VARIANTA 28

Subiectul I b, a, c, d;

Subiectul al II-lea 1. „s-a înfiinţat nu prin manifestarea liberă şi spontană a opiniei publice, ci printr-un decret regal. Acest partid este întemeiat pe baza noii Constituţii a statului „; 2. F.R.N. are „menirea să susţină principiile pe care ea (Constituţia) e clădită." 3. Carol al II-lea (1930-1940). 4. Una dintre acţiunile de politică internă întreprinse de Carol al II-lea între 1938-1940 a fost la 10 şi 11 februarie 1938, înlocuirea guvernului Goga, numit după alegerile din 1937 cu un „guvern consultativ" condus de Patriarhul Miron Cristea, având în componenţa sa câţiva foşti prim-miniştri şi pe Ion Antonescu, ca ministru al apărării. Dizolvând instituţiile sistemului parlamentar, Carol şi-a consolidat în scurt timp puterea. 5. O foarte importantă caracteristică a vieţii politice a perioadei 1918-1937 a fost pluripartidismul. Astfel că chiar dacă partidele de orientare conservatoare au dispărut treptat, pe lângă Partidul Naţional Liberal a mai apărut încă un partid dominant: Partidul Naţional Ţărănesc. îşi continuă existenţa şi Partidul Social Democrat Român, iar din rândurile lui se desprinde Partidul Comunist Român. Apar acum partide ale minorităţilor şi partidele de extremă dreapta: Legiunea Arhanghelului Mihail, Garda de Fier.

Subiectul al III-lea Afirmat în sud-estul Europei ca un tip aparte al modelului bizantin, feudalismul românesc se deosebea de cel clasic al Europei Occidentale. Acesta din urmă se baza pe două elemente fundamentale: domeniul feudal şi pe raporturile de vasalitate din cadrul nobililor. în schimb, în Ţările Române, domeniul boieresc era deţinut de clasa conducătoare care datora domnului, în principal, ascultare şi supunere.

Tot de inspiraţie bizantină, dar cu puternice trăsături autohtone este în Ţara Românească şi Moldova şi structura instituţională reprezentată de: domnie, Sfatul domnesc, Adunarea ţării, organizarea administrativă şi judecătorească, Biserica şi armata. Domnia reprezenta principala instituţie, domnul fiind ales pe viaţă din rândul Basarabilor sau Muşatinilor. în această calitate el este proprietarul întregului pământ, comandantul suprem al armatei, conducea întreaga administraţie, bătea monedă şi stabilea impozite, reprezenta instanţa supremă judecătorească.

în ceea ce priveşte politica externă a Ţărilor Române în Evul Mediu, principalele obiective sunt: menţinerea autonomiei şi a independenţei politice, a statutului lor juridic în raport cu Marile Puteri, apărarea teritoriului şi a hotarelor ţării şi se pot atinge numai pendulând între cele trei Mari Puteri ale zonei: Ungaria, Polonia şi Imperiul Otoman. Principalul adversar fiind Imperiul Otoman care dorea transformarea ţării în paşalâc, Ţările Române s-au integrat de la început în cruciada târzie iniţiată de papă sau de statele creştine. Politica românească în această privinţă s-a numit „politica de cruciadă" şi a atins apogeul în secolul al XV-lea şi ultimii reprezentanţi în secolul următor: Petru Rareş, Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul.

însă la începutul secolului al XVI-lea, Imperiul Otoman atinge apogeul puterii sale reuşind să cucerească „poarta Europei centrale", Belgrad în 1521 şi să transforme Buda în paşalâc, după victoria asupra oştilor maghiare obţinută la Mohacz (1526). În aceste condiţii, Transilvania devine principat autonom sub suzeranitatea otomană (1541), iar drumul spre Viena este deschis.

Statutul Transilvaniei va fi deci, acelaşi cu al Ţării Româneşti şi al Moldovei. Condusă de un principe ales de Dietă cu acordul sultanului, Transilvania va trebui şi ea să plătească un tribut în schimbul respectării autonomiei.

Pentru Ţările Române, însă secolul a început cu recunoaşterea de către Poartă a autonomiei şi independenţei politice a Moldovei lui Ştefan cel Mare (1457-1504), continuă cu lupta pentru impunerea suzeranităţii otomane în Transilvania în cursul căreia domnul Moldovei, Petru Rareş obţine stăpânirea: Bistriţei, Unguraşului, Rodnei şi se încheie cu unirea vremelnică a celor trei ţări de către Mihai Viteazul.

Subiectul al IV-lea

Etnogeneza românească. Cei mai vechi locuitori ai acestor meleaguri au fost geto-dacii. Aceştia s-au desprins din neamul tracic în epoca fierului individualizarea lor fiind raportată la cultura Basarabi, caracterizată prin motivele geometrice spiralate, haşurările, motivele zoomorfe etc. Acestei culturi îi aparţin statuile antropomorfe de mari dimensiuni, ce atestă adorarea Soarelui. Pe măsură ce civilizaţia geto-dacă evoluează au apărut primele cetăţi de apărare pe înălţimi şi primele aşezări protourbane numite davae.

Geto-dacii erau politeişti, zeitatea supremă era Zamolxe. în perioada La Tene se generalizează metalurgia fierului, se intensifică circulaţia monetară, se formează puternice uniuni de triburi, acestea au fost unite de către Burebista (cea. 82-44 î.Hr.), formând primul stat, astfel Burebista, ajutat de către marele preot Deceneu a reuşit să unească pe cale armelor sau pe cale paşnică triburile geto dace formând un stat c se întindea între gura Bugului (E), Carpaţii Păduroşi (N), Munţii Balcani (S) şi confluenţa Moravei cu Dunărea mijlocie ( V). Puterea statului dac era atât de mare încât i-a permis lui Burebista să se implice în războiul civil dintre Caesar şi Pompei (49-48 î.Hr.), dorind să-1 susţină pe Pompei. în anul 44 î.Hr. a murit în condiţii puţin lămurite.

Romanii au ajuns în sudul Dunării şi au cucerit Dobrogea. în iarna dintre anii 28-29 î.Hr.Crassus, proconsului Macedoniei, sprijinit de un „rege" get Roles, luptă împotriva celorlalţi „regi" geţi din Dobrogea, învingându-i pe Dapyx şi Zyraxes. în anul 46 d.Hr. Dobrogea este inclusă în Imperiul Roman. Regii din sud-vestul Daciei au înţeles pericolul reprezentat de către romani.

în secolul I d.Hr. unitatea triburilor geto-dace este refăcută pentru a face faţă acestui pericol. Regele Daciei este Decebal (87-106 d.Hr.), cel care îşi dovedise iscusinţa încă din campaniile anterioare.

în anul 87 d.Hr. Decebal a reuşit să înfrângă cele 5-6 legiuni romane conduse de către Cornelui Fuscus, într-un loc numit Tapae, dar în anul 88 este învins de către Tettius Iulianus. în anul 89 d.Hr. încheie pacea cu împăratul roman Domiţian, pace favorabilă dacilor, care primesc de la romani bani, meşteri pentru construirea cetăţilor şi instructori militar.

împăratul Traian a dorit să cucerească definitiv Dacia. A realizat acest lucru în urma a două războaie, desfăşurate între anii 101-102 şi 105-106. înfrânt Decebal s-a sinucis. Traian a început încă din anul 106 reorganizarea Daciei ca provincie romană.

Elementul fundamental în procesul de formare al poporului român şi a limbii române îl reprezintă romanizarea. Acest fenomen a cuprins întregul teritoriu locuit de daco-geţi şi s-a implementat în toate compartimentele vieţii materiale şi spirituale. Romanizarea este un proces specific lumii romane şi are două forme de manifestare obligatorii şi inseparabile: pătrunderea culturii şi civilizaţiei romane în provincii şi preluarea elementelor de cultură şi civilizaţie de către populaţia autohtonă din provincii. In urma cuceririi romane geto-dacii au limba latină, ritualuri romane, elemente din îmbrăcăminte, plugul roman, unelte de minerit etc.

Cel mai important element al romanizării îl reprezintă preluarea limbii latine de către daco-geţi şi folosirea ei inclusiv în familie. Caracteristici ale culturii şi civilizaţiei daco-romane sunt între altele limba vorbită, care este o latină populară în care au pătruns cuvinte din limba dacă şi religia care este o îmbinare între credinţele daco-gete şi cele romane.

In timp ce limba latină devine din ce în ce mai importantă, dovezile continuităţii populaţiei locale sunt legate de ea; primele sunt cele cea. 3000 de inscripţii în limba latină din provincia Dacia, inscripţii descoperite de exemplu la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Romula, Apulum etc. cărora li se adaugă cele peste 3500 din Moesia. Lor li se adaugă tăbliţele cerate de la Alburnus Maior şi împreună, atestă faptul că tinerii daci, înrolaţi în armate romană, se romanizau cu timpul la fel şi dacii aflaţi pe limes-uri. Un astfel de tânăr a fost „Aeliu Ariort", dac aflat, la un moment dat, în fruntea oraşului Drobeta, altul un anume Lucius Iulius Iulianus, numit înainte de primirea cetăţeniei romane Rundacio, iar Valerius Marcus, ostaş din Legiunea XI Claudia, avea trei băieţi cu numele de Decibalis, Seiciperis, Mumutzis. Astfel de exemple sunt numeroase.

Dacia organizată de Traian ca o singură provincie cuprindea Transilvania (fără colţul ei sud-estic), Banatul şi Oltenia până la Jiu. Provincie imperială, ea era administrată de împărat prin intermediul unui guvernator numit Legatus augusti pro praetore şi avea o nouă capitală la Colonia Dacica, numită de Hadrian Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.

în anii următori provincia a fost reorganizată de două ori de Hadrian (117-138) şi încă o dată de Marcus Aurelius (161-180). în 117, în urma atacului dacilor liberi, iazygilor şi roxolanilor, Hadrian crează Dacia Superioară şi Dacia Inferioară. Nordul Daciei Superioare devine o nouă provincie: Dacia Porolissensis, în 123, iar în 166 Marcus Aurelius transformă ce a rămas din Dacia Superior şi Dacia Inferior în Dacia Apulensis şi respectiv, Dacia Malvensis datorită războaielor cu marcomanii. Cele trei noi unităţi administrative sunt administrate acum de un legatus Augusti pro praetore trium Daciarum ajutat de un consiliu al celor trei provincii (concilium Daciarum trium), de funcţionari provinciali (procuratori) şi de funcţionari locali (prefecţi şi primari).Din punct de vedere militar la romanizare au contribuit atât unităţile militare staţionate în provincie: legiuni, alae, cohorte, dar şi dacii integraţi în trupe auxiliare staţionate pe tot cuprinsul Imperiului pentru că atât cetăţenii romani din legiuni, cât şi cei din trupele auxiliare, chiar dacă nu erau cetăţeni, vorbeau limba latină, foloseau obiceiurile şi adoptaseră modul de viaţă latin. Pentru legiunile XIII Gemina, staţionată la Apulum şi V Macedonica, de la Potaissa, precum şi pentru unităţile auxiliare au fost realizate o serie de lucrări cu caracter militar: castre (tabere întărite situate de-a lungul frontierelor), turnuri de observaţie, valuri de pământ cu şanţuri (limes-uri).

Organizate în mare parte, pe vatra vechilor aşezări dacice, oraşele erau un puternic factor de romanizare prin numărul mare de locuitori care vorbeau limba latină, prin construcţiile urbanistice ridicate aici: temple, terme, amfiteatre, apeducte, etc. Ele au fost împărţite în colonii oraşe de rang superior care se bucurau de toate drepturile şi municipii. Dintre colonii putem menţiona: Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Potaissa, Drobeta, Romula, iar dintre municipii: Dierna, Tibiscum, Ampelum, Porolissum. Acestora li se adaugă aşezări rurale aşezate lângă castre: canabae şi altele mai mari (pagus) sau mai mici (viei).

între anii 271-274 împăratul Aurelian a retras armata şi administraţia din provincia Dacia, deoarece nu o mai putea apăra datorită atacurilor popoarelor migratoare. Se menţin însă legăturile dintre fosta provincie şi Imperiul Bizantin. Sunt perioade în care acesta îşi exercită influenţa asupra teritoriilor de la nord de Dunăre, de asemenea bizantinii continuă să stăpânească Dobrogea.

Limba latină n-a rămas neschimbată în urma procesului de romanizare formând împreună cu substratul daco-moesic şi adstratul slav, limba română. Asta deoarece pe teritoriul cuprins între Carpaţii Păduroşi şi Balcani, adică în Dacia şi Moesia, până în secolele VII-VIII limba latină evoluează spre o limbă unitară, de factură orientală. Această limbă numită de filologi limba română comună demonstrează că la acea dată, data pătrunderii slavilor, limba română era deja formată şi ei nu i-au mai putut modifica structura de bază, latină. între secolele VI-VIII au loc marile migraţii slave. Influenţa slavă s-a manifestat în domeniul culturii materiale, a limbii, şi a organizării primelor instituţii statale şi a fost cea mai puternică dintre toate popoarele migratoare. Ei se amestecă printre autohtoni după cum demonstrează şi descoperirile arheologice şi în secolul al VH-lea, când reuşesc să străpungă definitiv limes-ul danubian rup romanitatea balcano-danubiană interpunându-se între romanicii din Balcani şi cei din nordul fluviului.

Migraţia slavilor şi statele sud-slave au contribuit însă la divizarea limbii comune în cele patru dialecte: daco-român, în nordul Dunării, aromân, meglenoromân şi istroromân, ultimele trei în sudul Dunării.

Pe baza tuturor acestor date, componentele de bază ale limbii române, cele enumerate la început, au contribuţia cea mai mare în frecvenţa cuvintelor limbii din vocabularul fundamental: 10% substratul daco-moesic cu cele 160 de cuvinte şi derivatele lor, 60% stratul latin şi 20% adstratul slav. Slavii au contribuit mai mult decât oricare dintre migratorii stabiliţi pentru o perioadă pe teritoriul fostei provincii romane între secolele IV-VIII: goţii, ostrogoţii, vizigoţii, gepizii (secolele IV-V), avarii, longobarzii (sec. VI).

Astfel, pe teritoriul balcano-carpato-pontic s-au format prin romanizarea geto-dacilor, limba română şi poporul român la care o contribuţie însemnată a avut-o şi creştinismul. Acesta pătrunde în rândul populaţiei daco-romane încă din secolul al IlI-lea dar se răspândeşte în special după secolul IV. Au fost descoperite basilica creştine la Slăveni, Tomis, Sucidava, Drobeta, a fost organizată episcopia Tomisului, în cadrul acesteia s-a remarcat episcopul Teotim I etc.