Cântec aleatoriu

- note de roman -

Nimic nu este mai înţesat de memorie decât începutul. Amintirisunt legate mai ales nu de ceea ce a fost, ci de ceea ce va fi fost să fie.Cea mai adevărată dintre vieţile pe care le port, ca un mănunchi de şerpiînnodat la un capăt, e viaţa netrăită. Sunt un om care pe acest pământ amtrăit nespus. Şi care tot pe atât n-am trăit. Am trăit şi am netrăit.

Memoria lucrurilor trăite e mai la îndemână. Deschizând valiza delemn pe care şi-o pregătise pentru militărie bunicul meu Garabet şi pecare am folosit-o abia noi, nepoţii lui, am găsit acolo caietele copilăriei.Amintirile s-au întors atunci, pe tăcute, precum iarba care se ridică dupăce goana cailor s-a îndepărtat. Am deschis dulapul cel vechi şi mirosurilecopilăriei au ţâşnit precum duhurile din chivot. Unde să cauţi, însă,aromele celor netrăite? Ce dulap să deschizi, ce cufăr să le scoată laiveală?

Viaţa netrăită este cea mai frumoasă. În întregul ei, petrecerea pepământ e ca un cerc care se rostogoleşte. Mereu egală cu sine, darînăuntrul ei, vieţile se aşează în mod diferit. La început , mai totul e viaţănetrăită. Aici sunt nedumeririle şi speranţele. Viaţa netrăită e mereuproaspătă căci tălpile ei nu ating pământul, nu se înegresc în praf şi nurătăcesc pe la răspântii. Ceea ce uiţi e, cu deosebire, ceea ce n-ai trăit.Celelalte se reamintesc unele pe altele. Bătrâneţea nu e osteneala trupului,ci uitarea lucrurilor netrăite. Iar la sfârşit, cel care moare, de fapt, enetrăitul. Cel care sunt cu adevărat este cel care n-am trăit. Cel care aş fiputut fi. Oricare cuvânt ucide multe alte cuvinte pe care aş fi putut să lerostesc. Fiecare pas ucide paşii pe care i-aş fi putut face altminteri, pedrumuri mai lăturalnice, dar mai potrivite.

Asemenea, cel care se naşte cu adevărat este netrăitul. Memorialucrurilor netrăite mi-a însoţit primii ani. De aceea copilăria este maiplină de amintiri. De aceea, pentru a povest cine sunt, nimic nu e maiinutil decât să povestesc ceea ce am trăit, după canoanele pământeşti.

Nimic nu s-a mai întâmplat de când eram copil. Cineva spunea căde la greci încoace omenirea n-a mai descoperit nimic. Ba chiar a pierdut,căci n-a reuşit să găsească toate lucrurile pe care ei le întrezăreau. Aşa şi

2

cu viaţa mea. Nimic nu s-a mai întâmplat de când eram copil.Întrezăream, ceea ce cel mai slobod şi mai lipsit de păcat lucru cu putinţă.Apoi am început să dau nume lucrurilor, ceea ce a făcut din mine unucigaş.

xx x

Părinţii mei sunt vii. Asta înseamnă că nu sunt încă născut pe de-a-ntregul. Ei mai rotunjesc câte ceva la umerii mei colţuroşi. Mai toarnăceva suflet în pieptul meu care îşi schimbă conturul, aşa cum amforelebătrânilor greci luau forma vinului. Mai netezesc la chipul meu armenesc,arămiu.

Pentru că nu sunt încă născut pe de-a-ntregul, moartea e încădeparte. Sunt încă atât de tânăr încât aş putea s-o iubesc, ca pe o femeiefrumoasă.

Prim meu învăţător a fost un înger bătrân. Cel care ne-ar fi privit dedeparte, în fundul curţii, ar fi văzut un copil aşezat la poalele unui nucuriaş. Dar de fapt eu şedeam la poalele îngerului celui bătrân care eraînvăţătorul meu. Umbra lui mirosea a iod şi degetele mele, scriind, sepătau cu umbrele lui negre ca sângele închegat. Încât nu mai ştiam,zgâriind cu unghiile pământul uscat de arşiţă, a cui rană e aceea, a measau a lui. Faptul că împărţea durerea cu mine mă făcea sfios şi ascultător.

De la el am învăţat că numele nu este de nici un folos. Chiar şiatunci când îl scriu pe al meu, s-o fac cu literă mică, precum numele unuicopac sau al unei jivine. Vorbeam fără cuvinte şi era bine, ca atunci cândalergi cu tălpile goale prin iarbă. Nu rămân urme, de aceea mersul priniarbă e fără păcat. Aruncam sandalele la lizieră şi alergam pe câmpul dela marginea oraşului. Umbra lui se aşeza peste a mea şi eram fericiţi.

Într-o zi, îngerul cel bătrân a dispărut. Am privit nedumerit nucul,trunchiul lui gros, frunzele mustoase. Pe crengi au coborât păsări.Toamna vântul a scuturat crengile şi nucile au căzut pe pământ. Le-amspart coaja şi le-am mâncat. Erau gustoase. De atunci nu l-am mai căutatpe îngerul cel bătrân. A rămas numai mirosul de iod şi, câteodată, urmelenegre verzui pe degete. Semn că dedesubt carnea a rămas nevindecată şi,într-un fel, nedumerită.

xx x

Focşaniul copilăriei mele era un oraş cu străzi largi şi caseimpunătoare. Pe măsură ce am început să cresc, străzile s-au îngustat şicasele s-au mai pipernicit. Aşa fuseseră, de fapt, dar ochiul meu de copil

3

le dădea, ca întregii lumi, de altfel, dimensiuni care existau doar pentrumine. Ar trebui ca la temelia caselor şi în stâlpii prispei să nu se punăgrinzi de lemn uscat, ci trunchiuri vii. Astfel casele ar creşte deodată cuoamenii şi ne-ar părea mereu la fel de mari. Iar preţul creşterii prunculuin-ar mai fi micşorarea lumii şi scurtarea timpului.

Puţine lucruri se schimbaseră de la al doilea război încoace.Mahalaua noastră, din răsăritul oraşului, avea străzi de pământ, cutrotuare aşijderea care se deosebeau de stradă, uneori, printr-o ridicăturăde-o palmă şi printr-o bordură de piatră. Gardurile erau din lemn şi uneoricu şipci rânduite şi proaspăt vopsite. Cel mai adesea lemnele erau inegaleşi bătute în cuie unele peste altele, nevopsite sau date mai degrabă cu var.La poalele gardurilor creştea romaniţă. Florile acelea mici şi parfumate leculegeam spre toamnă. Bunica le punea la uscat, în curte, pentru ceaiuriletămăduitoare de peste iarnă. Aşa cum făcea cu jumătăţile de caisă, vara, şiceva mai târziu cu prunele şi cu feliile de măr. Fructele uscate erau bune:ţineau de foame, căci se mestecau îndelung. Şi dacă aveai destulă răbdaresă le mesteci, căpătau gust de carne.

Strada mea era scurtă. Avea numai zece case şi colţul unei fabricide gheaţă căreia noi îi ziceam Frigorifer. Numele străzii era 6 Martie1945. Pe plăcuţă era adăugat:”Instaurarea primului guvern democrat”.După 1989, când celor de la primărie guvernul de la 1945 nu le-a maipărut tot aşa de democrat, numele străzii a fost schimbat, din motive pecare nu le cunosc, în Jilişte. Am trimis o scrisoare acasă. A ajuns dupăcâteva luni. Poşta o trimisese mai întâi, aşa cum i se păruse mai laîndemână, tot în Vrancea, dar în satul Jilişte. Sângele curge mai încetdecât timpul. De aceea deprinderile se dezmeticesc mai greu. Mult maiinspirată se dovedise o altă denumire, câteva colţuri mai încolo: stradaRevoluţiei. Numele acela a rămas neschimbat. Fiecare s-a gândit larevoluţia care i-a plăcut.

Când ploua, pe strada noastră se adunau părâiaşe care curgeau unuldintr-altul. Învăţasem şi cuvântul care desemna albiile acelea şi unde,când era arşiţă, pământul era fin ca o pulbere şi mai roşiatic. Albia sechema rigolă. Cojile de nucă erau corăbiile acelor părâiaşe repezi dinrigolă. Îndesam înăuntru nămolul cald ca aluatul şi înfigeam pene decurcan care ţineau loc de catarg. Am mai făcut odată asta, mult maitârziu. Numai că, dintr-un motiv care e numai al meu, în locul penelor decurcan am pus lumânări aprinse.

Rareori treceau maşini. Veneau, însă, căruţe, cu bidoane dealuminiu pline cu lapte. După colţ era un centru de colectare şiindustrializare a laptelui. Se aşezau la rând, fiecare cu bidoanele lui. Necăţăram pe osie şi făceam ceva drum astfel cocoţaţi. Câte un căruţaş mainervos că nu i s-au potrivit socotelile la lapte ne ardea câte un bici înspinare, să ne dăm jos. Săream din căruţă iar el chiuia şi-şi îndemna caii.

4

Pe vremea aceea nu erau blocuri în oraş iar casele cu etaj lenumărai pe degete. Fuseseră cu etaj şi mansardă magazinele evreieşti depe Strada Mare. La cutremurul cel mare, din 1940, catul de sus seprăbuşise şi magazinele de pe vremuri se încovoiaseră şi se strânseserăunele într-altele, dughene zgribulite.

Oamenii din cartierul nostru erau săraci. Nici noi nu ne lăudamcine ştie ce, atâta că părinţii mei erau oameni cu carte, ingineri. Ziareleveneau rar şi singurele ştiri le aflam de la difuzor, o cutie galbenă carezumzăia pe perete radiojurnale, muzică folclorică şi coruri patriotice.Când doamna Maria, vecina de vizavi şi-a cumpărat televizor, pe stradanoastră fost un mare eveniment. Televizorul se chema Rubin şi era, camai tot pe vremea aceea, rusesc. Avea ecranul cât o farfurie. În serilecalde, Maria scotea televizorul în curte şi fiecare venea cu scaunul de-acasă. Adormeam repede, cuibărit pe scaunul meu, dar mă simţeammândru ca un om mare. Ceea ce am văzut pe de-a-ntregul, căci setransmitea la prânz, erau înmormântările. A lui Leontin Sălăjan, ministrual armatei şi apoi a lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Ore în şir, mahalaua aprivit, mai degrabă curioasă decât îndurerată, cortegiul funerar, bând ţuicăşi comentând ca la fotbal. Înmormântările de acest fel erau cam rare, dupăgustul bunicului meu Garabet. Altminteri nu se întâmpla mai nimic înmahalaua noastră.

xx x

Între timp au dispărut focurile. S-au retras zumzăind în fireleelectrice, s-au ascuns prin pereţi, s-au îngropat în pământ. Dar în copilăriamea focul era prezent şi prieten. Flacăra jucăuşă a lumânării sau cealiniştită a lămpii cu gaz. Pâlpâirea roşiatică a jarului din sobă. Focul desub cazanul în care bolborosea marmelada. Sau cel de sub cazanul înegritîn care fierbea smoala pentru cartoanele de pe acoperiş ori se topeaugrăsimile pentru săpunul de rufe. Flacăra înecăcioasă a frunzelor arse,primăvara. Nopţile erau mai lungi şi mai bogate. Lumina era mai puţină şiumbrele mai vii. În jocul acela al umbrelor proiectate pe perete, multefantasme păreau aievea. Focul era ca o făptură vie, care se aşeza lângă noila masă, ne curgea cu umbrele lui pe umeri, lungea feţele şi adânceaprivirile. Multe poveşti, pe pereţii aceia mişcători, după ce le ascultam serepovesteau singure. De aceea copilăria mea a fost mai slobodă şi maibogată. Şi morţilor le era mai bine aşa.

Alte însoţitoare ale copilăriei mele au fost mirosurile. Dintre toatesimţurile, mirosul este cel mai încărcat de memorie. E destul să deschizi ouşă dinspre care vine un iz familiar şi toate întâmplările legate de senzaţia

5

aceea îşi revin în minte. O viaţă ar putea fi explicată numai prin aromeleei. Tot aşa ar putea fi povestită şi copilăria mea.

Întâi de toate, mirosul aluatului cald. Dacă ar fi să reduc toatăcopilăria mea la o singură stare a materiei, aş spune “aluat”. Anumealuatul cald din castronul bunicii. Creştea de seara până dimineaţa, ca ofiinţă vie. Eram fascinat. Şi atât de legat de viaţa aceea care creştea în el,încât simţeam că fiecare frământare a mâinilor afundate îl doare. Mălinişteam abia când o vedeam pe bunica mea, Arşaluis, adică Aurora peromâneşte, şi pe sora ei, Armenuhi, mângâind aluatul până când sepreschimba în foi subţiri. Femeile întindeau cearşafuri peste tot, pe paturi,pe mese iar pe aşternuturile acelea întindeau foile subţiri de aluat pentrubaclava.

În noaptea aceea dormeam îngrămădiţi pe canapele. Foile nutrebuiau deranjate. Treceam printre ele cu băgare de seamă şi vorbeamnumai în şoaptă. Din când în când bunica se trezea şi, la lumina lămpii cugaz, ungea foile cu ulei amestecat cu ou. Dimineaţa foile erau aşezate unapeste alta, uscate ca nişte plăcuţe de argilă şi foşnind a fân de peste an.Între ele se punea miez pisat de nucă şi deasupra sirop cald. Marginile setăiau, cât foile să ia forma tăvilor care se rumeneau încet în cuptor.Duminică, la prânz, bunicul meu Garabet tăia baclavalele cu un cuţit lungşi împărţea, măsurat, la fiecare.

Şi tot cuţitul acela era folosit pentru tăiat carnea uscată de vităcăreia îi spuneam, cam pe turceşte, pastârma. Carnea se agăţa de streaşinacasei, s-o usuce vântul şi s-o îndulcească lumina. “Dintre toate, spuneabunicul, cel mai bun e gustul vântului. Trebuie să ştii cum să-l laşi să sepătrundă în mâncare.” Carnea uscată se lăsa apoi la muiat într-o pastăcare se chema cemen şi care ne era trimisă tocmai de la Beirut. Apoibunicul lua cuţitul şi tăia prima felie. Ieşeam în curte şi priveam prin feliade carne roşiatică. “Nu se vede luna”, spuneam. Iar bunicul: “Nu e bine”.Ascuţea cuţitul pe piatră umezită şi tăia din nou. Apoi, iarăşi în grădină.Carnea subţire, străpunsă de razele lunii, căpăta o culoare gălbuie. “Acumse vede”, spuneam. “E bine, socotea bunicul. Lumina şi vântul sunt celemai gustoase, luate împreună. Numai aşa fructul e bine copt şi carnea setaie cum trebuie”.

Mirosul fructelor umplea toată casa. Dar mai ales de anul nou, cândla armeni e încă postul Crăciunului şi se fierbea în crătiţi mari anuş-abur.Care ar însemna pe româneşte supă dulce. Ar fi ca un fel de colivă, numaică în grâul fiert se amestecă tot felul de fructe: smochine, curmale,stafide, nuci, portocale. Şi deasupra, o pudră de .

Apoi, mirosul cotloanelor. Locuri ascunse, umbroase ori la vedere,dar care se deschid rar şi, mai îmbietoare, locurile interzise. Fără cotloanede cotrobăit, viaţa e lipsită de noimă. Numai ceea ce e ascuns merită cuadevărat să se vadă. Altfel, totul e uscat ca un gasteropod lipsit de

6

cochilie. Mirosul cotloanelor se însoţeşte cu liniştea, care are şi eamirosul ei. Mai întâi dulapurile de haine sub care şedeau înveliteplăpumile şi saltelele. În dulapul bunicii se păstrau numai hainele grele,paltoanele, mirosind a naftalină, dintre care unele fuseseră chiar alestrăbunicii mele, Heghiné Terzian. Din hainele străbunicului meu nuputuseră păstra nimic. N-aveau cum, căci totul a rămas pe o stradă dinIstambul, de unde se vedea soarele apunând pe Bosfor. Au fugit într-onoapte, cu hainele pe care le aveau pe ei şi cu nişte boccele în careadunaseră la repezeală câteva lucruri care puteau fi vândute. Se zvonea căîn port, la Pera, a acostat un vapor care primeşte refugiaţi armeni. Laurcarea pe punte, văzând mulţimea aceea buimăcită, ghemuită şitemătoare, şi pe sine însuşi, ţinând de mână pe cele două fete, străbuniculmeu Terzian a căzut în genunchi şi pe urmă s-a prăbuşit cu faţa în jos,continuând să-şi ţină fetele de mână. L-au întors, i-au închis ochii şi i-audescleştat mâinile. Murise de ruşinea părintelui care nu e în stare să-şiapere singur copiii. L-au vegheat, găsind te miri unde un capăt delumânare. Nu era singurul care îşi dăduse sufletul în învălmăşeala şi înspaima aceea. Înainte de a ajunge în port, la Constanţa, căpitanul a datordin ca toţi morţii să fie aruncaţi în mare. Aşa s-a făcut că Marea Neagrăsau oricare alta dintre mările lumii e mormântul mişcător al străbuniculuimeu.

Era, apoi, dulapul cu cărţi. Bunicul meu Garabet cunoştea mai toatealfabetele: cel latin, cel cirilic cel grecesc şi cel arab. “Ca să nu greşeşti,spunea. Alfabetul e începutul, de-asta îi şi spune alfabet. Poţi începe deoriunde, cu condiţia să poţi descifra începutul.” Bunicul meu a descurcatînceputurile, dar a încurcat sfârşiturile. Pe patul de moarte, noi, copiii, amfost chemaţi să-l vedem. N-am înţeles nimic din ce spunea. Părea liniştitşi vorbea cu înţelepciune. Dar nu puteam să înţeleg. Pe urmă tata mi-aexplicat că bunicul ne vorbise într-o limbă amestecată: persană, arabă,turcă, rusă şi armeană. Toate pământurile pe care le cunoscuse încopilărie şi adolescenţă înviaseră în el. Aşa cum, grăbindu-te înainte deplecare, înşfaci lucrurile după cum îţi cad în mână, tot aşa şi el, vorbind,înainte de plecare de pe lumea aceasta, înşfăca la întâmplare cuvintele.

La fel şi cărţile. Erau cărţi în turcă, dar cu caractere vechi,orientale, manuale de desen în engleză şi ediţii vechi Larousse. Avea şi ocarte splendidă, în limba germană, despre covoare. Bunicul o răsfoiadeseori. “Covoarele noastre, îmi spunea, sunt ca Biblia. Găseşti totul înele, de la începuturile lumii şi până azi.” Şi căutam amândoi înfăţişărilelumii. “Aici e ochiul lui Dumnezeu”, ghiceam şi bunicul meu Garabetîncuviinţa. “Iar ăsta e un înger”. “Nu e înger, opina. E bătrân, trebuie săfie un arhanghel. Poate Rafail, el e cel mai bătrân dintre toţi.” Aş fi vrutsă-i vorbesc despre îngerul meu bătrân din curte care vara mirosea a iodşi iarna îşi spăla picioarele desculţe în zăpadă. Aş înţeles, însă, că oamenii

7

care nu şi-au putut trăi fără spaime copilăria nu avuseseră cum săîntâlnească îngeri bătrâni. Şi invariabil bunicul ajungea la pagina de careera cel mai mândru: covorul pe care îl ţesuse el însuşi. Covorul acelafusese întins în camera noastră, a copiilor şi acum se află în camera fetiţeimele, Arminé. “E important, zicea bunicul, să ai deasupra capului unacoperiş zdravăn şi la picioare un covor gros.“ Covorul nostru persan eraîndesat, făcut de mână, cu multe noduri. “Un covor trebuie să fie aşa degros, explica bunicul, încât atunci când îl faci sul să cântărească tot atâtcât un trunchi de copac de aceeaşi grosime.” Covorul a trecut prin istorieşi nu oricum. În august 1944 oraşul Focşani a fost ocupat de armateleruseşti. Pentru o noapte, trei ofiţeri au fost încartiruiţi la noi acasă. Aubăut toată noaptea şi s-au îmbătat criţă. Bunicul meu şi cumnatul lui,Sahag Şeitanian, soţul mătuşii mele Armenuhi, au stat până în zori treji şila pândă, sărind de câte ori vreunul dintre ruşii beţi, după ce îşi terminaţigara, arunca invariabil mucul aprins pe covor. Printre ghionturi şisudalme, Garabet şi Sahag au adunat toate ţigările aprinse. Abia dacă aurămas două-trei semne care se mai văd şi astăzi. Bunicul avea, propria saviziune de-a dreptul kantiană asupra lumii: acoperişul deasupra capului,altarul în faţa ochilor şi covorul moale sub picioare.

Nu puteam citi toate cărţile acelea. Le ştiam după miros. Buniculmeu Garabet mă învăţase să cunosc cărţile mirosind-le. O carte bunămiroase într-un anumit fel. Tipărită cu dragoste, legată strâns în chingileei de piele miroase aproape omeneşte. “Uite, îmi spunea. Cartea asta cupoeziile lui Daniel Varujan. Miroase ca un trup de femeie proaspătă.” Măsurprind uneori, prin librării, adulmecând cărţile. Parcă aş fi un orb,ziceam. “Şi ce dacă, ridica din umeri bunicul meu Garabet. Din tot ceeşti, ochii sunt cel mai puţin ai tăi. Lumina e ca o pasăre care îşi puneouăle într-un cuib străin.“

Am înţeles cărţile mai întâi pipăindu-le şi mirosindu-le. Nu eramsingurul. Printre pagini vedeam uneori o gânganie roşiatică. “N-o omorî,mă oprea bunicul. E scorpionul de cărţi”. “Nu-i face rău cărţii?” “Ba binecă nu! Fiecare lume trebuie să aibă vietăţile ei. Cartea e şi ea o lume.Vietăţile sunt făcute să se hrănească cu păcatele şi cu greşelile lumii. Aşaşi cu scorpionul ăsta: îndreaptă greşelile din cărţi.” Multă vreme nu l-amcrezut. Acum, însă, sunt cel care povesteşte, un fel de scrib care vrea săîndrepte greşelile vechi. Sunt, aşadar, un fel de scorpion de cărţi.

Şi apoi celălalt miros, care a dus copilăria mea departe, întremirodeniile orientului: mirosul cafelei. Meşteşugul acesta bunicii mei îladuseseră din Anatolia natală. O făceau în mod natural, aşa cummeşteşugarul de clopote ştie lutul după gust dacă e sau nu bun pentruzidit. O făceau cu distincţie, privind cu dispreţ către cei care făceaucafeaua fără a-i şti rosturile.

8

Întâi că bunicii mei nu cumpărau cafeaua prăjită sau - Doamnefereşte! - măcinată. Aveam o tigaie de cupru, destul de lată, înegrită deatâtea prăjeli. Capacul avea un mecanism anume, care se punea înmişcare cu o manivelă şi al cărei scop era să facă prăjeala boabelor câtmai uniformă. Operaţiunea aceasta dura cam un ceas şi se făcea la focmic. Boabele prăjite erau tot ce căpătam noi, copiii. Le sugeam ca penişte bomboane şi când gustul se pierdea, le spărgeam între dinţi şimestecam până le făceam fărâme-fărâme.

Urma râşnitul. Mai regăsesc şi acum râşniţe din acelea, cilindrice,cu capac ţuguiat, aurite şi cu arabescuri doar prin colecţiile snoabe, puselaolaltă cu alte obiecte inutile, cum ar fi samovarele sau fiarele de călcatcu cărbuni. În copilăria mea, râşniţa era ca un membru al familiei.Râşnitul dura mult. Bătrânii se adunau deja în curte. Bunica punea pernemoi pe canapelelele de lemn, cu braţe de fier forjat. Râşneau pe rând,numărând în gând fiecare până la o sută. Acela care râşnea nu seamesteca în vorbă, ca să nu încurce numărătoarea. Dacă intervenea,totuşi, atunci înseamnă că era ceva grav de tot. Parcă-i văd, sub caisul dincurte: bunicul meu, Garabet Vosganian, tacticos şi cu privirea lui derisipitor peste lume, Sahag Şeitanian, cumnatul lui, mai neastâmpărat şicârcotaş, Anton Merzian, cizmarul, care repeta mereu aceeaşi poveste arăpirii soţiei lui Zaruhi, de la părinţii ei din Panciu. Acest drum dedouăzeci de kilometri, până la Focşani, făcut călare cu vreo patruzeci deani în urmă căpăta pentru povestitor amploarea fugii în Egipt. O înfloreade fiecare dată dar Zaruhi, surdă la lemnul, nu avea cum să-l contrazică.Era apoi Krikor Minasian, celălalt cizmar de pe Strada Mare, cu careAnton Merzian era într-o competiţie acerbă. Apoi Ohanes Krikorian şiArşag, roşcovanul, clopotarul Bisericii Armene, vânătorul de păsări. Şiîmprejurul lor femeile, grăsuţe, cu mâinile în poală şi mirosind aodecolon. Arşaluis, bunica mea, sora ei Armenuhi, apoi Paranţem,Zaruhi, Satenig.

Râşnitul dura ca la o mie şi cinci sute de învârteli. Râşniţa seîncălzea. Până n-o mai poţi ţine în mână, spunea bunicul. Până cafeaua seface ca nisipul, adăuga. Dar asta numai când Arşag, clopotarul, nu era defaţă. Lui nu-i plăcea nisipul. Fusese dus, când era mic, împreună cupărinţii lui, în exod prin deşerturile Mesopotamiei. M-a văzut odatăjucându-mă în nicipul descărcat din camion. “Să nu te mai joci aşa, mi-aspus. Nisipul nu e bun. Omoară oameni. Taie ca un cuţit şi arde ca focul.“ Mie nisipul îmi plăcea, îmi băgam mâinile până la coate şi cotrobăiamacolo unde era umed, ca să pot săpa galerii. Dar Argşag, clopotarul, nuglumea şi bunicul ştia asta. Nu se făcea să-l supere tocmai la cafea.

Uneori primeam şi eu râşniţa să învârt la manivelă. Bronzul seînfierbânta şi, deja, prin încheieturi, răzbătea mirosul cafelei. Din când încând bunicul lua în palmă câte puţin şi adulmeca, cu aerul pe care îl

9

aveau detectivii, prin filme, când preţuiau captura de narcotice. De celemai multe ori, bunicul mai poruncea câte o tură şi bătrânii se supuneau,pentru ca pulberea frumos mirositoare să fie cât mai fină.

Urma fiertul cafelei. Ibricul era tronconic, cu gura strâmtă. “Ca săse înghesuie aburii şi să şuiere, spunea bunicul. Cu cât aburii seînghesuie, cu atât fiertura e mai dulce.” Când, şi când, conţinutul seamesteca. Era un tipic şi-n asta: ibricul şedea pe foc până ce lichidulameninţa să dea în clocot. Atunci caimacul era luat cu linguriţa şi pusîntr-una din ceşti. Apoi ibricul se reîntorcea pe flacără. Şi iar, până cecafeaua dădea de atâtea ori în clocot câte ceşti erau pregătite. Îmi plăceasă stau lângă bunicul când fierbea cafeaua. Era îndemânatic şi înţelept.Cele mai năstruşnice lucruri mi le spunea atunci. “În timpul cât facicafeaua, zicea, poţi să spui orice îţi trece prin cap. Totul se iartă. Cine seadună în jurul cafelei n-are voie să se certe. Pe urmă, treaba lui.” Eramomentul lui de libertate. Semăna, atunci, cu îngerul meu cel bătrân.

Acum, despre ceşti. Ca multe moravuri care s-au stricat, s-a dus şiacesta al băutului cafelei. Se bea în tot felul de ceşti, adesea chiar în cănidin cele mari, de apă. Se bea ness, care nu lasă nici un fel de zaţ, ce sămai vorbim de caimac. “Caimacul, explica bunicul, amestecând, eblazonul cafelei.”. Scaunele nu sunt moi, aşezate în cerc şi gata deconversaţie. Oamenii beau cafeaua dis-de-dimineaţă, când sunt încănedezmeticiţi de somn şi n-au chef de nici o conversaţie. Ca să nu maivorbim că, pentru mulţi, cafeaua e doar un pretext să mai tragă din ţigară.

Ceştile de cafea erau mici, frumos colorate şi de acelaşi fel cufarfuria. Ibricului i se zicea pe turceşte “gezvé”, iar ceştii “filgean”. Totinstrumentarul purta nume turceşti şi chiar cafelei îi spuneau uneori peturceşte, adică “khaifé”. Probabil că, văzând aceleaşi lucruri la bătrâniilor, pe malul Bosforului ori al Eufratului, amintirile şi cuvintele seamestecaseră.

Bătrânii din copilăria mea beau cafeaua pe la şase după-amiază.Ceremonialul preparării aşeza deja conversaţia pe o cale domoală. Îşifăceau niţel loc între perne. Beau cafeaua fără grabă, sorbind cu zgomot şiplescăind cu satisfacţie. Era momentul când, dincolo de toate pribegiile,toate amintirile însângerate şi timpul care trecea, lumea păreaneschimbată, era tihnă şi sufletele împăcate.

Bunicul îşi lua vioara şi cânta, până când zaţul se usca în ceşti,imaginând tot felul de drumuri întortocheate. Bunica mea nu ghicea încafea căci bunicul spunea că ce e scris trebuie oricum să se întâmple. Iarnecazurile sunt date pe lume, precum iarba sau ploaia. Şi dacă încerci săocoleşti necazurile prevestite, aflându-le, ele tot se întâmplă, numai că learunci pe umerii altora. Şi atunci, pe lângă câte înduri, de ce să-ţi mai ieiun păcat în plus?

10

xx x

Acum trebuie să spun câteva cuvinte despre celălalt bunic al meu,din partea mamei, Setrak Melichian. Era un om bun şi vesel. Atâta i-adat viaţa, e bine primit. Atât i-a luat, să fie bun luat. Iar dacă mai mult i-aluat decât i-a dat, cine mai stă să socotească? Ridica din umeri, pocneadin palme şi râdea înainte. Precum Eschil pe câmpul de la Salamina.Aceasta era filosofia lui mai presus de timpuri şi de oameni. Altminteri,numai dând piept cu propriile amintiri, şi-ar fi pierdut minţile.

Familia mamei mele era originară din Persia. Primul strămoşidentificabil era un fel de prinţ, care îşi avea domeniul la răsărit de laculUrmia, în ţinuturile de azi ale Tabrizului. De aceea i se spunea Melic,ceea ce în limba persană înseamnă prinţ. De acolo vine numele de familieal mamei mele: Melichian, adică ai lui Melic.

Prinţul Melic s-a împotrivit turcilor până când înţelegând că e oluptă fără leac, şi-a luat familia şi avutul şi s-a mutat în munţiiKarabaghului, mai la nord. Şi iarăşi, împins de năvălitori, s-a aşezat peplatourile muntoase din jurul Erzerumului. Asta e o poveste de trei sutede ani şi mai bine. Melic a avut şapte băieţi. Cu familiile lor împreună eiau întemeiat o aşezare care s-a numit Zakar.

Bunicul Setrak se juca cu mine. Legam noduri pe sfoară şisocoteam. Uneori îmi imaginam sfoara aceasta ca pe o funie groasă,agăţată de un clopot. Putea s-o agite vântul sau braţul vreunui călătorsinguratic. Atunci clopotul ar fi sunat. Aşa mi-am imaginat întotdeaunaclopotul ca vocea cea mai potrivită a neamului meu. Fiecare nod, strânsca un pumn, ar fi fost unul din strămoşii mei. Funia era, de fapt, un şiragde pumni încleştaţi. Apoi întocmeam împreună cu bunicul meu Setrakletopiseţul. Primul e Melic, socoteam. Nodul cel mai apropiat de clopot.Aşa de aproape încât clopotul suna uneori ca un cal în galop. Următorular fi stră-străbunicul meu Haciadur. Un om ţanţoş şi bogat care descindeaîn Istambul călare. Negustorii îl cunoşteau şi îl pofteau înăuntru. Buniculpovestea de serviciul de ceai, tot din argint şi cu toarte aurite, pe care treigeneraţii l-au folosit, povestind fiecare despre ochii mari ai negustoruluicând a văzut că un singur om poate avea atâta bănet cu dânsul. Altminteristrăbunul meu Haciadur era un om cumpătat. Deşi osul lor avea o măduvăaleasă, neamurile Melichienilor îşi trăiau viaţa aspră de păstori şi semulţumeau cu ea.

Străbunicul meu, David Melichian, a fost un om cu carte. Făcuseşcoala la Istambul, la “Robert College”. Scria poezii şi avea o caligrafieatât de frumoasă, încât veneau la el oamenii din satele din jur şi chiar dinErzerum, să le scrie învoielile. David Melichian a fost conducătorulţinutului, cam ceea ce ar fi un primar de astăzi. Când au venit ienicerii, în

11

primăvara lui 1915, l-au băgat într-o casă căreia abia începuseră să-iînalţe zidurile şi l-au omorât, aruncând în el cu pietre. Aşa au fost ucişifruntaşi armeni şi în alte părţi. Probabil că de aceea bunicii mei pomeneaunu atât despre cer, cât despre acoperiş, atunci când defineau laturilelumii., Un copil fără părinţi e ca o casă fără acoperiş. Cu alte cuvinte,nimic nu e mai rău decât o casă neacoperită. Pe acolo poate să vinămoartea.

Bunicul nu-şi cunoştea cu exactitate anul naşterii. Ţinea minte că s-a născut pe când se culegea grâul şi lui i s-a părut destul. Mai târziu,atunci când anii au început să capete sens pentru el, bunicul meu Setrakspunea că s-a născut odată cu secolul. Era mai uşor de numărat.

Au fost cinci fraţi: doi băieţi şi trei fete. Macruhi, cea mai mare, semăritase la Erzerum. Apoi Harutiun, Maro, bunicul şi, cea mai mică,Satenig. Macruhi a murit în timpul exodului. Soldaţii turci s-au retrasîntr-o noapte, lăsând bandele kurde să jefuiască convoiul. Macruhi şisoţul ei au fost măcelăriţi. De pruncul lor nu s-a mai ştiut niciodată nimic.

Melichienii refuzând să se alăture convoaielor în exodul spre Der-es-Zor, soldaţii au înconjurat satul. Maro a fost luată, împreună cu altefete, pentru a fi trecută la islam şi dată pentru haremul vreunui dregător.Într-o noapte a reuşit să fugă şi până să prindă de veste păzitorii ei, s-aaruncat de pe stânci, luându-şi viaţa. În amintirea ei bunicul a botezat-ope fata lui cea mare, sora mamei mele, cu acelaşi nume, Maro.

Bunicul era la Erzerum, la nişte rude, împreună cu bunica lui, soţialui Haciadur. Când s-au întors, au văzut satul arzând. Şi pe Harutiun,fratele mai mare, în mijlocul drumului, oprindu-i şi povestind despregrozăviile care se petrec acolo. Bunica i-a îndemnat să fugă, urmărindu-icu privirea, prea bătrână să-i poată urma. S-au ascuns în pădure. Dar erauprea neîndemânatici să o facă aşa cum trebuie, aşa că au fost prinşi.Partea asta bunicul n-a povestit-o decât o singură dată în viaţă. O ştim dela vărul Khoren, singurul care a aflat-o, într-o împrejurare pe care am săv-o spun, şi el a povestit-o mai departe. Aşadar, căpetenia ienicerilor i-aadus în faţa lui. Le-a poruncit să îngenuncheze. A scos sabia şi l-a ucis peHarutiun, fratele mai mare. În limba armeană Harutiun înseamnă înviere.Poate vreodată, cine ştie…

Apoi s-a apropiat de bunicul meu care plângea, cu ochii în pământ.L-a smucit de păr în sus, până când flăcăul a fost nevoit să-l privească.“Uite-te bine!” a poruncit căpetenia, îndreptându-i privirile către satularzând la poalele colinei şi către leşul fratelui său. “Ştii cum măcheamă?” Smucit astfel şi cu ochii zgribuliţi de durere şi înceţoşaţi delacrimi, bunicul a făcut semn că nu. Căpetenia şi-a spus numele şi l-a pussă-l repete. Apoi a adăugat: ”Tu ai să trăieşti! Eşti destul de mare ca săînţelegi. Să spui la toţi ai tăi cine sunt şi ce ţi-am făcut, ţie şi neamuluitău!” Bunicului nu-i venea să creadă că scapă cu viaţă. Abia după ce l-a

12

lovit de câteva ori, ca pe un câine pripăşit, pe care îl alungi din ogradă, s-a îndepărtat, la început neîncrezător şi cu băgare de seamă, apoizbughind-o de-a dreptul pe picioarele lui tremurând, dar iuţi, de băietan.Pe căpetenia aceea s-a răzbunat în singurul mod în care putea s-o facă. Nul-a uitat, dar a tăcut întotdeauna în ce priveşte numele lui.

Din satul lui n-a auzit să fi scăpat careva cu viaţă. Decât sora lui,Satenig, pe care ani de zile a căutat-o, când ajunsese deja negustor laCraiova şi a putut plăti banii de drum şi cercetările prin orfelinatelecongregaţiilor străine. A primit după mai mulţi ani un răspuns de la unorfelinat de fete, tocmai din Alep. A trimis banii pentru ea şi pentruînsoţitor. În port la Constanţa, ca să se convingă că e fratele ei şi s-oîncredinţeze, însoţitorul i-a pus, pe rând şi separat pe fiecare să spunănumele bunicilor, părinţilor şi fraţilor lor. Era ca un pomelnic. Morţi cutoţii, într-o localitate de munte, lângă Erzerum. Satenig s-a măritat maitârziu cu un negustor din Brăila. După război a plecat în America şi amurit acolo. Eu nu am cunoscut-o decât din poze.

Bunicul s-a ascuns pe unde a putut. Nişte turci cumsecade care îlcunoscuseră pe tatăl lui l-au ţinut într-un grajd, lângă animale, şi l-auîngrijit de tifos. Se îmbolnăvise pe drum, mâncând pe apucate, ca jivinele,şi dormind încovrigat de frig. Când s-a mai înzdrăvenit, turcii aceia i-audat merinde pentru drum şi un fes, să şi-l pună pe cap, ca să nu-liscodească ochi străini. Şi s-au rugat la Dumnezeul lor ca Dumnezeul luisă-l ajute. Bunicul a luat-o spre miazăzi, către muntele Musa, cum îispunea pe turceşte, Musa Dagh. Auzise vorbindu-se că acolo vin vapoarefranţuzeşti să-i salveze pe armenii fugari. Mergea noaptea ocolinddrumurile, ferindu-se de galopul bandelor kurde şi de rutele convoaielorcu deportaţi către deşerturile Mesopotamiei. Şi iarăşi a povestit din nouKhoren cum şedea, plângând, cu fesul în poală şi privind apele Eufratuluipe care pluteau cadavrele la vale şi care devenise greu şi roşiatic, ca niştecozi împletite, aşa cum trebuie să fi fost în vechime apa Vavilonului. “Nuţi-ai aruncat fesul?” l-am întrebat, după ce bunica mea Sofia mi-a spuspovestea plângerii de pe Eufrat. “De ce? M-a întrebat bunicul. Îl aveamde la nişte turci omenoşi şi, oricum, mă apăra de soare. L-am pus înapoipe cap şi am mers înainte. Ce ştii tu? Trebuia să trăiesc.” Pe urmă buniculs-a înţepat la deget şi mi-a arătat bobul de sânge. “Ia să te văd, poţi să facila fel?” Mi-era frică, dar şi ruşine de frica mea. L-am lăsat, cu ochiiînchişi, să mă înţepe şi mi-am strâns degetul să nu mă doară. Atunci aieşit la iveală bobul meu de sânge. “Eu sunt bătrân iar tu eşti un copil.Dar uite-te că sângele e la fel de viu şi la tine şi la mine. Asta e dragosteade viaţă. Acuma înţelegi?” Bunicul voia uneori să-şi îndulceascăamintirile şi de aceea vorbea într-un mod ciudat despre sânge. Era unfilosof al sângelui. “Sângele e ca un cerc, spunea. Se învârte în noi. Iaromul e în jurul cercului cum sunt florile de câmp puse pe coroniţa ta de la

13

şcoală.” Sau: “ Când sângele oboseşte, îţi iei toiag. Altminteri sângele eca un toiag pe dinăuntru. Fiecare om se sprijină pe sângele lui”. Altădatăspunea: ”Sângele e mai nesupus decât carnea. De-aia se spune glasulsângelui ori blestemul sângelui.” Ori: ”Sângele se întoarce mereu ca unanimal cu botul umed şi muşcă din tine. Nu se satură. Ferească dumnezeusă se sature”. Şi când mă îmbărbăta: ”Nu uita, sângele tău e ca o sabiecare se înfige în pământ.” Probabil că ceva din el rămăsese pentru veciepe malul Eufratului şi vorbea cu apele însângerate. Oamenii vorbescadesea cu gândurile lor. Bunicul meu Setrak vorbea cu propriul lui sânge.

A ajuns prea târziu la poalele muntelui Musa. Luptele încetaseră şivaporul, singurul care venise şi salvase ultimii luptători care rezistaserăpe munte, plecase de mult. Şi atunci bunicul meu şi-a întors faţa de lamare şi a urcat iarăşi spre nord, către Rusia. Drum lung: Erevan, Tiflis,Rostov pe Don, Odessa.

Mergea spre Europa. Aşa era obiceiul familiei ca tinerii , precumPetru cel Mare, să călătorească în Europa unde să deprindă meşteşuguri,să înveţe cum să se poarte şi să vorbească europeneşte. Apoi se întorceauacasă şi se însurau. Aşa au reuşit să scape de măcel câţiva dintre verii luimai mari, din stirpea Melichienilor: Oskian, Artur, Melcon, Calust şiKhoren. Din scrisorile care se citeau, în vremurile liniştite, duminică labiserica din satul Zakar, bunicul meu aflase că sunt în România. Şi acummergea spre apus,spre România. Între timp lumea din jurul lui seschimbase. Aerul era tulbure, privirile erau mânioase şi erau altfel devrajbe pe care flăcăul le înţelegea la fel de puţin. Vedea soldaţi fărăepoleţi, tărându-şi infirmităţile, grupuri răzleţe vorbind şi risipindu-se laauzul galopului poliţiei împărăteşti. Se apropia revoluţia rusească. Şibunicul meu a aflat într-un mod foarte neobişnuit ce se petrece, lucru pecare, ca multe altele, l-a înţeles mai târziu. Rătăcea prin piaţa de fructedin Rostov. Paşii l-au dus într-acolo pentru că peste tot în pieţe, mai alesîn vremea aceea din an, adică vara, din Caucaz veneau armeni şigeorgieni cu fructe: caise, rodii, struguri dulci, fără sâmburi, smochine,curmale ori pepeni. Îi ajuta la cărat pentru mâncare şi uneori ca să seînsoţească o bucată de drum. Hai cu noi, îi spuneau. Dar bunicul aveadrumul lui de străbătut, spre apus. Şi dintr-o dată, la doi paşi de el, câţivaoameni au prins de subţiori pe unul mai mărunţel şi l-au cocoţat pe unbutoi. Mărunţelul a început să vorbească. Avea ochi oblici, de tătar, şivoce subţire, dar puternică. Atât îşi mai aducea bunicul aminte: ochii şivocea. Şi mâinile care gesticulau. Târgoveţii, nu prea mulţi, s-au uitatîmprejur şi când au văzut că nu se întâmplă nimic s-au apropiat să-lasculte. Bunicul s-a îndreptat către unul, sprâncenat şi cu nasul coroiat.Nu greşise, acela era armean. Astfel a aflat bunicul că cel care pornisetam-nesam să vorbească, aşa cocoţat pe butoi, era Lenin. Părea foarteconvingător, cu vocea lui stridentă şi agitând braţele. Bunicul nu ştia

14

ruseşte şi n-a înţeles ce spune. Spre norocul lui. Pentru că altfel îi plăcuse.Mi-e greu să mi-l imaginez pe bunicul adolescent cuibărit printre stive depepeni, şiraguri de struguri şi mormane de rodii, smochine şi curmaleascultându-l pe Vladimir Ilici. Pentru că a cunoscut atâtea necazuri,bunicul a fost întotdeauna darnic cu cei săraci, cu prizonierii, cu orfanii şicu cerşetorii. Probabil că şi lui Lenin, dacă l-ar fi cunoscut, i-ar fi plăcutde bunicul meu Setrak.

Printre convoaie de soldaţi, căruţe de târgoveţi ori bande decerşetori, bunicul a ajuns până la Odessa. Acolo s-a angajat la un bărbierarmean care l-a primit ucenic, cu gând ca într-o bună zi să-i lase prăvăliaşi să-l însoare cu fiică-sa. Bunicul mătura părul tăiat şi spăla ştergarele.Într-o zi a venit un tânăr călare, şi-a priponit calul şi a intrat în prăvălie.Când bunicul a dat să-i aşeze ştergarul, privirile li s-au întâlnit în oglindă.Sunt lucruri pe care viaţa le aşează într-un fel care chiar şi pe ea onedumereşte. Tânărul acela era tocmai vărul Khoren. Verii se sfătuiserăşi hotărâseră să-l trimită pe Khoren să caute de urma neamurilor. Khorenn-a mai aşteptat bărbieritul. Şi-a smuls ştergarul, l-a luat pe bunicul meide braţ şi i-a spus: “Un Melichian nu are voie să fie slugă la nimeni!” L-asăltat la spate, pe cal, şi au pornit înapoi spre casă, spre Craiova. Căciîntre timp bunicul îi spusese, printre sughiţuri de plâns, că nu mai are rostsă continue drumul spre răsărit, pentru că ceilalţi Melichieni sunt morţi.Chiar şi Satenig, spusese, fără să bănuiască întâlnirea de pste ani, dinportul Constanţa. Atunci povestise, singura oară în viaţa lui, şi despremoartea lui Harutiun, fratele mai mare.

Verii au pus mână de la mână şi l-au ajutat pe bunicul să-şideschidă o prăvălie de coloniale. Din asta bunicul a făcut cu munca lui unlanţ de magazine. Şi-a făcut două rânduri de case. În poze de frumosîmbrăcat, poartă pălărie de pai, ceas cu lănţug şi papion. A înfruntat, cuaceeaşi seninătate vicisitudinile istoriei. Fiindcă era apatrid, cu paşaportNansen, liberalii i-au dat cu mare greutate autorizaţie pentru prăvălii.Nişte legionari l-au crezut evreu şi în timpul rebeliunii era cât pe ce să-idea foc la prăvălii. Comuniştii i-au luat tot şi abia a scăpat de puşcărie.Norocul lui a fost că pe vremea ocupaţiei germane trimitea pe gratis pâinela prizonierii ruşi, printre care erau şi câţiva armeni. Când ruşii au ocupatCraiova, un ofiţer şi-a adus aminte de el şi aşa a scăpat mai târziu deînchisoare. A dus-o cu chiu cu vai până la pensie, paznic de noapte laliceul “Fraţii Buzeşti” şi prin alte slujbe din astea care abia dacă te lăsausă nu mori de foame. Nu a duşmănit pe nimeni şi s-a împăcat mereu cusoarta ce i-a fost hărăzită. Era un bătrân voios şi înţelept care nu făcuserău nimănui şi care îi iertase pe toţi care îi pricinuiseră necazuri.

În ultimii ani viaţa lui era simplă. Dimineaţa îl însoţeam în parculdin jurul Bisericii Sfântul Dumitru. Jucau tabinet în patru. Al doileapartener era dom’ Colonel al cărui nume nu l-am ştiut niciodată.

15

Dom’Colonel venea cu haine elegante şi cu baston cu măciulie de argint.Făcuse multă puşcărie, ca legionar. Ceilalţi doi, fălcoşi şi îmbrăcaţi cuhaine prea strâmte erau tovarăşii Botrâncă şi Butnaru. Botrâncă sepensionase de la Sfatul popular, fusese unul din cei care puseseră la calearestarea bunicului meu, cu ani în urmă. Acum, laolaltă, comunist,legionar, comerciant şi proletar jucau tabinet, discutau despremedicamente şi despre vreme. Acesta era modul lor de a se împăca, pesteani, cu istoria. Tabinetul era tratatul lor de la Potsdam.

În rest, bunicul meu Setrak Melichian comunica cu lumea, mai alesîn zilele friguroase de iarnă. Dimineaţa, la ora şase, asculta ştirile de laBucureşti. La ora unsprezece asculta Radio Moscova, în limba română.Înainte de masă, când îl nimerea, asculta Radio Tirana. Ăsta îl amuza celmai tare. Pe la două şi jumătate asculta Vocea Americii în limba românăşi apoi Radio Libertatea în limba armeană. După amiază îl asculta peEmil Georgescu la Europa Liberă, cu actualitatea românească. Pe urmă,pe la şapte seara asculta iarăşi Vocea Americii şi, ceva mai târziu, ştirilede la BBC. După zece noaptea, sorbind cu ochii întredeschişi din ceaiulde tei, asculta “O zi într-o oră”, la Radio Bucureşti. Apoi se întorcea şi-mispunea: “Vezi? Totul e minciună!” A doua zi o lua de la capăt. Şi râdea,pocnindu-şi palmele. Peste o istorie însângerată, chinuitoare şiduşmănoasă. Râdea.

A fost un om foarte sănătos. N-a supărat pe nimeni nici măcar cubolile lui. A murit de frig, în ianuarie 1985, în iarna aceea cumplită.Gazele abia pâlpâiau. Probabil că, din cauza frigului, sângele, bunul luiprieten, n-a mai avut puterea să curgă. Am ajuns la timp să îi iau dinbuzunar mătăniile din sâmburi de măsline şi să le ţin, de atunci, înbuzunarul de la piept. A lăsat pe pământ toate necazurile şi greutăţile, câtalţii nu pot duce. Când l-am pus în coşciug, era uşor ca o pasăre.

xx x

Bunicii mei, Garabet Vosganian şi Setrak Melichian au înţeles dinsecolul lor doar cât e de greu să mori în acelaşi pământ din care te-ainăscut. Nu au avut nici un mormânt la căpătâiul căruia să stea şi să-şiplângă părinţii. Le-au purtat, pe unde au rătăcit, mormintele cu ei şi, aşacum evreii îşi aşează chivotul şi fac din el biserică, tot aşa ei îşi descărcaumormintele de pe umeri , când poposeau, şi acolo îşi făceau casă.

Îi simt adesea, deasupra lucrurilor lumii. Bunicul meu, GarabetVosganian, tacticos şi cu vorbe măsurate. Bunicul meu, Strak Melichian,zâmbind şi frecându-şi mătăniile între degete. Joacă ghiulbahar. “Zaruriletrebuie bine amestecate în pumn, ca să ştie ce vrei de la ele, zice buniculmeu, Garabet. Cu condiţia să ştii tu, mai întâi, ce vrei. Iacă-tă! se bucură.

16

Unu-unu!” Bunicul Setrak nu se necăjeşte, râde şi se apleacă pestestreşini.”Dacă ai dat unu-unu, iar o să fie război. Uite, colo, în depărtareaaceea.” Într-adevăr, undeva, jos, se zăreau urcând nişte fumuri întunecate.Şi bunicul Setrak suflă în pumn şi aruncă, subţiindu-şi ochii după zaruri.“Şase-şase! şi râde, plesnindu-şi palmele. Vezi? Spune, privind, iarăşi, înjos. Fumurile s-au risipit. E pace.” “Trişezi, se încruntă bunicul Garabet.Data viitoare o să te pun să frămânţi zarurile în ceaşcă.” “Mare brânză aifăcut! îl râde bunicul Setrak. Cinci-patru! N-ajunge nici de o inundaţie.Uite-aici! Şi se bosumflă. Trei-doi. Acum chiar că nu se întâmplă nimic.Nici o noutate!” “Ferească Dumnezeu de noutăţi, zice şi bunicul meu,Garabet.” Setrak se holbează la zaruri. “Asta ce mai e? Uite, a ieşit chipulmeu şi al tău!” Le-ai încurcat, zice Garabet, înţeleptul. Astea sunt zarurivechi, ale altora. Dă-le înapoi.” “Cui? Suntem doar noi doi!” BuniculGarabet ridică din umeri. “Asta e! Când mai cad la zar feţele noastre edegeaba, nu se pune. E rândul tău.” Şi joacă înainte, aşezând cu zarurilelor lumea, războaiele, naşterea, minunile şi calvarul.

Varujan Vosganian