VARIANTA 9

Subiectul I a, c, d, b.

Subiectul al II-lea

1. „...supravieţuirea romanităţii nord-dunărene în îndelungata perioadă a migraţiilor „...; 2. „...eliberarea celor două state de sub dominaţiile străine (...) în secolul al XlV-lea"; 3. „... înlăturarea dominaţiei teritoriale a Regatului Ungar";4. Mircea cel Bătrân se implică în luptele pentru domnie din Imperiul Otoman,declanşate după moartea sultanului Baiazid (1402).

Vlad Ţepeş în 1461-1462, a efectuat o campanie împotriva turcilor, de-a lungul Dunării, campanie în cadrul căreia este ocupată cetatea Giurgiu şi atacate Dîrstor, Turtucaia şi Rusciuc.

Succesele lui Ţepeş au fost descrise în cronicile germane şi ale autorilor bizantini ca provocând mânia padişahului şi hotărârea acestuia de a-1 alunga de la tron. în 1462, Mehmed a decis să invadeze Valahia, pentru a o transforma in paşalâc, cu cea mai mare armată de la cucerirea Constantinopolului. în faţa primejdiei otomane, Vlad încearcă să-i împiedice să treacă Dunărea şi nereuşind, s-a retras la Târgovişte, a aplicat tactica pământului pârjolit si i-a hărţuit continuu provocându-le pagube mari. în apropiere de Târgovişte, Vlad Tepes săvârşeşte vestitul „atac de noapte" asupra taberei sultanului, din 16/17 iunie, provocând panică în rândul otomanilor.

Merită menţionat faptul că, atunci când sultanul a ajuns în apropierea cetăţii de scaun a fost întâmpinat de craniile a 20 000 de turci captivi care erau înfipte în ţepe.5. Ştefan cel Mare i-a înfrânt pe turci la Vaslui (1475). După ce rezolvă problemelecu Ungaria, Ştefan cel Mare a încercat să obţină independenţa Moldovei de subImperiul Otoman, îndepărtarea lui Radu cel Frumos (fidel turcilor) din ŢaraRomânească (147(T-1474). Neplata tributului, suspendat în 1471, şi incursiunile dinŢara Românească au determinat campaniile turceşti împotriva Moldovei. Primacampanie este condusă de Suleiman paşa şi intră în ţară pe valea Şiretului înaintândspre Suceava. Ştefan îi atrage pe valea Bârladului, la sud de Vaslui, unde pe 10 ianuarie1475, într-o zi ceţoasă, obţine o strălucită victorie. După victorie el încearcă să realizezeo alianţă antiotomană şi de aceea a trimis soli în Polonia, Ungaria, Veneţia, Roma,Hanatul Crimeii şi Caffa, dar nu a primit decât promisiuni. Ajutorul era cu atât mainecesar cu cât otomanii, în ofensiva din vara anului 1475, pun sub controlul lor litoralulnordic al Mării Negre până la Nistru, cucerind coloniile italiene de la gurile Donuluişi din Crimeea (Azov, Caffa) şi principatul Mangop, iar hanul tătar din Crimeea devinevasalul lor. 6. Românii din Transilvania şi-au adus contribuţia la formarea statuluimedieval Ţara Românească prin „descălecatul" lui Negru Vodă din Făgăraş (probabilsfârşitul secolului al XlII-lea). în primăvara anului 1291, când regele maghiar Andreial III-lea încearcă să-1 readucă sub ascultare pe voievodul Transilvaniei, consolidânddrepturile şi privilegiile ungurilor, saşilor şi secuilor, anihilează autonomia româneascădin Făgăraş. în aceste condiţii o parte a românilor conduşi de Radu Negru, au trecutCarpaţii şi s-au aşezat în zona Câmpulung. Acest eveniment cunoscut din cronici şilegende ca „descălecatul" lui Negru Vodă din Făgăraş, a făcut ca din acea zonă să înceapă unificarea formaţiunilor politice româneşti, populaţia românească din Transilvania având o anumită contribuţie.

Subiectul al IH-lea

La începutul secolului al XX-lea România era un stat naţional modern şi independent, dar nu unitar, motiv pentru care, după doi ani de neutralitate (1914-1916) a participat la Primul Război Mondial de partea Antantei (1916-1918), în condiţiile în care

acestea au recunoscut apartenenţa Transilvaniei la România.încă dinainte de sfârşitul războiului, guvernul României a început să adopte

măsurile necesare reformei electorale şi agrare. Astfel că atunci când Parlamentul a legiferat voinţa românilor din Basarabia, Bucovina şi Transilvania de a se uni cu Ţara, reforma electorală era gata de aplicare, iar celei agrare îi lipseau doar actele legislative care viza aplicarea reformei în provincii. Legea propriu-zisă adoptată în 1921 consfinţea dispariţia marii proprietăţi şi predominarea proprietăţii mijlocii. în ceea ce priveşte reforma electorală, prin introducerea votului universal (16 noiembrie 1918) schimba întreg procesul electoral, egalitatea politică devenind un principiu pus în practică mai mult decât în perioada anterioară.

Cu toate acestea era nevoie de o legislaţie nouă în vederea realizării în fapt a Unirii. în 1923 a fost dată o nouă Constituţie care să consfinţească modificările apărute în urma Marii Uniri din 1918. Printre principiile cel referitor la drepturile şi libertăţile oamenilor avea o componentă care se accentuase: egalitatea confesională datorată noilor Biserici majore: Biserica catolică şi Biserica greco-catolică. Din punct de vedere al regimului politic, conform legii fundamentale adoptate în 1923, România era o monarhie constituţională, condusă de un rege cu atribuţii diminuate faţă de Constituţia din" 1866, dar care avea menirea de a veghea la separarea puterilor în stat şi trebuia să numească guvernul. Regele a continuat să folosească alternanţa la guvernare, de această dată în principal între Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc, dar şi între alte partide apărute după 1918. Desăvârşirea unificării statului a continuat în 1925 cu unificarea administrativă (fost adoptată legea administrativă la 14 iunie 1925). Conform acestei noi reforme administrative aplicare la nivelul întregii ţări România era împărţită în judeţe, plăşi, comune urbane, comune rurale şi sate conduse de prefecţi, pretori şi primari. Au fost adoptate de asemenea legi referitoare la învăţământ şi organizarea judecătorească.

Procesul de democratizare a ţării, ce a caracterizat perioada interbelică, a fost însă întrerupt în 1938 de monarhia autoritară impusă de regele Carol al II-lea, în condiţiile în care acesta a înlăturat practic clasa politică de la guvernare prin dizolvarea partidelor politice, Un rol important în luarea deciziilor avându-1 camarila regală formată în jurul lui. Din nefericire această domnie a fost urmată, în 1940 de guvernarea antonesciană, şi apoi de regimul comunist, după anul 1944.

Subiectul al IV-leaLa începutul secolul al XlX-lea, Transilvania era o provincie a Imperiului Habsburgic, ce se bucura de o autonomie limitată. în timpul Revoluţiei de la 1848 maghiarii au cerut anexarea acesteia la Ungaria în timp ce românii au continuat să-şi ceară drepturile naţionale dar Habsburgii nu vroiau schimbarea stării de lucruri din Transilvania şi revendicările românilor nu sunt aprobate de maghiari nici chiar în timpul Revoluţiei de la 1848. Şi situaţia rămâne aceeaşi pe tot parcursul secolelor al XVIII-lea şi al XlX-lea cu toate că în a doua jumătate a secolului al XlX-lea lucrurile capătă o altă întorsătură şi decizia le revine din nou maghiarilor. Datorită situaţiei din Imperiu, în 1867 teritoriul va fi împărţit între Austria şi Ungaria, ambele supuse aceluiaşi suveran, Franz Iosif, împărat al Austriei şi rege apostolic al Ungariei.

în această situaţie, încă din 18 decembrie 1866 se hotărâse anexarea Transilvaniei la Ungaria, limba oficială devenind maghiara. Reprezentanţii românilor George Bariţiu şi Ion Raţiu s-au adresat împăratului, încă de pe 31 decembrie 1866, cerându-i să nu sancţioneze anexarea Transilvaniei la Ungaria. Vasta acţiune petiţionară şi de presă a culminant în mai 1868 cu Pronunciamentul prezentat la Blaj, redactat de George Bariţiu. în anul următor atât românii din Transilvania cât şi cei din Banat şi formează Partidul Naţional al Românilor, partide care vor fuziona pe 12-14 mai 1881.

Cauza românilor din Transilvania este susţinută şi de cei din Regat prin înfiinţarea

societăţilor culturale: „Transilvania", pentru întreţinerea la studii a românilor de peste Carpaţi, condusă de Alexandru Papiu Ilarian şi „Iredenta română", condusă de CA. Rosetti, care publica articole care susţineau mişcarea naţională şi în ziarul „Românul".

Dar, momentul culminant al luptei de emancipare naţională din ultimul sfert al veacului al XlX-lea 1-a constituit mişcarea memorandistă. Aceasta începe la Conferinţa naţională de la Sibiu a Partidului Naţional Român, din mai 1857, unde s-a hotărât înaintarea unui nou memoriu împăratului Franz Iosif în care să se arate situaţia în care se găsea populaţia românească din Transilvania, supusă unei intense politici de deznaţionalizare.

După consultări cu oamenii politici de la Bucureşti, Memorandumul a fost redactat de către juristul Iuliu Coroianu şi a fost înaintat împăratului pe 28 mai 1892 de către o delegaţie condusă de dr. Ioan Raţiu, Vasile Lucaciu şi Gheorghe Pop de Băseşti, dar la intervenţia autorităţilor maghiare, împăratul nu a primit delegaţia, iar maghiari l-au restituit preşedintelui P.N.R, Ioan Raţiu.

Documentul cuprinzând ca idei principale: revenirea la autonomia Transilvaniei care ar constitui o garanţie pentru realizarea aspiraţiilor naţionale ale românilor, faptul că unirea Transilvaniei cu Ungaria s-a făcut fără consultarea românilor şi a fost nedreaptă ducând la înlăturarea totală a românilor din viaţa politică, români care reprezentând 60-65% din populaţia Transilvaniei, Banatului şi a părţilor ungureşti contribuie în mod corespunzător la susţinerea şi apărarea statului şi de aceea trebuie schimbat sistemul de guvernare pentru a ţine seama de interesele tuturor popoarelor, a fost respins de guvernul maghiar, iar autorii au fost învinuiţi de „trădare de patrie".

în perioada premergătoare procesului intentat de guvern pentru 1894, au loc ample manifestaţii de solidaritate cu memorialiştii în presa română de toate orientările politice („Tribuna", „Familia", „Românul", „Lupta", „Timpul"), iar „Liga culturală" a organizat, la Bucureşti, un miting de protest în iunie 1892 şi altul în aprilie 1894.

Procesul memorandiştilor, început la 25 aprilie 1894, a demonstrat solidaritatea tuturor românilor şi s-a încheiat cu sentinţe însumând 30 de ani de închisoare, sentinţe graţiate de împăratul Franz Iosif pe 19 septembrie 1895, după vizita regelui Carol I. Istitutia monarhică din România susţinând mişcarea naţională a românilor din ransilvania. Guvernul maghiar însă a desfiinţat P.N.R.-ul şi a adoptat legea Banfry.

Refăcut în 1905 la Conferinţa Naţională de la Sibiu, P.N.R. a adoptat tactica ctivismului şi şi-a trimis reprezentanţii în parlament.

Constituirea statului naţional unitar român, prin unirea Vechiului Regat cu îasarabia, Bucovina şi Transilvania, a determinată de conjunctura internaţională creată le Primul Război Mondial (1914-1918) şi de proclamarea la nivelul Europei a irincipiilor naţionalităţilor şi autodeterminării. De această conjunctură, care a dus la lestrămarea imperiilor şi la apariţia de noi state independente pe harta Europei au jrofitat popoarele care făceau parte din imperiile multinaţionale: Austro-Ungar şi farist care, în urma evenimentelor din 1917-1918 au dispărut de pe hartă.

Deşi, în mare, românii din cele trei provincii au parcurs acelaşi etape, au existat nsă şi diferenţe datorate condiţiilor anterioare şi prezente, interne şi din fostul imperiu, n condiţiile revoluţiei din Rusia, în Basarabia se crează, în martie 1917, Partidul Naţional Moldovenesc şi se intensifică mişcarea pentru autonomie. Convocat la Chişinău, în octombrie, Congresul ostaşilor moldoveni proclamă autonomia şi constituie, sub conducerea lui Ion Inculeţ, Sfatul Ţării ca organ reprezentativ. Autonomia /a fi însă demonstrată de proclamarea, la 2 decembrie 1917a Republicii Democratice Moldoveneşti. Datorită agitaţiilor bolşevice şi în condiţiile în care Ucraina îşi manifesta iorinţa de a o ocupa, nu a putut menţine ordinea internă şi a cerut guvernului român >ă trimită trupe determinând ruperea relaţiilor diplomatice dintre Rusia şi România şi proclamarea independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti (24 ianuarie 1918). Pentru ca la 27 martie 1918 Sfatul Ţării să hotărască cu majoritate de voturi unirea Basarabiei cu

România.La 15/28 noiembrie 1918, urmând aceleaşi etape ca şi Basarabia, îşi proclamă

unirea cu Regatul României, Bucovina.Cu totul alta este situaţia în Transilvania, unde partidele politice, Partidul Naţional al

Românilor din Transilvania, Banat şi Ungaria şi Partidul Social Democrat, constituite în 1881 şi 1905 nu trebuiau decât să-şi reia activitatea şi să anunţe hotărârea de autodeterminare prin Declaraţia de la Oradea (29 septembrie 1918). Având la bază tot principiul naţionalităţilor ea avea ca principale puncte libertatea naţiunii, separarea politică de Ungaria şi a fost urmată de constituirea ca organ reprezentativ a Consiliul Naţional Român Central. Având aceleaşi atribuţii ca şi Sfatul Ţării, C.N.R.C. a constituit consilii şi gărzi naţionale locale care să preia controlul politic şi administrativ în întreaga provincie şi a intrat în tratative cu guvernul ungar care i-a oferit doar autonomia Transilvaniei.

Deşi etapa autonomiei s-a desfăşurat, în mare, la fel etapa a doua, reprezentând proclamarea independenţei, lipseşte din Transilvania care trece direct la convocarea unei mari adunări care să dea expresie voinţei românilor transilvăneni. La Adunarea Naţională convocată pentru 1 decembrie 1918 la Alba Iulia nu au participat doar cei 1228 de delegaţi aleşi, ci şi alţi peste 100.000 de oameni veniţi din toate colţurile Transilvaniei. Adunarea, deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti, a adoptat în unanimitate declaraţia solemnă privind unirea Transilvaniei cu România. Decizia de unire a fost însoţită şi de un program de înnoiri ce a direcţionat dezvoltarea ulterioară a ţării.

Unirea celor trei provincii a fost ratificată de regele Ferdinand prin decretele-lege din 22 aprilie, 11 şi 18 decembrie 1918 şi au avut ca rezultat constituirea unui stat cu o suprafaţă de 295 049 Km2 şi o populaţie de peste 18 milioane de locuitori.

Recunoaşterea internaţională a noilor graniţe, rezultate în urma unirii, România a căutat să o obţină la Conferinţa de Pace-de la Paris (1919-1920). Deşi nu a fost acceptată la discuţii din cauza păcii separate cu Puterile Centrale, tratatele cu Austria şi Ungaria au recunoscut unirea Bucovinei şi a Transilvaniei. în privinţa unirii Basarabiei aceasta a fost recunoscută de Marile Puteri în Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920, dar niciodată de Rusia sovietică şi Ucraina.

Nerecunoaşterea unirii de către Rusia şi regimul revizionist instaurat în Ungaria au devenit astfel principale probleme ale României Mari, probleme pe care a încercat să le rezolve prin alianţe regionale cu Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia, Turcia, dar care i s-au dovedit fatale în contextul desfăşurării celui de-Al Doilea Război Mondial.