Valeria Messalina – Cea mai desfrânată împărăteasă romană

Cruzime şi nebunie

La 16 martie în anul 37 e.n., după o domnie dintre cele mai agitate şi aproape octogenar, murea, în vila lui

Lucullus de la Misenum, sumbrul împărat Tiberius (14—37). Succesorul său a fost un nepot, Caius Iulius

Caesar, cunoscut în istorie sub numele de Caligula (37—41).

În anii de domnie ai lui Caius Caligula, surorile sale Drusilla, Livilla şi Agrippina, împreună cu bunica lor,

Antonia Maior, s-au bucurat la palat de onoruri deosebite. Numele celor trei surori apăreau înscrise alături

de cel al împăratului în anumite acte de stat, participau la diferite solemnităţi publice şi în formula oficială

de jurămînt public ele se menţionau de asemenea alături de fratele lor. Suetonius presupune că

dezechilibratul mintal, care a fost împăratul Caligula, avusese raporturi incestuoase cu toate surorile sale.

Afecţiunea nebunului s-a concentrat mai ales asupra Drusillei şi s-ar fi ajuns la o uniune consanguină,

dacă sora sa n-ar fi decedat subit, în anul 38 e.n.

Regimul de cruzime şi nebunie al lui Caligula s-a încheiat la 24 ianuarie 41, când acest degenerat cădea

sub sabia lui Cassius Chaerea, tribun din garda pretoriană. Asasinatul lăsa tronul vacant, fără un candidat

direct. Mulţi doreau restabilirea constituţiei republicane, iar senatul pierdu o întreagă zi în discuţii inutile.

O întâmplare comică descoperi însă pe noul împărat, într-un moment de mare panică şi zăpăceală,

înfăţişată astfel de către Suetonius:

„Claudius se retrăsese într-o cameră izolată, numită Hermenum. Puţin după aceea, îngrozit de

tulburarea produsă de asasinat, se strecură pe o terasă din apropiere şi se ascunse între perdelele

uşii de la intrare. Astfel ascuns, un simplu soldat care trecea pe acolo, văzându-i picioarele şi dorind

să ştie cine este, îl dezveli şi, recunoscându-l, îl salută ca împărat, în momentul când Claudius căzuse

în genunchi de frică, înaintea soldatului. De aici îl duse şi la alţi soldaţi care nu ştiau ce hotărâre să

ia şi deocamdată nu făceau altceva decât să se frământe. L-au pus într-o lectică şi, fiindcă sclavii

fugiseră, l-au dus pe umerii lor cu schimbul, până în tabără, trist şi abătut, trezind compătimire în

mulţime, ca un om nevinovat dus la moarte”.

Pretorienii luară iniţiativa înaintea Senatului şi, după ce primiră fiecare cîte 15 000 de sesterţi de la cel

purtat pe umerii lor, îl proclamară împărat pe Claudius, care fu recunoscut apoi de Senat, popor şi armată.

Noul ales se bucura de popularitate prin faptul că era fratele celebrului Germanicus, deci descendent şi el

din familia lui Augustus.

Cine era Claudius?

Tacitus, Suetonius şi Dio Cassius ne-au lăsat destule descrieri în privinţa fizicului, intelectului şi

caracterului acestui om, până atunci ţinut în umbră şi adesea batjocorit de toţi, la curtea predecesorilor săi.

Mama sa spunea despre el că este „o arătare de om, pe care natura numai a început-o, fără a o termina”

(Suetonius, Claudius). Apărea ridicol din cauza picioarelor strâmbe, a unui tremurat continuu al

membrelor, fiind bâlbâit, uituc, adesea violent şi nestabil în hotărârile sale. Grotescul său dispărea însă în

faţa erudiţiei şi a bunului-simţ, de care dădea dovadă în rezolvarea unor probleme importante de stat.

Lipsit de voinţă, şi influenţabil, „subordonat liberţilor şi soţiilor sale, el nu se comporta ca un împărat, ci

ca un subaltern. După interesele fiecăruia dintre aceştia sau după faptele şi capriciul lor, el acorda onoruri,

făcea daruri armatei, graţia, pedepsea, adesea fără să ştie şi fără să fie informat” (Suetonius,Claudius).

Astfel, domnia lui Claudius I (41—54) a însemnat o conducere şi o cârdăşie a soţiilor şi liberţilor săi din

fruntea birourilor de stat.

Este totuşi meritul acestui împărat de a fi reorganizat administraţia centrală de stat, compusă dintr-un fel

de „ministere”, conduse de liberţi, veritabilii conducători ai sistemului imperial de guvernământ. Şefii

acestor servicii, concentrate în jurul cancelariei palatului, fuseseră recrutaţi dintre liberţii intelectuali,

supuşi şi activi, foşti sclavi ai împăratului. Claudius a trecut în mâna lor şi politica externă. În cursul

domniei sale s-au remarcat patru liberţi: Narcissus, Pallas, Polybius şi Callistus — parveniţi, intriganţi,

lacomi, necistiţi şi aroganţi, detestaţi de Senat şi de aristocraţie. Polybius a fost amantul Messalinei, iar

Pallas, al Agrippinei. Situaţia l-a determinat pe Tacitus să scrie că aceşti liberţi aveau putere de regi, dar

mentalitate de robi. Devotaţi tronului, dispreţuitori faţă de rămăşiţele tradiţiilor republicane, ei au

contribuit la întărirea monarhiei.

Femeile au ştiut să speculeze caracterul nestabil, lipsa de voinţă a lui Claudius. Logodit de două ori şi

căsătorit de patru ori, el a rămas mereu un „nefericit în căsnicie”. Unele femei l-au părăsit, altele i-au fost

necredincioase, pe altele le-a dus el la mormânt.

Cine era Messalina?

Valeria Messalina — celebra Messalină despre care s-au rostit atâtea sentinţe defavorabile, în antichitate

şi azi — a fost cea de-a treia soţie a sa. Se născuse în jurul anului 25 e.n. ca fiică a lui Marcus Valerius

Messalla şi a aristocratei Domitia Lepida, deci strănepoată a Octaviei, sora lui Augustus. Cu Claudius s-a

căsătorit prin anii 39/40 e.n. Între cei doi soţi era o diferenţă de vîrstă de 30 ani! Împăratul împlinise 50 de

ani, iar ea avea mai puţin de 20, în anul căsătoriei. În următorii doi ani, li s-au născut doi copii : Tiberius

Claudius Germanicus, denumit mai apoi Britannicus, şi Octavia, viitoarea soţie a lui Nero. Aceste două

naşteri i-au asigurat Messalinei o bună poziţie la palat, dar Claudius nu i-a acordat niciodată titlul de

Augusta. Lacomă şi desfrânată, Messalina rămâne geniul nefast din prima parte a domniei împăratului.

Monetăriile din Roma nu au emis niciodată monede cu chipul ei. Gliptica a cinstit-o cu o serie de camee,

unde este gravată cu obrazul plin, nasul uşor arcuit, un cap rotund şi acoperit cu păr bogat, despărţit în

două de o cărare. Sculpturile în bronz şi marmură au redat pregnant caracterul ei, aşa cum a fost el descris

de istoricii romani: senzualitate unită cu cruzime şi lăcomie. Tacitus, Suetonius, Juvenal, Plinus cel

Bătrân, dar mai ales Dio Cassius ne-au transmis lungi liste, înşiruind ticăloşiile acestei femei anormale,

care schimba amanţii fără prea multă alegere. Desigur, sunt şi multe relatări născocite de istorici, toate

stranii şi tenebroase, dar ea se situează totuşi ca un element de dizolvare morală în sânul aristocraţiei

romane:

„În acest timp — scrie Dio Cassius, Messalina trăia în desfrâu şi silea şi pe alte femei să-i urmeze

exemplul spre destrăbălări. Multe dintre ele, forţate de ea, comiseră adultere în palat, în prezenţa şi

sub ochii soţilor lor. Pe acestea ea le iubea, le proteja, le încărca cu daruri şi demnităţi. Dar pe cele

care nu se asociau la asemenea fapte urâte, ea le ura şi le făcea să piară. Aceste comportări, atât de

grave şi săvîrşite public, mult timp nu fură cunoscute de către Claudius. Messalina trimitea sclave

să se culce cu împăratul, ca să-i sustragă atenţia de la faptele ei. Plătea tăcerea sau pedepsea pe cei

ce voiau să-i denunţe desfrâul. Aşa procedase cu Iustus Catonius, prefectul pretoriului, a cărui

ucidere preveni denunţurile pe care el le pregătise. Geloasă pe Iulia, fiica lui Drusus, fiul lui

Tiberius şi soţie a lui Germanicus Nero, o ucise” etc.

Victime nevinovate

Numărul victimelor nevinovate ale Messalinei apare destul de mare, mai importante fiind: Valerius

Asiaticus, Annius Vincianus, Furius Camillus Scribonianus, Cnaeus Pompeius Magnus şi libertul

Polybius. Tot ea l-a exilat în insula Corsica pe filozoful Seneca, acuzat de complicitate antiimperială.

Nenorocirea lui Valerius Asiaticus a fost proprietatea sa magnifică rămasă de la Lucullus, actualele

grădini de pe colina Pincio din Roma, pe care Messalina le dorea în stăpânirea sa. Îl denunţă de complot în

faţa lui Claudius. Acuzatul dându-şi seama că-i inutilă orice apărare îşi deschise vinele în baie. Pe cei urâţi

de ea îi trimitea uşor la moarte, fără o culpabilitate dovedită şi fără drept de apărare; după cum ne spune

Tacitus, Iulia, soţia fostului consul Marcus Vinicius, a primit otrava fiindcă refuzase să participe la

destrăbălările tagmei Messalinei.

Victima unui vis

„Când liberţii şi Messalina voiau să omoare pe cineva — scrie Dio Cassius, înspăimântau pe împărat

şi astfel obţineau permisiunea să facă tot ce doreau”.

Cu asemenea metode a fost ucis Caius Appius Silanus, nobil de seamă, căsătorit cu mama Messalinei şi

foarte bun prieten al împăratului:

„Narcissus dându-şi seama că nu se poate aduce nicio vină lui Silanus, imagină un vis, în care ar fi

văzut pe Claudius gâtuit de către acela. Veni dis-de-dimineaţă şi tremurând la Claudius, care era în

pat, şi-i povesti visul. Messalina reluă povestirea şi o exageră. Aşa muri Silanus: victima unui

vis” (Dio Cassius).

Armele Messalinei

Denunţul, tortura, martorii mincinoşi şi închisoarea erau armele de bază ale Messalinei. Se salvau desigur

toţi amanţii ei, ca Sabinus, guvernator al Galliei. Întreaga Romă cunoştea viaţa depravată de la casa

imperială, în afară de neghiobul de Claudius. Împăratul, în calitatea lui de cenzor, mustra poporul pentru

dezmăţul din teatre, dar nu ştia ce face Messalina la palat.

Linguşitorii, imoralii şi cei ce dădeau bani găseau mare trecere pe lângă această degenerată. Suetonius

(Vitellius) spune că un desfrânat ca tatăl viitorului împărat Vitellius (69 e.n.), ca să-şi facă drum spre

bunăvoinţa lui Claudius, „…a cerut Messalinei, ca o mare favoare, … să o descalţe, şi, scoţându-i

coturnul din piciorul drept, … l-a sărutat”.

Messalina avea repulsie faţă de problemele de seamă ale politicii interne şi externe. Acestea o interesau

numai în măsura obţinerii unor profituri materiale personale, pe care le chibzuia cu ceata de liberţi ai

palatului. Profitând de inocenţa ridicolului său soţ, ea instituise un fel de tarif pentru ocuparea funcţiilor

civile şi militare, de la cele mai mici până la cele mai mari, vânzând chiar şi dreptul de cetăţenie.

Orgoliul ei de împărăteasă a fost satisfăcut numai după victoria armatelor lui Claudius din Britania (47

e.n.), când fiul său îşi schimbă numele în acela de Britannicus, iar ea primi dreptul acordat cândva numai

împărătesei Livia de a folosi carul de lux ca mijloc de transport pe străzile Romei (cu care se şi mândri în

triumful lui Claudius).

Adulteră, curtezană şi prostituată

Faptele nebuneşti ale Messalinei ne pun în faţa unui caz patologic, rar întâlnit în analele aristocraţiei

romane, descompusă sub raport moral. Pentru satisfacerea unor simţuri bolnave, recurgea la cele mai

diabolice mijloace de constrângere şi la aventuri josnice. Astfel a fost cazul frumosului dansator Mnester

(Dio Cassius). Cum acesta refuzase graţiile Messalinei, ea a obţinut un decret semnat de împărat, ca

recalcitrantul să fie la dispoziţia ei pentru diferite servicii la palat. În cele din urmă, poporul a protestat,

nemaivăzându-l pe dansatorul favorit pe scenă.

Cu anul 48 e.n., năzdrăvăniile Messalinei se încheiau prin acţiunea hotărîtă a liberţilor din jurul

împăratului, temători de a nu avea şi ei soarta colegului lor, Polybius, ucis de ea.

— „Messalina — scrie Dio Cassius — pentru care nu era suficient faptul de a fi adulteră, curtezană

şi prostituată la palat, şi prostituând şi alte femei nobile — dorea şi mai mult, după cum spune

proverbul: să aibă mai mulţi soţi”.

Cum s-a prăbuşit Messalina

În treisprezece capitole, Tacitus (Analele) ne înfăţişează, cu multă risipă de detalii, cum s-a prăbuşit

Messalina, din cauza unei „dragoste proaspete şi vecină cu nebunia”. Ea se îndrăgosti prosteşte de tânărul

patrician Caius Silius, pe care-l sili să-şi părăsească soţia ca să se căsătorească cu ea. Messalina venea la el

acasă „nu pe furiş, ci cu un numeros alai”, îi dăruia avutul palatului (sclavi, mobilă etc.) şi multe onoruri.

Prin influenţa sa, Silius a fost designat consul pentru anul viitor (49 e.n.).

Dar ambiţiosul aristocrat văzând că „împărăteasa” se ţinea de el scai, pas cu pas îşi propuse ceva mai mult:

să ajungă împărat, căsătorindu-se cu Messalina şi recunoscând ca moştenitor pe Britannicus. După unele

ezitări, ea consimţi să facă acest pas necugetat. Aşteptară un moment prielnic ce se ivi prin plecarea pentru

un timp îndelungat, la Ostia, a împăratului. Ea nu-l însoţi, sub motiv că-i bolnavă. În absenţa bărbatului

legitim, Messalina se căsători cu Silius, folosindu-se de separarea unilaterală, acordată de dreptul roman,

act pe care Tacitus îl califică din „domeniul basmelor”, dar real.

De data aceasta, Messalina depăşise orice măsură. Primii care s-au alarmat de scandalul acestei conspiraţii

politice au fost liberţii — şefi de birouri. Se cutremurau de slăbiciunea şi mărginirea minţii împăratului, a

cărui cădere aducea şi pe a lor. Dintre ei, cel mai periclitat se găsea Narcissus, în acel moment urât de

Messalina. El a fost cel care a luat iniţiativa dezvăluirii complotului, în faţa împăratului. Puternicul libert

cumpără pe Calpurnia şi pe Cleopatra, concubine ale lui Claudius „şi le înduplecă să dezvăluie taina

unui bărbat recunoscut prin uitucenia şi lipsa lui de judecată sau, ca să spun pe greceşte, prin

ramolismentul şi tâmpenia sa” — scrie Suetonius (Claudius).

Înspăimântat de pericolul ce-l ameninţa, Claudius chemă imediat pe Narcissus, de la care „află cu de-

amănuntul despre cele ce se petreceau de mulţi ani în casa sa”. Libertul îl avertiză, că, „dacă nu ia

lucrurile în pripă, bărbatul Messalinei pune mâna pe Roma”. Narcissus primi pentru o zi puteri depline ca

să ia măsuri drastice.

Narcissus acţiona cu repeziciune şi fără milă, în ziua ce i se hărăzise să ţină în mâna sa destinele

împăratului (pe care-l însoţi în trăsură până la Roma). Zadarnic încercă infidela împărăteasă să-l întâmpine

în drum pe Claudius, într-o căruţă. Gărzile o îndepărtară, din ordinul lui Narcissus. Această femeie

seducătoare, folosindu-se de slăbiciunea împăratului şi de calitatea sa de mamă, l-ar fi înduplecat pe

fricosul care se tânguia în trăsură lângă cerberul de libert.

Cu ajutorul cohortelor pretoriene, Narcissus organiză o represiune sângeroasă împotriva amanţilor şi

complicilor Messalinei. Sunt daţi rând pe rând pe mîna călăului: Caius Silius, histrionul Mnester, Vettius

Valens, Titius Proculus, Sulpicius Rufus şi mulţi alţii, dintre cei ce constituiau cortegiul bachic al

desfrânatei.

Rămasă singură, Messalina s-a refugiat în grădinile lui Lucullus, unde îşi pregătea apărarea ce trebuia s-o

susţină în faţa împăratului. „Şi dacă Narcissus n-ar fi grăbit uciderea ei, moartea şi-ar fi îndreptat

paşii către acuzator”.

După ce fusese lichidat Silius, gurmandul împărat se aşezase la un ospăţ prelungit cu un vin ce-i încinse

dorul după adulteră. El porunci, ca a doua zi „nenorocita” să i se înfăţişeze, spre a se disculpa. Narcissus

cunoştea destul de bine lipsa de fermitate a lui Claudius, uşor de sucit prin argumentele diabolice ale unei

femei frumoase.

Uciderea Messalinei

„La auzul acestei porunci, simţind că mânia lui Claudius se potoleşte, că dragostea pentru

Messalina îi revine şi că, dacă lucrurile se tărăgănesc, trebuie să se teamă de noaptea care vine şi de

amintirea patului conjugal, Narcissus iese ca o furtună şi aduce la cunoştinţa centurionilor şi

tribunului de gardă să ducă la îndeplinire uciderea Messalinei căci aşa este porunca împăratului”.

Un libert, însoţit de tribunul de gardă, porneşte de îndată să execute ordinul, găsind-o pe Messalina trântită

pe pat lângă mama sa. Cuprinsă de furie, văzându-i pe călăi, acea femeie cu sufletul stors de plăceri

josnice şi lipsit cu totul de simţul onoarei, începu să se vaicăre şi să verse şiroaie de lacrimi. Libertul o

acoperi cu „o ploaie de cuvinte jignitoare, aşa cum ştiu sclavii să o facă”. Se spune că:„Messalina,

dându-şi seama atunci pentru întâia dată de adâncul nenorocirii sale, luă un pumnal, pe care, cu

mîna tremurîndă, îl apropie fără rost când de gât, când de piept, până când tribunul o străpunse cu

o lovitură de sabie. Trupul i-a fost lăsat mamei sale” (Tacitus,Anale)

În timp ce Messalina îşi dădea sufletul, Claudius continua ospăţul, nu se tulbură şi nici nu cercetă cum

murise împărăteasa, de îndată ce i se aduse vestea. Îşi umplu cupa „cu vinul aducător de uitare a

necazurilor şi nu dădu semne de ură, de bucurie, de mânie, de tristeţe, într-un cuvânt de nici un

simţământ omenesc…” (Tacitus). Senatul îl ajută să o dea repede uitării pe adulteră, ordonând ca

„numele şi chipurile ei să fie îndepărtate” de peste tot. Narcissus a beneficiat pe merit de multe onoruri.

Suetonius a înregistrat o serie de amănunte, din care se vede slăbiciunea de minte a lui Claudius. Se spune

că el ar fi semnat actul de dotă al Messalinei pentru căsătoria cu Silius, fără să-şi dea seama. Marea sa

poftă de mâncare şi băutură îl aruncau într-un fel de inconştienţă mintală. „După ce a omorât-o pe

Messalina, — scrie Suetonius (Claudius), se aşeză la masă şi întrebă de ce nu vine împărăteasa. Pe

mulţi dintre cei condamnaţi la moarte îi chema a doua zi, fie la masă, fie să joace zaruri cu el şi,

crezând că ei întîrzie, le reproşa prin curier că sunt nişte somnoroşi”.

Claudius nu putea trăi fără împărăteasă! Liberţii săi se transformară în peţitori şi fiecare-i prezentă câte o

candidată. A învins faimoasa Agrippina, a doua femeie nefastă şi ultima din nefericita sa viaţă conjugală.

sursa: D. Tudor, Femei vestite din lumea antică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.245-252