VARIANTA 49

Subiectul I b, c, d, a;

Subiectul al II-lea

1. „...de astăzi voi sunteţi proprietari pe locurile supuse stăpânirii voastre...". 2. „...claca este desfiinţată pentru de-a pururea...". 3. „... marea fagăduială, dată vouă de înaltele puteri ale Europei prin articolul 46 al Convenţiei...". 4. Mihail Kogălniceanu. 5. O altă reformă înfăptuită în vremea domniei lui Al.I.Cuza a fost reforma electorală. Legea electorală împărţea alegătorii în două categorii: alegători direcţi şi alegători primari. Alegătorii direcţi erau toţi cei care ştiau carte, plăteau o contribuţie de cel puţin 4 galbeni şi împliniseră vârsta de 25 de ani. Alegătorii primari erau neştiutori de carte, dar plăteau o contribuţie şi aveau cel puţin 30 de ani. 6. în urma Războiului Crimeii, în timpul Congresului de Pace de la Paris (1856), Franţa a pus problema unirii Principatelor Române. în condiţiile care Imperiul Otoman şi Austria au susţinut faptul că românii nu vor să se unească, reprezentantul Franţei, contele Walewski a propus consultarea românilor şi s-a decis formarea Divanurilor Ad-hoc, adunări cu rol consultativ.

în tratatul de pace încheiat pe 18/30 martie 1856 prevederile referitoare la români mai cuprindeau: înlăturarea protectoratului Rusiei, menţinerea suzeranităţii otomane şi instaurarea garanţiei Puterilor europene, libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralizarea Mării Negre, înfiinţarea unei Comisii europene a Dunării cu sediul la Galaţi, restituirea către Moldova a judeţelor din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad).

Subiectul al III-lea

Antichitatea este o epocă istorică ce se caracterizează prin dezvoltarea civilizaţiei geto-dace, formarea primului stat geto-dac de către Burebista, refacerea acestuia sub conducerea lui Decebal, cucerirea Daciei de către Traian şi romanizarea acesteia.

Deplin individualizaţi din masa tracilor indo-europeni, geto-dacii sunt menţionaţi în izvoarele istorice greceşti începând cu secolul al Vl-lea î.Hr. odată cu expediţia regelui persan, Darius. în secolul al III-lea î.Hr., geţii din stânga Dunării sunt menţionaţi în izvoarele scrise ca fiind conduşi de Dromichaites şi participând la un conflict cu generalul macedonean, Lysimach în jurul anului 290 î.Hr.

Secolul III î.Hr., deschis atât de furtunos, continuă cu menţiunea numelui „regelui" geţilor dintre Carpaţi şi Nistru, Zalmodegikos, ca protector al cetăţii Histria şi cu monede descoperite în zona Constanţa şi Tulcea, monede inscripţionate „basileos Moskonos".

în acelaşi secol începe şi dezvoltarea economică a geţilor, dezvoltare demonstrată de primele monede dacice descoperite pe valea Prutului şi în urma căreia intră în conflict cu o civilizaţie mult mai avansată, civilizaţia romană care, în 106 ca rezultat al războaielor dintre Decebal şi Traian, reuşeşte să transforme Dacia într-o provincie a imensului său imperiu.

Principalii factori care s-au manifestat mai intens în perioada stăpânirii romane asupra provinciei Dacia au fost: administraţia, coloniştii, veteranii, urbanizarea, dreptul, învăţământul şi religia. Datorită lor limba română a primit amprenta puternică a romanităţii integrându-se pe deplin în familia limbilor romanice alături de italiană, franceză, spaniolă, portugheză, dalmată şi retoromană.

Elementul fundamental în procesul de etnogeneză românească îl reprezintă romanizarea populaţiei cucerite. Acest proces a început încă din secolul I î.Hr, a cuprins întregul teritoriu locuit de daco-geţi şi s-a implementat în toate compartimentele vieţii

materiale şi spirituale. Romanizarea este un proces specific lumii romane şi are două forme de manifestare obligatorii şi inseparabile: pătrunderea culturii şi a civilizaţiei romane în provincii şi preluarea elementelor de cultură şi civilizaţie de către populaţia autohtonă din provincii.

în cazul Daciei procesul început în secolul I î.Hr. a continuat atât după cucerirea provinciei de către romani, cât şi după părăsirea acesteia în secolul al III-lea d.Hr

O parte importantă a procesului de etnogeneză a constituit-o şi sinteza spirituală reprezentată de preluarea creştinismului de către daco-romani, proces început în secolul II şi a cărui desfăşurare este demonstrată de numeroasele inscripţii privind martirii şi de primele lăcaşuri de cult. De asemenea, limba română a preluat din latină termenii de bază ai noii religii: altar, a boteza, cruce, Duminică, Dumnezeu, înger, Paşti, Scriptură, etc.

în conştiinţa poporului roman s-a păstrat mereu vie tradiţia romanităţii. Această tradiţie alături de Biserica ortodoxă, i-a ajutat pe românii din Transilvania să -şi păstreze naţionalitatea sute de ani, în ciuda încercărilor maghiare de deznaţionalizare a populaţiei româneşti.

Subiectul al IV-lea

Constituirea statelor medievale româneşti a fost un proces de lungă durată şi s-a realizat în două mari etape prin unificarea formaţiunilor politice prestatale sub autoritatea unuia dintre conducătorii acestora şi prin crearea instituţiilor interne necesare afirmării şi apărării lor.

în contextul general datorat invaziilor migratorilor şi marii invazii mongole, la care se adaugă faptul că regii maghiari îşi continuă politica expansionistă spre Dunărea de Jos, dar şi stingerea dinastiei Arpadiene (1301), etc, aflăm că la sud şi est de Carpaţi existau deja, diverse structuri politice tradiţionale. Primele astfel de structuri sunt atestate de izvoarele istorice externe în Moldova încă din secolele IX-XI cu numele de: „ţări" „codrii" „câmpuri" „cobâle" sau „ocoale".

Prima „ţară" este cea menţionată în cronica turcă Oguzname sub numele de „ţara Vlahilor" (Ulak Ui) urmată de Ţara Sipeniţului, dar şi de „ţara brodnicilor" sau „ţara volohilor" din documentele cancelariilor maghiare sau papale ale secolului al XlII-lea. Dintre „codrii" amintim Codrii Cosminului, Codrii Herţei, Codrii Lăpuşnei, etc, dintre „câmpuri" Câmpul lui Dragoş, Câmpul lui Vlad. „Cobâlele" se găsesc în zone din Dorohoi, Neamţ, Bacău, Vaslui, iar „ocoale" în Câmpulung şi Vrancea.

în acelaşi context, la sud de Carpaţi primele formaţiuni sunt atestate în secolul al XlII-lea sub numele de: cnezate şi voievodate. Ele sunt amintite în Diploma Cavalerilor Ordinului Sfântul Ioan de la Ierusalim, emisă în 2 iunie 1247, de către regele maghiar Bela al IV-lea. Aceste formaţiuni sunt: voievodatul lui Litovoi, care cuprindea Ţara Haţegului şi nordul Olteniei, voievodatul lui Seneslau, aşezat în Ţara Făgăraşului şi nordul Munteniei, cnezatul lui Farcaş, din zona Vâlcei, cnezatul lui Ioan, aşezat probabil între Jiu şi Olt şi Ţara Severinului, devenită apoi Banatul de Severin.

La începutul secolului al XlV-lea, în condiţiile în care regatul maghiar trece prin criza internă datorată stingerii dinastiei Arpadiene (1301), aceste formaţiuni politice prestatale sunt unificate, statul este format şi condus de Basarab (1310? -1352). Statul nou format apare în documente sub diferite nume: Terra Transalpina (în documentele maghiare), Ungrovlahia (în documentele emise de cancelaria Ţării Româneşti) etc. El este condus de un domnitor cu titlul de „mare voievod şi domn" şi cuprindea Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia până la Dunăre şi Basarabia-teritoriul de la nordul gurilor Dunării smuls tătarilor.

Potrivit tradiţiei istorice la formarea noului stat şi-au adus contribuţia şi românii din Transilvania care, nemulţumiţi de măsurile luate de către regii maghiari, măsuri ce vizau

catolicizarea voievodatului, ar fi trecut în Ţara Românească, sub conducerea lui Negru Vodă din Făgăraş.Nu ştim exact când şi cum s-a format noul stat, dar cert este că, în 1324, în contextul expediţiilor maghiare împotriva tătarilor din nordul gurilor Dunării, a existat un acord între Basarab I şi regele maghiar Carol Robert de Anjou (1308-1342). Prin acest acord Carol Robert recunoştea stăpânirea lui Basarab asupra Banatului de Severin, Olteniei, Munteniei şi teritoriilor de la nordul gurilor Dunării (Basarabia) în timp ce domnul român îi recunoştea suzeranitatea.

Raporturile dintre voievodul român şi regele Ungariei s-au înrăutăţit însă, ca urmare a disputelor asupra Banatului de Severin şi în 1330, Carol Robert împreună cu nobilii maghiari hotărăsc să desfiinţeze statul condus de către Basarab printr-o campanie militară. în septembrie, oastea maghiară în fruntea căreia se afla regele însuşi, a ocupat cetatea Severin şi ţinutul înconjurător. în aceste condiţii, Basarab oferă o sumă mare de bani pentru răscumpărarea păcii (7000 mărci de argint), dar este refuzat. Oastea maghiară care se îndrepta spre Curtea de Argeş este silită să se retragă datorită tacticii de luptă a românilor şi este înfrântă pe drumul de întoarcere pe 9-12 noiembrie 1330, în bătălia de la Posada, bătălie în urma căreia noul stat îşi obţine independenţa. Bătălia desfăşurată într-un loc nelocalizat precis până acum a fost descrisă de „Cronicapictată de la Viena" (Chroniconpictum Vindobonense).

împletită cu legenda „descălecatului" din interiorul arcului carpatic, ca şi formarea Ţării Româneşti, formarea statului medieval Moldova începe în condiţii istorice determinate de expediţiile maghiare antitătăreşti (1345-1354), când regele maghiar, Ludovic I a format o marcă de apărare în nord-vestul Moldovei, marcă ce a fost condusă deDragoş, un voievod maramureşan. Această marcă de apărare se întindea teritorial între Câmpulung Moldovenesc şi Vrancea şi avea reşedinţa la Baia.

O a doua etapă a formării statului de la est de Carpaţi a început în anul 1359 când Bogdan din Cuhea, un alt voievod al românilor din Maramureş trece Carpaţii împreună cu oamenii săi şi participă la o răscoală împotriva lui Bale, urmaş al lui Dragoş, dependent de coroana maghiară. Trecerea Carpaţilor are loc în contextul politicii de catolicizarea a regelui maghiar şi de încercările acestuia de a introduce propria organizare politică în Ţara Maramureşului. Această politică a provocat şi răscoala împotriva lui Bale. Despre eveniment ne povestesc două documente emise de cancelaria maghiară în 1360 şi respectiv 1365 şi Cronica lui Ioan de Târnave.

încercările regelui Ungariei, făcute până în 1365, de a-1 înlătura pe Bogdan din Moldova s-au dovedit zadarnice, dar în condiţiile în care Ludovic I era absorbit de planul unei cruciade a recunoscut independenţa Moldovei.Procesul constituirii celor două state medievale româneşti, Ţara Românească şi Moldova, s-a încheiat în secolul al XlV-lea. Consecinţele formării acestor state au fost multiple, în primul rând au reuşit să facă faţă presiunilor regalităţii maghiare şi să se opună încercărilor Imperiului Otoman de a le transforma în paşalâc. Formarea statelor medievale a permis dezvoltarea culturii şi a civilizaţiei româneşti.