VARIANTA 23

Subiectul I c, d, a, b;

Subiectul al II-lea

1. Acţiunea desfăşurată de daci a fost favorizată de faptul că „Italia era cuprinsă de vâlvătaia războiului şi întreg imperiul era sfâşiat de duşmănie". 2. Romanii au contracarat trimiţând „împotriva lor legiunea a şasea". 3. Primul război dintre romani şi daci desfăşurat în timpul lui Traian a fost declanşat în anul 101. 4. Una dintre consecinţele încheierii războaielor daco-romane a fost transformarea Daciei în provincie romană. în timp ce Dobrogea a intrat încă din anul 46 în componenţa provinciei Moesia, Dacia organizată de Traian ca o singură provincie cuprindea Transilvania (fără colţul ei sud-estic), Banatul şi Oltenia până la Jiu. Provincie imperială, ea era administrată de împărat prin intermediul unui guvernator numit Legatus augusti pro praetore şi avea o nouă capitală la Colonia Dacica, numită de Hadrian Vipia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.

în anii următori provincia a fost reorganizată de două ori de Hadrian (117-138) şi încă o dată de Marcus Aurelius (161-180). în 117, în urma atacului dacilor liberi, iazygilor şi roxolanilor, Hadrian crează Dacia Superioară şi Dacia Inferioară. Nordul Daciei Superioare devine o nouă provincie: Dacia Porolissensis, în 123, iar în 166 Marcus Aurelius transformă ce a rămas din Dacia Superior şi Dacia Inferior în Dacia Apulensis şi respectiv, Dacia Malvensis datorită războaielor cu marcomanii. Cele trei noi unităţi administrative sunt administrate acum de un legatus Augusti pro praetore trium Daciarum ajutat de un consiliu al celor trei provincii (concilium Daciarum trium), de funcţionari provinciali (procuratori) şi de funcţionari locali (prefecţi şi primari). 5. în secolul I î.Hr. Burebista a format primul stat dac centralizat în condiţiile în care, romanii au atacat Dobrogea, iar o armată condusă de proconsulul Macedoniei, Antonius Hybrida, a fost înfrântă lângă Histria.

Despre Burebista (cea. 82-44 î.Hr.), pe baza informaţiilor din inscripţia de la Dionysopolis şi de la Iordanes ştim că ajutat de marele preot, Deceneu, a format primul stat geto-dac. Acesta cuprindea triburile aflate pe o arie destul de întinsă, cuprinsă între confluenţa râului Marus (Morava) cu Dunărea, la vest, gurile Bugului, la est, Carpaţii Păduroşi la nord şi Munţii Haemus (Balcani) la sud, unificate pe cale paşnică sau violentă. în politica externă regele geto-dac s-a implicat în războiul civil dintre Cezar şi Pompei (49-48 î.Hr.), sprijinindu-1 pe acesta din urmă, bun cunoscător al zonei Balcanice.

După moartea lui Burebista statul s-a destrămat, dar există continuitate statală atât în zona Munţilor Şureanu, cât şi în alte zone ale Daciei.

Subiectul al III-lea

Elementul fundamental în procesul de etnogeneză românească îl reprezintă romanizarea. Acest proces desfăşurat în Antichitate, a început încă din secolul I î.Hr., a cuprins întregul teritoriu locuit de geto-daci şi s-a implementat în toate compartimentele vieţii materiale şi spirituale. Romanizarea este un proces specific lumii romane şi are două forme de manifestare obligatorii şi inseparabile: pătrunderea culturii şi civilizaţiei romane în provincii şi preluarea elementelor de cultură şi civilizaţie de către populaţia autohtonă din provincii.

încheierea procesului după retragerea aureliană şi lipsa izvoarelor scrise pentru această perioadă au dat naştere la două teorii istoriografice referitoare la etnogeneză românilor: teza continuităţii şi teza imigraţionistă. Apărută din motive politice, după 1600 cea de-a doua teză localizează formarea poporului român la sud de Dunăre datorită asemănării cu limba albaneză, numeroaselor cuvinte de origine slavă şi mai ales, retragerii armatei şi administraţiei din provincia Dacia, după 275. Este contrazisă de cealaltă prin intermediul numeroaselor descoperiri

arheologice, descoperiri care sprijină şi tradiţia istorică despre întemeierea Ţărilor Române.In cazul, Ţării Româneşti şi al Moldovei procesul întemeierii statului medieval datează din

secolul al XIV-lea, când, în cazul Valahiei nord-dunărene legenda „descălecatului" lui Negru-Vodă din Făgăraş (1291) este urmată de menţiunea documentară a marelui voievod şi domn, stăpân al ţării, Basarab I (13107-1352). Nu ştim exact când s-a constituit noul stat, dar cert este faptul că în 1324 domnul recunoaşte suzeranitatea regelui Ungariei. Nemulţumiţi de condiţiile acordului din 1324, nobilii maghiari declanşează o campanie în toamna anului 1330 în cadrul căreia are loc o luptă într-un loc îngust. în urma acestei lupte, de la Posada (1330), însă Basarab va obţine independenţa noului stat faţă de coroana angevină.

Noul statut al ţării trebuie apărat la sfârşitul secolului de Mircea cel Bătrân şi în faţa altui duşman, Imperiul Otoman, împotriva căruia papa sau statele apusene declanşează cruciada târzie. Contribuţia Ţărilor Române, la lupta antiotomană, a fost „politica de cruciadă" declanşată încă din momentul în care turcii au atins linia Dunării şi le-au ameninţat direct.

Decizia acestei politici au luat-o şi două dintre cele mai afectate instituţii: domnia şi Biserica. Ales pe viaţă de către boieri din rândul familiei Basarabilor, domnul Ţării Româneşti s-a văzut confruntat cu dorinţa Porţii de a-şi obţine confirmarea şi de a plăti tribut, peşcheşuri şi a onora o serie de obligaţii în schimbul recunoaşterii autonomiei ţării. Deci, unul dintre aliaţii de nădejde ai domnului a fost Biserica, supusă din punct de vedere dogmatic Patriarhului de la Constantinopol şi ameninţată atât de turcii musulmani, cât şi de ungurii sau polonezii catolici.

Subiectul al IV-lea

Constituirea şi consolidarea statului naţional român în secolul al XlX-lea în epoca modernă, epocă marcată de figura lui Napoleon Bonaparte şi de ideile lui despre principiul naţiunilor, toate naţiunile aflate în state divizate sau aflate sub stăpânirea străină şi-au intensificat lupta pentru constituirea statelor naţionale moderne. Printre acestea se numără şi românii ale căror acţiuni s-au intensificat după revoluţia de la 1848 şi au căpătat speranţă odată cu evenimentele ce au urmat Războiului Crimeii. Cauza românilor a fost făcută cunoscută şi prin organe de presă ca: „România viitoare" „Junimea română" „Republica română" „Românul" „România literară" „Timpul" „Steaua Dunării", publicaţii apărute la Paris, Londra, Bucureşti, Iaşi sau Bruxelles.

Conjunctura favorabilă a apărut, aşa cum am menţionat, în urma Războiului Crimeii (1853-1856), în timpul Congresului de Pace de la Paris (1856), când Franţa a pus problema unirii Principatelor Române. în condiţiile care Imperiul Otoman şi Austria au susţinut faptul că românii nu vor să se unească, reprezentantul Franţei, contele Walewski a propus consultarea românilor şi s-a decis formarea Divanurilor Ad-hoc, adunări cu rol consultativ.

Deciziile din 1857 ale Divanurilor Ad-hoc ale Moldovei şi Ţării Româneşti au fost prezentate Conferinţei reunite la Paris în 1858, Conferinţă care a stabilit viitoarea organizare a Principatelor. Documentul adoptat cu acest prilej de către Puterile garante a stat la baza alegerii în 5 şi 24 ianuarie 1859 a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti.

în această calitate, Cuza (1859-1866) a adoptat o serie de reforme începând cu unificarea sistemului vamal, a poştei, telegrafului, monedei, armatei (1859-1861) şi continuând cu secularizarea averilor mănăstireşti (1863), reforma electorală (1864), a învăţământului, organizarea armatei (1865). Cea mai importantă a fost reforma agrară, promulgată prin decret la 14/26 august 1864. Legea desfiinţa claca şi împroprietărea foştii clăcaşi. Aceştia erau împărţiţi, după numărul de vite pe care le aveau, în: fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi (pălmaşi). în funcţie de categoria din care făcea parte, fiecare ţăran primea o anumită suprafaţă de teren agricol. împroprietărirea s-a făcut cu teren din proprietatea statului sau din cele 2/3 ale fiecărei proprietăţi particulare expropiate. Legea nu avea în vedere şi pădurile şi se făcea prin despăgubirea proprietarilor într-o perioadă de 15 ani. Timp de 30 de ani cei împroprietăriţi nu aveau voie să înstrăineze pământul primit. De asemenea, prin această lege se desfiinţau toate obligaţiile în produse agricole sau muncă ale ţăranilor faţă de proprietari.

Această reformă a fost cea care a declanşat nemulţumirea conservatorilor, care în

decembrie 1865 au format împreună cu liberalii radicali „monstruoasa coaliţie" şi care au reuşit să obţină abdicarea domnului în februarie 1866 sub pretextul îndeplinirii punctului 3 al dorinţelor Divanurilor Ad-hoc: numirea unui prinţ străin.

Este numit Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei, iar în urma refuzului acestuia oamenii politici români i s-au adresat din nou lui Napoleon al III-lea. După mai multe discuţii alegerea s-a oprit asupra lui Carol de Hohenzollern, problema domnitorului străin trebuia repede rezolvată deoarece în Moldova, Rusia, provocase şi întreţinuse o mişcare separatistă ( manifestată la Iaşi, 3/15 aprilie 1866), iar Austria şi Poarta doreau destrămarea Unirii, Poarta concentrând la Dunăre trupe pentru o intervenţie militară. în aceste condiţii la 25 aprilie Carol acceptă propunerea şi cu acordul tatălui, a regelui Prusiefşi al cancelarului Bismarck pleacă spre România.

în acelaşi timp, la Bucureşti este aleasă o Adunare care, după ce a organizat plebiscitul pentru numirea lui Carol, a devenit Constituantă şi a început lucrul la prima Constituţie a României. Constituţia va fi publicată în Monitorul Oficial din 1 iulie 1866 şi va sta la baza modernizării României până în 1923. Realizată după model belgian, Constituţia avea cinci principii de bază: suveranitatea naţională, separarea puterilor în stat, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, monarhia ereditară, guvernământ responsabil. Constituţia a mai suferit modificări în 1878, când România a devenit, în urma războiului din 1877-1878, un stat independent şi în 1881 când a devenit regat.

în plan economic, cucerirea independenţei a deschis alte perspective de modernizare, dar tot statul devine principalul agent prin crearea unui sistem bancar, semnarea de tratate şi acorduri comerciale, extinderea rapidă a căilor ferate, modernizarea transporturilor şi a industriei, etc. Una dintre aceste acţiuni a fost reprezentată de legile de încurajare a dezvoltării industriei în lipsa unui capital autohton, a cadrelor tehnice bine calificate, a maşinilor şi a materiilor prime prin protecţionism (1886- legea generală a tarifelor) şi scutiri de taxe şi impozite (legea încurajării industriei -1887).

Dezvoltarea economică, modernizarea instituţională au ca rezultat şi dezvoltarea culturii ale cărei obiective devin acum sprijinirea şi stimularea materială a talentelor deosebite şi a realizărilor artistice şi ştiinţifice de valoare atât din România cât şi din celelalte provincii. Sprijinirea luptei pentru emancipare naţională a românilor din provinciile ocupate prin intermediul Ligii Culturale sau a ziarelor editate la Bucureşti reprezintă un alt obiectiv al politicii culturale din Regat, mai ales cu prilejul mişcării memorandiste (1892).

România secolului al XlX-lea a reprezentat astfel, un stat care a trecut de la statutul de suzeranitate otomană, prin cel de protectorat rusesc şi garanţie colectivă la independenţă şi a făcut un prim pas spre Marea Unire prin unirea Moldovei cu Ţara Românească (1859).şi alipirea Dobrogei (1878).