, ca aşternut pentru catane.

Acestor catane li se aducea mâncare de acasă de către soţii sau cineva din familie, deoarece ei n-aveau voie să meargă pe acasă nici la mâncare. Numai când patrulau prin sat se puteau abate câte puţin pe la gospodăriile lor. Aveau în paza lor drumurile şi podurile mai mari, precum şi linia ferată din zona respectivă. În unele locuri erau şi posturi fixe, păzite de câte un soldat. Oamenii grăiau întreolaltă că sunt spioni moscăleşti care oblicesc toate cele, cu gândul de a strica poduri sau altceva şi pe unde ar fi mai multe catane austriece. De aceea, seara, după ce se înnopta, n-avea voie nimeni să umble pe drumuri. Se iscau fel de fel de zvonuri, dar nimeni nu ştia exact dacă sunt adevărate.

Era multă nelinişte între oameni şi nimeni nu avea chef să se apuce de lucru. Între cei care făceau cătănie se aflau şi cei doi căprari, unul Toader a lui Tinuţă care ştia puţin să scrie şi să citească şi altul Grigore a lui Tănasă care nu ştia carte de loc dar avea comandă bună. El ţinea minte tot ce I se spunea, mai bine decât cei care ştiau carte. Când împărţea catanele care erau de slujbă într-o anumită zi, el făcea nişte semne într-un caieţel, care semne numai el le ştia şi aşa se descurca foarte bine.

Într-o noapte se auziră strigăte că merg catanele din sat. S-au sculat toţi cei care au auzit şi au alergat a şcoală să vadă ce se întâmplă. Acolo, toate cătănile erau în drum, îmbrăcate şi încărcate cu tot echipamentul de războişi aşteptau să vină weichmeistrul Huber de la cazarma de jandarmi ca să dea ordinul de pornire. Femeile au început să bocească iar, copiii să ţipe şi să se apuce cu mâna de părinţi lor.

Aceste bocete şi ţipete îşi sfâşiau şi rupeau inima de durere. N-a trecut mult timp şi a venit weichmeistrul care le-a vorbit cătănilor cum trebuie să lupte şi să se poarte în război, după care a dat ordinul de pornire sub comanda lui Grigore a lui Tănasă. Acesta i-adus până la Cuciurul Mare la gară unde trebuiau să se adune şi alte catane de prin alte sate, şi apoi de acolo să plece la Cernăuţi. Toader a lui Tinuţă cu alte cinci catane între care şi Toader a Todiresei au rămas la postul de jandarmi din sat.

După ce catanele s-au pornit şi nu se mai vedeau â, se auzea doar plânsetul şi bocetul femeilor. Weichmeistrul Huber şi cu cei de lângă el rămaşi

187


în loc priveau în urma celor plecaţi. Fiecare în sinea lui era chinuit de o mulţime de întrebări. Cine ştie ce o mai fi, cât va ţinea războiul şi câţi dintre cei plecaţi se vor întoarce să-şi vadă soţiile şi copii sau părinţii şi fraţii!? Cu toţii şi-au şters lacrimile de pe obraz şi au pornit tăcuţi la deal, la cazarma de jandarmi. Cei cinci care au rămas la post, trebuiau să facă paza satului şi a podurilor. Pe lângă aceştia mai erau chemaţi şi oameni bătrâni să facă de strajă cu rândul acolo unde se considera că este nevoie. Situaţia aceasta a durat cam două săptămâni în care timp nu s-a întâmplat nimic deosebit în sat.

Într-o duminică dimineaţă, însă au început să tragă cu canoanele înspre Noua Suliţă, la graniţa moscalească. În ziua aceea nu s-a mai dus nimeni a biserică; toată lumea era pe dealuri şi se uita în direcţia de unde se auzea împuşcăturile. Nu se putea vedea nimic deosebit în afară de câteva pâlcuri de fum care ieşea din gura canoanelor. Fiind distanţă mare până acolo, nici împuşcăturile nu se auzeau bine. Lumea era speriată şi cuprinse de mare frică. Pe un deal mai înalt din Caliceanca un grup de oameni mai bătrâni între care se aflau şi Gheorghe Ionică, Ion a Vasâlchii, Io a Ilinchii, Toader a lui Nicuţă şi încă alţii, priveau departe peste Corovia şi Ceahor, tocmai dincolo de Prut pe unde trecea frontul. Aveau şi ocheană (binoclu) prin care priveau să vadă cătăni ori canoane, dar acestea nu se vedea fiind bine adăpostite. Se putea distinge locul, apoi fumul care ieşea din gura canoanelor, după care se auzea şi bubuiturile. Eram şi eu cu tata acolo şi I-am cerut lui Ion a Vasâlchii să-mi dea şi mie ocheana să cat pritrânsa. N-am văzut mare lucru deoarece nu ştiam s-o ţin bine şi nici s-o reglez după ochii mei. Mai bine vedeam cu ochii liberi decât cu ocheana lui badea Ion.

Cei mai înspăimântaţi erau ovreii din sta care şi-au făcut bagajele şi erau gata să fugă. Le era tare frică de război şi mai ales tare se temeau de moscali care aveau necaz pe evrei.

După aceea vreo câteva zile nu s-au mai auzit împuşcături , dar au început să circule ştiri alarmante. Se spunea că în partea aceasta frontul austriac nu este bine întărit şi că moscalii ar putea să-i bată pe austrieci şi să vină peste noi.

Într-o noapte, fără ca să ştie cineva au plecat şi cele 5 cătăni din sta şi a mai rămas numai weichmeistrul singur. Chiar a doua zi, au intrat în sat multe cătăni, toţi oameni bătrâni de numai încăpeau în şcoală şi au trebuit să fie încartiruiţi pe la casele oamenilor. Pentru ei bucătăria era la şcoală. Se cumpărau ori se rechiziţionau vite de la oameni care erau apoi tăiate şi fierte în nişte cazane mari numite chislicuri. Se mai lua de la oameni şi fără plată făină de secară, de păpuşoi, apoi barabule, fasole, ceapă şi altele. Se făcea mâncare bună.

După cum era uşor de constatat, toţi soldaţii proveneau din rândurile ţăranilor şi în oarecare măsură a lucrătorilor. Când era vorba de furieri, sanitari, telefonişti, magazioneri şi achizitori, aceştia erau evrei. Ei ştiau să se aranjeze pe

188


unde era mai uşor. Asta şi din pricină că ştiau limba germană şi apoi cu toţii erau ştiutori de carte. Ei aveau trecere peste tot, până şi în armată.

Catanele cele bătrâne n-au stat mult la noi în sat şi printre dânsele nu era nimeni de la noi. Zvonuri din cele mai îngrijorătoare se puteau auzi la tot pasul. Unii chiar afirmau că moscalii au intrat în Bucovina şi că s-ar apropia de Cernăuţi. Asta n-ar fi cine ştie ce, ziceau alţii, dar moscalii erau foarte cruzi şi periculoşi. Da, zicea un al treilea, ei taie degetele la băieţi, iar la femei le taie ţâţele. Alţii spuneau că moscalii au ciudă mare pe evrei şi pe unde îi prind, le smulg perciunii şi le tund bărbile. Se stârnise mare spaimă, dar nimeni nu ştia dacă aceste zvonuri erau adevărate ori nu.

Oamenii rămaşi în sat au început să se obişnuiască cu războiul şi cu necazurile legate de el. Dacă veneau cătăni din ale locuri, trebuiau primite pe la case şi când era nevoie de hrană, oamenii trebuiau să contribuie cu cele necesare. S-au cerut caii cei mai buni şi căruţele, s-au cerut vite pentru tăiere, sau porci şi oamenii au dat, ştiind că toate acestea se fac din poruncă împărătească.

Deocamdată oamenii dădeau şi le mai rămânea că războiul abia era început. Poruncile erau aspre şi trebuiau executate. Nimeni nu încerca să se opună.

Într-o zi au plecat şi cătănile cele bătrâne din sat şi câteva zile au rămas volocenii mai liniştiţi, dar din când în când, mai venea câte o patrulă, două în control, apoi se retrăgeau în pădure.

Într-o zi posomorâtă de septembrie, oamenii au văzut venind de-a dreptul peste lan , prin păpuşoi vreo 30de călăreţi. Ei veneau cam dinspre Cernăuţi şi n-au intrat în sat ci s-au îndreptat spre Cuciurul Mare, ajungând până la marginea satului. Observaţi mai aproape de Ion Salahor care era pitulat într-o ascunzătoare, a văzut că acei călăreţi aveau cuşme mari cât baniţa, puşti tare lungi şi nişte săbii încovoiate. Caii lor nu erau mari, dar tare iuţi şi sprinteni, cu coada până la pământ. Când au aflat oamenii de una ca asta s-au speriat şi au fugit care încotro ca să se ascundă cât mai repede. Luau lucrurile mai bune de prin casă, îmbrăcămintea şi sacii cu păpuşoi ori secară. Săpau gropi prin păpuşoi şi ascundeau acolo tot ce puteau. Ascundeau şi vitele la locuri mai ferite. Vestea despre aceşti călăreţi s-a răspândit ca fulgerul, în tot satul. Erau cazacii, cavaleria de elită a armatei ruseşti. Se produse mare tulburare şi frică. Dar acei călăreţi nu au intrat în sat la noi, ci s-au întors înapoi spre Cernăuţi şi câteva zile nu s-a mai văzut nici un fel de catană din nici o parte. Poate uneori se mai strecurau noaptea patrule , dar nu călări ci pe jos, alcătuite din infanterişti. Nu se ştia încă de partea cui erau; ori că din partea austriecilor ori a moscalilor. Doar până în Cuciur mai veneau cătăni austriece din când, în când, dar până la noi în sat nu mai veneau.

189


Într-o duminică, înainte de amiază, moscalii au intrat în sat la noi, fără să dea vreo luptă, deoarece armata austriacă se retrăsese fără să le opună vreo rezistenţă. Înainte încă de a intra în sat, când se aflau pe la Crucile Cozminului, au tras câteva împuşcături şi pe urmă şi-au continuat nestingheriţi drumul spre sat. În frunte se aflau călăreţi de cei cu cuşme mari (cazaci), care înaintau cu precauţie şi în urmă venea grosul armatei.

În ziua aceea de septembrie 1914, au intrat a noi în sat, şi apoi în alte sate atâta moscălime călări şi pedeştri, câtă frunză şi iarbă de se părea că nu mai au capăt. Li se părea volocenilor că se cutremură pământul de mulţi ce erau. Nu văzuse nimeni din sta atâta oaste ce a intrat în acea zi la noi.

Odată întraţi în sat, parte din infanterişti umblau şi cercetau pe la toate casele să vadă dacă nu sunt ascunse catane austriece. Călăreţii pe unde treceau, dădeau foc la casele evreieşti Că o făceau din ordin, ori că era un obicei rău al lor, cu aceste incendieri provocau uneori foarte mari daune şi nenorociri. De la casele evreieşti care ardeau, se aprindeau şi alte case din sta de ale oamenilor, astfel că s-a întâmplat să ardă multe gospodării apropiate. Mai trist era faptul că au ars şi foarte multe vite în aceste împrejurări boi, vaci, oi care se aflau prin grajduri pentru că nu era cine să le dezlege şi să le de drumul, oamenii fiind fugiţi şi ascunşi pe undeva departe de frica moscalilor.

De altfel, ei nu se legau de oameni, de săteni, ci căutau catane austriece şi dacă nu găseau nimic, plecau mai departe. După ce au făcut un popas în sat, au plecat spre sud-vest în urmărirea austriecilor. Satul a rămas parcă pustiu, iar câinii urlau toată noaptea de te apuca groaza. Nu era nici po mişcare, pe drum nu umbla nimeni de parcă tot satul ar fi fost cu totul pustiu! Grele vremuri!

Toţi cei care au apucat, au dus vitele de pe lângă casă şi le-au ascuns prin dumbrăvi ori prin pădure, în locuri ferite şi bine adăpostite, pe unde moscalii nu treceau şi nu intrau.

Zile întregi casele stăteau pustii, iar oamenii păzeau prin ascunzători cam ce se întâmplă şi ce fac moscalii. De la o vreme, dacă au observat că nu se leagă de săteni, fugarii au început să se apropie câte unul de casele lor. Era toamna, în toiul lucrului şi strânsului recoltei, dar lumea nu se putea apuca de lucru, atâta era de tulburată şi neliniştită. Viaţa era tare chinuită şi de acum au început să-şi arate colţii foamea şi alte lipsuri.

La mulţi gospodari li s-au luat parte din vite, caii şi căruţele ,pentru război aşa că nu avea cu ce căra pâinea de la câmp. Bărbaţii şi feciorii erau plecaţi la război şi doar oamenii mai bătrâni mai rămăseseră pe acasă. Femeile nu se mai gândeau la lucru, ci se strângeau mai multe la un loc şi se jeluiau după bărbaţi ori după feciori şi mai dădeau în bobi să vadă dacă ei trăiesc şi dacă se vor întoarce acasă din război.

190


Oriunde ai fi mers şi încotro te-ai fi întors, nu auzeai altceva vorbindu-se decât despre război. Nu se mai găsea marfă pe la prăvălii, iar holerca şi tutunul lipseau cu desăvârşire, câtă vreme au stat moscalii la noi.

Dacă unii oameni mai veneau pe acasă şi lucrau câte ceva, mai erau mulţi care stăteau ascunşi de frica moscalilor. Până şi vornicul mai mult în pădure şedea cu alţi oameni mai de seamă, aşa că rânduiala din sta era rămasă la voia întâmplării. Mai tare se temeau oamenii de călăreţii cei cu cuşme mari că erau tare răi, fiind un neam ciudat cu altfel de înfăţişare, nu ca noi. Erau nişte oameni aproape sălbatici şi se zicea că ar fi tătari. Aveau ochii oblici. Ei mergeau înainte şi dădeau foc la case de băgau groaza în oameni.

Moscalii adevăraţi erau oameni cam ca noi, înalţi şi blonzi şi mulţi dintre ei purtau barbă şi cu toţii aveau mustăţi. Unii dintre moscali erau oameni blânzi; ba unii ştiau să vorbească româneşte ca noi şi ne înţelegeam destul de bine cu ei la vorbă.

Când mergeau la mâncare, luau din casele de pe unde şedeau câte o oală mai mare în care aduceau mâncare şi pentru cei din casă. Aveau multă pâine şi zahăr din care mai dădeau şi a copii.

În general, moscalii care veneau, nu şedeau tare mult în sat, ci plecau mai departe în urmărirea austriecilor, care se retrăseseră în munţi. După un răstimp, venea alt val de moscali , se oprea pentru câteva zile, şi iar pleca mai departe pe urma celorlalţi.

După ce trecea un rând de moscali, prin sat era din nou linişte. Oamenii ieşeau din ascunzători, din pădure şi din păpuşoaie şi veneau acasă să mai lucreze câte ceva. Cum aveau nevoie şi de bani, au începu să meargă la târg cu vânzare ca: lapte, brânză, ouă şi alte produse alimentare. De bani mai făceau oamenii rost că marfa lor şi-o puteau vinde uşor, însă nu aveau ce să cumpere cu acei bani, pentru că nu se găseau mărfurile necesare, cerute de ei. Nu era sare, nu era naft, nu se găsea tutun, nu se găseau băuturi, etc. Aceasta din cauză că dughenele erau ţinute de evrei, ori ei le-au închis şi au plecat odată cu catanele austriece. Fără naft şi fără chibrituri se mai putea trăi, acestea putând fi înlocuite cu său de oaie într-un hârb cu fiştilă, apoi o bucată de cremene, un amnar şi o bucăţică de iască, dar de băutură, tutun şi mai ales de sare era foarte greu. Până la urmă, s-au găsit înlocuitori chiar şi la băutură şi tutun, că mulţi fierbeau oţet, îl îndulceau cu puţin zahăr şi-l beau, iar în loc de tutun, făceau ţigările din foi de mătase de porumb amestecată cu tutun obţinut din mucurile de ţigară aruncate şi găsite pe jos. Pentru sare însă, nu se putea găsi înlocuitor şi mâncarea nesărată nu are nici un gust. Nu se găsea nicăieri nici sare mare (drob, bulgăre) şi lumea era tare amărâtă din pricina aceasta. Când nu era la război, sarea se aducea de la Cacica, dar acum, această localitate se afla dincolo de linia frontului, la austrieci. Nefiind posibil să se aducă de acolo sare şi cum din altă parte nu se găsea, oamenii aveau mult de suferit în privinţa aceasta. În amintirile sale, Ioan

191


Salahor, băiat trecut de 14 ani, povesteşte cum a reuşit să ajungă la Cacica cu o căruţă cu doi cai de unde a adus 500 huşti de sare. A avut curaj, dar şi noroc de a putut trece linia frontului ce bine, fără să fie observat nici de moscali şi nici de austrieci, atât la dus cât şi la întors. Treaba acestea a fost foarte grea, dar el a mers peste drumuri lăturalnice şi ocolite peste câmp, peste poieni şi prin pădure, tot locuri puţin umblate. Linia frontului nu era stabilă şi nici perfect continuă, mai erau goluri pe la câmp sau prin păduri. Şanţuri adânci şi neîntrerupte cu garduri de sârmă încă nu erau şi nici grăniceri. Aşadar, o trecere prin linia frontului era posibilă numai că în acelaşi timp era şi foarte riscantă. Băiatul a avut însă noroc a trecut cu bine şi a făcut afacere bună şi mult folos cu sarea adusă de la Cacica.

Băiatul acesta, isteţ şi îndrăzneţ nu s-a mulţumit numai cu atâta. Dacă a văzut că i-a mers bine şi a reuşit să treacă linia frontului chiar cu căruţa, s-a gândit să mai meargă odată în acea parte ca să-l caute şi să-l vadă pe tatăl său.

Într-adevăr, după multe peripeţii a reuşit să ajungă unde erau catanele austriece şi în cele din urmă, să-l găsească pe tatăl său, în Pătrăuţi pe Siret. Acolo era weichmeistrul Huber din sat şi mai mulţi soldaţi voloceni. Toţi s-au îngrămădit în jurul lui şi-l întrebau ce mai este prin sat şi câteva veşti despre familiile lor. Ofiţerii l-au întrebat dacă a văzut moscali mulţi şi cam pe unde erau ei. Băiatul avea în traistă vreo 100 de pachete de tutun pe care le-a vândut la cătăni. Ei l-ar fi întrebat multe, dar băiatul era tare obosit de drum şi flămând. Ca prin somn mai auzea întrebările lor, pentru că în casa în care l-au dus era cald şi el aproape că era adormit de oboseală. Îndată a venit o catană şi i-a adus o şaică plină cu o supă tare bună, o bucată de carne şi pită cătănească. Flămând ca un lup, Ioan a înfulecat mâncarea cu mare poftă şi I-a mulţumit frumos. După mâncare, şi-a mai venit în fire şi putea răspunde la întrebări.

Un ofiţer care voia să afle de la băiat mai multe informaţii a chemat un tălmaci pentru limbile română şi germană şi a început să pună unele întrebări. În scurtă vreme, băiatul a început să-i mai pună unele întrebări. În scurtă vreme, băiatul a început să vorbească direct cu ofiţerul în limba germană şi a reuşit să se descurce cu rare intervenţii ale tălmaciului. A povestit pe unde a venit, cum a trecut şi ce a văzut.

După ce băiatul l-a văzut pe tatăl său şi s-a convins că este sănătos, şi-a exprimat dorinţa că vrea să se întoarcă acasă la mama lui. De această părere era şi tatăl său considerându-l pe băiat nădejdea casei.

Ofiţerul comandant a încuviinţat plecarea băiatului şi i-a atras atenţia să bage bine de seamă pe unde merge, iar ajuns acasă la mama sa să nu spună nimănui pe unde a fost, cu cine a grăit şi ce a văzut. Mai ales să nu spună pe unde sunt catanele austriece, că în cel mult două săptămâni vor veni înapoi şi îi vor alunga pe moscali. Chiar aşa a şi fost, că nici nu s-au împlinit două săptămâni şi moscalii s-au retras peste Prut.

192


Când băiatul s-a pornit să vină înapoi acasă, a fost petrecut până la marginea satului de tatăl său, de weichmeistrul Huber şi încă doi ofiţeri. Acolo s-au despărţit, au dat toţi mâna cu băiatul şi i-au atras încă odată atenţia să nu spună la nimeni unde a fost şi ce a văzut. La despărţire plângeau amândoi, tatăl şi fiul. Apoi Ioan a luat-o drept peste câmp şi a nimerit la o cărare care ducea spre pădure. Era tare de dimineaţă şi nu se vedea prea departe. Era şi o ţâră de burniţă, dar băiatul se silea să meargă repede şi ţinea cărarea drept înainte. Cei care l-au petrecut nu-l mai vedeau, cum nici el nu-i mai vedea pe dânşii. După un timp a ajuns la marginea pădurii în care a intrat fără să se mai oprească. De acum, burniţa încetase şi a început să se vadă din ce în ce mai bine. Cât a trecut prin pădure a văzut multe colibe şi urme de focuri dar prin colibe nu mai era nici urmă de moscali. Cu toţii ieşiseră din pădure şi se îndreptau spre Cernăuţi.

Băiatul şi-a continuat drumul cu băgare de seamă, când prin pădure, când peste câmp, până ce a reuşit să ajungă aproape de Dumbrava Roşie. De aici nu era tare departe până în satul nostru; poate mai avea de făcut vreo trei ceasuri de drum.

Aici s-a întâmplat că a fost înconjurat de câţiva câini răi care s-au repezit la el să-l sfâşie nu altceva. Norocul lui că avea o pâine întreagă primită ca hrană de drum şi cu pâinea aceea a putut scăpa de câini. Dacă le-a dat de mâncare, câinii s-au ogoit şi de acum au început să de semne de prietenie pentru că mergeau liniştiţi alături de băiat şi dădeau din coadă. Asta era semn bun, câinii s-au împrietenit şi l-au petrecut o bună bucată de drum când a intrat iar în pădure unde era hotarul între Dumbrava Roşie şi satul Voloca. Când să iasă din această pădure şi de-acum se apropia de sat, a văzut câteva căruţe moscăleşti care încărcau fân dintr-un stog al unui unchieş de-al său, Gheorghe pe nume, din poiana de lângă pădure.

Băiatul şi-a continuat drumul spre sat mai mult în fugă şi mai întâi s-a dus la unchieş-su Gheorghe să-i spună că nişte moscali iau fân din stogul cel mare de lângă stejar şi-l încarcă în căruţe de ale lor. Uncheşul a pornit spre poiană dar până să ajung acolo, a trecut timp şi de-acum moscalii erau plecaţi. Stogul rămăsese numai pe jumătate. Bine că rămăsese şi atâta!

Tot timpul cât a lipsit băiatul de acasă mama a fost foarte neliniştită. Se temea să nu fi păţit băiatul ceva; doar el era cel mai mare fecior între toţi copiii ei. Când l-a văzut venind acasă, nu-i venea să creadă ochilor. Ion lipsise mi mult de o săptămână de acasă şi mamă-sa nu ştia nimic de soarta lui. De abia când i-a cerut de mâncare şi-a venit în fire şi a început să-l ocărască, zicându-i ce-i venea la gură drac, netrebnic şi altele. Băiatul însă nu avea vreme să asculte cearta mamei pe care n-o lua în seamă ci era cu gândul să afle pe unde este fundul cu mămăligă din care a înşfăcat o bucată şi cu un pepene căuta să-şi potolească foame. Lui îi cârâiau maţele de foame pentru că în a ziua aceea nu

193


mâncase nimic. Nici nu avuse timp să se gândească la mâncare ci doar la drumul pe care-l avea de făcut până acasă.

Până să-i gătească mama sa ceva de mâncare, băiatul a adormit buştean, aşa îmbrăcat cum era şi plin de glod. Numai ce s-a întins pe laiţă şi a adormit de parc ar fi fot mort. Maică-sa nu l-a mai putut scula când mâncarea a fost gata. Grija şi oboseala îşi spuseseră cuvântul! Când s-a sculat a doua zi, mama a început să-l certe din nou şi nici nu-i da răgaz să vorbească ori să spuie ceva.

Dar nici băiatul n-a vrut să-i spuie pe unde a fost, ce a făcut în acele zile, doar soţiei weichmeistrului i-a spus ceva, având într-însa încredere că n-avea să spună nimic, nimănui de cele aflate.

Curioşilor care doreau să ştie unde a fost şi ce a făcut, le răspundea că a vrut să meargă încă odată după sare, dar de data aceasta n-a mai putut răzbate. Mama băiatului a aflat adevărul abia după ce a venit catenele noastre înapoi (austriece).

După ce moscalii au fost respinşi dincolo de Prut, Ion a fost la tatăl său pe front de mai multe ori, fiindcă primise încuviinţare de la comandantul respectiv (avea un bilet special). În acest fel îi putea aducea tatălui său ceva de mâncare şi alte lucruri necesare de acasă. Dacă vreo santinelă îl oprea, el îi arăta biletul eliberat de comandant şi atunci era lăsat să treacă.

Când au intrat moscalii întâia oară în Bucovina (septembrie 1914) au stat şase săptămâni şi apoi s-au retras peste Prut unde au stat toată iarna. De prima dată ei au înaintat numai până la apa Siretului. În anul 191, după duminica mare, moscalii au intrat prima oară în Bucovina. De data acesta, au venit mai mulţi moscali decât întâia oară, atât cavalerie cât şi infanterie. Aveau şi artilerie multă. Cavaleria era compusă din cazaci de la Don.

Având multă armată, moscalii au înaintat până dincolo de Câmpulung Moldovenesc.

La Mestecăniş (Cârlibaba şi Berhomet) s-au dat lupte foarte grele între austrieci şi moscali. Mai departe, moscalii n-au putut să înainteze I u fost fugăriţi înapoi la vreo două luni de la intrarea în Bucovina. La Mestecăniş au căzut foarte mulţi moscali şi mulţi au fost luaţi prizonieri. De data aceasta armata moscalilor a fost respinsă ş fugărită mult dincolo de Prut. Acolo a stat frontul toată vreme, din vara anului 1915 până în 1916, când a intrat şi România în război împotriva Austriei. Linia frontului era la marginea satelor Ostriţa, Cotul Ostriţei, Rarancea, Slobozia, Rarancei şi Toporăuţi care erau chiar nu departe de graniţă.

De Paşti în 1917 Ion a plecat de acasă încă de sâmbătă seara să-i ducă tătâne-său pască, ouă roşii şi alte mâncări care se gătesc de Paşti. L-a aflat în marginea satului Cotul Ostriţei unde erau şi alţi soldaţi în şanţuri bine adăpostite. Aveau numai o mică deschizătură pe unde băgau puştile ca să tragă în inamic; asta numai dacă moscalii încercau să se apropie de linia austriacă.

194


De trecut peste front nu se mai putea trece, pentru că înaintea tranşeelor erau câte 10-12 rânduri de sârmă ghimpată aşezată în zigzag, adevărate garduri de sârmă ghimpată peste care nu se putea trece dacă nu era tăiată. Asemenea garduri îi despărţea pe austrieci de moscali.

Băiatul Ioan Salahor a dormit în noaptea de sâmbătă spre duminica Paştilor pe front lângă tatăl său. Spre dimineaţă, duminica Învierii, s-au auzit strigăte din mai multe părţi ale frontului. S-au trezit cu toţii să vadă ce este. Când colo, ce să vezi? Pe lângă gardurile de sârmă ghimpată era o mulţime de moscali care s-au furişat în timpul nopţii şi acum când a început să se zărească de zi, au început să strige: “Ne streliaite brate, bo Hristos voscres!” ( Nu împuşcaţi fraţilor, că Hristos a înviat!). Unii strigau pe ruseşte, dar alţii strigau pe limba moldovenească. Apoi, au început să vie şi alţi moscali în număr foarte mare până la gardurile de sârmă ale austriecilor. Atunci au ieşit şi austriecii din şanţuri, fără puşti şi s-au apropiat de gard.

Aşa s-au întâlnit ambele tabere, fără duşmănie ci dimpotrivă, salutându-se ca prieteni şi fraţi. Au petrecut toată ziua de Paşti în bună pace vorbind unii cu alţii de parcă erau prieteni de când lumea. De altfel nici nu aveau nimic de împărţit şi nu aveau pentru ce să se bată întreolaltă, acasă toţi aveau neveste şi copii, ori părinţi şi fraţi care le duceau dorul şi îi aşteptau. Dar dacă aşa era voinţa împăraţilor care nu se împăcau între ei, oamenii aceştia trebuiau să se bată, să moară pe câmpul de luptă nevinovaţi, rămânând uneori şi neîngropaţi, hrană corbilor. Cu toţii ar fi fost mai bucuroşi să meargă pe la casele lor şi să nu se mai bată, dar nu aveau ce face, că aşa era porunca împărătească. Mulţi dintre moscali vorbeau româneşte fiind ei de prin Basarabia. Când a început să se însereze, toţi erau mâhniţi că trebuie să se despartă şi iar au să se împuşte unii pe alţii . Chiar că nu mult după ce se înserase au început să tragă tunurile, la început ici colea câte unul, pe deasupra. Toţi s-au despărţit, mergând fiecare la locurile lor în tranşee. De acolo trebuiau să pândească şi să se omoare unii pe alţii. În noaptea aceea de duminica Paştilor spre uni, împuşcăturile nu au încetat nici măcar un minut, nici de o parte nici de cealaltă. Numai că acum nu se împuşcau între ei ci împuşcau în sus.

Despre cele întâmplate în duminica Paştilor, acolo pe front, la întoarcerea sa în sat, Ioan le-a povestit la oameni şi ei tare s-au bucurat şi ziceau că poate da Domnul şi s-or împăca împăraţii, iar oamenii se vor întoarce acasă de pe front. Într-adevăr, o bucată de vreme, nu s-a mai auzit atâtea împuşcături ori să dea năvală unii asupra altora. Situaţia aceasta nu putea să dureze tare mult, astfel că în locul catanelor care erau de prin părţile noastre, au fost aduse alte catane de alte neamuri. Cei de pe la noi, au fost mutaţi pe frontul din Galiţia, ori spre Italia sau pe alte fronturi îndepărtate, aceasta ca să nu se întâmple cumva ca oamenii să se înţeleagă şi să fraternizeze întreolaltă. Se pare că şi la moscali s-a procedat în acelaşi fel şi au fost schimbaţi pe alte fronturi.

195


Şi aşa s-a întâmplat că pe timpul războiului, frontul se schimba şi se muta când într-o parte când în alta, iar satul nostru trecea când la ruşi când la austrieci. Era tare greu pentru oamenii cei bătrâni, pentru femei şi pentru copii pentru că duceau lipsă. Trupele treceau când în colo când în coace datorită înaintărilor şi retragerilor şi toţi luau de la oameni hrană, mai ales pâine şi vite, dar şi furaje de care aveau nevoie.

S-au introdus restricţii şi în ce priveşte circulaţia şi deplasarea oamenilor, pentru că satul se afla în zonă de război, frontul fiind adeseori foarte aproape. Nu se putea merge nicăieri fără autorizaţie sau adeverinţă de liberă trecere, eliberată de primărie şi iscălită de vornic.

Atunci când au intrat moscalii la noi şi austriecii se retrăgeau spre munţi, la Cernăuţi se instala un guvernator rus, care de obicei era militar, un general. În ziua când urma să intre în oraş, mergea înaintea lui ca să-l întâmpine mitropolitul cu cruce şi evanghelia împreună cu primarul oraşului şi consilierii ce-l aşteptau pe guvernator la podul Prutului. El venea călare însoţit de mai mulţi ofiţeri superiori. Mai întâi vlădica îi da crucea şi evanghelia guvernatorului, ca să o sărute, apoi le sărutau pe rând ceilalţi ofiţeri după grad. După aceea, primarul oraşului îi dădea doi colaci şi sare pe care guvernatorul le primea şi le împărţea celorlalţi ofiţeri care erau cu el. Un colac îl oprea pentru dânsul. Primarul îi preda şi cheia oraşului, pe care guvernatorul o lua şi aşa mergeau cu toţii până la Mitropolie. Aici erau primiţi de toţi preoţii de la Mitropolie îmbrăcaţi în odăjdii ca de slujbă, în sunetul clopotelor de la toate bisericile din oraş. După ce erau cinstiţi şi ospătaţi, spre seară, guvernatorul cu suita sa erau conduşi cu mare alai la Palatul care le era rezervat. Acolo se instalau şi şedeau pe timpul ocupaţiei. După cum se vede, ceremonialul primirii şi instalării guvernatorului rus se făcea cu mare fast şi mulţi dintre cei veniţi credeau că se aşează pentru totdeauna prin aceste locuri. Războiul însă nu era gata şi cum venea aşa plecau.

Într-o vreme frontul era numai la vreo 7-8 km departe de satul nostru. Multe proiectile cădeau pe câmp şi pe la marginea satului. Peste tot locul şi prin toate casele era plin de catane de tot felul. La şcoală în sat era spital şi erau acolo mulţi răniţi aduşi de pe front. Războiul se înteţise şi luase proporţii odată ce intră şi România împotriva Austriei. Tunurile trăgeau zi şi noapte, atât dintr-o parte cât şi din cealaltă parte, de clănţăneau şi zăngăneau toate uşile şi ferestrele. Căruţele cu răniţi de pe front veneau mereu şi aduceau soldaţi răniţi de nu mai încăpeau în şcoală şi trebuiau să-i mai ducă şi pe la alte case unde erau culcaţi numai pe paie, până ce reuşeau să-i transporte mai departe de front într-un spital oarecare. Păduchii foiau peste tot ca furnicile. Pe toţi îi umpluse păduchii. Toate casele, grajdurile şi şurile erau pline de soldaţi, cai, căruţe şi multe altele aşa ca în vreme de război. Rău era de bietele cătane, dar greu era şi de săteni. Mizeria începea să-şi arate colţii. Cu nici unii dintre ei nu ne puteam înţelege că erau de

196


alte neamuri şi alte limbi. Cu ocazia primului război mondial, multe feluri de cătăni au trecut prin satul nostru. Unii erau austrieci, alţii unguri, cehi sau poleci, ori nemţi sau sârbi şi în cele din urmă italieni. Pe lângă aceştia au trecut ruşi, cazaci, tatari şi alte neamuri asiatice (mongoli).

Ostaşii voloceni precum şi cei bucovineni au fost şi ei trimişi pe diferite fronturi din Galiţia, Rusia, Italia şi în alte locuri.

Italienii au fost aduşi în sat ca prizonieri de pe front şi puşi la diferite munci în interes militar pentru armata austriacă. Cu ei ne mai puteam înţelege la vorbă, dar cu alţi soldaţi nu ne puteam înţelege deloc. Unii dintre ei erau şi foarte răi, mai ales ungurii şi cehii. Polecii erau mai buni dar tare fuduli şi se ţineau mai pe sus decât ceilalţi. Când era câte o bătaie mai mare, mergeau cu toţii, dar când se întorceau veneau numai pe jumătate, că ceilalţi rămâneau morţi, ori erau răniţi şi erau duşi la spital.

Era tare greu în timp de război pentru săteni, pentru că era plin de catane peste tot şi luau alimentele de la oameni şi tot ce găseau. Mai ales când veneau în sat unităţi de cavalerie, luau tot fânul de la oameni şi dacă cineva avea o văcuşoară ori o juncuţă, nu mai avea cu ce să o hrănească. Catanele furau tot ce le cădea la îndemână: păpuşoi, barabule, fasole, ouă şi tot ce găseau până şi porci. Nimeni nu era sigur de puţinul avut ce-l mai deţinea. Era foarte mare lipsă de alimente. Pe lângă asta, au mai adus în sat şi pe alţii, mai nenorociţi decât noi, de prin satele unde era chiar frontul. De acolo au fost scoşi toţi oamenii cu femei şi copii şi cu ce au putut lua în spate şi aşezaţi în satul nostru şi în alte sate vecine mai depărtate de front. Din casele şi gospodăriile acestora nu s-a ales nimic, pentru că odată evacuaţi totul a căzut pradă celor care au rămas pe loc şi cătănilor.

După cum spuneau oamenii, dintre toate neamurile de cătăni care au trecut prin satul Voloca, cei mai răi au fost ungurii şi cehii. Ungurii luau tot de la casa omului fără să le pese că rămâneau copii fără un pic de făină sau de barabule, iar cehii prindeau până şi câinii şi pisicile şi le mâncau. Drept că şi italienii mâncau broaşte dar cu asta nu făceau pagubă la oameni. Mulţi se îngrozeau şi se îngreţoşau când vedeau ori auzeau asemenea fapte. Se vede că situaţia se înăsprea mereu.

La începutul războiului, oastea austriacă era foarte bine echipată şi avea mâncare tare bună şi destulă, dar cam din cel de-al treilea an de război a început să se simt lipsa de hrană, iar către sfârşitul războiului nici oastea austriacă nu avea hrană şi nici populaţia. Se făcuse mare lipsă şi toată lumea umbla după mâncare. Aceasta era grija şi problema numărul 1. Pe câmp, pe unde a fost câteva barabule, pământul era scormonit cu de-amănuntul în speranţa că se va găsi o barabulă cât de mică. Se ajunsese până acolo că nici nu era ce fura, aşa de mare era lipsa.

197


Pe acele timpuri de război, a trecut pe la noi şi un regiment de sârbi din Bosnia şi nişte croaţi şi dalmaţieni care s-au arătat a fi oameni tare buni că se purtau bine cu populaţia şi nu luau nimic de la oameni. Se purtau bine şi erau tare evlavioşi. Ei erau oameni înalţi şi frumoşi, aveau credinţa noastră şi cât au stat în sat, în toate duminicile mergeau la biserică. Acest regiment din împărăţia austriacă a lăsat oamenilor cea mai bună impresie.

Oamenii aşteptau să se termine războiul că s-au fost îngrozit de atâta vărsare de sânge, de atâta jale şi de atâta lipsuri, dar el continua cu şi mai mare înverşunare şi se părea că nu mai are capăt. Câtă vreme a stat frontul pe aproape de sat a fost cel mai greu. Pe la case n-a rămas nici urmă de gard chiar şi casele rămase nelocuite au fost distruse şi arse. Grădinile nu puteau fi nici săpate nici semănate pentru că se umbla de-a dreptul de la o casă la alta pe unde se nimerea. Apoi şi cătănile făceau inspecţie prin grădini aşa că peste tot era bătătorit atât prin sat cât şi pe câmp, fiind aproape frontul. Nimeni nu putea ara pentru că nici nu era cu ce, vitele fiind luate de către armată; caii pentru călărie şi hrană. Se mai întâmpla să ajungă pe câmp proiectile de tun.

De multă oaste ce era prin sat, se întâmpla să nu ajungă nici apa de prin fântâni. Este greu de exprimat în cuvinte greutăţile pe care trebuiau să le îndure şi oamenii pe vremea aceea alături de soldaţi. Numai după ce s-a mai îndepărtat frontul de sat, populaţia a mai scăpat de unele greutăţi. Primii au plecat refugiaţii aduşi la noi din satele evacuate. La întoarcere, în locul de baştină, ei n-au mai găsit nimic, doar pământul gol şi au fost nevoiţi să-şi facă mai întâi bordeie de pământ în care au stat până a trecut greul şi au putut să-şi ridice case noi.

Puţine şi scurte au fost intervalele de timp când în satul nostru să nu fi fost armată. Numai ce pleca un regiment şi îndată venea altul. Cele mai multe unităţi nu stăteau în sat decât vreo câteva zile şi apoi plecau mai departe pe front. Se deplasau mai mult în timpul nopţii şi erau tare obosiţi şi prea de multe ori flămânzi. Cereau de la oameni ceva de mâncat, dar nu primeau că de acum nici oamenii numai aveau pentru trebuinţa lor, a bătrânilor şi a copiilor.

În sat veneau veşti triste, sfâşietoare; erau anunţaţi părinţi ori familiile celor morţi de pe front şi lista lor creştea mereu. Cădeau morţi şi răniţi cu sutele şi cu miile, dar războiul nici vorbă să se termine. El continua şi trebuiau mereu alţi soldaţi care să ia locul celor morţi, celor răniţi şi a celor căzuţi prizonieri. Din această cauză au început a lua la cătănie tot ce se mai putea găsi parte bărbătească de la 18 la 50 de ani. Nu se mai alegea dacă este mare ori mic, de este sănătos; era destul dacă putea umbla şi să nu fie orb., fără o mână sau un picior. Mia pe urmă a fost nevoie să se ia şi tineri de 17 ani şi bărbaţi de peste 50 de ani. Prin sat nu se mai vedeau decât moşnegi, băieţi şi copii încolo, numai femei, fete şi iar femei.

Femeile rămase de multă vreme fără bărbaţi, mai de voie, mai de nevoie, au făcut şi câte un copil, doi cu cătănile care au stat prin sat. Când au venit

198


bărbaţii acasă, s-au descurcat cum au putut, de vină era războiul. Desigur că nu toate s-au încurcat în treburi de acestea, dar nici n-avea cine să le ţină socoteală.

În ce-i priveşte pe băieţii mai mari, aceştia se distrau foarte mult împuşcând. Aveau la îndemână puşti, pistoale, gloanţe, rachete şi grenade rămase de la soldaţi şi ca să le treacă vremea, împuşcau mereu. Nu se gândeau că se joacă cu moartea. De altfel, erau foarte atenţi cum soldaţii la instrucţie mânuiau şi încărcau armele şi s-au deprins şi ei să le mânuiască la fel. Împuşcând aşa fără ordine, zburau gloanţele în toate direcţiile de nu mai ştiai din ce parte vin. Jocul acesta sau mai bine zis distracţia aceasta ţinea uneori toată ziua. În felul acesta, băieţii şi chiar copiii mai uitau că în ziua aceea au mâncat cu totul prea puţin. Mamele îşi dojeneau copii, dar ei nu ascultau ci tot împuşcau pe după dealuri şi prin văi. Era foarte periculos de umblat prin sat că uşor te puteai trezi cu un glonte. Nu toţi împuşcau în sus. Cu grenadele făceau şi pagubă multă la pomi. Băieţii legau câte o grenadă la rădăcina pomului, îi scoteau şnurul de capătul căruia legau o sârmă lungă, apoi se culcau după un dâmb şi trăgeau de sârmă. Grenada exploda şi sfârteca pomul. Mulţi au scăpat vii şi nevătămaţi numai datorită norocului. Au fost şi băieţi care au plătit cu viaţa asemenea jocuri, ucişi de grenade ori proiectile neexplodate, iar alţii s-au ales cu invalidităţi sau răni destul de grele. Era foarte multă muniţie rămasă prin sat de la soldaţii care şedeau mai mult ori erau numai în trecere prin localitate. Aveau multă muniţie la ei şi fiind împovăraţi, obosiţi şi flămânzi, mai lepădau o parte din ea, făcând-o uitată. Asta era bucuria băieţilor când puteau găsi arme sau muniţii. Toate aceste isprăvi se petreceau după ce pleca un rând de soldaţi spre front şi înainte de a veni alte catane în sat. aproape toţi băieţi mai mari împuşcau în fel şi chip cu ce aveau la îndemână că nu era nici o oprelişte ori o rânduială în privinţa aceasta. Nici n-avea cine să le ţină socoteală ori să-i oprească. Copiii mai mici îi priveau admirativ pe fraţii lor mai mari.

Pe timpul războiului, foarte puţini soldaţi primeau concediu ca să vină acasă; era mare nevoie de ei pe front. De multe ori nici nu li se putea da concediu din cauza poziţiei frontului ori că teritoriul de unde proveneau ei era temporar, ocupat de inamic (cazul volocenilor).

Din această cauză unii dintre cei veniţi în concediu de pe front nu mai voiau să meargă înapoi şi erau căutaţi şi urmăriţi. Prinderea lor era anevoioasă deoarece ei nu stătea acasă ci umblau mereu fugari prin păduri ori sate vecine. Stând mereu ascunşi, unii dintre aceştia au avut norocul să scape nepedepsiţi de către autorităţile austriece, în urma terminării războiului şi alipirii Bucovinei la statul român.

Şi prin pădurea noastră era plin de fugari care nu mai voiau să lupte în armata austriacă. Ei lucrau la tăiatul copacilor, iar băieţii mai mari din sat le aduceau mâncare de acasă că duceau lipsă de hrană. Ei nu veneau în sat

199


niciodată şi nici nu dormeau la un loc în colibe cu alţi tăietori, ci aveau ascunzătorile lor deoparte, ştiute numai de ei.

La fel, în timpul când erau la noi moscalii, mulţi băieţi cărau lemne din pădure fără lată pentru că pădurarii lăsau pădurea nepăzită şi fugeau şi ei odată cu cătănile austriece şi se întorceau totodată cu ele. În acest timp, tinerii cărau lemne din pădure cât puteau şi se aprovizionau pentru multă vreme, ba mai aveau lemne şi de vânzare.

Când au intrat moscalii a treia oară în toamna spre iarna anului 1916, erau foarte puţini oameni prin sat pentru că au fost luaţi aproape toţi la cătănie. Cei care nu erau buni de purtat armă, erau luaţi pentru lucru la săpat tranşee ori adăposturi, la construit drumuri şi poduri. Se făceau adăposturi aproape prin toate pădurile. Datorită acestui fapt, lucrul de la gospodărie rămânea în seama femeilor, a moşnegilor şi a băieţilor.

Când se retrăgeau austriecii şi veneau moscalii, ori când fugeau moscalii şi veneau austriecii, pe unde trecea puhoiul acesta de oaste, nu rămânea decât pământul gol. Pustiirea era şi mai mare când se întâmpla să treacă o oaste călare. Atunci era nevoie nu numai de hrană pentru soldaţi ci şi pentru cai. Era vai şi amar de bieţii săteni că nu le mai rămânea nici un pic de hrană pentru ei sau pentru vreo vită dacă o aveau. S-a întâmplat ca într-un an a fost o mare secetă şi nu s-a făcut nimic, ba nici apă nu era destulă. În altă vară, în timp ce în sat era foarte multă armată, a venit o furtună mare cu ploaie şi grindină de a distrus aproape toată recolta. Grindina a fost atât de mare ca ouăle şi au trecut vreo trei zile până să se topească, aşa de multă a fost. Nu se mai pomenise aşa ceva! Lumea nu mai ştia ce să facă de jale şi de necaz. Greu era pentru cei din satele aflate în apropierea frontului ori în calea pe unde trecea grosul trupelor că trebuiau să facă multe corvezi când pentru austrieci, când pentru ruşi.

Moscalii umblau ziua şi noaptea prin sat şi prindeau pe cine găseau, femei, fete şi băieţi şi îi duceau la săpat tranşee, adăposturi ori la făcut drumuri noi prin locuri depărtate de sat. Unii reuşeau să fugă şi atunci erau prinşi alţii în locul lor şi duşi la lucru.

În vremea ceea, petreceam sărbătorile Crăciunului ori Paştile când cu moscalii, când cu austriecii, după cum se schimba frontul. În iarna 1916/1917, am petrecut sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou cu moscalii, tot aşa în primăvara anului 1917 am petrecut cu ei Paştile. Era plin satul de moscali, prin case, grajduri, colibe şi prin căpiţele de strujeni, pe unde se găseau. La Paşti au venit cu toţii la biserică şi câţi n-au încăput înlăuntru au rămas pe afară şi în tolocuţa bisericii. Cu toţii se îmbrăţişau şi se sărutau zicându-şi “Hristos a înviat!” pe ruseşte. Când a ieşit preotul afară să sfinţească să sfinţească nafura toţi şi-au ridicat şăpcile şi au stat tot timpul cu capetele descoperite. Li s-a dat şi lor câte o bucăţică de nafură pe care o luau şi înainte de a o duce la gură, îşi făceau de trei ori cruce. Aşa era moscalii pe vremea aceea, dar nu avea să treacă

200


mult timp şi lucrurile aveau să ia o întorsătură nebănuită pentru moment, în importanţa ei. În toamnă avea să se facă Slobodna şi mare revoluţie din octombrie 1917.

2.10 Marea Unire din 1918. Moment de importanţă deosebită din istoria poporului român

Toată suflarea românească din provinciile subjugate din Bucovina, Basarabia şi Ardeal a dorit şi a luptat pentru înfăptuirea Unirii cu România. Pentru acest măreţ ideal s-au jertfit mulţi intelectuali şi oameni conştienţi din aceste provincii româneşti. Basarabia se afla subjugată de ruşi din anul 1812, Bucovina a stat sub ocupaţie austriacă aproape un secol şi jumătate (1775), la fel şi Ardealul s-a aflat sub ocupaţie austro-ungară.

Era firesc ca aceste provincii să revină la patria mamă de la care au fost smulse în diferite epoci ale istoriei.

Basarabia s-a unit cu România la 27/03-9/04 în urma hotărârii Sfatului Ţării din Chişinău. Pe lângă faptul că această provincie fusese smulsă din trupul ţării pe nedrept de către ruşi, această Unire se mai bazează pe faptul că guvernul sovietic a adoptat la 02/09-15/09 Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia - egalitatea şi suveranitatea pentru popoarele dezrobite din Rusia şi dreptul lor la autodeterminare până la separarea şi formarea de state independente.

În 1918, octombrie 14/27, la Cernăuţi se constituie Consiliul Naţional Român din Bucovina sub conducerea lui Iancu Flondor, care formulează dorinţa de unire a Bucovinei cu România. Astfel, în 1918, noiembrie 15/28 Consiliul naţional Român din Cernăuţi- Bucovina hotărăşte Unirea Bucovinei cu România.

La Alba-Iulia 1918 noiembrie 18-decembrie 01, Marea Adunare Naţională alcătuită din 100000 de români din toate ţinuturile Transilvaniei şi Banatului decretează unirea acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România.

În cele ce urmează ne vom referi mai mult asupra Bucovinei şi a ţinutului Cernăuţi din care face parte şi Voloca.

Când în august 1914 a izbucnit primul război mondial, mulţi dintre bucovineni şi-au dat seama că momentul unirii se apropie şi au trecut frontul care exista între Bucovina şi vechiul regat spre a se înrola în armata română şi a lupta împotriva Austro-Ungariei pentru eliberarea Bucovinei. Dezideratul unirii s-a înfăptuit în anul 1918, în urma destrămării imperiului austriac.

Prin reprezentanţii săi legali, Bucovina a hotărât să se unească pentru totdeauna cu regatul român. Acest act a consfinţit dorinţa populaţiei din această provincie, act din care rezultă clar că unirea a fost dorită şi că a fost pregătită în mod conştient de către bucovineni. Populaţia românească din Bucovina a primit

201


acest act cu bucurie şi cu entuziasm. Numai cine a trăit acele timpuri şi a văzut cu proprii ochi unirea şi acele serbări închinate acestui eveniment, şi-a putut da seama de măreţia unirii şi de mulţumirea firească din sufletele oamenilor eliberaţi de sub stăpânire străină.

Am scris aceste rânduri ca să se ştie şi să se cunoască sentimentele de care erau stăpâniţi românii din Bucovina când s-a făcut unirea.

După unirea cea mare, a urmat o perioadă de adânci prefaceri şi în satul Voloca. Din foşti cetăţeni austrieci, am devenit cetăţeni români. În fruntea ţării nu mai era un împărat ci un rege. Limba oficială nu mai era cea germană, ci limba noastră românească. Capitala ţării nu era la Viena ci la Bucureşti. Hotarele ţării erau altele şi de acum Bucovina făcea parte din Regatul Român, împreună cu celelalte provincii româneşti. Elevii de la şcoala din satul nostru nu mai aveau de învăţat limba germană, toate obiectele se predau în limba română. Treptat, au început să apară manuale corespunzătoare în toate şcolile din Bucovina în limba română.

De asemeni, legile vechi austriece au fost înlocuite de legi noi româneşti. În zile de sărbători, în biserică nu era pomenit împăratul din Viena ci regele de la Bucureşti. Culorile de pe brâele arcaşilor din Voloca erau ca şi acele de e steagul statului român. Era steagul tricolor pe care volocenii îl aveau şi-l păstrau cu mare sfinţenie cu mult înainte de unire. Are şi acest fapt o adâncă semnificaţie pentru acela în pieptul căruia bate o inimă de adevărat român. Cinstire şi pios omagiu pentru acei modeşti dar conştienţi voloceni!

Ieşit din vâltoarea războiului şi încorporat în statul român cu întreaga Bucovină, satul Voloca a început să se înalţe spre o nouă viaţă, mai frumoasă, mai înfloritoare. Unele abuzuri, nereguli şi încălcări nedorite care au umbrit farmecul unirii au fost date uitării, după o bucată de vreme şi lucrurile au intrat pe făgaşul lor normal. Cert este că populaţia a dorit şi a aşteptat neîncetat această unire şi s-a manifestat în mod public, hotărât şi sincer pentru ea. Cântecul lui Ciprian Porumbescu “Pe-al nostru steag e scris unire” era cunoscut şi cântat cu mare însufleţire şi în Voloca de către corul de arcaşi, patronat de figura marelui Domn Ştefan Vodă.

Unirea a fost cântată şi sărbătorită cu mult avânt şi mare însufleţire şi în Voloca. Adeseori se organizau serbări populare cu piese de teatru şi cântece în care se preamărea unirea înfăptuită. Se cânta mult hora unirii, Hora Severinului, de-ţi era mai mare dragul să le asculţi şi să le priveşti. Tineri intelectuali, studenţi, elevi, preoţi şi învăţători bucovineni înfiinţau pe la sate societăţi culturale sau le reorganizau pe cele vechi, pentru a răspândi cultura în popor şi pentru a cimenta unirea recent înfăptuită. Acest proces s-a petrecut şi în satul Voloca. Erau momente înălţătoare pentru că de acum sentimentul naţional şi dragostea de patria cea adevărată se puteau manifesta în voie. Serbările cele mai frumoase şi mai bine pregătite se făceau pe la şcoli, de unde s-a putut constata că

202


dăscălimea bucovineană a luptat pentru unire şi voia ca această unire să se desăvârşească, iar rostul ei să fie înţeles de către toţi. Aceşti făclieri ai neamului şi-au dat seama că aproape un secol şi jumătate de dominaţie străină şi de despărţire între fraţi nu putea să nu lase urmări. Unificarea teritorială şi administrativă, unificarea legislaţiei, a învăţământului etc., trebuiau să şteargă toate urmele dureroase ale trecutului. Erau multe de făcut şi toate acestea cereau timp.

Mai trebuiau şterse şi urmările războiului care au lăsat multă jale şi sărăcie, mari distrugeri şi mulţi morţi. Este adevărat că timpul vindecă rănile. Astfel, oamenii au început să refacă stricăciunile provocate de război şi cu gândul spre o viaţă nouă şi un viitor mai bun, prin muncă stăruitoare şi-au refăcut şi viaţa lor.

După ce frământările s-au potolit şi oamenii s-au mai liniştit, satul Voloca a început să se ridice şi să progreseze din toate punctele de vedere; începea o epocă de adevărată înflorire. Bărbaţii şi feciorii care s-au întors din război au început să-şi refacă gospodăriile distruse, să le repare pe cele vechi sau să-şi construiască altele noi. Trebuiau făcute garduri pe la case, care deocamdată se făceau din sârmă ghimpată rămasă de la armata austriacă şi de care se găsea aproape peste tot. Puţini făceau garduri de nuiele pentru că acestea trebuiau la foc. S-a trecut la repararea drumurilor şi a podurilor care şi ele se prezentau într-o stare rea. Material şi braţe de lucru s-ar fi găsit dar lipseau mijloacele de transport: căruţe şi cai. Aceasta datorită războiului îndelungat. Prin sate erau puţine vaci, iar cai aproape deloc. Despre maşini şi autocamioane nu putea fi vorba pe atunci; nici armata nu dispunea de asemenea mijloace decât în rare cazuri. Maşinile aveau să apară mult mai târziu dar de cai şi în unele cazuri de boi, şi-au făcut oamenii rost mai devreme. În câţiva ani, s-au prins oamenii la vite, oi, cai de-au putut să-şi lucreze pământul în condiţii mai bune şi să-şi făurească o viaţă îndestulată şi prosperă. Au venit ani roditori care au acoperit lipsa de hrană de înainte. Au reînceput nunţile, jocurile şi petrecerile ca în timpurile cele bune, de pace.

Şcoala a fost renovată şi apoi reorganizată după un nou program de învăţământ. Se preda în limba română şi cărţile erau româneşti. Pe pereţii claselor apărea harta României întregite în locul de unde până nu demult se vedea harta imperiului austro-ungar. Învăţătorii, de curând întorşi de pe front, erau însufleţiţi de dragostea de ţară şi de neam. Ei s-au dăruit cu trup şi suflet şcolii ca să răspândească ştiinţa de carte şi mai ales să-i înveţe pe şcolari istoria unei patrii noi, acea a României întregite deoarece mai înainte se învăţa istoria imperiului.

În acei ani de neasemuit avânt naţional şi patriotic şi-a început învăţătura de carte şi scriitorul acestor rânduri, în satul Voloca. Cu drag îmi aduc aminte de timpul acela, de şcoală şi de învăţătorii noştri. Ne vorbeau cu atâta însufleţire

203


despre noua noastră patrie-România întregită- încât nu arareori se vedeau pe obrajii lor lacrimi de bucurie.

Multe ne lipseau nouă şcolarilor şi nici şcoala nu era mai bine dotată pentru că multe lucruri se stricaseră ori se pierduseră în vremea războiului. Pe timpul operaţiilor de război, şcoala n-a funcţionat ci a servit ca sediu al comandamentului unei mari unităţi militare.

Totuşi, de acum, noi mergeam cu drag la şcoală şi eram fericiţi că învăţam carte în limba românească. După lecţii, aproape în fiecare zi, cântam Hora unirii, hora Severinului, Pe-al nostru steag şi Imnul trei culori.

La diferite ocazii pregăteam serbări şcolare, la care veneau părinţii noştri, fraţii şi rudele. Era o atmosferă de sărbătoare şi de entuziasm care cu greu se poate descrie sau înţelege de către aceia care n-au trăit acele vremi înălţătoare, din anii de după unire.

La aceste manifestări culturale lua parte şi reprezentantul bisericii din sat, preotul paroh sau vreun preot cooperator. Unii preoţi din Voloca au activat foarte mult pe tărâm cultural şi printre ei trebuie să-l cităm pe cel mai harnic pe preotul Gheorghe Velehorschi. El a desfăşurat o bogată activitate şi în societatea arcăşască. Pe acea vreme, şcoala şi biserica lucrau strâns unite pentru ridicarea nivelului cultural şi educativ al ţăranului.

Dacă prima se îngrijea de ştiinţa de carte a şcolarilor şi a tineretului, cea de-a doua instituţie se ocupa de educaţia morală prin orele de religie care se ţineau în şcoală şi prin predicile de la biserică, unele alcătuite în mod special pentru tineri.

În zilele de duminici şi sărbători mari, copii mergeau în rând la biserică, conduşi de învăţătorii lor. Era îndătinat obiceiul ca intelectualii satului, în special învăţătorii să se ocupe de răspândirea culturii în rândul ţărănimii. Idealul lor era acela de a răspândi ştiinţa de carte şi lumina în popor. Se poate afirma ca intelectualii au fost adevăraţi luminator ai satelor.

În multe sate erau preoţi vrednici care se asociau cu învăţătorii pentru a contribui la ridicarea ţărănimii din starea de înapoiere în care se mai aflau. Iată cheia succesului pentru cei care doresc să afle explicaţia gradului de cultură, de civilizaţie, de dârzenie, dar şi de omenie al ţăranului bucovinean. Această elită ţărănească din Bucovina, după cum s-a exprimat un strălucit dascăl din trecut, Vasile Vasiliu a fost formată de vrednicii ei dascăli şi intelectuali cu vederi largi.

În părţile noastre, învăţătorii îşi vedeau de copii şi de şcoală, pe care o serveau toată viaţa cu pricepere şi cu devotament, iar preoţii slujeau în biserică propovăduind oamenilor morala creştină cu frumoasele şi înţeleptele ei pilde şi învăţături.

Mare mi-a fost decepţia şi amărăciunea când mi-a fost dat să constat într-un sat din Oltenia că preotul avea grija morii, iar învăţătorul se ocupa cu creşterea porcilor pentru export. Sigur că n-or fi fost toţi aşa, dar nivelul cultural

204


foarte scăzut din satele Olteniei era o mărturie elocventă. Intelectualii de acolo nu era animaţi de dorinţa de a-i ridica pe săteni din bezna în care trăiau. Nu putea fi vorba despre o activitate pe teren cultural pe la sate.

Dăscălimea bucovineană, în marea ei majoritate, era devotată cu trup şi suflet şcolii. Ea activa intens atât pentru răspândirea ştiinţei de carte în rândul sătenilor cât şi pentru promovarea culturii româneşti şi a sentimentului naţional.

În general, aceşti dascăli erau oameni modeşti şi nu se gândeau să facă averi, însă erau dârzi în lupta lor pentru a ţine trează conştiinţa naţională, apărând în chip strălucit tot ce era românesc şi mai ales limba românească, portul românesc şi datinile străbune.

Ei au fost aceia care au înfiinţat la sate societăţi culturale şi coruri săteşti, a căror activitate s-a vădit a fi foarte necesară şi care au dat rezultate strălucite.

Programele serbărilor pe care le organizau încă pe timpul stăpânirii habsburgice, erau bine pregătite şi cu grijă alcătuite ca să nu vină în conflict făţiş cu autorităţile austriece. Chiar şi numele societăţilor şi scopul lor erau în aşa fel alese încât să pară cu totul inofensive pentru a nu atrage atenţia autorităţilor austriece. Astfel Societatea Arcăşască era considerată având ca scop să prevină ori să stingă incendiile din sat, cu alte cuvinte această societate era o formaţie de pompieri voluntari. De altfel, arcaşii era pregătiţi şi în acest sens şi în afară de aceasta mai puteau interveni când se producea vreo inundaţie sau vreo dezordine provocată de răufăcători. În unele cazuri îşi dădeau concursul la vreo construcţie de interes obştesc, dar niciodată nu pierdea din vedere adevăratul lor scop pentru care au fost înfiinţate acele societăţi din care făceau parte.

Greşeli şi abuzuri din care se pot trage învăţăminte pentru viitor

Este cunoscut faptul că Bucovina, această provincie românească a cerut să se unească cu regatul român şi nu a fost nevoie să fie cucerită pe calea armelor. Aşadar, Bucovina nu putea fi considerată ca un teritoriu cucerit şi ocupat de către o altă ţară, cum din păcate, au crezut sau au înţeles unii politicieni din vechiul regat. În cazul de faţă, nu a fost altceva decât o unire între români şi ca atare în acest sens trebuiau privite lucrurile. Or, cei veniţi de la centru, trimişi de guvernanţii din Bucureşti se comportau în Bucovina cu populaţia locală ca şi cum s-ar fi aflat într-un teritoriu cucerit sau chiar mai rău, ca într-o colonie, cum s-a exprimat unul.

Guvernul din Bucureşti s-a arătat neîncrezător în intelectualii bucovineni şi a numit în toate posturile de comandă şi de răspundere funcţionari din vechiul regat care nu cunoşteau legile, obiceiurile şi situaţia din Bucovina. Mai mult, unii dintre ei au venit cu apucături şi năravuri cu care populaţia bucovineană nu era obişnuită. A fost o greşeală a conducerii din Bucureşti că a trimis în fruntea instituţiilor din această provincie oameni nepregătiţi ori nechemaţi care au făcut

205


mult rău ori au încurcat situaţia. Mulţi dintre aceştia s-au dat la nereguli şi abuzuri supărătoare, compromiţându-se pe ei şi pe cei ce i-au trimis să administreze această provincie.

Dacă vreun localnic îndrăznea să protesteze împotriva unei încălcări sau împotriva unui abuz i se striga în faţă că este comunist, bolşevic sau răzvrătit în contra ţării şi a legilor statului. Datorită acestui mod de a proceda, mulţi nevinovaţi au avut de îndurat sancţiuni nedrepte, închisori, amenzi şi în unele cazuri chiar bătăi.

Aceşti funcţionari abuzivi şi incorecţi aveau obiceiul urât de a înjura pe oameni în diverse ocazii cu cele mai urâte şi mai murdare expresii pe care bucovinenii nu le-au auzit niciodată în viaţa lor.

Într-adevăr lumea se îngrozise de comportarea acestor slujbaşi, de sudălmile şi de înjurăturile lor fără seamăn de multe şi de scârboase. Fiecare se întreba, oare cât are să dureze situaţia aceasta atât de penibilă şi neplăcută. De la o vreme, neregulile şi abuzurile au început să se răspândească prea mult şi să iasă la iveală. Oamenii au pornit să-şi caute dreptate la autorităţile superioare. Dar până să se îndrepte situaţia a trebuit să mai treacă multă vreme.

Abuzuri se săvârşeau şi la oraşe, dar mai cu seamă la sate, unde populaţia nu cunoştea legile noi care se introduceau, întrucât numărul neştiutorilor de carte era mare. Ţăranii nu cunoşteau bine drepturile de care se puteau bucura şi nici atribuţiile şi competenţa acestor funcţionari. Datorită acestei situaţii, ei puteau fi înşelaţi sau intimidaţi şi exploataţi.

Pe la sate, jandarmii era aceia care făceau multe abuzuri şi dacă vreun om căuta să se justifice şi să se apere ori să ceară socoteală pentru învinuirea nedreaptă ce i se aducea, îndată era ameninţat cu vâna de bou şi mai se alegea şi cu o ploaie de înjurături. Şefii de post veniţi din vechiul regat se purtau rău cu oamenii mergând până acolo încât îşi băteau joc de săteni. Ei se considerau a fi totul în sat. Aveau pretenţie ca să asculte de ei toţi funcţionarii satului, primari, preoţi, învăţători, etc. Aceste pretenţii nu erau nici justificate, dar în acele împrejurări oamenii din Bucovina nu cunoşteau rânduielile româneşti.

De se întâmpla ca un om să fie întâlnit pe drum după ora 9 seara, era dus la postul de jandarmi şi acolo era pus la tot felul de corvezi (tăiat lemne, spălat podele, etc.) şi apoi menţinut la arest. Dacă omul mai zicea ceva, căpăta şi bătaie.

Dacă şeful de post auzea undeva vreo gălăgie, mergea la faţa locului şi pe cei împricinaţi îi lua la post sub motiv că tulbură liniştea publică, fapt pedepsit de lege.

Când vedea la cineva un câine slobod care s-a rupt cumva din lanţ, îndată îl chema pe om ameninţându-l că-i dresează acte de contravenţie.

Ca să scape de bucluc, oamenii făceau ce făceau şi dădeau daruri însă nu direct şefului de post, ci soţiei acestuia sau altui interpus. Astfel, cu ciupeli şi

206


ciuguleli de acestea, cu vremea, mulţi jandarmi s-au înţolit bine. Nu este greu să găseşti pricină cuiva dacă urmăreşti anume aceasta. Or, jandarmii tocmai asta căutau prea adeseori. Astfel, pe unii oameni îi învinuiau că n-au acte pentru lemne din curte.

În satul nostru era şef de post Gheorghe Bârsan şi căruia îi plăcea să se amestece în orice tărăşie. Datorită acestui fapt, până la urmă s-a umplut cu de toate şi şi-a creat o stare materială foarte bună. A venit tare sărac în sat numai cu puşca şi mantaua, dar când a fost vremea să plece, omul avea bagaj mult că mutat fiind în altă parte a judeţului, i-au trebuit două vagoane ca să poată încărca toate lucrurile.

De felul lor, oamenii din satul nostru erau cum se cade, paşnici şi liniştiţi. Fiind şi buni gospodari ei îşi vedeau de treburile lor şi nu se bucluceau întreolaltă, după cum bine le stă tuturor oamenilor aşezaţi şi cu stare bună. Rare erau cazurile când să se producă vreo neînţelegere, poate între tineri la nuntă sau la joc, aşa că şeful de post nu avea probleme. Totuşi, uneori se găsea câte unul să mai greşească că s-a întrecut cu băutura ori să facă vreo năzdrăvănie şi atunci şeful de post avea ocazie să-i scarmene bine. Mai ales îi prindea pe zdrubari şi le căuta pricină ca să mai scoată ceva şi de la ei. Aceştia erau lucrători la pădure, oameni care-şi câştigau existenţa tăind copaci şi făcând lemne pentru Administraţia Fondului Bisericesc din Bucovina cu sediul la Cernăuţi. Aceşti lucrători la pădure se pricepeau să meşterească diferite unelte gospodăreşti ca furci pentru fân, cosii, cozi de topoare, greble şi cozi de greble, îmblăcie, vârtelniţe, coşuri, săniuţe şi altele.

Pentru munca grea ce o desfăşurau, seara când veneau acasă, aduceau cu ei câte o bucată de lemn cu care să se încălzească ori să-şi facă ceva din el, dacă ar fi fost bun pentru vreo unealtă din cele arătate mai sus. Aceasta se făcea cu ştirea brigadierului silvic.

Pe unii dintre aceştia când îi întâlnea seara, şeful de post îi ameninţa că le dresează acte pentru furt. Ca să nu fie purtaţi pe drumuri şi să nu aibă cine ştie ce dificultăţi, ei mergeau la doamna şefului de post şi cu ea aranjau ca lucrurile să meargă bine. De altfel, şeful de post nu dresa acte de trimitere în judecată că din aceasta nu i-ar fi ieşit nimic. Totul se desfăşura astfel că până la urmă făptaşul era iertat şi scopul urmărit atins. Cum în sat erau mulţi lucrători de aceştia care se pricepeau la dulgherie ori că erau buni dogari sau rotari, şeful avea de la cine să scoată câte ceva să-şi asigure partea lui.

Când Gheorghe Bârsan a venit la noi în sat ca şef de post, mai erau încă doi jandarmi care aveau numai grad de plutonier. Erau şi ei români dar din părţile Bucovinei. Până la venirea lui Bârsan, aceştia au ţinut ordine şi rânduială în sat. acum dacă a venit el ca şef, Bârsan a făcut ce a făcut ca să-i scoată din sat sub diferite pretexte. Vroia să rămână singur şi să fie mai slobod în mişcările sale. Le-a tot făcut mizerie şi rapoarte celor doi plutonieri până ce şi-au dat

207


seama că nu vor putea face servici cu Gheorghe Bârsan. În cele din urmă, unul a fost mutat în Legiunea de Jandarmi din Cernăuţi ca secretar de birou, iar altul a fost numit şef de post într-un sat din nordul Bucovinei. În locul lor au fost puşi un caporal şi un soldat. Cu aceştia, şeful de post se simţea mai bine şi era mai sigur, mai stăpân pe situaţie. Nici caporalul, nici soldatul nu şi-ar fi dat seama ca să obiecteze ceva şefului de post. Ei executau ordinul orbeşte. Cu plutonierii însă situaţia era cam alta. De aceea a respirat uşurat când i-a văzut plecaţi.

Îndată după terminarea războiului, au început să vină acasă bărbaţii şi feciorii voloceni care luptaseră pe diferitele fronturi ale războiului. Ei veneau îmbrăcaţi în haine militare pentru că cele cu care au plecat ei de acasă se pierduseră şi nimeni nu mai ştia de urma lor după atâţia ani de război.

Mulţi dintre aceştia care se întorceau din război, fuseseră luaţi prizonieri prin Italia sau în alte ţări din apus ori răsărit aşa că straiele lor militare diferea foarte mult între ele. Cele austriece se deosebeau de cele italiene, cele englezeşti ori americane, se deosebeau de cele ruseşti ori franţuzeşti şi aşa mai departe. La acea dată se puteau vedea se puteau vedea asemenea uniforme la diferiţi foşti combatanţi demobilizaţi şi întorşi în satul Voloca. Aceste haine militare nu erau noi ci purtate; unele se prezentau mai uzate iar altele erau în stare bunişoară. Cei care au mai găsit pe acasă cu ce să se îmbrace au predat uniformele militare, dar alţii n-au găsit nimic, poate nici casa din care au plecat şi aceştia au păstrat uniformele pentru că nu aveau altceva de purtat. Este de menţionat faptul că peste satul Voloca a trecut de trei ori tăvălugul războiului de-a rămas în mare parte sărăcit şi pustiit. În trei rânduri au năvălit şi au trecut peste el trupele ţarului Nicolae al II-lea, când armata austriacă a trebuit să se retragă. Toate aceste trupe aveau nevoie de hrană pentru oameni şi pentru cai astfel că luau mereu, luau tot atât la înaintare cât şi la retragere. Legile războiului sunt aspre şi nu se poate ţine cont de milă or cruţare. Au fost cazuri când din aceeaşi casă au plecat pe front tatăl şi feciorul ori feciorii şi nu s-au mai întors. În unele cazuri s-a întors numai unul dintre cei plecaţi dar n-a găsit pe nimeni şi nimic, doar locul unde a fost casa. Mama a murit, iar casa fără stăpân a fost arsă, distrusă. Mare sărăcie şi lipsă era în sat pe vremea aceea! În satul Voloca nu s-au dat lupte ci numai prin apropiere, dar cu toate acestea el a cunoscut din plin greutăţile şi mizeriile războiului. Acestea le-am văzut şi le-am trăit şi eu.

Unii dintre voloceni care au luptat pe frontul austro-italian şi au căzut prizonieri la italieni, când s-au întors acasă, după terminarea războiului au venit cu haine destul de bune pe ei. Aceste haine li s-au dat lor cu dreptul de a le păstra şi al purta cât vor ţine ele.

Printre prizonierii voloceni veniţi din Italia, era şi Ion a lui Toader a Todiresei Salahorului. Cu acesta s-a întâlnit şeful de post şi i-a plăcut mantaua pe care o avea şi cu care era chiar îmbrăcat. Mai întâlnindu-l şi cu altă ocazie, şeful de post Bârsan l-a întrebat pe Ion Salahor dacă nu i-ar vinde mantaua.

208


Acesta i-a răspuns răspicat şi hotărât că nu vinde mantaua. Şeful de post n-a zis nimic atunci şi şi-a văzut de drum. După o bucată de vreme, şeful l-a chemat pe Ion Salahor la post, sub pretext că ar avea o chestiune de rezolvat. Neştiindu-se vinovat cu nimic, Ion Salahor l-a urmat la post. Aici, şeful de post, după o oarecare introducere i-a spus lui Ion Salahor că trebuie să predea mantaua deoarece nu are voie s-o poarte. Înţelegând acum pentru ce a fost invitat la post, şi-a dat seama că şeful de post pusese ochi pe mantaua lui şi că nu-l va lăsa în pace. Totuşi i-a răspuns şi de această dată şefului că nu predă mantaua primită de la italieni. Atunci Bârsan s-a înfuriat şi i-a tras o palmă la ureche lui Ion Salahor care considerându-se lovit pe nedrept a căutat să riposteze şi tot în acelaşi timp şeful a pus mâna pe rânca de bou ce o avea pe masă cu scopul de a-l lua la bătaie pe Ioan Salahor. Voloceanul era tânăr şi în putere şi bine făcut, aşa că l-ar fi putut dovedi pe şef când era vorba de bătaie, dar se temea de urmări. Atunci a început să strige cât îl ţinea gura “Săriţi oameni buni că mă omoară şeful de post!”. Întâmplarea a făcut ca taman atunci treceau pe lângă postul de jandarmi doi săteni care şi ei se întorseseră din prizonierat. Auzind strigătele de ajutor, au intrat în cancelaria postului să vadă ce se petrece. În acelaşi timp, alarmată de strigătele din cancelarie, a intrat ca o furtună şi soţia şefului de post. Aceasta era o femeie voinică, autoritară şi cu mai multă chibzuinţă decât bărbatului ei, aşa ca ea l-a potolit pe şeful de post cu mare uşurinţă. Se vede că ea avea asupra lui mare influenţă de care şeful ţinea cont. Acest conflict a trecut fără urmări datorită în cea mai mare parte soţiei lui Bârsan şi poate în oarecare măsură celor doi consăteni care în acel moment treceau pe acolo. Ion Salahor şi-a păstrat mantaua şi a purtat-o sănătos mai departe, dar a căutat să nu mai dea ochii cu şeful de post. Acest lucru i-a reuşit uşor întrucât Ion Salahor a plecat la oraş (Cernăuţi), unde a urmat o şcoală de şoferi şi apoi s-a angajat în servici corespunzător cu pregătirea ce o avea.

Şeful de post Gheorghe Bârsan a mai făcut şi alte abuzuri şi greşeli, astfel că până la urmă, oamenii s-au hotărât să facă plângeri la comandantul legiunii de jandarmi. Întrucât s-a mai luat la harţă şi cu primarul, acesta a raportat cazul prefectului de judeţ. În urma unei anchete, s-a hotărât mutarea şefului de post departe într-un sat de pe malul Nistrului. I-a venit foarte greu să plece din Voloca pentru că tare bine i-a mers; avea cal, căruţă, vacă, porci, păsări multe, lemne, furaje, mobilă multă şi alte acareturi. Acum ar mai fi lăsat şeful de post din ale sale, numai că oamenii nu-l lăsau. Toate au un capăt şi cum s-a dus, dus a fost că pe la noi nu s-a mai văzut. A stat în satul Voloca vreo zece ani.

Nu mult după înfăptuirea unirii, s-au înfiinţat în Bucovina două regimente de infanterie. Unul îşi avea sediul la Cernăuţi purtând numele spătarului Coman cu numărul 113, iar celălalt îşi avea sediul la Suceava, denumit Regimentul de infanterie Luca Arbore numărul 114. În aceste regimente au fost încorporaţi tinerii bucovineni având vârsta de 21 de ani împliniţi. De fapte aceşti din

209


Bucovina care urmau să fie recrutaţi pentru aceste regimente fuseseră câte 2-3 ani de război pe frontul din Austria. Toţi au fost încorporaţi din nou ca să-şi facă stagiul militar în armata română. N-au fost luaţi doar invalizii cărora le lipseau o mână ori un picior sau având alte lipsuri grave. S-au făcut greşeli şi cu această ocazie pentru că au fost încorporaţi tineri cu totul neapţi pentru serviciul militar. Un caz ieşit din comun a fost şi acela cu Simion a lui Ion Dohei, care orb fiind încă din copilărie, fapt cunoscut de toţi, totuşi a fost încorporat şi el şi numai cu greutate a putut să scape de câteva luni de mizerie şi de chinuri. Îi ziceau că este prefăcut, dar că vede.

Când s-au prezentat aceşti tineri la regimente s-au dat efecte cu totul necorespunzătoare, rupte şi vechi, aproape zdrenţe. Aceşti tineri, pe vremea când au fost în armata austriacă avuseseră haine foarte bune. Uniformele pe care trebuiau să le poarte acum le-au făcut o impresie neplăcută. Era greu să porţi asemenea haine şi să faci instrucţie în ele şi totuşi nu aici era greul cel mare. Lipsa de hrană era mai greu de suportat. Mâncarea era puţină şi rea. Vina era a conducătorilor care nu se îngrijeau de cele necesare pentru armată.

Pe lângă aceste lipsuri şi greutăţi se mai adăugau neomenia şi batjocura care exista în acele vremuri în armata română. Gradaţii, subofiţerii şi mulţi dintre ofiţeri se purtau foarte rău cu soldaţii. De aceea, când le venea vremea să plece la cătănie, pe tineri îi apuca groaza, încât mai bucuroşi ar fi mers la moarte decât să meargă la încorporare. Pentru aceşti tineri care făcuseră războiul, cu care prilej au avut mult de suferit pe fronturile din împărăţia austriacă, milităria la români li se părea un chin de nesuportat. Neomenia din cazarma regimentului 113 era atât de mare încât s-a ajuns până acolo că se bătea în ostaşi cum se bat snopii de paie. Pentru cea mai mică greşeală, soldatul era crunt bătut de către gradaţi şi majuri. Se aplica foarte des şi bătaia la şezut pe pielea goală, când se dădea 25 de lovituri, care fiind date de câte doi gradaţi deodată, făceau nu 25 ci 50 de lovituri. Un gradat stătea de o parte şi altul de cealaltă parte a soldatului. Întins jos sau aplecat ori băgat cu capul în scaun. Era bătut cu centura, cu băţul sau cu o bucată de funie, uneori muiată în apă, ca să fie mai grea şi cu efect mai mare la lovit. Acela care număra loviturile se prefăcea a greşi numărătoarea, în râsetele gradaţilor, dar loviturile cădeau năprasnice câte două deodată. De multe ori soldatul bătut cu vânătăi şi cu pielea crăpată leşina ori nu se mai putea scula de jos; atunci se turna câte o găleată de apă peste el. Mulţi ostaşi au fost bătuţi până la sânge de către gradaţii nemiloşi ori majurii din regat. Aşa era în militărie pe când ţara era condusă de moşieri şi bancheri.

Nenumărate erau metodele de a face mizerie recruţilor. Gradaţii născoceau fel de fel de şicane şi ticăloşii cu care îi chinuiau şi l făceau viaţa amară. Le căutau în tot momentul pricini şi motive ca să-I poată bate pe recruţi şi aceasta se întâmpla aproape în fiecare seară.

210


În dormitor se putea intra, după apelul de la orele 21, când se suna stingerea. Soldaţii trebuiau să-şi spele picioarele afară, fie iarnă, fie vară. Când veneau însă în dormitor, având bocancii rupţi, picioarele tot murdare rămâneau şi atunci era motiv să fie bătuţi la tălpi cu cureaua. Când i se părea unui gradat că bocancii nu sunt aşezaţi la linie ori nu sunt bine lustruiţi în aşa fel încât domnul sergent să-şi potrivească mustaţa în ei ca în oglindă, iarăşi intra în funcţiune cureaua. Nu-i păsa domnului sergent că nişte bocanci numai petice nu puteau constitui o oglindă.

Adeseori se făcea inspecţie la haine ca să vadă domnii gradaţi dacă sunt curate şi scuturate. Un gradat lua efectele şi le bătea cu băţul iar altul dădea drumul la câte un fum de ţigară şi spunea că iese mult praf din ele. Cureaua din nou cădea pe spatele recrutului.

Uneori, gradaţii tăiau nasturii de la mantale ori de la vestoanele recruţilor în timpul nopţii pe când aceştia dormeau, apoi dimineaţa, aceeaşi gradaţi veneau să facă inspecţie şi să vadă dacă recruţii se pot prezenta la instrucţie cu echipamentul în regulă. Desigur, mulţi soldaţi nu aveau nasturi la haine şi fiind învinuiţi de neglijenţă erau bătuţi. Cum nu puteau merge la instrucţie cu hainele descheiate, trebuiau să cumpere nasturi şi să-i coase imediat. Dar cine credeţi că avea nasturi de vânzare? Domnul sergent, or domnul caporal. Acest procedeu constituia şi o posibilitate de a obţine mici câştiguri pentru gradaţi, ca să-şi cumpere ţigări, cărţi poştale ori să mai bea şi câte o ţuică.

Alte ori, în puterea nopţii, recruţii erau sculaţi şi aliniaţi la marginea paturilor. Se spunea că s-a furat din sala de mese o gamelă şi trebuie să se facă control la cufere. Dar cum nimeni nu furase vreo gamelă, aceasta nu putea fi găsită la cufere. Ei, dacă gamela nu se găsea, ea trebuia totuşi plătită şi bieţii recruţi trebuiau să plătească toţi câte un le sau doi, după cum era gamela de scumpă.

Când venea vremea să se plătească amărâta de soldă, bieţii recruţi nu aveau nici un folos de ea: ba că trebuia mătură pentru dormitor, ba era nevoie de cerneală şi hârtie la cancelarie, sau nişte var, etc. şi toate cheltuielile ei trebuiau să le suporte, deşi acestea erau prevăzute în buget. Dacă vreun recrut primea colet de acasă iarăşi nu alegea mare lucru din el că dacă nu-l împărţea cu gradaţii, era rău şi fiecare ştia că trebuia să te ai bine cu domnii gradaţi, numai că aceste atenţii era uitate repede.

Dar nu numai în cazarmă ci şi pe câmpul de instrucţie li se făcea multă mizerie recruţilor. Dacă vreun soldat greşea ceva sau dacă i se părea gradatului că recrutul ar fi greşit ceva, atunci scotea şi sufletul din el cu nenumărate culcări. Drepţi! Înapoi! Fuga marş! Culcat! Drepţi! Şi tot aşa o ţinea. Dacă soldatul, vlăguit de oboseală, nu se culca şi nu se scula repede în poziţia drepţi, ori nu izbea de pământ bine pieptul, atunci gradatul se urca cu picioarele peste el, călcându-l fără milă. Treaba aceasta o făceau uneori şi majurii şi chiar unii

211


ofiţeri. Au fost cazuri când s-a întâmplat să treacă pe lângă câmpul de instrucţie oameni civil şi văzând barbarii au început să-i huiduiască pe cei care comiteau asemenea fapte nedemne, dar protestul acesta nu ajuta la nimic, li se răspundea trecătorilor că sunt bolşevici şi comunişti înrăiţi. Cam aşa erau consideraţi mulţi din Bucovina şi Basarabia, erau suspectaţi şi autorităţile de la centru nu prea aveau încredere în ei.

Poate că unii se vor îndoi de adevărul asupra faptelor povestite, dar în cele relatate nu este nici o exagerare ci numai purul adevăr. De altfel, nici n-au fost arătate aici toate abuzurile şi mişeliile care se făceau şi se scorneau pentru a face mizerie soldaţilor. De mirare este faptul că ofiţerii şi mai ales comandantul unităţii îngăduiau să se procedeze în asemenea hal cu recruţii. Oare ei nu ştiau nimic despre cele petrecute în cazarmă? Sau considerau că toate acestea ar fi nişte pozne ostăşeşti, inofensive. Şi într-un caz şi în altul, ofiţerii erau vinovaţi de viaţa amară şi insuportabilă ce exista în armată. Desigur, milităria este militărie, cu greutăţile şi rigorile ei, dar batjocura şi mizeria nu puteau servi la nimic bun, dimpotrivă au stricat mult şi au dus la consecinţe grave după cum se va vedea mai târziu.

Populaţia dintre Prut şi Nistru din regiunea Bucovinei era amestecată. Acolo trăiau şi mulţi locuitori de origine ucraineană (ruteni), iar printre ei se mai aflau poloni, nemţi şi evrei. În aceste sate se vorbea limba ucraineană. Numărul celor care ştiau româna era mic. Au fost încorporaţi şi tineri din aceste părţi şi cum nu ştiau limba română, înţelegeau mai greu teoria şi regulamentul ce li se explica la instrucţie. Din această cauză li se făcea iarăşi multă mizerie. Adeseori era insultaţi ori bătuţi fără ca ei să fie vinovaţi. Acest tratament neomenos nu putea să-i atragă de partea noastră ca să fie buni ostaşi sau buni români.

Nici cu populaţia de la sate, din aceste părţi, autorităţile nou instalate şi mai ales jandarmii n-au procedat bine. Brutalităţile şi abuzurile s-a manifestat din plin şi aici. Toate acestea au avut ca urmare o ură făţişă sau ascunsă faţă de noua conducere românească. Printre locuitorii săteni de care vorbim erau mulţi români desnaţionalizaţi care şi-au pierdut limba datorită faptului că în unele sate numărul lor a fost mai mic şi au fost absorbiţi de către populaţia ucraineană. Aveau unii încă numele românesc de Frunză, Mihălescu, Mihălcean sau Căpiţă, dar ei nu ştiau nici o boabă românească, trăind o perioadă îndelungată între ucraineni. Alţii şi-au pierdut nu numai limba ci şi numele, care le-a fost schimbat. De toate acestea ar fi trebuit să ţină seama noile autorităţi româneşti, să pună oameni pricepuţi şi pregătiţi care să poată face situaţiei complexe de la acea dată.

Câtă vreme Ţara de Sus a Moldovei a fost sub ocupaţie austriacă. Populaţia din această parte a fost supusă în mod sistematic la un proces de denaţionalizare. Această măsură luată de guvernul austriac urmărea slăbirea elementului naţional românesc pentru a se simţi mai sigur şi mai stăpân în noua

212


provincie. Aşadar locuitorii şi tinerii care urmau să fie încorporaţi nu aveau nici o vină că nu cunoşteau limba română. Or, când feciorii ucraineni veneau la armată ca să-şi facă datoria, când greşeau ceva sau nu înţelegeau li se spunea ca sunt comunişti şi bolşevici şi erau luaţi la bătaie că nu ştiau româneşte. Ei vorbeau limba pe care au învăţat-o acasă la părinţi şi mai cunoşteau în oarecare măsură limba germană, pe care o învăţaseră în timpul serviciului militar la austrieci şi în anii războiului, când s-au aflat pe front.

Cei care-şi băteau joc de aceşti ostaşi erau gradaţii caporali şi sergenţi sau majuri din vechiul regat care prin neomenia lor şi-au atras ura soldaţilor umiliţi şi năpăstuiţi. După înfăţişare, vocabular şi comportare. Mulţi dintre gradaţi păreau a fi ţigani. Totuşi, vina nu era a acestora sau nu numai a acestora, fiind ei oameni fără cultură şi educaţie. Principalii vinovaţi erau ofiţerii şi comandanţii care aveau obligaţia să cunoască şi să stăvilească aceste ticăloşii. Atitudinea de neglijenţă condamnabilă şi de incompetenţă au dăunat foarte mult armatei şi intereselor statului în ce priveşte starea de spirit a populaţiei minoritare din Bucovina.

Cum de nu se interesau acei ofiţeri de viaţa soldaţilor, de felul cum trăiau, cum erau hrăniţi sau trataţi? Fiindcă nu le păsa. Pentru ei, soldaţii constituiau o simplă gloată care în timp de pace trebuia să muncească, iar în timp de război, să lupte şi să moară pentru cei avuţi. Cine erau acei ofiţeri şi care le era originea? Aproape toţi erau fii de boieri, de moşieri ori de bancheri. Aceasta era explicaţia.

Grija lor era să aibă uniforme cât mai elegante, mai înzorzonate şi mai scumpe. Unele uniforme erau atât de fistichii şi de exagerate, încât cei care le purtau păreau a fi nişte ofiţeri de operetă, în vreme ce hainele soldaţilor se aflau într-o stare deplorabilă, la fel şi încălţămintea. Rău îmbrăcaţi, slab hrăniţi şi mereu batjocoriţi, aceşti soldaţi suportau foarte greu acest regim şi tratament de viaţă. Numai evreii o duceau mai bine întrucât dispuneau de o situaţie materială mai bună şi datorită acestui fapt făceau armata mai mult descazarmaţi şi veneau doar la orele de instrucţie. Ei ştiau să se ia bine şi cu majurii şi nu suferea mizerie ca ceilalţi.

Faptele ce urmează să fie povestite s-au petrecut într-o noapte din luna decembrie a anului 1919. Soldaţii din regimentul113 infanterie din Cernăuţi s-au răsculat, au spart magazia de arme şi s-au înarmat cu armele şi muniţia pe care au găsit-o acolo. Pe gradaţii din cazarmă i-au băgat în închisoare apoi au părăsit cazarma. Prin oraş, au început să se audă împuşcături. Cum era vreme de noapte, lumea nu şi-a putut da seama ce s-a întâmplat şi mulţi s-au speriat crezând că a început din nou războiul. Nu toţi soldaţii din regiment au fost de partea răsculaţilor. Unii au rămas în cazarmă, iar alţii au alergat pe la casele unde erau ofiţerii regimentului pentru a-i înştiinţa de cele întâmplate. Totuşi numărul celora care au părăsit înarmaţi cazarma a fost mult mai mare. Printre ei se aflau atât români bucovineni cât şi ucraineni. Aceştia au plecat pe la casele lor,

213


probabil ca să se aprovizioneze cu ceva hrană, apoi s-au răspândit prin diverse ascunzători sau prin păduri. Unii erau de prin satele învecinate cu oraşul Cernăuţi, dar alţii erau de prin alte părţi, mai departe de oraş. Soldaţii care erau de origine ucraineană au plecat peste Prut şi s-au ascuns prin pădurile Vijniţei sau pe lângă Ceremuş, iar alţii au trecut frontiera şi s-au retras în Galiţia. Dintre soldaţii români bucovineni care s-au răsculat, în afară de cei din judeţul Cernăuţi, mulţi erau din judeţele Suceava, Câmpulung, Rădăuţi, Gura Humorului şi alte localităţi. Aceştia aveau intenţia să se ducă spre locurilor lor de baştină, la casele lor, dar când au ajuns aproape de apa Siretului au fost întâmpinaţi cu focuri de arme şi mitraliere. Ce se întâmplase? Garnizoana din Suceava cu regimentul 114 infanterie a fost pusă în stare de alarmă şi aceşti soldaţi înarmaţi ca pentru război au fost trimeşi spre Siret, spunându-li-se că dinspre Cernăuţi năvălesc bolşevicii şi li s-a mai spus că dacă aceştia se vor apropia de Siret şi vor încerca să-l treacă, atunci să-i împuşte. Astfel s-a ajuns la o situaţie paradoxală ca bucovinenii să se împuşte între ei, frate pe frate. soldaţii care veneau dinspre Cernăuţi nefiind înarmaţi şi organizaţi ca pentru război, s-au retras. Ei erau mai puţini şi se aflau în grupuri răzleţe, cu gândul de a se întoarce la casele lor.

Aceşti soldaţi români originari din părţile Bucovinei de sud, dându-şi seama de situaţia creată, s-au retras şi s-au ascuns în Codrul Cozminului. Prea mult n-au putut să rămână aici, pentru că era iarnă şi frig, apoi nu aveau nici hrană. Pe lângă toate aceste, era urmăriţi de unităţi de jandarmi. Astfel, unii s-au întors de bunăvoie la cazarmă, iar alţii au fost prinşi şi duşi la cazarmă.

Au fost şi soldaţi care n-au vrut să se întoarcă de bunăvoie şi nici n-au putut să fie prinşi degrabă. Aceştia s-au retras şi s-au ascuns în locuri ferite şi neumblate, mai greu accesibile şi de acolo ieşeau la şleahul cel mare care leagă Siretul de Cernăuţi şi jefuiau harabalele şi maşinile ori camioanele cu marfă care treceau noaptea. Ziua atacau mai rar. Erau mai multe cete alcătuite din aceşti soldaţi fugari care se aciuaseră prin Codrii Cozminului. Lumea începuse să le zică haiduci de codru. Au fost semnalate cete de acestea şi prin pădurile Câmpulungului, Vijniţei şi Ciudeului. Despre cei care au trecut frontiera nu s-a mai ştiut nimic. Situaţia aceasta periculoasă şi confuză nu putea să dureze mult. Era necesar să se facă ordine şi să se lămurească lucrurile. S-au luat măsurile de rigoare ca să fie prinşi toţi soldaţii fugari şi să se facă cercetări pentru pedepsirea vinovaţilor. A început o adevărată vânătoare prin sate şi prin păduri cu scopul de a-i prinde pe cei fugiţi. S-a abătut o adevărată urgie şi asupra oamenilor ai căror feciori erau fugiţi. Prigoana era cruntă şi împotriva părinţilor, nu numai a feciorilor fugari. Parcă un făcut! Nu era destul că aceşti părinţi făcuseră războiul mondial sub Austria unde au trecut prin atâtea şi atâtea primejdii şi suferinţe împreună cu feciorii lor, că iată acum, după unire, a venit o altă nenorocire şi mai mare pe capul lor.

214


De ce s-a făcut această răscoală, de către cine şi împotriva cui? Cine erau vinovaţii? La aceste întrebări se va răspunde mai la urmă; deocamdată să vedem cum s-a desfăşurat urmărirea, cercetările şi ce rezultat au dat ele. Au fost formate patrule alcătuite din jandarmi şi ostaşi şi trimise în căutarea celor fugiţi. Această operaţie a ţinut mai multe luni. Au fost cutreierate satele, pădurile şi ascunzătorile şi în cele din urmă, au fost prinşi aproape toţi soldaţii rebeli, în afară de cei fugiţi la mari depărtări prin ţară sau peste graniţă.

Cei prinşi erau crunt bătuţi, apoi legaţi cu mâinile la spate şi duşi la regiment. Mai întâi erau căutaţi pe la casele lor şi dacă nu erau găsiţi acasă. atunci părinţii erau aceia care aveau de suferit în unele cazuri şi maltratări sub învinuirea că ştiu unde sunt ascunşi fugarii, dar că nu vor să declare. Era cercetată cu de-amănuntul toată gospodăria şi chiar casele vecinilor. Era vai de capul bieţilor părinţi, la câte suferinţe şi umilinţe erau supuşi pentru feciorii lor, de care nici ei nu ştiau pe unde sunt, ori dacă se mai află în viaţă ori nu.

s-a ajuns la o situaţie foarte tristă, chiar insuportabilă şi unii ziceau că li s-a luat de pe grumaz un jug de lemn şi li s-a pus altul în loc de fier. Amărăciune şi indignarea ajunseseră la culme. Prin sate se crease o stare de nelinişte. De îndată ce erau predaţi la cazarmă, soldaţii erau bătuţi, maltrataţi cu sălbăticie şi puşi la chinuri grele, torturi şi cruzimi de neînchipuit. În acest mod se făceau cercetările. Din această cauză unii s-au ales cu anumite infirmităţi, iar altora li s-a tras şi moartea.

Teodor Hrib din Arbore, sergent la acea unitate în timpul revoluţiei consemnează: “… unii ofiţeri şi gradaţi din armata română, au aplicat pedepse crude pentru cea mai mică vină…Când nemulţumirile erau în toi, eu am crezut că datoria mea era să mă prezint la comanda regimentului şi să raportez direct comandantului, dar nu s-au luat măsuri de dreptate ... ”.

“Ceilalţi au fost prinşi şi aduşi înapoi, tratamentul cât şi pedepsele acestor nenorociţi au fost îngrozitoare; ceea ce am văzut eu cu această ocazie m-a îngrozit. Această revoltă a fost pedepsită cu preţul a sute de ani de condamnări pe viaţă şi alte sute de ani de închisoare cât şi milioane de bâte. dar nimenea nu a întrebat de ce s-a dezertat, care era cauza? Dar după mine., trebuiau aplicate aceleaşi măsuri şi împotriva adevăraţilor vinovaţi care au dus lucrurile până la dezertare”-Toader Hrib (Cronica de la Arbore, Ediţia a II-a, Junimea 1972).

Au scăpat aceşti oameni de pe fronturile Austriei, unde au luptat câte doi şi trei ani şi după ce s-au întors teferi la casele lor, au ajuns să fie ucişi de către fraţii români care se considerau eliberatori. Oricât de aspră a fost rânduiala nemţească de pe vremea austriecilor, totuşi bucovinenii nu au avut de îndurat asemenea suferinţe şi umilinţe. Nici pe front, în plin război nu se văzuse atâta răutate şi suferinţă. Era şi o mare dezamăgire!

Fugarii aceştia erau ţinuţi închişi sub pază severă ca nu cumva să scape vreo unul sau să poată vorbi cu cineva. Nimeni nu avea voie să-I viziteze ori să

215


le aducă mâncare. Aşa au fost ţinuţi toată iarna, cu mâncare numai odată pe zi şi mereu bătuţi. În cele din urmă, ajunseseră numai schelete.

Dar ce vină au avut aceste victime nenorocite? Toţi aceşti năpăstuiţi nu au vrut altceva decât o purtare omenească şi un tratament corespunzător din partea gradaţilor şi a ofiţerilor. Fiecare şi-ar fi făcut datoria de ostaş în armata română, după cum şi-ar fi făcut-o şi sub stăpânire străină, în armata austriacă, numai că fraţilor eliberatori le-a lipsit omenia, dragostea şi frăţia. De aici au pornit toate relele şi necazurile.

În aceeaşi vreme şi alte naţiuni s-au eliberat de sub stăpânirea austriacă şi s-au unit întreolaltă, dar nici în o ţară şi nicăieri nu s-a petrecut asemenea ticăloşii ca la noi. Deoarece părinţii acestor feciori nu puteau afla nimic de soarta copiilor lor, s-au gândit că trebuie să întreprindă numaidecât ceva pentru a-i scoate de la chinuri sau a le uşura într-un fel oarecare situaţia. În cele din urmă, le-a venit ideea că ar fi bine să meargă cu toţii la ministrul Bucovinei, care-şi avea reşedinţa la Cernăuţi şi să-l roage să intervină la Bucureşti în această privinţă. Zis şi făcut! Într-o bună zi, s-au adunat mai mulţi părinţi şi au plecat să se jeluiască ministrului. Acesta i-a primit şi le-a ascultat cu atenţie doleanţele. Oamenii strigau şi spuneau într-un glas că mai bucuroşi ar fi fost dacă copiii lor ar fi murit pe front în război, decât să-i ştie chinuiţi şi schingiuiţi.

Ministrul a intervenit de îndată la Bucureşti şi situaţia s-a mai schimbat şi torturile au încetat. Totuşi bătaia şi unele mizerii au continuat că aşa era obiceiul în armată. Cercetările au durat mult. Metodele folosite au fost inumane, cu încălcarea flagrantă a legilor. Aceia care au fost consideraţi conducători ai răzvrătirii au fost deferiţi spre judecare Curţii Marţiale care I-a condamnat la mulţi ani de închisoare. Alţii au primit pedepse mai uşoare. De altfel, nici ceilalţi soldaţi care n-au fost pedepsiţi, nu s-au bucurat de o reputaţie mai bună. Fiind vărsaţi, mai târziu pe la alte regimente, au fost rău primiţi peste tot, puşi să facă tot felul de corvezi, fiind consideraţi comunişti şi răzvrătiţi. În timpul cercetărilor, fugarii era întrebaţi de ce s-au răzvrătit. Răspunsul tuturora era: din cauza bătăilor şi a tuturor mizeriilor ce li se făceau din partea gradaţilor şi a majurilor. Acest răspuns nu convenea anchetatorilor, fiind ei cei vinovaţi de treaba aceasta. Era necesar ca să fie vinovaţi soldaţii fugari şi s-a spus că s-a făcut instigare împotriva statului şi că unii au răspândit idei separatiste. Aşa au fost aranjate lucrurile, încât soldaţii consideraţi răzvrătiţi au fost găsiţi vinovaţi şi deci a trebuit să fie pedepsiţi. Simplu de tot!

În primăvara următoare, Regimentul 113 Infanterie din Cernăuţi a fost mutat la Botoşani, într-o cazarmă cu gratii groase la ferestre, curtea împrejmuită cu garduri de sârmă ghimpată şi cu multe posturi de pază. În curtea acestei cazărmi a continuat instrucţia soldaţilor de la 113 infanterie. În vara aceluiaşi an, s-a anunţat vizita regelui la Botoşani şi prin alte oraşe. S-au făcut pregătiri în acest scop şi defilări, cu care ocazie au fost scoşi la defilare şi ostaşii de la 113

216


infanterie. Au defilat bine dar fără arme şi fără centuri. Acest fapt i-a atras atenţia regelui şi a cerut unui aghiotant explicaţii. Desigur i s-au dat explicaţiile necesare, potrivit versiunii oficiale, conforme cu hotărârea dată de Curtea Marţială, în procesul care avusese loc. Nu mult după aceea, a venit un ordin de le M. St. M. din Bucureşti prin care Regimentele 113 din Cernăuţi şi 114 din Suceava au fost desfiinţate. Soldaţii din aceste regimente au fost împărţiţi pe la diferite alte regimente din ţară.

De la răzvrătirea din decembrie şi până la repartizarea soldaţilor din regimentul 113 infanterie, la celelalte regimente din ţară, trecuse mai bine de un an. Acest timp nu a fost socotit ca stagiu militar aşa că ostaşii au trebuit să ia milităria de la început. Socotind cătănia făcută la Austria şi cu cea făcută la români, ea a durat pentru unii 5-6 ani. A fost cam greu şi mult, dar pentru cei condamnaţi la mulţi ani de închisoare a fost mai rău.

Dacă soldaţii din regimentul 113 infanterie s-ar fi prezentat cu toţii la raport în faţa comandantului regimentului, fără arme şi ar fi relatat situaţia, poate că lucrurile n-ar fi mers atât de departe.

Cam în aceeaşi vreme şi mai demult s-au comis unele nereguli şi la fisc. Agenţi fiscali puşi să strângă birurile de la oameni se întâmpla să nu lucreze corect. Unii dintre ei, încasau bani, dar nu dădeau chitanţă la data respectivă spunând că n-au chitanţierul l dânşii. Se găseau creduli (naivi) care se păcăleau dând bani fără chitanţă. După o bucată de vreme, agenţii se făceau a uita că au încasat impozitul şi veneau din nou la casa omului după bani. Alteori, dădeau omului chitanţă de mână pe un petec de hârtie care sigur că nu era valabilă, dar agentul promitea că i-o va preschimba cu o chitanţă valabilă din chitanţier. Omul plătea impozitul, dar nu avea nimic la îndemână valabil. Aceşti bani nu mergeau în casa statului, ci în buzunarul funcţionarului incorect. Cum o asemenea chitanţă de mână, zisă provizorie nu era valabilă, omul trebuia să plătească din nou, alţi bani. Aceste practici erau folosite cu precădere faţă de femei şi de bătrâni care nu ştiau carte. Se întâmpla ca unii să fi uitat că au plătit sau cât au plătit, astfel că se trezeau că vine cineva de la percepţie să le ceară birul sau nişte restanţe. Mai trecea o bucată de vreme şi iarăşi venea agentul fiscal şi spunea că ar mai fi de dat o rămăşiţă de bir, că dacă nu plăteşte îi vor fi sechestrate lucrurile. Dacă cineva pierdea sau rătăcea chitanţa şi n-o putea arăta la control, era bun de plată. Se foloseau fel de fel de vicleşuguri şi metode necinstite pentru a-i jăcmăni pe oameni, încât mulţi erau direct zăpăciţi şi enervaţi de sâcâiala agenţilor fiscali.

De la o vreme, aceste abuzuri au devenit prea supărătoare şi bătătoare la ochi; lumea a început să murmure şi să protesteze. E drept că s-au făcut cercetări şi s-au descoperit multe fraude. Ca urmare, au avut loc procese cu condamnări şi trimiterea la închisoare a celor vinovaţi. Acestora li s-a confiscat averea, astfel că statul a fost despăgubit, dar dintre contribuabili, mulţi au rămas păgubiţi.

217


Sumele plătite fără chitanţe, pe chitanţe de mână sau pe chitanţe false n-au fost recunoscute de lege aşa că oamenii au trebuit să plătească din nou.

Numărul celor înşelaţi şi excrocaţi de către acei agenţi incorecţi a fost destul de mare. Aceasta s-a datorat şi faptului că lumea nu şi-a dat seama că pot exista asemenea funcţionare. În trecut nu se văzuse aşa ceva. Pedepsele erau foarte grele pentru asemenea fapte.

Localitatea Moşi se află la câţiva Km depărtare de Cernăuţi, în direcţia Nord - Vest. Aici la şcoala elementară a fost numit director şcolar Emilian Vasilescu, venit şi el de prin părţile vechiului regat. Populaţia din acest sat era amestecată, cea mai mare parte erau rutenii, apoi urmau românii, germanii şi polonii. În marea lor majoritate erau lucrători la fabrica de zahăr din Jucica ori erau angajaţi la alte întreprinderi din oraş. Copii acestor muncitori frecventau şcoala din Moşi, jind elevi foarte silitori la carte şi buni la purtare.

Directorul şcolar Emilian Vasilescu era de felul său îngâmfat, arogant şi brutal(avea locuinţă bună în clădirea şcolii şi se aranjase foarte bine).

Se comporta faţă de membrii corpului didactic adică faţă de colegi, ca un dictator şi ca un stăpân faţă de slugi când era vorba de elevi.

După modul cum acţiona şi cum se comporta, s-a vădit a fi cu totul nepotrivit şi nepregătit pentru misiunea de dascăl şi mai ales pentru funcţia de director şcolar.

Printre altele, directorul Vasilescu obişnuia să trimită elevi din diferite clase ca să-i aducă din oraş sau de la prăvăliile din sat pâine, lapte, legume şi fructe, ziare şi altele. Deşi oraşul era destul de departe (această distanţă se parcurgea parte pe jos şi parte cu tramvaiul) directorul nu se sfiia să sustragă elevi de la lecţii şi să-i trimită în diferite locuri pentru diferitele sale interese personale. Cu dusul şi întorsul , acest drum dura vreo trei ore, în care timp copii trebuiau să lipsească de la lecţii. Întotdeauna , directorul alegea numai băieţi şi anume dintre cei mai mari şi mai pricepuţi. Lucrul acesta se petrecea foarte des, şi în situaţia aceasta, elevii trimişi mereu să-1 servească nu puteau învăţa, nu-şi mai făceau lecţiile. Ba unii elevi nici nu veneau la şcoală ştiind că directorul îi scoate de la lecţii şi îi trimite în oraş după cumpărături. Ca să nu aibă reclamaţii şi să nu-I rămână elevii prea în urmă cu învăţătura, el a renunţat la obiceiul de a scoate la lecţii elevi din clasa sa şi a început să trimită elevi din alte clase. Elevii cei mari din clasele VI şi VII îi avea Vasilescu, dar cum s-a gândit să renunţe la ei pentru a nu avea dificultăţi, a început să trimită elevi din clasa V-a.

De obicei lui Vasilescu îi trebuiau, câte trei elevi, rar când doi elevi . Fire abuzivă, Vasilescu trimitea un elev din clasa sa în clasa V-a prin care cerea săi se pună la dispoziţie 3 elevi pentru a fi trimişi după cumpărături. Neavând încotro, diriginta clasei îi dădu elevii ceruţi, de obicei aceiaşi, fiindcă ei deprinseseră nevoile directorului şi ştiau de acum pe unde au de mers. Directorul continua să abuzeze mereu, fără să se sinchisească de situaţia la învăţătură a

218


acestor elevi şi de nemulţumirea pe care i-o crea învăţătoarei respective. Într-o zi, a venit un elev trimis de directorul

Vasilescu la diriginta clasei a V-a chiar în timpul desfăşurării unei lecţii de

matematică şi a spus că domnul director cere să i se dea trei elevi ca să-i trimită în oraş. Elevului trimis de director I s-a spus de către învăţătoare că după terminarea orei de matematică, cei 3 elevi ceruţi vor fi liberi să se ducă. Ei bine, n-au trecut 2 minute şi directorul Vasilescu a năvălit în clasa învăţătoarei , vânăt la faţă cu ochii holbaţi şi a început să urle şi să-i adreseze învăţătoarei o ploaie de insulte pentru că nu i-a trimis imediat elevii ceruţi. Nu vroia directorul să-i de-a învăţătoarei nici un pic de răgaz ca să-i explice situaţia. În faţa întregii clase, directorul striga cât îl ţinea gura "Comunisto, bolşevico! Eu sunt director şi trebuie să asculţi de ordinele mele! Câtă vreme sunt director, fac ce vreau şi nimeni nu mi se poate împotrivi!". Apoi şi-a luat pe cei 3 elevi şi a plecat cu ei. În clasă se crease o atmosferă tristă, penibilă, în urma acestei scene ce se petrecuse din cauza unui director abuziv şi grosolan. În urma celor întâmplate, învăţătoarea clasei a V-a a cerut să se facă anchetă asupra cazului ca să fie pedepsit vinovatul, potrivit legii învăţământului. Abia peste câteva săptămâni a binevoit să se deplaseze la faţa locului un inspector din Cernăuţi şi în urma cercetărilor făcute, directorul a fost găsit complet nevinovat, iar învăţătoarei, domnul inspector i-a pus în vedere să asculte ordinele domnului director. Mai mult, ca să nu existe nici o îndoială, domnul inspector i-a spus învăţătoarei că ori de câte ori directorul îi va cere elevi, dânsa să-I dea elevii ceruţi, că directorul ştie ce face şi el răspunde de acţiunile sale.

Acesta a fost rezultatul anchetei, în acest fel s-a făcut dreptate şi în acest mod au fost servite interesele învăţământului, ale elevilor şi ale părinţilor.

Cititorii să fie încredinţaţi că cele relatate mai sus corespund tristului adevăr.

Era prin anul 1965 când voloceanul Ion Salahor s-a întâlnit întâmplător, cu nu oarecare cetăţean din Iaşi. Luându-se de vorbă cu el, acesta i-a povestit diferite întâmplări din viaţa sa şi printre altele I-a spus că prin anii 1919 - 1920 se afla militar la Cernăuţi la regimentul 113 infanterie. În continuare, a început să povestească despre răzvrătirea care a avut loc şi că el a fost printre aceia care au bătut şi schingiuit cu acea ocazie pe ostaşii români bucovineni care făceau acolo armata. Trecuseră 45 de ani de la acel trist eveniment şi omul acesta povestea cu oarecare satisfacţie şi mândrie cum a bătut el pe bucovineni până îi lăsa aproape morţi şi apoi îi uda cu apă ca să se trezească.

Acest bătăuş pe nume C. Stoian, pensionar, fost plutonier major considera că este o cinste să se fălească cu asemenea fapte mârşave. Se vede lucru că a fost unul dintre călăii cei mai mari din acea vreme şi un bătăuş de mâna întâia pentru care fapte a fost făcut gradat şi apoi avansat până la gradul de plutonier major.

219


Deştept nu era, dar a ştiut să agonisească parale şi să-şi facă o casă proprie, bunicică şi încăpătoare în cartierul Copou din Iaşi. Dacă acest bătăuş lăudăros ar fi avut mai multă minte nu şi-ar fi dat singur în vileag urâciunea faptelor sale. Pe vremea anilor 1919-1921 s-au petrecut multe întâmplări neplăcute, dar aici au fost povestite doar câteva.

S-a stăruit mai mult asupra răscoalei de la regimentul 113 pentru că acolo făceau armata mulţi feciori din Voloca. În ceea ce priveşte neregulile de la fisc, de ele au avut a se plânge şi contribuabili din Voloca, iar întâmplarea cu directorul incorect Vasilescu a fost arătată fiindcă învăţătoarea în cauză era căsătorită cu un volocean.

Cu trecerea vremii, s-a aşternut uitarea peste aceste triste întâmplări, potrivit zicalei "Timpul vindecă toate rănile". Totuşi, din cele povestite mai sus se pot trage anumite învăţăminte de către cei de la conducere. Ei au datoria de a se informa şi a cunoaşte situaţia, de a stăvili şi a sancţiona abuzurile şi a preveni anumite consecinţe şi urmări neplăcute sau primejdioase.

Românii din Bucovina erau buni patrioţi şi au fost cu trup şi suflet pentru unire, iar cei care au avut posibilitate au şi luptat pentru unire înfruntând prigoana autorităţilor austriece.

Multe generaţii de bucovineni s-au strâns visând şi aşteptând unirea. Trecuse aproape un secol şi jumătate de când Bucovina fusese răpită de împărăţia austriacă şi în acest interval de timp populaţia ei a avut cu totul alte condiţii de dezvoltare.

Ca provincie austriacă a beneficiat de avantajele culturale apusene şi a putut cunoaşte ordinea şi rigoarea legilor austriece. Austria a avut o bună administraţie de stat şi în bună parte datorită ei s-a putut menţinea acest imperiu. Faptul acesta nu putea rămâne fără vreo influenţă asupra cetăţenilor. Oamenii s-au adaptat rânduielilor impuse şi apărate de legi severe. S-au deprins a fi ordonaţi, corecţi, conştiincioşi în munca lor.

În aceste condiţii onestitatea, setea de adevăr şi dreptate s-au dezvoltat foarte mult. Abaterile de la legi erau aspru pedepsite. Nimeni nu se putea sustrage de la executarea pedepsei. Toate acestea au avut ca urmare o transformare în bine a întregii societăţi, o adevărată schimbare a firii omeneşti. În aceste condiţii şi în acest mediu a trăit, s-a dezvoltat şi s-a format şi populaţia românească din Bucovina.

Transformarea în bine a unei societăţi este o treabă foarte grea dar posibilă. Ea cere timp şi poate fi făcută numai de conducători competenţi, cinstiţi, iubitori de adevăr şi dreptate şi care să fie primi când este vorba de respectul legilor. După o practică mai îndelungată simţul de ordine şi disciplină, precum şi respectul faţă de lege şi autoritatea statului le intră oamenilor în sânge. Ei se deprind a fi ordonaţi, corecţi şi respectuoşi. Într-un cuvânt, oameni civilizaţi care se respectă întreolaltă fiind în acelaşi timp şi buni cetăţeni. Omul

220


conştient şi cu un înalt nivel etic respectă legile şi autoritatea statului nu de frică sau dintr-o altă teamă, ci din proprie convingere, ştiind că altfel nu se poate trăi şi nu se poate desfăşura o viaţă normală, liniştită.

Cu tot respectul lor faţă de legi şi autorităţi, bucovinenii nu erau slugarnici. Conştienţi de drepturile lor, ei şi le apărau cu dârzenie. Aceşti ţărani vrednici, căliţi în lupte, cinstiţi în viaţa lor şi totuşi modeşti nu voiau să se lase călcaţi în picioare. Aşa a fost cazul şi cu răzvrătirea de la regimentul 13 infanterie. Ei nu s-au răsculat împotriva ordinii de stat ci au ripostat în faţa unor militari brutali şi lipsiţi de omenie. În alte cazuri şi-au manifestat nemulţumirea faţă de unii funcţionari abuzivi. Nimeni nu-i putea obliga să renunţe la demnitatea şi drepturile lor. Ei aveau adânc întipărit în conştiinţa lor simţul de adevăr şi dreptate, iar nedreptăţile, umilinţele şi jignirile i-au făcut să-şi piardă răbdarea în multe cazuri.

Ţăranii bucovineni erau oameni inteligenţi, hotărâţi şi demni. Un dascăl eminent( din vechiul regat) bun cunoscător al bucovinenilor, a spus că ei sunt elita ţărănimii române. Dar cine erau aceşti bucovineni? Erau tot moldoveni şi ei locuitori ai Moldovei de miază-noapte, de altădată, sau din Ţara de Sus cum se mai spunea. Şi totuşi câtă deosebire! Numai prin cultură şi educaţie se ajunge la progres şi adevărata civilizaţie. Altă cale mai bună nu există.

2.11 Amestecul de populaţii din nordul Bucovinei

Pentru prima oară, slavii pătrund pe teritoriul ţării noastre la începutul secolului al VI-lea şi convieţuiesc cu elementul daco-roman( adică strămoşii noştri în formare) până în secolul al IX-lea. De atunci s-a produs primul amestec al populaţiei noastre cu slavii. După această dată, grosul lor

a plecat spre sud, peste Dunăre, dar mulţi au rămas la noi şi au fost asimilaţi de câtre loco-romani.

În partea de miază-noapte a ţării, unde populaţia noastră se mărginea cu populaţia slavă, asimilarea s-a făcut în favoarea slavilor, fiind aceştia mai numeroşi din cauză că se mutau pe teritoriul nostru sau că erau aduşi. Acest proces de asimilare în dauna elementului autohton, petrecut în Ţara de Sus a Moldovei( Bucovina de mai târziu) s-a resimţit ţi în satele din jurul Volocii, care aparţineau de ţinutul Cernăuţilor. Volocenii n-au putut fi asimilaţi, ci dimpotrivă, au asimilat ei pe cei veniţi în sat.

A doua cale de pătrundere a elementului Slav în ţara noastră, o constituie incursiunile făcute de Ştefan Vodă şi de urmaşii săi care au ridicat o mare parte din populaţia ţării leşeşti şi au adus-o la noi în robie aşezând-o mai ales în Ţara de Sus, adică în nordul Moldovei. Această strămutare de populaţie a avut efecte negative asupra ţării noastre.

221


În 22 iunie 1498, după ce avusese loc lupta de la Cozmin, vrând Ştefan Vodă să se răzbune pe Craiul Albert şi să se întoarcă strâmbătatea şi paguba făcută de leşi, a intrat cu oaste în ţara lor şi a făcut multă pagubă ţi stricăciune. Atunci a luat în robie de la leşi bărbaţi, femei şi copii ca la 100000 şi i-a adus în ţara sa, aşezându-i în diferite sate. Din această cauză, se aude şi azi în multe locuri, limba ruteană( ucraineană), Grigore Ureche pag. 56.

În 10 iunie 1509, Bogdan Vodă, fiul lui Ştefan a prădat ţara leşească ajungând până Lwow. Atunci au ars Robatinul - oraş mare şi au luat dintrînsul multă avuţie, până şi clopotul cel mare pe care 1-a adus la mitropolia din Suceava. Tot atunci a luat în robie mulţi oameni şi boieri şi i-a adus din ţara leşească în ţara sa unde le-a împărţit pământ( i-a colonizat) Grigore Ureche 86-86.

Numeroasele războaie ce s-au purtat pe teritoriul Moldovei, mai ales în partea de miază-noapte, năvălirile devastatoare ale popoarelor barbare şi în special ale tătarilor precum şi incursiunile şi jafurile vecinilor au avut ca urmare depopularea Moldovei, am putea spune pustiirea acestei ţări în partea ei de miază-noapte. Mari suprafeţe din teritoriul ţării rămaseră aproape pustii.

Pentru repopularea lor, domnitorii au adus populaţie străină de origine slavă din Ţara leşească şi în deosebi din Galiţia. Chiar şi cronicarul Neculce notează în cronica sa la pag. 81 că din Iaşi şi până în Cernăuţi, locul era pustiu încă din iernatul tătarilor din zilele lui Vodă Dimitrie Cantacuzino. Aceasta a fost a treia cale de pătrundere a slavilor în nordul tării noastre.

Între anii 1790-1849 Bucovina a fost unită cu Galiţia, ambele făcând parte din imperiul austriac. Ne mai fiind frontieră între aceste două ţări( provincii) ale împărăţiei, foarte mulţi locuitori din Galiţia au trecut în Bucovina, răspândindu-se pe la oraşe şi sate astfel că şi cu această ocazie sau infiltrat în Bucovina mulţi ruteni( slavi). De data aceasta însă n-aui intrat în Bucovina numai ruteni sau ucraineni, ci şi poloni, germani şi mulţi evrei. Germanii au venit din Austria şi mai ales din Galiţia. Mulţi dintre aceştia au venit în bucovina îndată după anexarea ei la Austria, din anul 1775.

O altă cale de pătrundere în Bucovina a unor persoane de origine slavă, a constituit-o obiceiul marilor proprietari de pământ de a-şi procura braţe de muncă ieftine din Galiţia.

Moşierii n-aveau cu cine să lucreze pământurile pentru că ţăranii români erau puţini şi mulţi dintre aceştia erau liberi( răzeşi). Aceştia îşi lucrau pământul lor propriu şi nu puteau fi puşi la muncă de către boieri. În asemenea cazuri, moşierii îşi aduceau lucrători de prin Galiţia, unde populaţia era mai deasă şi mai săracă.

Fiind acolo pământ mai slab şi mai puţin, galiţienii veneau la noi, în mare număr, la lucru. Ca să-i aibă în permanenţă la îndemână, unii moşieri le ofereau chiar şi un mic lot pe care să-şi construiască o casă ori măcar un bordei. Găsind

222


aici de lucru unii au rămas şi s-au stabilit definitiv pe moşiile boiereşti şi nu s-au mai întors în Galiţia. Tot de prin acele părţi şi-au adus moşierii şi diferiţi meseriaşi de care aveau nevoie precum şi supraveghetori pentru muncile agricole.

Acest proces complex de strămutare de populaţie slavă din Galiţia în ţara noastră s-a produs în diferite etape şi într-un timp îndelungat. Infiltrarea elementului străin în sânul populaţiei din bucovina s-a făcut simţit şi în Voloca pe un plan mai mic. Au fost aduşi şi la noi ucraineni şi aşezaţi la marginea satului , în partea de miază-zi răsărit, lângă toloaca satului, loc care s-a numit "cotul ruşilor". Aceştia vorbeau şi cântau ruseşte , la început, dar în scurtă vreme, şi-au însuşit limba volocenilor şi cu timpul s-au făcut români, fiind complet asimilaţi, în pragul secolului al XX-lea. De la acea dată, se mai putea auzi doar malanca pe o melodie de a lor cântată tot pe româneşte.

Centrul unde se afla cotul ruşilor este unde trăiesc urmaşi de ai lui Vaselcu, Gagiuc, Holovaci, Hrezliuc, Culiuc, Guz. Tot de origine slavă Bunt şi polonii care au venit şi s-au stabilit la noi: Miloşinschi, Dubinschi, Lindvischi, Chimcinski, Bobinschi, românizaţi şi Paşchevici în curs de românizare, prin căsătorie. Polecii erau covali şi cizmari. Au fost şi câţiva nemţi, meseriaşi care au plecat, dispărând fără urmă( Oberhofer, etc.)

Am avut şi un caz când o jidăucuţă s-a îndrăgostit de un ţăran frumos din sat căruia îi zicea lumea Nicu şi s-a căsătorit cu el. Din această căsătorie au rezultat trei feciori şi anume: Toader a Nicului, Irimiţă a Nicului şi Iluţă a Nicului. Toţi urmaşii din această căsătorie s-au făcut români. Toader şi Irimiţă a Nicului au rămas gospodari în sat şi au avut copii; Toader, trei fete: Veroanţa, Ileana şi Zamfira, iar Irimiţă a avut o fată, Viorica şi trei feciori: Gheorghe, Toader şi Simion. Toţi aceştia s-au căsătorit în sat şi parte din ei mai trăiau prin 1950.

Iluţă a Nicului a plecat la şcoală în oraş şi apoi a fost numit funcţionar în Suceava. Cu un fecior de al acestuia, care era ofiţeri de jandarmi( Aurelian) am fost coleg la Facultatea de Drept - Ştiinţe de Stat din Cernăuţi.

Dacă în unele sate, elementul Slav a predominat şi a reuşit să-i desnaţionalizeze pe români, în parte sau în întregime, cum a fost în Cuciurul Mare şi alte sate vecine, apoi în Voloca, elementul românesc a fost şi mai puternic şi a asimilat el pe toţi cei veniţi în sat, de orice neam au fost, în afară de evrei. Din cauza războaielor, a năvălirilor şi a jafurilor, s-a răcit şi populaţia satului nostru.

Unii au fost luaţi în robie de către tătari sau de alte neamuri cotropitoare, alţii au pierit în lupte, iar alţii s-au răzleţit, plecând în bejenie prin munţi şi locuri îndepărtate.

Mai târziu satul s-a repopulat cu români veniţi din Maramureş. Din băştinaşi şi din Maramureşeni se trag locuitorii de azi ai satului Voloca.

223


2.12 Învăţătorii care au funcţionat în Voloca, îndată după Unirea din 1918

Îndată după război, a venit ca director şcolar în satul Voloca Alexie Morariu. Era un om înalt, rumen la faţă, cu părul castaniu şi cu mustaţa scurtă. Era un om bine făcut şi plăcut la vorbă. Era bun şi în calitatea lui de director şcolar şi ca învăţător, blând cu copiii şi iubit de săteni. A rămas în amintirea tuturor ca un dascăl de frunte şi un om foarte cumsecade. De cum a venit la noi în sat, s-a apucat de lucru şi nu s-a lăsat până ce nu a pus şcoala la punct cu tot ce-i trebuia.

Cu ocazia războiului mondial, clădirea a aut şi ea de suferit şi a trebuit, cât de cât, reparată. Mare parte din mobilier era stricat, o parte din arhivă se pierduse aşa că directorului Morariu i-a revenit sarcina să reorganizeze şcoala din sat şi s-o înzestreze cu toate cele necesare.

Dar ceea ce a făcut el mai de folos pentru sat constă în faptul că a trimis mulţi copii la diferite şcoli din oraş şi mai ales la liceu. El mergea pe acasă la părinţii elevilor buni la învăţătură şi-i îndemna să-şi dea copiii la şcoală în oraş.

Uneori, îi chema pe părinţi la şcoală pentru a-i sfătui şi a-i lămuri, spunând că elevii buni vor fi ajutaţi şi de Stat. Se poate afirma că el a reuşit, până în cele din urmă, să trimită la şcolile din Cernăuţi mulţi copii buni. Oamenii nu s-au lăsat convinşi aşa uşor la o treabă ca aceasta, ştiind că vor trebui să cheltuiască mulţi bani, dar nici directorul n-a dezarmat până nu şi-a atins ţinta. A stăruit foarte mult şi pentru mine pe lângă mama, care nu dispunea de mijloacele băneşti necesare şi nici nu i-a trecut prin gând vreodată, să mă dea la învăţături mai înalte.

Datorită acestui dascăl vrednic, mulţi copii din satul Voloca au plecat la şcoli superioare şi au ajuns să obţină diplome de absolvire a unor licee sau facultăţi. În urma acestor studii, au putut obţine posturi de răspundere în diverse instituţii din stat.

Satul Voloca datorează mult acestui dascăl înflăcărat, care a fost Alexie Morariu. După câţiva ani de activitate în satul Voloca, a fost mutat la Boian( judeţul Cernăuţi).

Era căsătorit şi avea doi fii cel mai mare, Horia a studiat Dreptul şi a fost numit într-un post important din Prefectura judeţului Cernăuţi, iar despre Radu care era mai mic, n-am ştiut nimic, întru-cât părinţii erau plecaţi din Voloca.

Pe timpul cât a stat Morariu Alexie director şcolar în Voloca, la şcoala primară din această comună au mai funcţionat următoarele cadre didactice: Petre Dolinschi, Victoria Repciuc, Natalia Pojoga, Fănică Hotinceanu, Nazarie Paulencu şi Valeria Porfirean.

224


În rândurile ce urmează, voi scrie câte ceva despre fiecare din cei pomeniţi mai sus.

Un alt învăţător vrednic şi bun român a fost Petre Dolinschi, originar din Broscăuţi, judeţul Storojneţ. Era un om înalt, brunet cu mustăţi negre, tunse scurt, figură cam aspră, dar cu înfăţişare plăcută. Copii se cam temeau de el pentru că îi mai atingea pe cei care nu învăţau şi mai ales pe cei neastâmpăraţi la lecţii. Ştia să cânte frumos la vioară, pentru care motiv el preda în şcoală şi cântarea. După cât am auzit el i-a învăţat să cânte cântece patriotice-româneşti chiar pe timpul stăpânirii austro-ungare. Măcar că pe atunci ne aflam sub Austria, el tot numai cântece româneşti cânta. Asta o făcea însă cu oarecare băgare de seamă. Era un om serios şi aspru cu copii, dar ei totuşi îl iubeau pentru că îi învăţa cântece frumoase. După cât se vede, el a fost învăţător în Voloca şi înainte de primul război mondial, deci şi înainte de Unire. Cu acest dascăl am început şi eu şcoala primară, dar după Unirea cea mare. Am făcut cu dânsul numai câteva luni deoarece clasa noastră a fost preluată de o tânără învăţătoare pe care o chema Fănica Hotinceanu.

Victoria Repciuc a fost învăţătoare în sat atât înainte de război cât şi după război. Avea cam 40 de ani pe vremea când am venit la şcoală sau poate ceva mai puţin. Era femeie voinică, brunetă şi încă frumoasă. Era bună cu elevii şi de felul sfătoasă. Preda mai ales în clasele mici, unde obţinea rezultate foarte bune. Avea multă răbdare cu elevii mici şi-i forma cât se poate de bine în ceea ce priveşte pregătirea la lecţii. Tot dânsa făcea şi cântarea cu elevii mici. Avea voce frumoasă şi ştia multe cântece uşoare potrivite pentru elevii mici. Era iubită atât de elevi cât şi de părinţii a căror copii învăţau la dânsa pentru că îi pregătea bine şi nu-i bătea niciodată. Dânsa a fost mulţi ani învăţătoare în satul Voloca, unde mai târziu a fost transferat şi soţul ei ca director şcolar. Aici au funcţionat amândoi până ce au ieşit la pensie. Victoria Repciuc a fost o învăţătoare bună şi 1-a secondat excelent pe soţul ei în ceea ce priveşte gospodărirea şi întreţinerea şcolii. Cancelaria era frumos amenajată şi clasele, totdeauna curate. A fost animată şi preocupată de lucruri mari şi frumoase.

Natalia Pojoga a fost o învăţătoare foarte plăcută la vorbă şi de felul ei frumoasă. Puţini ani a fost învăţătoare în Voloca. Pentru scurt timp a fost şi diriginta clasei noastre şi tare am plâns după dânsa când a trebuit să ne lase şi să plece în alt sat. Pe atunci era necăsătorită şi-mi aduc aminte că era prea bună cu copiii. Avea şi dânsa o voce plăcută şi ştia să cânte tare frumos. Vorbea foarte repede, dar totuşi clan Era soră cu doamna învăţătoare Victoria Repciuc şi urma ca vârstă după dânsa. După câţiva ani s-a căsătorit cu învăţătorul Olvian Paşcanu şi au plecat amândoi în satul Comăreşti, judeţul Storojineţ. Acolo s-au stabilit definitiv şi au funcţionat după cât am aflat, până în vara anului 1940, când au trebuit să se refugieze. După această dată, nu am auzit nimic de această familie, ca şi despre multe altele care s-au răzleţit prin toată ţara şi s-au aşezat pe unde au

225


putut. Unii sau reîntors în 1941 la posturile pe care le-au avut mai înainte, după ce teritoriul Bucovinei de nord a fost reocupat de armata română, dar alţii nu sau întors şi mai bine au făcut. A urmat anul 1944.

Despre Fănica Hotinceanu, cea mai tânără dintre învăţătoare de la şcoala din Voloca din acea vreme, se poate afirma că era şi cea mai frumoasă. Aşa ni se părea nouă copiilor şi toţi ne sileam să învăţăm bine numai şi numai de dragul ei. Nu aveam noi şcolarii mintea şi judecata necesară ca să putem aprecia cunoştinţele ei profesionale şi metoda pe care o aplica, dar ne dădeam seama că toţi ne sileam cu învăţătura, în clasă era mare linişte şi chiar în pauză ne jucam liniştiţi şi nu ne încăieram între olaltă, cum se mai întâmpla câteodată cu şcolarii din alte clase. Această învăţătoare era mereu între noi, se juca cu noi în ora de gimnastică sau prin pauze şi apoi ne punea să mai cântăm câte un cântec. Cât am învăţat cu dânsa, în clasă a fost linişte şi voie bună, iar lecţiile ni se păreau foarte uşoare. Avea darul de a explica bine, era totdeauna bine dispusă şi după câte am observat ne iubea şi ea pe noi pentru că nu-mi aduc aminte să fi pedepsit pe cineva. Avea multă răbdare şi dragoste pentru copii. A funcţionat puţin în sat. S-a căsătorit cu un ofiţer şi s-a mutat la oraş( Cernăuţi). Am avut-o învăţătoare în clasa I-a.

Nazarie Paulencu era fecior de gospodar din sat. Părinţii săi erau oameni înstăriţi şi cu oarecare vază în sat. În familia lor au fost doi feciori şi o fată. Dintre ei, Nazarie a făcut câteva clase de liceu şi pornindu-se războiul mondial, a întrerupt şcoala şi după vreo doi ani a trebuit să plece şi ele la război. Sora sa a fost luată în căsătorie de cantorul bisericesc Ungureanu, dar a trăit foarte puţin cu el ţi după ce a dat naştere la doi copii, a murit. A1 treilea fiu, Nicolae a rămas gospodar în sat şi a fost în mai multe rânduri primar al Volocii.

După război, Nazarie s-a întors de pe front şi a fost numit învăţător provizoriu în sat. L-am avut ca învăţător în clasa a II-a. Pe acea vreme era tânăr, voinic şi chipeş, cu tragere de inimă pentru şcoală. Toţi elevii buni îl aveau drag, dar cei slabi la învăţătură se temeau de el că îi bătea.

După o bucată de vreme, randamentul în şcoală nu a fost cel dorit din cauză că se ocupa mai mult de politică şi s-a încurcat şi cu băutura. În tinereţe, a depus o rodnică şi frumoasă activitate în societatea orăşenească din Voloca.

Tot pe acea vreme, îndată după Unire, a fost numită ca învăţătoare la şcoala primară din Voloca, Valeria Porfirean, fiica lui Spiridon Porfirean. Era o tânără foarte plăcută, năltuţă, zveltă, cu faţa senină şi obraji îmbujoraşi, mereu bine dispusă. Cânta frumos. Era o soprană fermecătoare. A funcţionat câţiva ani în sat la noi apoi s-a căsătorit cu Dulgheru, dirigintele poştei din Cernăuţi, unde s-aşi mutat cu serviciul. A fost o învăţătoare de valoare, bine pregătită şi foarte iubită de copii. Se mai afla în viaţă prin anii '80, ca pensionară, aproape de Bucureşti. Avea o deosebită bucurie dacă se întâmpla să poată să poată să stea

226


de vorbă cu vre-un volocean. Îşi amintea cu drag de satul Voloca şi de anii ei din tinereţe.

Din cauza cotropirilor ruseşti din 1940 şi 1944 ne-am împrăştiat prin ţară şi prin străinătate, de ne-am pierdut urma şi n-am mai ştiut unii de alţii decât întâmplător.

2.13 Părintele Gheorghe Pojoga

În urma morţiş părintelui Casian de Stratulat, care s-a petrecut cu puţin timp înaintea primului război mondial, a rămas în locul lui părintele Gheorghe Velehorschi. Acesta a condus parohia tot timpul războiului în calitate de administrator delegat. Era un preot activ, priceput şi cumsecade. După terminarea războiului şi încheierea păcii de la Paris, Bucovina a revenit la statul român. Îndată după Unire, preotul Gheorghe Velehorschi fost numit într-un post de la Mitropolia din Cernăuţi, unde s-a mutat cu toată familia. Astfel Voloca a rămas cu un singur preot, cel de al doilea cooperator Petre Deleanu.

Uneori, mai venea în Voloca şi un alt preot, voinic şi înalt care făcea slujba bisericească duminicile şi sărbătorile. Aceşti doi preoţi n-au stat mult în satul nostru. La vreo doi ani după terminarea războiului, a venit în sat ca paroh al bisericii, părintele Gheorghe Pojoga. Nu mult după aceasta, a mai venit în sat ca paroh al bisericii, părintele Gheorghe Pojoga. Nu mult după aceasta, a mai venit în sat un preot tânăr Vasile Ursache, pe post de cooperator. Aceşti doi preoţi au stat mulţi ani în satul nostru. În cel de-al treilea post, preoţii cooperatori nu rămâneau multă vreme şi căutau un post convenabil în altă parte. Aceasta poate din cauză că, cel de-al treilea preot nu avea casă parohială.

În satul Voloca erau numai două case parohiale, una pentru preotul cel bătrân şi alta pentru preotul cel tânăr. Casa rezervată pentru preotul paroh era o clădire mare, din cărămidă, clădită pe o temelie trainică, de piatră şi avea multe încăperi mari, cu geamuri înalte. În faţă avea un cerdac frumos cum aveau casele boiereşti. Lângă casă era un grajd mare zidit tot din cărămidă precum şi alte dependinţe necesare într-o gospodărie mare. Această casă era foarte aproape de biserică.

În afară de acestea, lângă casa parohială era şi o grădină mare cu pământ foarte bun, îngrădită de jur împrejur cu zăplaz. Casa pentru cooperator era mult mai departe de biserică. Acesta era mai nouă şi aproape tot aşa de mare ca şi a parohului. Era acoperită cu ţiglă roşie, avea cerdac şi multe încăperi mari. Era şi aici un grajd mare şi lângă casă o grădină, dar nu aşa mare ca aceea de la casa din deal a parohului.

Ambele case preoţeşti aveau fântâni mari cu apă foarte bună. Biserica satului Voloca avea 24 de fălci de pământ la câmp. Deşi acest pământ îl stăpânea şi îl folosea preotul, impozitul pentru el era plătit din banii oamenilor

227


care se strângeau cu discul în biserică, duminicile şi sărbătorile. Biserica din Voloca era foarte mare, construită din lemn. Aşa mare cum este, aproape totdeauna era plină de lume. Volocenii veneau regulat la biserică şi în număr mare. Acest obicei şi-1 păstrează şi acum.

Fiind de felul lor credincioşi, păstrau cu sfinţenie obiceiurile şi datinile din moşi strămoşi. Aduceau multe daruri la biserică în colaci, bani şi plăteau multe slujbe pentru morţi ca să li se ierte păcatele precum şi pentru cei vii, ca să le dăruiască Dumnezeu sănătate şi viaţă lungă.

Duminicile şi sărbătorile cele mari se aduceau la biserică colaci mulţi şi mari pentru pomenirea morţilor încât uneori nu încăpeau pe mese. De altfel, se aduceau colaci şi la sărbătorile mai mici de peste săptămână, mai ales în postul mare de dinaintea Paştilor. Cum volocenii erau darnici, biserica avea venituri multe şi la preoţi le mergea foarte bine, mai ales parohului. Din toate cele ce se aduceau la biserică, preotul cel bătrân lua jumătate pentru sine, rămânând ca cealaltă jumătate să se împartă între ceilalţi doi preoţi, şi apoi cantorului şi pălimarului. Jumătatea rămasă de la paroh era împărţită în trei părţi egale, din care două erau luate de către cei doi preoţi cooperatori, iar partea a treia o împărţeau cantorul cu pălimarul. De asemeni, banii de la slujbe tot aşa se împărţeau, dar numai între preoţi. Dascălul căpăta atât cât se îndura parohul să-i lase. De aceea, la rugăciuni şi în diverse ocazii, credincioşii îi mai dădeau câte un leu şi dascălului, separa, la strană, bani pe care acesta nu-i mai împărţea cu nimeni.

Părintele Gheorghe Pojoga a venit în sat la noi prin Postul mare, spre primăvara anului 1920. Pe atunci avea cam 50 de ani. Era un om voinic la trup şi frumos la chip şi mai ales era un om bun, tare de treabă şi de omenie. Nu era fudul şi vorbea cu toată lumea, până şi cu copii stătea de vorbă.

S-au bucurat foarte volocenii că le-a venit un preot aşa de bun. S-au minunat ei mai ales când au văzut câtă bogăţie a dus preotul când s-a mutat în satul nostru. În comuna de unde a venit parohul, situată la o depărtare de 25 de km de satul nostru ... a slujit peste 20 de ani. A sosit la noi deodată cu vreo 10 căruţe trase de câte doi cai, toate pline cu vârf cu lucruri şi cu bagaje de-ale sale. Dar asta n-a fost totul. Pe urmă, preotul a mai mers cu căruţa lui şi cu încă alte căruţe din sat de la noi în mai multe rânduri, de a mai adus de acolo o mulţime de lucruri şi mulţi saci de grâu, secară şi porumb.

Când s-a aşezat de-a binelea în noua locuinţă din satul nostru era foarte bogat. A umplut grajdurile cu vite şi mai ales două perechi de cai mari şi frumoşi, iar curtea era plină de găini, gâşte, raţe, curci, până şi doi păuni de toată frumuseţea. Se minuna lumea de atâta bogăţie, dar şi de aceşti păuni pentru că mulţi nu văzuseră asemenea păsări. Dar nici acum încă nu terminase de cărat totul din satul de unde a venit.

228


După ce a arat şi semănat tot câmpul ce-1 avea în Voloca, pe timpul verii, preotul i-a chemat pe oameni să-i facă o clacă cu căruţele. Îi mai trebuiau încă vreo 30 de căruţe cu doi cai cu care să aducă tot materialul de la o şură mare pe care a desfăcut-o şi a adus-o în sat la noi, unde a fost reclădită. Această şură era necesară pentru păstrarea grâului, a secarei şi porumbului precum şi pentru fânul, trifoiul şi lucerna care erau necesare la hrana vitelor. La atâtea capete de vite trebuia mult furaj pentru iarnă.

La fel şi pământul din Voloca afectat bisericii era o parte arabil şi o parte rezervat pentru fân, lucernă şi trifoi. După cum a aflat mai târziu satul, preotul paroh Gheorghe Pojoga era şi un priceput şi vrednic gospodar. Ştia foarte bine să conducă şi treburile gospodăreşti nu numai biserica. Chiar şi cei mai buni gospodari din satul nostru au avut ce să înveţe de la dânsul şi să-1 ia drept pildă. Adevărat este că şi parohul Pojoga nu era zgârcit în a da învăţături şi sfaturi înţelepte celor care ar fi vrut să i le ceară, ori să-1 asculte. Dar dacă preotul Pojoga a fost un foarte bun gospodar, nu trebuie să credem că din pricina acesta ar fi neglijat slujba la sfântul locaş ori îndatoririle sale bisericeşti. Absolut, nu!

Slujba pe care o făcea el în biserică era tare frumoasă, plăcută tuturor credincioşilor şi era ascultată cu evlavie. La fel, slujba de înmormântare o făcea tare frumos cu câte 6 ori 12 prohoduri şi la fiecare prohod citea Sfânta Evanghelie pe care tot cortegiul o asculta în genunchi. Avea un glas frumos acest preot şi mai era înzestrat şi cu darul vorbirii. Ţinea impresionante predici în biserică şi cuvântări la mormânt. Nu ştiu să fi avut satul Voloca un alt preot asemenea acestuia. Când era să cadă la învoială cu preţul înmormântării, pentru că aceasta se plătea dacă omul se codea, preotul zâmbind îi răspundea " Cum îmi vei cânta, aşa ţi-of juca !"Adică după cum va fi plata, aşa va fi şi slujba. Asta în ce priveşte fastul, predica şi numărul prohodurilor. De altfel, serviciul tot bine era îndeplinit, dar mai pe scurt, mai modest. De obicei, parohul mergea la înmormântările oamenilor mai de vază, or mai înstăriţi, în celelalte cazuri trimitea pe cooperatori.

În cazuri deosebite; participau la înmormântare doi preoţi sau chiar toţi trei.

La înmormântare, oamenii mai avuţi aşterneau lângă mormânt şi un scorţar (covor) frumos pe care preotul să se aşeze în genunchi la citirea evangheliei. Acest scorţar rămânea al preotului. Dacă nu se aşternea la mormânt covor preotul citea evanghelia stând în picioare.

Fie că era vorba de o înmormântare, de o cununie sau un botez, cel interesat mergea la preotul cel bătrân( paroh) pentru a se înţelege la preţ. La fel se proceda şi când era vorba de vreo sfinţire de casă, sfinţire de fântână etc. Învoiala se făcea cu părintele paroh.

Botezul, cununia ori înmormântarea se făceau potrivit cu plata ce se dădea.

229


Trebuie menţionat faptul că pe vremea când a venit preotul Pojoga în Voloca, în Bucovina cununia se făcea de către preot la biserică, iar registrele cu cei nou născuţi, cu cei căsătoriţi sau morţi se păstrau în cancelaria parohială. Mai târziu, s-a extins şi în Bucovina codul civil român, potrivit căruia toate actele de stare civilă se încheiau şi se păstrau la primărie, oficiul stării civile.

Deocamdată însă, mai domnea legea veche, aşa că parohul era acela care se ocupa cu aceste treburi. De aceea, înainte de a se face cununia religioasă din biserică, mirele şi cu mireasa mergeau cu câteva zile înainte de cununie, la preotul paroh ca să îi treacă în registru adică să-i treacă în mitrică( matricol). Cu acest prilej, tinerii nu mergeau cu mâna goală la preot, ci aduceau un dar oarecare, de pildă doi colaci şi o huscă de Bare, vreo găină şi câteva parale. Când se făcea cununia religioasă la biserică, trebuiau alte parale, de care acuma se îngrijeau naşii. Înainte de cununia religioasă era obiceiul să se strige în biserică vestirile în trei duminici consecutive, ca lumea să afle despre această căsătorie şi să aducă la cunoştinţă cineva dacă ar exista vreo piedică sau vreun motiv care să împiedice( să oprească) unirea între tinerii respectivi. Această măsură era absolut necesară şi binevenită, de aceea se respecta cu toată stricteţea.

Unii oameni cu dare de mână făceau praznice sau pomeniri în stil mai mare la care îl chemau şi pe preot să citească rugăciuni şi să binecuvânteze masa. O astfel de pomenire se chema masă cu popă. Şi de aici, preotul pleca cu ceva colaci şi bani. Toate aceste erau obiceiuri rămase din bătrâni şi volocenii le respectau cu dragă inimă, zicând că aşa se cuvine şi aşa este frumos. Rar când, se mai găsea câte un cârcotaş de spunea vorbe nepotrivite. Dar lumea nu-1 lua în seamă şi-şi vedea de treabă. Datinile sunt lăsate din strămoşi încă din vechime şi nu pot fi schimbate cu una, cu două. Tot aşa şi cu obiceiurile. De bună seamă că nu în toate satele oamenii erau atât de darnici şi nici obiceiurile nu erau aceleaşi, dar tradiţia era respectată peste tot. În ceea ce-i priveşte pe voloceni, ei au fost şi au rămas credincioşi şi darnici până în ziua de astăzi.

Pe cât era preotul Pojoga de voinic şi sănătos pe atâta de slabă şi bolnăvicioasă era cucoana preoteasă. Deşi trecută de ani era destul de frumoasă şi se vedea că frumoasă a fost şi în tinereţe. Era harnică şi bună gospodină şi se pricepea să conducă bine treburile casnice. Fiind suferindă şi foarte ocupată de altfel, dânsa şedea mereu acasă, rar când mergea undeva. Avea treabă multă şi lucra mereu după puterea ei. Cu ajutoare, preoteasa avea o femeie în casă pentru bucătărie şi curăţenie şi una pe afară care îngrijea orătăniile şi porci.

Preotul mai ţinea şi 3 (h)argaţi din care, 2 umblau cu caii şi căruţele la arat, la grăpat, la semănat şi cărat holdele şi fânul din câmp, lemnele din pădure ori sacii de la moară. Treabă era destulă. Cel de-al treilea argat avea în grija sa vitele, să le hrănească, să le adape şi să cureţe bălegarul. După cum se vede,

230


gospodăria era bine organizată şi toţi aveau sarcini precise. Astfel fiind, gospodăria sporea văzând cu ochii.

O singură fată a avut familia Pojoga, voinicuţă şi tare frumoasă. Creştea ca o floare în sânul familiei şi nu ducea lipsă de nimic. Se asemăna mai mult cu tatăl ei, era bună, prietenoasă şi plăcută la vorbă. Absolvise şcoala normală dar n-a intrat în învăţământ. Nici nu avea nevoie deoarece pe lângă frumuseţea şi calităţile alese de care se bucura, mai dispunea şi de multă avere şi zestre. De toate avea din belşug şi de acum doar norocul urma să-i călăuzească paşii în calea ce i se deschidea spre viitor. Când a venit la noi în sat, poate să fi avut vreo 20 de ani. Când venea, uneori, la biserică, toţi o priveau cu drag şi o admirau.

Femeia de servici pe care preoteasa o ţinea în casă, la curăţenie şi la bucătărie era de cam 25 de ani. Fata preotului se înţelegea bine cu dânsa, mai ales că diferenţa de vârstă nu era mare. De aceea s-au şi împrietenit, adeseori spunându-şi una alteia păsurile şi gândurile care le frământau. Nici femeia aceasta nu era urâtă şi avea multe lucruri de povestit.

Această femeie fusese măritată în satul de unde a venit preotul Pojoga, dar nu se ştia precis din care pricină s-a despărţit de bărbat numai la un an de căsătorie. Gurile rele din acel sat au vorbit multe pe socoteala acestei femei. Ba şi despre fata preotului au scornit anumite vorbe, dar cine mai poate şti dacă toate cele ce se vorbeau erau adevărate. Lumea vorbeşte multe, de toate. Destul că unele vorbe au ajuns până şi în sat la noi. Despre acea femeie se spunea că a prins-o bărbatul ei cu un altul şi că ar fi fugărito de acasă şi s-ar fi despărţit.

Despre fata preotului s-a zvonit că ar fi avut un fecior acolo în sat cu care se iubea, încă de pe vremea copilăriei. Se împrietenise cu dânsul de pe când erau elevi la şcoala din sat. Până la urmă, s-a zis că preotul din pricina asta a căutat să se mute de acolo, ca să-i despartă pe cei doi îndrăgostiţi. Asta cu atât mai mult că acel băiat măcar că se trăgea din părinţi buni gospodari, nu avea decât 6 clase primare. Evident că preotul nu putea să admită această legătură şi să-1 ia de ginere. Dacă n-ar fi fost la mijloc acest motiv, preotul nu s-ar fi mutat de acolo deoarece i-a mers foarte bine acolo în toţi anii pe care i-a petrecut în acel sat. Fiica lui acolo s-a născut şi a crescut, acolo a umblat la şcoală şi tot acolo a încolţit prima ei dragoste. Aşa ceva ar fi fost posibil să se întâmple. La început a fost o dragoste curată şi nevinovată, ca între copii, dar cu vremea, această dragoste s-a aprins tot mai mult şi odată cu trecerea anilor a devenit tot mai puternică, mistuitoare. Ea s-a înteţit în anii când fata umbla la şcoala normală din Cernăuţi unde era ţinută într-o severitate mai straşnică decât la o mănăstire de călugăriţe. La internatul şcolii normale, fetele erau ţinute din scurt însoţite la tot pasul şi nu se bucurau de nici un pic de libertate. Este lesne de înţeles marea lor dorinţă de libertate când scăpau de acolo. Cu rândul mergeau pretutindeni, fie la biserică, ori câte odată la plimbare prin oraş sau până la Grădina publică şi tot cu rândul, dar foarte rar la câte un matineu, la teatru.

231


Singura libertate de care se bucurau elevele şcolii normale, era atunci când scăpau în vacanţa mare.

Când a venit la noi în sat fata, fata preotului avea şcoala terminată şi se puma frumos. Era rezervată în manifestările ei şi prietenie apropiată nu făcea cu nimeni, dar se vedea că era cam abătută şi uneori dusă pe gânduri. Oricum, în sat la noi ea trecea ca o fată foarte bine crescută.

Cam în aceeaşi vreme când a venit părintele Pojoga în sat la noi, a înfiat o fetiţă de la o rudă a sa. Era de acum mărişoară de vreo 9 sau 10 ani şi umbla la şcoala primară de la noi din sat. Era tare cuminte şi drăgălaşă, dar în primăvara anului 1921 sau 1922 s-a stins din viaţă. Noi, toţi elevii şcolii primare am mers cu rândul şi am petrecut-o la locul de veci. S-a stins foarte repede, lăsând foarte multă durere în urma ei. A trecut prin lume ca un vis, dar noi n-am ştiut din ce motiv a murit. După foarte mulţi ani, aproape de bătrâneţe, pe când mă aflam la Craiova, o întâmplare neaşteptată a făcut să mă întâlnesc cu un frate de al celei fetiţe şi din vorbă în vorbă, am ajuns să descopăr că el era fratele acelei fetiţe şi cauza morţii surioarei lui, petrecută cu foarte mulţi ani în urmă. Fetiţa a murit din cauza apendicitei, nefiind operată la timp. Mare mi-a fost mirarea să dau peste un frate al acelei fetiţe care şi el era acuma om bătrân.

Dar să revenim la femeia din casă care tânără fund şi cu oarecare experienţă de viaţă fiindcă fusese măritată şi mai avusese şi un drăguţ pe lângă bărbat, nu se simţea bine singură. De aceea, nu după multe vreme nu ştiu cum a dres că şi-a găsit şi la noi în sat un drăguţ şi încă unul dintre cei mai de frunte feciori din sat, fiul unui mare gospodar.

Acest fecior era cam de vârsta ei, om umblat prin lume, făcuse vre-o 3 ani de război după care a căzut prizonier în Franţa. Acolo a stat vre-o 2 ani, având prilejul să înveţe şi limba franţuzească. Era un fecior deştept, isteţ şi inteligent.

Gospodăria lui nu era departe de casa preotului, aşa că el se vedea aproape în fiecare zi cu femei de casă a preotului. Ea a pus ochii pe flăcău şi nu-1 slăbea , iar el fiind dorit de trup muieresc s-a lăsat atras în mrejele ei. Femeiuşca asta nu era de lepădat aşa că între ei s-a aprins dragoste puternică. La un capăt al grajdului era o încăpere unde argaţii aveau paturi de dormit. Aceştia, la rândul lor, după ce terminau treburile de pe lângă casă, se mai duceau şi ei noaptea la fete, prin sat şi încăperea lor rămânea liberă o bucată de noapte. Aici se întâlneau feciorul cel isteţ cu fata de casă a preotului şi împreună se iubeau de îşi mai potoleau focul inimii (pântecelui ?).

Fata preotului aflase despre dragostea dintre femeia de casă şi acel fecior, dar nu-şi putea da seama ce semn aveau ei pentru că femeia ştia când feciorul era venit şi o aştepta. Probabil, i-a trecut prin minte, să le joace o farsă într-un fel oarecare. Până la urmă, fata preotului a aflat semnul. El consta într-un bileţel pus într-un anumit loc şi în el se arăta locul şi data întâlnirii. Cum locul era chiar în ograda tatălui ei, i-a venit ideea să-i păzească şi poate chiar să-i şi surprindă în

232


momentul dragostei. După cum sau petrecut însă lucrurile, trebuie să credem că fata şi-a schimbat gândul şi ca atare şi planul iniţial. I s-a părut prea nelalocul lui.

În înţelegere cu femeia de casă, într-o seară, fata s-a îmbrăcat ţărăneşte, a pus şi o broboadă pe cap şi astfel gătită a ieşit să-1 întâlnească pe flăcău cu scopul de a-1 păcăli şi de a râde de el. Afară era tare întuneric, aproape că nu se vedea nici până la 2-3 paşi. Fata n-a trebuit să aştepte mult că flăcăul s-a şi ivit şi cum a văzut-o a şi cuprins-o cu putere în braţe şi a început să o sărute cu foc încât fata n-a mai apucat să-1 sperie.

În graba lui, Gheorghe a întins mâna la fată ... dar ea s-a speriat şi a dat un ţipăt fără să vrea şi astfel s-a dat de gol. Se vede că fata nu era învăţată cu gesturi de acestea. Dându-şi seama de realitate, el a rămas zăpăcit şi ruşinat nu se aştepta la o astfel de întâmplare. De isprava aceasta s-a cam speriat şi femeia de casă şi s-a gândit că ar fi rău de ar afla părintele toate acestea. Oare nu s-o fi auzit ţipătul fetei? Femeia de casă stătuse mai

deoparte şi o păzea pe fată. In vremea aceasta, Gheorghe stătea buimac şi se gândea ce să facă şi încotro să o apuce. Drept că nici fata nu avea pentru ce să-i facă reproşuri şi a căutat ea să dreagă lucrurile "La urma urmei, o scenă ca asta are haz. Tinerii care umblă cu prea multă politeţe şi ocol mă plictisesc. Ei stau de vorbă mai mult cu părinţii decât cu mine şi sunt prea timizi. Mie mi-ar plăcea să fie mai îndrăzneţi şi mai bărbaţi şi nu aşa sclifosiţi". Auzind Gheorghe aceste cuvinte, şi-a mai venit în fire. A început s-o roage de iertare că el dacă ar fi ştiut nu ar fi făcut ... dar fata nu 1-a mai lăsat să continue cu asemenea vorbe de prisos şi i-a spus că 1-a iertat, numai despre această întâmplare să nu povestească la nimeni; s-o păstreze în cel mai mare secret. Pentru moment, vina a fost dată pe seama femeii care a înlesnit această întâlnire dar sigur că nici femeia nu şi-a putut da seama şi nu şi-a putut închipui că lucrurile ar putea merge prea departe. Fiind personal interesată, nu a urmărit aşa ceva.

Oricum, această taină avea să fie dezvăluită pentru că nu numai ei 2 0 cunoşteau ci şi femeia care a pus la cale întâlnirea. Ieşiri de acestea n-au mai avut loc, despre care femeia din casă putea să afle dar în inima ei a încolţit gelozia. Mai mult, prietenia dintre ele s-a răcit şi în locul ei s-a născut, o ură mocnită.

Dragostea lui Gheorghe pentru femeia din casă a început să slăbească şi asta putea să aducă neplăceri mari fetei, dacă o întâmplare, să-i zicem fericită n-ar fi rezolvat problema într-o măsură oarecare.

Fata popii avea mulţi admiratori şi aceasta nu atât pentru zestrea ei, cât pentru frumuseţea ei. Printre aceştia era unul cam vârstnic, dar foarte bogat şi el, avocat vestit cu casă mare în Cernăuţi. Casa lui era în plin centrul oraşului, cu etaj şi cu mai multe încăperi. La parter era o tipografie unde se tipăreau gazetele:

233


Morgenblatt, Allgemeine Yeitung şi Vorwetz. Avocatul acesta mai avea şi automobil, lucru foarte rar pe vremea aceea.

În cele din urmă, acesta a fost preferat de părinţi ca să le f e ginere. Nu ştiu dacă şi fata a fost de aceeaşi părere, dar acum era supusă şi ascultătoare, 1-a acceptat şi ea să-I fie de bărbat. Pe atunci foarte rare erau cazurile când copiii ar fi îndrăznit să se opună voinţei părinţilor când era vorba de căsătorie. În cazul de faţă, atât pentru părinţi cât şi pentru fată, a tras mult în balanţă starea materială a viitorului ginere. El era de vreo 45 de ani, însă arăta destul de bine şi era plăcut la înfăţişare. Bărbat inteligent şi vorbăreţ, el mai avea şi darul de a scrie versuri şi epigrame. Dacă nu ar fi avut un început de chelie, ar fi arătat mult mai tânăr.

Eusebie Hoticeanu mai fusese căsătorit odată şi avea de la prima soţie doi băieţi, unul Ramir de vreo 8 ani pe atunci şi Liviu de 6 ani. S-a despărţit de soţie din cauza nefidelităţii ei, Dânsul avea maşină, dar nu ştia să conducă, astfel că a fost nevoit să angajeze un şofer. Toate au mers bine până la o vreme, numai că şoferul angajat era un băiat tânăr, frumos şi inteligent. Această situaţie a cam încurcat lucrurile. De unde a sărit scânteia şi cine a făcut începutul nimeni nu ştie, dar faptul că soţul era foarte ocupat şi adeseori plecat din localitate a influenţat mult apropierea dintre doamnă şi şofer. De aci nu a mai trebuit decât un pas până la închegarea unei legături mai intime soţia lui dacă rămânea singură acasă, ca să nu se plictisească, trebuia să facă ceva. Treburile din casă le făceau femeile pe care le avea în serviciu, aşa că doamna nu prea avea ce face decât să mai iasă la plimbare, bineînţeles, cu automobilul ca să fie văzută de tot oraşul. Azi aşa, mâine aşa şi tot mereu cu şoferul singură(amândoi) umblau peste tot locul pe unde le plăcea lor mai mult. Câteodată mai ieşeau din oraş şi se îndreptau spre vreo pădure de prin împrejurimile oraşului, păduri care nu erau prea departe şi unde se putea sta la umbră şi a respira aerul proaspăt al pădurilor de fagi şi stejari. Aşa s-a tot plimbat soţia acestuia, tot cu şoferul până ce bărbatul ei (a aflat) a trimis-o la plimbare cu totul şi pe ea şi pe şofer. Dar să nu credeţi că lucrurile acestea au fost o nenorocire pentru aceşti doi împricinaţi (îndrăgostiţi). La despărţire legea a hotărât să se împarte şi averea între ei pe care au făcut-o împreună. Cu toate că acesta avea pe unii dintre cei mai buni avocaţi, de altfel şi el era avocat, dar nu a putut să scape aşa de uşor şi a trebuit să se supună legii şi hotărâri judecătoreşti. Ca să-i rămână (lui) casa întreagă a luat pe amândoi băieţii la el, dar a trebuit să plătească o sumă mare de bani pentru partea ce se cuvenea soţiei.

Numai aşa a putut scăpa cu casa(...11) Toată vina era automobilul, cum şi de data aceasta (poate) tot cu automobilul i-a sucit capul fetei (preotului Pojoga). După divorţ fosta soţie şi-a primit partea ei de avere şi sa căsătorit cu acel şofer. Ei şi-au cumpărat un automobil nou cu care şoferul stătea pe piaţă şi făcea afaceri foarte bune. Se împăcau foarte bine între dânşii şi-au avut copii de care

234


erau foarte mulţumiţi. Soţia şoferului avea de acuma o ocupaţie mai serioasă o viaţă mai plină, mai activă.

Despărţit de prima lui soţie şi de fostul lui şofer, acum venea în sat cu alt şofer la fata preotului. Venea cam de 2-3 ori pe săptămână, de fiecare dată numai spre seară şi câteodată rămânea peste noapte la preotul paroh. Într-una din seri pe când viitorul ginere al preotului venea în sat cu automobilul s-a trezit cu o ploaie de pietre aruncate asupra maşinii sale spărgându-i geamul din faţă. Automobilul fiind din cele deschise a fost şi el lovit de câteva pietre. Această faptă a fost săvârşită de băieţi în vârstă de 1214 ani care erau ascunşi după un gard. Aceşti băieţi au băgat spaimă în cei din automobil şi din acest motiv călătorii au întors maşina şi au fugit spre Cernăuţi. Din primul moment au crezut că cine ştie cine care răufăcători au săvârşit treaba asta şi nu bănuiau că făptaşii ar fi nişte băieţi, A doua zi au venit din nou în sat şi au mers drept la postul de jandarmi unde au făcut reclamaţie asupra celor întâmplate şi au cerut să se facă cercetări pentru a descoperi pe făptaşi. Acest lucru nu le-a fost prea greu jandarmilor pentru că băieţii nu şi-au ţinut gura ci s-au lăudat (printre alţii) cum i-au speriat pe cei care veneau cu automobilul la preotul( Ion Salahor susţine că aceşti băieţi erau elevi de şcoală). Era de mirare, cum de le-a venit în gând acestor băieţi să-i sperie pe cei din maşină, ba să mai spargă şi geamul din faţă cu pietre.

Băieţii, patru la număr, au fost luaţi la postul de jandarmi pentru cercetare dar oricât au fost ameninţaţi şi poate bătuţi ca să spună cine i-a învăţat să facă treaba asta, ei nu vroiau să spună. Sigur, se bănuia că acei băieţi nu făcuseră treaba aceasta de capul lor. Toate încercările şi ameninţările jandarmilor nu au ajutat la nimic ei n-au putut scoate nimic de la băieţi pentru că aceştia nu declarau nimic altceva decât că ceea ce a făcut au făcut din joacă să vadă dacă vor nimeri automobilul din fugă. Până la urmă s-a stabilit că vinovat ar fi fost unul din cei patru şi i s-a impus să plătească despăgubirile cuvenite. Băiatul ar fi fost îndemnat să comită această faptă urâtă de către unii pretendenţi la fata preotului şi ca până la urmă, tot aceştia au suportat cheltuielile, fără să fie daţi în vileag.

După ce s-a măritat cu acel bogătaş, fata popii trăia ca o prinţesă, înconjurată de o droaie de admiratori. Acum a dat altă pacoste pe capul omului. El a dus o viaţă zbuciumată cu o soţie de la care a rămas cu doi copii, de care s-a despărţit şi acum trebuia să lupte cu alţi tineri care-i dădeau târcoale soţiei cu care se căsătorise de curând. Îi era frică să nu păţească vre-o poznă aşa cum a păţit cu cealaltă. Din pricina asta, el n-o lăsa să meargă nicăieri singură, decât însoţită de el sau de către unul dintre băieţii lui pentru că în servitoare nu avea încredere.

Astfel şi-a petrecut viaţa fata preotului mai mulţi ani în belşug şi desfătări, bucurându-se de dragostea soţului şi de simpatia admiratorilor. Dar cu trecerea

235


vremii, pe nesimţite, băieţii au crescut mari şi nu mai aveau grijă s-o păzească pe mama lor vitregă. De acum aveau şi ei problemele lor. De altfel, nici nu era nevoie s-o mai păzească nimeni, deoarece dânsa ducând o viaţă sedentară, s-a îngrăşat atât de mult încât şi-a pierdut toată frumuseţea şi tot farmecul, de nu mai putea prezenta nici o primejdie pentru soţ şi nici un interes pentru admiratori.

Într-adevăr cine a văzut-o sau a cunoscut-o atunci când era fată la părinţii săi şi o vedea şi acum se minuna de această schimbare. Nimănui nu-i

venea să creadă că această fată deosebit de frumoasă de altădată a putut să şi piardă tot farmecul şi să ajungă într-o situaţie atât de lipsită de graţie. Acum nu se mai uita nimeni la dânsa deşi era încă tânără aşa că soţul a scăpat de grijă.

Băiatul cel mai mare al avocatului a fost elev la liceu şi taman când să ajungă student s-a îmbolnăvit şi a murit. A fost un băiat simpatic şi inteligent şi a învăţat bine la şcoală. Cel de-al doilea a terminat liceul şi Facultate de Drept şi a ajuns magistrat. A trăit până în preajma anului 1980.

După ce preotul şi-a căsătorit fata, a rămas doar cu soţia. Era încă voinic şi făcea mai departe serviciu la biserică. Le era cam greu fără fată şi îşi mai aducea aminte şi de fetiţa cea drăgălaşă pe care o înfiaseră şi pe care o pierdut-o atât de curând. Din pricina aceasta sufereau foarte mult.

Preotul Pojoga slujea tot atât de bine şi de frumos, atât în biserică, duminicile şi sărbătorile, cât şi la înmormântări sau în alte împrejurări, dar pe faţa lui se putea citi o umbră de tristeţe. Cine ştie, poate se gândea şi la fata lui pe care a căsătorit-o bine, cu un om de vază şi cu avere, dar poate prea trecut de ani pentru dânsa. Dacă n-ar fi murit acel îngeraş de fată care ia lăsat atât de îndureraţi, ar fi fost mai uşor pentru dânşii, dar aşa, erau mereu îngânduraţi şi întristaţi amândoi. Starea aceasta sufletească se putea observa şi în predicile sale din biserică pe care le rostea cu dăruire şi mare forţă de convingere. În toate predicile sale căuta să-i înveţe pe oameni şi să-i îndrume pe calea cea bună. Mulţi din cei de faţă se osteneau să-1 înţeleagă şi să-i urmeze îndemnurile. Drept este că satul Voloca avea mulţi oameni de omenie, gata să dea o mână de ajutor unde ar fi fost nevoie, gata să facă o faptă frumoasă.

Preotul Pojoga se străduia ca şi pe cei tineri, fete şi feciori să-i atragă la biserică şi să-i înveţe morala creştinească precum şi purtarea faţă de părinţi şi faţă de oameni. Pentru acesta părintele Pojoga era preţuit şi iubit de săteni.

Oricât ar fi însă un om bun, el nu poate să placă la toţi şi nici să-i împace pe toţi. Nici preotul Pojoga n-a fost scutit de greşeli şi amărăciuni. Aşa este viaţa aceasta pământească.

Gheorghe, feciorul acela care se încurcase cu femeia de casă a preotului, s-a căsătorit şi el cu o fată de gospodar pe potriva lui, cum era şi firesc. Toate bune până aici, numai că acea femeie văzându-se părăsită, a căutat fel şi chip să se răzbune pe el ţi încă într-un mod cât mai drastic. Aceasta pentru că femeia a

236


crezut că Gheorghe o va lua pe dânsa de soţie. De aceea femeia a început să vorbească printre alte femei şi în sat ce a făcut Gheorghe cu fata preotului şi multe altele de genul acesta. Până a nu se însura Gheorghe, femeia a tras nădejdea şi a tăcut, dar acum, dacă el s-a căsătorit, n-a mai putut răbda şi a început să vorbească peste tot de cele întâmplate. Trăncăneala ei va provoca mult necaz. S-a făcut din ţânţar armăsar, de au ieşit câte şi mai câte vorbe proaste şi scorneli cu totul necuviincioase despre fata preotului.

Până la urmă, toate acestea au ajuns şi la urechile preotului. Mare i-a fost mâhnirea de cele ce i-a fost dat să audă şi a rămas foarte supărat de ruşinea care plana asupra familiei sale.

Dacă preotul n-ar fi dat o atenţie aşa de mare trăncănelilor şi ar fi lăsat totul baltă, poate că povestea ar fi fost uitată cu vremea şi lumea şi-ar fi văzut de treabă. De altfel, totdeauna se întâmplă aşa. Lumea vorbeşte, cât vorbeşte şi apoi tace şi uită ce a fost pentru că se ivesc alte întâmplări mai noi adeseori, chiar mai importante. Preotul Pojoga n-a mai putut răbda aşa că 1-a chemat pe Gheorghe în cancelaria parohială şi I-a dojenit foarte aspru şi în cele din urmă, 1-a ameninţat că-1 dă în judecată pentru ruşinea ce i-a făcut. Gheorghe s-a apărat cât a putut şi a spus că aceste vorbe sunt născociri josnice de-ale femeii din casă şi nu trebuie luate în seamă. Adevărat că nici lumea nu prea dădea crezare la asemenea poveşti, ştiind de cine erau născocite şi apoi ştiau că la mijloc poate fi gelozia, ura şi dorul de răzbunare a femeii din casă, fiindcă Gheorghe n-a luat-o de soţie.

Ca să-şi justifice afirmaţia, a mărturisit faţă de preot legăturile pe care Gheorghe le-a avut cu femeia din casă a preotului. Astfel, Gheorghe susţinea sus şi tare că nimic nu este adevărat din toate câte a spus acea femeie prin sat şi că lui nici prin gând nu i-a trecut să comită o asemenea faptă, ori să spună către cineva asemenea vorbe necuviincioase.

Pentru cazul că ar fi dat în judecată, el a spus că va şti să se apere şi va cere să se aducă martori, care sub prestare de jurământ , să dovedească şi să afirme că el ar fi vinovat de faptele puse pe seama sa.

Preotul nu a pus prea mare temei pe dezvinovăţirea lui Gheorghe şi Ia mai ocărât cu vorbe foarte aspre şi i-a spus să nu i se mai arate niciodată în faţa ochilor. Evident, preotul a rămas foarte mâhnit, iar Gheorghe, pe cât a putut a ferit de a mai da ochii cu preotul. Ce-i drept, el s-a străduit să-1 ocolească cât de mult a putut, dar cum era vecin cu preotul, era foarte greu să nu se întâlnească chiar niciodată.

După o bucată de vreme, s-a întâmplat că lui Gheorghe i-a murit o rudă foarte

apropiată care nu avea nici un moştenitor, astfel că el era acela care trebuia

237


să se îngrijească de înmormântare cu tot ceea ce era de trebuinţă. Răposatul era gospodar de frunte în sat şi trebuia să i se facă o înmormântare frumoasă, mai ales că în viaţă fiind, în mai multe rânduri a fost epitrop al bisericii. În calitatea sa de nepot, Gheorghe urma să-1 moştenească aşa că era obligat să facă unchiului său o înmormântare după starea lui. S-au făcut toate pregătirile după cuviinţă şi acum mai trebuia să meargă la preotul ca să se tocmească pentru slujba înmormântării. Gheorghe şi-a adus aminte de întâmplarea cu preotul şi şi-a dat seama de situaţia în care se afla şi de aceea s-a gândit că ar fi mai bine să meargă la preotul cel tânăr cu care să se tocmească şi apoi să-1 roage pe cooperator ca el să meargă la preotul cel bătrân să-1 cheme la înmormântare. Gheorghe a spus că are să-i plătească şi lui după cum se va învoi. Oricum, la înmormântare trebuia să fie chemat şi parohul pentru că aşa a cerut şi defunctul, să fie înmormântare cu doi preoţi.

Într-adevăr, popa cel tânăr a mers la preotul paroh şi i-a spus că Gheorghe îl roagă să vie la înmormântare, însă parohul când a auzit una ca asta s-a mâniat foarte şi i-a spus că Gheorghe îl roagă să vie la înmormântare, însă parohul când a auzit una ca asta s-a mâniat foarte tare şi i-a spus coordonatorului aşa: "să-i spui potlogarului aceluia ca să vie el la mine să se tocmească, nu să trimită pe altul, ca de altfel eu nu vin la înmormântare, aşa nechemat."

Trebuie menţionat faptul că pe acea vreme, actele stării civile se păstrau la cancelaria parohiatului, nu la primărie şi preotul era acela care îndeplinea şi formele necesare pentru înmormântare. Aflând Gheorghe că preotul cel bătrân nu vine la înmormântare dacă nu este chemat, n-a avut ce face şi de voie, de nevoie, s-a dus la paroh. Când a intrat în casă, preotul nici nu s-a uitat la el şi nici nu 1-a lăsat să-i sărute mâna după cum era obiceiul. Gheorghe şi-a păstrat firea, nefăcând mare caz de această primire neamicală. El i-a spus preotului pentru ce a venit şi 1-a rugat să binevoiască a veni la înmormântarea unchiului său, fost epitrop la biserică.

În loc de răspuns, parohul a început să-1 probozească forat aspru. Gheorghe a răbdat cât a răbdat dar pe urmă i-a spus: " părinte, eu nu am venit ca să aud asemenea vorbe de ocară, ci ca să vă anunţ că mâine am înmormântarea unchiului meu, bun creştin şi gospodar de frunte în sat, căruia trebuie să-i facem o înmormântare aşa cum se cuvine. Să lăsăm toate aceste socoteli pentru altă dată, iar acum să stăm de vorbă pentru treaba pentru care am venit la Sfinţia voastră".

La aceste vorbe ale lui Gheorghe preotul s-a mai Calmat şi 1-a întrebat cum vrea să facă această înmormântare, la care Gheorghe i-a răspuns; " părinte, Sfinţia voastră ştiţi mai bine cum trebuie să se facă asemenea serviciu religios. Eu am venit numai ca să aflu cât trebuie să vă plătesc". Preţul cerut i s-a cerut i s-a părut lui Gheorghe cu totul exagerat de mare şi nu ştia ce să răspundă. Preotul fiind foarte grăbit, i-a spus lui Gheorghe hotărască mai repede şi să nu

238


stea pe gânduri deoarece el are şi alte treburi de făcut. Şi aşa, s-au mai sfădit, s-au mai ciorovăit, dar în cele din urmă, au ajuns la înţelegere şi a doua zi, la înmormântare, a venit şi preotul cel bătrân. S-a făcut o înmormântare foarte frumoasă, cu 12 prohoduri, cu serviciu frumos în biserică şi la mormânt apoi preotul cel bătrân a ţinut şi o predică impresionantă, scoţând în relief faptele bune şi viaţa de creştin adevărat ale defunctului. Drept că cea mai mare parte din slujbă au făcut-o preotul cel tânăr împreună cu dascălul. Parohul a cântat mai puţin şi făcea doar încheierile. La mormânt s-a aşternut un covor pe care s-au aşezat în genunchi preoţii şi împreună cu toţi cei de faţă au spus rugăciunea "Tatăl nostru". La sfârşitul slujbei, covorul a fost dat parohului. De la mormânt, s-au

îndreptat cu toţii, în frunte cu ambii preoţi, acasă la fosta gospodărie a defunctului, unde era pregătită o masă mare. S-au făcut din nou rugăciuni pentru cel petrecut la locul de veci, s-a dat de pomană şi cei de faţă au fost poftiţi să ospăteze de sufletul mortului. Toată lumea părea să fie mulţumită.

Gheorghe plătise încă din vreme banii cuveniţi preotului celui tânăr, dascălului şi la gropari, dar pe preotul cel bătrân îl lăsase la urmă, ca să-i plătească după ce se va termina toată rânduiala. Când să plătească, Gheorghe i-a dat parohului numai un sfert din ceea din ceea ce ceruse preotul. Preotul paroh a luat banii, dar a rămas nemulţumit şi a ieşit din ogradă supărat fără să mai spună bună ziua. Singur Gheorghe a rămas satisfăcut că a avut prilejul să se răzbune pentru ocările suferite. Nu mult după aceea, parohul a alungat-o pe femeia de serviciu din casă, din pricina căreia a avut de tras ruşine şi necazuri. După cât s-a aflat mai pe urmă, ea sa întors în satul de unde a venit şi s-a împăcat cu bărbatul şi au trăit mai departe împreună.

Toate aceste întâmplări neplăcute 1-au mâhnit pe bătrânul preot şi de acum nu mai era aşa vesel şi vorbăreţ ca altă dată, dar serviciul la biserică îl făcea tot atât de bine şi conştiincios. Era însă mai reţinut şi parcă mai trist. A avut şi zile frumoase şi senine în viaţa lui, dar acum se îngrădeau şi amărăciunile.

Pe nesimţite, vremea trecea şi acum, după mulţi ani de la căsătoria fetei, tot singuri era preotul cu preoteasa. Au sperat să aibă vreun nepot sau nepoţică de la fată, dar această bucurie n-a avut-o niciodată.

De când cu căsătoria fetei, preotul nu mai ţinea gospodărie aşa de mare. I-a dat fetei multă zestre şi pentru el şi-a păstrat mai puţin. Nu-i vorbă că şefia bisericii încă tot el o ţinea aşa că avea destul. În acea vreme, preoţii avea mari avantaje. Pe lângă salar, ei primeau casă în satul unde erau numiţi, apoi sesie adică pământ în folosinţă pentru a-1 cultiva şi mai primeau multe lemne de foc din pădurea Fondului bisericesc. Deci aveau o situaţie bună chiar de la început. Aceasta însă nu era totul. Ei mai aveau venituri şi de la biserică pentru că oamenii plăteau diferite slujbe şi aduceau colaci, iar la Paşti dădeau bani, păşti,

239


ouă: De Iordan când se umbla cu aghiazmă pe la case, oamenii dădeau bani câte un fuior şi porumb, secară sau grâu. Unii mai dădeau şi câte o plăcintă (vărzar cu mac).

Pe lângă toate veniturile arătate mai sus, preoţii mai primeau bani şi cu ocazia botezului, a cununiilor şi a înmormântărilor. Apoi se mai făceau sfinţiri de case, sfinţiri de fântâni, masă cu popă şi multe altele.

Ţinând socoteală de toate aceste venituri, se poate afirma că preoţii no duceau rău. Desigur că veniturile cele mai mari le avea parohul dar nici preoţii cooperatori nu trăiau din lipsă. Întru-cât nu toate satele erau la fel de mari şi la fel de bogate, nici numărul preoţilor numiţi nu mai era acelaşi. Dacă unele sate aveau 3 preoţi, altele mai mici aveau 2 sau un singur preot. Peste tot însă au fost luate măsuri ca preoţii să poată duce o viaţă demnă şi îndestulată.

Poate că mulţi îşi vor pune cum de Mitropolia Bucovinei le-a creat preoţilor o situaţie materială atât de prosperă. Răspunsul este acesta: intenţia vădită a fost aceea de a-i feri de ispită şi de păcatul lăcomiei. S-a crezut că dacă vor avea o stare materială mai bună, nu vor fi tentaţi să facă negoţ sau să umble după câştiguri băneşti, ci îşi vor închina toată viaţa şi toată activitatea lor numai bisericii şi propovăduirii evangheliei printre oameni, pentru izbăvirea oamenilor de păcate. Aşa era în Bucovina pe acele vremuri trecute. Mai târziu, situaţia s-a mai schimbat.

Gospodăria parohului mergea binişor şi după ce şi-a căsătorit fata. Ginerele mai venea şi el pe la socru din când în când, dar cu timpul a mai rărit vizitele. Fiica lui venea mai des pe acasă pe la părinţi. De o bucată de vreme, n-o mai însoţea nimeni când venea cu şoferul în maşină. Ea se îngrăşase într-atâta, încât bărbatul ei nu mai avea nici o grijă că s-ar gândi cineva să i-o răpească.

Aşa a mers gospodăria până ce de la o vreme, preotul a început să slăbească, să se simtă mereu obosit. A chemat doctori din oraş dar aceştia nu i-au dat de leac, ci mai rău 1-au îmbolnăvit. Poate că au greşit diagnosticul. A stat preotul pe la spital în mai multe rânduri, dar în loc să se vindece, boala lui se agrava şi el rămăsese uscat ca toaca. Dintr-un bărbat frumos şi voinic ca un stejar dintre cei mai falnici acum rămăsese doar o umbră de om. Din zi în zi se topea văzând cu ochii fără ca doctorii să-1 poată vindeca. De aceea 1-au adus acasă, în sat şi aici mai veneau doctorii să-1 vadă şi să-i mai dea medicamente. Toate încercările au fost zadarnice şi într-o dimineaţă tot satul s-a trezit în dangătul clopotelor. - A murit popa cel bătrân! Volocenii 1-au jelit cu sinceritate pe acest preot bun, plăcut la vorbă şi la chip preţuit de toţi pentru calităţile sale deosebit de alese. După ce s-au terminat rânduielile înmormântării, preoteasa a vândut tot ce nu îi era de trebuinţă şi s-a mutat la fiica şi la ginerele ei din Cernăuţi. Din tot ce a putut vinde a realizat o sumă frumoasă cu care să-şi asigure zilele bătrâneţii.

240


2.14 Activitatea societăţilor culturale din Voloca între anii 1920-1930

După terminarea primului război mondial, bărbaţii şi feciorii care au avut norocul să scape cu viaţă, s-au întors pe la casele lor. Rând pe rând soseau de pe diferite fronturi cu multă bucurie în sufletele lor. Satul a început să renască din bezna şi sărăcia în care trăise în acel război fără capăt de lung. A ţinut peste patru ani şi se părea că nu se mai termină.

Printre cei veniţi de pe front, erau şi mulţi invalizi dar şi aceştia a simţit fiorul bucuriei când s-au văzut din nou în satul lor şi în mijlocul familiei care îi aştepta cu atâta dor. Mai triste erau casele acelea la care cei plecaţi nu se întorceau. Au fost şi cazuri de acestea multe, când nu s-au întors nici tata şi nici feciorul sau fraţii plecaţi din aceeaşi casă. Satul părea încă trist, gol şi pustiit. Lipsa era mare peste tot, dar oamenii, ca întotdeauna, vor să trăiască şi s-au apucat de lucru. Au început să repare gospodăriile, să lucreze grădinile şi ogoarele şi mai ales au căutat să se prindă la câte o vită şi la vreun purcel pentru că de vite era foarte mare lipsă. De trei ori a trecut tăvălugul războiului peste sat şi de fiecare dată s-a tot luat, când de către trupele austriece când de către cele ruseşti.

Datorită însă unei munci fără preget, satul a început să se ridice câte puţin şi oamenii şi-au recăpătat liniştea atât de necesară unei vieţi normale. Au jelit ei cât au jelit pe cei morţi pe câmpurile de luptă şi i-au pomenit după datina strămoşească, dar această atmosferă de tristeţe şi de jale nu putea şi nici nu trebuia să dăinuiască prea mult. Viaţa îşi cere drepturile ei iar natura se află în permanenţă lucrare şi primenire.

1918, 1919 şi 1920 au fost încă ani grei. Se înfăptuise Unirea cea mare dar erau încă multe-lipsuri şi multe probleme de rezolvat. Timpul vindecă însă şi cele mai grele răni aşa că şi volocenii au trecut la o viaţă nouă şi au început să facă din nou aşa cum era şi firesc, nunţi şi petreceri. Toţi erau dornici de joc şi voie bună pentru că suferiseră prea mult în timpul războiului atât cei care au fost plecaţi pe front cât şi cei care rămăseseră acasă în sat. Prima societate care a început să activeze imediat după război a fost societatea arcăşească, aceasta fiind mai veche.

Prin 1921 s-a înfiinţat şi Casa de Citire susţinută şi îndrumată de către învăţătorii de la şcoala primară din sat. În scurtă vreme a mai luat fiinţă o societate, Trezvia care a jucat un rol deosebit de important la vremea ei, în privinţa combaterii alcoolismului. Activitatea acestei societăţi s-a resimţit adânc în viaţa şi în gospodărirea sătenilor pentru că foarte mulţi s-au lăsat de băutură, fapt care a influenţat în bine starea sanitară şi materială a oamenilor.

Până prin 1930/31, aceste trei societăţi au desfăşurat o bogată şi frumoasă activitate culturală şi artistică în satul nostru. A fost o adevărată renaştere naţională pentru aceşti vrednici români voloceni care trăiseră aproape un veac şi

241


jumătate sub ocupaţia Austro-Ungariei. Aceste trei societăţi se întreceau în munca ce o depuneau pentru a se prezenta cât mai bine , să activeze cât mai intens şi să organizeze petreceri populare şi serbări cum nu a mai văzut satul.

Lumea era dornică de petreceri şi venea în număr foarte mare să asiste la aceste serbări la aceste serbări populare. Veneau feciori mai în vârstă şi mai tineri, bărbaţi şi neveste, bătrâni şi copii dar mai ales multe fete.

De obicei, petrecerile se făceau în vreo ogradă mare şi frumoasă a unui gospodar şi erau cu intrare. Preţul unui bilet era mic, 1 leu - 3 lei - S lei. Se pregătea o piesă de teatru de către membrii societăţii respective, o comedie. Alteori, programul artistic era alcătuit din cântece şi poezii şi era precedat de vreo conferinţă cu subiect potrivit pentru săteni.

Programul artistic dura cam 2 ore după care începea petrecerea populară cu joc pentru fete şi flăcăi, precedată de hora mare. Scena era improvizată într-o stodoală sau era făcută separat din scânduri şi completată cu câteva covoare. Sală de spectacole şi de dans nu era în sat.

Pe lângă săteni, la aceste petreceri mai luau parte şi unii intelectuali ai satului. Organizatorii petrecerii se îngrijeau şi de un bufet necesar în asemenea împrejurări.

Aceste serbări populare erau frumoase datorită faptului că toţi feciorii Şi toate fetele îmbrăcau portul naţional volocenesc şi jucau numai jocuri româneşti, unele mai noi altele mai vechi rămase din bătrâni, Bucuria, voia bună şi veselia se putea citi pe feţele tuturor. Nu te mai săturai să priveşti acele jocuri mândre conduse numai de feciori înalţi, frumoşi şi voinici ca nişte brazi. Nu-i vorbă că şi fetelor din Voloca le-a mers vorba despre frumuseţea şi hărnicia lor. Un cuvânt de bună apreciere şi pentru muzicanţii de atunci care ştiau să cânte autentice jocuri româneşti. Erau şi ei voloceni.

Aceste petreceri se făceau vara şi ţineau de la orele 14 până la orele 20. Dintre jocurile care se jucau pe atunci cităm: hora, coasa, ardeleanca, sârba, arcanul, raţa, bătuta, etc. Petrecerile erau organizate mai mult de societatea arcăşească unde se afla fruntea feciorilor din sat. Dintre ei mulţi făcuseră şi războiul mondial, de exemplu: Ion Salahor, Procopie Semeniuc al lui Artimon, Procopie Paulencu, Isidor Ceucă, Procopie Semeniuc a lui Isan, Dohei Vasile, Nichifor şi Ilie Rahovei. Căpitanul societăţii arcăşeşti era Nazarie Paulencu în primi ani după război.

Un loc potrivit pentru petreceri era ograda Veroanţei Gheorghe Ungurean, fiind mare, frumoasă şi bine închisă. Era o gospodărie arătoasă. Uneori, în timpul primăverii şi verii aceste serbări se făceau în pădure

şi aveau un farmec deosebit. Locul ales era la poala pădurii într-un decor minunat, aproape de casa pădurarului Proţiuc. Petrecerile din pădure se făceau de asemeni cu taxă de intrare. Deşi era departe de sat tineretul venea şi petrecea bine în acest decor minunat.

242


Serbări frumoase organiza şi Casa de Citire. Aici învăţătorii conduceau toată activitatea şi societatea beneficia de un sediu confortabil în clădirea şcolii. Membrii se recrutau dintre tinerii satului care absolviseră şcoala. Aici se punea accentul pe activitatea culturală şi artistică. Serbările erau mai mult nişte şezători culturale cu programe artistice alcătuite din piese de teatru bine alese la care se adăugau cântece, recitări, conferinţe şi uneori lecturi din anumiţi autori pe înţelesul şi gustul tinerilor săteni.

Am asistat la unele serbări organizate de Casa de Citire şi le-am găsit bune , iar unele chiar foarte bune.

Dintre învăţători care au activat mult în această societate, la loc de frunte se situează Silvia Pojoga-Paulencu şi Olvian Paşcanu. Casa de citire a adus o valoroasă contribuţie pe tărâm cultural, dar petreceri cu joc a organizat mai puţine. Societatea Trezvia a adus un imens serviciu satului Voloca, combătând cu mult succes alcoolismul.

În urma activităţii depusă de Trezvia, numărul beţivilor a scăzut în mod considerabil, Se înfăptuise o minune, în multe case a revenit liniştea, belşugul şi fericirea, pentru că o vreme, numărul băutorilor de holercă era foarte mare şi viaţa multor familii a fost distrusă de această otravă vândută de venetici. Mai ales femeile şi copii sufereau chinuri, bătăi, umilinţă şi lipsuri din cauza beţiei. Societatea Trezvia a schimbat radical viaţa satului. Membrii acestei societăţi nu 'consumau băuturi alcoolice. La petrecerile lor se vindea numai limonadă ori apă gazoasă. Pe urma acestora, s-au luat şi gospodarii din sat.

La început a fost foarte greu însă datorită unor conducători vrednici şi membri hotărâţi şi cinstiţi, Trezvia a reuşit să-şi îndeplinească misiunea. Mulţi au fost aceia care au activat cu folos închinându-şi întreaga lor putere şi pricepere idealului urmărit de această societate. Unul dintre cei mai înfocaţi propovăduitori şi susţinători ai programului societăţii Trezvia a fost un ţăran modest şi sărac pe nume Traian Spătaru. El s-a expus de multe ori la insulte şi neplăceri din cauza activităţii sale. Mai întâi au încercat s-ăl mituiască, apoi au vrut să-1 amăgească cu fel de fel de ispite şi în cele din urmă 1-au ameninţat în fel şi chip, dar Traian Spătaru nu şi-a întinat conştiinţa şi nici nu şi-a plecat capul în faţa lui Iuda şi slugilor sale. A rămas ferm pe poziţie până la sfârşit. Sărac şi curat! Aşa a trăit şi aşa a murit.

Cârciumarii străini de neam au purtat ură şi duşmănie societăţii Trezvia pentru că le-a luat multă apă de la moară. Ei s-au coalizat şi au luptat împotriva societăţii dar fără succes. Oamenii se treziseră la o viaţă nouă. Membrii Trezviei, feciori şi fete, gospodari şi gospodine acţionau activau cu drag făcând propagandă împotriva beţiei. Toate piesele de teatru, toate poeziile şi conferinţele vizau beţia şi pe beţivi. În toate împrejurările se arătau urmările rele ale beţiei, atât asupra consumatorului de alcool cât şi asupra familiei sale. Alcoolismul era tratat şi considerat ca un duşman, adevărat pericol naţional. Ca

243


şi celelalte societăţi culturale din sat, Trezvia făcea şi petreceri cu intrare pentru a-şi crea fondurile necesare activităţii sale. Trezvia nu avea sediu şi era găzduită pe la câte unii dintre membrii ei. Mulţi membri ai societăţii Trezvia erau membri şi în societatea arcăşească sau la Casa de Citire şi invers. Între aceste trei societăţi domnea o bună înţelegere şi o strânsă colaborare. Mai trainică a fost însă colaborarea dintre Arcăşie şi Trezvie.

Este vrednic de remarcat faptul că această colaborare a dat roade bune care s-au reflectat în viaţa satului, ridicându-1 pe o treaptă superioară şi la un înalt nivel de civilizaţie şi conştiinţă naţională. Volocenii au devenit gospodari de frunte, conştienţi de valoarea lor, disciplinaţi şi dezgheţaţi.

Datorită activităţii acestor societăţi satul s-a impus şi-n faţa autorităţilor judeţene care i-au acordat consideraţia ce o merita. Aşa a ajuns Voloca un centru de puternic avânt naţional şi un focar al românismului, care fusese până nu de mult sub Austria.

2.15 Petrecerile şi jocurile de altădată de la Grigore Vanzureac

După cât îmi aduc aminte, cele mai frumoase jocuri şi petreceri ce se organizau în satul nostru după primul război mondial au fost acelea de la Grigore Vanzureac.

Gospodarul acesta avea un loc foarte potrivit, bine îngrijit şi îngrădit din toate părţile. Împrejur erau pomi şi copaci înalţi şi la intrare era o fântână cu apă bună.

Locul era liniştit şi ferit de praf şi de vânt. În timpul căldurilor de vară, acolo era frumos şi plăcut şi pomii ce se aflau împrejur ţineau de umbră şi de răcoare.

Fântâna de lângă drum era cu roată, avea o vadră mare în care se scotea apă şi alături pe ghizdele se găsea şi o cană de băut apă. Ghizdele erau lucrate cu măiestrie şi fântâna era acoperită cu tablă. În apropierea ei se aflau scaune lungi făcute din leaţuri şi din praştini. Toate aceste îndreptări erau tare necesare într-un loc unde se aduna lume multă. Era spaţiu îndestulător atât pentru cei ce veneau să joace cât şi pentru cei care veneau să privească. Se strângea acolo aproape tot tineretul satului şi mai veneau mamele fetelor şi chiar mulţi gospodari dintre cei tineri. Când era hora în toi, apăreau şi mulţi dintre intelectualii satului să privească acele dansuri naţionale şi portul atât de frumos brodat al fetelor. Veneau tineri şi din alte sate să privească hora noastră şi mai ales să înveţe jocurile de la noi. Erau unele jocuri vechi, româneşti de ale noastre, dar mai aveam şi jocuri aduse din alte sate şi chiar din alte provincii ale ţării, de pildă din Moldova şi din Ardeal.

Satul Voloca avea muzicanţi mulţi şi încă dintre cei mai buni. Toţi erau români din satul nostru. De obicei, la horă erau angajaţi să cânte câte un

244


scripcar, un ţâmbălar şi un toboşar. La petrecerile mai mari se angajau mai mulţi lăutari, cu trompetă, clarinet şi un contrabas. La aceste petreceri intrarea era cu plată şi venea lume mai puţină, mai ales tineretul.

Mai la o margine, către casa lui Grigore Vanzureac, era un scrânciob mare cu mai multe scaune după modelul celor din Moldova , că de acolo s-a inspirat Grigore Vanzureac Pe un astfel de scrânciob se putea da oricine, singur scăunel. Acesta prezenta oarecare pericol pentru cei care vroiau să treacă peste osie, adică să treacă peste cap. Această figură o făceau numai cei care aveau curaj şi îndemânare.

Noul scrânciob al lui Vanzureac s-a impus de la început cu putere şi toată lumea dădea năvală la el. Scrânciobul avea mare căutare din primăvară până în toamnă dar mai ales pe timpul sărbătorilor mari şi la Paşti. Astfel, unii dansau, alţii se dădeau în scrânciob, alţii priveau şi toată lumea era bucuroasă şi mulţumită. Râsete, glume şi voie bună!

Era mulţumit şi proprietarul Grigore că putut înfăptui ceva ce n-a mai fost în Voloca. Era un om mărunţel la trup, negricios la faţă şi cumsecade. După tot ce a săvârşit, s-a vădit a fi isteţ şi întreprinzător. După cum judeca el lucrurile şi după ţelul ce şi 1-a propus, se vedea că este şi un om inteligent şi un bun român. A fost în mai multe rânduri şi deputat la primărie în consiliul comunal al Volocii.

Îi veneau fel de fel de idei noi în cap, pe care căuta să le aplice în practică. Astfel, s-a hotărât să deschidă un restaurant în două încăperi din casa lui, aşa că acei care veneau la joc puteau să guste ceva sau să cinstească vreun pahar două de băutură. Aici intrau feciori şi mai ales gospodarii, iar uneori intelectualii din sat. A mai deschis şi debit de tutun şi ţigări.

Drept este că Grigore Vanzureac nu se alegea cu cine ştie ce mare câştig de pe urma întreprinderii sale pentru că îi plăcea şi lui să cinstească uneori, alăturea cu clienţii săi. Astfel, mulţi au avut prilejul să bea câte un pahar, două de rachiu sau rom fără prea mare cheltuială, deoarece Grigore nu era un om lacom şi zgârcit şi îi plăcea să petreacă şi el în rând cu lumea.

Localul său avea două încăperi: una mai mare în care erau serviţi clienţii obişnuiţi şi una mai mică unde erau serviţi clienţii mai de vază.

De nu s-ar fi întâmplat ca şi fata' să mai cinstească pe câte un fecior care o lua la joc, poate că sporul ar fi fost mai mare şi veniturile mai substanţiale. Oricum ,afacerea totuşi mergea şi cât de cât se câştiga ceva.

Tot Vanzureac a fost cel dintâi care s-a gândit că ar fi mai bine să fie în sat o baie publică unde să se m i spele oamenii şi să se mai cureţe şi mai ales aceia care lucrau la haiţ. Zis şi făcut. Vanzureac a făcut un plan pe care de-ndată 1-a şi pus în executare.

Către un şanţ, nu departe de scrânciob, a pus oameni să sape o încăpere în mal, a adus cărămidă, ciment, şi-a procurat o ţeavă lungă (conductă) cu care să

245


aducă apa de la fântână apoi şi-a făcut rost de câteva ţevi mai subţiri şi site cu care a făcut duşuri. Nu mult după aceea, a adus de la oraş o sobă şi un cazan mare pentru încălzit apă şi îndată baia a fost gata. Această baie a funcţionat o bucată de vreme numai că îi mai trebuiau unele îmbunătăţiri.

Totuşi, pentru moment făcea faţă. Apa din baie se scurgea printr-o gaură, direct în pârău care era alături, fiind asigurată în felul acesta şi canalizarea. Această baie cu modesta instalaţie ce o avea, cam primitivă nu putea oferi cine ştie ce confort şi comoditate, dar pentru a început a fost totuşi bună şi iniţiativa demnă de lăudat. Omul se străduia să facă bine şi să aducă unele servicii consătenilor şi în acelaşi timp urmărea să mai câştige şi el ceva parale.

Cum orice început este greu profitul întârzia şi se lăsa cam mult aşteptat. Grigore nu se putea procopsi de pe urma întreprinderilor şi iniţiativelor sale. Prea puţini oameni veneau la baie, ba că era prea scump, ba că se putea spăla şi acasă. Este ştiut că ţăranul este cam strâns la pungă şi nu dă parale pe te miri ce.

Nefiind întreţinută, baia a căzut în paragină şi din cauza eroziunii a fost părăsită. Pârâul i-a adus unele stricăciuni pe care omul nu le-a mai reparat. Devenise nerentabilă. Mai plănuia el să facă şi alte lucruri, dar cum nu avea bani le amâna pe vremuri mai bune.

Am considerat că-i bine să scriu câteva rânduri despre Grigore Vanzureac, voloceanul care s-a străduit să vină cu ceva nou şi să realizeze ceva în satul său. E1 a cedat o parte din grădina sa ca să facă un teren bun şi frumos pentru hora satului pe care a vrut şi a reuşit s-o aducă din tolocuţă din faţa crâşmei lui Iosub, în ograda sa, dând cu acest prilej o lovitură destul de grea pripăşitului şi îmbogăţitului de pe urma sătenilor, Iosef Singer, străin de neam şi de sat.

Odată ce hora a fost mutată la Vanzureac, el a avut grijă de o muzică bună şi de jocuri noi, frumoase şi numai româneşti. Printre cei care i-au înţeles rostul strădaniei sale a fost şi învăţătorul Nazarie Paulencu din satul nostru care a adus şi el multe jocuri noi pe care le conducea cu multă pricepere în anii tinereţii.

Toate acestea se petreceau în anii de după primul război mondial după ce Bucovina s-a unit cu regatul român. Erau ani de glorie şi de mari prefaceri, ani de bucurie şi de speranţă.

Petrecerile şi jocurile de la Vanzureac din acea vreme (perioadă) nu-şi mai au egal în ce priveşte frumuseţea lor. La ele participa foarte multă lume dornică să vadă jocurile noi care plăceau tuturor; şi celor ce jucau şi celor ce priveau.

Erau foarte mulţi flăcăi mai în vârstă dintre cei veniţi de pe toate fronturile, dar între timp se ridicaseră şi alţi flăcăi mai tineri care nu făcuseră războiul. De asemeni, erau şi foarte multe fete, unele mai în vârstă care nu s-au putut mărita la timp deoarece feciorii fuseseră plecaţi la război. Acestea se cunoşteau pentru că erau ceva mai trecute. Toate însă erau frumoase, gătite cu

246


multă grijă şi tare mândre în ţinuta lor. Feciorii se purtau frumos cu ele şi le respectau, acordându-le atenţia cuvenită.

Între timp, se ridica alt rând de fete mai tinere şi tot frumoase care urmăreau să se impună şi să-şi ia locul cuvenit la horă. Era mare întrecere între ele, să se îmbrace care de care cât mai frumos în cămăşi şi catrinţe cât mai înflorate şi mai alese ca să placă la feciori. Aşa mândreaţă de horă n-a mai văzut satul până atunci. Cât era de mare vatra rezervată pentru joc, era plină de perechi de fete şi flăcăi. Lumea nu se mai sătura să-i privească şi să-i admire. Dintre toţii flăcăii care jucau grupul cel mai numeros îl alcătuiau arcaşii. Ei organizau acele jocuri şi ei le conduceau Cei mai impunători, mai mândri şi mai serioşi erau aceia care făcuseră războiul şi au avut norocul să se întoarcă teferi acasă.

Cu aceştia ar fi vrut toate fetele să joace. Mamele fetelor stăteau deoparte şi priveau odraslele lor cum joacă de frumos. Simţeau o bucurie în inima lor şi poate că în acele momente îşi aduceau aminte de propria lor tinereţe.

Altele priveau cu interes flăcăii care jucau cu fetele lor şi poate că se gândeau la anumite planuri de căsătorie.

Cred că nici la Paşti nu se strângea atâta lume ca la hora de la Vanzureac Grigore. Veneau şi gospodari mai tineri ce nevestele lor să privească hora. Pe margini stăteau fetişcane şi băietani privind cu atenţie la joc cu scopul de a învăţa figurile.

Până şi noi copii de şcoală, ne prindeam în joc, la capăt sau la o margine şi jucam în rând cu flăcăii şi fetele. Ne plăceau foarte mult acele dansuri naţionale şi vroiam să le învăţăm. Ne prindeam şi noi băieţii, perechi, perechi şi jucam ca flăcăii cei mari, în sunetele muzicii. Era frumos din partea celor mari că niciodată nu ne-au fugărit de la jocul lor, ci ne-au lăsat să jucăm alături de ei şi să învăţăm şi noi acele jocuri frumoase. Noi aveam grijă să ne purtăm bine, jucam mai departe şi nu-i supăram cu nimic. Şi aşa, am rămas cu amintiri de neuitat din acele vremuri atât de scumpe nouă.

Toată acea mulţime de perechi juca bine, corect şi cu multă simţire şi ar fi tot jucat mereu dacă muzicanţii nu s-ar fi oprit din când în când să se odihnească.

Toată lumea era dornică de joc şi petrecere, stare explicabilă după lipsit prea mult oamenilor. Această perioadă de renaştere şi înflorire a cântecului şi jocului românesc pe pământul Volocii a durat mulţi ani.

Cam pe aceeaşi vreme, au venit în sat câţiva flăcăi din Canada şi din statele Unite ale Americii, plecaţi acolo cu mult înainte de război. Mare le-a fost bucuria de tot ce au aflat în sat, de schimbările produse şi mai ales de jocurile noi pe care ei nu le văzuseră niciodată. Au intrat şi ei în hora satului şi cu timpul au învăţat şi ei acele jocuri. Unii dintre ei au rămas în sat şi s-au căsătorit construindu-şi gospodării mari, iar alţii, după câteva luni sau un an, s-au reîntors din nou în acele ţări îndepărtate unde îşi făcuseră un rost bun în viată.

247


. Celor veniţi din Canada şi Statele Unite le-a mers vestea că au mulţi dolari şi multe mame ar fi dorit să-i ia de gineri. Drept că ei erau şi frumoşi şi foarte bine îmbrăcaţi, dar nu toţi aveau chiar aşa de mulţi dolari.

Toţi priveam cu drag jocurile în perechi (de doi) dar mai ales acele fecioreşti ne atrăgeau mai mult atenţia fiindcă se jucau mai voiniceşte şi aveau multe strigături şi figuri. Dintre acestea să amintim: Arcanul, Raţa şi Sârba.

Adeseori am văzut aceste jocuri conduse de un flăcău frumos şi inteligent numit Procopie a lui Artimon. El lua loc în frunte şi comanda jocul, spunând strigăturile cuvenite. Era impunător şi foarte bine mergea jocul după el. Era venit din America de Sud (Argentina) şi tot acolo s-a întors după vreo doi ani, de unde nu a mai venit în sat. După o bucată de vreme s-a auzit că a murit într-o revoluţie. Erau mulţi feciori veniţi din Canada şi din SUA, unii numai în vizită, iar alţii cu gândul de a rămânea în sat. Dintre primii au fost doi feciori ai lui Gheorghe a lui Nicolai a Ursului şi Nistor al lui Nica. Dintre cei ce au rămas, reţin numele lui Petrea lui Toderică, Toader a Păvăloaie şi Mitruţă a Savetei, venit mai târziu.

Citez câţiva feciori din sat mai de seamă din acea vreme: Procopie Paulencu, Ionica Salahor, Nichifor Rahovei, Tocari Gheorghe, Tocari Toader, Nicolae Salahor, Gheorghe şi Simion a lui Sandică, Procopie Semeniuc, Nicolae Tirlion, Vasile Dohei, Nicuţă a lui Grigore a lui Halucă şi fratele său Gheorghe. Alţii mai în vârstă decât aceştia erau Ilie D. Penteleiciuc şi Mitruţă V. Penteleiciuc, etc.

Uneori, aceşti feciori arcaşi plecau în grup de câte 60-80 la număr prin diferite sate la hram în frunte cu învăţătorul Nazarie a lui Iluţă. Pretutindeni stârneau admiraţie şi respect.

Niciodată nu voi uita acele hore şi petreceri şi nici pe acei flăcăi minunaţi. Atunci a fost apogeul jocului, al bucuriei şi al fericirii atât de lesne trecătoare.

Deşi avea o existenţă veche şi o activitate îndelungată, Societatea arcăşească nu avea un sediu propriu până în preajma anului 1930.

Fusese înfiinţată încă din anul 1906 şi desfăşurase chiar de la început o activitate rodnică, având în frunte pe preotul Gheorghe Velehorschi şi pe învăţătorul Dumitru Sfeclă, dar un local propriu nu şi-a putut construi. Pe acea vreme, Bucovina se afla sub dominaţie austriacă, astfel că această problemă nu putea să intre în preocupările autorităţilor de atunci. Pentru repetiţiile corului, arcaşii se adunau acasă la învăţătorul Sfeclă sau în vreo sală de clasă, iar când avea o adunare generală se întruneau la o casă mai încăpătoare. Lipsa unui dascăl propriu se resimte foarte mult în activitatea unei societăţi, dar împrejurările de atunci şi apoi izbucnirea primului război mondial n-au îngăduit arcaşilor să-şi construiască o casă a lor. Aveau să treacă mulţi ani până la împlinirea acestui deziderat.

248


Odată cu începerea războiului din vara anului 1914, activitatea societăţii arcăşeşti s-a întrerupt. Toţi feciorii şi bărbaţii tineri au plecat pe front. Abia după terminarea războiului şi după unirea Bucovinei cu regatul român, societatea arcăşească şi-a putut relua activitatea. Mai întâi s-a impus reorganizarea ei şi alegerea unui comitet de conducere.

Deocamdată, adunările se făceau la casele unora dintre membrii societăţii, dar activitatea ce se desfăşura era vrednică de toată lauda. Toţi erau bucuroşi că s-a terminat războiul şi că s-au putut întoarce la casele lor. Erau dornici să se întâlnească şi să activeze cât mai mult. Au început cu jocurile şi cu organizarea corului, fiind ajutaţi la aceasta de învăţătorul Damian din Cuciur şi de învăţătorul Paulencu Nazarie din sat. Acesta ajutat de un grup restrâns de feciori isteţi s-a ocupat de dansurile naţionale, fiind un bun instructor şi organizator în această privinţă. Învăţătorul Damian a organizat şi instruit corul societăţii. Repetiţiile se făceau la marginea satului, pe coasta Cuciurului, sub cerul liber, cam între orele 21-24. Acolo, pe o tolocuţă se adunau arcaşii din Voloca şi-1 aşteptau pe dirijorul Damian. El trecea Dereluiul şi urca voiniceşte dealul spre Voloca până ajungea la locul de întâlnire şi de îndată începea repetiţia cu arcaşii. Aşa s-a activat la început. Se muncea cu râvnă şi cu tragere de inimă. Nimeni nu spunea că-i prea departe, că nu sunt condiţii necesare, ori că ar fi prea greu. Nu se dădeau premii şi nici prime în bani şi cu toate acestea participarea tuturor era 100. Mai ales, vrednică de toată lauda a fost contribuţia învăţătorului I. Damian în ceea ce priveşte pregătirea corului. Activitatea aceasta se desfăşura în anii 1920-1921-1922. Aceştia sunt anii plini de avânt şi de cea mai rodnică activitate. Era îndată după război şi toate trebuiau luate de la început, în cea mai mare măsură, cu elemente noi, pentru că foarte mulţi dintre feciorii de vază cu deosebit talent la joc şi la cântat nu s-au mai întors din război. Aceasta a constituit o mare pierdere pentru familiile lor, pentru sat precum şi pentru societatea arcăşească.

Printre aceştia amintim pe cei doi feciori ai lui Dimitrie Cocea, un fecior al lui Toader Bojescu şi pe Nicolai a lui Procopie Salahor, unul dintre cei mai talentaţi interpreţi ai cântecelor şi doinelor la fluierul mare (caval) din câţi au existat în satul nostru.

Cu vremea, golurile s-au mai umplut şi activitatea a început să se desfăşoare normal. Numărul membrilor - societăţii sporea mereu şi de asemeni şi activitatea culturală prin aceea că s-a trecut la întocmirea unor programe artistice cu piese de teatru şi recitări de poezie. Din ce în ce, construirea unui sediu se impunea tot mai mult. Un local devenea foarte necesar, numai că pentru aşa ceva arcaşii nu aveau nici parcelă şi nici nu dispuneau de fondurile necesare. Comitetul nu avea unde să se întrunească pentru şedinţele de lucru sau pentru anumite consfătuiri. Mai greu era însă când trebuiau să se facă repetiţii sau adunări generate, pentru că era nevoie de mai mult spaţiu. În special, repetiţiile

249


corului nu se puteau ţine regulat. Din această cauză activitatea societăţii avea de suferit şi uneori trebuia restrânsă. Această situaţie a dăinuit mulţi ani, fapt care a stânjenit activitatea corului şi a societăţii. Şedinţele şi adunările se mai ţineau tot la câte o casă încăpătoare a vreunui arcaş. Tot aşa se procedaşi când era vorba de repetiţiile corului, când se repeta vreo piesă de teatru sau când se pregăteau să facă irozi pentru sărbătorile de iarnă. Cum societatea nu plătea chirie în asemenea cazuri, toate aceste activităţi nu puteau fi găzduite pentru mult timp de către aceeaşi persoană. Cu acest prilej se făcea mare deranj la casa omului, gălăgie, mici stricăciuni şi murdărie, astfel că gospodina de casă avea motive serioase să protesteze. Şedinţele sau repetiţiile ţineau de multe ori până noaptea târziu şi cei de casă şi mai ales copii nu puteau dormi şi nu se puteau odihni în voie. De aici se vede că era greu să se desfăşoare activitatea şi se iveau multe inconveniente. Totuşi, societatea â activat mai departe şi în atari condiţii.

S-au făcut anumite demersuri la autorităţile comunale în scopul obţinerii unui local, dar cei de la primărie răspundeau că nu au de unde să pună la dispoziţie un pământ pentru societate. Adevărul este că dacă ar fi fost mai multă bunăvoinţă şi înţelegere, problema localului ar fi putut să se rezolve favorabil. Se vede că încă nu sosise ceasul.

Abia prin anul 1928 s-a putut întrezări un început bun, când un grup de arcaşi în frunte cu Mihăiţă Toader şi cu alţi membri de comitet au pornit cu toată hotărârea la treabă. Norocul lor a fost că pe atunci era primar Gorda Nicolae, un gospodar bun şi cu judecată sănătoasă, care le-a aprobat cererea şi le-a cedat o parcelă din pământul primăriei chiar în centrul satului.

Primarul Gorda a fost un om drept, modest şi cinstit şi a trăit toată viaţa necăsătorit. Pentru activitatea sa corectă şi pentru calităţile sale alese oamenii 1-au preţuit, 1-au stimat şi 1-au ales primar. În urma sa a lăsat o impresie bună tuturor. Pentru arcaşi au pus cuvânt bun şi mulţi dintre intelectualii satului, intervenind şi cu unele ajutoare morale şi materiale. Acest loc era în tolocuţa de lângă vatra jocului, peste drum de cârciuma lui Josef Singer, foarte potrivit pentru casa arcaşilor.

Despre această aprobare nu se putea să nu afle Iosuboaia, soţia lui Iosef Singer şi s-a apucat de lucru cu scopul de a zădărnici planul arcaşilor. Nu-i convenea să se construiască o Casă de Cultură lângă cârciuma ei. Dânsa îşi dădea seama că treaba aceasta i-ar putea aduce prejudicii; numai că încercările ei de a pune beţe în roate au dat greş, şi tocmai de ceea ce s-a temut nu a scăpat.

Arcaşii n-a stat mult pe gânduri, ci de îndată s-au apucat de lucru; au săpat şanţ, au turnat fundaţia, au adus materialul necesar şi au început construcţia casei. Toţi oamenii de bine au dat câte o mână de ajutor. Unii au dat bani, alţii au venit cu căruţele să transporte materialul necesar, alţii au donat lemn pentru construcţie. Fiecare dintre arcaşi se străduia să facă ceva, să contribuie cu ceva ori să aducă ceva bani sau material de trebuinţă. Unii dintre arcaşi erau meşteri

250


şi s-au apucat să lucreze la casă fără să primească vreo plată. Lucrau oamenii şi mai ales arcaşii la construcţie de-ţi era mai mare dragul să-i priveşti. Era atâta bucurie şi atâta voie bună, cum nu se mai văzuse de multă vreme pe feţele lor. Casa se ridica văzând cu ochii, ca prin minune.

Multe gospodine şi fete din sat au contribuit la această casă fie cu lucrul, la spălat şi la văruit, ori pregătind şi aducând mâncare la meşteri. Nu s-a aşteptat nimeni ca această casă arcăşească să se termine de construi într-un timp atât de scurt.

Nu era o casă mare şi nici prea arătoasă, dar pentru nevoile societăţii arcăşeşti era foarte bună. Ne era dragă la toţi.

Clădirea avea două încăperi şi o pivniţă. O încăpere mai mică urma să servească pentru birou şi bibliotecă, iar a doua încăpere mai mare, era o sală potrivită pentru adunări, pentru repetiţii şi eventual pentru joc. Mare bucurie a fost în sat când s-a oficiat sfinţirea acestui cămin arcăşesc.

La inaugurare au luat parte şi celelalte societăţi culturale din sat cu steaguri tricolore precum şi un mare număr de voloceni. A fost o serbare a întregului sat. Cei mai bucuroşi şi mai mulţumiţi erau arcaşii care aveau de acum casa lor proprie unde se puteau aduna oricând şi în număr oricât de mare fără a stingheri pe cineva.

De la această dată activitatea societăţii arcăşeşti s-a putut desfăşura în voie dezvoltându-se şi intensificându-se. A urmat o perioadă de înflorire cum nu mai cunoscuse societatea în trecutul ei.

Scriind despre această importantă realizare a arcaşilor, vreau să pomenesc aici pe câţiva membri din acea vreme care au lucrat la construirea casei precum şi pe unii dintre aceia care şi-au dat cu dragă inimă concursul, contribuind într-un fel sau altul pentru a se da cât mai degrabă în folosinţă acest locaş de cultură atât de necesar tineretului din satul nostru.

Preşedintele societăţii era Mihăiţă Teodor, un tânăr foarte activ şi înflăcărat. În munca sa el a fost ajutat de Mitruţă a lui Procopie a lui Dumitraş, de Procopie Paulencu; de Toader a Păvăloaie, de Simion Semeniuc, de Gheorghe Tocari, de Simion al lui Dumitraş şi alţii.

Toţi cei care au contribuit cu câte 200 lei sau mai mult, au fost trecuţi ca membri fondatori iar cei cu o activitate deosebită au fost trecuţi ca membri onorari.

Suma necesară construcţiei s-a realizat din cotizaţiile achitate de membri, din banii adunaţi la petreceri, din donaţii şi dintr-o subvenţie acordată de Prefectura Judeţului Cernăuţi. Pe acea vreme, prefect era Ion Iacoban. Lemnăria a fost primită sub formă de subvenţie de la ocolul silvic din Codrul Cozminului.

251


2.16 Activitatea depusă în cadrul societăţilor şi formaţiilor corale şi rezultatele obţinute

În satul Voloca au existat câteva societăţi culturale care şi-au îndeplinit menirea cu prisosinţă. Dintre acestea, cea mai veche a fost societatea arcăşească, înfiinţată încă înainte de primul război mondial, în anul 1906. Activitatea ei a fost deosebit de rodnică.

In fruntea societăţii au fost învăţători şi pe o vreme a fost şi preotul Gheorghe Velehorschi. Dintre învăţători se cuvine să amintim mai întâi pe Dumitru Sfeclă care a organizat şi un cor bărbătesc în cadrul acestei societăţi. Pe cât de modest a fost acel om, pe atât de vrednic , activ şi inimos a fost el, le vremea lui. Era mare la suflet, bun la inimă şi mai presus de toate înflăcărat patriot. Din tot ce a înfăptuit el pentru satul Voloca, s-a văzut că a fost bun român, om cinstit şi clarvăzător. Îi creştea inima când vedea cum se ridică satul nostru şi se bucura ori de câte ori observa un lucru bun ori o faptă frumoasă; dar se întrista peste măsură, când îi vedea pe unii dintre oamenii din sat păcătuind în vreun fel oarecare şi mai ales li mai ales când îi vedea pe câte unii căzuţi în patima beţiei. In sat erau multe cârciumi şi toate în mâna veneticilor, străini de neam şi de lege care îi atrăgeau pe oameni la beţie la sărăcie şi la pierzanie. Drept este că mulţi şi-au pierdut averile, rămânând săraci şi cu familiile nenorocite iar veneticii au trăit foarte bine, s-au îmbogăţit şi au putut să-şi trimită copii la învăţături înalte. Cât despre sătenii noştri, ei se zbăteau şi aveau să se mai zbată încă mulţi ani în întuneric, umilinţă şi sărăcie.

Aceste stări de lucruri le-a sesizat şi marele nostru poet Mihail Eminescu, cea mai înaltă culme a spiritualităţii româneşti când a scris celebra sa Doină. El cunoştea foarte bine situaţia ţăranului român şi aceasta se vede foarte clar, chiar în primele versuri ale poeziei. Eminescu şi-a dat perfect de bine seama de primejdia gravă ce plana asupra românului din acea parte a ţării. Unii au căutat să minimalizeze importanţa acestei poezii, afirmând că ea nu ar fi semnificativă pentru studiul operei lui Eminescu. Cert este că el a ştiut bine de ce a scris această Doină şi de probitatea lui nu ne îndoim.

Sigur că au fost şi alţi intelectuali care au observat această primejdie şi şi-au dat seama că trebuie ceva întreprins pentru a-1 ridica pe ţăran din starea jalnică în care şe zbătea. Credinţa lor a fost că salvarea ar putea veni de la răspândirea ştiinţei de carte şi a culturii în popor şi mai precis, în rândul ţăranilor; ei trebuiau luminaţi şi ridicaţi.

Această misiune revenea intelectualilor de la sate şi societăţilor culturale pe care ei trebuiau să le organizeze şi să le conducă. Nu a trecut prea multă vreme şi aceste societăţi au răsărit pe întreg cuprinsul Bucovinei în fruntea cărora şi-au luat cuvenit cei mai buni dintre învăţători, unii preoţi sau alţi tineri intelectuali, studenţi ori elevi. Erau multe de făcut şi începutul a fost greu.

252


Autorităţile austriece nu vedeau cu ochi buni înfiinţarea de societăţi culturale româneşti prin satele din cuprinsul Bucovinei.

O treabă grea era aceea de a-i lămuri şi a-i atrage pe ţărani în aceste societăţi. Se găseau mulţi să-i spuie ţăranului că aceste societăţi nu sunt de folos, că acolo se pierde vremea degeaba şi că ar fi mai bine ca oamenii să-şi vadă de lucrul lor. Mai mult, pe o vreme, se spunea că nici şcoala n-ar fi de trebuinţă; copii să fie trimişi la păscu cu vitele şi la alte ocupaţii potrivit cu dânşii. Ţăranul auzea multe sfaturi de acestea, dar puţini erau aceia (dacă erau) care să-i spună că cea mai mare pagubă şi primejdie i-ar putea veni de la cârciumă. Se găseau şi săteni care ziceau cam aşa: de ce să dau copilul la şcoală că doar n-am a-1 face popă?! Şi doar nu era vorba de o şcoală superioară, ci de şcoala primară (elementară).

Iată deci că a fost o vreme când până şi şcoala elementară părea că ar fi prea mult pentru ţărani.

Cei interesaţi ştiau că numai într-o stare de înapoiere este uşor de învârtit afaceri şi ghişefturi, de a înşela şi a face averi. Neştiinţa şi naivitatea (ţăranului se aflau cu totul neputincioase în faţa vicleniei şi lăcomiei exploatatorilor. Grea era misiunea ce-i revenea intelectualului de la sat.

Chiar dacă n-au fost toţi dascălii la înălţimea vremii şi a cerinţelor de atunci, totuşi mulţi au fost aceia care s-au dedicat cu trup şi suflet răspândirii culturii la sate.

În Voloca, învăţătorul Dumitru Sfeclă a fost acela care a pus bazele mişcării culturale. Activitatea sa, el şi-a desfăşurat-o în cadrul societăţii arcăşeşti, cam pe la începutul acestui secol.

Membrii acestei societăţi erau feciori şi tineri gospodari din sat. Uniforma lor era costumul naţional şi pe piept purtau o eşarfă cu tricolorul românesc. Unii aveau şi brâe ţesute in trei culori, cu care se încingeau. Iarna purtau sumane şi căciuli. "

După o perioadă de pregătire, arcaşii au început să organizez serbări populare şi petreceri, având în program cântece şi jocuri româneşti. Se recitau poezii româneşti iar, câteodată, pregăteau şi câte o piesă de teatru. La aceste manifestări culturale venea aproape tot satul. Serbarea era deschisă cu câte o cuvântare sau vreo conferinţă, ţinută de preşedintele societăţii care de cele mai multe ori era un învăţător sau un preot. Costumul naţional al arcaşilor era chiar portul lor popular din sat, numai că în zile de sărbători şi la manifestările culturale era, oarecum, mai înflorat, mai frumos şi mai nou.

Astfel, printre punctele programului de activitate al societăţii, în afară de păstrarea limbii româneşti, a portului românesc şi a obiceiurilor străbune şi a horelor, mai era Şi cultivarea cântecului românesc. Înzestrat cu simţ şi cunoştinţe muzicale, învăţătorul Dumitru Sfeclă a organizat un cor arcăşesc din tineri săteni pe care i-a învăţat să cânte o liturghie de Isidor Vorobchievici. Cu

253


acest cor el dădea răspunsurile la Sfânta slujbă din biserica satului, în zilele de duminică şi de sărbători. Dar acest cor nu a cântat numai cântece bisericeşti; Dumitru Sfeclă i-a mai învăţat p arcaşi şi cântece populare şi patriotice. Aproape toate cântecele învăţate aveau un pronunţat conţinut naţional. Încă de prin 1906-1907, arcaşii voloceni au început să cânte cântări de Ciprian Porumbescu, Isidor Vorobchievici, de Eusebiu Mandicevschi şi alţii. Reuşise învăţătorul Sfeclă ca în vreo 2-3 ani să organizeze un cor foarte bun care era o mândrie a satului Voloca.

Acest cor a fost şi a rămas pentru multă vreme însăşi sufletul societăţii arcăşeşti. Am mai scris undeva că această societate ca să poată activa a fost înfiinţată şi aprobată ca o societate de pompieri voluntari.

Învăţătorul Dumitru Sfeclă a desfăşurat o muncă rodnică în satul Voloca. A fost un bun pedagog, foarte iubit de elevii săi dar şi un harnic activist cultural. Era conştient de misiunea ce-i revenea şi căuta să lămurească pe oameni şi să le arate de unde venea răul. Tare se supăra când vedea că se găseau şi dintre aceia care nu-1 înţelegeau şi nu-i urmau sfaturile.

Când i-a fost dat, odată, să vadă mulţi săteni cu daruri la nunta unuia dintre pripăşiţii străini de neam şi lege, 1-a apucat furia. De la fereastra odăii ei în care locuia privea îngândurat şi tulburat peste măsură la acel spectacol trist. Această întâmplare şi multe alte amărăciuni i-au zdruncinat nervii. Puţini i-au înţeles drama din sufletul său; el n-a putut suporta starea de umilinţă şi de întuneric în care se aflau încă mulţi oameni, din care cauză s-a îmbolnăvit şi apoi a murit.

Se terminase războiul mondial (1914-1918), se înfăptuise unirea tuturor românilor, au trecut decenii, dar memoria lui Sfeclă a rămas vie în inimile arcaşilor din Voloca.

Altă societate culturală din sat care a luat fiinţă prin 1920, a fost Casa de citire care îşi avea sediul într-o încăpere a şcolii primare din sat. Era condusă de învăţători şi desfăşura o activitate foarte rodnică. Aici se punea accentul pe răspândirea culturii în rândul tineretului, după absolvirea şcolii. Această societate se străduia să-i menţină pe tinerii absolvenţi în contact cu şcoala şi să le consolideze cunoştinţele căpătate de-a lungul anilor de şcoală. Mai mult, aceste cunoştinţe erau îmbogăţite cu altele noi din domeniul agriculturii şi economiei casnice. Învăţătorii care s-au distins prin activitatea lor în cadrul acestei societăţi au fost Silvia Pojoga-Paulencu şi Olvian Paşcanu.

În cadrul societăţii Casa de citire se jucau multe piese de teatru atunci când se organizau şezători. Se recitau poezii, se spuneau poveşti, se citeau sfaturi din reviste, se spuneau cimilituri, dar se ţineau şi conferinţe potrivite pentru tinerii ascultători.

O altă societate culturală care a jucat un rol deosebit de important în Voloca, a fost Trezvia. Ea a luat fiinţă îndată după primul război mondial. Trezvia şi-a asumat greaua sarcină de a combate alcoolismul.

254


Cine îşi dă seama cât de puternic este năravul beţiei, acela poate să ştie cât de grea este şi lupta de a-1 dezbăra pe om de această patimă, sau mai bine zis pacoste.

Erau şi în Voloca, pe vremea ceea, mulţi beţivi pentru că şi cârciumile erau multe. Trebuia dusă o muncă intensă de lămurire cu populaţia, cu tineri şi bătrâni şi mai ales cu cei căzuţi în patima beţiei. Munca aceasta era nespus de grea şi anevoioasă. Pripăşiţii care îşi vindeau otrava nu se gândeau să cedeze din terenul câştigat. Prin interpuşi ori prin cozi de topor, îşi apărau cu dârzenie poziţia lor. Nu ezitau să lovească în societate şi în membrii ei, cât pe faţă, dar mai ales pe ascuns. Intr-o parte, dădeau bani, în altă parte dădeau băutură şi cum oameni slabi erau încă destui, societatea Trezvia avea de luptat din greu şi de înfruntat piedici serioase. Totuşi, până la urmă, a reuşi t să-şi îndeplinească misiunea, stârpind aproape cu totul beţia din satul Voloca. Cu adevărat, aceasta a fost o mare izbândă, de care societatea Trezvia s-a putut mândri. Un înflăcărat luptător al ei a fost Traian Spătaru. La petrecerile populare din sat, pe la bufet nu se mai serveau băuturi alcoolice de nici un fel, ci numai limonadă, sucuri, must şi alte băuturi răcoritoare.

Frumos îi şedea satului Voloca fără beţivi, fără bătăi, fără certuri şi scandaluri! Societate Trezvia săvârşise o minune! La acest rezultat se ajunsese cam prin anii 1925 - 1926. Au fost anii cei mai frumoşi şi mai rodnici ai societăţii Trezvia.

De acest fapt au avut a se bucura mai mult femeile, soţiile şi copii, care mai înainte au avut mult de suferit din cauza soţilor şi părinţilor, care venind acasă beţi, se dedau la certuri şi la bătăi.

Ultimul preşedinte al ei a fost Teodor Ionică. A urmat ocuparea de către ruşi a Bucovinei de Nord şi refugiul. Activitatea a încetat.

În 7 ianuarie 1934, a luat fiinţă corul de plugari, alcătuit din feciori şi tineri gospodari din Voloca. Iniţiativa formării acestui cor a venit din partea unui grup de gospodari care 1-au însărcinat pe Gheorghe a Ioanei a Lupului să ia legătura cu studentul Teodor Ionică şi să-i propună acestuia organizarea şi conducerea acestui cor. Răspunsul lui Teodor Ionică a fost pozitiv, spunându-i lui Gheorghe a Ioanei Lupului să facă o listă cu gospodarii care doresc să activeze în cor şi să i-o prezinte spre a se convinge dacă numărul gospodarilor ar fi suficient de mare pentru a se putea forma un cor. N-au trecut nici două ore şi lista a fost prezentată, conţinând un număr de cam 40 de gospodari. Lista s-a putut întocmi într-un timp atât de scurt, datorită faptului că era zi de sărbătoare, Sfântul Ioan Botezătorul, după amiază şi oamenii se aflau la horă lângă Casa arcăşească. In afară de aceasta, ei se sfătuiseră între dânşii mai din timp şi căzuseră de acord pentru a se înfiinţa un cor bisericesc în sat. Impresionat de râvna acestor gospodari de a avea un cor, Teodor Ionică le-a comunicat prin delegatul lor, Gheorghe a Ioanei a Lupului să se prezinte peste trei zile la orele

255


20 (8 seara) la sediul societăţii arcăşeşti spre a fi verificaţi şi repartizaţi pe voci. La data fixată, sau prezentat aproape toţi cei de pe listă, mai aducând cu dânşii şi pe alţi gospodari dornici de a face parte din cor. Verificarea şi repartizarea pe voci a ţinut până spre miezul nopţii. Câţiva n-au putut fi primiţi neavând voce sau auz muzical, dar marea majoritate au fost primiţi deoarece dispuneau de calităţile necesare unui corist. Cei mai mulţi făcuseră parte şi din corul societăţii arcăşeşti, intraţi după unire, iar câţiva erau chiar din vechiul cor arcăşesc, foşti corişti de ai lui Dumitru Sfeclă, printre care trebuie să-1 pomenim pe vestitul cântăreţ Rahovei Constantin, un bas de mare talent. Era şi un bun cântăreţ din fluier mare (caval). Chiar în aceeaşi seară s-a hotărât numărul şi data repetiţiilor. Au fost fixate 3 repetiţii pe săptămână între orele 8-10 seara (20-22). Repetiţiile se ţineau regulat; nu lipsea nici conducătorul corului, Teodor Ionică dar nici coriştii. Foarte rar se întâmpla să lipsească cineva de la repetiţie; dar cine ştie pentru care motiv grav, atât de mare era dragostea acelor oameni. Oricât de trudiţi ar fi fost după muncile lor din timpul zilei, ei veneau foarte regulat şi erau foarte silitori să înveţe cântările şi doar pentru această muncă nu era nimeni plătit cu nimic. Totul se făcea din plăcere şi din dragoste şi într-adevăr, dragostea acelor oameni n-a avut margini. Aceasta s-a văzut şi rezultatele obţinute într-un timp record. Până în Paşti, a fost terminată o liturghie nouă pentru cor bărbătesc în 4 voci. Pentru oricare dirijor de cor, acest rezultat poate fi considerat o adevărată performanţă dacă luăm în considerare numărul cântărilor ce trebuiesc învăţate şi faptul că aceşti corişti nu era notişti ci simpli ţărani, cu voci puţin formate şi foarte ocupaţi cu treburile gospodăreşti şi cu muncile de la câmp.

Trebuie să mai adăugăm şi faptul că în acelaşi interval de timp, cam prin postul mare, ei au lucrat în biserică şi cafasul necesar adică balconul unde trebuia să cânte corul, deoarece până la acea dată(1934) biserica din Voloca deşi trecuse de 100 de ani, nu avea cafas. Fiind monument istoric, sa cerut aprobarea în acest scop Mitropoliei de la Cernăuţi, care văzând planul cafasului întocmit de meşterii din cor, 1-a aprobat. Biserica fiind construită din lemn şi cafasul tot din material lemnos a fost lucrat. Coriştii au fost aceia care au contribuit cu banii necesari, ei au procurat materialul, ei au pus la îndemână mijloace de transport (căruţe cu cai) spre a-1 căra la biserică şi tot ei au lucrat cafasul. În sânul corului erau şi meşteri pricepuţi în construcţii de case şi diferite alte lucrări. Cităm pe câţiva: Constantin Rahovei, Simion a lui Dumitraş, Nicolai Georgescu al lui Maftei, Toader al lui Matrucă a Ţîmbalarului, Procopie Penteleiciuc-Cochină, Ilie Guraliuc şi chiar dirijorul corului, Teodor Ionică. Totul a fost gata de Paşti: liturghia învăţată în întregime şi cafasul terminat complet, nou-nouţ. Inaugurarea ambelor lucrări s-a făcut Duminică în ziua de Sfânta Învierea Domnului din anul 1934. A fost mare bucurie şi deplină mulţumire sufletească a coriştilor şi a dirijorului Teodor Ionică. A fost această realizare şi o mare surpriză pentru

256


credincioşii din întreg satul. Cafasul s-a lucrat, relativ uşor, având la îndemână meşteri şi materialul necesar. Banii de care a fost nevoie, tot de la corişti s-au adunat.

Învăţarea liturghiei a fost o problemă mai dificilă. Răspunsurile scurte n-au cerut mare efort, dar răspunsurile mari (cântările lungi) se învăţau greu. Mulţi dintre corişti nu aveau o activitate în vreo formaţie locală şi deci nici vocea lor nu era lucrată (formată) iar notist nu era nici unul dintre dânşii. Trebuia de învăţat totul pe de rost şi până la Paşti erau vreo 3 luni şi jumate. Dirijorul a fost nevoit să sporească numărul orelor de repetiţie. În loc să dureze 2 ore de la 20 la 22, repetiţiile ţineau de la 20 la 23 şi chiar până aproape de orele 24. Nici un corist n-a obiectat că ar fi prea mult sau prea obositor. Seara, până să se adune toţi coriştii, Teodor Ionică le spunea noutăţi din ţară şi din lumea largă, le citea articole mai interesante din revista "Albina", din ziarul "Universul" şi din alte publicaţii care puteau să-i intereseze. In cor şi la repetiţii nu se făcea nici un fel de politică; publicaţiile care erau citite, erau fie de cultură, ştiinţă şi artă, ori erau independente. Această lectură dura cam o jumătate de oră sau mai mult, până se adunau toţi corişti. Oamenii nu aveau ceasuri pe atunci, decât foarte puţini. De aceea, unii veneau la repetiţie cu o jumătate de oră mai devreme, iar alţii veneau ceva mai devreme de orele 20, aşa că în acest interval de timp se făceau comunicările şi se citeau unele articole interesante, mai ales, din domeniul agriculturii, sănătăţii, etc.

Pe la orele 20 şi 15, începea repetiţia. Învăţarea fiecărui cântec se făcea pe partide (voci) şi se începea cu tenorii primi. Fragmentul de piesă era cântat la început de către dirijor, atât la voce cât şi la vioară pentru a-i familiariza pe corişti. Dacă piesa era grea, dirijorul cânta singur, de două trei ori fragmentul pus în lucru, apoi îi punea şi pe tenorii primi să cânte ce el. Le cânta cât mai aproape de urechea lor, cu vocea şi cu vioara şi în acelaşi timp îi asculta dacă ei interpretează corect cântarea. Orice greşeală era corectată pe loc iar fragmentul dificil era cântat .de către dirijor şi de către tenori de câte 10 ori şi uneori chiar mai mult. Dacă nu mergea bine cântarea, dirijorul îl lua pe câte unul şi cânta cu el întreg fragmentul de câte 2-3 ori şi apoi trecea pe la toţi ceilalţi tenori primi, repetând acelaşi fragment. În timp ce unul cânta, ceilalţi erau foarte atenţi ca să poată prinde corect cântarea.

In felul acesta, se proceda şi cu celelalte partide (voci) tenor secund, bariton şi bas. Era grea munca pentru corişti, dar cea a dirijorului era foarte grea. Coriştii se mai odihneau, însă dirijorul nu; el trecea de la o voce la alta şi cânta mereu. Pauzele erau puţine şi rare iar uneori, uitam de ele. Ne opream doar atunci când vreunul făcea vreo greşeală mai ieşită din comun sau când vreun corist turna vreo glumă de răsuna încăperea de râsete.

După procedeul arătat mai sus, progresul era evident însă dirijorul trebuia să cânte cu toate vocile pe rând. După ce fragmentul era cunoscut de toate

257


vocile, se trecea la executarea lui în ansamblu. Atunci, dirijorul nu cânta era atent cum merge cântarea în ansamblu şi dacă fiecare voce stăpâneşte bine partea învăţată. Executarea piesei corale de către toţi deodată se repeta de câte ori era nevoie. Odată învăţat fragmentul, se trecea mai departe până ce cântarea era învăţată în întregime. În cele din urmă, cântarea respectivă se executa în ansamblu de mai multe ori până ce dirijorul considera că este de ajuns stăpânită de către corişti. Aşa s-a procedat cu toată liturghia, de la început până la sfârşit. S-a muncit intens şi foarte serios, încât într-un interval de timp foarte scurt a fost terminată; de Sfânta Înviere, corul a cântat-o în cafasuiul cel nou care s-a lucrat şi el, paralel, cu repetiţiile corului. Reuşita a fost deplină şi ne-a umplut inimile de bucurie şi mulţumire sufletească nouă coriştilor şi tuturor credincioşilor din biserică.

După Paştile aceluiaşi an 1934, am continuat cu repetiţiile liturgiei învăţate spre a o consolida în memoria coriştilor, apoi am trecut la alte cântări bisericeşti ocazionale, concerte, axioane, tropare, etc.

În fiecare duminică şi sărbătoare mare, corul era prezent al biserică pentru a da răspunsurile cuvenite la Sfânta liturgie. Nici corişti şi nici dirijorul nu erau plătiţi şi nu beneficiau cu nimic de pe urma acestei munci. Totuşi, corul avea nevoie cât de cât, de un fond oarecare pentru anumite cheltuieli. Pentru realizarea acestui modest fond bănesc, au fost puse în repetiţie cântările necesare la cununii şi cântările de trebuinţă la înmormântări. La început, am cântat fără plată la câteva cununii religioase şi la câteva înmormântări ca să afle toţi volocenii de existenţa corului şi de posibilităţile lui.

Intr-adevăr, în scurtă vreme , corul a început să fie solicitat atât la cununii cât şi la înmormântări. Toţi cei interesaţi plăteau câte o sută sau două de lei şi dădeau cinste la corişti. Numai membrii corului erau scutiţi de plată atunci când aveau nevoie de cântare în cadrul familiei, fie că aveau vreo nuntă sau o înmormântare. Se menţionează şi faptul că membrii corului nu plăteau nici un fel de cotizaţie. Casierul corului a fost ales Simion al lui Dumitraş fiind considerat, pe bună dreptate, un om cinstit. El era acela care se bucura de încrederea tuturor şi pentru aceasta a fost ales să încaseze şi să păstreze banii primiţi de la nunţi şi de la înmormântări.

In vara anului 1934, am început să pregătim şi piese corale laice, cântece şi coruri populare de diferiţi autori pentru a le prezenta iubitorilor de muzică din sat, în cadrul unor şezători sau concerte. Dintre piesele corale care au alcătuit repertoriul la acea vreme cităm mai jos câteva coruri:

1. Pe-al nostru steag, de C. Porumbescu2. Trei culori cunosc pe lume, C. Porumbescu 3. In pădure (de vrei s-

auzi), de C. Porumbescu 4. Zis-a badea c-a veni, Gavril Muzicescu5. Plugar şi ostaş, D. G. Kiriac

258


6. Hai fraţi, (canon) de Al. Podoleanu 7. Ţara ne cheamă, de Al. Potoleanu

8. Ca o zi de primăvară, de Constantin Şandru 9. Marşul lui Iancu, de Timotei Popovici

10. Măriţi pe Domnul, de Beethoven11. O, lume, ce frumoasă eşti! Beethoven 12. In crâng, C. M. Weber13. Imnul nopţii, de Silcher14. Eu mă duc, codrul rămâne, popular 15. Ce vii bade târzior, popular16. Trecui valea mor de sete, popularÎn afară de cele arătate mai înainte, coriştii au mai învăţat încă alte cântări

liturgice.Toamna târziu, din acelaşi an 1934, s-au pus în repetiţie colinde şi un

pluguşor pentru sărbătorile de iarnă ce urmau să vină. S-a mai pregătit şi un "Mulţi ani trăiască" şi alte piese corale ocazionale. A fost o muncă intensă, cu rezultate bune. Oamenii veneau la repetiţii în mod regulat, cu multă plăcere, cu toate că erau uneori aproape istoviţi de muncile câmpului. Este greu pentru fostul dirijor să-şi explice de unde au găsit acei oameni atâta putere, atâta dragoste şi răbdare ca să poată face faţă la un asemenea program de lucru, fără nici o plată. Cât despre tânărul dirijor amator T. Ionică, el era cu totul şi cu totul dedicat muzicii. Nu ştia ce-i oboseala; era cu trup şi suflet pentru cor şi pentru cântare. Repetiţiile se făceau miercuri seara şi apoi sâmbătă seară şi duminică seara, la casa arcăşească.

Programul repetiţiilor a fost astfel întocmit încât să convină şi coriştilor, dar şi dirijorului, care trebuia să vină din Cernăuţi. Cântecele menţionate mai înainte, au fost învăţate în cursul anilor 1934 şi 1935. Vara, pe timpul vacanţei mari, sau al concediului, se putea lucra mai mult şi mai uşor, de aceea, progresul era mai substanţial. Între timp, coriştii şi-au îmbunătăţit cunoştinţele şi calităţile vocale. Piesele erau bine cunoscute şi în acelaşi timp se putea obţine o cântare pe deplin armonioasă. Acest rezultat obţinut, am început să dăm câte un concert, lucru cu totul nou pe atunci în satul Voloca. Înainte de concert se ţinea câte o conferinţă potrivită cu nevoile gospodarilor şi pe înţelesul lor.

În unele duminici din anii 1935 şi 1936, coriştii, de frunte cu dirijorul lor Teodor Ionică, au început să coline satele din jur, pe jos, şi să dea răspunsurile la slujba bisericească. Astfel, au cântat ei în biserica din Cuciurul Mare Tişăuţi, Cuciurul Mare Sălişte, în biserica din Corovia şi în biserica din Cehor, iar într-o duminică au dat răspunsurile la slujba oficiată în Capela Mitropolitană din Cernăuţi. Tot în aceşti ani, corul de plugari din Voloca s-a prezentat la concursurile de colinde şi obiceiuri de Crăciun, organizate la Teatrul Naţional din Cernăuţi, obţinând de două ori premiul I. S-au organizat într-un timp şi un concurs între corurile bisericeşti la biserica Sfânta Paraschiva din Cernăuţi, unde corul din Voloca a obţinut premiul II. Pe primul loc s-a situat corul din Cozmin.

259


Coruri din multe sate au luat parte la acel concurs şi lupta pentru primele locuri a fost strânsă. Noi am fost mulţumiţi de rezultatul obţinut. Cu experienţa dobândită în decursul acelor ani, ne-am hotărât să luăm parte şi la concursul Arenelor Romane din Bucureşti, organizate de fundaţia regală pentru literatură şi artă. Astfel, în anii 1937-1938 am participat la acele concursuri, obţinând de ambele dăţi locul II. Anii menţionaţi mai sus au fost cei mai activi şi mai rodnici ai corului de plugari din Voloca. Începând cu anul 1939 situaţia din Europa s-a înrăutăţit foarte mult. S-au făcut concentrări masive, oamenii au plecat pe la unităţile militare pentru instrucţie, iar în septembrie 1939 a şi început cel deal doilea război mondial. Activitatea corului a scăzut simţitor. Aproape că nu mai avea cine să cânte în cor la biserică. Rămăseseră tare puţini corişti. Apoi, a urmat anul 1940 cu pierderea Bucovinei de Nord şi a Basarabiei, când activitatea corului a suferit mult şi din cauza plecării în refugiu a dirijorului T. Ionică.

În vara anului 1941 după recucerirea părţii de nord a Bucovinei, dirijorul T. Ionică a revenit cu serviciul la Cernăuţi şi odată stabilit în acest oraş, a reluat activitatea culturală în satul Voloca.

Cam de două ori pe săptămână a început să vină seara în sat şi să facă repetiţii. Corul a fost reorganizat şi şi-a reluat activitatea normală. Câţiva dintre corişti nu mai erau în viaţă, dar cei rămaşi s-au prezentat cu toţii la datorie. S-au verificat cântările vechi şi s-au pus în repetiţie alte piese corale noi. Cam aceasta era situaţia prin anii 1941-1942, când a luat fiinţă în satul nostru o nouă instituţie culturală - Căminul cultural. S-a stabilit ca sediul căminului cultural să fie în clădirea fostei societăţi Casa de Citire, care avea în acel timp o activitate foarte redusă. Membrii ei care mai rămăseseră au intrat în Căminul cultural. La acest Cămin s-a afiliat şi corul de plugari. Ca preşedinte a fost ales dirijorul corului, T. Ionică.

În noua instituţie culturală au intrat mai mulţi intelectuali din sat printre care se afla, medicul, inginerul agronom, directorul şcolar Arghirescu Ioan şi preoţii D. Ciobanu şi V. Vasilescu. S-a întocmit şi un plan de activitate potrivit instrucţiunilor primite de la Conducerea Căminelor Culturale din Cernăuţi.

Preşedintele T. Ionică s-a îngrijit de punerea la punct a clădirii luate în primire şi de procurarea mobilierului necesar. A fost repartizată şi o bibliotecă pentru Căminul Cultural din Voloca şi în scurtă vreme s-a procurat un aparat de radio.

S-a fixat şi un program de lucru pentru cor, stabilindu-se orele de repetiţie de două ori pe săptămână, seara, când T. Ionică venea de la oraş şi după terminarea lor, pleca iar la Cernăuţi chiar în decursul aceleiaşi nopţi. Uneori, rămânea peste noapte în sat şi pleca la oraş a doua zi, dis-de-dimineaţă pentru a fi prezent la servici.

260


Chiar de la începutul înfiinţării sale, Căminul cultural a fost luat în mare atenţie de către organele de conducere din Cernăuţi. I s-au creat bune condiţii de funcţionare şi i s-au pus la dispoziţie toate mijloacele materiale de care avea nevoie.

In aceste condiţii, Căminul putea funcţiona cu rezultate bune. Avea în frunte un comitet de intelectuali care puteau să alcătuiască o echipă serioasă de lucru.

S-a hotărât să se organizeze serbări şi şezători culturale cu un program cât mai bogat, mai variat şi mai interesant la care să participe corul, formaţia de dansuri şi o echipă de teatru. Fiecare şezătoare culturală trebuia să înceapă cu o conferinţă de actualitate care să fie potrivită şi utilă sătenilor. De realizarea acestui program trebuia să aibă grijă preşedintele Căminului şi ceilalţi membri din comitet.

La activitatea Căminului au fost atraşi şi alţi intelectuali şi săteni care ar fi putut contribui cu ceva. S-a făcut un început bun. Corul mergea bine şi în scurtă vreme a fost organizată şi formaţia de dansuri de către învăţătoarele Vasilescu Viorica şi Ionică Alex. Mai târziu, urma să-şi înceapă activitatea şi o echipă de teatru, instruită şi condusă de intelectualii pricepuţi din sat. Între timp, Căminul cultural din Voloca a participat la un concurs de cântece şi dansuri la Bucureşti, obţinând premiul ala doilea.

La sfârşitul verii anului 1934 a fost organizat la Rădăuţi un mare concurs de coruri ale căminelor culturale din întreaga bucovină şi din alte două judeţe din nordul ţării, părţi componente ale Ţinutului Suceava. Cele mai bune coruri din judeţele Cernăuţi, Rădăuţi, Suceava, Câmpulung, Storojineţ, Hotin şi Dorohoi, s-au luat la întrecere pentru a cuceri un loc de frunte în clasament. Au participat coruri mixte şi bărbăteşti în costume naţionale, care de care mai frumoase, având programe bine alese şi pregătite cu multă grijă, să placă publicului şi mai ales, juriul să rămână plăcut impresionat şi câştigat. La un asemenea concurs trebuia pregătire serioasă şi s-a muncit mult pentru o reuşită cât mai bună, atât din partea dirijorilor cât şi a coriştilor. Într-adevăr, tot concursul a constituit un concert spectacol impresionant. Pe lângă juriu, erau de faţă înalţi oaspeţi din Bucureşti şi de la Ţinutul Suceava. Deasemeni au fost prezenţi mulţi iubitori de muzică corală de pe toate plaiurile Bucovinei. Totul a decurs în perfectă ordine spre bucuria şi mulţumirea tuturor. Premiul I a fost acordat corului mixt din Roşa - Stânca - Cernăuţi, iar premiul al doilea s-a acordat corului bărbătesc de ţărani din Voloca.

Am avut atunci o mare bucurie şi o deplină satisfacţie pentru succesul obţinut.

Această activitate promiţătoare ar fi făcut mari progrese, dacă n-ar fi întâmpinat şi unele greutăţi neaşteptate, provocate de starea de război în care ne aflam. Într-adevăr, noi ne aflam în plin război şi de la o vreme situaţia pe front

261


începuse să devină îngrijorătoare. Balanţa războiului se înclina în defavoarea noastră. Aveam, din ce în ce, mai mulţi morţi şi răniţi, se cereau tot mai multe jertfe din partea noastră şi mai ales trebuiau să plece pe front alte noi contingente. Numărul celor concentraţi creştea mereu de numai avea nici cine să lucreze pământul.

În atari condiţii, activitatea Căminului a fost mult încetinită apoi redusă la minimum. Numai era cu cine lucra şi nici nu-i mai ardea nimănui să activeze grija, lipsurile care au început să fie din ce în ce mai simţite şi în urmă teama aproape că au paralizat orice activitate.

A început pentru toţi o perioadă foarte grea. Se întrezărea un al doilea refugiu cu urmări şi mai grele decât cele îndurate în refugiul din 1940. Frontul ceda şi de apropia tot mai mult de hotarele ţării noastre. Lumea s-a tulburat şi a început să se pregătească de un nou refugiu. Pe la Cămin nu mai venea nimeni. Toţi îşi pregăteau bagajele şi se întrebau când şi încotro vor porni iarăşi în pribegie. În aceste condiţii se încheia activitatea Căminului Cultural din Voloca de sub preşedinţia T. Ionica, om cu multă dragoste şi râvnă pentru ridicarea satului său.

2.17 Învăţătorul superior Ilie Repciuc la conducerea şcolii primare din Voloca

Dacă Alexie Morariu a plecat de la noi din sat în locul lui a venit ca director Ilie Repciuc. Această schimbare s-a petrecut, după cât îmi aduc aminte odată cu începutul anului şcolar 1922-1923. Era un învăţător bine pregătit, bun pedagog, sobru şi sever. Era corect şi trata lucrurile cu seriozitate. A fost devotat cu trup şi suflet şcolii pe care a condus-o cu multă pricepere ca un adevărat gospodar. Nu admitea abateri de la disciplina şcolară. În munca sa era corect şi punctual totdeauna la datorie. Aceasta o . pretindea cu rigoare de la întregul personal didactic. Fermitatea şi corectitudinea acestui director erau recunoscute şi apreciate de autorităţile superioare şcolare. Şcoala şi cancelaria le ţinea într-o desăvârşită ordine.

Biblioteca şcolii, la care ţinea foarte mult o împrospăta şi o îmbogăţea mereu. Era foarte grijuliu să nu se piardă nici cea mai neînsemnată carte. Peste tot, curăţenie şi ordine.

Era scurt la vorbă şi detesta vorbăria. Când trebuia să deschidă serbările şcolare, vorbea puţin dar concis şi simplu, pe înţelesul tuturor. Când a luat în primire şcoala erau încă multe de făcut. Erau necesare încă unele reparaţii şi mai trebuiau aduse unele îmbunătăţiri. Stricăciunile războiului au fost multe şi mari. Cu ajutorul primarului şi al Consiliul Comunal s-au terminat toate reparaţiile şi s-a completat întregul mobilier. În curând şcoala putea să funcţioneze în condiţii normale. Toate posturile au fost completate. Când a pus totul în ordine şi avea

262


timp liber, mai cânta la vioară. Când avea un partener, îi plăcea să joace şah. Aceasta se petrecea mai mult în vacanţa mare când nu era atât de ocupat. Avea pământ arabil în Voloca şi în Ceahor pe care îl cultiva cu pricepere şi care îi aducea reala foloase. In toată munca sa gospodărească era ajutat de soţia sa Victoria, învăţătoare de grad superior şi dânsa, cu care a putut să realizeze lucruri frumoase în viaţă între altele şi un muzeu şcolar.

Soţii Ilie şi Victoria Repciuc aveau patru copii, doi băieţi şi două fete. O altă fetiţă, născută în ultimii ani, cu numele Graţiela murise de mică, aproximativ de 6 ani. Ceilalţi patru copii s-au făcut mari, au învăţat carte şi şi-au întemeiat şi ei familii.

Cel mai mare era Traian, un tânăr îndesat, bine făcut, solid, era de felul său brunet, chipeş, isteţ şi glumeţ. A terminat liceul Aron Pumnul şi a studiat dreptul la Cernăuţi. A jucat un rol proeminent între studenţi şi într-o vreme a fost şi preşedintele societăţii Dacia. Era bun din fire şi gospodăros. Era de mare folos familiei, fiind un tânăr harnic şi de încredere. Se pricepea şi el foarte bine la treburile gospodăreşti. Lucra la făcut şi la cărat fânul, la cărat lemne din pădure şi chiar la cosit se ţinea bine în rând cu feciorii. Nu era fudul, ci dimpotrivă foarte popular şi prietenos cu toţi ceilalţi băieţi din sat care umblau pe la diferite şcoli din oraş. De asemeni, îi plăcea să stea La sfat cu gospodarii şi chiar cu feciorii din sat. Trecea ca un tânăr cumsecade gata de a veni oricui în ajutor şi stăpân deplin pe ceea ce spunea ori făcea. Inspira încredere tuturor şi era respectat de toţi. Mai târziu s-a afirmat ca un capabil slujbaş şi bun familist.

După el urma Stela, o fată frumoasă, bine făcută şi inteligentă. Era simpatică şi-i plăcea să călărească. A urmat patru clase liceale şi apoi o şcoală comercială. In cele din urmă s-â căsătorit cu un preot.

Urma la rând a doua fată Virginia care a absolvit o şcoală normală polonă (S.M.P.) a primit undeva un post şi s-a căsătorit cu un medic.

Al patrulea copil a fost un băiat pe nume Leandru. Acesta a urmat câteva clase de liceu şi probabil o clasă profesională de poştă şi telegraf şi apoi a fost numit funcţionar la o poştă.

Directorul Ilie Repciuc a condus şcoala primară din Voloca până la ieşirea sa la pensie.

Cât a stat el în fruntea acestei şcoli totul a mers bine, învăţământul s-a desfăşurat în condiţii foarte bune, între membrii corpului didactic a domnit buna înţelegere, rezultatele la învăţătură au fost apreciabile. Sătenii erau mulţumiţi de felul cum era condusă şcoala şi de rezultatele obţinute de copii lor la şcoală. Se poate afirma că timpul în care şcoala din Voloca s-a aflat sub conducerea directorului şcolar Ilie Repciuc a fost o perioadă bogată în realizări şi progrese însemnate din toate punctele de vedere. Satul s-a ridicat foarte mult în aceşti ani. Au fost trimişi la oraş pentru învăţătură alte serii de copii de ai volocenilor. Unii

263


s-au prezentat la examene de admitere la licee, alţii la şcolile normale, alţii la diferite şcoli de meserii, etc.

La şcoală se ţineau cercuri culturale, se organizau serbări şi şezători culturale cu programe foarte bine pregătite de către învăţătorii de la şcoală. S-au pus bazele unui muzeu şcolar, într-o vreme a funcţionat şi o secţie de lucru de mână şi de ţesut covoare, condusă de Olinici Aspazia, unde elevele sătenilor au putut învăţa multe lucruri frumoase. S-a înfiinţat şi un atelier de lucru de mână pentru băieţi condus de Penteleiciuc Ilie unde copii învăţau să confecţioneze diferite unelte gospodăreşti.

Învăţătorii Paşcanu Olvian şi cu Silvia Paulencu au organizat un cor şcolar. În grădina şcolii s-a amenajat un mic lot experimental unde se găsea câţiva pomi şi mai multe straturi cu legume sub îngrijirea şcolarilor. Aici ei făceau practica agricolă şi se familiarizau cu primele noţiuni de pomicultură şi legumicultură.

Din toate cele relatate mai sus se poate constata că acolo unde este o conducere înţeleaptă şi o colaborare strânsă între dascăli se pot obţine rezultate minunate. A avut satul Voloca noroc de dascăli vrednici care au contribuit mult la ridicarea lui. În această perioadă cât a fost Ilie Repciuc director au mai funcţionat la şcoală în mod permanent soţia sa Victoria Repciuc, Silvia Paulencu, Cozac Modesta, Leontina Nichitovici, Nichitovici Niculai şi Paulencu Nicolai. Temporar au mai funcţionat următorii: Olvian Paşcanu, Leviţchi, Olinici Aspazia, Vasilescu Viorica, Penteleiciuc Ilie, Vasilaş, Salahor Varvara.

Tot în aceasta perioadă a fost înfiinţată o şcoală cu două posturi în cătunul Hruşăuţi. Ca director a fost numit Paulencu Nazarie care a plecat de la şcoala din centru. În cel de al doilea post a fost numită Vagencnecht Minodora, o tânără absolventă a şcolii normale din Cernăuţi.

În acei ani frumoşi de pace şi bucurie, pe când în fruntea şcolii din Voloca se afla Ilie Repciuc mulţi copii erau plecaţi pe la diferite şcoli din oraşele Bucovinei.

Unii învăţau carte la liceul Aron Pumnul din Cernăuţi, alţii la şcoala reală ortodoxă sau la liceul ortodox de fete. Unii frecventau şcolile normale de învăţători şi de învăţătoare, alţii la diferite şcoli tehnice şi profesorale şi în fine alţii la şcoala Cantorală. S-au aflat elevi înscrişi la liceul Ştefan cel Mare din Suceava, la liceul Dimitrie Cantemir din Coţmani, la liceul din Vatra Dornei, la şcoala normală din Văşcăuţi, la gimnaziul din Vijniţa, ori la şcoala de arte şi meserii din Câmpulung.

Dintre aceştia mulţi s-au ridicat ajungând să termine liceul şi apoi diferite facultăţi. Era plin satul de elevi şi eleve şi de studenţi. Bucuroşi erau părinţii acestor copii, dar şi învăţătorii satului erau mândri de contribuţia lor la ridicare satului. La rândul lor, copii veniţi în vacanţă de pe la diferite şcoli, constituiau o mândrie a satului. Unii dintre ei dădeau concurs foştilor învăţători în organizarea

264


unor şezători frumoase cu piese de teatru, recitări, şi chiar cântece. Se ridica satul văzând cu ochii spre mulţumirea şi bucuria tuturor.

Toţi aceşti tineri se adunau în timpul vacanţelor la şcoală unde erau foarte bine primiţi de foştii lor învăţători şi mai ales de familia directorului şcolar Ilie Repciuc. Mulţi dintre noi, aici, am învăţat primele noţiuni şi deprinderi de viaţă civilizată pentru că ţărani fiind nu ştiam cum se şede la masă, cum trebuie servită o anumită mâncare sau cum se ţine în mână furculiţa.

Cu acelaşi prilej am deprins un limbaj mai potrivit, câteva reguli de politeţe şi de purtare mai aleasă. Familia directorului şcolar Ilie Repciuc a servit adeseori câte o masă la unii tineri, ori câte o gustare, cafea sau dulceaţă. Totdeauna se ivea vreo ocazie de a învăţa câte ceva. Familia Repciuc avea şi un gramofon cu multe plăci şi la muzica acestui gramofon am învăţat primele dansuri de pe când eram încă şcolari. Această situaţie a continuat ani în şir, până ce mulţi dintre noi ne-am văzut şi studenţi. A fost acolo o modestă şcoală de dans care ne-a prins bine mai târziu. Pe lângă fiica gazdei mai veneau şi alte eleve dintre cele mai mari aşa că aveam cu cine să dansăm în zilele de sărbători mari sau duminicile după-amiază.

In unele zile ne adunam atât' de mulţi tineri încât locuinţa familiei Repciuc căpăta aspectul unei încăperi dintr-un Cămin cultural şi întotdeauna am fost bine primiţi. În multe Duminici din timpul vacanţei mari, sau pe timpul sărbătorilor de iarnă aveau loc la şcoală adevărate reuniuni ale tineretului din sat cu care ocazie petreceam foarte bine având prilejul să cântăm şi mai ales să dansăm.

Unii jucau şah cu directorul şcolar Repciuc el fiind un mare amator al acestui joc. Aproape regulat aceste întruniri de neuitat ale tineretului studios se terminau cu câte o masă sau gustare mai substanţială pentru că familia directorului Repciuc avea stare bună, era foarte primitoare şi cu dare de mână. Toate aceste petreceri tinereşti se încheiau cu cântec, joc şi voie bună.

Aceasta a fost vârsta de aur a satului Voloca şi a noastră care am fost tineri pe atunci şi am avut fericirea să trăim şi să apucăm acele vremi de vis şi măreţie.

2.18 Intelectuali proveniţi din rândul volocenilor

Pământul binecuvântat al Volocii au dat oameni vrednici. În marea lor majoritate, volocenii erau oameni buni, harnici silitori şi pricepuţi. Erau modeşti din fire, de treabă şi buni gospodari.

După proverbul care spune că omul sfinţeşte locul, ei au transformat pământul pe care s-au aşezat într-o grădină a raiului. Teren arabil era puţin, în schimb era din belşug. Această situaţie a determinat şi ocupaţia sătenilor care au lucrat pământul şi 1-au folosit după calităţile lui. S-au ocupat cu agricultura,

265


creşterea vitelor, cu albinăritul şi creşterea viermilor de mătase. Cei mai nevoiaşi au deprins diferite meşteşuguri pentru a-şi câştiga existenţa. Cineva a şi spus că Voloca este raiul pământesc, unde curge lapte şi miere. Dreaptă vorbă a spus omul pentru că situaţia era întocmai aşa după cum a văzut-o şi a caracterizat-o. Intr-adevăr, tot ce au înfăptuit ei se datoreşte unei munci încordate, hărniciei şi vredniciei lor. Aceste calităţi le-au avut ei în toate timpurile după cum au dovedit-o şi în anii cei mai grei ai vieţii lor.

Atât cei care au rămas pe loc cât şi cei smulşi de furtună şi mânaţi pe alte meleaguri, au dat dovadă de o tărie, de o voinţă şi de o putere de muncă ce nu s-au mai pomenit. Au trecut peste cele mai grele obstacole, au înfruntat cele mai crunte adversităţi, dar nu s-au lăsat înfrânţi. Până la urmă au ieşit biruitori şi s-au refăcut. Au ştiut să-şi întemeieze gospodării bune, şi-au construit case şi grajduri noi, şi-au săpat fântâni bune, şi-au făcut rost de acareturile necesare gospodăriei şi au lucrat cu pricepere pământul din care să-şi poată scoată hrana de trebuinţă.

Încă din cele mai vechi timpuri s-au deprins cu sădirea şi altoirea pomilor şi pe lângă multe case au apărut pomete bine îngrijite şi pline de rod. Se putea vedea pomi roditori din toate soiurile. Pe lângă casă şi-au făcut straturi pentru zarzavaturi şi grădini de flori. Deasemeni s-au dovedit a fi pricepuţi în creşterea vitelor şi oilor, iar unii dintre ei s-au îndeletnicit cu albinăritul ori cu creşterea fluturilor de mătase.

Când populaţia satului a mai sporit şi satul s-a mai întins, drumurile au fost îndreptate, lărgite şi pietruite. Gospodăriile au început să fie îngrădite mai întâi cu garduri de nuiele, apoi cu zăplazuri de scânduri, iar la intrare au făcut porţi măiestrit lucrate din lemn.

Volocenii şi-a construit şcoli în sat, Cămin cultural, Casă arcăşească, dispensar, casă de naşteri, dar mai înainte de toate acestea o mare biserică şi două case parohiale. Au înfiinţat societăţi cultural şi cu caracter economic şi mulţi dintre săteni şi-au trimis copii pe la diferite şcoli de la oraş. Într-un cuvânt volocenii s-au avântat să facă din satul lor un sat model. Au stăruit şi au reuşit în foarte mare măsură să-şi atingă ţelul propus. Multe ar fi încă de scris despre faptele lor, despre vrednicia şi omenia lor, dar despre toate acestea vom reveni în altă parte. Acum e cazul să arătăm ce intelectuali şi oameni învăţaţi au ieşit din sânul volocenilor. Adică, ce fel de şcoli au urmat şi ce au devenit fiii Volocii.

Încă pe la începutul acestui secol, dascălul din sat, Pojoga şi-a trimis două fete la şcoala pedagogică din Cernăuţi, de unde au ieşit învăţătoare. Acestea erau Victoria şi Natalia. După aceste două fete Pojoga şi-a trimis la şcoala pedagogică şi a treia fată. pe Silvia, şi după vreo doi ani pe cea de a patra fiică, Felicia. Toate au absolvit şcoala normală şi trei din ele au fost mulţi ani învăţătoare şi în Voloca. A patra fiică, Felicia, s-a căsătorit cu un învăţător din Bobeşti unde a şi funcţionat.

266


Cam pe aceeaşi vreme, un ţăran din sat, Onofreiciuc Grigore, şi-a trimis pe unul dintre băieţi, Ion, la liceul din Cernăuţi. A fost mare îndrăzneală pe acea vreme ca un ţăran să-şi trimită copilul la şcoli înalte. I se mai zicea acestui om Nica şi era de felul deştept, dar fără multă avere; în câteva rânduri a fost consilier comunal. Copilul lui a ieşit medic militar, obţinând gradul de colonel după ce şi-a terminat şi stagiile cuvenite. Tot un fiu deal lui Nica s-a făcut grefier. Este vorba de al treilea fecior, Nichifor.

Cu vreo zece ani înainte de primul război mondial au mai fost trimişi la şcoli profesionale doi băieţi de ţărani unul Iluţă a Nicului şi al doilea Dumitru Bodnari. Aceştia au ieşit funcţionari la calea ferată de la Suceava. La început le-a mers greu cu învăţătura fiind lipsiţi de mijloace materiale şi mai fugeau de la şcoală dar până la urmă au reuşit să o termine şi să intre în servici. Cu vreo doi sau trei ani înainte de începe primii război mondial au plecat la şcoală în oraş (Cernăuţi) alţi patru copii de ţărani dintre care doi sau retras chiar de la început, iar doi Nazarie Paulencu şi Ion Salahor au rămas la învăţătură până la izbucnirea războiului când s-au întrerupt cursurile. După încheierea păcii nu le-au mai continuat. Nazarie Paulencu a funcţionat în sat ca învăţător suplinitor, iar Ion Salahor a urmat o şcoală de conducători auto şi s-a făcut şofer. Aceasta a fost situaţia imediat după unire. Tot în preajma primului război a mai fost trimis la liceu şi Traian, băiatul învăţătorului Ilie Repciuc, dar şi acesta a întrerupt şcoala din cauza războiului. A continuat-o după încheierea păcii şi după absolvire s-a înscris la facultatea de drept. După licenţă a fost încadrat ca funcţionar administrativ şi notar. După terminarea războiului şi după Unire au plecat la învăţătură în oraş o pleiadă de copii şi anume la licee, gimnazii, şcoli normale, şcoli profesionale, şcoli de meserii, etc.

Au urmat liceul şi apoi la universitate şi apoi următorii: Cocea Teodor, absolvent al liceului real şi al facultăţii de drept a ieşit avocat; Pentelescu Nicolae liceul şi facultatea de teologie, a ieşit preot; Onciulescu Teodor, liceul şi facultatea de litere a ieşit profesor. El şi-a continuat studiile la roma unde şi-a luat doctoratul. Paulencu Vasile liceul şi facultatea de teologie a ieşit preot. Paulescu Dumitru liceul şi facultatea de drept a ieşit avocat. Ionică Teodor liceul clasic şi facultatea de drept şi ştiinţe de stat, funcţionar şi profesor; Nichitovici Dumitru liceul şi facultatea de teologie a ieşit preot; Paşcanu Silvestru liceul şi facultatea de drept a ieşit funcţionar; Penteleicuc Teodor a Mihăluţoaie, absolvent de liceu înscris la facultatea de matematică mort ca student în 1931; Luca Teodor liceul ş facultatea de drept, avocat; Todiraş Gheorghe liceul şi facultatea de litere, a ieşit profesor, apoi funcţionar administrativ; Onofrei Ion liceul şi facultatea de litere a ieşit profesor, a continuat studiile la Roma şi şi-a luat doctoratul. Venit în sat student, Grigoraş Traian a terminat facultatea de drept şi a ieşit avocat.

267


Alături de cele patru fiice învăţătoare ale dascălului Pojoga trebuie să o mai adăugăm şi pe Valeria lui Spiridon Porfirean care a funcţionat în Voloca după unire şi apoi s-a căsătorit cu dirigintele poştei din Cernăuţi, Dulgheru, unde s-a şi mutat. Un frate de-al ei, Modest, a urmat liceul şi s-a făcut contabil la Uzinele Electrice Cernăuţi. În continuare numim băieţii şi fetele care au urmat şcoala normală după unire. Aceştia sunt Nichitovic Leontina, absolventă învăţătoare, Nichitovici Nicolai, absolventă învăţător, Salahor Varvara absolventă învăţătoare, Ungurean Agripina absolventă învăţătoare, Chiaşcu Procopie absolvent învăţător, Salahor Viorica absolventă învăţătoare, Hlopina Zenovia absolventă învăţătoare, Paulenco Nicolai absolvent învăţător, Paulencu Alecu, originar din Voloca, învăţător, Ungurean Ilie absolventul şcolii cond. tehnici a ieşit maistru (constructor) arhitect, Hâncu Gheorghe absolvent liceu, funcţionar fiscal, Paulencu Teodor Hruşăuţi, funcţionar, Penteleiciuc Gheorghe şcoala de meserii, agent sanitar, Nichitovici Dionizie funcţionar agronom, Lupaşcu Nicolae funcţionar statistic grad inspector, Luca Gheorghe cantor, Luca Nicolai cantor, Halunga Gheorghe maistru legător, Guraliuc S. Vasile maistru, Hrezliuc Teodor maistru turnător, Guraliuc A. Vasile cantor, Penteleiciuc D. Gheorghe funcţionar, Popovici Marin funcţionar, Paulencu T. funcţionar CFR, Miloşinschi Dumitru funcţionar, Gheorghiţă I. Pădurar, Rahovei Vera sanitară, Rahovei Domnica sanitară, Hlopina Zamfira funcţionară sanitară, Hlopina Maxia funcţionară, Oberhofer Valeria cadru sanitar militar, Ursuleac Nazarie subofiţer apoi funcţionar, Repciuc Virginia învăţătoare apoi funcţionară, Repciuc Leandru funcţionar de poştă, Simionescu Gheorghe comandant pompieri militari, Simionescu Teodor inginer. Ultimii trei promovaţi şi încadraţi după 1944. Tot după 1944 şi-au continuat şcoala în ţară şi au fost încadraţi în servicii Penteleiciuc Aurelian medic pediatru, Ungurean Felicia învăţătoare, Rahovei Maria soră medicală, apoi funcţionară, Rahovei Nicolai subofiţer apoi funcţionar. Repciuc Stela şcoala de comerţ. Lupuleac Elisabeta, Penteleiciuc Dumitru a Ilinchii, Paşcanu Orest şi Cornel.

Dintre cei pomeniţi mai sus, profesori, preoţi, medici, avocaţi, ofiţeri, învăţători, funcţionari, ingineri, maiştri, cadre sanitare, cantori, etc. aproape toţi s-au retras şi au trăit în România; doar o mică parte au plecat în străinătate. Numai câţiva şi anume Penteleiciuc At. Teodor student în matematici, Ungureanu Ilie conductor arhitect şi Todiraş Gheorghe profesor au murit în Voloca şi se află înmormântaţi acolo. Penteleiciuc Dumitru a Ilinchii a căzut încercând să treacă noua frontieră, Paulencu Nicolai învăţător a murit deportat, iar profesorul Onofrei Ion a murit pe front.

Cei plecaţi în străinătate sunt Onciulescu T. şi Nichitovici Leontina cu care s-a căsătorit şi trăiesc în Italia la Neapole, Paulescu Dumitru în Brasilia, în SUA se află Bodnar Simion maistru conductor în avioane.

268


Majoritatea volocenilor şi-au făcut studiile în Bucovina, cu precădere în Cernăuţi (pe când această provincie 'se afla în întregime sub suzeranitatea statului român până în 1940) afară de cei mai tineri care din cauza refugiului au trebuit să-şi continue şcoala în 'ara. Este cazul să precizez că din cauza refugiului şi a situaţiei ce s-a creat mulţi şcolari au întrerupt învăţătura şi nu au putut să o mai continue. Drept este că şi mai înainte de ocuparea Bucovinei de nord mulţi copii au părăsit şcoala din lipsă de mijloace sau din alte motive, rămânând cu câte trei patru sau mai multe clase de liceu. Aceştia s-au încadrat în diferite servicii şi munci potrivite cu pregătire lor. Unii s-au calificat în anumite ramuri de activitate sau meserii după posibilitate, stăruinţă şi noroc.

Un fecior de-al lui Salahor Ion a plecat în Australia unde s-a şi căsătorit c o grecoaică. După 1944 mulţi refugiaţi voloceni tineri şi chiar mai bătrâni au urmat cursuri serale calificându-se în diferite profesii, după care au ocupat posturi bune. Simpli ţărani, oameni de servici sau foşti gardieni au reuşit să-şi creeze o situaţie onorabilă datorită priceperii hărniciei şi comportării corecte de care au dat dovadă. Exemple: Manailă N., Mişăită Ilie, Radu Onofreiciuc, Rahovei Mihai, etc. etc.

Dintre cei vechi am omis pe Struţ Teodor absolvent a patru clase de liceu şi a şcolii profesionale de poştă şi telegraf. A funcţionat în Bazargic şi apoi în Bucureşti. Mai amintim pe Porfirean Militan şi Olintiriuc Gheorghe maiştri textilişti. Poate că nu i-am pomenit pe toţi fiii Volocii, dar oricum acest număr mare de intelectuali profesionişti ori maiştri constituie o mărturie că satul Voloca a dat mulţi oameni de valoare.

Un merit deosebit este şi al dascălilor din sat. Strădania lor nu a fost zadarnică. Ea a dat roade îmbelşugate.

2.19 Cooperativa de consum din Voloca. Asociaţia pentru asigurarea animalelor

După Unirea din 1918 au avut mari transformări în Bucovina şi deci şi în Voloca, după cum am arătat în alt capitol. In ce priveşte comerţul şi vânzarea băuturilor alcoolice tot pe mâini străine au rămas. De aceea se impuneau măsuri de îndreptare cât mai urgentă. Autorităţile române au căutat să vină în ajutorul ţărănimii înfiinţând cooperative săteşti. Capitalul necesar trebuia depus de către membrii cooperativei şi tot ei erau aceia care trebuiau să conducă şi să aprovizioneze cooperativa cu mărfurile necesare. Fiecare membru al cooperativei era înscris cu câte o părtăşie de o mie de lei devenind prin aceasta membru fondator. Marfa se vindea sătenilor la preţ fix şi cu un câştig destul de modest. Din profitul realizat se plătea vânzătorul, cheltuielile de transport, localul; întreţinerea şi luminatul plus încălzirea în sezonul rece şi ce mai

269


prisosea se adăuga în mod proporţional la capitalul depus de membrii cooperativei.

In teorie, s-ar părea că treaba ar fi simplă şi uşoară dar realitatea a fost cu totul alta. S-au ivit multe dificultăţi şi lipsuri până ce ţăranii au învăţat ce este negustoria şi cum trebuie făcută.

Ei manifestau vădită dorinţă de emancipare şi luptau spre a se ridica la o viaţă mai bună şi mai demnă, dar nu aveau încă experienţa necesară. De aici urmau multe greşeli costisitoare care frânau bunul mers al cooperativei. Nu ştiau destul de bine să-şi organizeze munca încât să se gospodărească singuri.

Alt necaz consta şi în faptul că unii dintre săteni nu sprijineau cooperativa sub nici o formă. Nu veneau nici măcar să cumpere marfă de la cooperativă ci tot la prăvălia străinului se duceau care îi momea cu te miri ce. A fost o luptă dificilă cu pierderi grele din care au trebuit să tragă învăţăminte pentru mai târziu. În lupta lor au fost sprijiniţi şi încurajaţi de către unii intelectuali din sat, de către autorităţi cu ajutorul cărora au făcut o şcoală bună şi în această îndeletnicire negustorească.

Ceea ce în primii ani părea greu de realizat mai târziu s-a dovedit totuşi că era posibil de înfăptuit dacă oamenii erau uniţi şi conduşi de capete luminate şi bine intenţionate. Astfel a luat naştere şi cooperativa din Voloca.

Dar câte zile de sărbătoare, sau câte nopţi au trebuit pentru a-i lămuri pe oameni ce este o cooperativă, cum trebuie condusă, ce scop urmăreşte şi ce foloase ar aduce ?!

Desigur că a trecut mult timp până să se ajungă la ţelul urmărit. Au fost necesare mari eforturi, multă răbdare, multă pricepere şi multă stăruinţă, dar mai presus de toate o dragoste nemărginită pentru ţărani.

S-au aflat mulţi dascăli şi intelectuali înzestraţi cu aceste calităţi care să muncească prin satele în care au funcţionat.

Cooperativa din Voloca a făcut un început bun, având în frunte gospodari vrednici cum au fost: Ion Bojăscu, Constantin Rahovei, Toader Onofreiciuc şi alţii. Vânzătorii nu au fost totdeauna corespunzători neavând pregătirea necesară. Unde se lucrează cu bani, valori sau materiale trebuie încadraţi oameni care să dea dovadă de corectitudine, oameni de încredere. Nu totdeauna se reuşeşte în această privinţă. Oricum, cooperativa avea şanse să progreseze, să se dezvolte, dar vremurile erau tulburi. Tocmai când să se pună munca pe un făgaş mai sănătos au survenit evenimente grave, anul 1940, când totul a fost dezorganizat. Cooperativa din comuna Voloca a fost şi ea grav afectată şi apoi desfiinţată în urma acestor tragice evenimente.

Asociaţia pentru asigurarea animalelor a fost o întovărăşire între sătenii din Voloca având ca scop să despăgubească pe aceia dintre dânşii care ar fi survenit vreo pagubă în vite fie din cauza unui accident, sau din cauza unei boli.

270


În această întovărăşire s-au înscris sătenii cu vite, cornute mari, vaci, tauri, boi, juninci, şi viţei.

Hotărârea ce s-a luat de a înfiinţa această asociaţie a fost bine venită şi de mare folos pentru gospodarii proprietari de vite. Datorită acestei asociaţii mulţi săteni au beneficiat de foloasele ei pentru că au primit bani dacă li s-a pierdut vreo vită şi au putut să-şi cumpere alta la loc fără prea mari eforturi. Mai ales oamenii săraci, având o văcuţă ori o juncuţă, s-au bucurat de existenţa acestei întovărăşiri fără de care n-ar mai fi fost în măsură să-şi cumpere alta în loc.

Modul de organizare şi de funcţionare al asociaţiei de asigurare al animalelor a fost pe cât de ingenios, pe atât de simplu.

Înainte de toate s-a avut în vedere ca întreaga activitate să se desfăşoare cât mai simplu şi mai operativ, fără prea multe formalităţi şi mai ales fără scriptologie de prisos sau fără pierdere de timp inutilă şi fără de a plăti vreo leafă. S-a hotărât ca toţi gospodarii proprietari de vite care doresc să facă parte din asociaţie să fie înscrişi într-un registru. Această măsură a fost luată de un comitet provizoriu compus din gospodarii de încredere şi care aveau vite mai multe. Acest comitet a convocat la o mare adunare pe săteni cu scopul de a-i lămuri asupra modului de organizare şi funcţionare a asociaţiei. La acea adunare s-a hotărât de către cei înscrişi ca din comitet să facă parte câte doi delegaţi din fiecare cot al satului, care să cunoască bine oamenii din acea parte a locului.

Comitetul restrâns dimpreună cu aceşti delegaţi urmau să-şi desfăşoare activitatea în mod gratuit o anumită perioadă de timp după care trebuiau schimbaţi şi în locul lor să activeze alţi gospodari din sat.

În privinţa funcţionării asociaţiei şi a modului de despăgubire au hotărât următoarele dacă vita va fi accidentată şi va trebui tăiată carnea şi pielea se vor vinde. Aceasta dacă s-a constatat că vita a fost sănătoasă. Dacă vita a fost bolnavă şi eventual a pierit ea va fi îngropată. Această situaţie trebuia constatată de comitet şi de veterinar.

Gospodarul aflat în situaţia de a i se fi accidentat vreo vită ori că i-ar fi pierit trebuia să anunţe delegaţii din cotul său, care după ce se convingeau de realitate înştiinţau comitetul. Acesta se deplasa la faţa locului şi după ce se constata situaţia reală trebuia chiar atunci la ce preţ se ridică pierderea cu alte cuvinte, comitetul statornicea preţul vitei accidentate sau moarte de boală. Această evaluare se făcea în funcţie de vârstă şi calitatea vitei şi de preţul pieţei. Odată stabili acest preţ el rămânea definitiv şi obligatoriu pentru toţi.

Dacă vita accidentată era sănătoasă se hotăra tăierea ei după care urma ca pielea să fie vândută la tăbăcar iar carnea la oameni, la măcelărie sau la o cantină. Se adunau banii obţinuţi pe carne şi piele. La această sumă realizată din vânzare se adăuga suma obţinută de la oamenii înscrişi în asociaţie până la completarea preţului la care a fost evaluată vita. Un exemplu: în cazul unei vaci evaluate la suma de trei mii lei (care se putea vinde) s-au obţinut pentru carne

271


1800 lei, iar pentru piele 600 lei. Aceste două sume se adunau obţinându-se 2400 lei. Mai rămâneau de încasat de la oameni prin delegaţi suma de 600 de lei. Presupunând cazul când în asociaţie erau înscrişi 60 de săteni atunci suma de 600 lei se împărţea la 60: 600/60=10. Aşadar fiecare asociat achita la delegaţi câte 10 lei. Aceştia trebuia să predea banii comitetului care făcea suma totală: 1800+600=2400 + 600=3000 lei.

Dacă vita a fost bolnavă şi nu se putea valorifica atunci trebuia îngropată după ce în prealabil a fost evaluată în aceleaşi condiţiuni ca mai sus. De data aceasta întreaga sumă trebuia adunată de la membrii asociaţiei. Desigur, cota parte care revenea fiecărui asociat era mult mai mare (în cazuri ca acesta evaluarea se făcea sub preţul real de cost).

Mai târziu, s-a făcut o modificare în ceea ce priveşte cota parte datorată de fiecare asociat spre a se ajunge la o situaţie mai echitabilă. Cota parte nu se mai stabilea pe numărul de membri ci pe cap de vită. Cine avea o vită plătea o cotă parte, cine avea două sau trei vite era încasat cu două, trei cote părţi. Îndată ce comitetul intra în posesia banilor adunaţi de delegaţi totaliza suma şi-l înştiinţa pe cel interesat spre a-i vărsa suma obţinută. Operaţiunea aceasta se făcea destul de repede, cam într-o săptămână sau poate ceva mai mult. Se lucra foarte mult pe încredere şi oamenii din comitet erau gospodari cu vază în sat. Erau aleşi dintre cei care se bucurau de încredere deplină şi de bună reputaţie în faţa oamenilor.

In activitatea acestei asociaţii de asigurare a animalelor un rol hotărâtor 1-au avut spiritul gospodăresc, buna înţelegere şi corectitudinea oamenilor. Activitatea ei s-a desfăşurat într-o perioadă de mai mulţi ani, fără să se producă nereguli sau nemulţumiri. Fără acte, fără chitanţiere şi fără formalităţi complicate oamenii s-au descurcat destul de bine şi erau mulţumiţi că asociaţi funcţiona bine şi le putea veni în ajutor la caz de nevoie. Pe drept cuvânt asociaţia adus mari servicii sătenilor cât timp a funcţionat. Atât ea cât şi cooperativa sătească despre care s-a scris mai înainte au jucat un rol deosebit în ce priveşte bunăstarea sătenilor ajutându-i să-i înveţe a se chibzui, a se gospodări şi a se conduce singuri între dânşii fără a se lăsa exploataţi de străini.

Aceste bune începuturi au fost curmate în vara anului 1940 când printr-un ultimatum dat de guvernul sovietic ni s-a luat partea de nord a Bucovinei.

2.20 Recensământul general al populaţiei României din 29/XII 1930 judeţul Cernăuţi comuna Voloca pe Derelui

La 29/XII 1930 populaţia statornică a Volocii era în număr de 3589 de locuitori. După neam situaţia era următoarea:

Români = 3505 Germani = 32 Ruteni(ucraineni) = 2 Poloni = 19Evrei = 31

272


Total = 389În Voloca se vorbea limba română chiar si locuitorii de altă origine etnică

decât cea română tot româneşte vorbeau în relaţiile cu sătenii. În familiile lor, ei vorbeau limba maternă, adică germană, ucraineană, polonă sau idiş. Adeseori ei vorbeau si în familie limba română.

Religia locuitorilor Volocii era cea ortodoxă, în rest erau romano-catolici si mozaici.

Din totalul populaţiei din Voloca erau: de la 7 ani în sus 3015 sub 7 ani 574 Total 3589

După sex cei de la şapte ani în sus erau: de parte bărbătească 1398de parte femeiască 1617 Total 3015 Ştiutori de carte 1428 dintre care de

parte bărbătească 789de parte femeiască 639 Neştiutori de carte 1587 dintre care de parte

bărbătească 609de parte femeiască 978 1587 neştiutori 1428 ştiutori 159Din situaţia arătată mai sus rezultă că numărul neştiutorilor de carte este

mai mare cu 159. La ştiutorii de carte numărul locuitorilor de parte bărbătească este mai mare decât cel al locuitorilor de parte femeiască cu 150.

La neştiutorii de carte situaţia este inversă, numărul locuitorilor departe femeiască îl întrece pe cel al locuitorilor de parte bărbătească cu 369.

F 978M 609In ce priveşte gradul de instrucţie al ştiutorilor de carte situaţia este

următoarea: Învăţământ: Primar: M 746, F 611, total 1357 Secundar si univ.: M 34; F 1 S, total 49

Profesional M 5, F 8, total 13 Extraşcolar M 4, F 5, total 9total 1428In anul 1930 se aflau în Voloca 11 tineri care urmau studii universitare:1. Pentelescu Nicolae - teologie, fiu de ţăran 2. Onciulescu Teodor -

filologie, litere ""3. Paulescu Dumitru - drept "" "" 4. Ionică Teodor - drept "" ""5. Penteleiciuc Teodor - ştiinţe matematice "" "" 6. 6. Cocea Teodor - drept "" ""7. Paulencu Vasile - teologie "" ""8. Nichitovici Dumitru - teologie fiu de ţăran 9. Repciuc Traian - drept,

fiu de învăţător10. Grigoraş Traian - drept , fiu de preot 11. Paşcanu Silvestru - drept, fiu de cantor

273


Toţi studenţii notaţi mai sus si-au terminat cu succes studiile universitare în afară de Penteleiciuc Teodor al lui Tănase care a decedat în 1931.

Deasemeni numărul elevilor din sat care urma cursurile secundare este mare după cum se constată din cifrele arătate în recensământul din 1930.

Unii urmau la lic. "A: Pumnul" din Cernăuţi, alţii la lic. Ortodox de băieţi sau la cel de fete si o parte la cele două scoli normale de învăţători si învăţătoare din Cernăuţi.

Mai puţini la număr erau elevii care frecventau cursurile la liceul din Cozmeni si la gimnaziul din Vijniţa. Câţiva au urmat si la liceul din Vatra Dornei. Unul singur a urmat un an la Suceava si altul a absolvit şcoala normală de învăţători din Văşcăuţi.

La şcolile profesionale au urmat putini elevi si anume în Cernăuţi si doar unu la şcoala de meserii din Câmpulung.

Alţi patru elevi au urmat cursurile scolii cantorale din Cernăuţi (cântăreţi bisericeşti). Vreo doi sau trei băieţi si-au făcut ucenicia la atelierele CFR Cernăuţi si cam tot atâţia au urmat ucenicia de cojocar si fierar.

Numărul băieţilor plecaţi la învăţătură îl întrece cu mult pe cel al fetelor. Mai dăinuia încă mentalitatea în rândul sătenilor că fetele n-au nevoie de ştiinţă de carte. Pentru ele era de ajuns să cunoască treburile gospodăreşti si să fie bune gospodine. De aceea părinţi procedau în fel si chip pentru a sustrage fetele de la învăţătură. Amenzile aplicate celor care îşi sustrăgeau copii de la scoală nu-si atingeau întotdeauna scopul.

In ceea ce priveşte pe băieţi, aceştia se prezentau în număr mare la scoală deoarece se considera că ei au nevoie să ştie carte fiindcă trebuia să facă armata si acolo era necesar să ştie a scrie si a citi. Mai mult băieţii urmau să devină cândva si buni gospodari, capi de familie si în această calitate iarăşi ar fi avut nevoie de ştiinţă de carte.

Totuşi era destul de mare încă si numărul băieţilor care nu frecventau şcoala. Pe la începutul acestui secol situaţia si mai rea. Numărul copiilor care umblau la scoală era foarte mic iar numărul celor rămaşi înainte de scoală era foarte mare. Cam prin ani şcolari 1901-1902 si în anii următori după ce s-a terminat clădirea cea nouă si mare a scolii din sat, cei săraci nu-şi trimiteau copii la scoală, motivând că nu aveau cu ce să-i îmbrace si să-i încalce iar cei înstăriţi nu-si trimiteau copii la scoală fiindcă aveau foarte mult de lucru si nu se putea lipsi de ajutorul copiilor în gospodărie. Aceştia trebuiau să pască vitele, miei, gâştele, să supravegheze pe fraţii lor mai mici sau să ajute la diverse treburi uşoare pe lângă casă.

Aşa se explică faptul că numărul neştiutorilor de carte (al analfabeţilor) îl întrece pe cel al ştiutorilor de carte în anul 1930 când s-a făcut recensământul la care ne referim acum.

274


Ponderea o aveau desigur cei bătrâni, bunicii si părinţii copiilor care în 1930 erau buni de scoală. Aşadar trebuie să tragem concluzia că numărul mare al neştiutorilor de carte din Voloca în 1930 se găseşte în rândul celor bătrâni, maturi, si nu în rândul copiilor buni de scoală. De acum prin anul 1930 mulţi săteni începeau să-si dea seama de importanta scolii si a ştiinţei de carte astfel că numărul copiilor trimişi la scoală sporea din an în an.

Mai mult, dacă ne gândim la numărul mare al elevilor trimişi pe la scoli de meserie si mai ales la gimnazii, licee si scoli normale, putem constata că mentalitatea voloceanului s-a schimbat în bine si că în sfârşit ştia să aprecieze cum se cuvine valoarea ştiinţei de carte. Dacă mai luăm în considerare si numărul celor 11 studenţi voloceni, concluzia ce se deprinde este că satul Voloca era o comună înaintată pe acea vreme în cea ce priveşte ştiinţa de carte.

Am scris aceste rânduri în anul 1980, deci după un interval de timp de SO de ani pentru a explica celor neavizaţi cum de s-a putut afla în Voloca în 1930 un număr aşa de mare de neştiutori de carte când în acelaşi timp numărul intelectualilor si al tineretului studios era relativ mare. Explicaţia de mai sus cred că lămureşte pe deplin situaţia.

Comparând situaţia şcolară din 1930 cu cea de la începutul secolului este uşor de înţeles ce salt uriaş s-a făcut într-un interval de timp foarte scurt. S-au scurt doar 3 decenii!

Această transformare rapidă în mentalitatea sătenilor în ceea ce priveşte atitudinea lor faţă de scoală si învăţătura de carte s-a datorat unui mare eveniment istoric petrecut în anul 1918 când Bucovina până atunci provincie austriacă, s-a unit cu vechiul regat. Dacă în timpul stăpânirii austriece n-a existat un stimulent pentru ţăranii români ca ei să-si trimită copii pe la diverse scoli, el s-a ivit brusc după unire, ca o necesitate de prim ordin.

Toată administraţia Bucovinei era în mâna funcţionarilor străini de neam si de limbă. În biserică se vorbea, la acea dată, numai nemţeşte. Această situaţie nu putea să continue multă vreme.

Pe le toate şcolile, majoritatea profesorilor erau străini si nu cunoşteau limba română. Situaţia era aceeaşi peste tot, în comerţ, în industrie, în diferite întreprinderi economice, în instituţiile culturale, în justiţie, în profesiile libere, etc.

Pretutindeni numai evrei, germani, poloni si ucraineni. Elementul de baştină era foarte slab reprezentat, iar în unele ramuri aproape inexistent. Trebuiau cadre noi. Guvernul din Bucureşti a trimis o serie de funcţionari care să preia conducerea provinciei proaspăt unite care împreună cu intelectualii bucovineni români au început să organizeze noua administraţie. Dar această măsură nu putea nici pe departe să umple toate golurile si lipsurile. Este drept că s-a cerut funcţionarilor de toate categoriile să înveţe limba română într-un interval pentru a fi menţinuţi în serviciile lor. Unii au dat urmare acestui ordin si

275


s-au încadrat în noua organizare statală. Alţii au preferat să plece în teritoriul rămas în stăpânirea Austriei ori au cerut să fie scoşi la pensie.

Chiar de la început, atât conducerea din Bucureşti cât si intelectualii din Bucovina si-au dat seama că vor fi necesare noi cadre care să poată înlocui pe cele vechi plecate sau care urmau să se pensioneze. Aceste noi cadre trebuiau recrutate dintre românii de baştină, ceea ce era drept si firesc.

Trebuia căutată o soluţie sănătoasă si trainică si ea a fost găsită în încurajarea si îndemnarea copiilor de români mai talentaţi si mai bine pregătiţi să frecventeze şcolile secundare, normale, profesionale si de alte categorii. S-a făcut apel la învăţătorii oraşelor si satelor să trimită cât mai mulţi elevi la aceste scoli. Foarte mulţi învăţători au răspuns cu elan la ceastă chemare si s-au străduit să pregătească elevi pe care i-au prezentat la examenele de admitere. Cu acea ocazie, au fost trimişi la şcolile secundare si foarte mulţi fii de ţărani care s-au dovedit a fi apţi pentru învăţătura de carte. Acest fapt a infirmat credinţa care stăpânea pe mulţi că ţăranul n-ar fi capabil să facă faţă la studii superioare. Dimpotrivă, din rândurile ţărănimii s-au ridicat mulţi învăţaţi si cărturari de seamă.

Aşa stând lucrurile, sigur că si învăţătorii din Voloca, după cum au procedat unii învăţători din alte sate; s-au străduit să-i convingă pe ţăranii voloceni să-si dea copii la scoală iar pe cei mai buni să-i dea mai departe la învăţătură mai înaltă. Astfel că si satul Voloca a trimis mulţi copii pe la diferite scoli, situându-se în această privinţă printre comunele fruntaşe pe judeţ si poate pe întreaga provincie.

Recunoştinţă si laudă binemeritată învăţătorilor: Alexie Morariu, Ilie Repciuc, O. Paşcanu, Silvia Pojoga!

Datorită acestei măsuri înţelepte si democrate, într-un interval de un deceniu si jumătate, administraţia Bucovinei a fost încadrată cu foarte mulţi funcţionari români.

Către sfârşitul celui de al patrulea deceniu al acestui veac, acest proces aproape că se încheiase, stabilindu-se un echilibru normal şi un raport corespunzător în ce priveşte repartizarea funcţiilor administrative.

Nu tot aceasta era situaţia în comerţ, industrie şi finanţe. Aici tot străinii de neam şi în special evreii predominau. Această situaţie nu se putea schimba atât de repede. Era o moştenire a trecutului care a dăinuit încă mult timp după dezmembrarea imperiului austro-ungar.

Aceşti industriaşi, comercianţi şi bancheri dispuneau de un capital important, de o experienţă bogată şi anumite drepturi câştigate de care trebuia să se ţină seamă. Poziţia lor era foarte solidă, astfel că elementul autohton nu putea să pătrundă decât foarte încet şi anevoios în sectorul economic.

La sat, dughenile, prăvăliile şi cârciumile erau tot în mâna străinilor care îi înşelau şi îi exploatau pe ţărani fără milă.

276


Datorită neştiinţei de carte şi a naivităţii lor, mulţi ţărani s-au îndatorat până peste cap, de-au ajuns la sapă de lemn.

Este drept că prin multe sate au luat fiinţă şi prăvălii româneşti sau câte o cooperativă în comunele mai mari, dar acestea nu mergeau bine, adeseori bilanţul lor soldându-se cu deficite şi pierderi însemnate. Concurenţa pe care o aveau de suportat era stânjenitoare, dar tot aici este cazul să arătăm că prea adesea se putea constata şi lipsa de experienţă şi nepriceperea sătenilor. O vină destul de mare o aveau înşişi ţăranii pentru că prea mulţi dintre ei nu sprijineau aceste prăvălii sau cooperative. Ei cumpărau mărfurile de care aveau nevoie tot de la negustorul străin, ceea ce arată lipsă de unire şi solidaritate. Dar bunul negustor are şi el nevoie de anumite calităţi care se pare că lipseau românului.

A fost destul de uşor a pregăti funcţionarii necesari pentru noua administraţie românească.

După terminarea liceului sau a oricărei alte şcoli secundare, tânărul numit într-o funcţie administrativă, se acomoda destul de repede în postul ocupat şi în scurtă vreme era în măsură să facă faţă cerinţelor serviciului. Dacă se întâmpla să aibă şi studii superioare, problema se rezolva şi mai uşor.

În industrie, comerţ şi finanţe erau necesare cu totul alte cerinţe, mai grele, pentru a face faţă. Drept că s-au înfiinţat şi multe şcoli comerciale de grad inferior sau superior precum li o academie de înalte studii comerciale dar practic, ele n-au folosit în cine ştie ce măsură elementului românesc. Aici nu era de ajuns doar o diplomă în buzunar. Ca să poată face comerţ, se cereau capital şi local apoi o practică bună şi încă alte calităţi, de care nu putea să dispună oricare tânăr. Ne referim la anii dintre cele două războaie mondiale, când bunurile aparţineau proprietarilor particulari – (proprietate privat spre deosebire de cea socialistă).

2.21 Cum îşi petreceau elevii şi studenţii din Voloca vacanţele şcolare

Din totdeauna, vacanţele au constituit un prilej de bucurie pentru elevi şi studenţi. Dar vacanţele mai erau necesare şi pentru odihna şi refacerea stării fizice a tineretului care venea cam palid şi cam slăbit acasă. Nu erau condiţii corespunzătoare în ce priveşte locuinţa şi nici hrana. Mulţi părinţi nu dispuneau de mijloace materiale şi de bani pentru o bună întreţinere la şcoală a copiilor. Unii elevi stăteau pe la gazde în condiţii grele, fără căldură şi lumină suficientă, fără un aşternut bun şi adesea fără o mâncare hrănitoare şi poate fără haine călduroase.

Nici la internate viaţa nu era uşoară în acei ani. Era şi acolo frig şi alimentaţia slabă, numai că elevii erau mai supravegheaţi. Pe atunci locuri erau puţine la internat şi bursele erau de asemeni puţine de unde rezultă că şcolarii

277


trebuiau să înveţe carte în condiţii nu prea prielnice. Aşa a fost mai mulţi ani după război, pe când şi noi învăţam carte.

Această stare precară precum şi dorinţa de a ne reface starea fizică şi sistemul nervos (intelectul) explică îndeajuns nerăbdarea cu care aşteptam vacanţa. Chiar dacă nici acasă nu dispuneam de condiţii excelente de viaţă, totuşi puteam mânca pe săturate, aveam timp liber de odihnă şi joacă, ne bucuram de mult soare şi aer curat, nu aveam de învăţat lecţii grele şi ne puteam sătura de somn. Pentru copii şi tineri, aceste lucruri aceste lucruri sunt esenţiale. Dar este bine ştiut că chiar şi elevii care dispuneau de o stare materială bună şi nu aveau de suferit nici un fel de privaţiune, încă aşteptau şi ei vacanţa cu aceeaşi nerăbdare şi bucurie ca şi noi care trăiam în condiţii grele. De aceea când clopoţelul suna ultima oră de curs, noi respiram uşuraţi şi plecam la gazdă ori la internat, după cum era cazul şi de acolo cu bocceluţa cu lucruşoare şi cărţi, plecam cu mare bucurie în suflet spre casele noastre cu trenul, cu căruţa ori pe jos.

Mai intervenea şi dorinţa noastră de a ne revedea cu toţii băieţii şi fetele satului ca să petrecem şi să ne bucurăm împreună. Fiecare avea de spus câte ceva, vreo veste, o noutate, ori un succes deosebit de la şcoală. Căutam prilej de a ne întâlni să cântăm şi să ne jucăm împreună. Când fraţii Nicolai şi Dimitrie Nichitovici care învăţau la Coţmani au venit cu o minge de fotbal, au făcut mare senzaţie în rândul nostru. Cred că până atunci Voloca nu văzuse minge de fotbal. Adeseori ne-am adunat noi băieţii datorită şi acestei mingi care a constituit o bucurie cu totul deosebită pentru noi.

Fiecare vacanţă îşi avea farmecul ei. După primele luni de învăţământ, urma vacanţa de Crăciun cu multe sărbători, bun prilej de a ne întâlni cât mai des. Cât am fost mai mici, am continuat să umblăm cu colinda, fie singuri sau câte 2-3 dar pe măsură ce am mai crescut, am început să colindăm în acest grup organizat, mai mult pe la intelectualii satului. Da Anul nou, umblau cu pluguşorul.

La început, ne adunam acasă la cantorul Paşcaniuc unde erau mulţi băieţi dintre care Olvian, cel mai mare, era învăţător. Acesta făcea repetiţii cu noi şi el ne conducea pe la casele intelectualilor din sat, director şcolar, învăţători, preoţi, cantor, primar. Etc. Peste tot eram bine primiţi cu prăjituri şi alte bunătăţi. Pe chipurile tuturor domneau veselia şi voia bună. Când am crescut mai mari, am început a umbla şi mascaţi cu piese învăţate şi potrivite pentru sărbătorile de iarnă.

Cu multă plăcere ne adunam duminicile şi sărbătorile către seară spre a ne da cu săniuţa. Alegeam locuri bune, cu pantă lungă şi un timp cât mai potrivit spre a ne distra nestingheriţi. De obicei, ne adunam dintre cei mai mari şi la săniuş invitam şi fete care primeau invitaţia cu mare bucurie. Printre acestea erau: Stela, fiica directorului şcolar, Varvara Salahor, Agripina Ungurean,

278


câteodată şi Leontina Nichitovici şi alte fete şi chiar unele învăţătoare. Se făcea mare haz, când îi vedeam pe câte unii răsturnaţi în zăpadă, la marginea drumului. Aceste mici accidente nu erau întâmplătoare ci adeseori voite.

Dar vacanţa aceasta trecea foarte repede şi trebuia să ne despărţim nu fără suspine şi regrete adânci. Mai constatam cu amărăciune că am venit acasă cu multe cărţi să ne pregătim bine pentru lecţiile ce urmau şi când colo, noi nu apucam să deschidem măcar o carte.

După câteva luni de învăţătură, urma şi vacanţa de Paşti şi odată cu această mare sărbătoare venea şi primăvara. Prilej de noi speranţe şi bucurii. De cum ne vedeam acasă, ne gândeam cum am putea petrece mai bine timpul. Înainte de toate aveam grijă să mergem la biserică, la denii, fiind săptămâna patimilor. Pe atunci, tineretul frecventa şi biserica şi aceasta nu era rău pentru că acolo puteau auzi şi învăţa îndemnuri bune şi de folos.

Participam cu toţii şi la sfânta Înviere apoi ne întâlneam la toacă, în deal la biserică, unde ciocneam ouă roşii. Serile, mai ieşeam la plimbare, grupuri, grupuri, pentru a ne bucura din plin de frumuseţile naturii. Simţeam în noi o chemare puternică e a ne căuta şi a ne însoţi. Era glasul primăverii şi al tinereţii noastre. Dar şi această vacanţă ne părea prea scurtă şi la despărţire, simţeam un fel de nostalgie chinuitoare. Ştiam că ne aşteaptă zile grele în vederea examenelor de fine de an şi era mult de învăţat într-un anotimp cu prea mult soare cald, cu nestăvilit ciripit de păsărele şi prea multe flori. Dar elevul conştiincios trebuie să învingă toate greutăţile spre a promova clasa cu note bune şi a intra în vacanţa mare, fără grijă, liber şi mulţumit de munca sa.

Fiecare şi-ar fi dorit un rezultat cât mai bun şi să intre în vacanţa mare fără bătaie de cap, însă nu toate rezultatele corespundeau aşteptărilor, se mai întâmpla şi câte o corigenţă dacă nu ceva mai rău. Curajul nu trebuia pierdut! Tinereţea învinge, numai să vrea.

Vacanţa mare era aşteptată de toţi cu îndreptăţită bucurie. Într-un interval de timp atât de lung se puteau face multe. Înainte de toate, ne odihneam şi apoi căutam să dăm o mână de ajutor la treburile de pe lângă casă şi la unele munci mai uşoare, la câmp. Totuşi aveam timp suficient atât pentru somn cât şi pentru alte preocupări. Duminicile şi sărbătorile ne întâlneam la biserică ori la şcoală. Cei care aveam voce ne adunam şi cântam. Chiar de prin clasa a IV-a am început să adun elevii mai mici şi să fac un cor mic pe două sau trei voci. Repetiţiile aveau loc în casă la noi, în pomăt. S-a făcut un început bun. În vacanţa mare din anul următor, am avut curajul să măresc acel cor şi 1-am instruit în aşa fel c-am putut să cântăm în biserică vreo câteva bucăţi de Liturgie. Când am propus acest lucru preotului, el nu m-a refuzat ci mi-a acordat încrederea cuvenită. Eram foarte emoţionat, dar cântarea a mers binişor. A fost prima mea ieşire în public şi afirmare ca dirijor. Încurajat de reuşita aceasta, am mers mai departe pe acest drum.

279


Tot de prin clasa a IV-a am început să pregătesc pe unii elevi din sat care doreau să se prezinte la examenele de admitere la licee sau la alte şcoli. Am obţinut rezultate bune şi pe această cale. Elevii pe care-i pregăteam, aproape toţi reuşeau şi încă obţinând medii mari. Aveam posibilitate să câştig şi eu ceva bani în timpul vacanţei.

Ori câte alte ocupaţii ori distracţii se iveau, de muzică nu mă lăsam. M-am străduit să dobândesc cunoştinţe noi în teoria muzicală dând atenţie deosebită lecţiilor din clasă ale profesorului de muzică. Mai mult, fiind membru în corul liceului, de aici mi-am copiat şi unele cântece mai uşoare ori mai potrivite pentru nevoile şi posibilităţile mele. Când am ajuns prin clasa a VI-a liceală, dispuneam şi de oarecare practică dirijorală. Am început să fac cor cu băieţii mai mari, de o seamă cu mine şi mai mari. Îi pregăteam să cânte romanţe şi serenăzi pe mai multe voci. Lucram mai mult după auz, dar suna frumos. Peste unele greşeli de mică importanţă treceam uşor. Mai aveam încă multe de învăţat, dar aceasta nu mă descuraja şi nici din această pricină nu mă gândeam să renunţ la acest început promiţător. Repetiţiile aveau loc serile pe la casele noastre sau pe o tolocuţă. Cei care formam scheletul corului erau: Nicolae Pentelescu, Paulescu Dumitru, Paşcanu Silvestru, Penteleiciuc Ilie, Ionică Teodor şi alţi elevi mai mari din sat. Am reuşit să formăm un cor destul de bun cu un repertor potrivit pentru serenăzi şi serbări ocazionale. Prima serenadă am făcut-o de Sf. Ilie, directorului şcolar din sat. Reuşita a fost deplină şi noi am fost invitaţi în casă cu care ocazie am fost foarte bine primiţi. De la acea dată, serenăzile de Sf. Ilie au rămas tradiţionale şi adeseori îl invitam ca solist şi pe preotul Vasile Ursache. Tot din acea vreme, am început să facem serenăzi şi la alţi intelectuali de vază precum şi la unele fete mai mari.

Paralel cu această activitate muzicală făceam excursii la poarta pădurii, pe Buda sau la Horodişte. De acum, a început să se înfiripe şi câte o idilă între tineri.

Am început să participăm şi la serbările populare din sat, fiind în măsură să dăm un concurs preţios.

Când a murit studentul Toader al lui Tănase a Mihăluţoaie, am pregătit toate cântările necesare rânduielii de înmormântare. A participat tot tineretul satului, fiindcă era în timpul vacanţei mari.

Obţinând unele rezultate bune ne-am considerat pregătiţi să participăm mai intens la viaţa culturală a satului fie cu cântece, cu piese de teatru ori recitări. Foarte mulţi dintre noi ne-am încadrat în această muncă şi o îndeplineam cu plăcere. Fiind mari, cei din ultimele clase de liceu sau absolvenţi ori studenţi, am început să mergem pe la petrecerile din alte sate şi pe la baluri. Tinereţea îşi cerea drepturile ei.

Băieţi şi fete, studenţi ori elevi, toţi eram uniţi şi colaboram la serbări săteşti şi uneori noi înşine organizam şezători culturale. Eram călăuziţi de un

280


nobil ideal: să contribuim şi noi la ridicarea satului în care ne-am născut: ceea ce-am şi făcut cu drag după puterea şi priceperea noastră.

2.22 Spiridon Porfirean

Pe vremuri, când trăia el, se purta îmbrăcat în straie nemţeşti şi unii îi ziceau domnu' Scriidon. După cum povesteşte Ion Salahor, el avea o mică dugheană în tinda unei case ţărăneşti pe care o avea închiriată de la un gospodar din sat. Cu vremea, după ce s-a mai prins la griţari, a cumpărat acea casă şi s-a făcut şi el gospodar statornic în sat.

Costache, tata lui Scriidon, îmbla şi el îmbrăcat nemţeşte. Era cojocar de meserie şi se pricepea să dubească piei de oaie şi de vite. Din pieile de oi făcea bunde şi cojoace iar pieile de vită le dădea lui Matrucă a ţâmbalarului care făcea opinci din ele.

"Costache era un om mijlociu de statură, dar bine legat; avea mustăţi mari şi stufoase şi sprâncene mari, bogate. El mai avea un fecior pe care-1 chema Ilarie, dar lumea-i zicea "Ilarţu" care la statură se asemăna foarte bine cu tatăl său Costache, numai că acesta nu avea mustăţi aşa mari şi stufoase şi nici sprâncenele aşa de mari.

Ilarţu lui Costache era şi el cojocar de meserie şi încă unul dintre cei mai buni, numai că oamenii mergeau în număr mai mare la nişte cojocari evrei oploşiţi în sat, astfel că Ilarţu fiind concurat de ei, ne avea un câştig aşa de mare ca să se poată îmbogăţi din meseria lui." Ce-i drept, Ilarţu avea mult de lucru cu dubitul pieilor, o muncă nu tocmai plăcută, de care evreii nu se ocupau, fie că nu le plăcea, fie că nu o cunoşteau.

Familia lui Costache Porfirean era venită din satul Ilişeşti judeţul Suceava. Erau ţărani de acasă, dar se purtau îmbrăcaţi nemţeşte di cauza meseriei şi poate şi din alte pricini.

Spiridon era feciorul cel mai mare al lui Costache şi era mai înalt decât tata lui şi decât fratele său. Avea şi el mustăţi mari şi frumoase, dar ale lui erau răsucite în sus şi nu în jos ca ale părintelui său. Era un om tare frumos şi tot aşa era şi soţia lui, înaltă, bine făcută şi frumoasă. Aşa 1-a văzut Ion Salahor, la o vârstă când Spiridon era încă tânăr.

În familia lui Porfirean creşteau doi copii, o fată Valeria şi un băiat Modest. Doi copii bine crescuţi, curat şi frumos îmbrăcaţi. Valeria era mai mare decât modest cu vreo 4 ani. Fata era născută în anul 1898, iar băiatul în 1902. Aceste date sânt oarecum aproximative.

În satul Voloca, atât Spiridon Porfirean cât şi soţia lui treceau oameni tare cumsecade, după cum a fost şi Costache bătrânul şi celălalt fecior mai mic al său, Ilarţu. Cu toţi am fost oameni aşezaţi şi buni gospodari în sat pentru care fapt se bucurau de o bună apreciere din partea sătenilor.

281


Cu vreo cinci ani înainte de primul război mondial (1909), Spiridon Porfirean a vândut casa pe care . o avea şi a cumpărat o altă casă, mai la centru, peste drum de crâşma cea mare a lui Maier a Alteroaie, nu departe de poarta ţarinii.

La această casă, el a făcut unele modificări şi îmbunătăţiri în sensul că a făcut o uşă înspre drum şi o fereastră mare aşa cum aveau dughenile din târg şi-a pus în această fereastră tot felul de mărfuri pe care la avea de vânzare în prăvălie. Adică aceasta era o vitrină, ceva nou în sat la noi.

Casa aceasta era destul de aproape de şcoală şi Porfirean s-a gândit că ar fi bine să se aprovizioneze şi cu rechizite şcolare, ceea ce a şi făcut în scut timp. Copiii puteau cumpăra de la el caiete, creioane, cerneală, sugativă, condeie, peniţe, gumă şi altele. Micilor săi clienţi la dădea, la fiecare cumpărătură câte două bomboane. Această atenţie constituţia o mare bucurie pentru şcolari. În felul acesta, s-a asigurat Porfirean de o numeroasă clientelă. Toţi copiii trăgeau la prăvălia lui, numai că în scurtă vreme şi evrei au început să dea bomboane la copii că aveau şi ei multe dugheni în sat.

După un oarecare timp, când Porfirean s-a mai prins la parale, a construit lângă casa veche, o altă casă mult mai mare cu uşa spre drum şi cu fereşti mari ca la casele de oraş. La început, oamenii nu ştiau ce plan avea Porfirean şi ce urmărea el, dar într-o zi au văzut la clădirea nouă , pe peretele deasupra uşii de către drum, o tablă mare pe care era scris "Restaurant Naţional". Tot pe această tablă, era pictat un bărbat îmbrăcat într-un frumos costum naţional, ţinând în mână un steag tricolor. Este cazul să precizez că această faptă curajoasă a lui Porfirean se petrecea prin anul 1910 când Bucovina făcea parte din împărăţia Austro-Ungariei. Puţini din sat şi-au dat seama de importanţa acestui act deosebit şi de curajul acestui om vrednic a fi pomenit aici. Poate că unii nici n-au băgat bine de seamă ce era pe acea tablă şi nici nu au înţeles rostul, dar în inima sa de bun român, Spiridon Porfirean ştia ce a făcut. Pe acea vreme, noi eram cetăţeni austrieci şi aveam alt steag, acel al imperiului habsburgic, dar Porfirean ştia şi a vrut să arate că steagul nostru al românilor era cel tricolor. Iată un om simplu şi modest dar curajos şi luminat care merită să fie pomenit şi cunoscut de urmaşi !

Cu toate eforturile de a se ridica şi a se impune cu restaurantul său, treburile mergeau greu pentru că oamenii nu prea veneau la Porfirean ci mai mulţi mergeau la cârciumile evreilor. Această concurenţă o simţea din plin Porfirean, mai ales că făcuse şi multe cheltuieli cu "Restaurantul Naţional"! Cel mai mare concurent al lui era Maier a Alteroaie de peste drum, care avea şi el crâşmă foarte mare şi avea şi parale multe.

Oamenii erau deprinşi să vină la crâşma lui Maier şi pe Porfirean îl cam ocoleau, deşi la el era mai frumos şi mai curat. Oricum, începutul a fost greu, dar cu timpul, s-a mai redresat şi oamenii au început să vină şi pe la dânsul.

282


Maier, om deştept şi bun negustor avea în casa lui o odaie mare în mijlocul căreia a pus o masă lungă cu osloane în jurul ei la care oamenii se aşezau şi beau holercă. Pe lângă pereţi, de jur împrejur se aflau lăiţi de şezut şi butoaie mari cu băutură care şi ele constituiau o atracţie. Dintr-o altă încăpere mai mică (căreia oamenii îi ziceau şîncă) Maier sau mama sa Alteroaie vindea holercă la oameni printr-o ferestruică mai mică. În şîncă, oamenii nu intrau decât arareori, unii dintre cei mai favorizaţi. Această favoare era considerată ca o atenţie şi o cinste deosebită. Acela care era poftit în şîncă şi cinstit cu vreun pahar de holercă, se considera foarte onorat. In "Restaurantul Naţional" al lui Porfirean se afla o încăpere mai mare decât aceea a lui Maier cu mai multe mese şi scaune mai mici şi mai la o parte avea şi o masă lungă cu lăiţi împrejur. Către peretele din fundul încăperii, era un dulap mare cu o fereastră de sticlă în care se aflau nişte poliţe şi pe ele, frumos aşezate, multe şîpuri cu fel de fel de băuturi. În faţa acestui dulap cu băuturi era o masă lungă din perete în perete, un fel de tejghea, în spatele căreia stătea Porfirean şi vindea băutură la oameni.

Pe o măsuţă mică, lângă el, avea un gramofon; aşa zicea el că se numeşte acea cutie de lemn ce avea deasupra o leică foarte mare. Volocenii nu văzuseră până atunci şi nu auziseră despre aşa ceva. Nu-i putea rosti bine nici numele. Mare le era lor mirarea cum de acea cutie putea să cânte, ba să audă din ea şi glas de om. Unii ziceau că n-ar fi lucru curat, iar femeile spuneau că în acea cutie stă dracul şi cântă. Nu-i a se mira de aceasta; pe vremea aceea lumea de la sate era încă foarte superstiţioasă şi înapoiată(Păreri ciudate avea şi despre eclipse şi cinematograf).

De când cu acest restaurant nou al lui Porfirean unii au intrat la grijă şi nu veneau decât până la poartă şi mai mult pe lângă gard se opreau şi ascultau. Dacă au văzut că intră domnii învăţători au prins şi sătenii curaj să mai bea câte un pahar, două de holercă în restaurantul lui Porfirean. Mai veneau pe acolo vornicul însoţit uneori şi de consilieri comunali, apoi unul din preoţii satului şi chiar jandarmii. Localul era mai îngrijit decât al lui Maier şi clienţii erau bine serviţi.

Totuşi, cei mai mulţi oameni din sat se abăteau la crâşma lui Maier şi a celorlalţi evrei, unde se dădea băutură şi pe datorie. Unii mai spuneau că Maier vinde băutura pe un preţ mai, ieftin şi aceasta poate că era adevăra numai că era uneori mai slabă.

Aşa au mers lucrurile până într-o zi din luna august 1914, când a început războiul cel mare între împăraţi. Era primul război mondial care a răvăşit lumea, aducând cu el moarte, jale şi distrugeri.

Rând pe rând, volocenii plecau la regimente şi de acolo pe diferite fronturi. Bucovina şi satul nostru au intrat în zonă de război cu înaintări şi retrageri de trupe şi cu ocupări temporare de trupe străine. Moscalii au ocupat în trei rânduri Bucovina şi tot de atâtea ori s-au retras.

283


Vrednic de reţinut este faptul că tabla cu acel om naţional şi cu steagul tricolor în mână stătea în acelaşi loc, pus de Porfirean. Nici vachmistrul Huber, neamţ de origine, nu s-a mai gândit să clintească acea tablă de la locul ei. Astfel, tabla cea cu tricolorul românesc a rămas neclintită în tot timpul războiului, deşi pe lângă ea s-au perindat multe unităţi militare din armata austriacă, alcătuită din austrieci, unguri, cehi, slovaci, croaţi, sârbi, poloni, ucraineni şi români bucovineni ori ardeleni. În ocupaţiile lor temporare vor fi văzut-o şi moscalii acea firmă cu steagul tricolor dar nimănui nu i-a dat prin gând să o ridice de acolo. Nimeni nu-i purta de grijă. Acea tablă a stat la locul ei până la alipirea Bucovinei cu vechiul regat fără să-i dea cineva vreo atenţie şi aşa, nebăgată în seamă a rămas până când, fără să se ştie cum s-a pierdut. De acum, lumea avea cu totul alte griji.

Greu a fost războiul şi tare lung; a ţinut patru ani, de credea lumea că nu se mai termină. Multă suferinţă, nenumărate lipsuri şi necazuri a tras lumea, peste tot, dar şi în satul Voloca a fost mare jale, durere şi tristeţe. Mulţi din cei plecaţi nu s-au mai întors şi mulţi care au venit de pe diverse fronturi erau schilodiţi. Tare trist arăta satul în acele timpuri şi mare sărăcie se simţea peste tot şi cel mai mare neajuns era lipsa de alimente.

Cu încetul, treburile au intrat în normal şi oamenii s-au acomodat cu noua orânduire românească. Timpul cicatrizează şi vindecă rănile. A început munca de reorganizare şi reconstrucţie. Se pregăteşte o perioadă de înflorire şi progres. Porfirean se avântă şi el cu entuziasm în muncă. Cei doi copii sunt trimişi la şcoli în oraş. Deşi nu s-a gândit nimeni să-i aprecieze gestul său şi să-i aprecieze gestul său şi să-i adreseze vreun cuvânt de laudă ori de mulţumire, el îşi vede de treabă. Recunoştinţa-i floare rară! Răsplata ori că întârzie prea mult ori că nu vine niciodată.

Maier şi-a pus de gând să de mute la Rădăuţi unde soţia sa avea o casă mare fiind ea foarte bogată. Ermina, sora lui s-a căsătorit cu un evreu ungur care a făcut parale multe în timpul războiului şi s-a stabilit în Cernăuţi, unde şi-au cumpărat casă. El a fost plutonier la un regiment, însărcinat cu serviciul aprovizionării.

Spiridon a vândut casa ce o avea şi a cumpărat casa lui Maier a Alteroaie. Acum Porfirean Spiridon avea şi mai mult de lucru, astfel că pe băiatul Modest 1-a luat acasă de ajutor, după ce terminase patru clase de liceu. Casa cumpărată de la Maier era cea mai mare din sat, cu multe încăperi, cu pivniţă mare sub casă, foarte potrivită pentru crâşmă, căreia oamenii îi ziceau ratuş. Alături era un grajd mare pentru vite şi cai şi un coteţ foarte bun pentru găini, gâşte, raţe şi porci. Maier a fost nu numai bun crâşmar ci şi bun gospodar. Grădina de lângă casă era mai mare de o falce de pământ foarte bun. De acum, mulţi au început să-i spună lui Spiridon "Domnul Porfirean". La ratuş veneau oameni din ce în ce mai mulţi şi lui Porfirean îi mergea din ce în ce mai bine. Fiica domnului

284


Porfirean, o fată foarte frumoasă şi bună cântăreaţă a terminat şcoala normală din Cernăuţi şi a fost numită învăţătoare în Voloca, dar aici n-a funcţionat mul fiindcă s-a căsătorit cu un bărbat voinic şi frumos, brunet care era dirigintele Oficiului Poştal Cernăuţi, Dulgheru. Îmi amintesc cât de minunat cânta domnişoara Valeria hora Severinului. Dornic de progres şi bunăstare, domnul Porfirean şi-a pus de gând să construiască şi o moară în sat, pentru făină de porumb, dar şi pentru făină de grâu şi de secară. În sat mai era o moară pentru făină de porumb a unui evreu, mai la o margine de sat, lângă Derelui.

Zis şi făcut. Această moară a fost zidită lângă podul pârâului Olicica, pe unde trecea drumul principal şi era şi o tolocuţă. Ca să lucreze la ratuş şi la moară, singur nu putea face faţă, de aceea 1-a luat pe Modest de la şcoală fără să termine liceul.

Băiatul Modest nu a fost mulţumit de această situaţie, el ar fi vrut să termine liceul. De aceea a rămas acasă numai vreo doi ani şi după ce a devenit major a plecat la Cernăuţi ca să se înscrie mai departe la şcoală.

În oraş şi-a găsit gazdă la o văduvă tânără şi frumoasă care avea casa ei cu multe odăi, în care ţinea chiriaşi. Între aceştia era şi un domn prezentabil care însă după ce a venit Modest în gazdă la proprietăreasă a avut cu ea o discuţie foarte aprinsă şi în urma acestei întâmplări a plecat de acolo.

Lui Modest îi mergea foarte bine la această gazdă pentru că ea îl îngrijea şi ăi dădea tot ce îi trebuie, iar când i-a venit vreme de cătănie a făcut tot ce a ştiut şi a obţinut aprobarea ca băiatul să nu fie trimis în altă localitate ci să facă armata la Cernăuţi, la regimentul 8 vânători.

Astfel, Modest era ziua la cazarmă şi noaptea acasă. După terminarea armatei el a intrat în serviciul uzinei de tramvaie Cernăuţi în funcţia de contabil şef şi s-a căsătorit cu doamna proprietăreasă. Părinţii lui au rămas nemulţumiţi.

La căsătoria fetei domnul Porfirean i-a dat ca zestre casa şi grădina. Moara urma să i-o dea lui Modest, dar băiatul a renunţat la moară însă nu a vrut să renunţe la soţia sa fosta lui gazdă cu care se împăca foarte bine.

Astfel stând lucrurile, urma ca domnul Porfirean să dea şi moara fiicei sale Valeria. Dar după o bucată de vreme, nu se ştie cum s-a întâmplat că într-o noapte moara lui Porfirean a ars din temelie şi n-a rămas nimic din ea.

La vreun an sau doi, s-a zvonit în sat că domnul Porfirean a ieşit într-o noapte afară şi căzând jos a murit fără să fi zăcut sau să fi fost bolnav. Oamenii ziceau că avea 60 de ani. Se pare că această întâmplare să fi avut loc în anul 1931 sau 1932, Dacă la moartea sa avea 60 de ani, atunci anul naşterii sale trebuie să fie 1872. După moartea lui Spiridon Porfirean, ginerele său Dulgheru a vândut casa şi grădina unui om din sat care venise nu demult din America şi avea dolari şi anume lui Mitruţă a Savetei care s-a căsătorit cu Viorica lui Procopie Hlopina. Pe văduva Porfirean au luat-o copiii la Cernăuţi.

285


Prin trecerea la cele eterne a aceluia care a fost Spiridon Porfirean, satul Voloca a pierdut un gospodar de frunte, un om de cinste şi de omenie şi mai ales un mare român şi bun patriot. Această familie s-a bucurat de multă stimă şi consideraţie din partea Volocenilor.

Încă mulţi ani după moartea lui Spiridon Porfirean a mai trăit în Voloca fratele lui mai mic Ilarie sau Ilarţu, după cum îi zicea lumea. A fost şi acesta un om bun şi cumsecade şi un priceput meseriaş cojocar.

A trăit mulţi ani văduv. În cinste şi omenie ca un bun gospodar şi bun creştin. Era tare de treabă pentru care fapt oamenii îi arătau stimă şi dragoste. A murit la adânci bătrâneţi, având peste 80 de ani. Odată cu moartea lui s-a stins din satul nostru familia Porfirean.

Modest Porfirean a trăit cu frumoasa lui soţie până în anul 1940, dată la care am pierdut Cernăuţii cu nordul Bucovinei şi Basarabia. La acea dată Modest a fost concentrat şi apoi pornindu-se războiul a rămas mobilizat până la sfârşitul lui.

După terminarea războiului s-a întors acasă sănătos, dar nu la Cernăuţi, care era ocupat de ruşi, ci la Câmpulung Moldovenesc unde a intrat în servici pe post de contabil la complexul minier Câmpulung. Acum nu mai era cu frumoasa lui doamnă ci avea altă soţie. Doamna cu care s-a căsătorit şi a trăit la Cernăuţi plecase în Germania în timpul ocupaţiei ruseşti din 1940 aşa după cum au plecat mulţi, care erau de naţionalitate germană şi s-a întors iarăşi în ţară după terminarea războiului. Nici ea nu s-a dus la Cernăuţi, ci s-a stabilit la Vatra Dornei unde a trăit cu un bărbat tot din Vatra Dornei care făcuse şi el servici la Cernăuţi. Cu acesta dânsa aplecat în Germania şi tot cu el s-a repatriat în România.

Modest a murit în anul 1970, în vârstă de 68 de ani şi a fost înmormântat la Câmpulung Moldovenesc.

Valeria Dulgheru mai trăia încă în municipiul bucureşti ca pensionară prin anii 80. De va fi posibil să obţin câteva date biografice ele vor fi trecute în continuare.

Ion Salahor susţine că Valeria a fost luată de mică de la o soră de a soţiei lui Spiridon (rămasă orfană de mamă), iar băiatul a fost luat de la o soră a lui Porfirean când era numai de un an. Ei au fost copii înfiaţi (a se cerceta).

2.23 La răsărit, pe cer, o uriaşă cruce de foc

Era înaintea celui de-al doilea război mondial. În lume se arătau semne de frământare şi îngrijorare adâncă. Spuneau unii că ar putea să înceapă un nou război. Gazetele scriau că şefii de state se vor aduna şi se vor sfătui în scopul de a asigura pacea. Se scria şi se vorbea foarte mult despre pace, dar lumea era totuşi neliniştită şi cuprinsă de oarecare teamă greu de stăpânit. Parcă o

286


primejdie mare ar fi plutit în aer. Oare s-ar putea să înceapă un nou război? Greu de crezut! Doar au trecut abia 20 de ani de la celălalt război şi lumea doreşte pace nu război!...

Era o noapte frumoasă de vară cu cer senin. Mă culcasem târziu şi totuşi trebuia să mă scol tare devreme având a pleca a doua zi la oraş. Cam înainte de ora unu după miezul nopţii, când am deschis uşa să ies afară, a fost învăluit de o lumină puternică ci mi s-a părut că ar veni dinspre răsărit. Mi-am ridicat privirea spre cer şi întorcând capul spre răsărit mi s-a arătat o privelişte fantastică cum nu mi-aş fi putut niciodată imagina că ar putea exista aşa minunăţie. Sus, pe cer, între miazănoapte şi răsărit se vedea o cruce uriaşă de foc ce ardea vâlvătăi şi cuprindea aproape toată parte acea de cer. Aşa ceva nu s-a mai pomenit! Acea cruce uriaşă de foc era la mijloc de culoare roşie ca sângele, iar pe margini izbucneau flăcări mari ca nişte limbi de balaur de o culoare mai deschisă cam aşa ca para focului. Flăcările acelei cruci luminau cerul şi pământul din acea parte.

M-am cutremurat în faţa acestei vedenii şi am rămas pironit locului, cuprins de mare spaimă. Aşi fi vrut să fug ori să mă ascund, dar nu puteam, iar crucea ardea azvârlind în toate părţile limbi de foc. Când s-a stins acea cruce, un întuneric de nepătruns a cuprins pământul. Am revenit în casă, dar n-am mai putut adormi. Mă tot gândeam la acest fenomen, încercând să-i desluşesc sensul, să mă asigur de realitatea lui.

Să fi fost vreo cometă? Vreun semn ceresc? Ce a fost oare? Unii ziceau că trebuie să fi fost o stea cu coadă. Gândul îmi fugea mereu la această vedenie şi trebuia, eram silit să caut o explicaţie, o dezlegare, dar nu o puteam găsi. A trebuit deci să mă adresez unor persoane considerate a fi în măsură să tălmăcească acea arătare. Am primit răspunsuri diferite unii ziceau că e semn bun şi că o mare ţară din acea parte a pământului se va întoarce din nou la legea creştinească, alţii au tălmăcit vedenia ca un semn prevestitor al unui mare război cu multă vărsare de sânge. În sfârşit, alţii au spus că asupra noastră se vor abate mari urgii, nenorociri şi suferinţe şi că acea cruce va trebui să o purtăm noi, aşa precum şi Hristos şi-a dus crucea înspre Golgota pe care urma să fie răstignit.

Acestea au fost dezlegările pe care le-am primit. Care dezlegare să fie oare ce adevărată? Iată marea întrebare la care nimeni nu a răspuns. Era o taină de nepătruns. Am rămas cuprins de îngrijorare şi de nesiguranţă şi mă întrebam ce se va întâmpla. Ce va fi cu noi, ce are să se întâmple în lume? Ce putea să ne aştepte? Nimeni nu ştia nimic.

Curând mi-am dat seama că aceste întrebări şi le puneau şi alţii şi că îngrijorarea îi cuprindea din ce în ce pe mai mulţi. Se vede că erau şi motive de vreme ce lumea nu avea astâmpăr.

Nu toţi însă vedeau lucrurile tocmai aşa. Unii se arătau optimişti şi încrezători într-un viitor în care să domnească pacea. Nu se poate să fie război,

287


ziceau ei. Raţiunea trebuie ă primeze, raţiunea va învingă în cele din urmă. De altfel se vorbea mereu despre dezarmare despre acorduri de pace, ba se mai spunea sus şi tare că dreptul va prima forţa. Hotărât, nu va fi război. Cei care vorbesc altfel sunt nişte alarmişti.

Totuşi circulau fel de fel de ştiri contradictorii şi oamenii clarvăzători şi grijulii rămâneau sceptici. Ei tăceau, considerând că această poziţie de prudenţă ar fi mai sănătoasă. Dezlegarea aşteptată va veni, dar mai târziu.

2.24 Voloca o comună bogată şi frumoasă

Din marea lor dragoste pentru sat, unii voloceni 1-au asemuit cu grădina raiului, unde curge lapte şi miere. Asemănare a aceasta nu este cu totul exagerată deoarece satul prin aşezarea lui, prin varietatea reliefului, prin clima blândă de care se bucură în cei mai mulţi ani, prin izvoarele răcoroase şi prin luncile şi poienile sale încântătoare merită pe deplin să fie iubit şi lăudat de fiii săi.

Este un sat cu multă verdeaţă, cu multe flori cultivate prin grădini, dar şi dintre acelea semănate de mâna Domnului prin poiene şi fâneţe. Mireasma acestor flori umple văzduhul cu un parfum îmbătător şi plăcut mirositor. Mii şi mii de albine zboară din floare în floare să culeagă minunatul nectar, din care prepară cu tainică iscusinţă mierea atât de dulce şi atât de folositoare pentru om.

Aproape la toate casele se vede câte un pomăt mare şi bine îngrijit cu pomi roditori de specii diferite. Sunt meri, peri, pruni, perji, cireşi, vişini, caişi ori piersici dintre soiurile cele mai alese. Nucul nu lipseşte aproape la nici o casă. Până şi viţa de vie este destul de răspândită după ce s-a găsit un soi care poate fi aclimatizat.

Privit satul de pe un deal, în toiul primăverii să vedeţi toate pometele în floare, şi atunci veţi vedea cum arată raiul pământesc.

Doamne, câtă bucurie şi frumuseţe ne-ai dăruit şi poate n-am ştiut să o preţuim cum se cuvine!

Cât vezi cu ochii numai pomi înfloriţi. Priveliştea ce o admirăm este încântătoare şi ne umple inimile de o bucurie fără de margini. Sufletul ne este tulburat inima ni-i străbătută de un fior plăcut şi trupul nostru devine din ce în ce parcă mai uşor.

Satul meu drag, ce frumos arăţi tu, primăvara şi ce haine mândre ai îmbrăcat! Casele tale proaspăt văruite pentru sfânta Înviere abia de se mai văd printre pomii înfloriţi. Te-ai gătit şi tu să întâmpini cea mai mare şi mai însemnată dintre sărbători cu tot ce este viaţă în tine. Pentru ca bucuria să-ţi fie deplină au sosit din ţări îndepărtate oaspeţi dragi, multe păsări cântătoare, să-ţi înveselească auzul cu ciripitul lor drăgălaş şi să-ţi farmece privirea cu penele lor

288


multicolore. E un prilej de încântare şi fericire să vezi satul în timp de primăvară.

Dar şi verile sunt frumoase şi plăcute în Voloca, în afară de puţini ani mai reci şi ploioşi, în marea lor majoritate anii sunt buni, frumoşi, cu călduri şi ploi la vreme în timpul verii.

Pomii şi-au schimbat floarea în rod bogat dar satul nu-i lipsit de flori. Pline sunt grădinile şi poienile de ele.

Pământul ,este bine lucrat şi răsplăteşte munca ţăranului. Grădinile şi lanurile produc holde bogate. Hărnicia oamenilor este de toţi recunoscută şi datorită munci şi chibzuinţei lor volocenii îşi pot îndestula traiul cu ceea ce scot din pământul lor. Cresc vite frumoase şi au vaci cu lapte pe care le îngrijesc foarte bine, fiind ei blânzi din fire şi iubitori de animale. Este şi aceasta o calitate a lor de a îngriji cât se poate de bine vitele şi a se purta cu blândeţe cu ele cum rar se mai vede aşa ceva prin alte părţi.

Dacă mergi vara prin sat pe la casele oamenilor îţi poţi da lesne seama de belşugul din gospodăria lor şi de traiul bun ce şi 1-au făurit. Lucrează cu toţii din zori până n noapte fie acasă în grădină sau la câmp.

Dintre cei tineri mulţi merg la oraş unde lucrează prin fabrici şi aşa fiecare caută să aducă acasă rodul muncii sale. Sunt atâta de harnici atâta de pricepuţi încât ştiu să învingă toate greutăţile şi toate piedicile din calea lor. Prin munca lor neobosită şi-au făcut casele mai mari şi mai frumoase cum nau fost niciodată în trecutul lor. Te cuprinde mirarea când vezi atâtea case noi, solid construite ţi bine mobilate. Pe lângă casă numai flori şi straturi pline cu legume şi zarzavaturi. Fiecare colţişor, fiecare petec de pământ este semănat, este cultivat să producă ceva. S-a obişnuit voloceanul nostru să muncească şi să trăiască raţional. Ştie să facă agricultură, legumicultură, pomicultură şi tot ce vrei. Au devenit specialişti în altoitul pomilor. A crescut numărul meşterilor de tot felul. Volocenii se pricep la orice lucru şi aceasta îi face să progreseze într-un ritm neobişnuit de vioi. Aşa sunt gospodarii, aşa şi gospodinele. Este o întrecere între toţi cum nu s-a mai văzut.

Volocenii lucrează acuma în tot timpul anului, dar cel mai mult de lucru au sper sfârşitul verii şi toamna când vine vremea să strângă recolta de pe câmp. Toţi se silesc să agonisească produse cât mai multe. Numai ei ştiu ce fac şi cum procedează de reuşesc să-şi îndestuleze casa cu de toate. Acest belşug este evident în toate privinţele. Ei se îmbracă bine, în haine frumoase, hrana lor este îndestulătoare, copiii sunt foarte bine îngrijiţi. Încăperile sunt cu gust mobilate, paturile bogat aşternute şi cămara-i plină cu de toate. La biserică sau la joc, fetele poartă un lux rar întâlnit.

Nunţile de acuma se deosebesc întru totul de cele de demult când este vorba de mâncări care acuma sunt mai felurite, mai bogate şi mult mai bine servite. Nu mănâncă mai mulţi dintr-o strachină ci fiecare îşi are blidul său.

289


Aceasta este o măsură cât se poate de bună în concordanţă cu igiena. În privinţa mesei o nuntă ţărănească nu se deosebeşte aproape cu nimic de nunta unui intelectual. Darul la nuntă se face în bani şi cel strigat la pahar dulce oferă o sumă destul de frumuşică pentru timpul de faţă. Oriîncotro s-ar deplasa folosesc maşina autobuzul, trenul, motocicleta sau bicicleta în cel mai rău caz. Pe jos nu merge nimeni decât foarte pe aproape prin vecini.

Chiar şi cei mai săraci au uitat să meargă pe jos la oraş. Astăzi nu mai vezi pe şleah sau peste câmp, de-a dreptul oameni care să ducă în spate bleahuri cu lapte, toboltoace cu fasole, trăiste cu mere sau găini la târg. Acest tablou a rămas de domeniul trecutului, la oraş nici cu sloboda nu mai merge nimeni pe jos.

Cine are vreun interes sau ceva de vândut merge la autobuz şi în câteva minute ajunge la oraş. După ce termină cu treburile din oraş vine la cursă (autobuz) şi în câteva minute este acasă odihnit şi apt să lucreze tot restul zilei.

Altădată, pentru cel ce pleca la oraş era pierdută toată ziua cât cu dusul, cât cu târguiala sau cu treburile, cât cu întorsul. Când ajungea acasă era frânt de oboseala drumului şi de povara cărată cu greu în spate. Nici nu mai avea timp şi nici nu era în stare să lucreze ceva.

Chiar şi cei ce mergeau cu căruţa la oraş nu călătoreau mai bine, şezând pe drucşorul coşului, pe nişte lemne sau pe nişte coşărci, sau alte obiecte colţuroase şi tari. Era zgâlţâit şi scuturat de-i clănţăneau dinţii în gură. Rar când şedea bietul om pe o sidiucă, dar la deal tot trebuia să meargă pe jos. Ziţ la căruţă avea numai preotul şi directorul. Privite aşa cum stau astăzi, lucrurile se prezintă mult mai bine.

Voloceanul îşi face o casă mai mare luminoasă, cu încăperi mai multe şi mai frumos lucrate. Pe dinăuntru casa este zugrăvită, are lumină electrică, maşină de gătit şi sobe bune şi printre altele, locuinţa este bine întreţinută. Dispunând de un adăpost bun şi confortabil, de un pat bine aşternut, de haine bune şi de o mâncare gustoasă şi hrănitoare gătită cu pricepere, este evident că traiul său de astăzi este mai bun, mai comod şi mai plăcut. La condiţiile arătate mai sus trebuie să mai adăugăm şi confortul în ce priveşte deplasările sale, precum şi condiţiile mult mai bune în care îşi desfăşoară munca.

Lemnele se taie la motor, de asemeni şi sicica iar pe îmblăciu rar de mai pune mâna. Multe munci le face mai lesne datorită faptului că a învăţat să se folosească de maşini.

Pe măsura progresului tehnic, lucrează din ce în ce mai puţin cu braţele dar tot mai mult cu mintea. În ce priveşte gătitul mâncării şi prepararea conservelor voloceanca noastră de astăzi face de-a dreptul minuni. Nu rămâne cu nimic mai prejos decât bărbatul ei. Îşi îngrijeşte copii şi casa, spală coase, hrăneşte vietăţile din curte, lucrează grădina, merge la oraş cu produse şi-1 ajută pe bărbat şi la lucrul în câmp sau în alte părţi unde este nevoie.

290


Am afirmat că traiul de astăzi al volocenilor este mai îmbelşugat. Acesta este un adevăr de necontestat, dar starea aceasta se datoreşte unei munci încordate neîntrerupte, am putea spune unei munci de-a dreptul istovitoare.

Oamenii de acum trăiesc şi se. hrănesc mai bine, dar şi muncesc cu mai mult spor decât întrecut. Aceasta este situaţia la noi în sat. Dar satul are nu numai pomete mari şi frumoase care toamna stau încărcate de rod ci mai are şi mulţi stupi cu albine. La toate acestea se cere iarăşi multă muncă, pe care ei trebuie să o facă la timp şi cât mai conştiincios.

In toate, voloceni dau dovadă de pricepere şi de simţ gospodăresc. Aşa se explică faptul că vacile lor dau lapte mult, bun şi gras.

Este cazul să menţionez că este foarte greu să creşti şi să ţii vite când nutreţul este puţin.

A trebuit şi aici să intervină o raţionalizare şi o foarte bună chibzuială în prepararea nutreţului, din puţin să ştii să faci o hrană îndestulătoare şi bună. La gospodarul vrednic astăzi şi vita mănâncă mai bine decât în trecut. Este şi acesta un semn evident al progresului.

După ce am arătat toate acestea nu este greu de înţeles de ce în Voloca curge lapte şi miere. Această minune se datoreşte vredniciei de care voloceanul a dat dovadă în toate împrejurările pentru care merită toată cinstea.

Într-adevăr, până aici toate sunt bune şi frumoase. Voloca pare a fi o grădină a raiului unde curge lapte şi miere dar pe lângă lapte şi miere mai curge şi samahoancă într-o cantitate prea mare şi aceasta strică foarte mult. Ea constituie o primejdie foarte serioasă pentru viaţa şi viitorul volocenilor care o beau.

Aflându-mă acolo în faţa mai multor consăteni, m-am străduit să le arăt pericolul şi să-i conving să se lase de această băutură.

Oricum, satul rămâne ceea ce a fost şi este: un sat model cu oameni buni harnici şi pricepuţi. Un sat de adevăraţi români care nu-şi uită originea lor daco-romană de care sunt mândri.

În anul 1790 a fost alipită la Galiţia şi în această situaţie a rămas până în 1849. De la această dată a fost desprinsă de Galiţia şi a făcut parte din imperiul habsburgic ca o ţară pendinte direct de Austria. Aşa a rămas ea până în 1918. În primul război mondial a fost cotropită în trei rânduri de armatele ruseşti, ale Ţarului Nicolae II.

In urma dezmembrării Austriei ca urmare a Păcii de la Paris, după primul război mondial, Bucovina s-a unit cu România.

In 1918 la 14 octombrie s-a constituit la Cernăuţi Consiliul Naţional Român sub conducerea lui Iancu Flondor care a formulat dorinţa de unire a Bucovinei cu România.

La 15(28)/XI 1918 în Cernăuţi Consiliul Naţional Român a hotărât şi a votat unirea Bucovinei cu România. Bucovina a făcut parte integrantă din statul

291


român până în iunie 1940, când a fost răpită de Uniunea Sovietică în partea de nord. In 1941 a fost eliberată, dar în 1944 reocupată de către ruşi.

Notă: pe lângă numeroasele regionalisme am păstrat şi anumite forme gramaticale regionale s-au învechit: servici, întreolaltă, spuie, unchieş, catană, înlăuntru, majurii, liturgie, deasemeni datoreşte, etc.

292


Monografia satului Voloca

Documents

Transcript of Monografia satului Voloca