Mitropolia Olteniei - Arhiepiscopia CraioveiRevista "Mitropolia Olteniei" - Nr. 5-8/2002

Studii şi articole

VALOAREA ISTORICĂ ŞI DOCUMENTARĂA SCRIERILOR SFÂNTULUI LUCA

Pr. Conf. univ. Dionisie Stamatoiu

1. Preliminarii. Date biografice. Evanghelia a treia şi Faptele Apostolilor sunt opera unui autor foarte instruit, cu o bogată cultură generală şi înzestrat cu arta de a scrie frumos. El este, după mărturia unanimă a tradiţiei bisericeşti, Sfântul Luca, a cărui biografie poate fi reconstituită, sumar, cu ajutorul câtorva texte din Noul Testament, dar şi prin mărturia unor Sfinţi Părinţi răsăriteni, care au preluat tradiţia Bisericii primare. Există părerea că el s-ar fi numărat printre cei 72 de apostoli (Lc. X, 1-24) şi că, alături de Cleopa, a fost

unul din cei doi călători de pe drumul spre Emaus, cărora li s-a arătat Mântuitorul după Învierea Sa din morţi (Lc. XXIV, 13-35). Pe de altă parte, se ştie [1] că în anul 44 d.Hr. el făcea parte din comunitatea creştină a

Antiohiei, în Siria, cetate în care i se bănuieşte şi obârşia.

Oricum, Luca este un produs al lumii elenistice, atât de înfloritoare în Asia Mică, un intelectual care gândeşte şi scrie greceşte, într-o limbă literară pe care nu o egalează nici un alt autor nou-testamentar (cu excepţia celui care a redactat epistola către Evrei). Ştim de asemenea, cu siguranţă, că a fost colaborator apropiat al Sfântului Apostol Pavel, care-l menţionează în epistolele sale (II Cor. VIII, 18; Col. IV,14; II Tim. IV, 11) ca pe unul din cei mai devotaţi ucenici, atât în drumurile lui misionare cât şi în cele două captivităţi

din capitala imperiului. Avem destule motive să credem că Luca era medic profesionist [2], iar unele mărturii din veacurile primare îl arată şi ca pictor [3], autor al primului portret -icoană al Maicii Domnului.

Şi-a sfârşit viaţa, în părţile Greciei, la Patras, în Ahaia, la o vârstă înaintată, 73-84 ani, unde a desfăşurat o activitate intensă [4]. În anul 357 osemintele sale au fost transportate la Constantinopol, din ordinul

împăratului Constanţiu şi depuse la Biserica Sfinţii Apostoli. Biserica îl sărbătoreşte la 18 octombrie. În iconografie Sfântul Luca are ca simbol taurul de jertfă, pentru că îşi începe Evanghelia cu slujirea la templu

a preotului Zaharia, unde se aduceau jertfe de animale.

2. Scrierile Sfântului Luca. Scurtă caracterizare.

Sfântul Luca ne-a lăsat două scrieri nou-testamentare: Evanghelia a treia şi Faptele Apostolilor. Pornind de la necesitatea misionară de a dobândi pentru Hristos pe influentul patrician roman Teofil, Sfântul Luca a

hărăzit creştinătăţii o "viaţă a lui Iisus" care, fără a fi atât de concentrată ca Evanghelia după Marcu şi nici atât de într-aripată ca Evanghelia după Ioan, rămâne o capodoperă literară. Pe toate celelalte Evanghelii,

inclusiv pe cea după Matei, le întrece, atât prin volumul ei cât şi prin iscusinţa cu care afirmă şi demonstrează caracterul universalist al religiei creştine.

Evanghelia după Luca este cea mai amplă expunere inspirată a vieţii şi activităţii Domnului nostru Iisus Hristos. Un simplu calcul aritmetic ne încredinţează că ea depăşeşte ca întindere oricare altă carte a Noului

Testament. Într-adevăr, faţă de Evanghelia după Matei - care cuprinde 28 de capitole cu 1071 versete şi 18299 cuvinte (calculul fiind făcut pe textul original grecesc) - Evanghelia a treia numără 24 capitole cu 1151

versete şi 19414 cuvinte. Dacă luăm în considerare şi cartea Faptele Apostolilor, care o continuă, în timp, până la anul 63 al erei creştine, şi care însumează 28 capitole cu 1006 versete şi 18396 cuvinte, cele două

scrieri lucanice, luate împreună, s-a constatat prin calcule statistice de amănunt, că ele depăşesc ca întindere opera oricăruia dintre ceilalţi opt autori de scrieri nou-testamentare [5]. Însă ele se disting nu numai

prin amploare, ci şi prin remarcabile calităţi de fond şi de formă. Bogăţia cuprinsului este întregită de valoarea documentară a relatărilor lor. Ele alcătuiesc cea dintâi istorie a începuturilor creştinismului. Sfântul

Luca este mai îndreptăţit decât Eusebiu al Cezareei să poarte onorantul calificativ de "părinte" al istoriei Bisericii creştine [6].

Una din caracteristicile cele mai distincte ale operei Sfântului Luca este încadrarea evenimentelor creştine pe care le istoriseşte în contextul istoriei profane, sincronizându-le cu datele acesteia. Această încadrare în

istorie, după metoda de a scrie a celor mai distinşi istoriografi elini, ca: Herodot, Tucidide, Xenofon ş.a., dă scrierilor Sfântului Luca o valoare documentară deosebită şi ajută, prin utilizarea sincronismului, la stabilirea

cronologiei datelor evanghelice şi apostolice, în general.

Încă din prologul Evangheliei sale, Sfântul Luca îşi propunea un dublu scop: 1. de a alcătui o biografie a lui Iisus, mai completă şi mai bine orientată decât încercările făcute de către "mulţi" mai înainte de el (Lc. I, 1-3) şi 2. acela de a furniza lui Teofil şi tuturor cititorilor săi, creştini convertiţi dintre neamuri, un mijloc de întărire a credinţei lor şi de a confirma totodată cateheza primilor propovăduitori ai Evangheliei (I, 4). Primul este un

scop istoric; cel de al doilea, unul dogmatic.

Sfântul Luca este deci, înainte de toate, un istoric. El are preocupări istorice; îşi propune de a se ridica mai sus decât predecesorii săi, de a lua istorisirea de la origini şi de a alcătui o naraţiune documentată, în baza unor cercetări temeinice şi amănunţite. El indică sursele de informare şi vrea să procedeze cu exactitate şi ordine. "Exactitatea sa de istoric nu poate fi pusă la îndoială" [7]. Cât despre ordinea cronologică, aceasta

este riguros urmată. El armonizează, totodată, evenimentele relatate cu datele istoriei profane şi furnizează puncte de reper sigure pentru stabilirea cronologiei începuturilor creştinismului.

Cercetarea acordului dintre aceste două specii de date istorice: creştine şi profane, este problemă de studiu, iar constatarea unui acord deplin între ele vădeşte temeinicia şi vrednicia de crezare a relatărilor

evanghelice şi nou-testamentare în ansamblu. Ele sunt, mai întâi de toate, documente istorice, a căror veridicitate nu poate fi pusă la îndoială. Cu aceasta se confirmă totodată istoricitatea creştinismului însuşi.

În desfăşurarea prezentei lucrări vom identifica acele pericope din Evanghelia a treia şi din Faptele Apostolilor, care cuprind date de istorie profană însoţindu-le cu unele explicaţii, trebuincioase unei bune

înţelegeri a istorisirilor evanghelice.

3.Date istorice profane antice în Evanghelia a treia.

a) "Era în zilele lui Irod, regele Iudeii"(Lc. I, 5).

Sfântul Evanghelist Luca îşi începe Evanghelia cu un prolog (I, 1-4), în care arată scopul scrierii şi metoda de cercetare. Scrierea este dedicată preaputernicului Teofil, personaj cu rang deosebit în societatea romană şi care primise de curând credinţa creştină. Evanghelistul scrie despre viaţa şi învăţăturile Domnului Hristos spre a-l întări în credinţă. Scrie cartea sa aşa cum s-au desfăşurat evenimentele - în mod cronologic -, după

cum le-a aflat de la slujitorii Mântuitorului, deci de la martorii oculari, pentru care a făcut şi amănunţite cercetări proprii.

Intrând în miezul expunerii, Sfântul Luca stabileşte - în timp şi loc - punctul de plecare al amplei sale ,,istorii" evanghelice. La Ierusalim - cetatea păcii - îngerul Gavriil binevesteşte preotului temător de Dumnezeu,

Zaharia, că soţia sa Elisabeta îi va naşte un fiu. Episodul acesta se petrece ,,în zilele lui Irod, regele Iudeii" (Lc. I, 5).

Trei personaje istorice au purtat la evrei, în epoca de început a erei creştine, numele de Irod (??????) şi anume: 1- Irod cel Mare, întemeietorul dinastiei irodiene, care este amintit direct la Matei II, 1-3 ş.u.; Luca I, 5 şi indirect în Fapte XXIII, 35 (unde este vorba de pretoriul lui Irod din Cezareea Palestinei); 2- Irod Antipa, al doilea fiu în viaţă al celui amintit, despre care este vorba la: Matei XIV, 1 ş.u.; Marcu VI, 14; Luca III, 1 etc.

3- Irod Agrippa I, nepot de fiu al întemeietorului dinastiei irodiene, amintit în Fapte XII, 1 ş.u. Al patrulea purtător al acestui nume, Irod Agrippa II, nu apare în Noul Testament decât ca: "regele Agrippa" (în Fapte

XXIII, 13, 22-26; XXVI,1 ş.u.).

În textul citat: Luca I, 5 este vorba indubitabil de cel dintâi, numit rege al iudeilor de către senatul roman, la cererea lui Antoniu şi Octavian, la anul 40 î.d.Hr. În epoca relatării noastre (I, 5) era în cea din urmă

perioadă a domniei lui. Este numit ,,rege al Iudeii". Acest cuvânt este luat aici în sensul larg, pentru a desemna toată Palestina, căci Irod nu a domnit numai peste Iudeea propriu-zisă, ci şi peste Samaria,

Galileea, o mare parte din Pereea şi Idumeea. Numele său este legat de începuturile stăpânirii romane în Palestina. Să vedem însă mai îndeaproape cine era el?

Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să rememorăm unele date ale istoriei poporului iudeu din preajma începutului erei noastre creştine [8]. Pe la anul 63 î.d.Hr., generalul roman Pompei intervine în cearta pentru tron a fraţilor Hircan II şi Aristobul II. Cel dintâi este ridicat la demnitatea de mare preot, sub epitropia generalului edomit Antipater, care ajunge foarte influent. Acesta îşi numeşte pe cei doi fii ai săi

guvernatori: pe Fasael în Iudeea, iar pe Irod în Galileea. În anul 43 î.d.Hr., Antipater este ucis. Marc Antoniu

consolidează poziţia celor doi fraţi, numindu-i tetrarhi ai ţinuturilor iudaice, însă un război cu parţii le schimbă destinul. Fasael cade prizonier şi se sinucide în anul 40 î.d.Hr. Este numit rege al Palestinei, de către parţi,

Antigonos, un fiu al lui Aristobul II, care îşi va sfârşi domnia în chip dramatic în anul 37 î.d.Hr.

Irod, numit şi Idumeul, fuge la Roma. Aici îşi pune în acţiune toată iscusinţa şi influenţa de care dispunea pentru a obţine puterea. Cu sprijinul guvernului roman Marc Antoniu, care stăpânea partea de răsărit a

imperiului roman, inclusiv Palestina, Irod este numit, în anul 40 î.d.Hr., rege al Palestinei. Însoţit de trupe romane, el cucereşte pe rând, după lupte grele, Galileea, Samaria şi după un asediu îndelungat (5 luni) înfrânge Ierusalimul. Pentru a-şi consolida domnia s-a folosit de toate mijloacele imaginabile. Faţă de

romani s-a purtat cu slugărnicie, în schimb faţă de supuşii săi cu multă cruzime. A ucis fără de număr, între care şi pe unii dintre fiii săi. Augustus ar fi rostit cuvintele: "Melius Herodis porcum esse quam fillium" (Mai

bine să fii porcul lui Irod decât fiul său), în sensul că, după legea lor, evreii nu sacrificau porcii, dar pe proprii fii i-a înjunghiat. S-a spus despre el că "s-a urcat pe tron ca o vulpe, a domnit ca un tigru şi a murit părăsit

ca un câine" [9].

Spre sfârşitul vieţii este doborât la pat de o boală cumplită. Pântecele şi picioarele i s-au umflat, iar în partea sedentară, devenită numai o rană, mişunau viermii. Ca să-i îndepărteze şi să-i mai potolească chinul, i se

aplicau pe tumori felii de carne crudă, caldă, de viţel proaspăt sacrificat. Viermii trăgeau la carnea proaspătă şi astfel erau îndepărtaţi. Trupul monarhului se transforma într-un hoit în descompunere, mirosea atât de urât, încât membrilor familiei şi curtenilor le era groază să intre în camera suferindului. Poporul vedea în

această boală o pedeapsă venită de la Dumnezeu împotriva tiranului.

În pragul morţii Irod şi-a sacrificat propriul fiu, Antipater, bănuit de acţiune conspirativă. Mai mult, a adunat la Ierihon pe toţi fruntaşii poporului evreu şi i-a sechestrat în hipodrom, apoi a pus pe sălbatica sa soră

Salomeea să-i făgăduiască sub jurământ că, îndată ce el va închide ochii, va porunci să fie măcelăriţi până la unu. Credea că astfel va înşela omenirea şi jelirea fruntaşilor va fi confundată cu jelirea morţii sale.

Salomeea nu va duce însă la îndeplinire cruda poruncă. Irod Idumeul a murit înainte de Paştile iudaice ale anului 4 î.d.Hr. (750 a.u.c.), în vârstă de 70 de ani.

Stăpânit până la obsesie de temerea de a i se lua tronul, nu e de mirare că ştirea adusă de magii de la Răsărit, în legătură cu naşterea Pruncului divin, l-a tulburat atât încât a poruncit uciderea pruncilor. În El

vedea un rival şi L-a combătut cu cruzimea cu care i-a stârpit pe toţi cei căzuţi în această bănuială. Episodul din Matei II, 16, ş.u. este explicabil: cel ce n-a ezitat să facă uz de arma crimei împotriva propriei sale familii,

cu siguranţă că a fost în stare să măcelărească pe "toţi pruncii din Betleem şi din toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos" (Mt. II, 16), nădăjduind că astfel îl va răpune şi pe Hristos. Dar, nefiind de provenienţă

lucanică, nu insistăm asupra acestui episod sângeros.

Prin testament, teritoriul stăpânit de Irod a fost împărţit celor trei fii ai săi rămaşi în viaţă. Cel mai mare, Arhelau, născut din căsătoria cu samarineanca Malthaces, a moştenit, cu titlul de etnarh, Iudeea, Idumeea

şi Samaria. Irod Antipa, fratele mai mic al lui Arheleu, a primit Galileea şi Pereea. Irod Filip, născut din căsătoria cu ierusalimiteanca Cleopatra, a moştenit provinciile din nord-est: Auranitis, Gaulonitis,

Trahonitida, Bataneea, Paneas şi Iturea. Ultimii doi purtau titlul de tetrarhi.

În intervalul de timp care s-a scurs de la depunera lui Arhelau (6 d.Hr.) şi până la anul 41 d.Hr., când fostul regat al lui Irod cel Mare se reconstituie, vremelnic, sub nepotul său Irod Agrippa I, teritoriile palestiniene au

fost guvernate de şapte procuratori. Al cincilea este Ponţiu Pilat (26-36 d.Hr.), întâlnit la condamnarea Domnului Hristos. Numele lui Arhelau apare o singură dată în Noul Testament (Mt. II, 22). Ceilalţi doi tetrarhi

irodieni sunt menţionaţi în textele lucanice.

b) Pregătindu-se să scrie despre naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sfântul Luca spune: ,,Şi în zilele acelea a ieşit poruncă de la cezarul Augustus să se înscrie toată lumea. Această

înscriere s-a făcut întâi pe când stăpânea în Siria Quirinius. şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa" (Luca II, 1-3). Deci, în acest text, Sfântul Luca ne vorbeşte despre cezarul Augustus, despre

recensământul ordonat de acesta şi despre realizarea lui pe vremea lui Quirinius, proconsulul Siriei.

Ce ştim din istorie despre cezarul Augustus? Fiu al unui cămătar din Velletri şi nepot şi moştenitor al lui Iulius Caesar, Octavian s-a născut la Roma în anul 63 î.d.Hr. [10]. După uciderea lui Caesar, împreună cu Marc Antoniu şi Aemilius Lepidus, încheie al doilea triumvirat, rezervându-şi stăpânirea asupra Italiei şi a teritoriilor occidentale. Participă la acţiunea de stârpire a ucigaşilor lui Caesar. În urma luptei navale de la Actium (31 î.d.Hr.) şi după sinuciderea lui Marc Antoniu (30 î.d.Hr.) la Alexandria, devine unicul stăpân al

imperiului roman. Odată cu titlul de "Augustus" ("ilustrul", "sacrul"), el îşi asumă toată puterea civilă şi religioasă în stat. Republica lua sfârşit, cedând locul imperiului. Romanii, atât de mândri de tradiţiile lor

republicane, i-au iertat această reformă radicală a vieţii de stat, deoarece guvernarea sa a fost strălucită. Norocos în numeroasele campanii militare pe care le-a purtat prin glorioşii săi generali, a reorganizat

administraţia imperiului şi a reconstituit Roma, transformând-o dintr-o cetate "de cărămidă" într-una ,,de aur". Arhitectura romană, în vremea domniei lui, îşi afirmă monumentalitatea. Literele, poezia, istoriografia, oratoria, artele în genere, cunosc o perioadă de înflorire fără precedent. Virgiliu, Ovidiu, Horaţiu, Tit Liviu,

Salustiu ş.a., sunt nu numai reprezentanţii cei mai de seamă ai culturii romane din acea vreme, ci şi prietenii intimi ai puternicului cezar.

Cinstit ca o zeitate, a murit în anul 14 d.Hr., la Nola, lăsând ca urmaş pe enigmaticul Tiberius. De obicei, despre Octavian se spune numai bine. În realitate era ,,fricos la luptă, răzbunător la izbândă, vânzător de

prietenie, crunt la pedeapsă". Calitatea sa de căpetenie era aceea că ştia să-şi aleagă oamenii care, slujind eminent imperiul, sporeau indirect gloria imperatorului. Oricum ar fi fost, Octavian Augustus rămâne mare,

deoarece "a asigurat supuşilor săi 40 de ani de pace " [11] . În vremea domniei lui s-a născut

Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Sfântul Evanghelist Luca afirmă încă un punct de sprijin pentru determinarea în timp a datei naşterii Mântuitorului: recensământul desfăşurat în Palestina pe vremea când

proconsul al Siriei era Quirinius.

Ce ştim despre acest recensământ şi despre Quirinius? S-a scris mult cu privire la acest subiect, mai ales datorită controversei cronologice pe care a suscitat-o [12]. Recensămintele se făceau, de regulă, din 14 în 14 ani şi dura realizarea unui recensământ 1-2 ani. Din unii papiruşi descoperiţi în Egipt se poate constata

că s-au efectuat recensăminte în anii 132, 118, 104, 90, 76, 62 ... urmează o pauză şi se continuă cu anul 20 î.d. Hr. Din 20 scăzând 14, ajungem la anul 6, când a început recensământul care trebuie să fi durat şi în

anul 5 î.d.Hr., recensământ despre care este vorba în textul de faţă: Luca II, 1-3.

Decretul imperial privitor la acest recensământ cerea să se înscrie în registrele publice: numele, profesia şi starea cetăţenilor din ţările aflate sub stăpânirea romană, în cazul nostru în Palestina. Aceasta, în primul

rând, în vederea repartizării impozitelor, dar şi pentru a şti numărul locuitorilor supuşi Romei. Fiecare trebuia să meargă la locul de obârşie a străbunilor săi. Prezenţa lui Irod pe tron nu constituie o piedică. El deţinea

puterea din graţia cezarului şi nu-l putera refuza.

Cât despre Qiurinius, se ştie sigur că a fost guvernator al Siriei în anul 6 d.Hr. Atunci a făcut recensământul provinciei, odată cu numărătoarea populaţiei Iudeei, după ce Arhelau fusese depus din domnie. La acest

recensământ se referă Gamaliel, în Fapte V, 37. Însă alte referinţe, cum este inscripţia latină descoperită la Tivoli în 1764 şi păstrată la Lateran, adeveresc ca Quirinius a mai fost o dată guvernator al Siriei. Prima lui misiune în Siria a fost aproape de data naşterii Domnului, în timpul lui Irod Idumeul. Unii critici, urmând pe Mommsen, au propus ca dată a începerii primului guvernământ al lui Quirinius în Siria anul 5 sau 4 î.d.Hr.,

după acela al lui Quintillius Varus. În acest caz, rezultă că recensământul început de Varus înainte de moartea lui Irod, a fost atribuit lui Quirinius, care l-a dus la bun sfârşit.

c) Au trecut mai bine de 30 de ani de la evenimentele istorisite de Luca I, 5 ş.u. şi II, 1 ş.u. Sfântul Ioan Botezătorul, acum bărbat în puterea vârstei, purcede la propovăduirea Botezului pocăinţei, spre a găti calea

lui Mesia. Acest eveniment este încadrat în contextul istoriei antice profane, de către Sfântul Evanghelist Luca, astfel: ,,Iar în anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu cezarul, fiind procurator al Iudeei Ponţiu

Pilat şi tetrarh al Galileei Irod, iar Filip, fratele lui, tetrarh al Itureei şi al ţinutului Trahonitidei şi Lisanias, tetrarh al Abilenei, în zilele arhiereilor Ana şi Caiafa, fost-a cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia,

în pustie. şi a venit acesta în toată împrejurimea Iordanului, propovăduind Botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor, precum este scris în cartea cuvintelor lui Isaia proorocul... (Luca III, 1-4).

Despre Tiberius, al doilea împărat roman, ştim din datele istoriei, că era fiul Liviei, a treia şi ultima soţie a lui Octavian Augustus şi fiul adoptiv al acestuia. A domnit între anii 14-37 d.Hr. [13]. La început a domnit cu

înţelepciune şi în bună înţelegere cu senatul. Spre paguba sa şi mai ales a imperiului, Tiberius a căzut apoi sub influenţa lui Sejanus. Ambiţios şi fără scrupule, puternicul ministru a făcut să piară unul după altul toţi principii familiei imperiale. Dându-şi seama pe ce mâini a încăput, Tiberius ordonă pieirea acestuia şi cere

senatului, în scris, să-l condamne. Zdruncinat de cele întâmplate, după căderea lui Sejanus, cezarul a devenit din ce în ce mai bănuitor şi a comis o mulţime de crime, pe care le poruncea din misterioasa sa

retragere din insula Capri. A murit înăbuşit sub cuvertură, în aşternut, din ordinul prefectului Macron, care a proclamat împărat pe Caligula.

Sfântul Evanghelist Luca, pentru a indica începutul activităţii publice a Mântuitorului, procedează ca un adevărat istoric. El arată mai întâi începutul activităţii Sfântului Ioan Botezătorul, înaintemergătorul

Domnului, şi anume: ,,în al XV-lea an al domniei cezarului Tiberiu". În ceea ce priveşte stabilirea anului al

XV-lea, exegeţii s-au diferenţiat între ei. Unii au socotit acest an începând de la anul morţii lui Augustus (19 august 767 a.u.c., anul 14 era noastră); alţii, de la anul asocierii la domnie a lui Tiberius, spre sfârşitul anului

764 sau începutul anului 765 a.u.c., 11 sau 12 e.n. Este mai probabilă ipoteza a doua, aşa încât Sfântul Ioan Botezătorul şi-a început activitatea profetică în anul 26 sau 27 e.n., iar Mântuitorul la câteva luni mai

târziu [14].

Cât despre Ponţiu Pilat, al cincilea dintre procuratorii romani ai Iudeei şi Samariei, a fost instituit în funcţie de către cezarul Tibrius, în anul al XII-lea al domniei sale, iar al erei creştine 26, deţinând-o un deceniu

încheiat (până în anul 36 d.Hr.) [15]. Nu este exclus să se fi tras din celebra ,,gens Pontia", care era tot atât de veche ca şi începuturile istoriei romane. În cercetările privitoare la obârşia sa şi-a făcut loc şi bănuiala că el s-ar fi tras din Pont, dintr-o familie obscură. Eminent soldat şi ofiţer, ar fi făcut carieră în armata romană, ajungând până la Roma, unde reuşeşte să se introducă în rândul trupelor de gardă ale cezarului. Soţia sa, nobila Claudia Procula, care apare în istorisirile evanghelice privitoare la procesul Mântuitorului (Mt. XXVIII, 19: ,,femeia lui Pilat"), se crede că făcea parte din vestita gintă Claudia, fiind înrudită cu familia imperială.

Nu se poate şti unde se sfârşeşte adevărul istoric şi unde începe legenda în această chestiune.

Bun administrator şi tot atât de bun supraveghetor de ordine, Pilat nutrea faţă de supuşii săi palestinieni un dispreţ pe cât de umilitor, pe atât de provocator. Dregătoria de procurator şi-o inaugurase printr-un act de

provocare la adresa iudeilor: peste noapte introdusese în Ierusalim însemnele militare imperiale, care erau nesuferite evreilor din pricina imaginilor şi emblemelor idolatre ce le împodobeau. Cum s-a aflat de acest

lucru, o mulţime de iudei au pornit degrabă la Cezareea Palestinei, unde-şi avea reşedinţa Pilat, implorâdu-l, somându-l, văitându-se, ameninţându-l, ca să-l determine să revoce ordinul dat. Şase zile au durat

parlamentările. Încordarea ajunsese la culme. Înconjurându-i cu soldaţi şi sechestrându-i în hipodrom, Pilat i-a ameninţat pe iudei că-i va măcelări până la unul. Dar n-a avut nici un rezultat. Iudeii, fanatizaţi de cauza

sfântă pe care o apărau, nu s-au lăsat intimidaţi, ci au întâmpinat pe ostaşii trimişi să-i masacreze cu piepturile dezvelite şi oferite împunsăturilor de paloş. Pilat se văzu nevoit să cedeze. Era întâia înfrângere a nemăsuratei sale ambiţii de înalt dregător roman. Avea să mai sufere şi altele... Ciocnirile sale periodice cu neînduplecaţii apărători ai monoteismului, în ciuda sângelui vărsat de trupele sale, au fost pentru Pilat tot

atâtea bătălii pierdute. Din ele avea să i se tragă pieirea.

Altă dată, a arborat în palatul lui Irod mai multe scuturi de aur, pe care era gravat numele cezarului Tiberius. Reacţia iudeilor a fost pe cât de promptă pe atât de vie. Însuşi Tiberius a trebuit să intervină pentru

curmarea conflictului. Pilat a fost mustrat cu asprime şi îndrumat să respecte cu stricteţe datinile locale. Adversitatea faţă de iudei a lui Pilat nu s-a domolit nici după împărăteasca înfruntare, care trebuie să-l fi

durut adânc. Orice prilej era binevenit pentru a-i face pe iudei să simtă biciul mâniei sale şi tăişurile paloşelor romane.

Şi istorisirile evanghelice îl prezintă pe Pilat crud şi neîndurător cu supuşii săi. Autorul Evangheliei a treia spune că într-una din zile venind câţiva la Iisus, i-au vorbit despre ,,galileenii al căror sânge Pilat îl

amestecase cu jertfele lor" (Luca XIII, 1). Istoria profană nu face amintire de acest incident. El corespunde, însă, întru totul metodelor de represiune practicate de Pilat, care făcea să curgă sânge fără să stea mult pe

gânduri, ori de câte ori socotea că ordinea publică este în primejdie. Este ştiut că galileenii suportau mai greu jugul roman, fiind permanent în frunte la încăierările care aveau loc.

Dintr-un incident de felul acesta i s-a tras pieirea lui Pilat. În anul 36 e.n., samarinenii, fanatizaţi de un pseudo-profet, s-au strâns înarmaţi pe muntele Garizim să dezgroape vasele sfinte pe care Moise le-ar fi

ascuns acolo. Pilat, presupunând că la mijloc e o răscoală, a trimis un detaşament puternic de soldaţi ca să restabilească ordinea. Numeroşi samarineni au fost măcelăriţi şi mai mulţi luaţi prizonieri, iar căpeteniile

executate. Sesizat de plângerea samarinenilor, Vitellius, proconsulul Siriei, găsind-o întemeiată, l-a destituit pe Pilat din funcţie şi l-a trimis la Roma să dea seamă de faptele sale înaintea cezarului. A ajuns în Italia

îndată după moartea lui Tiberius. Temându-se de pedeapsa noului cezar, Caligula, Pilat s-a sinucis. O altă versiune spune că a fost exilat în Galia. Istoria îi pierde urma, dar pătrunde în tărâmul legendei.

Ceea ce defineşte, din punct de vedere creştin, caracterul lui Pilat, este comportarea sa în cursul procesului Mântuitorului. Acesta are atitudinea unui dregător căruia i se împleticeşte curajul de a face să triumfe dreptatea. Era deplin convins de nevinovăţia lui Iisus, a mărturisit această convingere, a făcut sforţări lăudabile pentru a-l scăpa de ocară şi de moarte, dar datorită lipsei sale de tact, aceste sforţări s-au

transformat în tot atâtea erori fatale. Putea să curme printr-un gest de autoritate spectacolul degradant pe care sinedriştii îl înscenaseră în faţa pretoriului, dar procuratorul a şovăit şi a acceptat să se târguiască. Pe măsură ce magistratul roman renunţă la prerogativele sale, sinedriştii îşi sporesc pretenţiile. Este un târg în care numai Pilat face concesii, nădăjduind că până la urmă va izbuti să înmoaie înverşunarea pârâşilor lui

Iisus. Pune să-l biciuiască. Văzând că nu reuşeşte, propune alternativa: Varava sau Iisus? Nu este de

mirare că a fost preferat sângerosul tâlhar de drumul mare: în calitate de ucigaş şi jefuitor, el trebuie să fi fost agreat în taină de zeloţi şi de toţi cei ce detestau, în ascuns, jugul roman şi pe susţinătorii lui.

După ce aude dorinţa sinedriştilor, Pilat înlesneşte formularea altei pretenţii, prin întrebarea: ,,dar ce voi face cu Iisus, ce se zice Hristos?" (Mt. XXVII, 22). Consultarea obştei trebuia să se limiteze la desemnarea celui cerut pentru a fi slobozit de praznic. Sinedriştii nu aveau căderea să dispună de soarta celuilalt. Acesta era dreptul procuratorului, dar Pilat renunţă la el datorită întrebării nesocotite pe care o pune. Scăpase cea mai bună ocazie de a face să triumfe punctul lui de vedere. ,,Pornit pe povârnişul concesiilor, Pilat alunecă în

deicid. Iudeii, martori ai ezitărilor sale şi încredinţaţi de slăbiciunea sa, îşi sporesc aroganţa iar el sfârşeşte prin a le acorda tot ce ceruseră" [16]. Dacă îndruma altfel lucrurile, putea ocoli chiar şi înspăimântătorul

avertisment : ,,de vei slobozi pe Acesta, nu eşti prieten al cezarului" (In. XIX, 12), avertisment care a avut desigur rolul decisiv în pronunţarea sentinţei de condamnare la răstignire.

Pilat face parte dintre martorii de prestigiu ai nevinovăţiei lui Iisus. În ierarhia celor vinovaţi de omorârea Mântuitorului, locul său este situat în urma arhiereului Caiafa. Iisus spune lămurit că mai mare păcat are cel ce L-a târât la judecată înaintea tribunalului roman (In. XIX, 11). La fel, Apostolul Petru atribuie partea cea

mai mare de vină în uciderea lui Iisus, sinedriştilor şi argaţilor lor, nu lui Pilat (Fapte III, 13-15). Se spune că Pilat ar fi redactat şi trimis împăratului Tiberius un raport în care povesteşte amănunţit despre minunile

săvârşite de Iisus şi îşi cere iertare că L-a condamnat în urma presiunilor exercitate de sinedrişti asupra lui. Oricum, întâlnirea sa cu Mântuitorul l-a făcut celebru. Numele lui se va pomeni în toată lumea, unde există credincioşi creştini. A intrat în Simbolul credinţei, iar ,,Analele" lui Tacit (XV, 44) îi leagă amintirea de aceea a Dumnezeu-Omului, pe care a crezut că maltratându-L, îl scapă de la moarte. N-a ştiut să preţuiască şi să

valorifice această întâlnire a lui cu Iisus [17].

În textul citat anterior: Luca III, 1-4, este amintit, de asemenea, Irod Antipa. Acesta mai apare şi în cap. XIII, 31-32, în legătură cu uciderea Sfântului Ioan Botezătorul, apoi la XXIII, 7-12, în timpul judecăţii

Mântuitorului. Este al doilea fiu în viaţă al lui Irod cel Mare şi frate bun cu Arhelau, fiind născuţi din aceeaşi mamă, samarineanca Malthaces. După moartea tatălui său, prin testament întărit de cezarul Augustus, Irod

Antipa a moştenit, cu titlul de tetrarh, Galileea şi Pereea. Din calcule politice luase în căsătorie pe fiica regelui arab Aretas, însă ulterior a alungat-o, trăind în concubinaj cu Irodiada, soţia fratelui său Filip, căruia i-o răpise. Sub înrâurirea nefastă a acestei femei destrăbălate, ajunge să ucidă pe Sfântul Ioan Botezătorul,

în împrejurările istorisite pe larg de Evanghelistul Matei (XIV, 1 ş.u.) [18]

Participarea lui Irod Antipa la desfăşurarea istoriei procesului lui Iisus a fost, la propriu şi la figurat, superficială. Pilat, înţelegând de la sinedrişti şi năimiţii lor că Iisus era galileean, şi cum Irod Antipa, tetrarhul

Galileei, se afla atunci la Ierusalim, i-a venit ideea să se descotorosească de acest proces încurcat, trimiţându-l pe Mântuitorul la Irod. Episodul aceste îl relatează numai Luca (XXIII, 7-12). El ne spune că Antipa de mult dorea o întâlnire cu Iisus. Auzise atâtea despre El şi ,,nădăjduia să-L vadă făcând vreo

minune" (Lc. XXIII, 8).

Evanghelistul Matei ne spune că Irod Antipa, încă de mai înainte, sub amintirea proaspătă a uciderii lui Ioan, când a auzit de faptele minunate ale Mântuitorului, zicea slujitorilor săi: ,,Acesta este Ioan Botezătorul; el s-a

sculat din morţi şi de aceea se fac minuni prin el" (Mt. XIV, 2). În dosul faţadei străvezii se ascundea adevărata lui stare sufletească. Temerea că neînduplecatul pustnic pe care îl decapitase în închisoarea din cetatea Maherus, dincolo de Iordan, din Pereea, ar putea să învie, îl făcea să se zvârcolească noapte de

noapte în aşternutul fărădelegilor sale.

Tăcerea Mântuitorului, refuzul Său de a sta de vorbă cu acest personaj descompus, ar fi trebuit să deştepte într-un rege conştient de valoarea sa, simţăminte de legitimă indignare. Nu era cazul. Puterea, sarcinile

guvernării le lăsase demult şi definitiv în grija sfetnicilor săi. Cât despre conştiinţa demnităţii personale, pe aceasta o pierduse demult; mai precis, atunci când uitase că unui rege nu-i este îngăduit să răpească

hoţeşte pe soţia fratelui său şi nici să ridice, pentru capriciile unei curtezane necoapte, viaţa unui supus al său, pe care era dator s-o apere oricât de incomodă ar fi fost ea.

Atitudinea demnă a Mântuitorului transformase finalul acestei confruntări într-o nimicitoare înfruntare a regelui... ce trebuia să-i fie judecător. Irod râde. Râde şi slugarnicul său anturaj. Râsul lui Irod putea fi

sincer. Scăpase de o grijă: s-a convins că Învinuitul pe care i-l trimisese guvernatorul roman, nu era Ioan Botezătorul. Restul îl interesa mai puţin. Descurcă-se Pilat cum îl va povăţui capul său greoi.

În acest fel putem înţelege substratul psihologic al împăcării dintre regele galileean şi procuratorul roman al Palestinei (cf. Lc. XXIII, 12). Cel dintâi trebuie să se fi simţit îndatorat cu atâta recunoştinţă faţă de Pilat,

care îi venise într-ajutor să se convingă personal că Ioan Botezătorul "această ucigătoare obsesie" n-a înviat

din morţi, cum se zvonise în popor, încât era gata să facă chiar mai mult decât să uite diferendul ce-i învrăjbea. A pierdut însă ocazia de a se fi constituit în martor hotărât al nevinovăţiei Mântuitorului, de a fi

răscumpărat uciderea Botezătorului prin protejarea lui Iisus, care şi altădată îşi găsise adăpost între galileenii Săi, cu ajutorul cărora era destul de uşor să-şi piardă urma pentru o vreme, până se mai tempera

întărâtarea sinedriştilor împotriva Sa. Se vede însă că Providenţa nu l-a aflat demn de o astfel de favoare pe coruptul regişor galileean.

Ultimii ani ai lui Irod Antipa au fost deosebit de agitaţi, tetrarhul galileean începea să-şi ia plata pentru nelegiuirile sale. Fostul său socru, regele Aretas al Arabiei, se ridică împotriva lui în anul 36, spre a spăla cu armele ruşinea pe care i-o făcuse alungându-i fiica de la Curte, pentru a trăi apoi în concubinaj cu Irodiada. Ciocnirea armată a avut loc la Gamala, localitate aşezată la sud-est de lacul Ghenizaret. Trupele lui Irod au

fost complet zdrobite de arabi. În această înfrângere, iudeii credincioşi au văzut "după cum spune Iosif Flaviu", o pedeapsă dumnezeiască pentru uciderea Sfântului Ioan Botezătorul.

Curând după această înfrângere, unele uneltiri, puse la cale de către Irod Agrippa I pe lângă cezarul Caligula, aveau să-l piardă. Acesta îl învinuia pe Irod Antipa că unelteşte cu Artaban, regele parţilor,

împotriva imperiului roman şi a cezarului, aşa cum odinioară conspirase împotriva lui Tiberius, împreună cu ministrul acestuia, Sejanus. În sprijinul pârii sale, Irod Agrippa invoca faptul că tetrarhul galillean depozitase

arme pentru 70000 de soldaţi.

Realitatea era însă alta: armele fuseseră depozitate, dar nu spre a fi folosite împotriva cezarului, ci ca să se apere de regele arab Aretas, sau pentru a putea să joace un rol mai de seamă în conflictele dintre romani şi parţi. Fără să mai întreprindă cercetări de amănunt, Caligula l-a destituit şi l-a exilat în Galia, la Lugdunum (Lyon-ul de astăzi). Irodiada şi-a urmat soţul, împărtăşind cu el rigorile exilului. Irod Antipa dispare astfel

pentru totdeauna - în jurul anului 40 d.Hr. - de pe arena istoriei vremii.

Filip tetrarhul nu trebuie confundat cu Filip, primul soţ al Irodiadei, care n-avusese parte de moştenire în urma morţii lui Irod cel Mare. Acesta ducea o existenţă obscură, retras în capitala imperiului roman. Aşa se explică faptul că Irodiada, dornică de bogăţie, fast, petreceri, vază şi putere, l-a părăsit pentru Irod Antipa. La moartea tatălui său, Irod cel Mare, Filip a moştenit - cum ne informează Iosif Flaviu - teritoriul situat în nord-estul Palestinei, care era alcătuit din provinciile Itureea, Batanea, Trahonitida, Gaulonita, Auranitis şi

regiunea Paneas, la poalele Hermonului.

Filip tetrarhul se deosebea cu totul de ceilalţi membri ai familiei irodiene. Paşnic din fire, şi-a dat silinţa să fie bun şi drept cu supuşii săi. Mântuitorul Însuşi S-a retras în câteva rânduri în tetrarhia lui Filip, ca să fie cruţat

de veninoasele insistenţe ale fariseilor şi cărturarilor. Era înaintat în vârstă când a luat în căsătorie pe nepoata sa, Salomeea, fiica Irodiadei. Urmaşi nu a avut. A încetat din viaţă la anul 34 d.Hr. Teritoriile

stăpânite de el au fost încorporate la provincial romană Siria, iar trei ani mai târziu au fost cedate lui Irod Agrippa I.

Sfântul Evanghelist Luca mai aminteşte şi pe Lisanias, tetrarhul Abilenei. Regiunea aceasta era situată la răsărit de Antiliban şi totodată la răsărit de Damasc. Capitala Abilenei era oraşul Abila, de la care se trage şi

numele tetrarhiei şi care se afla aşezat pe drumul dintre Heliopolis şi Damasc, lângă râul Barada. Astăzi, acolo se află un sat numit Suk. În anul 37 tetrarhia Abilenei a fost cedată de Caligula lui Irod Agrippa I. După moartea acestuia (44 d.Hr.), a fost administrată de procuratorii romani până în anul 53, când a fost dăruită -

odată cu tetrarhia lui Filip - regelui Irod Agrippa II, care o păstră până la moarte (anul 100 d.Hr.).

Atât în textul citat (Lc. III, 1-2) cât şi în legătură cu judecata Mântuitorului şi osândirea Lui la moarte, este vorba de cei doi arhierei, Ana şi Caiafa. Ana (la Iosif Flaviu: Ananos) a fost numit mare preot de către

Quirinius, proconsulul Siriei, pe la anul 7 d. Hr. Valerius Gratus, procuratorul Iudeei, l-a revocat în anul 16, dar şi-a păstrat, în continuare, o mare influenţă în sinedriu. Fiecare dintre cei cinci fii ai săi au devenit mari

preoţi, iar Caiafa era ginerele său (In. XVIII, 13). Deşi nu mai exercita funcţia de mare preot când a fost arestat Iisus, totuşi el rămăsese căpetenia cea mai influentă şi mai purta titlul de mare preot (Lc. III, 2; Fapte IV, 6). Iisus a fost dus mai întâi la Ana (In. XVIII, 13), apoi la Caiafa (In. XVIII, 24). Mai târziu, când Petru şi

Ioan au fost arestaţi, Ana a fost principalul magistrat care i-a chestionat.

Iosif Caiafa a fost numit mare preot în anul 18 d.Hr. de către Valerius Gratus, procurator roman şi predecesor imediat al lui Ponţiu Pilat [19]. El este cel care a propus osândirea la moarte a lui Iisus, profeţind că: ,,...este mai de folos să moară un singur om pentru popopr, decât să piară tot neamul" (In. XI, 49-53 şi

XVIII, 14), cuvinte a căror greutate nu-i era pe deplin cunoscută. Căpeteniile preoţilor, cărturarii şi bătrânii au ţinut un sfat în palatul lui Caiafa şi au urzit acolo un complot contra lui Iisus (Mt. XXVI, 3-5). Apoi, când

Domnul Iisus a fost arestat, L-au dus mai întâi la palatul lui Ana, care L-a trimis legat la Caiafa. De acolo a

fost condus la pretoriul lui Pilat. Caiafa, un om arogant şi fără scrupule, poartă o uriaşă răspundere în ce priveşte osândirea Mântuitorului. Ceva mai târziu, va participa, de asemenea, la judecarea lui Petru şi a lui

Ioan (Fapte IV, 6). În anul 36 d.Hr., Vitellius, reprezentant al autorităţii romane în Siria, l-a destituit [20].

4. Date istorice amintite în Faptele Apostolilor

a) Avem mai întâi în vedere intervenţia lui Gamaliel în sinedriu, în favoarea celor 12 apostoli (Fapte V, 34-40). Este vorba de un moment dramatic în viaţa Bisericii primare. Din cauza propovăduirii învăţăturii şi

Învierii Domnului Hristos, Apostolii sunt din nou prinşi de iudei şi închişi, însă îngerul Domnului îi eliberează, în mod minunat. A doua zi, ei sunt luaţi de la templu unde predicau şi aduşi pentru a doua oară la sinedriu (V, 17-42). Sinedriştii sunt hotărâţi să-i omoare, dar sunt împiedicaţi de marele învăţător Gamaliel. Căci,

spunea el, dacă învăţătura lor va fi de la oameni se va stinge, iar de va fi de la Dumnezeu, nu o vor putea nimici, chiar omorându-i (vers. 38-39). După această judecată, Apostolii sunt bătuţi şi eliberaţi. Astfel, ia

fiinţă Biserica creştină şi se desfăşoară începuturile eroice ale comunităţii creştine.

Cine este Gamaliel? Acest Gamaliel nu diferă de cel ce va fi menţionat mai departe (Fapte XXII,3), ca cel care a fost dascălul Sfântului Pavel. El a murit cu vreo 13 ani mai înainte de dărâmarea Ierusalimului, pe la

57-58 d.Hr. Era un om cu spirit larg şi conciliant, prudent şi înţelept, cum se vede din episodul evocat în acest text şi încă mai mult din Talmud, unde este încărcat de elogii. Era fariseu şi conducătorul şcolii

rabinice din Ierusalim. Poporul iudeu, într-adevăr, îl stima şi-l iubea în chip deosebit. Când a murit, s-a zis că ,,s-a stins splendoarea legii" [21]. El se bucura de o influenţă imensă. Făcând apel la istoria recentă a

iudeilor, Gamaliel citează două exemple celebre, pentru a arăta că va fi inutil de a acţiona, în cazul dat, cu o severitate prea excesivă.

Primul exemplu este cel al lui Teudas. Iosif Flaviu vorbeşte, de asemenea, de un răzvrătit cu acelaşi nume, dar pe care îl plasează sub domnia lui Claudiu, pe la 44-45 d.Hr., cu vreo 10 ani mai târziu decât epoca în

care Gamaliel ar fi rostit acest discurs, evocat de Sfântul Luca [22]. Criticii l-au şi acuzat pe Sfântul Luca de a fi comis un anacronism evident, care ar arunca îndoială asupra veridicităţii sale, în general. Dacă ar fi într-

adevăr contradicţie între cei doi istorici, nimic nu ne-ar obliga de a da dreptate lui Iosif Flaviu împotriva Sfântului Luca. În scrierile lui Iosif Flaviu s-au constatat numeroase inexactităţi, chiar unele contradicţii formale între Antichităţile sale şi Războiul iudaic, în timp ce autorul Faptelor Apostolilor se arată de o

exactitate minunată în toate părţile istorisirii sale, care au putut fi verificate.

În cazul de faţă, nu este exclus ca ambele relatări să fie adevărate, putând fi vorba de două personaje cu acelaşi nume, care au provocat tulburări. La Iosif însuşi, de la moartea lui Irod cel Matre până la cucerirea

Ierusalimului de către Titus, se găsesc cinci conspiratori cu numele de Simon şi trei cu numele de Iuda: Iuda Galileeanul (de care vorbeşte Gamaliel, vers.37), Iuda al lui Iezechia şi Iuda al lui Safore. Totodată, în ciuda numărului considerabil de răzvrătiţi a căror amintire a păstrat-o istoricul iudeu, este foarte posibil ca el să nu-i fi enumerat pe toţi. Teudas poate fi din numărul celor pe care i-a omis. Un exeget observă cu deplin temei

că ,,Iuda" de la evrei este Theudah de la sirieni, după dialectul siro-chaldaic. Deci, este posibil ca acest Teudas, amintit în Fapte, să fie identic cu Iuda, fiul lui Iezechia, de la Iosif Flaviu. Nimic prin urmare nu îndreptăţeşte de a acuza pe Sfântul Luca de eroare în discursul pe care-l raportează lui Gamaliel [23].

Cel de al doilea exemplu: Iuda Galileeanul (vers. 37) este luat tot din istoria naţională. Iosif Flaviu vorbeşte, de asemenea, de acest Iuda în mai multe rânduri şi în aceiaşi termeni ca în Fapte. El îl numeşte de obicei:

Iuda Galileeanul [24]; dar şi Iuda Gaulonitul [25], pentru că acest răzvrătit era originar din Gamala, oraş situat în Gaulonitida de Jos. Epitetul de Galileeanul venea de acolo că Galileea a fost teatrul unor mişcări

insurecţionale ale lui Iuda. ,,Numărătoarea" de care vorbeşte aici Gamaliel (vers. 37) nu este recensământul despre care este vorba la Naşterea Domnului. Acela era un recensământ pentru a fixa impozitele; aici este vorba de o anumită taxă propriu-zisă: Iuda, povesteşte Iosif Flaviu, a pretins că această taxă nu era decât o

introducere în sclavie şi îndemna naţiunea să-şi afirme libertatea sa, revoltându-se contra romanilor. Era anul 6 e.n., după destituirea lui Arhelau de către Augustus, când Iuda Galileeanul a ridicat stindardul revoltei

[26]. La acest episod dramatic din istoria iudeilor face aici aluzie marele Gamaliel.

b) Irod Agrippa I (Fapte XII, 1-19). În vreme ce Biserica din Antiohia Siriei creştea şi se dezvolta în pace (Fapte XI, 20-26), asupra creştinilor din Ierusalim se abătuse o prigoană, căreia îi căzuse victimă, între alţii,

Sfântul Apostol Iacob, fiul lui Zevedei şi al Salomeei şi fratele Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan. Autorul moral al acestei crime a fost regele Irod Agrippa I (41-44 d.Hr.)

Acest aventurier norocos a făcut carieră extraordinară. Era nepot de fiu al regelui Irod Idumeul şi nepot de

frate al lui Irod Antipa, tetrarhul Galileei şi Pereei. Tatăl său, Aristobul, bănuit de trădare, a fost ucis din porunca lui Irod Idumeul, tatăl său, în anul 17 î.d.Hr. Fratele tatălui său şi unchiul său bun, Antipater, a avut

aceeaşi soartă în anul 4 î.d.Hr.

Rămas orfan, a crescut la Roma, ocupându-se de felurite afaceri dubioase. Sub domnia lui Tiberius (14-37 d.Hr.), din pricina unor uneltiri în care era amestecat împreună cu Caligula, a fost aruncat în închisoare,

unde era să-şi piardă viaţa. Odată cu urcarea pe tron a prietenului său Caligula (37-41 d.Hr.), a început şi ascensiunea lui Irod Agrippa I. Se ştie din cele de mai sus că în anul 37, Caligula i-a cedat posesiunile

stăpânite până în anul 34 de tetrarhul Filip. În anul 39 a primit şi tetrarhia Galileei şi Pereei. Aflându-se la Roma când Caligula a fost asasinat, Irod Agripa i-a dat o mână de ajutor lui Claudius ca să poată ocupa

tronul cezarilor. Noul împărat, recunoscător, i-a atribuit şi fosta etnarhie a lui Arhelau, care după destituirea acestuia (6 d.Hr.) fusese prefăcută în provincie romană. În anul 41, Irod Agrippa I stăpânea un regat tot atât

de întins ca şi acela al sângerosului său bunic.

Aşezat pe tron, a ţinut dintru început să-şi asigure o popularitate cât mai mare în rândurile supuşilor săi. A izbutit, într-adevăr, să se poarte întru totul pe placul fariseilor şi cărturarilor, care aplaudau cu entuziasm

măsurile samavolnice luate de el împotriva creştinilor. Uciderea Sfântului Apostol Iacob, ,,fiul tunetului" (Mc. III, 17), cum i-a spus Mântuitorul pentru devotamentul său, a fost urmată curând de arestarea Sfântului Apostol Petru, săvârşită în preajma Paştilor iudaice (,,zilele azimelor", 15-21 ale lui Nisan; Fapte XII, 3).

Planul regelui setos de popularitate era să-l scoată în faţa norodului şi să-l ucidă în zilele de Paşti. Prin această faptă urmărea să se arate miilor de pelerini care veneau de praznic la Ierusalim, din toate părţile

imperiului roman, cu câtă fidelitate şi străşnicie apără el Legea lui Moise şi datinile iudaice. Ca nu cumva să evadeze din închisoare, ca alte dăţi, regele a rânduit strajă dublă: patru ofiţeri cu câte patru soldaţi fiecare îl păzeau în permanenţă pe Sfântul Apostol Petru. Doi dintre aceştia şi nu unul, cum se obişnuia, sălăşluiau în

celulă cu el, având legat fiecare de câte o mână unul din cele două lanţuri de care erau nituite cătuşele deţinutului. Dar mâna Domnului l-a scăpat teafăr din mâna călăilor săi. Descoperindu-i lipsa, în furia sa

turbată, Irod Agrippa I s-a descărcat asupra soldaţilor de pază, măcelărindu-i pe toţi.

Copie veritabilă a bunicului său, Irod Agrippa I s-a asemănat lui Irod Idumeul şi în moarte (Fapte XII, 20-23). Episodul respectiv, povestit de Sfântul Luca, este confirmat pe de-a-ntregul de istoriograful contemporan

Iosif Flaviu. Din motive care nu se cunosc, Irod Agrippa I pornise un război vamal necruţător împotriva cetăţilor feniciene de pe litoralul mediteranean Tir şi Sidon. Paguba pe care le-o cauza era îndoită. Tirienii şi

Sidonienii pierdeau o piaţă de desfacere a produselor lor comerciale şi baza de căpetenie pentru achiziţionarea grânelor trebuincioase alimentării populaţiei acestor două cetăţi, Palestina fiind hambarul lor.

Neavând încotro, au fost nevoiţi să plece capul, dar regele se înverşuna şi mai vădit în atitudinea sa. Cu mare greutate, mai precis cu multă cheltuială, au reuşit să câştige bunăvoinţa şambelanului curţii regale

iudaice, pe nume Vlast. Acesta le-a mijlocit o audienţă. Ea a fost fixată - intenţionat, ca să-i impresioneze şi să-i intimideze pe solii fenicieni - într-o zi ,,mare". Din ordinul slugarnic al senatului, întreg imperiul

organizase în primăvara anului 44 - spune Iosif Flaviu - serbări fastuoase în onoarea împăratului Claudius, căruia zeii îi ajutaseră să se întoarcă teafăr din primejdioasa campanie, încheiată ruşinos, pe care o purtase

împotriva insulelor britanice.

Audienţa a avut loc în amfiteatrul cetăţii Cezarea Palestinei. Irod a apărut înconjurat de toată pompa unui despot oriental. În timpul cuvântării regelui, curtenii linguşitori îl aclamau strigând: Acesta este glas

dumnezeiesc! Însuşi Iosif Flaviu califică această manifestare slugarnică drept hulă împotriva lui Dumnezeu. Însă acolo, pe loc, a fost lovit de dureri îngrozitoare, iar după cinci zile de chinuri cumplite, Irod Agippa I a murit. Fariseii au pierdut în el un protector de nădejde şi o speranţă pentru planurile lor de viitor. Tânăra

Biserică creştină a scăpat, astfel, de unul dintre cei mai odioşi vrăşmaşi ai ei, bucurându-se de o perioadă respectabilă de pace.

c) Fapte XIII, 6-12 cuprinde un episod semnificativ din timpul primei călătorii misionare a Sfântului Apostol Pavel (anii 45-48). Din centrul creştin, Antiohia Siriei, unde Apostolul Pavel activa intens, cu colegul său din

şcoala lui Gamaliel, Barnaba, în urma unei viziuni, ei pleacă în prima călătorie misionară. De la portul Seleucia, nu departe de Antiohia, se îndreaptă spre Cipru şi coboară în Salamina. Având cu ei pe Marcu,

predică prin sinagogi şi ajung la Pafos, capitala insulei. ,,Străbătând toată insula..." (vers. 6): expresia este foarte exactă, căci trebuie să străbaţi toată insula ca să ajungi de la Salamina la Pafos. Probabil Saul şi

Barnaba s-au oprit în oraşele situate în drumul lor, de-a lungul plajei meridionale a insulei, pentru a vesti aici pe Iisus Hristos. Naratorul continuă să menţioneze decât faptele cele mai semnificative. Pafos era capitala Ciprului. Se distingea vechiul oraş, vechiul Pafos situat la 60 stadii de litoral şi noul Pafos, oraşul nou, unde

îşi avea reşedinţa guvernatorul roman. Aici se opriră Apostolii.

Aici au întâlnit pe un oarecare magician, fals profet, iudeu, al cărui nume era Bariisus, nume care însemnează: fiul lui Iisus. Scrierile lui Iosif Flaviu arată că Iisus era un nume atunci foarte răspândit printre iudei. El era în preajma proconsulului Sergiu Paulus [27], un om înţelept, care voia să aculte pe misionarii

creştini. Magicianul a înţeles că se juca atunci destinul său şi el s-a opus cu toată forţa sa Apostolilor. Sfântul Pavel l-a mustrat cu severitate şi a rămas orb pentru o vreme. Atunci proconsulul s-a încreştinat. Din

acest moment, Saul este numit Pavel. S-au dat mai multe explicaţii acestui fapt. Opinia cea mai probabilă este aceea că Saul, ca şi alţi iudei din diaspora, purta două nume încă din copilărie. Numele Saul l-a purtat câtă vreme a fost între iudei; în momentul în care devine Apostolul neamurilor, deci în lumea greco-romană,

va purta numele de Pavel. Aceasta cu atât mai mult, cu cât Savlos, care în limba ebraică înseamnă ,,cel dorit", în greacă înseamnă ,,cel ce se leagănă mergând".

d) Gallion, proconsulul Ahaei şi fratele lui Seneca (Fapte XIII, 1-17). În cursul călătoriei a doua misionare, Apostolul Pavel ajunge la Corint, unde a propovăduit un an şi şase luni. Aici are loc întâlnirea sa

cu Gallion, episod important pentru stabilirea cronologiei pauline. Zeloşi pentru succesele misionare obţinute de Apostolul neamurilor, unii iudei mai fanatici, l-au târât înaintea proconsulului roman al provinciei Ahaia, care-şi avea reşedinţa la Corint şi care era atunci cumpănitul Gallion, fratele renumitului filosof stoic Lucius Annaeus Seneca. Înţelegând că Sfântul Pavel este acuzat de călcare a Legii mozaice, Gallion şi-a declinat

competenţa în materie de controverse religioase şi i-a alungat cu ruşine din curtea reşedinţei sale.

Întărâtată şi umilită, mulţimea căuta un ţap ispăşitor. L-a găsit în persoana lui Sostene. Acesta era mai-marele sinagogii iudaice din Corint. Îi urmase lui Crispus, care se convertise la creştinism. Trebuie să fi fost un legalist fanatic de vreme ce alegerea comunităţii s-a oprit asupra lui. El înscenase şi provocase mişcarea

de stradă împotriva Sfântului Pavel. Voia, prin aceasta, să-şi afirme zelul legalist, arătându-se vrednic de funcţia ce i se încredinţase. Prima încercare de acest fel i-a fost fatală. Prozeliţii elini, sensibili la ocara cu care se soldase afacerea înscenată de Sostene, au pus mâna pe el şi l-au bătut cumplit, acolo, în stradă,

sub ochii lui Gallion, care privea impasibil din pridvorul reşedinţei sale, neînţelegând să se amestece nici de data aceasta.

Corecţia pe care o suferise s-a dovedit providenţială pentru Sostene: s-a convertit la creştinism. Sfântul Pavel şi-l asociază în Epistola I către Corinteni (I, 1), semn lămurit că preţuia zelul lui pentru Dumnezeu,

căruia I se împotrivise cu câţiva ani mai înainte.

Incidentul petrecut înaintea lui Gallion prezintă însă o însemnătate deosebită pentru cronologia Noului Testament. Dintr-o inscripţie descoperită la Delfi s-a stabilit, după calcule migăloase şi studii asidui, că

Gallion a fost proconsul al Ahaei pe la anul 52 d.Hr. Amănuntul acesta ajută la reconstituirea succesiunii în timp a multor evenimente de seamă din istoria Bisericii creştine primare, în special, la stabilirea cronologiei

pauline [28]

e) Antonius Felix, procurator roman al Palestinei (Fapte XXIII, 23 ) apare pe scena istoriei creştine a Noului Testament, în toiul evenimentelor de la anul 59. Ca să-l scape de cei ce se legaseră cu jurământ să-l ucidă pe Sfântul Pavel şi să se scape şi pe sine de o grijă, răspunzând de viaţa prizonierului său, care era cetăţean roman, tribunul Claudius Lisias, comandantul garnizoanei romane din Ierusalim, l-a transferat cu

pază mare la Cezareea Palestinei, predându-l cu un raport judiciar şefului administraţiei romane a ţării, procuratorul Antonius Felix (Fapte XXIII, 12-35).

Antoniu Felix era sclav eliberat şi frate al influentului curtean Pallas, favoritul cezarului Claudius. A fost ridicat la demnitatea de procurator al Palestinei în urma cererii exprese a iudeilor, cărora le era favorabil,

făcută prin arhiereul Ionathan. A deţinut această funcţie în mod cu totul excepţional aproape un deceniu (52-60), deşi durata obişnuită a unei magistraturi de acest fel arareori depăşea doi ani. Era trufaş, lacom,

venal28 şi desfrânat. Viaţa sa particulară lăsa de dorit din multe puncte de vedere. Trei regine au fost rând pe rând soţiile sale, pentru care pricină istoricul roman Suetoniu îl numeşte - nu fără oarecare ironie - ,,trium reginarum maritus" (soţul a trei regine). Ultima din ele - amintită şi de Sfântul Luca (Fapte XXIV, 24) - a fost Drusila, sora regelui Irod Agrippa II, femeie isteaţă şi renumită prin frumuseţea ei. Căsătorită cu Aziz, regele

Emesei, Felix i-a răpit-o acestuia cu complicitatea unui magician şarlatan.

În pretoriu, în exerciţiul funcţiunii sale, îşi regăsea demnitatea şi mândria de roman, guvernând cu prestanţa cuvenită. Pârât de repetate ori la Roma pentru excesele sale, a ieşit de fiecare dată din încurcătură datorită

influentului său frate. Abia după moartea lui Claudius a putut fi răsturnat din scaun. Stârnindu-se o încăierare în Cezareea Palestinei între localnicii iudei şi elini, Felix a intevenit cu forţa armată în sprijinul acestora din urmă, care erau în minoritate. Un număr respectabil de iudei au fost trecuţi prin ascuţişurile

paloşelor, iar casele celor mai înstăriţi au fost devastate. Represaliile au indignat populaţia iudaică. Chemat la Roma să dea seama de fapta sa, a fost destituit din funcţie. Fratele său Pallas, a cărui stea apusese, abia

a reuşit să-i scape viaţa. Iudeii erau sprijiniţi la curtea noului cezar, de către Poppea, soţia lui Nero, care era prozelită iudaică. Felix a murit părăsit şi uitat de toţi.

Cu Sfântul Pavel nu s-a purtat rău. După ce l-a trimis sub escortă puternică la Cezareea, Claudius Lisias a înştiinţat căpeteniile iudaice să-şi îndrepte plângerile, ce le aveau de făcut, direct la tribunalul roman din Cezareea Palestinei. Dată fiind însemnătatea cazului, însuşi arhiereul în funcţie Anania s-a hotărât să

reprezinte interesele iudaice în faţa procuratorului Antoniu Felix. A mers însoţit de un retor (avocat, jurist) roman, pe nume Tertul (Tertullus). Avea nevoie de serviciile sale, deoarece dezbaterile judiciare se

desfăşurau în limba greacă a epocii elenistice, pe care desigur că Anania n-o stăpânea, deşi nu putea să-i fie cu totul necunoscută. Romanii au încercat să impună latina ca limbă oficială în pledoariile judiciare din provinciile cucerite, dar n-au reuşit [29]. În epoca imperiului greaca era întrebuinţată, după cum spune Dio Cassius şi Suetonius, nu numai în afara Italiei, ci chiar la Roma. Nu este exclus ca Tertul să fi avut legături personale cu Felix, de care iudeii înţelegeau să beneficieze în folosul cauzei lor. La vremea aceea, mulţi

tineri romani, dornici să-şi facă o carieră cât mai rentabilă, îi urmau pe guvernatorii de provincii, făcându-şi debutul şi stagiul prin reprezentarea intereselor localnicilor în faţa instanţelor judiciare ale stăpânirii.

Rechizitoriul prezentat de Tertul în instanţă împotriva Sfântului Pavel este neîndemânatic. După linguşelile cu care i se adresează procuratorului roman ca să-i măgulească orgoliul şi să-i capteze bunăvoinţa, intrând

în miezul expunerii, el comite o îndoită eroare tactică: a) îi aduce Sfântului Pavel învinuiri de natură strict religioasă, care nu afectau câtuşi de puţin calitatea sa de cetăţean roman şi nici ordinea publică şi b) îi

impută comandantului garnizoanei romane din Ierusalim, Claudius Lisias ,,vina" de a fi împiedicat maltratarea şi eventual uciderea unui cetăţean roman. Ambele învinuiri sunau neplăcut în urechile lui Felix. Sfântul Pavel, ca cetăţean roman, era sustras jurisdicţiei sinedriului, iar comandantul Lisias a procedat cât se poate de corect, smulgându-l din mâinile mulţimii pornite pe vărsare de sânge. Pledoaria stângace a lui

Tertul mai mult a deservit interesele iudeilor.

Deşi opinia lui era precizată, Felix, respectuos faţă de principiul juridic roman: ,,audiatur et altera pars", i-a dat cuvântul Sfântului Apostol Pavel, de formă, ca să se apere. Acesta a început prin a arăta că Felix

cunoaşte bine stările de lucruri din Palestina, ca unul care de mulţi ani exercitase acolo suprema funcţie conducătoare. Respingând apoi una după alta învinuirile pe care i le aduceau pârâşii săi, a stăruit mai ales asupra aceleia care voia să-l prezinte în primejdioasa postură de răzvrătitor de popor. A dat aci explicaţii

limpezi şi complete. S-a dus la templu, ca oricare alt închinător, ca să-şi îndeplinească îndatoririle religioase. În Lege şi Prooroci (adică Vechiul Testament) crede, dar după învăţătura pe care potrivnicii săi cu dispreţ o numesc ,,eres", adică după învăţătura creştină. Crede şi în învierea morţilor, lucru pe care l-a afirmat fără

ocol înaintea sinedriului (Fapte XXIV, 20-21). A adus fraţilor săi iudei din Ierusalim pâine (,,milostenii" şi ,,prinoase"; XXIV,17),primind în schimb piatră. Nu se simte vinovat nici faţă de Dumnezeu, nici faţă de

oameni. Iudeii din Asia, care au stârnit tulburarea la templu, se cădea să se înfăţişeze procuratorului spre a-şi susţine pâra împotriva lui.

Este semnificativ faptul că în această pledoarie nu apare niciodată numele Mântuitorului. Omisiunea a fost desigur voită. Sfântul Pavel înţelegea să menţină discuţia pe terenul pe care au situat-o dintru început

acuzatorii săi. Aceştia vizau pretinse acte de nesocotire a Legii şi a templului, pe care le-ar fi comis Apostolul lui Hristos. Abilitatea de care a dat dovadă Sfântul Pavel în această împrejurare este pe potriva

geniului său de om înţelept şi curat cu inima.

Pretextând că trebuie să-l audieze şi pe Claudius Lisias, al cărui nume a fost pronunţat cu oarecare reproş în rechizitoriul făcut de Tertul, Felix a amânat judecarea procesului. După plecarea delegaţiei sinedriului din Ierusalim, a luat măsuri ca Sfântul Pavel să fie tratat cu cuvenita consideraţie. Sutaşul de serviciu a primit

ordin să-l păzească bine, ca pe un ostatic de preţ, făcându-i toate înlesnirile cu putinţă, inclusiv aceea de a nu opri pe nimeni de a-l vizita sau de a-i face unele servicii personale.

Din nefericire, acest regim de detenţie preventivă s-a prelungit peste orice aşteptări. Atenţiile pe care Felix i le arăta Apostolului aveau şi un substrat meschin: el aştepta să primească bani pentru a-l pune în libertate

(Fapte XXV, 26), gest pe care Sfântul Pavel întârzia să-l facă, pentru simplul motiv că nu voia să-l facă. După doi ani Antoniu Felix a trebuit să cedeze locul său altuia. Şiret, ca să mai îmblânzească înverşunarea

adversarilor săi, în speranţa că-l vor apăsa mai cu cruţare în faţa Poppeei, Felix le-a făcut sinedriştilor o ultimă concesie, lăsându-l mai departe pe Pavel în închisoare, adică la dispoziţia adversarilor săi. Dar acest

ultim act de pogorământ nu i-a mai folosit cu nimic. Cei ce l-au doborât din dregătorie au avut grijă să-l înlăture definitiv şi din viaţa publică a imperiului.

f) Mai amintim, în sfârşit, de două personalităţi ale timpului, care au venit în contact cu Sfântul Apostol Pavel: Porcius Festus şi regele Agrippa II. Procuratorul Porcius Festus este succesorul lui Antoniu Felix

(Fapte XXV, 1 ş.u.). Iosif Flaviu, contemporan cu aceste evenimente, vorbeşte elogios despre el, spunând că era un dregător drept, hotărât şi activ, în îndeplinirea îndatoririlor sale. Probabil că alegerea lui nu s-a

făcut fără ştirea palestinienilor influenţi la Curtea lui Nero.

La trei zile după sosirea în Cezareea Palestinei, unde-şi avea reşedinţa, noul procurator s-a suit la Ierusalim spre a lua contact, la faţa locului, cu forurile conducătoare ale supuşilor săi. N-a aşteptat să vină aceştia la el. Ţinea ca odată cu acest gest de consideraţie faţă de ei, să se încredinţeze personal de starea de lucruri din ţară în însăşi inima Palestinei. A fost întâmpinat cu onorurile cuvenite rangului său, iar gazdele i-au spus

şi despre Pavel, rugându-l să-l trimită la Ierusalim, ca să fie judecat acolo. Pe drum sicarii l-ar fi ucis. Nu ştim dacă Festus a bănuit acest lucru, însă, politicos şi amabil, i-a invitat să vină la Cezareea, oferindu-le

posibilitatea de a se ataşa escortei sale.

Puşi în faţa acestui refuz, rostit cu cea mai perfectă amabilitate, pârâşii Sfântului Pavel s-au simţit dezamăgiţi: vedeau că victima le aluneca încă o dată printre degete. Orice obiecţie împotriva acestei propuneri mărinimoase, fiind superfluă, nu le mai rămânea decât să încerce ultima şansă pe care mai

puteau conta. Arhiereu al iudeilor era la vremea aceea Ismail, fiul lui Fabi. Îi urmase în suprema dregătorie iudaică coruptului Anania, pe care îl depusese Irod Agrippa II.

După opt sau zece zile de petrecere în Ierusalim, Festus s-a înapoiat la reşedinţa sa, însoţit de delegaţii iudeilor. Procesul Sfântului Pavel a fost reluat încă de a doua zi. Festus părea pornit să-i copleşească pe

sinedrişti cu mărturiile deosebitei consideraţii ce le-o purta. Delegaţii acestora i-au adus Sfântului Pavel ,,multe şi grele învinuiri, pe care nu puteau să le dovedească" (Fapte XXV,7). Sfântul Luca nu arată ce anume învinuiri i se aduceau. Se cunosc, însă, cu precizie, din cuvântarea de apărare pe care a rostit-o

învinuitul (XXV, 8), redată în rezumat. Ele trebuie să fi fost: a) defăimarea Legii şi b) a templului, şi c) pretinsă împotrivire faţă de cezar. Tertul nu făcuse uz de această ultimă învinuire în faţa lui Felix.

Festus, aplecat spre concesii în favoarea iudeilor, face propunerea ca Sfântul Pavel să accepte transferarea procesului său la Ierusalim, urmând ca dezbaterile să se desfăşoare şi acolo în prezenţa procuratorului roman. Deşi nu era dat prin aceasta cu totul pe mâna sinedriului, Sfântul Pavel refuză prompt şi definitiv

propunerea strămutării procesului său la Ierusalim. Ştia la ce se expune dacă ar fi acceptat. Justiţia romană îi oferea garanţia de nepărtinire. De aceea recurge fără şovăire la cumpăna ei. În deplină cunoştinţă a

drepturilor ce-i reveneau ca cetăţean roman, Apostolul se pune sub protecţia cezarului. Simpla pronunţare a formulei ,,apelez la cezar" a clarificat situaţia. Prin ea se sustrăgea definitiv jurisdicţiei oricărei autorităţi

provinciale, fie romană, fie iudaică. Această întocmire a lui Octavian Augustus - căci el a legiferat-o - s-a dovedit a fi providenţială, în cazul de faţă. Starea de prizonierat, în care Sfântul Pavel era ţinut de doi ani, a fost curmată ca prin farmec. După ce s-a consultat cu consilierii săi, Festus a încheiat dezbaterile, arătând

că a luat la cunoştinţă de vrerea acuzatului. Era obligat prin lege să-i dea curs fără întârziere.

În acest context este amintit, în Faptele Apostolilor, şi regele Irod Agrippa II (Fapte XXV, 13 ş.u.), venit la Cezareea în vizită protocolară, la începutul mandatului lui Festus. Porcius Festus, vrând să-i ofere

oaspetelui regal o satisfacţie, mai mult măgulindu-i orgoliul de rege fără putere efectivă, a pus la cale întrevederea cu Apostolul Pavel. Nu era vorba de o revizuire a procesului, însă comportarea Sfântului Pavel în faţa regelui este aceea a unui om fără pereche. Discursul rostit cu acel prilej este de-a dreptul fermecător,

fără să-i lipsească iscusinţa dovedită de pledoariile anterioare.

Irod Agrippa II era nepotul lui Irod cel Mare. La moartea înaintaşului său Irod Agrippa I (44), fiind prea tânăr pentru a-i urma imediat în scaun, a fost reţinut la Roma câtva timp, spre a fi pregătit pentru domnie. Ceea ce

a obţinut de la împăratul Claudius erau doar fărâme din domeniile administrate oarecând de bunicul său: principatul Halkis, situat între Liban şi Antiliban, rotunjit ulterior cu tetrarhia lui Filip. Cu toate că avea în grija

sa trupa care menţinea ordinea la templul din Ierusalim şi dreptul de alegere a arhierarhului, Iudeea era complet sustrasă jurisdicţiei sale.

Regele Agrippa a venit însoţit de sora lui, Berenice, renumită prin frumuseţea şi reputaţia ei dubioasă. Era fiica cea mai mare a lui Irod Agrippa I. Până la 21 de ani fusese deja căsătorită de două ori. Acum se retrăsese lângă regescul ei frate, trăind într-o intimitate care a dat loc bănuielii că ar fi întreţinut relaţii

incestuoase. Ca să pună capăt zvonurilor ce circulau pe seama ei, s-a căsătorit cu regele Ciliciei, dar l-a părăsit curând, revenind la curtea lui Agrippa. Ulterior a cucerit pe rând graţiile lui Vespasian şi ale fiului său,

Titus. Numai teama de opinia publică l-a împiedicat pe acesta din urmă să o ia în căsătorie.

Irod Agrippa II a mers cu slugărnicia faţă de romani atât de departe, încât în războiul iudaic a ţinut partea acestora, luptând împotriva propriului său popor. Vespasian i-a răsplătit trădarea de neam, cârpindu-i

regatul cu câteva domenii noi. A murit pe la anul 100. Regatul său a fost anexat de romani guvernământului

Siriei. Berenice a sfârşit urgisită de conaţionalii săi şi dispreţuită de romani. Sora acestor fraţi dubioşi, Drusila, soţia lui Antoniu Felix, împreună cu fiul pe care l-a avut din căsătoria cu acesta, au pierit sub

domnia lui Titus, fiind îngropaţi de vii sub torentele de lavă ale Vezuviului.

Profitând de prezenţa lui Irod Agrippa II la Cezareea Palestinei, Porcius Festus i-a vorbit despre deţinutul său, arătând cu de-amănuntul mersul procesului în care l-au implicat sinedriştii. Personal, procuratorul era convins de nevinovăţia Apostolului (Fapte XXV, 18-19). Irod Agrippa II şi-a manifestat dorinţa de a-l vedea. A doua zi, Sfântul Pavel a fost înfăţişat regelui iudeu. Sala de şedinţe a tribunalului procuraturii romane era

înţesată de lume, ca la o festivitate. Alături de procurator şi de rege se aflau acolo Berenice, ofiţerii de escortă şi căpeteniile cetăţii.

Şedinţa - sau, mai curând, întrevederea - a fost deschisă de Festus. După ce a arătat vina ce i se impută deţinutului, precizând că, personal, nu-l socoteşte a fi făptuit ceva vrednic de moarte, procuratorul,

curtenitor, şi-a exprimat nădejdea că cercetarea lui Pavel de către regele oaspete îi va înlesni redactarea unui raport concludent către împărat. Că Festus simula încurcătura în care se afla, afirmând că n-ar şti ce să

scrie cezarului, este cert. Faptele Apostolilor XXV, 14-12 şi 24-27 dovedesc că nu era tocmai atât de ignorant în materie, pe cât ţinea să pară în această împrejurare. Procuratorul voia să dea importanţă regelui

oaspete. Atâta tot.

Fiind provocat de Irod Agrippa II să ia cuvântul în apărarea sa, Sfântul Pavel a rostit înaintea acelei curţi strălucite un discurs care l-ar fi onorat pe cel mai de seamă maestru al oratoriei antice. E bucuros, spunea el, că poate înfăţişa cauza sa înaintea regelui, pentru că acesta cunoaşte îndeaproape realităţile iudaice şi

poate să se exprime cu competenţă asupra învinuirilor ce i se aduceau. Într-un fragment autobiografic (XXVI, 4-20) evocă viaţa sa anterioară convertirii, când prigonea cu înverşunare pe creştini, trecând apoi la

istorisirea întâlnirii sale cu Iisus Cel înviat din morţi, care i-a încredinţat misiunea de a propovădui popoarelor pocăinţa, spre iertarea păcatelor.

A fost credincios până la capăt acestei misiuni. L-a văzut pe Domnul înviat şi a depus mărturie despre învierea Lui înaintea păgânilor. Într-aceasta stă obârşia înverşunării iudeilor împotriva sa. Ceea ce învaţă el

este în deplină concordanţă cu Legea: şi Moise şi proorocii arătau că Hristos, Mesia, va veni în lume, va pătimi şi va învia, vestind lumină tuturor oamenilor, fără nici o discriminare. La acest loc, Festus intervine, spunându-i că vorbeşte ca un visător: ,,Eşti nebun, Pavele! Multa ta ştiinţă de carte te duce la nebunie"

(vers. 24)

Cu o exemplară prezenţă de spirit, Sfântul Pavel ripostează: ,,Nu sunt nebun, puternice Festus, ci grăiesc cuvintele adevărului şi ale înţelepciunii" (vers. 25). Mai mult decât atât! Cheamă în sprijinul mărturiilor sale pe rege: Irod Agrippa se pricepe, fără îndoială, mai bine în probleme de credinţă religioasă iudaică decât

dregătorul roman: ,,Crezi, rege Agrippa, în prooroci?" (vers. 27). Fără să aştepte răspunsul adaugă: ,,Ştiu că crezi!". Promptitudinea şi tactica întrebuinţată de Sfântul Pavel l-a surprins pe rege şi trebuie să-l fi

impresionat plăcut. Ca iudeu, nu putea tăgădui credinţa sa în spusele proorocilor. Ca preşedinte al acelei adunări, în care covârşeau numeric cei ce nu erau iudei, era mai potrivit să nu se declare. Sfântul Pavel i-a

cruţat orgoliul şi l-a scutit de o umilinţă.

Vrând să pară stăpân pe situaţie, regele a spus, în formă oarecum glumeaţă: Vorbeşti, Pavele, cu atâta convingere, încât mă tem să nu mă fac creştin (vers.28). Dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toată această mărită adunare să se facă aşa cum sunt eu - răspunse Sfântul Pavel (vers. 29) - şi împingând sub ochii lor

mâinile sale îngreunate de lanţuri, adăugă: ,,... afară de legăturile acestea".

A triumfat omul în lanţuri. Cei puternici ai vremii aceleia - şi Porcius Fastus, şi Irod Agrippa II -, când părăseau locul de adunare, îşi spuneau unul altuia: ,,Nimic vrednic de moarte sau de lanţuri nu a făcut omul

acesta;... putea fi eliberat, de n-ar fi cerut să fie judecat de cezarul" (vers. 31-32). Va pleca la Roma către începutul toamnei anului 59. Împreună cu alţi deţinuţi, care de asemenea trebuie să fi apelat la judecata cezarului, Apostolul a fost dat în paza unui centurion roman, pe nume Iulius, care avea însărcinarea să-l

ducă teafăr la destinaţie şi să-l predea autorităţilor competente din capitala imperiului.

Drumul va fi primejdios, va ierna în insula Malta, iar în primăvara anului 61 va păşi în cetatea Romei. Pe temeiul raportului lui Porcius Festus şi a informaţiilor orale date de centurionul Iulius, prefectul gărzii

pretorienilor Afranius Burhus i-a fixat Sfântului Pavel un regim de detenţie uşoară, care se reducea la rigorile blânde ale domiciliului obligatoriu într-o casă cu chirie, din oraş. Un soldat roman îl păzea în permanenţă.

Putea să primească pe oricine şi să propovăduiască Evanghelia Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos ,,cu toată îndrăzneala şi fără nici o piedică" (Fapte XXVIII, 31).

Acestea sunt principalele elemente de istorie profană antică ce se întâlnesc în scrierile Sfântului Luca[30]. Cunoaşterea lor este utilă pentru înţelegerea completă şi corectă în primul rând a pericopelor în care ele

apar. Despre unele din ele s-au scris cărţi întregi şi despre oricare se poate scrie o carte. Noi am comprimat materialul, reducându-l la esenţial. Însă, meritul excepţional al Sântului Luca este acela de a face legătura între istoria creştină şi istoria profană. Ceea ce el istoriseşte erau fapte istorice, reale, petrecute în timpul

unor mari personalităţi politice ale vremii şi care puteau fi verificate. Această încadrare în timp ne ajută, prin sincronismul istoric, să fixăm cronologic, evenimentele pe care le prezintă. Fără acest sincronism, la care apelează mereu Evanghelistul Luca, am resimţi un gol imens în cunoaşterea şi înţelegerea începuturilor

creştinismului.

NOTE

1. Într-un adaus la textul occidental al cărţii Faptele Apostolilor (textul 13), cap. XI, între versetele 27 şi 28, se arată că Sfântul Luca era, pe la anul 44, unul dintre membrii marcanţi ai tinerei Biserici din Antiohia.

2. Sfântul Pavel îl numeşte: "Luca, doctorul ce iubit" (Col. IV,14).3. Nichifor Calist, în istoria bisericească, I, II, c. XLIII, t. CXLV, col. 876, ne spune că Sfântul Luca era foarte abil în arta picturii. Simeon Metafrastul, în "Viaţa Sfântului Luca", 6, t. CXV, col. 1136, îi atribuie o icoană cu

chipul Mântuitorului. I se atribuie, de asemenea, picturi cu chipul Maicii Domnului; această atribuire se bazează pe mărturia lui Teodor Lectorul, din sec. VI. Acesta relatează că împărăteasa Eudoxia găsise la

Ierusalim un portret (o icoană) al Maicii Domnului, pictat de Sfântul Luca, pe care l-a trimis la Constantinopol rudei sale Pulheria, soţia lui Teodosie al II-lea. Dintre cele două profesii ale Sfântului Luca, urmaşii au

reţinut-o mai curând pe cea de pictor decât pe cea de medic. Sunt foarte rare reprezentările plastice ale evahghelistului nostru ca medic, dar adeseori el este înfăţişat având alături icoana Maicii Domnului. Această

preferinţă trebuie înţeleasă desigur prin veneraţia faţă de chipul Maicii Domnului. Vezi şi : N. Vatamanu, Luca, doctorul preaiubit. În rev. "Biserica Ortodoxă Română" , nr. 5-6, 1970, p. 600.

4. După unii, între care Sf. Grigorie de Nazianz, Nichifor Calist etc., sfântul Luca a fost martirizat fiind spânzurat de un măslin; după alţii, a închis ochii în pace. N. Vatamanu, op. şi loc. cit.

5. Calculele au fost făcute de Const. T. Stan, în teza de licenţă în teologie: Cercetări statistice privitoare la volumul Sfintelor cărţi ale Noului Testament. Manuscris. Sibiu, 1949. Vezi pentru aceasta: Pr. Prof. Grigorie Marcu, Elemente de istorie antică profană în scrierile Sfântului Evanghelist Luca. În rev. "Ortodoxia", nr. 3,

1961, p. 531, n.i.6. Ibidem.

7. E. Mangenot, Saint Luc. În F. Vgouroux, Dictionnaire de la Bible, vol. V, col. 396.8. A se vedea: E. Mangenot, op. cit.; de asemenea, Pr. Prof. Grigorie Marcu, op. cit.; p. 532 ş.u.

9. Aşa îl caracterizează Dr. Iosif Klaussner, profesor la Universitatea din Ierusalim. A se vedea: Fillion, Evangile selon Saint Luc. În La Sainte Bible commentee d'apres la Vulgate, t. VII, Paris, 1924, pp. 304-305;

Pr. Prof. Grigorie Marcu, op. cit., pp. 340-342.10. Ibidem.

11. H. V. Loon, Istoria omenirii, trad. Rom., p. 117. După Pr. Prof. Grigorie Marcu, op. cit., p. 342.12. A se vedea: Fillon, op. şi loc. cit.; F. Vigouroux, Le Nouveau Testament et les decouvertes

archeologiques, ed. 2, 1896, p. 89 ş.u.13. A se vedea: Fillion, op. cit., p. 317.

14. Ibidem.15. Despre Pilat a se vedea: Pr. Gr. Marcu şi I. Fruma, Procesul Mâtuitorului, Sibiu, 1945, p. 318 ş.u.; Pr. Matei Pîslaru, Pilat din Pont, Pilat Ponteanul sau Ponţiu Pilat? În rev. "Studii Teologice", 1966, p. 487 ş.u.;

precum şi I. Ghia, Sf. Ioan Botezătorul după Evangheliile canonice, Craiova (fără an), p. 106 ş.u.16. F. Prat, Jesus - Christ, vol. II, Paris, 1938, pp. 381-382.

17. Ibidem.18. Despre Irod Antipa a se vedea: I. Ghia, op. cit., p. 109 ş.u. şi 212; Pr. Gr. Marcu şi I. Fruma. Procesul

Mântuitorului, ed. cit., p. 313 ş.u.; Pr. Gr. Marcu. Elemente de istorie antică . pp. 346-350.

19. Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, 18, 2, 2.20. Idem, Ibidem, 18, 4, 2.

21. A se vedea : Fillion, op. cit., pp. 645-646.22. Iosif Flaviu, op. cit., XX, 5, 1.

23. A se vedea: F. Vigouroux, Les livres saints et la critique rationaliste, t. IV, ed. II, pp. 514-515.24. Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XVIII, 1,6; XX, 5,2; Războiul iudaic, II, 8, 1 etc.

25. Idem, Antichităţi iudaice, VIII, 1, 1.26. Fillion, op. cit., p. 647.

27. Acest simplu detaliu conţine o probă remarcabilă a exactităţii istorice a Sfântului Luca. Într-adevăr, după ce Augustus a împărţit puterea supremă, el a împărţit provinciile cu senatul şi anume: provincii imperiale, al căror guvernator era numit direct de către împărat; şi provincii senatoriale, al căror guvernator era numit de

senat. Guvernatorul unei provincii imperiale purta titlul de "legat" sau "propretor"; cel al unei provincii senatoriale purta numele de proconsul". Or, cum Strabon, XVII, 25, afirmă că în împărăţirea semnalată mai sus, împăratul păstrase pentru el insula Cipru, diverşi critici au tras concluzia de aici că guvernatorul acestei provincii trebuia să fie, în timpul Sf. Pavel, un propretor şi nu un proconsul; prin urmare, că Sfântul Luca este

în eroare. Dar autorul Faptelor este dimpotrivă foarte exact ca pretutindeni, căci noi aflăm de la Dion Cassius, LIV, 4, un detaliu omis de Strabon şi confirmat de altfel de către monumente epigrafice şi

numismatice. De ştiut că, după prima împărţire a provinciilor, a avut loc un schimb între Augustus şi senat, împăratul cedând insula Cipru şi luând în locul ei Dalmaţia. Pe o inscripţie descoperită în insulă se confirmă fapul că Sergiu Paulus a fost proconsulul insulei. A se vedea : F. Vigouroux, Le Nouveau Testament et les

decouvertes archeologiques modernes. Paris , 1896, p. 200 ş.u.; Fillion, op. cit., p. 700.28. Cu privire la inscripţia de la Delfi, a se vedea: Gala Galaction, Inscripţia de la Delfi. În rev. "Biserica

Ortodoxă Română" , 1923, p. 321 ş.u.; Pr. Constantin Nonea, Cum se poate orândui cronologia vieţii Sf. Apostol Pavel pe baza inscripţiei de la Delfi? Iaşi, 1935; Diac. Prof. N.I. Nicolaescu, cronologia paulină. În rev. " Biserica Ortodoxă Română" , 1942, nr. 5-6, p. 177 ş.u.; prof. Iustin Moisescu, Activitatea Sf. Apostol

Pavel în Atena, Iaşi, 1946, p. 5 ş.u. De asemenea, Pr. Prof. Gr. Marcu, op. cit, p. 361.29. Venal (lat.,fr.) = care este în stare să facă orice pentru bani,lipsit de scrupule; imoral, corupt.

30. Pr. Prof. Gr. Marcu, Elemente de Istorie profană ... , p. 351 ş.u.