VARIANTA 40

Subiectul I d, b, a, c;Subiectul al II-lea 1. „...s-a angajat să respecte bunurile boierilor moldoveni refugiaţi în Polonia." 2. „.. .anularea implicită a angajamentelor asumate anterior faţă de Ungaria." 3. „...Ştefan a lăsat în stăpânirea regelui polon, cetatea Hotin...". 4. Ungaria. 5. Sfatul domnesc era format din marii boieri, care ulterior au primit dregătorii, şi trebuia consultat de domnitor în toate problemele. Numărul membrilor săi a variat în jurul cifrei de doisprezece, iar cel mai important era Mitropolitul. El era urmat de Banul Olteniei, în Ţara Românească şi de Portarul Sucevei, în Moldova. Dintre principalii dregători amintim logofătul, vornicul, vistiernicul, spătarul, paharnicul, etc. Sfatul avea atribuţii administrative, politice şi judecătoreşti, iar întărirea puterii lui reprezenta calea boierimii de a limita puterea domnului. 6. După ce rezolvă problemele cu Ungaria, Ştefan cel Mare a încercat să obţină independenţa Moldovei de sub Imperiul Otoman, îndepărtarea lui Radu cel Frumos (fidel turcilor) din Ţara Românească (1470-1474). Neplata tributului, suspendat în 1471, şi incursiunile din Ţara Românească au determinat campaniile turceşti împotriva Moldovei. Prima campanie este condusă de Suleiman paşa şi intră în ţară pe valea Şiretului înaintând spre Suceava.

Ştefan îi atrage pe valea Bârladului, la sud de Vaslui, unde pe 10 ianuarie 1475, într-o zi ceţoasă, obţine o strălucită victorie. După victorie el încearcă să realizeze o alianţă antiotomană şi de aceea a trimis soli în Polonia, Ungaria, Veneţia, Roma, Hanatul Crimeei şi Caffa, dar nu a primit decât promisiuni. Ajutorul era cu atât mai necesar cu cât otomanii, în ofensiva din vara anului 1475, pun sub controlul lor litoralul nordic al Mării Negre până la Nistru, cucerind coloniile italiene de la gurile Donului şi din Crimeea (Azov, Caffa) şi principatul Mangop, iar hanul tătar din Crimeea devine vasalul lor.

Subiectul al III-lea

După evenimentele petrecute în secolul trecut, la începutul secolului al XX-lea România era un stat naţional modern şi independent. La începutul Primului Război Mondial s-a amânat adoptarea reformelor legislative încă necesare modernizării societăţii, mai ales lumii rurale pentru a îndeplini o altă condiţie necesară statului: Marea Unire.

România Mare avea nevoie de o Constituţie care să consfinţească modificările apărute de la caracterul de stat naţional şi unitar la reforme şi vechile principii. Legislaţia elaborată după anului 1918 nu ar fi fost completă acest act fundamental care să consacre hotărârile luate de poporul român în 1918 privind unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. Menţinând principiile prevăzute în Constituţia din 1866, Constituţia din 1923 se baza şi pe separarea puterilor în stat între puterea legislativă exercitată de Parlament, puterea executivă încredinţată regelui care o exercita prin intermediul membrilor guvernului şi puterea judecătorească.

Parlamentul, prin intermediul Adunării Deputaţilor şi Senatului, exercita puterea legislativă şi controla puterea executivă. Deputaţii şi senatorii aveau drept de anchetă, puteau adresa interpelări miniştrilor, puteau adresa vot de neîncredere guvernului, puteau cere urmărirea miniştrilor şi trimiterea lor în faţa înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, dezbăteau pe marginea Discursului Tronului. Schimbări existau şi în privinţa dreptului de vot pentru că în urma legii din 16 decembrie 1918, Parlamentul era ales prin vot universal, direct, secret şi obligatoriu de către cetăţenii care împliniseră 21 de ani cu

excepţia femeilor, a magistraţilor şi a ofiţerilor.

Creşterea prerogativelor Parlamentului însemna însă diminuarea celor ale regelui, care în esenţă rămâneau aceleaşi stabilite în 1866: numirea şi revocarea miniştrilor, sancţionarea legilor, dreptul de graţiere, de a conferi decoraţii, de a bate monedă şi de a încheia acorduri, conducerea forţelor armate, însă orice act al său trebuia contrasemnat de ministrul de resort.

Potrivit Constituţiei creşteau nu numai atribuţiile Parlamentului, ci şi cele ale înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, cea mai înaltă instanţă judecătorească care putea judeca constituţionalitatea legilor.

Printre principiile cel referitor la drepturile şi libertăţile cetăţenilor avea o componentă care se accentuase: egalitatea confesională datorată noilor Biserici majore: Biserica catolică şi Biserica greco-catolică.

Din punct de vedere al regimului politic, conform legii fundamentale adoptate în 1923, România era o monarhie constituţională, condusă de un rege cu atribuţii diminuate faţă de Constituţia din 1866. Prin intermediul ei era asigurată şi egalitatea politică în cadrul procesului electoral. Desăvârşirea unificării statului a continuat în 1925 cu unificarea administrativă. Conform acestei noi reforme administrative aplicare la nivelul întregii ţări România era împărţită în judeţe, plăşi, comune urbane, comune rurale şi sate conduse de prefecţi, pretori şi primari.

în istoria românilor epoca contemporană a fost o epocă istorică plină de convulsii. La începutul secolului România era un stat democrat dar procesul de democratizare a ţării a fost întrerupt în 1938 de regimul autoritar al regelui Carol al II-lea, de regimul antonescian şi de regimul comunist. Din în 1989 regimul comunist a fost înlocuit cu un regim democrat, iar România a fost acceptată în Uniunea Europeană (2007).

Subiectul al IV-lea

Epoca reformatoare a lui Al. loan Cuza Cu toată înfrângerea revoluţiei de la 1848, ideea unirii continuă să rămână obiectivul principal al revoluţionarilor exilaţi. Aceştia s-au împrăştiat în diverse centre ale Europei: Paris, Londra, Viena, Triest, Constantinopol, etc. Cauza românilor a fost făcută cunoscută şi prin organe de presă ca: „România viitoare" „Junimea română" „Republica română" „Românul" „România literară" „Timpul" „Steaua Dunării", publicaţii apărute la Paris, Londra, Bucureşti, Iaşi sau Bruxelles.

Dar, conjunctura favorabilă pe plan extern a apărut în urma Războiului Crimeii (1853-1856), în timpul Congresului de Pace de la Paris (1856), când Franţa a pus problema unirii Principatelor Române. în condiţiile care Imperiul Otoman şi Austria au susţinut faptul că românii nu vor să se unească, reprezentantul Franţei, contele Walewski a propus consultarea românilor şi s-a decis formarea Divanurilor Ad-hoc, adunări cu rol consultativ.

După ce românii şi-au exprimat dorinţele în cadrul Adunărilor Ad-hoc în decembrie 1857, Marile Puteri au decis organizarea Principatele Române în cadrul Convenţiei de la Paris. Românii unionişti profitând de divizarea forţelor conservatoare şi au ales ca domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti, pe 5 şi 24 ianuarie 1859, aceeaşi persoană: Alexandru loan Cuza, care va primi în acelaşi an acordul Marilor Puteri şi în 1861 firmanul otoman de unire instituţională.

în martie 1859 au fost reunite misiunile diplomatice la Principatelor la Constantinopol iar în cursul anului 1860, statele majore, instrucţii, administraţia şi intendenţa au fost aşezate sub o singură autoritate, de asemenea au mai fost unificate poşta, telegraful, şi serviciul vamal şi va continua modernizarea ţării cu alte reforme. Dintre acestea, în decembrie 1863, primul-ministru Mihail Kogălniceanu pune în discuţia Adunării, legea secularizării averilor mănăstireşti, lege indispensabilă pentru reforma agrară. Conform acestei legi, adoptată la 13/25 decembrie 1863 se menţineau în ţară valori

importante din veniturile realizate de mănăstiri şi mai ales, se trecea în proprietatea statului o suprafaţă de pământ ce va constitui un sfert din suprafaţa principatelor. în schimbul a 25,26% din teritoriul ţării, s-a oferit o despăgubire refuzată de mănăstiri.

De fapt, discuţiile pe marginea reformei agrare l-au determinat pe domn să dizolve, pe 2/14 mai 1864, Adunarea şi să propună modificări la Convenţia de la Paris. Modificările s-au concretizat în Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, un nou document cu rol constituţional şi într-o nouă lege electorală.

Conform prevederilor Statutului creşteau puterile şefului statului şi se micşorau cele ale legislativului, legislativ ales pe baza legii care împărţea alegătorii în două categorii: alegători direcţi şi alegători primari. Alegătorii direcţi erau toţi cei care ştiau carte, plăteau o contribuţie de cel puţin 4 galbeni şi împliniseră vârsta de 25 de ani. Alegătorii primari erau neştiutori de carte, dar plăteau o contribuţie şi aveau cel puţin 30 de ani.

Faţă de Statut şi de legea electorală Cuza a obţinut adeziunea Corpului elector prin plebiscitul organizat între 10 şi 14 mai şi al Puterilor garante după o nouă vizită la Constantinopol (iunie 1864). Statutul, devenit prin scrisoarea vizirului „Actul adiţional la Convenţiunea din 7/19 august 1858", instaura regimul domniei autoritare a lui Cuza.

Având poziţia consolidată în interior şi exterior, Cuza a putut trece la înfăptuirea reformei agrare, reformă fără de care nu se poate discuta despre modernizarea statului român. La 14/26 august 1864 a fost promulgată prin decret, legea rurală care desfiinţa claca şi împroprietărea foştii clăcaşi. Aceştia erau împărţiţi, după numărul de vite pe care le aveau, în: fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi (pălmaşi). în funcţie de categoria din care făcea parte, fiecare ţăran primea o anumită suprafaţă de teren agricol, împroprietărirea s-a făcut cu teren din proprietatea statului sau din cele 2/3 ale fiecărei proprietăţi particulare expropiate. Legea nu avea în vedere şi pădurile şi se făcea prin despăgubirea proprietarilor într-o perioadă de 15 ani. Timp de 30 de ani cei împroprietăriţi nu aveau voie să înstrăineze pământul primit. De asemenea, prin această lege se desfiinţau toate obligaţiile în produse agricole sau muncă ale ţăranilor faţă de proprietari.

Legea rurală a avut importante consecinţe economice şi sociale. A întărit proprietatea ţărănească şi a îmbunătăţit situaţia unei bune părţi a locuitorilor satelor. Această lege a avut, însă şi limite: au fost împropietărite 511 896 de familii, cu toate acestea mulţi ţărani au rămas fără pământ sau aveau pământ foarte puţin, multe terenuri nu au fost luate în proprietate, mulţi ţărani continuând să le muncească prin învoială cu proprietarii, iar altele au rămas nelucrate.

Cu toate neajunsurile, ea s-a dovedit una dintre cele mai importante reforme pentru modernizarea societăţii şi a fost urmată în 1865 de alte 32 de legi printre care: organizarea sistemului judecătoresc sau a bursei de comerţ.

Deşi Cuza a reuşit să pună în aplicare ambiţiosul program legislativ şi de organizare a unor instituţii moderne, poziţia i-a fost subminată de coaliţia organizată în 1863 între liberalii radicali şi conservatori numită „monstruoasa coaliţie". Alianţa s-a datorat faptului că conservatorii l-au criticat pentru reformele agrară şi electorală, iar liberalii pentru că era prea moderat şi în 11 februarie 1866 1-a silit să abdice.Alexandru Ioan Cuza a lăsat o ţară unită şi în plin proces de modernizare, ţară care era gata să pună în aplicare un alt punct al dorinţelor Adunărilor Ad-hoc din 1857: numirea unui prinţ străin.